Obiective :

I. Cauze

*    Definirea perioadei 1929-1933

* Originea crizei economice si cauzele acesteia

*      Descrierea caracteristicilor economice din acea perioada

II. Măsuri

*      Observarea modului în care a fost gestionata criza de către guvernele naţionale

*      Masurile adoptate pentru iesirea din criza

III. Consecinţe

*      Consecinţele crizei pe plan mondial

* Consecinţele crizei in România

IV. Concluzii

Scurtă introducere

Perioada 1929-1933 reprezintă, în esenţă, eşecul dezastruos al tentativei şi al efortului de a restabili componentele esenţiale ale doctrinei liberale în economie. Criza a reînviat dificultăţile apărute după 1918, determinând domolirea valului de idealism wilsonian de fraternitate umană şi avand in vedere faptul că resortul moral al colectivităţii a fost prea slab pentru a rezista adversităţilor şi perspectivei sumbre care apărea la orizont. Concludent este faptul că unele din manifestările crizei au continuat şi după încheierea perioadei, fenomen ilustrat de faptul că în vreme ce societăţile industrializate au ieşit mai repede din impas, marile dificultăţi în agricultură nu au încetat să afecteze în special statele slab dezvoltate din vasta regiune cuprinsă între Marea Baltică şi Marea Neagră.

De asemenea, nu este exagerată afirmaţia că urmările politice ale crizei economice mondiale au fost mai puternice şi mai nefaste pentru omenire decât consecinţele ei economice; criza a favorizat, pe de o parte, revizionismul manifestat într-o formă din ce în ce mai agresivă, iar pe de alta, a pus în dificultate democraţiile, care au lăsat cale liberă dictaturilor, dând prin aceasta o coloratură sumbră vieţii internaţionale şi cele mai negre temeri în ceea ce priveşte viitorul.

Dovada elocventă o constituie ascensiunea fulgerătoare a lui Hitler şi a naţional-socialismului german, a căror forţă, până la apariţia crizei, era neglijabilă. Temerile politice au împiedicat cooperarea economică, esenţială în redresarea şi restaurarea încrederii. Preocupările pentru îndepărtarea dificultăţilor materiale şi financiare au distras atenţia oamenilor de stat de la pericolele politice iminente şi au izolat naţiunile, prejudiciind speranţa de securitate.

1

Marea Depresiune, puternica criză economică dintre anii 1929-1933,a fost un fenomen mondial ce a cunoscut aspecte şi grade de intensitatediferite de la ţară la ţară. În această perioadă s-au manifestat concomitentcriza financiară, criza producţiei şi a schimburilor comerciale, criza socială. Crahul bursier din octombrie 1929 s-a transformat într-o lungădepresiune economică, faptul care a întunecat întreaga perioadă a anilor ’30şi s-a reflectat iniţial în prăbuşirea producţiei, a investiţiilor, a preţurilor şiveniturilor, ca şi a comerţului internaţional, dar şi prin înmulţireafalimentelor şi creşterea vertiginoasă a şomajului. Catastrofa bursieră din1929 a fost consecinţa logică a boom-ului speculativ început în 1926: atraşide perspectiva unor câştiguri rapide şi cu atât mai facil de obţinut cu cât seputeau cumpăra acţiuni pe credit (4/5 dintre acestea fiind cumpărate pecredit în 1929), speculatorii s-au înmulţit, ajungând să reprezinte aproape6% din totalul populaţiei americane. Fonduri de toate provenienţele (întreprinderi, bănci, particulari) maimult sau mai puţin bine canalizate de societăţile specializate – investmentstrust – şi de brokeri au împins valorile bursiere la o creştere exagerată.Reţeaua bancară a SUA, eterogenă şi dezechilibrată, în condiţiile încare 1% din bănci deţineau peste 50% din sumele depozitate, s-a doveditabsolut incapabilă să stăpânească această situaţie anormală. Între 1926 şi1929, volumul împrumuturilor destinate speculaţiilor a crescut de la2,5 miliarde dolari la 6 miliarde, indicele valorilor bursiere crescând înaceeaşi perioadă de la 100 la 2161. Această creştere a depăşit în mod evidentevoluţia valorii reale a întreprinderilor, al căror capital sau cifră de afacerinu au putut creşte de două ori în trei ani. Treptat dividendele s-au subţiat înraport cu valoarea acţiunilor şi această scădere a ratei profitului a determinatinvestitorii la revânzarea acţiunilor. La rândul său, guvernul american, îngrijorat de acest excesspeculativ a favorizat creşterea dobânzilor pe termen scurt, acestea depăşindpragul „psihologic” de 10%, situaţie care a antrenat pierderea încrederii înrândul operatorilor bursieri.Mişcarea de revânzare a fost astfel amorsată şi a căpătat rapid o alurăcatastrofică, culminând la 24 octombrie 1929 când 12 milioane de acţiuni aufost puse în vânzare, cursul acestora prăbuşindu-se însă în condiţiile în carecumpărătorii nu au apărut. Criza creditului, consecinţă imediată a crizei bursiere a antrenat crizaproducţiei industriale în dublu sens: pe de o parte, prin aceea că a limitatposibilităţile de finanţare şi a îngreunat reluarea procesului de producţie, iarpe de altă parte a diminuat consumul, larg susţinut prin credite în anii ’20.

