Crestinul in Armatura Completa Vol. 2

197
CREŞTINUL ÎN ARMĂTURĂ COMPLETĂ WILLIAM GURNALL VOLUMUL 2 Traducere din engleză: Daniela Vică Robb Ediţie revizuită şi îngrijită: Constantin Moisa Editura Stephanus Bucureşti, 1997 Consilier editorial; CONSTANTIN MOISA Coperta: CORNEL MEJ Titlul original în limba engleză: THE CHRISTIAN IN COMPLETE ARMOUR Prima ediţie în 3 volume în 1655, 1658 şi 1662 Revizuită şi retipărită în 1864 de Blackie & Son, Glasgow, Scoţia Ediţia 1864 (neprescurtată) reeditată de „TheBannerofTruth Trust", Edinbureh Scoţia în 1964, 1974, 1979, 1983 şi 1987 Ediţia 1864 (voi. 1 şi 2) revizuită şi prescurtată, putilicată de World Challenge, Inc., David Wilkerson Crusades, Lindale, Texas, U.S.A. în asociaţie cu „TheBanner ofTrutb Trust", 1986,1988 © World Challenge Inc., 1986, 1988 Retipărită în 1988, 1989, 1991, 1994 ISBN 0 85151 4561 / 0 85151 5150 Tradus în româneşte, structurat în două volume, editat şi tipărit cu permisiune © 1997 Toate drepturile rezervate Editurii STEPHANUS, Bucureşti, România ISBN 973 - 9174 -76-0

Transcript of Crestinul in Armatura Completa Vol. 2

Page 1: Crestinul in Armatura Completa Vol. 2

CREŞTINUL ÎN ARMĂTURĂ COMPLETĂWILLIAM GURNALL

VOLUMUL 2

Traducere din engleză: Daniela Vică Robb Ediţie revizuită şi îngrijită: Constantin MoisaEdituraStephanusBucureşti, 1997

Consilier editorial; CONSTANTIN MOISA Coperta: CORNEL MEJ

Titlul original în limba engleză: THE CHRISTIAN IN COMPLETE ARMOURPrima ediţie în 3 volume în 1655, 1658 şi 1662Revizuită şi retipărită în 1864 de Blackie & Son, Glasgow, ScoţiaEdiţia 1864 (neprescurtată) reeditată de „TheBannerofTruth Trust", EdinburehScoţia în 1964, 1974, 1979, 1983 şi 1987Ediţia 1864 (voi. 1 şi 2) revizuită şi prescurtată, putilicată de World Challenge, Inc., David Wilkerson Crusades, Lindale, Texas, U.S.A. în asociaţie cu „TheBanner ofTrutb Trust", 1986,1988© World Challenge Inc., 1986, 1988 Retipărită în 1988, 1989, 1991, 1994ISBN 0 85151 4561 / 0 85151 5150Tradus în româneşte, structurat în două volume, editat şi tipărit cu permisiune © 1997 Toate drepturile rezervate Editurii STEPHANUS, Bucureşti, RomâniaISBN 973 - 9174 -76-0

Page 2: Crestinul in Armatura Completa Vol. 2

CUPRINSCapitolul 8: A ŞAPTEA CONSIDERAŢIE: ÎNCĂLŢĂMINTEA SPIRITUALĂ A CREŞTINULUI /15I. CE SE ÎNŢELEGE PRIN EVANGHELIE /15 Cea mai fericită veste din lume 1151. Dumnezeu iartă şi apoi binecuvintează / 162. Nici o veste rea nu mai poate urma când cineva îmbrăţişează Vestea Bună a lui Cristos/16Proprietăţile veştii pline de bucurie descoperite în Evanghelie 1171. O veste plină de bucurie trebuie să fie bună / 172. Vestea Evangheliei este la fel de măreaţă pe cât este de bună / 173. O veste bună trebuie să-i privească îndeaproape pe ascultători /184. Surpriza adaugă mai multă bucurie unei veşti bune / 185. Vestea bună trebuie să fie sigură şi adevărată / 19Dreptul la compasiunea noastră al celor ce nu au auzit niciodată Evanghelia 119 Respingerea Evangheliei de către lume 1201. Numai o rămăşiţă îmbrăţişează Evanghelia / 222. Majoritatea creştinătăţii se bazează pe vechii discipoli, nu pe noii convertiţi / 223. în poporul lui Dumnezeu apar dezbinări / 23 îndemn pentru necredincioşi şi credincioşi 1231. Pentru necredincioşi / 232. Pentru credincioşi / 25H. CE SE ÎNŢELEGE PRIN PACE / 28 Pacea cu Dumnezeu 1*1%1. Nevoia de pace cu Dumnezeu / 282. Pace numai prin Evanghelie / 303. De ce concretizează Dumnezeu pacea prin Evanghelie / 32 Superioritatea creaţiei în Cristosfafă de creaţia adamică 1371. Legătura cu Dumnezeu a păcătosului reconciliat / 372. Comuniunea cu Dumnezeu a păcătosului mântuit / 382De ce să cauţi pacea cu Dumnezeu /401. Gândeşte-tc ce a fost oferit: pacea cu Dumnezeu / 412. Gândeşte-te cine-ţi oferă pacea: Dumnezeul sfânt / 423. Gândeşte-te cum îţi oferă Dumnezeu pacea / 434. Gândeşte-te ce se întâmplă când refuzi pacea lui Dumnezeu / 46 Cum să găseşti pacea cu Dumnezeu 1471. Recunoaşte duşmănia dintre tine şi Dumnezeu / 472. Asigură-te că motivaţia ta este corectă / 483. Renunţă la răzvrătirea ta şi supune-te îndurării lui Dumnezeu / 504. Aleargă smerit la tronul harului şi roagă-L pe Dumnezeu să-ţi dăruiască pacea / 52 îndemn pentru cei care au pace cu Dumnezeu 1551. Nu face pace cu păcatul / 552. Fii împăciuitor cu alţii / 563. încrede-te în Dumnezeu pentru nevoile tale / 564. îndură suferinţele cu răbdare / 575. Lasă speranţa să se hrănească din gloria cerului / 586. Mărturia către alţii / 59 Pacea cugetului/601. Ce satisface cugetul? / 612. Ce implementează această satisfacţie la nivelul cugetului? / 64 Reproşul faţă de cei cane neagă că pacea cugetului este binecuvântarea Evangheliei 1671. Unii neagă siguranţa mântuirii / 672. Unii gândesc greşit despre Evanghelie şi pacea cugetului, din pricina lipsei de pace a unor creştini profesanţi / 683. Unii caută pacea în afara Evangheliei / 71 Caracteristicile Evangheliei Păcii / 741. Mângâierea Evangheliei este turnată într-o inimă rănită / 742. Pacea Evangheliei este oferită slujitorilor ascultători / 763. Pacea Evangheliei îl întăreşte şi înviorează pe creştin / 774. Pacea Evangheliei mângâie sufletul / 77 Pacea Dragostei şi Unităţii 1801. Unitatea în rândul primilor creştini / 812. Desăvârşirea în ceruri a acestei păci şi iubiri mutuale / 81 Modul în care realizează EvangheHa unitatea păcii sufletelor 1821. Evanghelia prezintă argumente puternice pentru pace şi unitate / 822. Evanghelia îndepărtează cauzele conflictelor / 83 Deosebirea dintre pacea sânţilor şi pacea celor păcătoşi 1851. Pacea şi dragostea între oamenii necredincioşi / 852. Păcatul slujitorilor care stârnesc certuri / 87 îndemn la întreţinerea păcii 1891. Creştinii ar trebui să caute pacea de dragul lui Cristos / 902. Creştinii ar trebui să caute pacea de dragul lor înşişi / 9323. Creştinii ar trebui să urmărească pacea de dragul altora / 96Pace cu Creaţia 197

Page 3: Crestinul in Armatura Completa Vol. 2

HI.PREGĂTIREA EVANGHELIEI PĂCII/98 Ce se înţelege prin această echipare cu Evanghelia păcii?V98 De ce am numit-o „echipamentul Evangheliei păcii"? 199 Pregătirea pentru încercării 100De ce trebuie să fie pregătiţi creştinii pentru încercări 11011. Cristos porunceşte această pregătire a sufletului / 1012. Cristos merită această pregătire a sufletului / 1033. Această pregătire scoate în evidenţă o inimă plină de har /1064. O pregătire a sufletului îl face pe om liber / 1065. Pregătirea pentru suferinţă îl ajută pe creştin în slujba lui / 1086. A fi gata să suferi îţi asigură adevărata bucurie /108 De ce atât de puţini oameni sunt creştini 11101. Dumnezeu îi cheamă pe toţi oamenii să fie gata să sufere / 1102. Mulţi refuză să se încalţe cu „râvna Evangheliei păcii" / 111 îndemn pentru a se încălţa cu ,jâvna Evangheliei păcii" 11131. Suferinţa poate veni pe neaşteptate /1132. Dacă pe pământ nu eşti pregătit să suferi pentru Cristos, în cer nu vei purta coroana / 114îndrumări pentru purtarea încălţămintei spirituale 11151. Analizează sinceritatea ascultării tale / 1162. Roagă-te pentru un duh de suferinţă /1163. Meditează la suferinţă / 1174. Acceptă zilnic voia lui Dumnezeu /1185. Fă din lepădarea de sine o parte a viaţii tale / 1196. Renunţă la poftele lumeşti / 120Evanghelia păcii pregăteşte credinciosul pentru încercări 1121Modul în care EvangheUa păcii pregăteşte creştinul pentru suferinţă 11231. Evanghelia păcii înalţă pe credincios deasupra pericolului / 1232. O persoană care are pacea cu Dumnezeu devine copilul Său / 1233. Un suflet care arc pace cu Dumnezeu este un moştenitor al lui Dumnezeu /1244. Evanghelia păcii face credinţa de neînvins / 1245. Pacea cu Dumnezeu umple inima cu dragoste pentru Cristos / 1256. Pacea cu Dumnezeu încurajează lepădarea de sine /1267. Pacea cu Dumnezeu opreşte harul de a suferi în răbdare /127 Pacea şi răbdarea Evangbeheil 1281. Răbdarea în încercare fără pacea Evangheliei / 1282. Mărturisirea păcii Evangheliei fără răbdare în încercare /128 Blândeţea unui cuget creştin 11291. Păcatele îndrăzneţe sunt „hoţi" care fură liniştea / 1292. Nepăsarea este „rugina" care ruinează puterea păcii /1307Capitolul 9: A OPTA CONSIDERAŢIE: SCUTUL SPIRITUAL AL CREŞTINULUI / 131Felul credinţei lăudabile 1131Natura credinţei care îndreptăţeşte 1132De ce este credinţa comparată cu un scut 1137înţelesul expresiei „deasupra tuturor acestora" 1139I. SUPERIORITATEA CREDINŢEI FAŢĂ DE ALTE DARURI /141De ce predomină credinţa 11411. Principala cerinţă a lui Dumnezeu se referă la credinţă /1412. Favoarea acordată credinţei / 1433. Importanţa îndreptăţirii noastre / 1444. Influenţa credinţei asupra celorlalte daruri / 146 Cum ajunge credinţa să influenţeze celelalte daruri 11461. Credinţa dă de lucru tuturor darurilor / 1462. Credinţa ajută toate darurile să primească putere de la Cristos / 1473. Credinţa îl apără pe creştin în exercitatrea tuturor darurilor sale / 1484. Numai credinţa câştigă încuviinţarea lui Dumnezeu pentru toate celelalte daruri şi lucrările lor /1495. Credinţa aduce nădejde când alte daruri eşuează / 1496. Credinţa îl mângâie pe creştin când alte daruri abundă / 152 Caracterul infernal al necredinţei în comparaţie cil celelalte păcate 1153 De ce trebuie să fim sinceri în încercarea credinţei noastre 11551. Cum îţi este credinţa aşa sunt şi celelalte daruri ale tale / 1562. Superioritatea credinţei adevărate face şi mai respingătoare falsa credinţă /1573. Falsa credinţă constituie un paravan pentru manifestarea adevăratei credinţe /157 Cum să judeci ade vărul credinţei 115 81. Cum lucrează Duhul credinţa în suflet / 1582. Caracteristicile credinţei lucrate de Duhul /162 îndemn către necredincioşi de a obţine scutul credinţei 1168 îndrumări pentru necredincioşi de a ajunge la credinţă 11691. Condamnă-ţi inima datorită necredinţei / 1692. Nu te împotrivi Duhului Sfânt când îţi oferă ajutorul Lui / 1703. Strigă cu putere, în rugăciune, către Dumnezeu pentru a primi credinţa /1724. Meditează adesea asupra făgăduinţei /174

Page 4: Crestinul in Armatura Completa Vol. 2

5. Obligă-ţi sufletul să creadă / 175îndemn către credincioşi de a păstra scutul credinţei 1116Credinţa trebuie păstrată cu mare grijă datorită superiorităţii ei faţă de celelaltedaruri 1176îndemnuri către credincoşi de a păstra credinţa 11781. Cuvântul lui Dumneze este esenţial în producerea şi păstrarea credinţei /1782. Analizează-ţi cugetul / 1793. Antrenează-ţi credinţa / 17984. îndepărtează orice urmă de necredinţă /1805. Trudeşte pentru o credinţă mai mare /180Cum putem cunoaşte dacă credinţa este slabă sau puternică 11821. Cu cât un creştin se bizuie mai deplin pe făgăduinţele lui Dumnezeu, cu atât credinţa lui este mai puternică /1822. Cu cât inima creştinului este mai mulţumită, indiferent de schimbările pe care le aduce Providenţa poziţiei sale în lume, cu atât credinţa lui este mairputernică/ 1833. Cu cât un creştin poate aştepta mai mult un răspuns, cu atât credinţa lui este mai puternică /1844. Cu cât un creştin suferă de bunăvoie datorită unei făgăduinţe, cu atât credinţa lui este mai puternică /1855. Cu cât un creştin se opune mai uşor păcatului, cu atât credinţa lui este mai puternică /1856. Cu cât există mai multă supunere şi dragoste în umblarea creştinului, cu atât credinţa lui este mai puternică /1867. Cu cât mai liniştită este atitudinea creştinului faţă de moarte, cu atât credinţa lui este mai puternică / 187Credinciosul trebuie să-şi identifice credinţa 1187 Suspiciuni care cunduc la lepădarea de credinţă 1188 Caracteristicile îndoielii care poate însoţi adevărata credinţă 11891. Un creştin adevărat se simte ruşinat şi suferă datorită îndoielii / 1892. Un creştin sincer doreşte cu adevărat bunătatea lui Dumnezeu, în ciuda îndoielilor sale /1893. îndoielile îl determină pe creştin să-L caute pe Dumnezeu pentru ceea ce el se teme că-i lipseşte / 1904. în ciuda îndoielilor, creştinul adevărat se sprijină pe Cristos şi doreşte să depindă de El/191Caracteristicile credinţei arogante 11911. Credinţa arogantă este o credinţă lipsită de valoare / 1912. Credinţa arogantă este lipsită de echilibru /1923. Credinţa arogantă nu se bucură de părtăşia Mântuitorului /193II, UN ARGUMENT PUTERNIC PENTRU A STINGE SĂGEŢILE ARZĂTOAREALE CELUI RĂU/193 Descrierea Vrăjmaşului I'1931. Natura Vrăjmaşului /1942. Unitatea Vrăjmaşului /1953. Armele Vrăjmaşului /195 Puterea credinţei asupra vrăjmaşului 1197 Săgeţile arzătoare ale ispitelor atrăgătoare 1198 Puterea credinţei de a stinge ispitele atrăgătoare 11991. „Pofta firii pământeşti" /19942. Cum stinge credinţa „pofta firii pământeşti" / 2003. „Pofta ochilor" / 2024. Cum stinge credinţa „pofta ochilor" / 2025. „Lăudăroşia vieţii" / 2036. Cum stinge credinţa „lăudăroşia vieţii" / 204Biruinţa credinţei se deosebeşte de biruinţa celor necredincioşi 12051. Uniformitatea biruinţei credinţei / 2062. Siguranţa biruinţei credinţei / 206Cum să foloseşti scutul credinţei pentru a stinge ispitele 12071. Atitudinea de rugăciune a credinţei / 2072. Atitudinea de aşteptare a credinţei / 2083. încrederea în Dumnezeu / 209 Săgeţile arzătoare ale ispitelor Sicii 1210 Puterea credinţei pentru a stinge ispitele fricii / 2111. Săgeata arzătoare a ateismului / 2112. Cum stinge credinţa săgeata arzătoare a ateismului / 2113. Săgeata arzătoare a blasfemiei / 2134. Cum stinge credinţa săgeata arzătoare a blasfemiei / 2145. Săgeata arzătoare a disperării / 2196. Cum stinge credinţa săgeata arzătoare a disperării / 220 Credinţa se opune păcatului deoarece ea îl vede pe Dumnezeu 12201. Credinţa vede măreţia lui Dumnezeu / 2202. Credinţa vede sfinţenia şi iertarea lui Dumnezeu / 221Credinţa eliberează sufletul care se teme de dreptatea lui Dumnezeu 12221. Ispăşirea lui Cristos se referă la îndurarea lui Dumnezeu / 2232. Dumnezeu pecetluieşte ispăşirea oferită de Cristos pentru păcat / 224

Page 5: Crestinul in Armatura Completa Vol. 2

3. îndurarea lui Dumnezeu declară neprihănirea Lui / 2244. Răscumpărarea lui Cristos plăteşte pe deplin datoria păcatului / 2255. în condamnarea păcătoşilor, dreptatea este glorificată numai în mod pasiv / 226 Credinţa luptă cu păcatul prin măreţia făgăduinţelor lui Dumnezeu 1226 Credinţa învaţă eficienţa făgăduinţelor lui Dumnezeu 12271. Credinţa merge la sursa făgăduinţelor / 2272. Credinţa merge la finalul făgăduinţelor / 2273. Credinţa dă exemple de oameni în vieţa cărora s-a împlinit făgăduinţa lui Dumnezeu/229Credinţa se opune disperării 1231Capitolul 10: A NOUA CONSIDERAŢIE: COIFUL CREŞTINULUI / 233 Legătura dintre coif, scut şi celelalte componente ale armăturii 12341. înrudirea darurilor duhovniceşti în ce priveşte originea lor / 2342. îndudirea darurilor duhovniceşti în ce priveşte creşterea şi degradarea lor / 23610Concluzii cu privire la înrudirea darurilor duhovniceşti 12371. Putere pentru darurile slabe / 2372. Mângâiere cu privire la gândurile tulburate cu privire la viitor / 237I. CE ESTE COIFUL MÂNTUIRII /238 Natura nădejdii care formează coiful 12381. Autorul nădejdii / 2382. Subiectul nădejdii / 2383. Obiectul nădejdii / 239De ce această nădejde este numită nădejdea mântuirii 12401. Mântuirea cuprinde întregul obiect al nădejdii / 2402. Nădejdea mântuirii se deosebeşte de nădejdea lumii / 240 De ce nădejdea este comparată cu un coif/ 2401. Coiful apără sufletul / 2402. Coiful dă curaj inimii / 241II. ÎNTREBUINŢAREA COIFULUI /241 Nădejdea şi succese meritorii 12421. Nădejdea oferă eliberarea de pofte / 2432. Nădejdea provoacă repulsie faţă de plăcerile lumeşti / 2433. Nădejdea îi inspiră curaj omului sfânt / 2444. Nădejdea dă naştere unor dorinţe sfinte / 245 Nădejdea şi sârguinţa în cea mai neînsemnată lucrare 1246 Nădejdea îl sprijină pe creştin în cele mai mari încercări / 247 Influenţa nădejdii asupra creştinilor încercaţi 12481. Nădejdea îi oferă pace creştinului încercat / 2482. Nădejdea umple de bucurie sufletul încercat / 2493. Nădejdea învioreză duhul încercat / 250Nădejde şi pace când Dumnezeu întârzie împlinirea făgăduinţei 12531. Deseori Dumnezeu aşteaptă o vreme îndelungată înainte de împlinirea făgăduinţei Lui / 2542. Creştinii trebuie să aştepte, şi uneori chiar o vreme îndelungată, până la împlinirea făgăduinţei / 2553. Nădejdea ajută sufletul să aştepte / 256Siguranţa pe care nădejdea o oferă creştinului când Dumnezeu întâzie să-Şi împlinească făgăduinţa 12561. Nădejdea asigură sufletul că, deşi Dumnezeu aşteaptă o vreme înainte de a-Şi împlini făgăduinţa, totuşi El nu va întârzia / 2562. Nădejdea asigură sufletul că atunci când Dumnezeu vine, El va răsplăti din belşug întârzierea Sa / 2583. Nădejdea asigură sufletul că, în vreme ce Dumnezeu aşteaptă pentru a împlini o făgăduinţă, El oferă alta / 259UI. APLICAŢII ALE DOCTRINEI PRIVIND COIFUL MÂNTUIRII / 260 Metalul din care este confecţionat coiful nădejdii noastre 12605îndemn pentru cei ce au acest coif al nădejdii 12631. Fii recunoscător pentru acest dar nespus de mare / 2632. Fii la înălţimea nădejdii tale / 264 De ce trebuie să ne întărim nădejdea 1269l.Este datoria ta/2692. Refuzul de a-ţi întări nădejdea demonstrează o slabă apreciere a lui Cristos şi a mântuirii Sale / 2703. Nădejdea ta poate fi aspru încercată / 271 Cum să-fi întăreşti nădejdea 12731. Studiază cu seriozitate Cuvântul lui Dumnezeu / 2732. Păstreză un cuget curat / 2763. Cere-I lui Dumnezeu o nădejde mai puternică / 2764. Măreşte-ţi dragostea / 2775. Antrenează-ţi nădejdea / 2776. Adu-ţi aminte de îndurările din trecut / 280 îndemn pentru cei ce n-au coiful nădejdii 12831. Lipsa nădejdii provoacă o mare tristeţe / 2832. Este posibil să obţii nădejdea mântuirii / 2833. Gândeşte-te ce cumplit este să fii aruncat în pierzarea veşnică / 285Capitolul 11: A ZECEA CONSIDERAŢIE: SABIA CREŞTINULUI / 286 Tipul armelor necesare creştinului 12861. Pentru apărare / 2862. Pentru atac / 287

