Critică asupra Singularităţii lui Vernor Vinge Petre Vlad-Ştefan

Facultatea de Automatică şi Calculatoare, Universitatea Politehnica din Bucureşti

Splaiul Independenţei, nr. 313, sector 6, cod poştal 060042, Bucureşti, ROMÂNIA

vlad.petre@cti.pub.ro

Abstract— Sfârşitul Lumii este o temă des întâlnită în literatura

Science-Fiction. Ce se întâmplă însă, când un scriitor SF publică

un articol non-SF în care tratează, la modul cel mai serios,

viitorul omenirii ca pe unul sumbru în momentul în care

inteligenţa artificială o va depăşi pe cea umană.

Keywords— Singularitate, inteligenţă artificială, amplificarea

inteligenţei, apocalipsă.

I. INTRODUCERE

Prin acest document doresc să îmi exprim părerile cu

privire la teza apocaliptică a Singularităţii, teză dezvoltată de

către scriitorul Vernor Vinge în lucrarea sa intitulată “The

Coming Technological Singularity” şi publicată în anul 1993.

II. CONŢINUT

În anul 1993, scriitorul de science-fiction, Vernor Vinge,

publică un controversat articol pe tema inteligenţei artificiale

şi a implicaţiilor catastrofice pe care aceasta o are asupra rasei

umane. Articolul, intitulat “The Coming Technological

Singularity”, dezvoltă o idee interesantă, conform căreia rasa

umană îşi va găsi sfârşitul în momentul în care inteligenţa

artificială o va depăşi pe cea umană. Vernor Vinge numeşte

acest moment de timp ca fiind Singularitatea. Interesant este

faptul că, deşi articolul se vrea a fi unul non-science-fiction,

autorul preconizează că acest moment critic, Singularitatea, se

va petrece în aproximativ 30 de ani (de la publicarea

articolului), nu mai târziu de anul 2030.

Personal, am găsit articolul ca fiind interesant şi

argumentat. Dar, în ciuda acestor lucruri, trebuie să recunosc

ca eu nu împărtăşesc opinia autorului. Ba mai mult, astăzi eu

aş cataloga acest articol ca fiind unul SF. În continuare, am să

încerc să imi argumentez părerea.

Autorul afirmă că în momentul în care o inteligenţă

superioară celei umane va fi capabilă să producă progres,

atunci curba de creştere a progresului devine una exponenţială.

Până în prezent, cert este un lucru: omul nu este capabil de a

produce o inteligenţă superioară lui, sau cel puţin nu în

viitorul apropiat. Omul abia începe să îşi cunoască esenţa

propriei inteligenţe. Ca atare, în aceste condiţii, ar fi aberant

să ne punem problema construirii artificial a unei inteligenţe

superioare nouă.

Un alt argument împotriva afirmaţiei conform căreia

Singularitatea se va produce până în 2030, ţine de limitarea

tehnologică. În prezent, vârful în domeniul inteligenţei

artificiale, îl reprezintă roboţii japonezi care, deşi spectaculoşi,

nu pot să facă nici 10% din ceea ce poate face un om normal.

Desigur, roboţii pot fi foarte buni la jocuri de şah sau table sau

pot avea o bază de date cu informaţii vastă, însă ei nu au

capacitatea de învăţare pe care o are fiinţa umană. Ei pot face

aceste lucruri mai bine decât omul, deoarece au fost în

prealabil programaţi. Adică li s-au scris în memorie nişte

algoritmi optimi de rezolvare a acestor probleme/jocuri,

algoritmi care au fost întai descoperiţi pe hârtie tot de către

om.

Presupunând că nu ar exista limitările de ordin tehnologic şi

că maşinile ar putea învăţa la fel de uşor precum omul, mai

există totuşi un hop în calea ascensiunii către superioritate şi

implicit către Singularitate. Desigur, este vorba despre

creativitate. Creativitatea este o trăsătură definitorie, specifică

omului. Punct. Evoluţia umană are un ritm exponenţial tocmai

datorită acestei trasături unice. O maşină nu va putea niciodată

să aibă creativitate, viziune sau talent. Se ştie în prezent care

este mecanismul auzului, al văzului sau al mersului, însă

mecanismul gândurilor, de unde vin ele sau cum se nasc ele în

mintea umană, rămane un mister. Spre exemplu, oamenii pot

genera un şir de numere aleatorii, dar maşinile nu pot prin

algoritmi; soluţia constă în ataşarea unui senzor analog, care

să preia date aleatorii din natură.

Ce alte trăsături mai caracterizează omul şi nu vor putea

caracteriza niciodată o maşină? Emoţiile şi sentimentele,

desigur. Oamenii au trăiri interioare, cugetări, reflectări, pot

înţelege sensul ascuns al unor cuvinte rostite într-o anumită

formă, pot iubi, pot să urască, pot admira, pot avea frustrări. O

maşină nu va putea fi niciodată capabilă de aşa ceva. Asta

deoarece aceste lucruri nu sunt algoritmice şi nu pot fi

transpuse în cod. Spre exemplu, cum credeţi că ar putea o

maşină să poarte un dialog pe tema „Subiectivul obiectiv” sau

„Obiectivul subiectiv”?

III. CONCLUZII

În prezent este clar pentru toată lumea că viziunea lui

Vernor Vinge despre atingerea Singularităţii până în anul

2030 este una nerealistâ. Personal, nu pot să îmi imaginez cum

ar putea fi concepută o maşină care să fie mai inteligentă decat

un om, cel puţin nu în secolul 21.