2

Scăderea cererii solvabile a determinat sporirea dimensiunii stocurilor demărfuri şi a impus reducerea sau stoparea producţiei. Criza s-a declanşat în SUA, de unde s-a răspândit ulterior – din 1931 –pe plan mondial prin intermediul schimburilor comerciale şi financiare. Argumentele lui Milton Friedman demonstrează că SUA este ţara deorigine crizei: „Dovada cea mai importantă a faptului că recesiunea s-aextins din Statele Unite în restul lumii, mai degrabă decât în sens invers,constă în mişcarea aurului. În 1929, Statele Unite se bazau pe etalonul-aur,în sensul că preţul oficial al aurului (20,67 dolari pentru uncia de aur fin)fixat de guvernul american asigura vânzarea sau cumpărarea la cerere. Multe alte ţări se bazau pe aşa-numitul standard de schimb al aurului, lacare şi ele evaluau un preţ al aurului în moneda naţională. Acest preţoficial, dat în moneda proprie se împărţea cu preţul dat de Statele Uniterezultând astfel rata de schimb oficială, ceea ce însemna valoarea proprieimonede în raport cu dolarul. Ei puteau să vândă sau să nu vândă aur înmod liber la preţul oficial, dar se obligau să păstreze rata de schimb fixatăla nivelul dat de cele două preţuri oficiale ale aurului cumpărând sauvânzând dolari la cerere la acea rată de schimb. Într-un asemenea sistem,dacă rezidenţii americani sau oricine avea dolari cheltuiau (sauîmprumutau, sau dădeau) în străinătate mai mulţi dolari decât doreau săcheltuiască (sau să împrumute, sau să dea) în Statele Unite, cei ce primeauaceşti bani puteau să schimbe diferenţa pe aur. Astfel, aurul părăsea StateleUnite pentru aceste ţări. Dacă apărea tendinţa inversă, adică deţinători aivalutelor străine doreau să cheltuiască (sau să împrumute, sau să dea) maimulţi dolari în Statele Unite decât erau dispuşi deţinătorii de dolari sătransforme în valute străine pentru a cheltui (sau a împrumuta, sau a da) înstrăinătate, ei obţineau diferenţa de dolari cumpărându-i de la băncilecentrale la cursul de schimb oficial. Băncile centrale, la rândul lor, vorobţine dolari suplimentari transferând aur în Statele Unite. Dacărecesiunea s-ar fi produs mai întâi în străinătate în timp ce economiaamericană şi-ar fi continuat, pentru o vreme, dezvoltarea, exporturile

3

americane ar fi scăzut din cauza deteriorării situaţiei economice externe,iar importurile ar fi crescut prin reducerea costurilor bunurilor străine. Rezultatul ar fi fost o previzibilă tendinţă de a cheltui (sau a împrumuta saua da) mai mulţi dolari în exterior decât ar dori deţinătorii lor să foloseascăîn Statele Unite şi un val de aur ar fi părăsit Statele Unite. Aceasta ar fi dusla diminuarea rezervelor de aur ale Sistemului Federal de Rezerve. Şi astfelsistemul ar fi fost determinat să reducă masa monetară. Astfel, sistemul derate de schimb fixe transmite presiunile deflaţioniste (sau inflaţioniste) de lao ţară la alta. Dacă acesta ar fi fost cursul evenimentelor, Rezerva Federalăar fi avut dreptate invocând faptul că acţiunile sale au răspuns presiunilordin exterior. Dimpotrivă, dacă recesiunea ar fi pornit din Statele Unite, unefect imediat ar fi fost scăderea cantităţii de dolari americani pe caredeţinătorii lor ar fi dorit să-i folosească în străinătate şi o creştere a oferteide dolari pe care alţii doreau să-i folosească în Statele Unite. Aceasta ar fiprodus intrări masive de aur în Statele Unite, care la rândul lor, ar fiexercitat presiuni asupra ţărilor străine, ca acestea să-şi reducă masamonetară şi pe această cale deflaţia din Statele Unite li s-ar fi transmis. Faptele sunt clare. Stocul de aur al Statelor Unite a crescut din august 1929până în august 1931, primii doi ani de criză – dovadă evidentă că StateleUnite au fost la originea evenimentelor. Dacă Sistemul Rezervei Federalear fi urmat regulile impuse de etalonul aur, ar fi trebuit să reacţioneze lacreşterea intrărilor de aur mărind masa monetară. În schimb, el a permisde fapt reducerea masei monetare. Odată recesiunea pornită şi transmisăcelorlalte ţări, au apărut, desigur, şi influenţe inverse spre Statele Unite –un alt exemplu al răspunsurilor atât de dependente unele de altele din oriceeconomie complexă. Ţara aflată în avangarda unei mişcări internaţionalenu rămâne obligatoriu în acea poziţie. Franţa acumulase un stoc importantde aur ca urmare a revenirii la etalonul aur în 1928 la o rată de schimbcare subevalua francul. Ea avea deci mai multă libertate de mişcare şi ar fi

4

trebuit să reziste presiunii deflaţioniste pornită din Statele Unite. Totuşi,Franţa a urmat o politică şi mai deflaţionistă decât Statele Unite,continuând nu numai să mărească stocul de aur dar şi să atragă aur dinStatele Unite din ultima parte a anului 1931. Răsplata îndoielnică pentru oastfel de poziţie de conducător a fost aceea că, dacă economia Statelor Unitea atins pragul de jos în martie 1933 atunci când a suspendat plăţile în aur,economia franceză nu a tins nivelul cel mai de jos decât în aprilie 1935”