Page 6: Crestinul in Armatura Completa Vol. 2

Ordinea şi locul acestei componente a armăturii 12871. Darurile Duhului lui Dumnezeu sunt necesare pentru folosirea corectă a Cuvântului / 2872. Fără Cuvântul lui Dumnezeu creştinul nu poate fi în siguranţă / 288 I. ARMA ÎNSĂŞI / 289Ce se înţelege prin Cuvântul lui Dumnezeu 12891. Fiul veşnic al lui Dumnezeu / 2892. Cuvântul mărturisit al lui Dumnezeu, în concordanţă cu celelalte căi prin care El îşi descoperă gândul / 289Sfintele Scripturi conţin cuvintele vrednice de crezare ale lui Dumnezeu 1290 Divinitatea Scripturii: importanţa subiectului ei 12911. Istoric/2912. Profetic/2923. Doctrinal/2944. Instructiv / 294Divinitatea Sf. Scripturi: Efectele ei supranaturale 12971. Putere de a cerceta inima / 2982. Putere de a învinovăţi cugetul / 2993. Putere de a mângâia / 2994. Putere de convertire / 300H. DE CE „CUVÂNTUL LUI DUMNEZEU" ESTE NUMIT„SABIA DUHULUI"/303 De ce Cu vântul lui Dumnezeu este comparat cu o sabie 1303 De ce această sabie este atribuită Duhului 13031. Dumnezeu este Autorul / 3032. Duhul este singurul interpret adevărat al Cuvântului / 3043. Numai Duhul lui Dumnezeu poate da putere Cuvântului îh suflet / 304 Cuvântul scris este sabia prin care creştinii îi biruie pe vrăjmaşi7 304 Cuvântul lui Dumnezeu îi biruie pe prigonitori I 305l.Pocăinţa/3052. Nimicire/306 Cuvântul lui Dumnezeu îi biruie pe eretici 1307 Cuvântul lui Dumnezeu combate stricăciunea şi poftele 1308 Cuvântul lui Dumnezeu biruie încercările 1310îndrăzneala sistemelor religioase de a dezarma oamenii de această sabie spirituală/ 310 Suficienţa Sf. Scripturi 1313Nelegiuirea folosirii săbiei pentru apărarea păcatului 1313 Recunoştinţa faţă de Cuvânt 13151. Binecuvintează-L pe Dumnezeu pentru traducerea Sf. Scripturi / 3152. Binecuvintează-L pe Dumnezeu pentru slujirea Cuvântului / 3163. Binecuvintează-L pe Dumnezeu pentru puterea Sf. Scripturi asupra sufletului tău/317Importanţa studierii Cuvântului lui Dumnezeu 13181. Porunca/3182. Metodele/319Dumnezeu poate să interpreteze Cuvântul Său 1320 HI. CUM SA FOLOSEŞTI SABIA CUVÂNTULUI /321 Cum să foloseşti sabia împotriva prigonitorilor 13211. întemeiază-te pe principiile şi practicile Sf. Scripturi / 3222. Permite Sf. Scripturi să te înveţe mai multă teamă de Dumnezeu şi mai puţină teamă de oameni / 3223. Predă-ţi poftele tale săbiei Duhului / 3234. întăreşte-ţi credinţa în făgăduinţele lui Dumnezeu privitoare la prigonire / 324 Făgăduinţele Sf. Scripturi pentru suferinţele credincioşilor 13241. Probleme personale / 3242. Suferinţele credincioşilor pentru cauza lui Cristos / 325 Cum să foloseşti sabia împotriva ereticilor13261. Nu te apropia de Cuvânt cu o inimă pângărită / 3272. Nu face din raţiunea ta regula după care să masori adevărurile Sf. Scripturi / 3273. Nu condamna cu idei preconcepute învăţăturile Cuvântului / 3286134. Roagă-te lui Dumnezeu să-ţi descopere tainele Sf. Scripturi / 3285. Compară între ele pasajele Sf. Scripturi / 3316. Consultă-te cu liderii credincioşi din Biserică / 332 Cum să foloseşti sabia împotriva poftelor 13331. Selectează pasajele biblice care îţi dau o imagine despre urâciunea păcatului / 3342. Găseşte în Sf. Scriptură răspunsuri la gândirea falsă a lui Satan / 3393. Ascunde Cuvântul în inima ta / 3434. Apără-ţi făgăduinţa la tronul harului împotriva păcatului / 346 Cum si foloseşti sabia Cuvântului împotriva încercărilor 13471. Cunoaşte-ţi dreptul la făgăduinţele lui Dumnezeu / 3472. Adună şi clasifică făgăduinţele pentru diferitele lor aplicaţii / 3503. Măsoară întreaga lungime a făgăduinţelor lui Dumnezeu / 3504. Meditează asupra făgăduinţelor lui Dumnezeu / 3505. Apără-ţi făgăduinţele la tronul harului / 3526. Crede că Dumnezeu îşi va împlini făgăduinţele / 353 îndemn pentru slujitorii cuvântului cu privire la sabia lui Cristos 1354

Page 7: Crestinul in Armatura Completa Vol. 2

1. Caută să cunoşti Cuvântul lui Dumnezeu / 3552. La amvon foloseşte ca sabie doar Sf. Scriptură şi mânuieşte-o cu credincioşie / 356

CAPITOLUL 8A ŞAPTEA CONSIDERAŢIE: ÎNCĂLŢĂMINTEA SPIRITUALĂ A CREŞTINULUI„Având picioarele încălţate cu râvna.Evangheliei păcii"(Ef. 6.15)Acest verset prezintă a treia componentă a armăturii ce-1 protejează pe creştin - o încălţăminte spirituală, potrivită pentru piciorul lui şi destinată să fie purtată tot timpul cât el luptă cu păcatul şi Satan. ,^4 vând picioarele încălţate cu râvna Evangheliei păcii". Haideţi să analizăm acum trei termeni diferiţi din Scriptură, cu privire la această încălţă-minte şi să vedem: în primul rând, ce se înţelege prin Evanghelie; în al doilea rând ce se înţelege prin pace; şi în al treilea rând, ce înseamnă aici cuvântul picioare, ca şi harul reprezentat prin râvna Evangheliei păcii.I. CE SE ÎNŢELEGE PRIN EVANGHELIEEvanghelie, în concordanţă cu sensul cuvântului originar, semnifică vestea bună sau mesajul plin de bucurie. în mod obişnuit, în Scriptură, cuvântul este rezervat învăţăturii lui Cristos şi mântuirii Sale. „ Vă aduc o veste bună, care va fi o mare bucurie", le spunea îngerul păstorilor (Lc. 2.10). Şi apoi el a adăugat: ,^\stăzi, în cetatea lui David, vi S-a născut un Mântuitor, care este Cristos, Domnul." (v. 11). Astfel, în Noul Testament, cuvântul Evanghelie apare în general ca bucurie şi veste bună, iar noi vom folosi aici acelaşi înţeles.CEA MAI FERICITĂ VESTE DIN LUMEDescoperirea lui Cristos şi, prin El, a harului lui Dumnezeu, este, fără îndoială, cea mai bună veste pe care o poate auzi un păcătos. Este un mesaj atât de deosebit, încât nici o altă veste bună nu ar fi putut să-i7fie adusă şi nici nu ar putea fi urmată de vreo veste rea. îndurarea lui Dumnezeu precede binecuvântarea Lui faţă de păcătoşi: „Dumnezeu să aibă milă de noi şi să ne binecuvinteze, să facă să lumineze peste noi Faţa Lui!" (Ps. 67.1).1. Dumnezeu iartă şi apoi binecuvinteazăPână ce Dumnezeu nu iartă, plin de milă, păcatele noastre, prin intermediul lui Cristos, El nu poate privi spre păcătoşi cu bunătate. Toate favorurile noastre nu sunt decât binecuvântări într-un lingou de aur până ce harul evanghelic - mila iertării - le pecetluieşte cu mântuirea şi le actualizează. Dumnezeu nu-Şi poate arăta bunătatea până când Cristos nu face pace pentru noi: „Pace pe pământ, între oamenii plăcuţi Lui" (Lc. 2.14). Şi ce bucurie ar fi aceea, chiar şi pentru păcătosul care a moştenit o împărăţie, dacă n-ar fi însăşi bucuria şi favoarea inimii lui Dumnezeu?2. Nici o veste rea nu mai poate urma când cineva îmbrăţişează Vestea Bună a lui Cristosîndurarea lui Dumnezeu, manifestată prin Cristos, schimbă natura rea a unui credincios. Toate pedepsele şi judecăţile care pot veni asupra unei persoane botezate în izvorul harului Evangheliei primesc un nume nou. Ele vin pe un drum nou al suveranităţii lui Dumnezeu şi au un gust diferit pentru creştin, după cum apa care străbate mineralele capătă un gust nou şi o putere de vindecare pe care n-o avea înainte. „Nici un locuitor nu zice: «Sunt bolnav!» Poporul Ierusalimului capătă iertarea fărădelegilor lui" (Is. 33.24). Profetul nu a spus că ei nu vor mai li bolnavi, dar că ei vor fi atât de plini de îndurarea iertării Iui Dumnezeu, încât nu se vor mai plânge că sunt bolnavi. Suferinţa este un văl prea subţire pentru a întuneca bucuria Veştii Bune a lui Isus. Mesajul Evangheliei aduce o astfel de bucurie, încât Dumnezeu a făcut o crăpătură pentru a permite unor raze ale acestei lumini să ajungă la Adam. Aceasta este vestea cu care Dumnezeu obişnuia să mângâie poporul Său când lucrurile erau foarte rele, iar vieţile lor se aflau în declin: ,JDe aceea, Domnul însuşi vă va da un semn: «Iată, fecioara va rămâne însărcinată, va naşte un Fiu, şi-I va pune numele Emanuel»" (Is. 7.14). „Şi tu, Betleeme Efrata, măcar că eşti prea mic între cetăţile de căpetenie ale lui Iuda, totuşi din tine îmi va ieşi Cel ce va stăpâni peste Israel, şi a Cărui obârşie se suie până în vremuri străvechi, până în zilele veşniciei. ...El va fi pacea noastră!" (Mica 5.2, 5).16Acesta este secretul preţios pe care Dumnezeu îl şopteşte, prin Duhul Său, numai acelora pe care El îi cuprinde în dragostea Sa specială. „în ceasul acela, Isus S-a bucurat în Duhul Sfânt şi a zis: «Tată, Doamne al cerului şi al pământului, Te laud pentru că ai ascuns aceste lucruri de cei înţelepţi şi pricepuţi şi le-ai descoperit pruncilor; da. Tată, fiindcă aşa ai flăsit Tu cu cale." (Lc. 10.21). „Şi noi n-am primit duhul lumii, ci Duhul care vine de la Dumnezeu, ca să putem cunoaşte lucrurile pe care ni le-a dat Dumnezeu prin harul Său." (I Cor. 2.12). Pe de altă parte, este un semn patetic, dar sigur al unui suflet marcat pentru iad, căruia îi este ascunsă Evanghelia: „Şi dacă Evanghelia noastră este acoperită, este acoperită pentru cei ce sunt pe calea pierzării." (II Cor. 4.3).Aceasta ne conduce la caracteristicile mesajului plin de bucurie, toate putând fi găsite în Evanghelie. Haideţi să studiem acum cinci dintre ele.PROPRIETĂŢILE VEŞTII PLINE DE BUCURIE DESCOPERITE ÎN EVANGHELIE1. O veste plină de bucurie trebuie să fie bunăNimeni nu se bucură dc o veste rea. Bucuria lărgeşte şi deschide inima încât poate ura bu.n-venit dorinţelor ei cele mai speciale; dar o veste rea găseşte totdeauna uşa închisă.Evanghelia aduce făgăduinţe care vestesc binele pe care Dumnezeu li-1 doreşte păcătoşilor, dar ameninţările constituie limbajul obişnuit al Legii. în vreme ce Legea nu poate vorbi decât despre judecata păcătoşilor, Evanghelia harului lui Cristos le zâmbeşte şi netezeşte ridurile de pe fruntea Legii.

Page 8: Crestinul in Armatura Completa Vol. 2

2. Vestea Evangheliei este la fel de măreaţă pe cât este de bunăDacă auzim o veste nesemnificativă, este posibil s-o uităm. Dar dacă este importantă şi foarte bună, ea ne produce bucurie. îngerul Domnului a spus: „ Vă aduc o veste bună, care va fi o mare bucurie" (Lc. 2.10). Trebuia să fie o mare bucurie, deoarece toată este bucurie; Domnul Cristos a adus o veste de o aşa plinătate încât nu a mai lăsat loc pentru vreo completare. Dacă tu crezi că ar putea lipsi ceva din Evanghelie, trebuie să priveşti mai sus decât Dumnezeu, deoarece, prin legământul harului lui Cristos, El li Se oferă credincioşilor pe Sine însuşi. Noi suntem pe deplin convinşi de adevărul argumentului lui Pavel:2 - Creştinul în Armătură8„ Toate sunt ale voastre şi voi sunteţi ai lui Cristos, iar Cristos este al lui Dumnezeu" (I Cor. 3.22-23).Evanghelia plasează vasele noastre în apropierea bunătăţii însăşi; şi, cu siguranţă, noi trebuie să avem [totul, dacă suntem uniţi cu Cel ce deţine orice lucru. Ar putea vreo veste bună să-i glorifice pe sfinţi, dacă nu le-a oferit-o cerul? Noi avem în Cuvântul Domnului dovada acelei glorificări: „Cristos Isus, care a nimicit moartea şi a adus la lumină viaţa şi neputrezirea, prin Evanghelie..." (II Tim. 1.10). în timp ce soarele străluceşte, el ne ascunde cerul, pentru a ne arăta pământul! Dar Evanghelia le luminează pe amândouă - evlavia are „făgăduinţa vieţii de acum şi a celei viitoare" (I Tim. 4.8).3. O veste bună trebuie să-i privească îndeaproape pe ascultătoriAuditoriul trebuie să aibă un interes personal înainte ca anunţul să poată fi o veste bună. Chiar dacă ne putem bucura auzind că s-a întâmplat un lucru bun altei persoane, noi vom fi mult mai afectaţi dacă acel lucru ni s-ar întâmpla nouă. De exemplu, un om bolnav nu simte atât de puternic bucuria vindecării altuia, ca atunci când el însuşi este restabilit.Evanghelia nu ne spune ce a făcut Dumnezeu pentru îngeri, ci pentru noi. „ Vouă", spunea îngerul, „ vi s-a născut un Mântuitor, care este Cristos, Domnul." (Lc. 2.11). Dacă îngerii s-au bucurat de fericirea noastră, cu siguranţă că avantajul nostru ne oferă un motiv mai adânc de a ne bucura. Ar fi ciudat dacă mesagerul care doar aduce vestea ar trebui să cânte, iar primitorul să dea din umeri cu indiferenţă. Dar fii sigur că veştile Evangheliei sunt pentru tine, dacă îl cuprinzi pe Cristos Isus cu braţele credinţei.Acum, într-o împărăţie, fiecare supus, indiferent cât de neînsemnat ar fi, are o părticică din rege: acesta este un bun de folosinţă comună. Şi la fel este Cristos pentru credincioşi. Făgăduinţele sunt înfăţişate precum un portret bine realizat; ele urmează pe oricine le priveşte cu credinţă. Bucuria Evangheliei este bucuria ta, dacă ai credinţă pentru a o primi.4. Surpriza adaugă mai multă bucurie unei veşti bune Mesajul fericit al Evangheliei a fost. ţinut ascuns de fiii oamenilor.El n-ar fi putut pătrunde, cu nici un chip, în inima omului pentru a da naştere unei astfel de veşti, dacă Dumnezeu nu Şi-ar fi deschis buna Lui plăcere şi n-ar fi descoperit sfatul voii Lui. în timpul domniei regelui18Henry al VUI-lea, i-a fost comunicată unui nobil vestea anulării pedepsei, cu numai câteva ore înainte de a fi decapitat; şi această veste a fost atât de neaşteptată încât omul a murit de bucurie! Vasul fiinţei noastre este atât de fragil, încât vinul celei mai mici bucurii îl poate sfărâma. Totuşi, vestea divină întrece o „veste obişnuită", precum mila lui Dumnezeu o întrece pe cea a omului sau tot aşa cum eliberarea din pedeapsa veşnică se deosebeşte de moartea fizică, ce se duce înainte ca durerea să poată fi simţită.5. Vestea bună trebuie să fie sigură şi adevărată Ea nu se aseamănă unui zvon, al cărui autor nu poate fi identificat. Noi avem Evanghelia de la Dumnezeu însuşi, care nu poate minţi. Stăpânitorul cerurilor garantează adevărul ei: „Acesta este Fiul Meu preaiubit: de El să ascultaţi" (Lc. 9.35). Toate minunile lui Cristos au confirmat veridicitatea Evangheliei. Cu toate acestea, scepticii care au negat învăţătura lui Cristos au fost forţaţi de nenumărate ori să recunoască divinitatea minunilor Lui, expunând astfel, întregii lumi, absurditatea necredinţei lor. Minunile lui Isus au fost pentru Evanghelie ceea ce sunt peceţile pentru un document. Necredincioşii nu au putut nega faptul că mâna lui Dumnezeu era în aceste minuni, dar ei nu L-au putut vedea în învăţătura lui Cristos. De parcă Dumnezeu ar putea pecetlui o minciună!Iată ce desăvârşeşte bucuria acestei veşti - nu va înşela pe nimeni care-şi pune toată încrederea în ea. „O, adevărat şi cu totul vrednic de primit este cuvântul care zice: «Cristos Isus a venit în lume ca să mântuiască pe cei păcătoşi»" (I Tim. 1.15). Podul pe care Evanghelia îl construieşte deasupra mâniei cereşti, pentru ca păcătoşii să poată trece de păcatele lor în împărăţia lui Dumnezeu este susţinut de stâlpii înţelepciunii, puterii, milei şi credincioşiei divine. Şi credinciosul nu are de ce să se teamă, de vreme ce nu-i vede clătinându-se sau prăbuşindu-se. Ea este numită ^vanghelia veşnică" (Ap. 14.6). Chiar dacă cerul şi pământul sunt în ruine, nici cea mai mică părticică a vreunei făgăduinţe a lui Dumnezeu nu va fi îngropată printre dărâmături. ,JDar Cuvântul Domnului rămâne în veac. Şi acesta este Cuvântul care v-a fost propovăduit prin Evanghelie" (I Pet. 1.25).DREPTUL LA COMPASIUNEA NOASTRĂ AL CELOR CE NU AU AUZIT NICIODATĂ EVANGHELIA Deoarece o noapte întunecată de sărăcie şi orbire spirituală se întinde peste toate naţiunile, ele sunt ţinta unui masacru continuu din partea8măcelarului iadului! Şi acest Diavol capturează cu uşurinţă sufletele aflate în întuneric. El le pune cuţitul la gât şi nu întâmpină nici cea mai mică rezistenţă, deoarece îi găseşte dormind adânc în ignoranţa lor - lipsiţi de singura lumină ce le-ar putea arăta calea mântuirii. Sfinţii care au gustat dulceaţa harului Evangheliei tremură la vederea stării jalnice a celor răi - şi fie ca Dumnezeu să ne ierte că nu plângem mai mult pentru ei. Noi nu trăim prea departe de aceşti oameni, ca să nu ne fie milă de ei, să nu ne rugăm pentru ei şi să nu dorim sincer salvarea lor. Şi să nu uităm că neglijarea acestor lucruri ne pătează cu vinovăţia sângelui lor, care este vărsat mereu de cel ce vine „să fure, să