Marile concentrări de capitaluri au creat posibilităţi mărite deextindere a speculaţiilor bursiere. Aparatul productiv elibera o masă din ceîn ce mai mare de lichidităţi sub forma dividendelor, în condiţiile în carerandamentul acţiunilor – iar nu cursul lor – tindea să se niveleze. Aceastăevoluţie a reflectat continua integrare financiară a sistemului industrial. Pe de altă parte, se punea problema reglementării investiţiilorintersectoriale într-o perioadă de pregnantă creştere inegală între ramuri.Mobilitatea excepţională a capitalurilor şi evitarea angajamentelor pe termenlung au deplasat, pe termen scurt, manifestarea şi acumularea tensiunilor pepiaţa monetară. Au fost suficiente o manevrare greşită a ratei scontului decătre băncile centrale sau ezitări din partea posesorilor de capitaluri flotantepentru ca retragerea acestora să pună în pericol balanţele de plăţi ale unuiîntreg şir de ţări.Datorită imenselor rezerve atrase şi vehiculate, fluxurile internaţionalede capital depindeau în mod progresiv de situaţia pieţei americane. Mobilitatea capitalurilor a crescut simţitor o dată cu stabilizarea, după 1925,a majorităţii monedelor europene, mobilitate stimulată de necesităţileGermaniei şi alimentată de SUA. Originea crizei economice din 1929-1933 a fost văzută nu numai înfragilitatea sistemului circulaţiei internaţionale a capitalurilor, respectiv înextrema lor mobilitate comparativ cu cea a forţei de muncă şi a mărfurilor,ci şi în persistenţa inflaţiei în cele mai stabile economii, respectiv înacumularea de stocuri de mărfuri. Faptul că una dintre cauzele crizei a constituit-o acumularea unorstocuri de produse nu trebuie desconsiderat, chiar dacă supraoferta era, la

5

rândul ei o consecinţă a acţiunii altor factori3. Cronologia desfăşurării crizei are aspecte certe, dar şi aspecte încăcontroversate privind cauzele declanşării, lanţul de cauzalitate şisuccesiunea diferitelor manifestări, faptele fiind susceptibile de interpretăridiferite. Complexitatea şi profunzimea crizei impune luarea în considerare amai mulţi factori decât simpla explicaţie keynesiană a supraproducţieiprovocată de scăderea consumului.

Prin criză şi efectele ei, relaţiile internaţionale s-au complicat cu noi şi nebănuite dificultăţi. Incapacitatea Societăţii Naţiunilor de a instituţionaliza şi de a permanentiza o cooperare reciproc avantajoasă pentru comunitatea statelor a fost cauza esenţială a prăbuşirii ei.

Impactul crizei cu politica a fost devastator în Occident; dacă în Germania aceasta a dus la dictatura nazistă, în Franţa şi Anglia, „stâlpii” păcii postbelice, a dat rezultate diferite, chiar divergente: la Paris –dezagregarea puterii executive şi instabilitate ministerială, la Londra sprijin electoral masiv în favoarea conservatorilor.

Recesiunea a determinat ca ermetismul să triumfe în viaţa economică, fiecare stat urmărind remedii empirice spre a-şi proteja interesele imediate de producţie, de schimb şi de ameliorare a nivelului de trai. Accentuarea naţionalismului în sfera producţiei materiale a întreţinut o stare de indiferenţă, chiar de ostilitate, faţă de orice formă de colaborare între state, nu însă şi exclusivism. Practic, toate statele lumii occidentale şi nu numai, au ajuns la concluzia că intervenţia autorităţii centrale în problemele economice era fundamentală, că doar astfel se putea asigura bunăstarea cetăţenilor, ca principiu de bază al „statului protector” şi revenirea economiilor la funcţionalitatea normală. Tot atât de evidente au fost şi convingerile exprimate la unele reuniuni internaţionale din epocă potrivit cărora problemele economice ale timpului nu puteau fi rezolvate de pe poziţii mondiale, că naţiunile trebuiau să se implice în mod individual. Spre exemplu, Conferinţa de la Londra (iunie 1933) convocată să găsească remedii comune (Parisul şi Londra au propus în special stabilirea unui raport între dolar, liră şi franc, ceea ce Fr. D. Roosevelt, doritor să asigure succesul politicii sale, nu a admis) a eşuat şi, odată cu aceasta, orice speranţă de a da crizei o soluţie care să nu fie strict naţională. Trei remedii au fost propuse23 de către ţările europene în timpulacestei conferinţe, dar nici unul nu a fost aplicat:♦ oprirea prăbuşirii monedelor printr-o reîntoarcere la parităţistabile;♦ demolarea barierelor tarifare;♦ scăderea ratei dobânzilor şi suscitarea unei „oferte abundente decredit”, inflaţia fiind astfel provocată pentru a resorbi datoriile.

Măsurile adoptate de diversele guverne europene şi nu numai pentru reluarea unei vieţi economice normale s-au prelungit pe perioada întregului deceniu patru. În anul 1935, de exemplu, Belgia s-a străduit să aplice o reformă bancară care să permită controlul fluxului monetar în avantajul cifrei de afaceri, iar Franţa a urmărit după 1937 să asigure adoptarea unei politici favorabile dezvoltării creditului industrial. Merită de reţinut şi faptul că statele a căror valută a fost folosită de alte guverne ca rezervă, în speţă Statele Unite, Franţa şi Anglia, au ajuns abia în 1937 la un acord pentru menţinerea parităţii dolarului, a lirei şi a francului.

6

Pe termen lung, o mare însemnătate a avut şi practica statelor de a cumpăra valorile societăţilor industriale şi comerciale aflate în dificultate, sau de a le acorda capital suficient în schimbul dreptului de participare la administrarea lor. Astfel, în Italia s-a înfiinţat în 1933 un institut pentru reconstrucţia industriei cu menirea de a acorda asistenţă financiară întreprinderilor. Cu acelaşi interes, guvernul francez a împrumutat cu mijloace băneşti toate companiile de navigaţie, întreprinderile legate de aviaţia civilă şi de căile ferate; guvernul austriac a garantat obligaţiunile lui „Kreditanstalt”, iar Germania a finanţat proiecte pentru a crea pe cale chimică benzina.

Măsurile au vizat şi sectorul agricol. De remarcat faptul că în aproape toate ţările, datorită, în special, dezastruoasei situaţii financiare a cultivatorilor, a dorinţei de a menţine în mediul rural o parte cât mai mare a forţei de muncă pe motive sociale, politice şi naţionale, ca şi a interesului de a spori capacitatea de acoperire a necesităţilor alimentare, agricultura a primit un tratament deosebit. Astfel, în Marea Britanie şi în Ţările de Jos, producţia agricolă a fost protejată prin creşterea taxelor la frontieră şi prin contingentare4. Franţa acordă, între altele, subvenţii podgorenilor pentru eliminarea soiurilor cu scăzut grad alcoolic. În spaţiul german, guvernul a protejat micile proprietăţi cu ajutorul unei legi care a interzis vânzarea, împărţirea între moştenitori sau ipotecarea terenurilor, ca şi restrângerea producţiei. Cu toate acestea, agricultura mai cu seamă cuprinsă între Marea Baltică şi Marea Neagră a ieşit mai greu din criză decât sectorul industrial.

Pentru a contracara efectele crizei, guvernele au luat măsuri şi în plan social, măsuri care s-au prelungit sub diverse forme până în preajma conflagraţiei mondiale. În primul rând s-a dorit combaterea şomajului, pentru care în SUA, Franţa, Germania şi în alte state s-au alcătuit planuri de lucrări publice în domenii precum: forestier, irigaţii, desecări etc., învederând că economia, aflată în impas, a simţit nevoia de un impuls venit pe orice cale, impuls care, la rându-i, s-a transformat în ceea ce s-a numit „efect de antrenare”. Însă nu era un proces nou, în anii dictaturii lui Primo de Rivera (1923-1930), Spania a aplicat un plan de măsuri care, prin finanţarea unor lucrări de irigaţii, de construcţii de şosele şi de căi ferate, au dat un avânt economiei iberice.

Semnificativ este faptul că în Marea Britanie, în baza lucrărilor publice, s-au asigurat 63% din locurile de muncă, ceea ce pune în evidenţă un efort deosebit realizat de autorităţi. Dar folosirea şomerilor s-a făcut şi în avantajul lucrărilor cu caracter strategic. Astfel, în Franţa, şomerii au fost întrebuinţaţi la construirea liniei Maginot, de fortificare a frontierei cu cel de-al Treilea Reich, iar în Germania mulţi au fost absorbiţi o dată cu construirea şoselelor strategice şi mobilizarea militară a ţării. Cu toate acestea, în majoritatea statelor de pe continent şomajul a continuat să fie o serioasă ameninţare la adresa “ordinii” politice şi sociale. De unde şi scoaterea grevelor în afara legii în Italia şi în Germania, o dată cu impunerea contractelor de muncă. În Franţa, doctrina convenţiei colective de muncă, adică a înţelegerii între întreprinderi şi sindicate în diferite sectoare industriale, a primit autoritate în 1936, prin mijlocirea acordurilor Martignon, de a impune arbitrajul obligatoriu.

În asemenea condiţii dificile, care ameninţau însăşi baza societăţilor capitaliste occidentale, intervenţia statului a apărut ca legitimă, indispensabilă. Lupta contra crizei a adâncit, în chip firesc, implicarea puterii centrale. Economia trebuia dirijată printr-o planificare suplă, indicativă, programatică, întemeiată pe o ştiinţă economică în stare să înglobeze producţia şi repartiţia în vederea asigurării unei stabilităţi sociale, necesară menţinerii coeziunii societăţii. Judecat din acest punct de vedere însuşi liberalismul reclama aplicarea principiului intervenţionist etatist în condiţiile în care criza din 1929-1933 a deteriorat şi economic şi politic modelul propriu. Cu toate

7

acestea, modelul dirijist, inclusiv varianta keynesistă şi liberalismul neoclasic s-au negat reciproc, fiecare model având partizani şi adversari, aceasta deoarece depăşirea efectelor crizei a fost intuită contradictoriu.