Page 9: Crestinul in Armatura Completa Vol. 2

înjunghie şi să prăpădească" sufletele omeneşti.In timp ce tu nu le poţi oferi din mântuirea ta acestor oameni ignoranţi, aminteşte-ţi că ei sunt morţi de foame, deoarece niciodată nu s-au ospătat din Pâinea Vieţii. Ba unii nutresc falsa speranţă că păgânii îl pot găsi pe Cristos privind soarele, luna şi stelele, observând măreţia Creaţiei. Cei ce împărtăşesc acest punct de vedere par să fie copii ai păgânilor, dar mă tem că la sfârşit se va arăta că ei au fost mai cruzi, deoarece ei nu lucrează şi nu se roagă pentru ca lumina Evangheliei să transforme naţiunile.Când un batalion consideră retragerea sa ca fiind necesară, întăririle şi ajutorul vin deseori mai încet. Şi din această cauză eu nu doresc ca Satan să înşele atât de mulţi în acelaşi mod. Dacă o lecţie atât de minunată ar putea fi învăţată de la stele, noi ar fi trebuit să auzim de ea până acum. Desigur, magii au fost conduşi la Cristos de o stea, dar un predicator divin le-a deschis cartea; altfel, ei n-ar fi înţeles niciodată ceea ce au văzut.RESPINGEREA EVANGHELIEI DE CĂTRE LUME Când s-a auzit în Ierusalim vestea naşterii Mântuitorului, ar fi trebuit ca fiecare inimă să tresalte de bucurie, văzându-L pe Mesia cel binecuvântat împlinind speranţa fiecărei generaţii. Dar s-a întâmplat exact opusul - venirea lui Cristos a alarmat aceşti oameni, ca şi cum ar fi venit un duşman, nu un Mântuitor.Dar, ar putea spune cineva, chiar dacă oamenii nu au acceptat naşterea şi condiţia umilă ale lui Cristos, cu siguranţă că I s-au închinat atunci când razele divinităţii Sale au început să strălucească prin toate minunile ce L-au însoţit. Când buzele Lui au demonstrat autoritatea Sa şi au mărturisit mesajul plin de bucurie pe care 1-a adus de la Tatăl, nu au băut ei cu nesaţ din mântuirea propovăduită lor? Nu, ci au persistat în blestemata necredinţă şi respingere a lui Cristos.20Deşi Scriptura pe care iudeii păreau s-o adore L-a atestat pe deplin pe Cristos, încât cugetele lor au fost mustrate, ei tot L-au refuzat. Cristos i-a avertizat: „Cercetaţi Scripturile, pentru că socotiţi că în ele aveţi viaţa veşnică, dar tocmai ele mărturisesc despre Mine. Şi nu vreţi să veniţi la Mine, ca să aveţi viaţa!" (Ioan 5.39-40). Ei doreau viaţa, dar au preferat s-o piardă decât să vină la El pentru a o obţine.S-a schimbat lumea mult de atunci? Oare astăzi Cristosul Evangheliei este bine primit? Invitaţia pe care o face El este aceeaşi: „ Veniţi la Mine,- toţi cei trudiţi şi împovăraţi, şi Eu vă voi da odihnă." (Mt. 11.28). Cel mai rău lucru pe care Cristos îl poate face omului care vine la El este să-1 aşeze într-un loc de viaţă şi salvare; totuşi, sunt mii de oameni care aşteaptă cumva să audă o veste mai bună din partea lumii şi care consideră limbajul Evangheliei drept un mesaj străin, care nu-i priveşte, cel puţin pentru prezent. Lqr le place să ţină Evanghelia la o distanţă convenabilă, susţinând că va fi timp suficient să se ocupe de ea când se vor apropia de veşnicie.Dar nicicând Evanghelia lui Cristos nu a intenţionat să găzduiască dorinţele trupeşti; ea nu momeşte oamenii cu onoruri şi plăceri lumeşti. Dacă Cristos ar fi împlinit poftele oamenilor, chiar dacă aceasta ar fi însemnat mai puţine făgăduinţe pentru veşnicie, vestea ar fi fost bine primită de cei care preferă poveştile estompate ale unei băuturi tari în locul mesajului divin.Prin urmare, ce va face Dumnezeu cu generaţia noastră? Mă tem că va fi aspru judecată. Dacă o veste atât de minunată este respinsă, veştile rele nu pot fi prea departe. Dumnezeu vine la oameni pentru că El doreşte acest lucru; aşadar, de ce ar sta acolo unde nu este bine primit? Când un negustor trebuie să-şi strângă marfa şi să plece deoarece foarte puţini oameni - sau chiar nici unul - doresc bunurile lui, acesta este un timp dificil pentru el.Nu vedem noi astăzi chipurile trimişilor credincioşi ai lui Cristos sângerând sub reproşurile şi atacurile aţintite asupra lor? Nu sunt aproape acoperite, cele mai preţioase adevăruri ale Evangheliei, cu erori şi blasfemii, pe care minţile corupte - de Satan însuşi - le-au aruncat în faţa lui Cristos şi a Evangheliei Lui? Şi unde este omul acela viteaz pentru a opri aceste guri rele de a mai scuipa venin împotriva Domnului Isus? Când opoziţia înaintează, este atât de istovitor încât vrăjmaşii lui Cristos sunt încurajaţi. Dreptatea este stropită atât de luminos, precum câteva picături de ceaţă în foc, încât flacăra mâniei lor mai degrabă se va aprinde şi mai tare decât să se stingă.9Dar binecuvântat să fie Dumnezeul nostru - există o rămăşiţă de sfinţi care cunosc şi apreciază valoarea lui Cristos, care îmbrăţişează cu dragoste Evanghelia Lui şi plâng pe ascuns datorită dispreţului arunN cat de cel nelegiuit. Dacă n-ar mai fi supravieţuit câţiva credincioşi^ printre noi, criza noastră ar fi fost mult mai acută decât este astăzi. Şi dacă aceşti sfinţi nu s-ar fi agăţat de-a lungul anilor de poala hainei lui Cristos, implorându-L să rămână, Evanghelia Sa ar fi dispărut demult. Cu toate acestea, există câteva consideraţii privitoare la atitudinea lumii faţă de Evanghelia lui Cristos, care determină inimile noastre să se întrebe ce va trebui să facă Dumnezeu în viitor.1. Numai o rămăşiţă îmbrăţişează EvangheliaDacă s-ar supune la vot, oare n-ar lua mii de oameni hotărârea de a-L îndepărta pe Cristos şi Evanghelia Sa? însăşi istoria o dovedeşte cu prisosinţă. De fiecare dată când Dumnezeu S-a îndepărtat de un popor, au mai rămas numai câţiva oameni sfinţi printre cei răi. De exemplu, Biserica din Sardes avea doar câteva nume care nu-şi „murdăriseră hainele", dar cu toate acestea, sfeşnicul ei a fost îndepărtat. Tot ce mai rămăsese era o făgăduinţă pentru ei - „ei vor umbla împreună cu Mine, îmbrăcaţi în alb" - dar pentru întreaga Biserică nu fusese promisă nici o protecţie (Ap. 3.4). Dumnezeu poate dărâma o casă şi, în acelaşi timp, să le asigure protecţia sfinţilor Săi care se găsesc înăuntru.Câteva voci sunt cu uşurinţă acoperite de ţipetele unei mulţimi şi o duzină de pahare cu vin sunt greu de testat în butoiul plin. Astfel, uneori o rămăşiţă de credincioşi poate face puţin pentru salvarea milioanelor de necredincioşi care-i înconjoară. Când o boală pune stăpânire pe un trup slăbit, natura încearcă din toate puterile, dar nu poate vindeca boala - probabil eforturile ei ar putea doar prelungi viaţa pentru o vreme. Tot astfel, câţiva sfinţi, închişi într-un veac de oameni răi şi dispreţuitori faţă de Cristos, ar putea câştiga o amânare a judecăţii. Dar dacă necredincioşii nu doresc să se schimbe, în mod inevitabil se va abate nimicirea asupra lor.2. Majoritatea creştinătăţii se bazează pe vechii discipoli, nu pe noii convertiţi

Page 10: Crestinul in Armatura Completa Vol. 2

Pântecele Evangheliei a fost închis pentru a nu mai da naştere la suflete convertite pe deplin. Desigur, dacă îi socoteşti pe cei care se botează în noile sentimente religioase cu intenţii bune şi opinii morale, vei găsi o mulţime de „creştini". Dar în acest veac al unei mărturisiri22dispreţuitoare de credinţă şi al unei trăiri în sfinţenie mai slabe, este greu de găsit un adevărat convertit!Desigur, Dumnezeu doreşte să aducă din când în când durerile unei noi naşteri în Bisericile noastre, astfel încât slujitorii Lui dispreţuiţi să poată avea pecetea Lui pentru a le confirma slujba şi pentru a opri batjocurile la adresa Evangheliei. Dar, cu siguranţă, raritatea ei trebuie să fie un avertisment solemn pentru această naţiune.Când vedem un pom, care de regulă era încărcat cu fructe, purtând acum doar câteva mere, crengile lui fiind împrăştiate, tragem concluzia că pomul moare. Deoarece Leea îi născuse mulţi copii lui Iacov, ea credea că el o va iubi mai mult. Dimpotrivă, nu va părăsi Dumnezeu un popor care devine sterp sub abundenta protecţie a harului Său? însuşi Domnul promite aceasta: „Ia aminte, Ierusalime, ca nu cumva să mă depărtez de tine!" Şi dacă Dumnezeu Se îndepărtează, Cuvântul Său confirmă cel mai rău lucru care se poate întâmpla: „ Voi face din tine un pustiu, o ţară nelocuită!" (Ier. 6.8).Când numărul morţilor îl depăşeşte pe cel al noilor-născuţi, noi vom pierde lupta. Există o listă neplăcută cu numele sfinţilor plecaţi dintre noi în fiecare zi; dar unde sunt cei care se nasc pentru Dumnezeu? Dacă cei buni pleacă, iar cei care rămân devin din ce în ce mai răi, noi avem toate motivele să ne temem că Dumnezeu îşi va curăţa terenul, făcând loc judecăţii!3. în poporul lui Dumnezeu apar dezbinări Certurile provoacă întotdeauna necaz. Cristos ne oferă lumina Evangheliei Sale pentru a umbla şi lucra prin ea, nu pentru a ne lupta şi certa sub ea. Aşadar, nu ar trebui să fim prea surprinşi, dacă El a hotărât s-o ia şi să încheie cearta. Dacă furtuna declanşată împotriva Bisericii i-a determinat pe creştini să vâslească la fel ca ucenicii în timpul furtunii de pe lacul Galileii - noi putem să-L aşteptăm pe Isus să vină să ne ajute cu îndurare şi să ne scoată în siguranţă la ţărm. Dar dacă aruncăm vâslele şi începem încăierarea în corabie, în timp ce vântul mugeşte în jurul nostru, noi mai degrabă îl îndepărtăm pe Cristos, decât să-L poftim înăuntru. Şi atunci corabia se află în pericol de a se scufunda, iar odată cu ea, şi noi.ÎNDEMN PENTRU NECREDINCIOŞI ŞI CREDINCIOŞI 1. Pentru necredincioşiFii hotărât să primeşti cu credinţă mesajul Evangheliei în inima ta: este cea mai bună veste pe care o poţi trimite drept răspuns cerului, ca10semn de recunoştinţă pentru Vestea Bună a lui Cristos. Ştirea acceptării lui Cristos Isus în inima ta va fi la fel de bine primită în cei, dupfl cum este pentru tine vestea mântuirii prin El. „Va fi mai multă bucurie în cer pentru un singur păcătos care se pocăieşte" (Lc. 15.7). îngerii care L-au adorat pe Cristos înaintea lumii nu vor uita să cânte şi pentru tine când îl vei primi în inima ta; pentru aceasta a venit El.Când S-a născut pe pământ, Fiul lui Dumnezeu S-a coborât, dar acum El Se înalţă. Venirea Sa a fost un act de umilinţă, dar mântuirea ta reprezintă ascensiunea Sa. Cel mai înalt tron făcut de om pe care poate sta Dumnezeu este sufletul celui ce se încrede în ELNoi putem participa la sărbătoarea cerului, datorată mântuirii, însu-şindu-ne din bucuria determinată în Cristos în timp ce El era pe pământ. Trebuie să fi fost o veste minunată, dacă a adus un zâmbet pe faţa „omului durerii" (Is. 53.3). tTotuşi, citim că după ce ucenicii, care; au fost trimişi de El să predice Evanghelia s-au întors cu vestea biruinţei, Isus S-a bucurat în Duhul Sfânt şi a spus: „ Tată, Doamne, al cerului şi al pământului, Te laud" (Lc. 10.21). Din toţi anii vieţii Sale pe pământ, acesta a fost momentul în care Cristos Şi-a manifestat bucuria. Grija Duhului Sfânt de a înregistra acest pasaj ne permite să ştim cât de adânc preocupată de mântuirea păcătoşilor era inima lui Cristos. Astfel, dacă dorim să-I trimitem în cer vreo veste fericită, ea ar trebui să se refere la puterea dominatoare pe care Evanghelia Sa o are asupra inimilor noastre. Acest lucru I-a provocat bucurie lui Cristos, în mijlocul suferinţelor Sale de pe pământ. Şi acum, când El Se află în cer, iar rănile Lui sunt vindecate, trebuie să-I ofere mai multă bucurie.Dacă acceptarea Evangheliei este o veste atât de fericită pentru Cristos, imaginează-ţi cât de dezgustătoare trebuie să fie respingerea ei. Aşa cum El Se bucură când aude că Evanghelia triumfă, tot aşa El trebuie să fie foarte supărat când omenirea necredincioasă o respinge. De fapt, Cristos a ilustrat acest adevăr în pilda cu cina şi servitorii. „Stăpânul casei s-a mâniat" când servitorii lui, trimişi să invite oaspeţii - adică, să predice Evanghelia - nu s-au întors cu altceva decât cu refuzuri politicoase. Aceasta 1-a mâniat atât de mult pe stăpân, încât el a pronunţat o judecată aspră împotriva celor care refuzaseră invitaţia: ,JVici unul din cei poftiţi nu va gusta din cina Mea!" (Lc. 14.21, 24).Acei necredincioşi, care n-au vrut să vină când cina Evangheliei Domnului era pregătită, au trebuit să meargă flămânzi la culcare şi să moară în păcatele lor. După cum ei şi-au închis inima pentru Cristos, zăvorul dreptăţii Sale a fost strâns cu putere pentru veşnicie. Singura10Lui răzbunare împotriva unui om care-L refuză este să-1 abandoneze propriilor lui dorinţe.Lucrul tolerat cel mai puţin de Dumnezeu este dispreţul la adresa harului Său. De exemplu, deşi iudeii au suportat de-a lungul secolelor consecinţe nefaste datorate idolatriei, precum şi altor păcate ale lor, ei niciodată nu au îndurat nenorociri atât de cumplite ca cele căzute peste oamenii care-L resping pe Cristos. într-un fel, datorită judecăţilor, cei dintâi şi-au muiat inimile; dar cei din urmă şi le-au împietrit.Necredinciosule, dacă nu-L ai acum pe Cristos, nu-L vei avea nici mai târziu! Ai avut multe oferte; de ce vrei să mori fără El? Nu vezi că te îndrepţi în plină viteză spre pierzare? Nimeni nu alunecă atât de adânc în iad ca omul care se împiedică de Fiul lui Dumnezeu. Aceeaşi Evanghelie, care îţi oferă acum o veste bună, va rosti în ziua judecăţii cea mai

Page 11: Crestinul in Armatura Completa Vol. 2

grea sentinţă de condamnare care a fost pronunţată vreodată.2. Pentru credincioşi„Ospeţele se fac pentru petrecere", scria Solomon (Ecl. 10.19). Sunt convins că Dumnezeu a intenţionat ca fiii Lui să fie plini de bucurie la ospăţul Evangheliei lui Cristos. în Vechiul Testament, cei care plângeau nu puteau sta la masa lui Dumnezeu. De vreme ce tristeţea celui sfânt reflectă răutate, asupra lui Dumnezeu însuşi, cum le-am putea recomanda altora dragostea Lui ca fiind satisfăcătoare, dacă nici pe noi nu ne satisface? Lumea crede că viaţa creştină este tristă, o masă sărăcăcioasă unde se gustă foarte puţin din vinul bucuriei. Creştine, de ce vrei să confirmi decepţia sa? De ce să te aibă pe tine ca dovadă împotriva lui Isus şi a Cuvântului Său, care promit pace şi bucurie fiecărui om care vine la această masă?Dumnezeu să oprească un astfel de comportament din partea ta, care în loc să susţină „Cuvântul Vieţii" şi să-i demonstreze realitatea în faţa lumii, I-a dezaprobat sau a aruncat îndoială asupra lui (Fii. 2.16). Este .o gravă eroare din partea Romei să înveţe că noi nu putem cunoaşte Scriptura ca fiind Cuvântul lui Dumnezeu, decât prin mărturia Bisericii. Totuşi, dovada practică a vieţii creştinilor are mare autoritate asupra cugetelor oamenilor pentru a-i convinge de adevărul Evangheliei. Ei pot crede că este o veste bună când o pot citi clar într-o viaţă plină de bucurie.Când necredincioşii îi văd trişti pe creştini, în timp ce ţin cupa mântuirii în mâinile lor, ei bănuiesc că vinul nu este aşa de bun cum susţin predicatorii. Dacă negustorii care s-au dus în Indii s-ar fi întors mai săraci decât erau la plecare, ar fi fost greu să-i convingă pe alţii să25se aventureze în acel loc, indiferent cât de mult aur s-ar fi găsit acolo. Creştine, nu da motiv necredincioşilor să-şi imagineze, văzându-te şchiopătând pe cale, că ei trebuie să renunţe la fericire dacă devin creştini şi să-şi petreacă restul zilelor într-o casă de jale, cu un grup de învinşi.Este plină de viaţă Evanghelia lui Cristos sau nu? Atunci, nu face datorii faţă de lume pentru a absorbi avantajele ei pământeşti; tu nu trebuie să părăseşti casa lui Dumnezeu pentru a fi vesel. El deţine o rezervă atât de mare de bucurie, încât este imposibil s-o consumi pe toată. Avraam n-ar fi luat de la împăratul Sodomei nici o aţă sau un şiret, ca nu cumva acesta să pretindă că 1-a îmbogăţit pe Avraam. Şi un sfânt trebuie să fie gata să refuze bucuriile şi plăcerile lumii, astfel încât Cel Rău să nu poată blestema: ,JiJşi-a scos bucuria din fântâna noastră".Duhul lui Dumnezeu a potrivit canalul în care să curgă bucuria sfinţilor Lui. „Este vreunul cu inimă bună? Să cânte cântări de laudă!" Cu alte cuvinte, esenţa sau realitatea bucuriei celui sfânt este spirituală. Pe de altă parte, dacă el este în suferinţă, „să se roage" (lac. 5.13). Dumnezeu a pregătit modul de exprimare atât pentru bucurie, cât şi pentru suferinţă. —După cum distracţia unui prinţ nu se aseamănă cu a unui cerşetor, lot aşa bucuria creştinului nu trebuie să se asemene cu cea a omului firesc. Dacă creştinii au avut nevoie vreodată să-şi alimenteze lampa bucuriei lor cu untdelemn sfânt - combustibilul duhovnicesc din puţul Evangheliei - acum este momentul. Mulţi pretinşi creştini se conformează astăzi comportamentului, distracţiei şi lăcomiei lumeşti, şi chiar îi încurajează pe alţii să li se alăture în realizarea ţelurilor libertăţii trupeşti. Entuziasmul lor pentru lume demonstrează că bucuria duhovnicească, scoasă din fântâna mântuirii, nu-i satisface. Dacă i-ar fi muţumit, ei n-ar fi băut din mlaştinile contaminate care sunt frecventate numai de cei ce nu beau din cupa lui Cristos.De ce aşa-numiţii creştini ar renunţa la vinul curat al bucuriei Evangheliei pentru otrava pe care lumea le-o oferă zâmbind, într-o cupă de aur? Oare mesajul Evangheliei, care a strălucit odată prin predicarea Cuvântului lui Dumnezeu, şi le-a adus mângâiere celor întristaţi, s-a învechit? Sau acel izvor al bucuriei duhovniceşti, care a străbătut de-a lungul multor generaţii vieţile sfinţilor, fără să se amestece cu plăcerile murdare ale lumii, a năvălit în ei şi şi-a pierdut natura lui divină? Nu, Evanghelia este aceeaşi, iar bucuria pe care o oferă este la fel de înviorătoare ca întotdeauna. Va fi minunat, ca atâta timp cât Dumnezeu şi Cristos continuă să fie viaţa, ea să izvorască şi să se alimenteze din inimile lor.26Problema nu este în Scriptură; ea stă în cei care spun că o susţin. Cei care insistă că ascultă această Evahghelie nu se aseamănă cu oamenii sfinţi de odinioară. Lumea s-a împietrit, iar sentimentele oamenilor s-au răcit. Gura noastră nu mai este castă; ea nu mai preferă mâncarea cerească servită în Scriptură. Urarea este la fel de duioasă ca totdeauna, dar oaspeţii sunt amorţiţi, datorită contactului permanent cu lumea. Gândirea şi principiile noastre s-au corupt; aşa că nu este de mirare că bucuriile noastre sunt fireşti.Eroarea este ca o femeie stricată care momeşte inima departe de Cristos şi bucuriile Lui duhovniceşti. Odată ce mintea este rătăcită prin eroare şi începe să bârfească adevărul, ea afectează inima, otrăvind-o cu sentimente fireşti. Şi sentimentele fireşti se asociază numai cu bucuriile fireşti şi grosolane. Iată, aşadar, rădăcina decadenţei timpurilor noastre.Satan şi-a jucat meciul cu viclenie printre noi, şi anume şi-a schimbat deseori instrumentele în îngeri de lumină şi a determinat sufletele naive să creadă că în această lumină artificială ar putea găsi mai mult har şi mai multă putere decât oferă revelaţia lui Dumnezeu. Dar apoi el îi împiedică pe oameni şi prin manevrarea iscusită a poftelor lor fireşti îi face să cadă atât de jos, încât să accepte plăcerile lumii ca plată completă a promisiunilor lui. Sper ca această prezentare a planului diform al lui Satan să te determine să iubeşti mai mult Evanghelia şi să stai tot timpul vieţii tale în braţele ei veşnice.Creştine, binecuvintează pe Dumnezeu pentru vestea bună a Evangheliei; şi nu asculta niciodată pe nimeni care ar căuta să-ţi vorbească de vreun înlocuitor, în afară de cazul când, desigur, doreşti să nimiceşti adevărul şi să ridici o minciună arzând cu venin mortal. Fie ca acest lucru să te atenţioneze să-ţi scoţi toată mângâierea din inima Evangheliei. Când un om firesc doreşte să se distreze, el nu aleargă după Biblie sau după făgăduinţe, şi nici nu