Gradul, formele şi denumirea dirijismului, ca expresii ale intervenţionismului etatist, au diferit de la un stat la altul în raport de context istoric, de stadiul de dezvoltare şi de puterea de înţelegere a conceptului. Însă cum tiparele valabile pentru statele capitaliste avansate economic nu se potriveau peste tot, economiştii le-au judecat în raport de condiţiile concrete proprii politice şi ideologice.

În Germania, implicarea statului s-a făcut în numele naţional-socialismului, exprimând dirijismul de natură fascistă, ridicat până la aberante metode de exterminare în timpul lui Hitler, iar în Italia intervenţionismul etatist s-a manifestat în varianta dirijismului corporativ, cu grave încălcări ale democraţiei şi ale drepturilor omului.

Naţional-socialiştii au susţinut că interesele statului erau superioare celor individuale şi, în consecinţă, au apreciat că reunirea reprezentanţilor tuturor grupurilor de interese sub conducerea fascistă constituia cea mai bună formulă de politică economică. Prin aceasta, statul îşi asigura pârghiile de creştere a puterii economice şi militare. Aici, deşi organizarea a fost efectuată în funcţie de natura activităţii, deciziile economice au fost luate dictatorial. Totul realizat în contextul unei riguroase politici de control al preţurilor, de credit şi de neutralizare a excedentului în privinţa puterii de cumpărare; totul în contextul unei strategii de comerţ exterior bazate pe acorduri bilaterale şi mecanisme de plăţi prin compensaţie, care permit o creştere a schimburilor comerciale mai ales cu ţări din America Latină, din Europa Centrală şi mediteraneană. În statele cu tradiţii democratice, încercările extreme de control politic în economie nu au dat rezultate, întrucât au continuat să practice, chiar în condiţiile aplicării modelului dirijist, o politică derivată din constituţionalismul liberal. În plus, dacă noua orientare a cerut statului să dirijeze economia, nu a pretins deloc să substituie regimul capitalist cu unul de socializare de tip marxist.

Exemplul intervenţionismului de stat într-o democraţie occidentală, cu rezultate pozitive deosebite, este dirijismul liberal administrat în SUA, ce a urmărit în esenţă randamentul şi rentabilitatea, fapt posibil doar într-un cadru economic de maximă eficienţă, dirijat după principii de organizare şi de raţionalizare a producţiei şi a muncii.

La puţin timp după preluarea funcţiei de preşedinte al SUA, Fr. D. Roosevelt a iniţiat, în spirit dirijist, procesul de restructurare a economiei americane prin New Deal, care a atras atenţia economiştilor timpului şi care a fost apreciat drept cea mai eficientă formulă de implicare La începutul anului 1933 s-a ajuns la concluzia că fenomenele de criză nu puteau fi înlăturate decât prin stoparea scăderii preţurilor şi creşterea profiturilor. O primă măsură a fost luată la 19 aprilie 1933, când etalonul aur a fost abandonat, convertibilitatea în aur a dolarului suspendată, exportul de aur interzis; la 12 mai 1933 preşedintele a fost autorizat să devalorizeze dolarul cu până la 50%.

Alte măsuri cuprinse în New Deal se referă la controlul preţurilor, al creditului, al puterii de cumpărare. Totodată, statul a concentrat uriaşe fonduri pe calea împrumuturilor bancare în vederea subvenţionării industriaşilor şi finanţării de lucrări publice pentru redresarea şomajului. Planul lui Roosevelt, impregnat de dorinţa de a da o „nouă ordine lucrurilor”, comporta fuziunea într-o singură mare administraţie a tuturor organismelor şi de susţinere a unui vast program de lucrări publice federale (electrificare rurală, reîmpădurirea bazinelor fluviale, construirea de noi căi ferate etc.), care din diferite motive, nu puteau fi întreprinse de capitalul

8

particular. Incluzând şi suspendarea unor clauze ale legilor contra trusturilor, pentru a permite diverselor grupe de industrii să se unească în vederea elaborării de programe de producţie, încheierii de acorduri relative la preţurile de vânzare, ocupării unui număr cât mai mare de lucrători şi garantării unor salarii minimale, programul lui Roosevelt a putut fi apreciat drept „unul din proiectele cele mai revoluţionare şi cele mai importante în vederea controlului industriei ce a fost vreodată elaborat în Statele Unite”.

Deşi a avut un merit deosebit în combaterea gravelor consecinţe ale crizei prin coordonarea şi controlul activităţilor, prin reprimarea efectelor depresiunii şi a inflaţiei cu ajutorul diminuării plăţilor externe în monedă fără echivalent în aur sau cu unul redus, prin extinderea facilităţilor reciproce, reducerea tarifelor şi a taxelor vamale, ca şi prin încheierea de noi acorduri comerciale cu mai multe state, fiecare conţinând clauza naţiunii celei mai favorizate, New Deal-ul a întâmpinat şi o anumită opoziţie internă, din cauză, între altele, că atribuia şefului executivului prea multă autoritate în detrimentul Congresului şi al puterii judecătoreşti.

Independent de aceste modele ale planificării şi dirijării, unele state europene au apelat la variante proprii. Astfel, în Cehoslovacia, Ed. Beneş a făcut o largă şi consistentă pledoarie pentru o „democraţie economică” şi elaborarea unui plan cincinal în domeniile industrie, agricultură şi finanţe, plan destinat să absoarbă şomajul. De asemenea, în scurta sa guvernare, cabinetul Leon Blum a propus Adunării Naţionale Franceze un plan de redresare financiară, plan adoptat de Cameră, dar nu şi de Senat, iar în Iugoslavia, Grupul Metalurgic „Oţelul Iugoslav SA Sarajevo” a procedat la întocmirea unui plan cincinal de investiţii şi de exploatare pentru toate întreprinderile pe care le controla.

Eşecul realizării unei concertări internaţionale înregistrat laConferinţa de la Londra din 1933 şi incapacitatea responsabililor de aprovoca o „reflaţie” echilibrată s-au conjugat, anii ’30 fiind dominaţi deconsecinţele economice ale crizei, care au determinat la rândul lor importanteconsecinţe politice şi sociale. Criza a fost în mod esenţial cea a economiilor capitaliste de gestiuneliberală. În cea mai mare parte a ţărilor vârful crizei a fost atins în 1932, redresarea fiind după aceea mai mult sau mai puţin rapidă şi reuşită, dupăcum o atestă ecarturile indicilor constatate în 1937, înaintea noii crize aeconomiei americane din 1938. Industriile producătoare de bunuri deconsum au avut de suferit în general mai mult decât cele producătoare deechipamente Depresiunea economică a provocat rate înalte ale şomajului, care acrescut în mod brutal, depăşind în unele ţări 15% sau chiar 20% din populaţiaactivă, proporţie considerabilă în condiţiile unor economii caracterizate de oputernică componentă rurală mai puţin atinsă de acest flagel. În SUA, în timp ce numărul falimentelor comerciale şi industriale a

9

crescut de la 22.909 în 1929, la 31.822 în 1932, cel al şomerilor s-a ridicatde la 1,5 la 12 milioane, practic aproximativ 1/4 din populaţia activă(50 de milioane de salariaţi civili) şi aproape o zecime din populaţie(126 milioane de locuitori). În aceste condiţii, venitul naţional al SUA acoborât de la 100% în anii 1925-1929 la mai puţin de 68% în 1931.În Europa Occidentală şomajul a crescut de la 3.500.000 în anii1921-1925 la 15.000.000 la sfârşitul anului 1932. La sfârşitul crizei, şomajula rămas, în pofida tuturor măsurilor de combatere, la aproape 30% înGermania (unde în timpul crizei a ajuns la 43% din forţa de muncă), 22% înMarea Britanie şi 27% în SUA Criza locurilor de muncă a fost generală în Europa, cu toate căimpactul a fost mai mic în Franţa şi Italia, faţă de Marea Britanie şiGermania.Comerţul internaţional s-a prăbuşit şi a urmat o spirală implacabilăcare a dus la diminuarea de trei ori a valorii schimburilor internaţionale între1929 şi 1933. Prăbuşirea creditului internaţional a agravat efectele crizeicomerciale. Deţinătorii de capital, deveniţi neîncrezători l-au plasat în valorisigure, mai ales aur şi şi-au restrâns puternic împrumuturile, în timp cecreditorii americani au întrerupt exportul de capital şi au căutat, dimpotrivă,să-şi repatrieze plasamentele anterioare pentru a-şi reconstitui bazafinanciară afectată de criză. În primii trei ani de criză volumulîmprumuturilor internaţionale pe termen scurt a fost redus cu 50%, aceastăsituaţie antrenând o puternică deflaţie a creditului internaţional care susţineaîn mare parte economia mondială. Criza a atins iniţial economiile germanice mai fragile, mai sensibilela influenţele externe şi mai dependente de creditul american. În primăvara anului 1931, în Austria – creată din start puţin viabilăde tratatele de pace – falimentul băncii Kredit Anstalt din Viena a antrenatprăbuşirea întregului sistem bancar austriac. Prin ricoşeu, băncile germane,foarte implicate în Austria, au fost ameninţate la rândul lor, în iulie 1931, caurmare a falimentului băncii Danatbank, cancelarul Bruning decretândînchiderea tuturor băncilor germane, concomitent cu izolarea mărciigermane de lumea exterioară. Din Germania criza a lovit sistemul bancar britanic, care, deja slăbit deretragerile americane, a suferit pierderi grele prin crahurile austriac şi german.O dată ce criza a atins Londra, principalul releu financiar între SUAşi restul lumii, ea a devenit mondială.

10

Speculaţiile asupra lirei sterline auobligat guvernul britanic să abandoneze, în septembrie 1931, GoldExchange Standard, sistemul bancar francez fiind subminat la rândul său dedevalorizarea lirei, deţinută în calitate de monedă de rezervă de BancaFranţei. Ca şi în SUA, s-a intrat într-un cerc vicios: contracţia generală apieţelor, reducerea producţiei, agravarea rezultantă a şomajului care aprovocat o nouă scădere a cererii, etc.