Page 12: Crestinul in Armatura Completa Vol. 2

meditează la ele. Şi, cu siguranţă, gândul la Cristos nu-i aduce nici o bucurie. Dimpotrivă, el cumpără cărţi care-i nimicesc sufletul şi-şi caută parteneri petrecăreţi cu care să-şi omoare timpul şi să-şi satisfacă foamea nepotolită cu provizii din iad. Genul de veşti bune care îl interesează sunt cele de pe piaţă - zvonuri de afaceri: ce profit va avea din turma şi recoltele lui sau din stocurile şi contractele lui; şi ce lucruri noi îşi poate cumpăra.Creştine, unde se întinde drumul tău? Unde te conduce sufletul tău pentru a găsi bucuria? Te îndrepţi tu spre Cuvânt şi citeşti ce-a făcut Cristos pe pământ pentru tine şi ce face acum în cer pentru tine? Este tronul harului locul de care te agăţi pentru vestea bună venită din acea12ţară îndepărtată, unde se găsesc toate comorile tale şi trăiesc prietenii tăi cei mai buni? Asculţi tu următoarea făgăduinţă pe care pacea lui Cristos o va şopti inimii tale? Dacă da, tu nu-ţi porţi numele în zadar - tu eşti un creştin adevărat.Erasmus spunea că atunci când un student adevărat oboseşte de atâta studiu, el se înviorează continuând să studieze, dar abordând subiecte mai uşoare şi mai plăcute. Astfel, după ce duhul credinciosului adevărat oboseşte datorită unor practici care-1 solicită enorm, cum ar fi postul şi rugăciunea, el se poate înviora la ospăţul lui Dumnezeu în Cristos, unde apa se transformă în vin, iar lacrimile, datorate păcatelor lui şi care i-au acoperit faţa, sunt spălate cu sângele lui Cristos. Când omul sfânt este copleşit de teama înţelegerii judecăţii lui Dumnezeu datorată păcatului, el se poate înviora meditând la făgăduinţele minunate ale Evangheliei. El îşi găseşte vindecarea în acelaşi Cuvânt unde şi-a întâlnit durerea; şi acolo unde a avut suferinţă, el primeşte bucuria lui Cristos.LT. CE SE ÎNŢELEGE PRIN PACEPace este un cuvânt cuprinzător, aşteptam pacea şi nu vine nimic mai bun", spunea profetul (Ier. 8.15). Pacea aduce cu ea lucruri bune, aşa cum soarele dăruieşte lumii lumină. Când Isus a mărturisit ce dorea cel mai mult pentru ucenicii Săi, El Se referea la toată fericirea pe care o putea cuprinde inima Sa şi le-a trimis-o în această binecuvântare: „Vă las pacea Mea, vă dau pacea Mea" (loan 14.27). Pacea, în cel mai adânc înţeles al cuvântului, dacă nu este falsă, va creşte întotdeauna din această rădăcină a Evangheliei. Primul aspect al păcii pe care-1 vom studia este binecuvântarea împăcării cu Dumnezeu.PACEA CU DUMNEZEU1. Nevoia de pace cu DumnezeuActele de ostilitate făţişă dintre naţiuni anunţă începutul războiului, în mod similar, în ciuda faptului că ţinteşte aproape (deşi astfel de greşeli sunt împotriva voii lui), omul trimite spre Dumnezeu toate păcatele şi întinăciunile lui. Chiar şi cei mai maturi sfinţi îşi amintesc de vechea lor viaţă, dinaintea convertirii prin har: „Căci şi noi eram altădată fără minte, neascultători, rătăciţi, robiţi de tot felul de pofte şi de plăceri" (Tit 3.3). Cu alte cuvinte, fiind robiţi de Satan, noi luptam împotriva lui Dumnezeu şi ţineam parte unicului Său duşman.Aceasta nu este singura parte sau facultate a omului nemântuit care se opune lui Dumnezeu. „Umblarea după lucrurile firii pământeşti (în <engl.: „o gândire firească". N. tr.) este vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu", atenţiona Pavel (Rom. 8.7). Şi dacă războiul izbucneşte în minte, nu poate fi pace nici în regiunile mai joase ale sufletului. Prin natura sa, vrăjmăşia împotriva lui Dumnezeu se situează în regiunile superioare ale sufletului. Deseori, soldaţii obişnuiţi sunt mai interesaţi în beneficiile personale pe care Ie pot obţine din luptă, în vreme ce ofiţerii se preocupă de principiile care sunt în joc şi intră în luptă plini de dispreţ faţă de duşman. Tot aşa, oamenii reduşi caută numai satisfacerea apetitului senzual în excitarea păcatului, în timp ce spiritele rafinate se îndreaptă tot mai mult împotriva lui Dumnezeu pentru a se opune suveranităţii Sale. De fapt, dacă ar fi fost posibil să fie omorât Dumnezeu însuşi, mintea firească a omului avea suficientă ură pentru a face acest lucru.Nu doar omul luptă împotriva lui Dumnezeu, dar şi Dumnezeu luptă împotriva omului rău. „Dumnezeu Se mânie în orice vreme... îşi încordează arcul şi-1 ocheşte, îndreaptă asupra lui săgeţi omorâ-toare" (Ps. 7.11-13). Dumnezeu Şi-a fixat standardul Lui regesc în provocarea tuturor fiilor şi ficelor lui Adam, care sunt trădători ai coroanei Lui. Şi El trece prin sabie şi prin foc pe oricine se răzvrăteşte împotriva Cuvântului Său. Dumnezeu, descoperindu-ne cum îi judecă pe păcătoşi, ne oferă suficiente dovezi ale mâniei Lui - ei sunt zdrobiţi de moarte sub picioarele Lui neprihănite, o soartă potrivită maestrului lor în păcat.Pe orice poartă ar intra păcatul, el întâlneşte acolo mânia lui Dumnezeu. Deoarece fiecare capacitate a sufletului şi fiecare mădular al trupului sunt folosite ca o armă a nelegiuirii împotriva lui Dumnezeu, tot astfel fiecare mădular al său, din creştet până în tălpi, îşi primeşte partea din mânia divină; şi după cum omul este păcătos în întregime, tot aşa blestemul îl cuprinde cu totul - înăuntru şi afară, suflet şi trup deopotrivă. Blestemele şi judecăţile îl cuprind în aşa măsură, încât nu mai este loc pentru a adăuga ceva la ceea ce Dumnezeu a scris deja.într-un cuvânt, mânia Domnului împotriva păcătosului este atât de cruntă încât toată creaţia trebuie să aibă parte de ea. Deşi ţinta lui Dumnezeu este omul şi El îşi îndreaptă săgeţile în primul rând împotriva acestuia, totuşi ele rănesc, deopotrivă, şi alte creaturi. Aşadar, datorită omului, blestemul lui Dumnezeu se află asupra întregii creaţii. Şi o parte din nenorocirea omului este plătită lui prin decăderea creaţiei, prin toate forţele şi creaturile lumii naturale care la origini au fost2912destinate să slujească omului şi să contribuie la desăvârşirea bucuriei lui.Putem compara urgiile lui Dumnezeu cu o armată înfuriată care face prăpăd în teritoriul inamicului, distrugând rezervele, otrăvind apele şi arzând casele. Nimic nu scapă furiei ei. Pâinea pe care o mâncăm, aerul pe care-1 respirăm şi apa pe care o bem sunt otrăvite cu blestemul lui Dumnezeu, astfel încât chiar şi cel mai bătrân şi mai sănătos om de pe pământ va muri în cele din urmă.

Page 13: Crestinul in Armatura Completa Vol. 2

Totuşi, în comparaţie cu iadul, toate manifestările mâniei lui Dumnezeu împotriva păcatului sunt ca o mână de soldaţi faţă de întreaga armată. Pe pământ, Dumnezeu doar Se hărţuieşte cu păcătoşii - El trimite numai o mostră a judecăţii Lui pentru a-i înştiinţa că au un duşman care trăieşte, care vede tot ce fac şi care-i poate doborî oricând doreşte. Numai în iad Dumnezeu îşi dezlănţuie întreaga mânie a judecăţii Lui, deoarece acolo El va pedepsi păcătoşii „cu pierzare veşnică de la faţa Domnului şi de la slava puterii Lui" (II Tes. 1.9). Aşadar, aceasta stabileşte faptul că există o luptă între Dumnezeu şi om.2. Pace numai prin EvanghelieMai întâi, Cuvântul lui Dumnezeu îi oferă păcătosului condiţiile pregătitoare de pace, apoi, prin Evanghelia scrisă şi propovăduită, devine instrumentul realizării acestei binecuvântări.(a) Scriptura prezintă condiţiile păciiEvanghelia este tiparul inimii lui Dumnezeu; şi făgăduinţele ei minunate sunt adevăruri cereşti traduse în limbajul omenesc. în ele sunt puse de acord scopurile de dragoste şi rnilă ale Tatălui, Fiului şi Duhului Sfânt pentru recâştigarea, prin Isus, a omului pierdut. Aceste făgăduinţe sunt expuse vederii credinţei noastre, astfel încât să le putem crede şi să ştim că Tatăl L-a împuternicit pe Fiul Său să propovăduiască pacea Sa şi apoi s-o obţină prin moartea pe cruce. în final, Dumnezeu a trimis Duhul Sfânt pentru a pecetlui aceste făgăduinţe asupra fiecăruia care crede scrisoarea de acreditare a lui Isus (minunile atestate şi mărturia Bibliei) şi-L primeşte ca Mântuitor prin credinţă neprefăcută.Omul vinovat este înconjurat din toate părţile de un potop de mânie - fără nici o speranţă sau ajutor - până când Evanghelia, asemenea unui porumbel, aduce ramura de măslin a păcii şi-i spune că apele şi-au schimbat cursul, iar potopul mâniei revărsat asupra lui, datorită păcatului, s-a abătut asupra lui Cristos. Deoarece Cristos a fost făcut blestem pentru noi, prăpastia care închidea drumul nostru spre Dumnezeu a fost acoperită, iar acolo unde se vedea apă, noi găsim acum pământ uscat numit „o cale vie", pe care poate trece orice păcătos care crede şi se pocăieşte (Evr. 10.20). Isus Se oferă El însuşi ca garant şi mediator pentru a schimba pentru noi dreptatea lui Dumnezeu în dragostea şi favoarea Lui. „Deci, fiindcă suntem socotiţi neprihăniţi, prin credinţă, avem pace cu Dumnezeu, prin Domnul nostru Isus Cristos." (Rom. 5.1).Noi suntem pe deplin îndatoraţi Scripturii pentru descoperirea acestor adevăruri referitoare la justificare şi pace. Filozofi ca Cicero şi Aristotel manifestă o adâncă tăcere asupra subiectului: ei nu sunt capabili să-i spună păcătosului cum poate găsi pacea cu Dumnezeu. Această împăcare nu poate fi găsită nici în legământul pe care Dumnezeu l-a făcut cu Adam, care îl închide pe păcătos într-o temniţă întunecată de disperare şi care-i spune să nu aştepte nimic altceva decât mânia unui Dumnezeu drept.Pavel nc face cunoscut faptul că numai Cristos aduce „la lumină viaţa şi neprihănirea, prin Evanghelie" (II Tim. 1.10). Ea stătea ascunsă în pântecele scopului lui Dumnezeu până când a venit Evanghelia şi ne-a descoperit-o, după cum soarele dă la iveală un lucru care nu putea fi văzut fără lumină. Prin urmare, oferta de pace a lui Dumnezeu este numită nu numai „o cale vie", ci „o cale nouă şi vie, pe care ne-a deschis-o El" - atât de nouă, încât inima omului n-a avut nici cea mai mică idee despre ea până când nu i-a descoperit-o Evanghelia: „Voi duce pe orbi pe un drum necunoscut de ei, îi voi povăţui pe cărări neştiute de ei." (Evr. 10.20; Is. 42.16).(b) Evanghelia scrisă şi propovăduită concretizează pacea înainte ca pacea să poată fi încheiată între Dumnezeu şi om, amândoi trebuie să se pună de acord cu următorul lucru: Dumnezeu iartă, iar păcătosul trebuie să accepte şi să îmbrăţişeze pacea în condiţiile lui Dumnezeu. Dar cum se poate face acest lucru? Inima omului este atât de adâncită în vrăjmăşie faţă de Dumnezeu, încât este nevoie de o putere echivalentă cu cea care să mute munţii şi stâncile dintr-un loc în altul, pentru a putea smulge inima din acel pământ rău. Unealta puternică a lui Dumnezeu care îndeplineşte această lucrare este Evanghelia propovăduită. Pavel spunea: „Căci mie nu mi-e ruşine de Evanghelia Iui Cristos; fiindcă ea este puterea lui Dumnezeu pentru mântuire" (Rom. 1.16). Ea este carul în care intră triumfător Duhul Sfânt în ini-mile oamenilor - numit „slujba Duhului" (II Cor. 3.8). El face o inimă nouă, în acelaşi mod în care a creat la început lumea - prin Cuvântul Său rostit.13r 7" ~Aceasta este ziua puterii lui Dumnezeu când El pune dorinţa în inima poporului Său şi-i determină pe' ei care aveau implantate seminţele războiului să devină prietenii Lui. Putere nemaiauzită! Este ca şi cum sunetul tobei unei armate ar produce un aşa efect încât duşmanii să-şi arunce armele şi să încheie pace cu cei contra cărora au luptat cu atâta furie. O astfel de putere ascunsă însoţeşte Evanghelia. Ea nu numai că parează loviturile de sabie pe care păcătosul le îndreaptă spre Dumnezeu, dar smulge deopotrivă şi vrăjmăşia din inima lui şi-1 aduce în genunchi pe cel mai mare răzvrătit, făcându-1 să dorească umil pacea Evangheliei. Ea face ca păcătosul să devină atât de ascultător de chemarea adresată de Dumnezeu prin Evanghelie, încât imediat el îndepărtează îmbrăţişările strânse ale poftelor lui dragi, care nu-1 mai pot ţine nici o clipă departe de Dumnezeu.3. De ce concretizează Dumnezeu pacea prin Evanghelie Este alegerea lui Dumnezeu de a împăca păcătoşii cu El însuşi prin Cristos. „Şi să împace totul cu Sine prin El... făcând pace prin sângele crucii Lui. Şi pe voi, care odinioară eraţi străini şi vrăjmaşi prin gândurile şi prin faptele voastre rele, El v-a împăcat acum prin trupul Lui de carne, prin moarte, ca să vă facă să vă înfăţişaţi înaintea Lui sfinţi, fără prihană şi fără vină" (Col. 1.20-22).Unii spun că Dumnezeu nu mai cunoştea o altă cale de a face acest lucru. Dar cât de josnică este orice încercare a înţelegerii omeneşti de a măsura nepătrunsa înţelepciune a lui Dumnezeu - de a spune ce poate El şi ce nu! Totuşi, noi putem spune, cu adânc respect faţă de Maiestatea Cerului, că Dumnezeu n-a putut găsi o cale mai bună de a-Şi preamări Numele Său minunat şi de a le asigura pacea păcătoşilor decât împă-cându-i cu Sine, prin Cristos, împăciuitorul preţios. * Acest schimb misterios rezolvă toate dificultăţile datorate vrăjmăşiei

Page 14: Crestinul in Armatura Completa Vol. 2

dintre om şi Dumnezeu şi ce este de mirare că ea întrece chiar şi lucrarea lui Dumnezeu de creare a lumii. Acum, această lucrare este atât de perfectă şi de glorioasă, încât mărturiseşte fiecărei creaturi că Făcătorul ei este Dumnezeu, fapt care îl face de ruşine pe ateist, deoarece el nu va crede. Chiar şi aşa, planul împăcării depăşeşte creaţia cerului şi pământului la fel de mult cum ceasul întrece cristalul care-1 acoperă. într-adevăr, prin această cale de a atrage la El pe păcătoşi, Dumnezeu a vrut ca atât îngerii cât şi sfinţii să admire misterul înţelepciunii, puterii şi dragostei Lui, de acum până în veşnicie.Când în cele din urmă, toţi îngerii şi creştinii se vor întâlni în cer, întregul plan minunat al lui Dumnezeu va fi desfăşurat înaintea lor! Atunci vom vedea cum apele necredinţei au fost uscate şi stâncile imposibilităţilor despicate de harul atotputernic al lui Dumnezeu, înainte ca pacea păcătosului să poată fi asigurată. Noi vom înţelege atunci cum a lucrat Tatăl pentru a aduce totul la desăvârşire. Cu siguranţă, vom fi copleşiţi de adorare faţă de înţelepciunea Lui nepătrunsa, care a pus temelia acestei păci conform sfatului veşnic al voii Lui! După cum soarele depăşeşte puterea noastră de a vedea, gloria păcii lui Dumnezeu va întrece capacitatea noastră de înţelegere.Aşadar, aceasta este capodopera pe care Dumnezeu a trasat-o ca scop al lucrării Lui speciale, pentru a înfrumuseţa cerul. Când Cristos S-a întors la Tatăl, nu a luat cu El nici una din cununile de aur sau de argint ale lumii. Desigur, în fiecare zi oamenii îşi riscă viaţa pentru aceste bogăţii, dar ce sunt comorile pământului faţă de cer? Onorurile pământului sunt, în comparaţie cu cerul, asemenea fărâmiturilor unui cerşetor faţă de masa unui prinţ sau asemenea unei haine ponosite şi peticite faţă de mantia regală.Nu, Domnul Cristos a venit pentru un scop mult mai înalt decât ar fi putut gândi lumea; El a preluat negocierea păcii între Dumnezeu şi oamenii răzvrătiţi, care meritau răzbunarea divină. Şi Dumnezeu nu mai ştia pe nimeni, în afară de Fiul Său, atât de demn de încredere pentru a face acest lucru. Aşadar, Isus a stat pe pământ suficient de mult pentru a împlini lucrarea Tatălui Său şi apoi S-a întors în cer pentru a prezenta raportul plin de bucurie al încheierii misiunii Sale. Dar acum, permiteţi-mi să prezint mai detaliat câteva motive pentru care Dumnezeu a adoptat această metodă a împăcării prin Evanghelie.(a) Dumnezeu îşi exprimă ura desăvârşită faţă de păcat şi dragostea desăvârşită faţă de păcătoşiNimic nu demonstrează mila ca iertarea. A primi în cer un păcătos iertat nu este un lucru atât de măreţ ca a ierta un păcătos. Termenii sunt foarte diferiţi, deoarece există toate motivele de a-1 aştepta pe primul, dar nici unul pentru a-1 aştepta pe cel din urmă. Când Dumnezeu împlineşte actul împăcării, El îl determină pe păcătos să vadă mânia Sa în-scrisă pe faţa Lui plină de dragoste. Şi acest lucru este necesar, dacă noi considerăm cât de greu este pentru inimile noastre corupte să conceapă mila lui Dumnezeu fără o reflecţie serioasă asupra sfinţeniei Lui.Când Dumnezeu a spus: ,Eu am tăcut", ce concluzie a tras despre El cel rău? Cuvântul lui Dumnezeu dă răspunsul: „Ţi-ai închipuit că3 - Creştinul în Armătură1432Eu sunt ca tine." (Ps. 50.21) - adică „ţi-ai închipuit ci tolerez picatul aşa cum faci tu". Dacă un text atât de lămurit cu privire la mila îndelung răbdătoare a lui Dumnezeu este răstălmăcit pentru a întuneca imaginea sfinţeniei Lui, cu cât mai mult va abuza un păcătos de mila Lui iertătoare. Unii privesc atât de mult la adevărul mângâietor al milei, încât nu doresc să se uite în sus şi să observe şi alte atribute ale lui Dumnezeu.în timp ce-i împacă pe păcătoşi cu Sine prin Cristos, Dumnezeu are câteva căi speciale de a-i convinge pe aceştia de ura^Lui implacabilă faţă de păcat. Este adevărat că Biblia spune că păcatul nu este privit favorabil de către Dumnezeu; ea confirmă chinul unui cuget'vinovat care distruge pacea şi-1 condamnă pe prizonierul lui. De asemenea, Scriptura descrie judecăţile aspre trimise din cer asupra acestei lumi, iar cuptorul aprins pentru necredincioşi în eternitate demonstrează cât de înverşunată este mânia lui Dumnezeu împotriva păcatelor lor. Toate acestea constituie argumente convingătoare. Dar când îl vedem pe Tatăl înfigând cuţitul fatal al mâniei în inima \\x\ Isus, chiar în timpul durerilor Lui, smulgându-I astfel viaţa din trup, aceasta demonstrează că ura lui Dumnezeu faţă de păcat este mai mult decât toate ţipetele chinuitoare ale iadului.Umerii tuturor celor din iad nu sunt suficient de puternici pentru a purta toată greutatea mâniei lui Dumnezeu, pentru că ea este nemărginită, iar ei sunt mărginiţi. Şi dacă ar fi fost posibil, ei nu s-ar mai zvârcoli în acea închisoare întunecată pentru neachitare. Dar priveşte la Cel care a purtat pe umerii Săi întregul blestem al păcatului. Suferinţele păcătoşilor condamnaţi sunt infinit extinse, deoarece sunt veşnice; dar suferinţele lui Cristos au fost infinit intensificate. El a plătit o dată ceea ce ei vor plăti o veşnicie.întregul blestem al păcatului a căzut asupra lui Isus, după cum toate apele se varsă în ocean: toate datoriile păcatului şi morţii s-au unit în El. „Pedeapsa care ne di pacea a cizut peste El; ...dar Domnul a făcut si cadă asupra Lui nelegiuirea noastră a tuturor." (Is. 53.5-6). Dar mai fă un pas şi consideră dragostea negrăită a lui Dumnezeu pentru Fiul Său preaiubit în timp ce îl privea - singur - intrând pe scena tragediei. Mai rămâi aici ca să afli preţul dureros pe care atât Dumnezeu cât şi Fiul Său l-au plătit ca tu să fii una cu El. Cred că te afli pe cea mai înaltă treaptă pe care te poate conduce Cuvântul lui Dumnezeu pentru a te înălţa în meditaţie asupra dragostei Lui.Imaginează-ţi un tată care are numai un fiu - şi care nu poate avea mai mulţi - trimiţându-şi copilul la închisoare şi pronunţând, cu buzele lui, sentinţa de condamnare la moarte. Şi apoi, pentru a se asigura că14execuţia este înfăptuită cu cea mai mare cruzime posibilă, el priveşte moartea copilului cu ochi plini nu de milă, ci de mânie. Dacă analizezi înfăţişarea acestui părinte, vei remarca faptul că, fără îndoială, el îşi urăşte fiul sau păcatul pe care l-a comis. Aceasta este ceea ce tu vezi în purtarea Tatălui faţă de Fiul Său, deoarece, mai presus de oameni şi demoni, Dumnezeu a fost Acela care a cauzat moartea lui Cristos.