Economia britanică, deja secătuită, a suportat mai bine şoculdepresiunii decât cea germană, foarte raţionalizată şi dinamică în cursulanilor ’20. Economia franceză mai puţin dependentă de piaţa internaţionalăa mărfurilor şi capitalurilor a fost atinsă mai târziu şi mai puţin brutal, darmai durabil decât alte economii.Ţările subdezvoltate deja vulnerabile la cele mai mici schimbăriconjuncturale au fost ruinate de prăbuşirea preţurilor produselor primare alecăror stocuri s-au acumulat în mod periculos. Datorită decalajelor existenteîntre statele europene, criza s-a manifestat în intervale de timp şi cuintensităţi diferite.Astfel, economia Ungariei a cunoscut primele semne de criză încădin 1928 în agricultură, sector în care scăderea preţurilor la o treime în1932, comparativ cu 1929, a accelerat criza, în paralel cu scăderea la50-60% între aceiaşi ani a producţiei industriale, cu acuta criză în finanţe şicu creşterea numărului şomerilor.Anul 1929 a fost anul debutului crizei în Austria, în Finlanda, înGermania – unde criza a fost deosebit de gravă, volumul producţieiindustriale reprezentând în 1932 doar 45% din nivelul atins în 1913 – înPolonia şi în Marea Britanie.În 1930 criza a fost declanşată în Cehoslovacia, în Belgia, şi înIugoslavia, unde ruina economiei a provocat un nou exod al ţăranilor şimuncitorilor peste graniţă.În Norvegia criza s-a prelungit până în 1935, iar volumul producţieia coborât până la 38% în 1932, faţă de 1929, comerţul exterior a fostdiminuat cu 37-40% iar 47 de bănci au fost închise. În Olanda producţia a coborât catastrofal în anii 1932-1933,comerţul, transportul maritim şi procesul de prelucrare a materiilor primedin colonii fiind puternic afectate.În Suedia, criza a atins punctul culminant la începutul anului 1932,o dată cu prăbuşirea concernului Kreuger, însă revenirea economică a fostrapidă cu începere din 1933.La sfârşitul anului 1930 criza a cuprins şi Franţa unde a avut oevoluţie mai lentă decât în alte state, cu toate că ea s-a prelungit însă până în

11

1936, cuprinzând şi imperiul colonial.În 1931 criza a cuprins şi Spania, unde producţia industrială s-aredus substanţial, agricultura a fost ruinată, iar şomajul a crescut puternic.La sfârşitul anului 1931 criza a atins şi Danemarca. Profunzimea şi mai ales durata excepţională a crizei au constrânsstatele, chiar şi pe cele mai liberale, să intervină încercând să limitezeravagiile economice şi sociale. În linii mari, majoritatea statelor auexperimentat succesiv sau alternativ două tipuri de politici foarte diferite.

MAREA CRIZA SI ROMANIA. Nu se poate stabili o data exacta de la care efectele crizei au fost resimtite in tara. Situatia nu este unica. Desi "crahul" Bursei de la New York in "Vinerea Neagra" (24 octombrie 1929) a fost un eveniment de rasunet, criza economica pe care a deschis-o a trecut initial nerezolvata. Economistii din Romania (ca de altfel si din alte state) au considerat problemele economice ale anilor 1929-1930 ca niste dificultati trecatoare. De-abia treptat s-a impus ideea unei crize economice de proportii.

Astfel, in iunie 1930, Romania obtine un nou imprumut extern, in valoare de opt milioane de dolari, bani cu care s-a construit noua cladire a Palatului Telefoanelor din Bucuresti si s-a modernizat reteaua de telefonie. In luna martie a aceluiasi an s-a incheiat un contract cu firma cehoslovaca "Skoda" pentru modernizarea armatei.

Efectele crizei insa se faceau deja simtite: inca din 1930 incep sa lipseasca banii necesari pentru plata functionarilor publici si ale ratelor de returnare a datoriei externe. S-a incercat rezolvarea problemei prin sporirea impozitelor, lucru care nu a dat deloc rezultate. Pur si simplu, oamenii, in special taranii, afectati de criza inca din 1928 nu aveau cu ce plati. Raspunsul populatiei la aceste masuri s-a concretizat in greve si miscari de protest. In aceasta categorie poate fi inclusa greva minerilor din Valea Jiului (august 1929) sau demonstratia invalizilor de razboi, la Bucuresti (aprilie 1930).

INCERCARI DE REDRESARE. Situatia economica a continuat sa se deterioreze, pe masura ce criza se acutiza. Intr-o incercare disperata de a face economii, la 1 ianuarie 1931 a fost introdusa prima "curba de sacrificiu". Aceasta era o masura prin care salariile erau diminuate cu o cota cuprinsa intre 10% si 50%. S-a sistat acordarea de sporuri, iar avansarile in functie nu mai atrageau dupa sine cresterea veniturilor. Ca raspuns, in aceeasi luna a avut loc la Bucuresti o demonstratie a muncitorilor ceferisti, care a fost imprastiata de politie cu pretul a doi morti si a numerosi raniti.

Pentru depasirea acestor greutati a fost contractat, la 10 februarie 1931, un nou imprumut extern, numit "de dezvoltare". Suma totala era de 1,3 miliarde de franci francezi, iar dobanda era una dintre cele mai ridicate ale epocii - 10,23%. Trebuie spus ca in acea perioada nu era momentul cel mai potrivit pentru imprumuturi. Toate economiile erau afectate de criza, era nevoie de bani, si deci dobanzile erau foarte mari.