Page 15: Crestinul in Armatura Completa Vol. 2

Isus ştia că moartea Sa fusese semnată şi pecetluită de mâna Tatălui Său, deoarece El S-a rugat: „Tată, dacă nu se poate să se îndepărteze de Mine paharul acesta, fără să-/ beau, facă-se voia Ta!" (Mt. 26.42). Totuşi, duhul Omului durerii s-a bucurat în ascultarea Lui de Dumnezeu şi sângele Lui a fost singurul vin care a înveselit inima Tatălui: „Domnul a găsit cu cale si-L zdrobeasci prin suferinţi" (Is. 53.10) (în engl.: ,£)umnezeu a gisit plicere si-L zdrobeasci prin suferinţi." N. tr.). Când Cristos a murit pe cruce, Dumnezeu S-a bucurat - nu pentru că nu-L iubea pe Fiul Său şi nu pentru că El fusese neascultător, deoarece Isus nu L-a dezamăgit niciodată pe Dumnezeu, dar Dumnezeu ura păcatul şi în intenţia de a-i trata cu îndurare pe păcătoşi, El Şi-a satisfăcut cerinţele dreptăţii Sale asupra singurului Său Fiu.(b) Dumnezeu a câştigat pacea noastri prin Cristos, astfel ci El îi poate feri pe creştini de mândrieMândria este piatra care i-a făcut pe îngeri şi pe oameni să se împiedice şi să cadă. Şi pentru ca omul să se poată ridica din nou, Dumnezeu a îndepărtat acea armă cu care copiii Lui s-au rănit. Apoi, pentru a asigura protecţia familiei sale de viitoarele atacuri ale iadului la această poartă, Dumnezeu a ales o cale atât de sigură de a-i salva, încât atunci când prinţul acestei lumi vine cu ispita mândriei, el nu găseşte nici un răspuns din partea lor faţă de oferta lui. Noi ne minunăm cum din toate păcatele, mândria poate creşte atât de mult, de vreme ce rădăcina ei se trage din imaginaţia omului şi zborul fanteziei. Totuşi, ea înfloreşte ca o ciupercă sau un muşchi printre stânci, unde este foarte puţin pământ sau chiar deloc de care să se agate. Pe această cale evanghelică de împăcare a păcătoşilor prin Cristos, Dumnezeu îndepărtează orice posibilitate de înrădăcinare din partea lui Satan.Doreşti pacea cu Dumnezeu? Să nu te aştepţi s-o găseşti în penitenţă. „Pedeapsa care ne di pacea a cizut peste El" (Is. 53.5). Asigu-ră-te că nu vei fi niciodată propriul tău împăciuitor! Numele Lui este Cristos şi El a făcut prin Sine însuşi această lucrare: „Cici El este pacea noastri, care din doi a tăcut unul" (Ef. 2.14). - iudei şi Neamuri una cu Dumnezeu şi unul cu altul.35Vrei neprihănirea? Atunci, tu nu trebuie să apari înaintea lui Dumnezeu în propria-ţi haină. Altcineva a pregătit neprihănirea pentru tine: „«Numai în Domnul», Mi se va zice, «locuieşte dreptatea şi puterea»" (Is. 45.24). într-un cuvânt, doreşti să ai parte de gloria cerească? Cu siguranţă argintul şi aurul tău nu sunt destul de bune pentru a o cumpăra. Preţul nu poate proveni din buzunarul tău; el trebuie să vină din inima lui Cristos. EI a cumpărat-o pentru noi, nu cu aur şi cu argint, ci cu sângele Lui preţios, o moştenire primită, aşa cum un tată îşi lasă averea copiilor săi (Ef. 1.14).Dumnezeu a ales să ofere această comoară a împăcării pentru a ne smeri, astfel încât mândria noastră să se plece şi Dumnezeu să poată fi înălţat în ziua mântuirii noastre: „Căci Pâinea lui Dumnezeu este aceea care se pogoară din cer şi dă lumii viaţa" (Ioan 6.33). Şi observaţi de ce Dumnezeu a ales acea cale de a-Şi hrăni poporul în pustie: „Şi care ţi-a dat să mănânci în pustiu mana aceea necunoscută de părinţii tăi, ca să te smerească," (Dt. 8.16).Haideţi să analizăm mai atent acest act de smerire. în mod natural, noi credem că israeliţii au devenit atât înţelepţi, cât şi smeriţi, când însuşi Dumnezeu i-a hrănit cu ,jnâncarea îngerilor" (Ps. 78.25). Totuşi, omul este mândru şi doreşte să-şi poarte singur de grijă; el nu se bucură de o mântuire plătită de altcineva tot atât cât se bucură de mâncarea pe care şi-a procurat-o singur. Această mândrie i-a făcut pe copiii lui Israel să dorească ceapa grădinilor din Egipt - hrană sărăcăcioasă, dar cumpărată cu banii lor, în locul celei oferite de Dumnezeu.(c) împăcarea lui Dumnezeu cu păcătoşii a avut ca scop o unire mai perfectă decât cea pe care El a avu t-o cu AdamDumnezeu n-ar fi îngăduit niciodată ca întâia Sa creaţie să fie atât de înspăimântată din pricina păcatului, dacă n-ar fi intenţionat să clădească o structură mai minunată pe ruinele ei. Deoarece El a intenţionat să întipărească în chip desăvârşit fericirea omului în cea de-a doua creaţie, El L-a folosit pe Cristos ca singurul instrument potrivit pentru a împlini acest plan: „27i/ am venit ca oile să aibă viaţă, şi s-o aibă din belşug." (Ioan 10.10). El nu a venit să ofere pace oamenilor morţi şi blestemaţi - viaţă goală - ci una mai bogată decât cea pe care a băut-o omul înainte ca păcatul să-1 despartă de Dumnezeu. , Cristos este Cel ce a umplut al doilea templu cu o slavă mai mare decât avea primul - în a doua creaţie, Cristos îi înalţă omului capul mai sus decât fericirea primului Adam. După cum Adam a fost tatăl urmaşilor lui - ei ar fi fost ce era şi el, chiar când ar fi rămas inocent - tot astfel Cristos este Părintele tuturor urmaşilor acelei «lorii în care ei vor fi36îmbrăcaţi: „Preaiubiţilor, acum suntem copii ai lui Dumnezeu. Şi ce vom fi nu s-a arătat încă, dar ştim că atunci când Se va arăta El, vom G ca El, pentru că îl vom vedea aşa cum este" (I Ioan 3.2). Trupurile noastre pământeşti vor fi „asemenea trupului Său slăvit" şi sufletele noastre asemenea sufletului Său glorios (Fii 3.21). între timp, statutul unui păcătos împăcat prin Cristos depăşeşte condiţia de la început a lui Adam, datorită legăturii şi comuniunii omului mântuit cu Dumnezeu.SUPERIORITATEA CREATEI ÎN CRISTOS FAŢĂ DE CREAŢIA ADAMICĂ1. Legătura cu Dumnezeu a păcătosului reconciliat(a) Este mai strânsăLegătura lor este mai strânsă deoarece Dumnezeu şi omul sunt una în Cristos. Şi, cu siguranţă, în toată slava sa, Adam n-a avut cunoştinţă de un astfel de mister. El beneficia de un legământ de prietenie cu Dumnezeu - care era cea mai preţioasă nestemată din coroana lui - dar nu putea pretinde legătura de sânge pe care omul mântuit o are cu Dumnezeu. Aceasta provine doar prin unirea celor două naturi, divină şi umană, în persoana lui Isus Cristos. Şi această legătură este temelia alteia, legătura mistică dintre Cristos şi fiecare credincios. în această legătură, sfinţii împreună cu Cristos - Capul - alcătuiesc un singur trup: Trupul lui Cristos, Biserica; „căci, după cum trupul este unul şi are multe mădulare, şi după cum toate mădularele trupului, măcar că sunt mai multe, sunt un singur trup, tot aşa este şi Cristos." (I Cor. 12.12). Aşadar, Biserica nu este altceva decât înfăţişarea lui Cristos. Această legătură a omului împăcat cu Dumnezeu întrece cu mult starea lui Adam cât şi pe cea a îngerilor.

Page 16: Crestinul in Armatura Completa Vol. 2

La început, Adam a fost creat „cu puţin mai prejos decât îngerii"; dar Dumnezeu l-a înălţat pe păcătosul mântuit deasupra celor doi, deoarece Cristos nu a luat asupra Lui însuşi „natura îngerilor", ci „sămânţa lui Avraam" şi a făcut ca „cel mai în vârstă să slujească celui mai tânăr" (Ps. 8.5; Evr. 2.16; Gen. 25.23). Chiar şi îngerii slujesc celui mai neînsemnat copil al lui Dumnezeu, moştenitorul ales al Stăpânului ceresc.(b) Este mai puternicăCu cât stâncile sunt mai apropiate, cu atât structura este mai puternică. Legătura dintre Dumnezeu şi Adam din primul legământ nu a fost suficient de puternică pentru a împiedica decăderea lui Adam, în vreme16ce slava lui Dumnezeu rămânea neclintită; dar legătura dintre Fiul lui Dumnezeu şi sfinţii Lui este atât de;strânsă şi puternică, încât Cristos nu poate fi Cristos fără mădularele Lui. ,J>entru că Eu trăiesc, şi voi veţi trăi", a promis El, implicând faptul că viaţa noastră este strâns legată de a Lui (Ioan 14.19). Prin aceasta, Isus spunea că este la fel de uşor ca El să fie alungat din cer, pe cât este pentru noi să fim ţinuţi în afara lui!Biserica este numită Trupul lui Cristos, „plinătatea Celui ce plineşte totul în toţi" (Ef. 1.23). Un trup nu este întreg dacă nu are toate mădularele şi legăturile, indiferent cât de ruici şi aparent nesemnificative ar fi, şi dacă ele nu sunt complete. Harul sfinţilor reprezintă slava lui Cristos. Şi deşi gloria Sa ca Dumnezeu nu este incompletă - El nu Se foloseşte de creştini pentru a-Şi desăvârşi slava - noi îl vedem în locul Lui ca fiind Capul Bisericii şi, într-un anumit sens, slava Lui este completată în fiecare zi, prin aleşii Lui chemaţi să crească Ia statura fixată în El. Aşadar, din această perspectivă, Cristos nu-Şi atinge plinătatea până ce sfinţii nu-şi au desăvârşirea şi harul în slava cerului.2. Comuniunea cu Dumnezeu a păcătosului mântuit Comuniunea provine din relaţii; ,/nai apropiat, mai drag". Cu cât eşti mai apropiat de o persoană, cu atât ea îţi devine mai dragă. Dacă legătura opiului mântuit cu Dumnezeu este mai puternică decât a fost cea a lui Adam, atunci această comuniune trebuie să fie, deopotrivă, şi mai plăcută. De exemplu, comuniunea dintre un soţ şi o soţie este mai strânsă decât cea a unor prieteni, deoarece legătura lor este mai intimă. Unitatea lui Dumnezeu cu Adam era asemenea unui prieten cu aliatul lui, dar cea cu creştinul iertat este asemenea unui soţ cu soţia lui: „Făcătorul tău este bărbatul tău" (Is. 54.5). Există un dublu beneficiu al comuniunii cu Dumnezeu a păcătosului mântuit: x (a) Cristos este temelia pentru construirea apropierii de Dumnezeu Desigur, Adam a fost un fiu al lui Dumnezeu, dar el a fost ţinut la o distanţă mai mare în comparaţie cu un suflet mântuit. Deşi, prin creaţie, el era fiul lui Dumnezeu, Fiul lui Dumnezeu nu era încă Fiul omului, prin întrupare; şi aceasta este singura poartă pe unde poate intra unitatea dorită a credinciosului cu Dumnezeu.Ori de câte ori creştinul îşi înalţă privirea credinţei spre Dumnezeu, el îşi vede propria natură stând acolo la tron în persoana lui Isus Cristos. Acum, dacă patriarhii au alergat la tatăl lor bătrân pentru a duce vestea fericită că l-au văzut pe Iosif stând în dreapta faraonului, bucurându-se de putere şi slavă, cu cât mai minunat este mesajul pe care credinţa îl16aduce omului sfânt după fiecare manifestare a dragostei din timpul comuniunii cu Dumnezeu: „Bucură-te, sufletul meu; eu îl văd pe Isus Cristos, cea mai apropiată rudenie a ta, în glorie la dreapta lui Dumnezeu. Nu te mai teme, căci El are «toată puterea în cer şi pe pământ»; şi sângele Lui te apropie atât de mult de El, încât nu te poate uita, numai dacă S-ar ascunde de propriul Său trup!" (cf. Mt. 28.18).Cu cât un împărat se apleacă mai mult spre cei mai neînsemnaţi supuşi, cu atât el devine mai familiar faţă de ei. A fost o minunată condescendenţă când Dumnezeul Atotputernic, Care nu are egal, l-a creat mai întâi pe om şi apoi a intrat într-un legământ atât de intim cu el. Totuşi, în Noul Legământ, Dumnezeu coboară de pe tronul Său şi-Şi schimbă hainele împărăteşti pentru zdrenţele trupului plăpând al omului. El Şi-a părăsit palatul Lui pentru a locui o vreme în căsuţa umilă a creaturii Sale; şi acolo, El suferă prigonirea chiar din partea celor pe care a venit să-i salveze.După ce viaţa Lui s-a încheiat pe pământ, El S-a întors în cer, nu pentru a Se plânge de modul în care a fost tratat şi pentru a-Şi aduna o oaste cerească împotriva asupritorilor Lui, ci pentru a pregăti palatul ceresc pentru aceia care L-au urât odată, dar care acum sunt plini de harul Său.Totuşi, Cristos face ceva mai mult. Pentru ca cei de pe pământ să nu se teamă că datorită naturii Sale regeşti, ei ar putea fi smulşi din inima Lui, El dovedeşte că este Acelaşi în înălţimea slavei Sale, după cum a fost în adâncimea umilinţei Sale. Şi El demonstrează această neschim-bare, întorcându-Se în slava cerească îmbrăcat în aceleaşi haine împrumutate de la ei. Astfel, Fiul lui Dumnezeu face din aceste haine o parte a vieţii Sale glorificate şi oferă o paternitate a ceea ce vor fi în împărăţie trupurile sfinţilor. Nici unul din aceste aspecte ale identificării lui Cristos cu omul nu a fost prezent în relaţia lui Dumnezeu cu Adam.(b) Mila iertătoare a lui Cristos şi dragostea sângerândă îndulcesc comuniunea cu DumnezeuAdam nu a avut această bucăţică de zahăr în cupa lui - el ştia despre dragostea unui Dumnezeu darnic, dar era străin de mila unui Dumnezeu iertător. Păcătosul mântuit le experimentează pe amândouă.Dragostea unui tată este o mare mângâiere pentru un copil ascultător, dar ea nu poate fi comparată cu mila unui tată pentru fiul său neascultător. Cu siguranţă, fiul rătăcitor, care este primit din nou în braţele tatălui, are mai multe motive de a întoarce acea dragoste a tatălui, decât fratele care nu a părăsit niciodată căminul. Aşadar, fără îndoială, mila iertătoare a lui Dumnezeu şi dragostea lui Cristos care a obţinut-o reprezintă cel39mai dulce şi mai sănătos fruct asupra căruia poate medita omul sfânt aici pe pământ.Dar cine poate concepe că această muzică minunată care i-a glorificat pe sfinţi va face nota milei şi dragostei lui Dumnezeu? Cu siguranţă, harpele lor intonează „cântarea Mielului" (Ap. 15.3). Sărbătoarea sfinţilor în gloria cerească reprezintă o combinaţie a celor mai minunate ingrediente posibile - astfel aranjate de mâna lui Dumnezeu, încât nici unul nu poate lipsi; iar gustul uneia nu poate fi acaparat de altul. Totuşi, mila iertătoare şi dragostea veşnică

Page 17: Crestinul in Armatura Completa Vol. 2

a lui Dumnezeu prin Cristos conferă serbării o dulceaţă neîntrecută şi poate fi gustată mai presus de celelalte.DE CE SĂ CAUŢI PACEA CU DUMNEZEUNoi ştim că merită să avem pacea lui Dumnezeu, altfel El a făcut o greşeală când a poruncit îngerilor să cânte: „Slavă lui Dumnezeu... şi pace pe pământ"(Lc. 2.14). Şi dacă pacea păcătosului cu Dumnezeu nu este mărgăritarul de cea mai mare valoare, atunci Cristos însuşi S-a înşelat, căci n-a obţinut mare lucru prin şuvoiul sângelui vărsat de El. Dar nu putem crede acest lucru.Totuşi, observând gratuitatea ofertei păcii lui Dumnezeu şi a iertării lui Cristos, precum şi indiferenţa oamenilor faţă de acest dar, o persoană prost informată ar putea fi tentată să considere această ofertă o marfă ieftină şi de proastă calitate, de care Dumnezeu încearcă să scape; de aceea Dumnezeu doreşte aşa de mult s-o dăruiască, iar omul şovăie atât s-o ia. Cine este sfătuitorul nelegiuit care împietreşte inima omului pentru a nu primi îndurările pe care Dumnezeu le are pentru el? Nimeni altul decât Diavolul nu poate urî atât de mult pe Dumnezeu şi pe tine.Păcătosule, gândeşte-te la acest lucru: ce răspuns vei trimite cerului când Dumnezeu îşi va rechema ambasadorii, pentru ca să nu mai răspândească şi să reînnoiască niciodată tratatul de pace? Lupta lui S^atan cu Dumnezeu este prea înfierbântată, pentru ca el să-ţi arunce o nouă privire. Totodată, poate el să-ţi ofere armătura pentru a stinge răbufnirea judecăţii lui Dumnezeu? Cum ar putea, când aceste gloanţe sunt înţepenite în inima ta, provocându-ţi suferinţe nespuse? Şi îşi va trimite condo-leanţele când în cele din urmă tu te vei autodistruge, datorită sfatului său? Cu siguranţă nu - nu mai mult decât se jeleşte un lup fioros pentru oaia care a sfâşiat-o în bucăţi şi i-a băut sângele.Deci, pentru a nu putea spune că nu ai înţeles cum să găseşti pacea cu Dumnezeu prin Evanghelie, cântăreşte cu atenţie următoarele 4 gânduri:171. Gândeşte-te ce a fost oferit: pacea cu DumnezeuAceastă pace este deopotrivă indispensabilă şi cuprinzătoare. Tu nu poţi fi fericit cu ceva mai puţin decât pacea şi nu ai nevoie de nimic mai mult decât pace pentru a te umple cu bucurie adevărată. Dintre toate varietăţile din meniul spiritual al lui Dumnezeu, pacea Lui poate fi economisită cel mai puţin. Dacă o îndepărtezi, sărbătoarea este pângărită, chiar dacă o garnitură strălucitoare a unei păci exterioare ar înlocui-o în centrul mesei prinţului.Ascultă-mă, păcătosule! Disputa ta cu Dumnezeu nu este ea asemenea unei broaşte râioase umflată care se afla pe fundul cupei tale cu miere? Păcatele tale sunt neiertate şi tu eşti condamnat la moarte din pricina lor, indiferent cât ai dansa în umbrele temniţei tale. Ce părere ai despre un om care îşi petrece ultimele ore înainte de a fi spânzurat practicând sportul lui favorit? într-adevăr. Dumnezeu este plin de îndurare dacă amână cu încă o zi execuţia ta!Mărturisesc că atunci când văd un om a cărui viaţă dovedeşte că este un păcătos nemântuit, şi care găseşte plăcere în purtarea unor haine scumpe şi arborarea unei atitudini pline de mândrie, sunt uimit că lui nu-i pasă nici de Dumnezeu, nici de el însuşi. Cât timp crezi că îl va mai suporta Domnul îngrămădind acest gunoi în jurul lui, înainte de a-i pune foc?Un creditor este dezgustat când vede pe unul din datornicii lui trăind în lux cu banii împrumutaţi de el, fără să se gândească să-şi achite datoriile. Aşadar, cu cât mai serios este pentru Dumnezeu să vadă cum păcătoşii cheltuiesc ceea ce El le-a dat, ducând o viaţă strălucitoare, dar ignorând nevoia încheierii păcii cu El, faţă de care sunt atât de îndatoraţi.Ar fi fost o nebunie din partea iudeilor să-şi însămânţeze ogoarele, să-şi zugrăvească locuinţele şi să joace pe străzi după ce Ahaşveroş a semnat hotărârea de nimicire a lor. Dimpotrivă, ei au făcut tot ce-au putut pentru a anula acea poruncă sângeroasă. Acum, tu eşti mai rău decât un beţiv inconştient pe aleea pierzării, dacă te strecori prin viaţă pur-tând în cugetul tău sentinţa de moarte rostită de însăşi gura lui Dumnezeu. . Când Thomas More era în Turn, el a refuzat să-şi tundă barba şi le-a amintit celorlalţi de controversa existentă între rege şi el: propriul său cap! More jurase că până când disputa nu era rezolvată, el nu intenţiona să-şi piardă timpul bărbierindu-se! Cu siguranţă, toată cheltuiala şi efortul pe care le investeşti pentru a te face fericit pe tine însuţi sunt o pierdere până ce nu afli ce se va întâmpla atât cu trupul, cât şi cu sufletul tău.41Primul lucru necesar pentru tine este să faci pace cu Dumnezeu. Un vechi proverb spune: „Cel ce nu are datorii se îmbogăţeşte". Sufletul mântuit nu poate fi niciodată sărac. De îndată ce pacea este încheiată, între om şi Dumnezeu începe un comerţ liber. Odată ce eşti iertat, tu poţi naviga în orice port aflat pe teritoriul lui Dumnezeu şi să fii bine-venit acolo. Toate făgăduinţele Lui îşi deschid bogăţiile. Ia atât de mult cât îţi poate permite credinţa ta - nimeni nu te va opri. După cum un om poate scoate vinul dintr-un butoi plin printr-un singur robinet, tot astfel credinţa îşi poate scoate mângâierea din întregul legământ prin-tr-o singură făgăduinţă: împăcarea.Prin această poartă a împăcării, tu intri în comuniune cu Dumnezeu în toate poruncile Lui. Pe această cale tu poţi umbla în orice direcţie în acord cu Dumnezeu, în vreme ce altădată prezenţa ta făcea ca inima Lui să se tragă înapoi, ca un om la vederea vrăjmaşului său, gata să judece păcatul. ,JFierarul şi banii lui sunt amândoi negri". Iată cum ară-tai tu în tovărăşia faptelor tale moarte înainte de a fi împăcat cu Dumnezeu prin Cristos. Dar acum vocea ta este dulce pentru El; şi „faţa ta este plăcută" (Cânt. Cânt. 2.14).Tot ce are Dumnezeu îţi aparţine; caii şi carele Lui îţi aparţin şi ţie, după cum îi declarase Iosafat lui Ahab. Chiar atunci când cel mai periculos vrăjmaş te face să te-nspăimânţi, tu vei şti unde să-ţi găseşti un prieten care întotdeauna va fi de partea ta. De fapt, prevederile lui Dumnezeu pot părea precum albinele care zboară ici şi colo, unele deplasân-du-se în direcţii care aparent se opun celorlalte, până când te vei afla în imposibilitate de a le trasa direcţia de zbor. Dar ele toate lucrează pentru binele tău! Şi sufletul tău este stupul unde, în cele din urmă, ele îşi vor depune rodul dulce al muncii lor, deşi atunci când îl vei descoperi s-ar putea să fie noapte, adică amurgul vieţii tale.într-un cuvânt, dacă eşti împăcat cu Dumnezeu, te afli doar la un pas depărtare de cer: ,JPe aceia pe care i-a socotit

Page 18: Crestinul in Armatura Completa Vol. 2

neprihăniţi i-a şi proslăvit" (Rom. 8.30). Tu vei fi acolo, de îndată ce moartea va trage vălul trupului tău, care reprezintă tot ceea ce te desparte de plinătatea slavei lui Dumnezeu în Cristos.2. Gândeşte-te cine-ţi oferă pacea: Dumnezeul sfânt Este greu să decizi ce este mai de mirare - pentru Dumnezeu să-ţi ofere pacea sau pentru tine să o respingi. Nu este un lucru neobişnuit ca uh om condamnat să se prosterneze la picioarele regelui său şi să implore iertare. Dar este un mister să-1 vezi pe acest trădător deschizând42uşa temniţei şi descoperind că regele său stă acolo doar pentru a-1 implora să accepte iertarea sa.Practic vorbind, principalul motiv al acestei lepădări de sine este dragostea de sine. De exemplu, un tată care se înjoseşte pentru a-şi recâştiga copilul, se iubeşte pe sine însuşi, deoarece acel copil poartă în el mult din viaţa tatălui său. Şi siguranţa unui conducător poate fi atât de împletită cu viaţa trădătorului, încât nu-1 poate executa fără să-şi primejduiască poziţia.Dar nici una din aceste condiţii nu L-au forţat pe Dumnezeu să caute pacea pentru sfinţii Săi; ea este copilul dragostei libere condescendente. Crezi că poţi trăi dacă respingi un asemenea dar? Dacă cel mai sărac vecin din oraş vine să se împace cu tine după ce ţi-a greşit, oare nu te-ar mustra întotdeauna cugetul tău dacă l-ai alunga? Atunci, cum crezi că poţi privi în faţă pe Dumnezeu sau cugetul tău, dacă refuzi pacea oferită de Dumnezeu? El are putere absolută şi desăvârşită asupra vieţii tale. Şi oferta Lui de pace nu este întinsă deoarece sabia Lui este sfârâmaftă şi el nu are o altă alternativă. El nu Se află în dezavantaj. El oferă această pace când dreptatea Lui ar fi putut deja să te strângă în lanţurile întunericului printre condamnaţi.3. Gândeşte-te cum îţi oferă Dumnezeu pacea(a) El oferă pacea în mod sincerLinişteşte-ţi sufletul aflând că un „Dumnezeu al adevărului" este Cel ce îţi oferă pacea fără înşelătorie sau trădare. El niciodată nu a făcut vărsare de sânge în numele păcii şi nici nu a întins sabia mâniei Lui asupra omului căruia i-a oferit pacea Sa. „Dacă ne mărturisim păcatele. El este credincios şi drept ca să ne ierte" (I Ioan 1.9). Făgăduinţele lui Dumnezeu nu sunt „da" şi „nu", precum cele ale Diavolului, care le potriveşte astfel încât să obţină credit pe ambele căi. Nu, ci inima lui Dumnezeu poate fi văzută în aceste făgăduinţe ca printr-o fereastră de cristal; ele sunt toate „da şi amin" în Cristos (II Cor. 1.20).(b) El oferă pacea în mod afectivInima lui Dumnezeu este preocupată cu metode pline de dragoste care să demonstreze mila Lui pentru păcătoşi, şi această îndurare ni se înfăţişează pe trei căi.(i) în realizarea unei căi de împăcare a păcătoşilor cu El însuşi. Oamenii îşi încordează toate puterile minţii pentru a împlini dorinţele inimilor lor. Şi Dumnezeu a conceput o cale atât de specială de împăcare a păcătoşilor cu El însuşi, încât până şi îngerii trebuie să studieze acest18mister al îndurării divine, pentru a putea cunoaşte „inţclcţn-iunea nespus de felurită a lui Dumnezeu" (Ef. 3.10).(ii) Prin descoperirea timpurie a împăcării faţă de im oamenilor. Nici nu se răzvrătise bine primul om împotriva Făcătorului său. că inima Domnului S-a înduplecat şi n-a lăsat ca soarele să apună peste mânia Lui. în aceeaşi zi în care omul a păcătuit, Dumnezeu a anunţat pacea în sămânţa femeii (Gen. 3.15).Adam s-a gândit foarte puţin că Dumnezeu ar putea avea un astfel de mesaj pentru el, atunci când a auzit pentru prima dată vocea Lui care-1 chema: „Adame, unde eşti?" Suna ca vocea unui Dumnezeu mânios pentru urechile lui vinovate - totuşi, se dovedea a fi chemarea unui Tată îndurător, care dorea să elibereze cugetul încărcat al copilului Său cu mila şi harul pe care le pregătise pentru el (Gen. 3.9). Fără îndoială că inima lui Dumnezeu abunda de această milă, altfel nu ar fi izbucnit atâl de curând.(iii) în porunca slujirii Evangheliei. Cineva ar putea gândi că ar fi fost suficient ca Dumnezeu să-Şi tipărească în Scriptură gândurile şi scopurile Lui de îndurare şi să le limiteze la acea carte. De exemplu, când autorităţile publică o lege, ele se aşteaptă ca fiecare cetăţean să se intereseze de ea, s-o citească şi să se supună ei în întregime. Ele nu trimit un om pentru a străbate toată ţara şi a convinge populaţia să se supună. Totuşi, acest lucru îl face Dumnezeu. El trimite slujitori cu scopul de a-i convinge pe păcătoşi să se împace cu Dumnezeu. Observaţi detaliile privitoare la slujitorii lui Dumnezeu.Oamenii trimişi de Dumnezeu pentru a propovădui. Deşi îngerii slujesc moştenitorilor mântuirii, ei continuă să fie nişte străini pentru noi. In loc să-i trimită pe ei pentru a predica Evanghelia, Dumnezeu îi trimite pe oameni - fiinţe cu dorinţe nobile - a căror natură îi pune sub aceleaşi limite şi ispite ca pe semenii lor. Deoarece aceşti oameni îşi cunosc propriile inimi, ei pot spune în mod liber despre meschinăria inimilor noastre. Şi focul mamei lui Dumnezeu, care i-a ars pentru păcatele lor, poate scoate în relief pericolul în care ne aflăm datorită aceleiaşi nelegiuiri. Pe de altă parte, aroma plăcută pe care dragostea lui Dumnezeu în Cristos a lăsat-o asupra vieţilor lor ne invită să participăm la acelaşi ospăţ.Calificările cerute slujitorilor Evangheliei lui Dumnezeu. „Şi robul Domnului nu trebuie să se certe, ci să fie blând cu toţi, în stare să înveţe pe toţi, plin de îngăduinţă răbdătoare, să îndrepte cu blândeţe pe potrivnici..." (II Tim. 2.24-25). Dumnezeu doreşte să nu existe nimic în viaţa predicatorului care să dăuneze judecăţii păcă18tosului sau să-i împietrească inima faţă de oferta harului. De exemplu, dacă servitorul este mândru şi pretenţios, cum pot şti oamenii că stăpânul lui este blând şi răbdător? Spărtura n-ar trebui lărgită mai mult decât este deja - într-adevăr, cel care ia pasărea nu trebuie s-o înspăimânte, în plus, păcătoşii nu sunt atraşi niciodată la Cristos cu pietrele unei retorici provocatoare, ci sunt atraşi şi uniţi cu El prin îndemnuri pline de duioşie.Misiunea oferită de Dumnezeu ambasadorilor Lui. Cele două părţi principale ale chemării lui Dumnezeu implică

Page 19: Crestinul in Armatura Completa Vol. 2

lărgimea şi stricteţea ei. în primul rând, lărgimea spune: „Mergeţi ...şi propovăduiţi Evanghelia la orice făptură" (Mc. 16.15). „Oiferifi tuturor pacea", spunea Isus. „Nu faceţi diferenţe- bogat sau sărac, păcătoşi împietriţi, păcătoşi bătrâni sau tineri. Invit aţi-i pe toţi, deoarece am suficient spaţiu pentru orice persoană care doreşte să se pocăiască şi să creadă".Pe de altă parte, stricteţea lui Dumnezeu subliniază seriozitatea oferirii mesajului Său cu credincioşie. Pavel se cutremura la gândul leneviei: „ Vai de mine dacă nu predic". Şi Cristos S-a cufundat adânc în inima lui pentru a-1 convinge pe Petru: „Mă iubeşti? ...Paşte oile Mele" (Ioan 21.16). Este ca şi cum ar fi spus: „Petre, tu plângi şi te simţi vinovat deoarece laşitatea te-a determinat să te lepezi de Mine; dar mai există o cale de a-fi demonstra dragostea: paşte oile Mele. Fă acest lucru şi nu le mai îngrijorare trădarea din trecut". încă o dată, Cristos a arătat mai multă grijă pentru oile Lui, decât pentru El însuşi.Bucuria manifestată de Dumnezeu când păcătoşii acceptă pacea Sa. Bucuria este cea mai înaltă mărturie în favoarea păcii noastre. Dragostea este pentru bucurie ceea ce este combustibilul pentru foc. Dacă dragostea adună numai câteva surcele - numai dorinţe mărunte în inimă - atunci flacăra bucuriei nu va fi prea fierbinte. Deoarece Dumnezeu îşi găseşte o atât de mare bucurie în iertarea păcătoşilor, afecţiunea Lui este la fel de mare când ne oferă pacea. De fapt, motivul care-L convinge pe Dumnezeu să-1 ierte pe omul rău este că Lui „îi place îndurarea". „Care Dumnezeu este ca Tine, Care ierţi nelegiuirea şi treci cu vederea păcatele rămăşiţei moştenirii Tale? El nu-Şi ţine mânia pe vecie, ci îi place îndurarea!" (Mica 7.18).Dacă întrebi un pescar de ce îşi ţine mreaja în apă toată noaptea, îţi va spune că face acest lucru deoarece îi place pescuitul. Acum tu ştii de ce Dumnezeu îi aşteaptă pe păcătoşi - luni şi ani - în timp ce li se vesteşte Evanghelia: El găseşte plăcere în a-i ierta prin harul şi mila Sa. Altădată, ca şi acum, un guvernator va ierta un ofensator mai mult pentru a place altora decât lui însuşi; dar Dumnezeu iartă pentru a-Şi45bucura propria inimă. Astfel, când Cristos a venit să împace păcătoşii cu Dumnezeu, lucrarea Lui a fost numită „plăcerea Domnului" (Is. 53.10).Plăcerea lui Dumnezeu a fost atât de mare în ce priveşte opera de reconciliere săvârşită de Isus, încât El a fost satisfăcut numai prin moartea Fiului Său. „Domnul a găsit cu cale să-L zdrobească prin suferinţă" (în engl.: ,JDomnul a găsit plăcere în a-L zdrobi prin suferinţă." N. tr.) (Is. 53.10). Părinţii pământeşti, sunt profund îndureraţi de moartea unui copil, totuşi înaintea acestui act violent de procurare a păcii, Dumnezeu S-a bucurat deoarece se crease o cale pentru păcătoşi de a fi ţinuţi în braţele Sale. Văzând cât de mult doreşte Dumnezeu să vii la El, eu îţi cer să te mai gândeşti la o problemă înainte de a te decide să accepţi calea păcii Lui sau să aluneci pe drumul tău spre iad.4. Gândeşte-te ce se întâmplă când refuzi pacea lui Dumnezeu Hotărârea de război sau de pace este, în mod obişnuit, rezultatul celui mai înalt consiliu. Aşadar, ce faci tu când distrugi tratatul de pace al lui Dumnezeu? Nu faci tu o lucrare mai mare de pocăinţă, când ea nu-ţi va folosi? Dar, tocmai în cazul în care tu nu eşti suficient de credincios lui Dumnezeu şi sufletului tău, pentru a permite cugetului tău să se exprime liber în această privinţă, eu voi face acest lucru pentru tine - şi-ţi voi spune exact ce faci când respingi pacea.în primul rând, oricine refuză iertarea fie neagă faptul că a greşit, fie se dezvinovăţeşte, ceea ce este mai grav. Toate acţiunile voastre spun că nu doriţi să fiţi prieteni cu Dumnezeu şi că intenţionaţi să continuaţi lupta pornită împotriva Lui. Hamilcar era atât de învrăjbit împotriva Romei, încât la moartea sa a lăsat ca moştenire fiului său, Hannibal, ura lui. Nu este suficient că ai luptat atât de mult aici pe pământ împotriva Făcătorului tău? Sau vrei să continui lupta şi în lumea viitoare, unde nu există nici o posibilitate de a se termina, după cum nu poţi pune capăt veşniciei?Mai mult, tu arunci cel mai mare dispreţ posibil asupra lui Dumnezeu - de parcă dragostea şi ura Sa ar reprezenta aşa nişte fleacuri, încât ele nu pot atinge nivelul gândurilor tale, fie spre încredere, fie spre teamă. Intr-un cuvânt, tu încuviinţezi propria-ţi condamnare şi te arunci în gura judecăţii aprinse a lui Dumnezeu.Desigur, tu realizezi că Domnul a jurat să te nimicească dacă mori astfel. Moartea este uşa-capcană pentru a-ţi permite căderea în temniţa iadului; şi odată ajuns acolo, vei avea suficient timp pentru a plânge alegerea ta, deşi pe pământ nu te-ai gândit să ţi-L faci prieten pe Dumnezeu. Amintirile ofertelor Lui de pace vor fi asemenea sării şi oţetului.19cu care cugetul tău te va stropi în permanenţă în timp ce vei arde în flăcările iadului. Dacă eşti un păcătos, ştiu că acest limbaj va zgâria nervii tăi; dai- cl nu este nicidecum atât de îngrozitor ca scrâşnetul dinţilor în iad.Am citit despre o lege crudă şi prostească de pe vremea spartanilor, care interzicea să se rostească vreun lucru rău împotriva cuiva. Dimpotrivă, fiecare trebuia să ţină pentru el însuşi astfel de veşti. Este trist, dar astăzi şi printre noi mulţi ar fi mai mult decât fericiţi dacă o astfel de lege ar închide gurile predicatorilor pentru a înceta ameninţările la adresa păcătoşilor cu privire la plata păcatului şi a morţii. Cei mai mulţi oameni nemântuiţi sunt mult mai ofensaţi dacă vorbesc despre iad decât despre starea plină de păcat care îi împinge acolo.Când vom demonstra păcătoşilor dragostea lui Dumnezeu, dacă nu o facem chiar acum? în iad, dragostea nu va mai putea face nimic pentru ei. Deoarece este cel mai cumplit loc de pedeapsă, noi nu vom putea scrie pe porţile ei: ,Jk>amne, ai milă de cei ce sunt înăuntru". Nu, cei ce se roagă acum pentru mântuirea lor şi se vaită datorită condiţiei lor decăzute, va trebui, într-o zi, să voteze împreună cu Cristos pentru condamnarea celor nepocăiţi, chiar dacă ei sunt soţiile, soţii sau copiii lor. Fii atent, suflet nemântuit! Acum este timpul potrivit să faci pace cu Dumnezeu, înainte de a te trezi în iad şi de a vedea inimile celor dragi şi pe cea a lui Dumnezeu împietrite faţă de tine.CUM SĂ GĂSEŞTI PACEA CU DUMNEZEU1. Recunoaşte duşmănia dintre tine şi Dumnezeu Oriunde mergi, eşti înconjurat de un Dumnezeu mânios; mânia Lui este asemenea unui nor mare plin de blesteme, atârnând deasupra capului tău, gata să se reverse peste tine. Acest