12

Istoricii considera ca punctul culminant al crizei a fost atins la sfarsitul anului 1931, cand una din cele mai importante banci ale Romaniei, Banca Marmorosch Blank et. comp., condusa de Aristide Blank, a dat faliment. In acel moment, tensiunile erau maxime, iar populatia resimtea din plin efectele politicilor de economii bugetare. Au fost introduse noi taxe care au dus la scumpirea painii, a produselor petroliere etc. Erau afectati, in general, salariatii statului, mai ales ca in ianuarie 1932 a fost introdusa cea de-a doua "curba de sacrificiu", prin care salariile erau diminuate cu 10%-12%. Caderea productiei si necesitatea achitarii datoriei externe au dus la secatuirea bugetului. Functionarii de stat erau platiti cu intarzieri de trei pana la sase luni. Cand o delegatie de invatatori a venit la Mamaia sa se planga primului-ministru (nimeni altul la acea vreme decat Nicolae Iorga), afirmand ca sunt disperati, acesta a ripostat: "Daca erati disperati, nu veneati in casa mea, pentru ca alaturi este marea".

LIPSA DE PROTECTIE SOCIALA. Masurile sociale adoptate de guverne au vizat, in general, menajarea situatiei taranilor, care reprezentau majoritatea populatiei. La 14 aprilie a fost adoptat un proiect de lege prin care acestia erau scutiti de o parte din taxe. Foarte putine s-au facut pentru ameliorarea situatiei muncitorilor.

Criza a continuat si in anii urmatori, fara a se gasi vreo rezolvare. Au fost marite taxele la importuri, in incercarea de a se proteja industria nationala. Si totusi, etapa cea mai grea din punct de vedere economic fusese depasita. In decembrie 1932, Guvernul, condus de Iuliu Maniu, a reusit pentru prima data, dupa aproape un an, sa plateasca salariile la zi.

SACRIFICATII Desi in decembrie 1932 se intrevedea o cale de iesire din criza economica, in plan social efectele nu s-au resimtit imediat. La inceputul anului 1933 au avut loc ample miscari de protest, o data cu anuntarea unei a treia "curbe de sacrificiu", de la 1 ianuarie 1933. Prin aceasta se preconiza scaderea salariilor cu 10%-12%. Urmarea a fost ca, la 30 ianuarie, 2.700 de muncitori de la rafinaria "Astra" din Ploiesti au intrat in greva. Reactia dura a autoritatilor a provocat solidarizarea muncitorilor din alte intreprinderi cu grevistii si violente lupte de strada. Mult mai dramatice au fost evenimentele de la Atelierele CFR Givita. Aici, dupa o greva prelungita, armata si politia au atacat atelierele in care protestatarii se baricadasera. Greva a fost reprimata cu greutate, nu fara importante pierderi de vieti omenesti. Ca pretutindeni in Europa, de aceasta stare de fapt au profitat si in Romania cele doua partide extremiste ale vremii, cel legionar, condus de Corneliu Zelea Codreanu, si cel comunist. Ambele si-au imbunatatit imaginea politica in fata populatiei deznadajduite, acuzandu-i pe politicieni si sistemul politic de gravitatea situatiei economice.

13

Concluzii

Sentimentul pierderii de către Europa a întâietăţii în viaţa economică a lumii, exprimat după terminarea primei conflagraţii mondiale, s-a dovedit a fi veridic. Cifrele arată că, în ajunul declanşării celei de-a doua conflagraţii mondiale, Europa deţinea 44% din producţia industrială globală, în timp ce în anul 1913 ponderea respectivă era de peste 46%.

Privind global şi în comparaţie rezultatele, fizionomia economică a planetei arăta în preajma celui de-al Doilea Război Mondial profund schimbată faţă de 1913. Statele Unite, prima putere industrială mondială, asigurau o treime din producţia totală, urmând în ordine URSS cu 19% (faţă de 6% în 1913), Germania cu 11% şi Marea Britanie cu 9%.

Practic s-au conturat două grupe de ţări: „ţările bogate” – SUA,Marea Britanie, Franţa – care deţin 80% din stocul mondial de aur şicontrolează pieţe privilegiate; „ţările sărace” – Germania, Japonia, Italia –greu îndatorate, lipsite de aur şi fără mari posesiuni externe, care se găsesclimitate la folosirea propriilor resurse, insuficiente pentru a combate depresiunea. “Ţările sărace” au fost supuse unor puternice tensiuni care au dus lainstaurarea unor regimuri autoritare al căror naţionalism expansionist a fostexacerbat de dificultăţile economice. Soluţia autarhică care a impus undirijism riguros, un protecţionism şi un control al schimburilor fără fisuri, nua fost suficientă pentru a depăşi criza.În consecinţă, tendinţele expansioniste au luat amploare, teritoriiledominate fiind supuse unui sever control economic.

Din 1938, în Europa centrală s-a constituit o zonă a mărcii care aîntreţinut relaţii privilegiate cu Japonia şi Italia, două state al cărorexpansionism teritorial a fost la fel de agresiv. Practic, criza a determinatcompartimentarea economiei mondiale în zone monetare şi comerciale, careau devenit progresiv blocuri rivale angajate într-un veritabil războieconomic.

14

În concluzie, pe poziţie de placă turnantă, criza mondială din 1929-1933 a orientat societatea spre alte modele economice decât cel liberal, orientare ce poate fi considerată de conjunctură în apusul Europei, acolo unde societatea a înregistrat progrese evidente şi de repercusiune în estul şi sud-estul Europei, zone în care procesul respective s-a aflat pe alte coordonate

15