Page 20: Crestinul in Armatura Completa Vol. 2

adevăr trebuie tratat cu toată seriozitatea. Oamenii pot admite că sunt păcătoşi, dar nu vor merge atât de departe încât să se considere printre vrăjmaşii lui Dumnezeu.Precum hoţii, păcătoşii vor mărturisi unele greşeli minore, dar vor evita cu grijă tot ce ar putea sugera necesitatea unei judecăţi. .Păcătos" este un nume acceptat. La urma urmei, cine nu păcătuieşte uneori? Dar admiterea unei vrăjmăşii făţişe contra lui Dumnezeu îi aduce prea aproape de vederea eşafodului. Ei sunt asemenea iudeilor care cereau lui Rabşache să nu mai vorbească în limba evreiască „în auzul poporului" de teamă să nu-i sperie (Is. 36.11). Dimpotrivă, ei insistau ca el să le vorbească într-o altă limbă. De asemenea, păcătoşii nu doresc ca47adevărul să fie rostit atât de clar în adâncul cugetelor lor. Ei ar prefera ca urechile lor să fie gâdilate decât să cunoască ce este mai rău.Tu ai putea deţine toate împărăţiile lumii şi toate naţiunile să se târască la picioarele tale, precum veneau animalele la Adam; iar zilele vieţii tale ar putea fi de două ori mai multe decât ale lui Metusala, pentru a te putea bucura de toate acestea, fără să ai nici cel mai mic necaz. Dar dacă îţi lipseşte pacea, aş prefera să fiu viermele de sub pantoful tău sau parazitul dintr-un şanţ decât să fiu în palatul tău. Doar un singur gând al apropiatei morţi şi al chinului ce te aşteaptă pot distruge imediat toată fericirea ta actuală.Acest refuz de a accepta pacea lui Dumnezeu în condiţiile puse de Evanghelie face ca marii lideri ai lumii - şi, de fapt, toţi păcătoşii nemântuiţi, însemnaţi sau neînsemnaţi - să se îndrepte spre mormintele lor precum urşii coboară un deal: cu spatele. O singură privire înainte i-ar face să moară de frică, văzând încotro merg. Ei se avântă fără platoşă, care reprezintă garanţia păcii cu Dumnezeu.Aşadar, ce ar trebui să faci apoi? închide-te ca un păcătos condamnat, departe de prietenii linguşitori, care ar legăna sufletul tău într-o siguranţă prostească - leagănul în care sufletele sunt ameţite de Diavolul, spre pierzarea lor veşnică. Apoi, trimite după cei ce îndrăznesc să fie credincioşi, ca Samuel, şi să spună orice cuvânt pe care Dumnezeu l-ar avea împotriva ta, neascunzând nimic.Citeşte-ţi în Cuvânt propria sentinţă; primeşte-ţi condamnarea din gura lui Dumnezeu, nu a omului. „«Cei răi n-au pace» zice Dumnezeul meu"1 (Is. 57.21). Meditează asupra Scripturii până când ea îşi croieşte drum spre sufletul tău, asemenea unui pansament pentru o rană şi până ce smulge miezul mândriei şi al încrederii fireşti care ţi-au împietrit inima. In acest moment, suferinţa dinăuntrul tău te va determina să doreşti pacea cu Dumnezeu mai mult decât orice altceva pe lume. Iată ce dorea Dumnezeu să audă de la tine.2. Asigură-te că motivaţia ta este corectăNimic nu-I este mai urât lui Dumnezeu decât cuvintele linguşitoare ale păcii pe care le rosteşte gura, în vreme ce în inimă se poartă un război rece. Ai grijă să nu susţii nişte cauze mărunte când îi ceri pace lui Dumnezeu, deoarece El priveşte dincolo de cele văzute. Dumnezeu nu Şi-a schimbat niciodată atitudinea faţă de omul pe care l-a iertat şi l-a luat cu El în carul de pace, deoarece El niciodată nu înşală, deşi printre credincioşi există uneori fraţi falşi. Când Ioab l-a ucis pe Amasa, cel din urmă nu a dat atenţie săbiei din mâna lui Ioab (II Sam. 20.9-10).48dar Dumnezeu Se uită ţintă la inimă pentru a vedea ce ţine în mână; de aceea, fii convins de curăţia minţii şi a motivaţiei tale.Dumnezeu îţi permite să te apropii de El, deoarece acolo eşti în siguranţă. Nimeni nu făcea pace cu el, fără să fi avut un anumit motiv. De exemplu, dacă Iacov ar fi fost în siguranţă acasă, el nu ar fi fugit la Laban. într-un anumit fel, fiecare om este smuls din starea de auto-mulţumire înainte de a capitula în faţa lui Dumnezeu. însă ai grijă ca scopul tău să nu se rezume numai la acest lucru; Dumnezeu nu oferă pacea când singura motivaţie este dragostea de sine. De exemplu, un om poate fi forţat pe timp de furtună să caute adăpost în casa celui mai mare duşman al său, fără să-şi schimbe sentimentele faţă de el. Aşadar, două lucruri sunt mai importante decât propria ocrotire când cauţi pacea.(a) împăcarea trebuie să urmărească slava lui DumnezeuDacă Dumnezeu nu poate fi glorificat în pacea noastră mai mult decât în condamnarea noastră, dorinţa după pace ar reprezenta o atitudine egoistă din partea noastră. Dar El nu este un păgubit în acţiunile Sale de îndurare: „Ajută-ne, Dumnezeul mântuirii noastre, pentru slava Numelui Tău! Izbăveşte-ne şi iartă-nc păcatele, pentru Numele Tău!" (Ps. 79.9).Dumnezeu este liber să aleagă ceea ce inima Lui doreşte mai mult şi ceea ce glorifică Numele Lui. Şi observăm din Scriptură că El iubeşte „mila, nu jertfele" (Mt. 12.7). El este mult mai satisfăcut în mila arătată unui păcătos decât în sângele tuturor celor condamnaţi care trebuie sacrificaţi în dreptatea Lui.Dar, în condamnarea păcătoşilor, Dumnezeu are un scop mai înalt decât suferinţa lor: El înfrumuseţează gloria milei Sale în acei copii care sunt salvaţi. Aşadar, aceasta este prisma în care Dumnezeu îşi găseşte plăcerea, iar judecata este numai o umbră a ei.Tu poţi căuta pacea cu Dumnezeu când inima ta este gata să-L umple cu slavă, deoarece lauda reprezintă un motiv pentru care Dumnezeu nu Se va dezminţi. „Atunci", spunea Abigail lui David, ,jiu va avea domnul meu nici mustrări de cuget, şi nici nu-1 va durea inima. " (I Sam. 25.31). Ea voia să spună că el nu va regreta niciodată că nu a vărsat sânge. Astfel, rugăciunea celui sfânt este: „Doamne, când voi sta în cer printre oameni şi îngeri, Jăudându-Te pentru iertarea şi harul Tău, Tu nu vei regreta că mila Te-a oprit să-mi verşi sângele şi să-mi condamni sufletul la iad".Este dezgustător să vezi cum mulţi dintre cei ce caută astăzi pacea aşteaptă ca Dumnezeu să-i ierte, deşi nu le pasă deloc de onoarea Lui şi rămân complet ignoranţi faţă de El şi Fiul Său Isus. Ei doresc ca4 - Creştinul în Armătură20Dumnezeu să facă pace cu ei, în vreme ce ei se războiesc cu EI şi cu Cuvântul Său. "Precum un hoţ la judecată, un

Page 21: Crestinul in Armatura Completa Vol. 2

asemenea om imploră judecătorul să-i cruţe viaţa prin orice mijloace, bune sau rele, legale sau ilegale. Ce contează, atâta vreme cât el este iertat? Oare acest om se gândeşte la onoarea judecătorului? Ei bine, nu te înşela, deoarece Dumnezeu nu va face război între atributele Sale pentru a face pace cu tine. (b) împăcarea trebuie să urmărească părtăşia cu Dumnezeu Presupune că Dumnezeu ar mărturisi: ,JEu sunt prietenul tău - am hotărât că nu vei merge niciodată în iad. Şi mâna Mea ţine achitarea ta, astfel încât tu nu vei putea fi arestat pentru datorii faţă de Mine. Dar cât despre părtăşie, să nu te aştepţi la aşa ceva. Eu termin acum cu tine şi tu nu Mă vei cunoaşte niciodată mai bine". Dacă L-ai auzi pe Tatăl spunând aceasta, cât de emoţionat ai fi cu privire la pacea ta? Chiar dacă flăcările chinuitoare ar fi îndepărtate, frica iadului ar rămâne în întunericul sinistru fără prezenţa lui Dumnezeu.Absalom n-a găsit nici o cale de mijloc între a vedea faţa tatălui său şi a fi ucis. ,J)oresc acum să văd faţa împăratului; şi dacă este vreo nelegiuire în mine, să mă omoare." (U Sam. 14.32). „Dacă nu sunt vrednic să mă bucur de dragostea şi prezenţa tatălui meu", el trage următoarea concluzie: „eu nu vreau să trăiesc". Pe de altă parte, o inimă rea bâjbâie după pace, fără nici o dorinţă după părtăşia cu Dumnezeu. Precum trădătorul, el este gata să promită orice împăratului, numai să-1 scape de execuţie.3. Renunţă la răzvrătirea ta şi supune-te îndurării lui Dumnezeu Dumnezeu nu va discuta cu tine atâta vreme cât sabia este în mâna ta. „Veniţi să ne judecăm, zice Domnul" (Îs. 1.18). Şi observaţi când începe cu adevărat negocierea: „Luaţi dinaintea ochilor Mei faptele rele pe care le-aţi Zăcut.'" (v. 16). Numai atunci tu te vei afla pe calea care duce la pace.(a) Dumnezeu este un Dumnezeu mareDomnul atotputernic este mult prea glorios pentru a discuta cu făpturile Lui decăzute de la egal la egal. Un rege poate încheia pace cu un alt rege sau o poate obţine prin forţă. Dar tot ce trebuie să facă un rege pentru a cuceri un supus rebel - legat în lanţuri. Iară nici o nădejde - este să poruncească să fie spânzurat pentru trădare. Dumnezeu doreşte să înţelegi acest lucru. Lasă acele condiţii tocmite şi fixate care te pot agăţa de puterea lor şi astfel să trăieşti fără pace. Dar cât despre tine, păcătosule, sper că nu crezi că-L vei întâlni pe Dumnezeu în luptă. Singurul mod de a-L cuceri este să cazi în genunchi, cu faţa la pământ50şi să mărturiseşti: ,JDoamne, viaţa mea îţi aparţine. Eu voi li prizonierul Tău şi prefer să fiu ucis de mâna dreptăţii Tale decât să continui lupta împotriva milei Tale".Omul care-şi pune viaţa la picioarele lui Isus se va odihini curând în braţele Sale: „Smeriţi-vă înaintea Domnului şi El vă va înălţa" (Iac. 4.10). Dar, deşi Cel Preaînalt Se va apleca pentru a-1 ridica pe păcătosul vinovat cu braţul milei Sale iertătoare, El nu Se va dezonora certându-Se cu un om care-I stă împotrivă. Există o singură literă roşie în Numele lui Dumnezeu: El ,jiu socoteşte pe cel vinovat drept nevinovat" (Ex. 34.7).(b) Natura lui Dumnezeu este sfântăCeea ce face ca Dumnezeu să le întoarcă spatele copiilor Săi este păcatul. Aşadar, cum poţi spera să faci pace cu Tatăl tău, dacă ţii păcatul - sursa tuturor certurilor - în inima ta? Dumnezeu este mai mult decât dornic să Se împace cu tine, dar să nu te aştepţi ca El să fie una şi cu păcatul tău. Ce garanţie îi oferă dragostea ta, dacă tu nu eşti gata să renunţi la singurul lucru care încearcă viaţa Lui?Păcatul este un rival al lui Dumnezeu. Şi atâta vreme cât el stăpâneşte, Dumnezeu refuză să încheie pacea. Dumnezeu şi păcatul nu pot sta pe acelaşi tron: tu trebuie să alegi pe care-1 vrei. Nu te înşela, crezând că îţi poţi îndepărta pofta pentru o vreme, pentru ca atunci când lupta s-a încheiat, să o chemi înapoi. Dumnezeu nu Se va lăsa batjocorit în acest mod - El rămâne ferm în cerinţele Lui: „Să se lase cel rău de calea lui, şi omul nelegiuit să se lase de gândurile lui, să se întoarcă la Domnul care va avea milă de el, la Dumnezeul nostru, care nu oboseşte iertând." (Is. 55.7). Observi cât de desăvârşit este Cuvântul lui Dumnezeu? El nu oferă nici un loc în care s-ar putea ascunde păcatul - noi trebuie să renunţăm la tot. Acest totalitarism implică o alegere deliberată şi o decizie de a renunţa la o nouă viaţă de păcat.(i) A renunţa la păcat înseamnă a face o alegere deliberată. Unele păcate îi părăsesc pe oameni - duhul necurat pleacă, dar nu este izgonit. Poate că ocazia de a păcătui încetează sau poate că lipseşte abilitatea fizică a persoanei de a se supune atracţiei păcatului. în ambele situaţii, nu există o adevărată renunţare la păcat. Dar hotărârea şi indignarea sfântă de a o rupe cu păcatul - când valul ispitei este mai pretenţios - reprezintă adevărata renunţare. De exemplu, când duşmanii lui David îl înconjurau, el li se opunea în Numele Domnului. Iar meritul lui Moise la slavă constă în renunţarea la palatul lui Faraon - nu la bătrâneţe, ca Barzilai - ci atunci când sângele cald îi circula prin vene.21(ii) A renunţa Ia păcat înseamnă a-1 părăsi, fără a mai păstra vreun gând de întoarcere. Când un om pleacă într-o călătorie de afaceri, el nu renunţă la casa lui; el intenţionează să se reîntoarcă. Dar dacă un om îşi împachetează tot ce are, încuie uşa, pleacă şi se mută în altă parte, noi spunem că şi-a părăsit casa. Dacă un beţiv este treaz pentru o vreme, aceasta nu înseamnă că el nu mai este beţiv. O persoană renunţă la păcat când îl izgoneşte şi îi închide uşa, propunându-şi să nu o mai deschidă niciodată. „Ce mai are Effaim a face cu idolii?" (Os. 14.8).înainte ca iertarea să fie pecetluită, omul trebuie să facă mai mult decât să îndepărteze câteva păcate; el trebuie să renunţe Ia tot drumul păcatului. Un călător poate trece de pe o cărare pe alta şi totuşi să meargă în aceeaşi direcţie - el poate părăsi un drum prăpăstios, aspru, pentru unul mai uşor. Acest lucru se întâmplă când un om păşeşte pe o cale mai acceptabilă, deoarece păcatele Iui grave îi apasă cugetul. Dar tot ce obţine este o cale mai netedă spre iad în comparaţie cu cea pe care merg semenii lui. Pentru a renunţa la calea păcatului, tu trebuie să te dai la o parte şi să părăseşti drumul. Tu trebuie să-ţi schimbi direcţia, într-un cuvânt, este necesar să renunţi chiar şi la cea mai ascunsă potecă a păcatului - chiar şi la ceea ce se ascunde în spatele gardului - „şi cei nelegiuit să se lase de gândurile lui". Altfel, tu baţi în zadar pentru iertare la uşa lui Dumnezeu. Renunţă la toate păcatele tale sau nu te mai osteni să renunţi la vreunul; când salvezi o poftă, tu pierzi un suflet.

Page 22: Crestinul in Armatura Completa Vol. 2

Dacă oamenii sunt aşa de înclinaţi să ajungă în iad, de ce trebuie să fie atât de politicoşi şi precişi cu privire la acest lucru? Compromiterea cu păcatul este ridicolă. Este la fel de absurdă ca cererea unui condamnat care, în drum spre spânzurătoare, cerea să se evite o anumită stradă de teamă să nu contacteze o epidemie! Cu ce te va ajuta faptul că ajungi în iad pe calea ignoranţei şi a mândriei spirituale şi nu pe drumul blasfemiei făţişe?Ce poftă este atât de valoroasă încât să merite să arzi în iad pentru ea? Când Darius fugea de Alexandru, el si-a aruncat coroana grea pentru a putea alerga mai repede. Este pofta atât de preţioasă încât preferi să cazi în mâinile unui Dumnezeu mânios decât să renunţi la ea? Acesta este un raţionament prostesc.4. Aleargă smerit la tronul harului şi roagă-L pe Dumnezeu lsă-ţi dăruiască pacea Pleacă de la convingerea că Dumnezeu este mult mai pregătit să-ţi ofere pacea, decât eşti tu s-o primeşti. Totuşi, nu-ţi pune niciodată22încrederea în pocăinţă sau transformare; aceasta ar putea fi o afacere păcătoasă cu Dumnezeu. El nu aşteaptă un negustor ambulant care să facă afaceri cu El, ci un petiţionar care apelează cu umilinţă la dragostea şi harul Său.Oricum, a profita de mila absolută a lui Dumnezeu este o eroare răsunătoare. Aceasta înseamnă să ţii sabia de lamă, nu de mâner. Oamenii care procedează astfel vor găsi moartea şi condamnarea în mila adevărată, care i-ar fi putut salva dacă ar fi acceptat-o aşa cum le-a oferit-o Dumnezeu:.prin Cristos. ,^\fară numai dacă vor căuta ocrotirea Mea, vor face pace cu Mine" (Is. 27.5). Şi unde se află puterea salvatoare a lui Dumnezeu, dacă nu în Cristos? Tatăl Şi-a revărsat tăria^asupra Puternicului Său care „poate să mântuiască în chip desăvârşit pe cei ce se apropie de Dumnezeu prin El" (Evr. 7.25). Nu îngădui gândirii tale fireşti să te conducă pe un drum greşit: nu puterea sau îndurarea lui Dumnezeu te vor ajuta, ci puterea şi îndurarea legământului în Cristos. Agaţă-te de Cristos şi vei prinde braţul lui Dumnezeu.într-adevăr, bunătatea fundamentală a Tatălui este o convingere puternică pentru a te baza pe făgăduinţa de iertare a lui Cristos, când omul consideră că natura lui Dumnezeu este plină de îndurare şi de iertare. Dar dacă n-ar fi existat nici o făgăduinţă pentru a putea aplica păcătoşilor această îndurare, prin Cristos, bunătatea lui Dumnezeu ar fi reprezentat o mângâiere rece. La urma urmelor, El ar fi putut condamna întreaga spiţă a lui Adam, fără să îşi deterioreze bunătatea Sa.Cu siguranţă, nu constituie o pată pentru atotputernicia tăriei lui Dumnezeu faptul că El nu face orice lucru în spectrul abilităţii Sale divine. Dacă ar fi vrut, El ar fi putut crea mai multe lumi; dar dacă nu a făcut acest lucru, nu înseamnă că El este mai puţin puternic. Şi dacă Şi-ar fi propus, El ar fi putut salva şi îngerii decăzuţi, împreună cu urmaşii omului pierdut. Dar, nefăcând nici o făgăduinţă privitoare la acest lucru, bunătatea fundamentală a lui Dumnezeu lasă demonilor puţină riHdejde că El va face aceasta.Totuşi, bunătatea lui Dumnezeu continuă. Cei care, datorită ignorării Evangheliei sau unei gândiri deşarte, resping calea lui Dumnezeu de a face pace prin Cristos, pentru ca în ziua judecăţii să depindă de mila şi bunătatea absolută ale lui Dumnezeu, se pare că vor avea tot atât de puţin beneficiu din această milă a lui Cristos, ca şi demonii. Iar destinaţia lor finală va confirma nebunia neglijării unei astfel de mântuiri prin sângele Fiului lui Dumnezeu.Să presupunem că un prinţ dă, din proprie iniţiativă, o lege prin care să guverneze poporul şi apoi jură s-o respecte şi s-o întărească. Ar53putea un criminal condamnat la moarte prin această lege să se aştepte la vreo indulgenţă, dacă apelează la bunătatea şi mila prinţului său? Dacă de-a lungul istoriei unii şi-au Scăpat viaţa pe această cale, acest lucru s-a datorat fie imprudenţei conducătorului în facerea legii, fie nerespectării jurământului. Nici una din aceste greşeli nu poate fi im-pusă Dumnezeului nostru infinit de înţelept şi sfânt.Domnul a dat o lege, numită legea credinţei, pentru mântuirea păcătoşilor prin Cristos; şi El Se află sub jurământ pentru a o împlini atât pentru mântuirea celui care crede în Cristos, cât şi pentru condamnarea celui care nu crede. Şi pentru a Se asigura că acest plan va funcţiona perfect, Dumnezeu I-a făcut Fiului Său un jurământ de credincioşie, acordându-I încrederea ca Preot, pentru a procura mântuirea, şi ca Judecător, pentru a pronunţa sentinţa în ziua cea mare a biruinţei sau a condamnării.Deci, nu te lăsa de nimic îndepărtat de la a-ţi pune toată încrederea în Cristos, Fiul Celui Preaînalt - Dumnezeu şi Om în aceeaşi Persoană - care Şi-a dat viaţa pentru a ispăşi păcatul întregii lumi. Acum El îţi oferă acest sânge ca preţ de ispăşire, pentru a-1 duce Tatălui, cu mâna credinţei, pentru iertare şi pace.Chiar dacă învăţători falşi ar veni şi te-ar chema de la un Cristos la altul, de la un Cristos din afară la unul dinăuntru, să ştii că acest drum nu este de la Dumnezeu. Gurile unor astfel de sfinţi celebri ar putea cita Scriptura, dar planul lor este tot atât de periculos pe cât este de inteligent. Când cineva te cheamă de la un Cristos din afară la un Cristos dinăuntru, dă pe faţă doctrina lui, adică într-un limbaj clar, învăţătorii falşi te cheamă de la încrederea în neprihănirea lui Cristos (lucrarea Lui pentru tine şi însuşită prin credinţă pentru îndreptăţirea ta) la încrederea în lucrarea pretinsă a Duhului Sfânt dinăuntrul tău. Tu nu eşti o făptură nouă în Cristos, tu nu eşti mântuit, dacă încetezi să-ţi pui încrederea în Cristosul cel viu, pentru a te sprijini pe ceva dinăuntrul tău - pe o anumită creaţie, chiar dacă este „creaţia cea nouă". în afară de cazul când cugetul tău a fost gata să creadă o minciună, tu poţi spune că această „nouă creaţie" este doar o vână de aur inclusă în multă mizerie şi imperfecţiune; şi până când nu vei fi pus în vasul de rafinare al mormântului, aceste ornamente nu vor fi niciodată curăţate.Creştine, priveşte la tine însuţi: aceasta este o problemă de viaţă şi de moarte. Desigur, tu trebuie să preţuieşti harul lui Cristos dinăuntrul tău. De asemenea, este adevărat că tu nu posezi nici un har dacă nu îl valorifici mai presus de toţi munţii de aur ai lumii. Dar să nu te încrezi în acest har al lui Cristos pentru mântuirea ta; dacă faci acest lucru, tu54

Page 23: Crestinul in Armatura Completa Vol. 2

preţuieşti ceva creat de Dumnezeu mai mult decât pe Dumnezeu însuşi. Permite-mi să-ţi ofer un exemplu: o soţie, face bine când păstrează poza soţului ei, care i-a fost dată spre păstrare, în special când este o poză bună şi cu atât mai mult dacă i-a fost înmânată de soţul ei. Dar cât de ridicol ar fi să-1 desconsidere pe soţul ei de dragul pozei. Dacă are nevoie de îmbrăcăminte, hrană sau bani, şi merge la poză şi nu la soţul ei, ea dă dovadă atât de prostie, cât şi de desconsideraţie.Harul celui sfânt este numit „Cristosul dinăuntru", deoarece reprezintă imaginea Lui şi-1 aseamănă foarte mult pe omul sfânt cu Cristos. El merită să fie întreţinut datorită asemănării pe care o are cu sfinţenia lui Cristos şi pe care o trasează inimii tale cu degetul propriului Său Duh. Dar ce tragedie ar fi dacă ai întoarce spatele Domnului Isus Cristos, cu Care eşti căsătorit prin credinţă şi ai iiştepta mângâiere, fericire şi loc în cer nu de la El, ci de la harul dăruit de El!ÎNDEMN PENTRU CEI CE AU PACE CU DUMNEZEU1. Nu face pace cu păcatulîn primul rând, ceea ce distruge pacea cu Dumnezeu este păcatul; deci, permite acum păcii tale cu El să înceapă un război cu păcatul, care să nu aibă sfârşit. Cu siguranţă, tu nu poţi uita răul incalculabil pe care l-ai suferit din pricina lui. De fapt, fiecare moment în care tu te bucuri de dragostea lui Dumnezeu ar trebui să fie un catalizator pentru a menţine aprinsă în inima ta răzbunarea împotriva acelui vrăjmaş blestemat care te-a separat de El atâta vreme.Acum, cred că Dumnezeu ţi-a câştigat inima prin îndurarea Lui iertătoare, prin care tu ai fost determinat să-L iubeşti atât de mult, deoarece El te^a iubit mai întâi. Cum ai putea privi cu răbdare pofta, izbucnind din tranşeea ei - inima ta - şi înfruntând în mod deschis pe Tatăl tău şi harul Lui dinăuntrul tău? Oare duhul tău nu este destul de întristat văzând cum mândria şi necredinţa îl dispreţuiesc pe Dumnezeu chiar din adăpostul sufletului tău?Creştine, există o singură cale de a opri invazia păcatului. Pentru a-ţi oţeli inima împotriva oricărui compromis cu răul, tu trebuie să aduci în luptă, cu mâna credinţei, sângele Mântuitorului. După cum vederea hainei însângerate a lui Cezar, ridicată de Antoniu, a înfuriat cetăţenii romani împotriva ucigaşilor împăratului, tot aşa meditaţia la suferinţele lui Cristos va înfuria inima ta împotriva poftei.Aminteştc-ţi cum păcatul L-a ucis pe Domnul slavei, aşezându-L într-un mormânt întunecos şi sigilându-L cu un blestem pe care îl23meritam noi, păcătoşii - un sigiliu mai puternic decât orice ar putea inventa vreun om. El n-ar fi fost distrus nicicând de o putere mai mică decât braţul atotputernic al lui Cristos!Victoriile militare ale lui Alexandru nu au putut fi comparate cu fapta îndrăzneaţă a răzbunării morţii tatălui său Filip. De îndată ce a devenit împărat, el a omorât ucigaşii tatălui său pe mormântul lui! în acelaşi mod, tu nu ar trebui să te odihneşti până ce nu nimiceşti şi cea mai mică poftă care a vărsat sângele Mântuitorului nostru. Până faci aceasta, continui să consimţi la aceeaşi cruzime care s-a abătut asupra vieţii Lui blânde. Aşadar, aceasta este „onoarea" pe care o vor avea „sfinţii Lui": Dumnezeu a pus în mâinile noastre sabia cu două tăişuri pentru a ne răzbuna asupra păcatului.2. Fii împăciuitor cu alţiiDumnezeu aşteaptă acest lucru. Iar tu ai toate motivele pentru a-1 ierta pe fratele tău de dragul lui Dumnezeu - El te-a iertat de dragul îndurării Sale curate. Astfel, iertând, tu nu dai nimic mai mult decât ceea ce datorezi deja semenului tău; dar-când Dumnezeu te-a iertat, El nu-ţi datora altceva decât mânie. Şi să nu crezi că te dezonorezi, chiar dacă îl ierţi pe cel mai sărac cerşetor din oraş. Dumnezeul tău S-a înjosit şi mai mult când El, Cel Preaînalt, a făcut pace cu tine, convingându-te să accepţi iertarea Lui.Din contră, când eşti plin de răzbunare, tu te înjoseşti nu numai faţă de natura ta cerească, dar şi faţă de natura ta umană. Numai Diavolul şi cei care poartă chipul lui sunt duşmani implacabili. Singurul lucru care nu poate fi oprit este focul iadului. „înţelepciunea care vine de sus este ...uşor de înduplecat" (Iac. 3.17). te numeşti creştin şi încă mai porţi în tine acest foc al iadului? Când vedem un copil mânios, dar ai cărui părinţi sunt plini de blândeţe, noi ne întrebăm de unde a dobândit el o asemenea fire, pentru că părinţii lui sunt diferiţi. Ei bine, creştine, cine te-a învăţat să fii necruţător? Tu nu ai învăţat acest lucru de la Tatăl tău ceresc.3. încrede-te în Dumnezeu pentru nevoile taleDacă Dumnezeu a făcut pace cu tine şi ţi-a iertat păcatele, tu te poţi încrede pe deplin în El pentru toate nevoile tale. Două lucruri vor ajuta credinţa ta pentru a realiza acest lucru.(a) Dumnezeu le oferă copiilor Săi mai mult decât au ei nevoie Când Dumnezeu te-a iertat, El ţi-a dat pe Fiul Său. Şi „cum nu ne va da fără plată, împreună cu El, toate lucrurile?" (Rom. 8.32). Când un56tată dăruieşte fiului său toată grădinia, este absurd ca el să-i ceară un măr. „Toate lucrurile sunt ale voastre" şi „voi sunteţi ai lui Cristos" (I Cor. 3.21, 23) îl asigură Dumnezeu pe creştin.Pe de altă parte, un tată înţelept ar putea lăsa o moştenire uriaşă copilului său - dar să-i permită controlul numai asupra acelei părţi pe care o poate administra corespunzător. în acelaşi mod, Dumnezeu le oferă credincioşilor dreptul la toate mângâierile vieţii, dar înţelepciunea Sa nemărginită împarte atât cât este nevoie pentru fiecare suflet. Astfel, dacă ar trebui să ai mai puţin decât altcineva, aceasta nu înseamnă că Dumnezeu iubeşte mai mult acea persoană, ci, că El are grijă să-ţi ofere corespunzător cu abilitatea ta de a folosi în mod profitabil. Noi turnăm o băutură potrivit dimensiunii paharului; vinul care umple un pahar s-ar putea vărsa dacă îl turnăm într-un vas mai mic.(b) Aceste lucruri trecătoare sunt oferite de Dumnezeu şi celor care nu beneficiază de pacea SaDeşi necredincioşii vor ajunge curând în iad, Dumnezeu Se îngrijeşte şi de ei cât trăiesc pe pământ. Hrăneşte El cu adevărat aceşti prădători necuraţi? Dă El ploaie şi peste ogoarele lor? Atunci, cum poate neglija El un credincios? Dacă regele hrăneşte cu regularitate un trădător în celula lui, cu siguranţă nici copilul lui, care se află în castel, nu va

Page 24: Crestinul in Armatura Completa Vol. 2

flămânzi.într-un cuvânt, dacă în providenţa Sa, Dumnezeu poartă de grijă celui rău, dacă „astfel îmbracă El iarba de pe câmp" - un simbol al omului nelegiuit - „care astăzi este, dar mâine va fi aruncată în cuptor, nu vă va îmbrăca El cu mult mai mult pe voi, puţin credincioşilor?" (Mt. 6.30).4. îndură suferinţele cu răbdareNu fi dezamăgit când Dumnezeu îngăduie să vină o cruce sau o suferinţă în viaţa ta. Dacă EI ţi-a oferit mai întâi îndurarea Lui, tu te poţi încrede în bunătatea Lui când te atinge cu nuiaua Lui: tu ai zahărul pentru a îndulci şi cea mai amară cupă.Când profetul Samuel a venit la Betleem, „bătrânii cetăţii au alergat înspăimântaţi înaintea lui şi au zis: «Ce vesteşte venirea ta: ceva bun?» El a răspuns: «Da»" (I Sam. 16.4-5). Astfel, dacă pentru un timp se abate asupra credinciosului o încercare grea, s-ar putea ca el să se înspăimânte până când află care este cauza acesteia. Dacă tu te-ai împăcat cu El, teama a dispărut - poţi fi sigur că suferinţa a venit numai pe drumul îndurării lui Dumnezeu.Creştine, ce te-ar putea separa de bucuria păcii cu Dumnezeu? Te temi de mânia oamenilor? Poate că ai mulţi duşmani - şi unii dintre ei24foarte puternici. Lasă-i să-şi arate toată mânia de care sunt în stare. Se află Dumnezeu printre ei sau nu? Se foloseşte El de răzbunarea lor pentru a o revărsa asupra ta? Dacă nu, tu te îngrijorezi degeaba. Şi tu greşeşti faţă de Dumnezeu, dacă nu-L sfinţeşti în inima ta, pe El a Cărui îndurare poate să te apere de furia lor: ,JDacă Dumnezeu este pentru noi, cine va fi împotriva noastră?" (Rom. 8.31). Şi chiar dacă te-ar înconjura, nu trebuie să te temi de ei mai mult decât de pleava dusă de vânt. Dar tu greşeşti şi faţă de tine însuţi; deoarece atâta timp cât eşti copleşit de o astfel de teamă paralizantă pricinuită de dezlănţuirea mâniei lor, tu nu vei putea gusta adevărata dulceaţă a dragostei lui Dumnezeu.Poate că eşti sărac, bolnav şi în necaz. Oare îndurarea lui Dumnezeu te va feri de şoapta de nemulţumire împotriva Lui şi-ţi va opri privirile pline de invidie faţă de prosperitatea celor răi? Adu-ţi aminte că ai o comoară minunată, pe care ei nu o pot pretinde, indiferent cât de mare ar fi slava lor pământească: ,yPot Ii sărac şi bolnav, dar datorită îndurării lui Dumnezeu, eu am pacea Sa". Dacă acest cuvânt este luat în întregime, el va schimba totul - fericirea păcătosului prosper în bocet şi întristarea ta, creştine, în bucurie.5. Lasă speranţa ta să se hrănească din gloria ceruluiMângâie-te cu acest adevăr: dacă aici pe pământ eşti împăcat cu Dumnezeu, nu va mai fi mult până când vei serba în cer, împreună cu El, dragostea Lui: „Şi pe aceia pe care i-a socotit neprihăniţi, i-a şi proslăvit" (Rom. 8.30). Acum, înainte de a gândi că această veste este prea bună pentru a fi adevărată, iată o încurajare pentru tine: numărul sfinţilor proslăviţi în cer este format din păcătoşi îndreptăţiţi. Nu există diferenţă de număr între cele două categorii.Eşti tu îndreptăţit prin credinţă? Atunci, bucură-te împreună cu semenii tăi sfinţi în nădejdea slavei lui Dumnezeu. Ea se întinde înaintea ta. Fiecare zi te aduce mai aproape de ea şi nimic nu te poate opri să ajungi acolo. Nici chiar păcatele tale, de care te temi cel mai mult! Cel ce-a plătit întregul preţ pentru mântuirea ta va găsi suficientă îndurare în inima Sa pentru a şterge datoriile mărunte cu care te încarcă viclenia lui Satan şi propria-ţi slăbiciune. Când Dumnezeu ţi-a anulat prima datorie, tu erai un vrăjmaş, dar acum tu eşti prietenul Lui. Dumnezeu garantează că va îngriji de obligaţiile tale ulterioare, mai ales că El nu intenţionează să-Şi irosească prima cheltuială.Cristos a murit pentru a face ca vrăjmaşii lui Dumnezeu să devină prietenii Lui; şi acum, El trăieşte pentru a ne aduce pe toţi împreună cu El în cer. „Căci, dacă atunci când eram vrăjmaşi, am fost îm58/păcaţi cu Dumnezeu, prin moartea Fiului Său, cu mult mai mult acum, când suntem împăcaţi cu El, vom fi mântuiţi prin viaţa Lui." (Rom. 5.10). De fapt, Pavel spunea: ,JPoţi crede că Dumnezeu a luat cu El nişte vrăjmaşi cruzi, într-un loc de pace şi bunătate? Atunci, cu siguranţă pentru credinţa ta este mai uşor să înainteze logic de la împăcare la mântuire, decât de la ostilitate şi vrăjmăşie la iertare şi pace".Dacă Cristos a putut obţine împăcarea prin moartea Sa, când Se afla pe cea mai de jos treaptă a smeririi Sale, cu cât mai mult poate El salva pe cei ce au fost împăcaţi, de pe tronul plin de putere din ceruri? El foloseşte „cheile Morţii şi ale Locuinţei morţilor" pentru a deschide şi a închide uşile păcii după bunul Lui plac - toate în favoarea celui credincios (Ap. 1.18).6. Mărturia către alţiiCasa Tatălui încă nu s-a umplut; „mai este loc" (Lc. 14.22). Nu există nimeni pe care să-1 iubeşti de ajuns pentru a-i spune de îndurarea lui Dumnezeu în Cristos? Soţul de lângă tine, copiii tăi, vecinii pe care îi vezi în fiecare zi - dacă ar trebui să moară după cum trăiesc acum, sufletele lor sunt pierdute pentru veşnicie. Totuşi, aceşti oameni orbi spiritualiceşte nu se gândesc la chinul ce va veni peste ei, după cum o oaie nu se întreabă de ce măcelarul îşi ascute cuţitul cu câteva clipe înainte de a-i tăia gâtul.Cu cât păcătoşii sunt mai neîndurători faţă de propriile lor suflete, cu atât este nevoie să le arăţi mai multă compasiune. Noi arătăm cea mai mare grijă faţă de cei mai neajutoraţi. Dacă boala unui prieten devine atât de gravă, încât nu se mai poate ajuta singur, vei avea grijă de el sau îl vei privi cum moare? Presupune că un copil ar fi fost condamnat la moarte, dar el nu încerca să obţină iertarea - n-ai face tot ce ţi-ar sta în putinţă să-1 salvezi, decât să vezi cum zilele lui se irosesc astfel? Sau, dacă vecinul tău s-ar încuia într-o cameră pentru a se sinucide, nu ai sparge uşa pentru a-1 scăpa?Unde este acea violenţă sfântă necesară pentru mântuirea sufletelor? Oamenii văd cu ochii lor cum părinţii, soţii, copiii şi vecinii lor merg spre iad şi nici măcar nu-i întreabă de ce. De dragul Domnului, fii mai îndurător cu sufletele păcătoşilor. Tu ai descoperit ospăţul; vrei să-i laşi pe ceilalţi să flămânzească, ei neştiind unde se află masa?

Page 25: Crestinul in Armatura Completa Vol. 2

Mergi şi invită-i pe toţi să vadă casa lui Dumnezeu. Acest lucru l-a făcut David: „Gustaţi şi vedeţi ce bun este Domnul!" (Ps. 34.8). Să nu-ţi fie teamă că I-ai putea trimite lui Dumnezeu mai mulţi oaspeţi decât doreşte! El protestează că vrea mai mulţi: „Şi nu vreţi să veniţi25la Mine, ca să aveţi viaţa!" (Ioan 5.40). Mai mult, Dumnezeu îi ameninţă pe cei care îi împiedică pe păcătoşi să se împace cu El, linguşindu-i cu o pace falsă şi care ,jntăresc mâinile celui rău ca să-1 împiedice să se lase de calea lui cea rea, făgăduindu-i viaţa" (Ez. 13.22).Ce muncă plăcută este să câştigi oameni pentru Cristos! Un medic nu se supără niciodată pe un om care îi aduce un pacient, deoarece, prin tratamentul aplicat de el, vor deveni cunoscute dăruirea şi îndemânarea sa. Şi acesta este planul măreţ pe care Cristos l-a avut de mult timp şi pentru care S-a rugat: „ca lumea să creadă că Dumnezeu L-a trimis"(lom 17.21). Scopul Lui în strângerea sufletelor prin harul Evangheliei este „să aleagă ...un popor" din mulţimea păcătoşilor, „care să-I poarte Numele" (F. A. 15.14), să aleagă un popor deosebit, căruia să-i arate îndurare şi astfel Numele Lui să fie slăvit.PACEA CUGETULUIPacea inimii îl împacă pe om cu Dumnezeu; dar pacea cugetului îl împacă pe om cu el însuşi. De când omul a nimicit pacea cu Dumnezeu, el nu a mai putut fi prieten cu propriul luî cuget. Această a doua formă de pace este atât de necesară, încât fără ea, omul nu poate gusta dulceaţa împăcării cu Dumnezeu sau orice altă îndurare.Pacea cugetului este pentru suflet ceea ce sănătatea este pentru trup. Chiar şi o haină ţesută cu aur nu este confortabilă pentru umerii bolnavi ai unui om. Şi nimic nu pare vesel pentru un cuget tuniurat. Când Moise le-a adus veşti bune israeliţilor chinuiţi în Egipt, „ei nu l-au ascultat" datorită „deznădejdii" (Ex. 6.9). Ana s-a dus la sărbătoarea din Ierusalim împreună cu soţul ei, dar „ea plângea şi nu mânca" (I Sam. 1.7). Astfel, sufletul rănit merge la închinare, dar nu se bucură de ea; el aude multe făgăduinţe preţioase, dar nu poate primi viaţa pe care ele o oferă.Un banchet regesc oferit unui om profund îndurerat nu-1 va face fericit; el mai degrabă s-ar retrage într-un colţ şi ar plânge. „Duhul doborât de întristare, cine-1 va ridica?" (Pv. 18.14). Bolile incurabile sunt numite ruşinea medicului, iar dilema spirituală a unui cuget apăsat lasă de ruşine întreaga lume pentru încercarea ei zadarnică de a aplica un tratament.Pacea cugetului este binecuvântarea care provine numai din Evanghelie. Cugetul îl cunoaşte pe Isus şi Evanghelia Lui; el refuză să asculte de altcineva sau altceva. Două teme speciale vor demonstra acest adevăr: prima, ce satisface cugetul şi a doua, ce implementează această satisfacţie la nivelul cugetului.1. Ce satisface cugetul?Păcatul provoacă spasme de groază care deformează şi tulbură cugetul unui om. Dacă acest cuvânt mic - dar care constituie o plagă mortală - ar putea fi şters vreodată din minţile oamenilor, furtuna s-ar potoli îndată şi sufletul ar deveni imediat o mare calmă, liniştită şi netedă, fără nici cel mai mic val de teamă care s-o tulbure. Dar păcatul este acel Iona care stârneşte furtuna; oriunde pătrunde, acolo cu siguranţă va izbucni războiul.Când Adam a păcătuit, el a îndepărtat această pace dulce a cugetului printr-o singură înghiţitură nefericită. Nu este de mirare că aproape s-a înăbuşit de îndată ce l-a sorbit - „şi au cunoscut că erau goi" (Gen. 3.7). Acum, orice aduce adevărata pace cugetului trebuie să-1 doboare pe acest Goliat al păcatului înainte ca războiul să se încheie şi să se poată instaura pacea.Este adevărat că vinovăţia reprezintă capul otrăvit al săgeţii păcatului care aprinde şi cutremură cugetul păcătosului. Ea răpeşte liniştea unui om, dând alarma că judecata se apropie şi pedeapsa este inevitabilă. Deoarece acest om se îngrozeşte de ce se va întâmpla când această mânie cumplită a Dumnezeului veşnic se va abate asupra lui, el trăieşte în teama şi agonia acelei aşteptări.Dacă doreşti să mângâi un cuget care arde pe jăraticul mâniei lui Dumnezeu, aprins de propria sa vinovăţie, tu trebuie mai întâi să stingi acei cărbuni şi să-i aduci vestea că Dumnezeu iartă păcatul şi că El va face pace cu păcătoşii care se pocăiesc şi cred. Nimic altceva decât Evanghelia poate oferi omului adevărata pace cu propriile lui gânduri. „îndrăzneşte, fiule", îi spunea Isus omului slăbănog, „păcatele îţi sunt iertate" (Mt. 9.2). Nu „îndrăzneşte, deoarece eşti vindecat" (deşi i-a fost redată şi sănătatea), ci „păcatele tale îţi sunt iertate".Nu este de nici un folos să pui un trandafir în mâna unui om condamnat, care se îndreaptă spre locul execuţiei şi să-1 sfătuieşti să-1 miroasă şi să se simtă mai bine. El tot vede eşafodul ce-i stă înainte. Totuşi, dacă un trimis al prinţului i-ar înmâna hârtia de anulare a execuţiei, el ar fi copleşit de bucurie. Dar acesta este singurul lucru care poate schimba inima omului. Orice altceva în afară de mila iertătoare este la fel de nesemnificativ pentru un cuget tulburat ca şi acea floare în mâinile omului condamnat.Cugetul este ofiţerul folosit de Dumnezeu pentru a-1 aresta pe păcătos. Acest ofiţer nu are nici o putere pentru a-1 elibera pe prizonier din proprie iniţiativă; el trebuie să primească notă oficială că datoria a fost6125rcomplet achitată sau creditorul complet satisfăcut. Numai atunci cugetul îşi poate elibera prizonierul.(a) Sursa legământului de pace a lui DumnezeuSingura cale prin care păcatele unui om pot fi iertate şi sufletul său poate fi împăcat cu Dumnezeu este Evanghelia lui Cristos. Numai în ea se poate citi legământul de pace dintre Dumnezeu şi păcătoşi; aici se află sacrificiul pentru obţinerea iertării. Dacă israeliţii muşcaţi de şerpi s-ar fi uitat la orice altceva, dar nu la şarpele de aramă, ei n-ar fi fost vindecaţi. Şi nici cugetul muşcat de păcat nu va fi eliberat uitându-se la altceva, ci doar la Cristos în făgăduinţa Evangheliei.

Page 26: Crestinul in Armatura Completa Vol. 2

Atât preotul, cât şi levitul, l-au văzut pe omul rănit, dar nu s-au apropiat de el; dinspre partea lor, el putea să zacă acolo şi să moară în propriu-i sânge. Numai samariteanul milostiv a turnat untdelemn pe rănile lui. Nu Legea, ci Cristos prin sângele Lui spală şi vindecă un cuget rănit. Nu toate picăturile de untdelemn din lume au putere de vindecare - ci numai ceea ce Dumnezeu a înmagazinat în sticluţa Evangheliei Lui.Iudeii au oferit nenumărate sacrificii, dar sângele tuturor acelor animale nu a putut linişti un singur cuget şi nici n-au putut curaţi vreun păcat. Pentru a fi rămas nepătată, „cunoştinţa păcatelor" - adică, vinovăţia - ar fi trebuit separată de semnificaţia spirituală a acestor sacrificii (Evr. 10.2). Iar apostolul ne-a indicat şi motivul: „Căci este cu neputinţă ca sângele taurilor şi al ţapilor să şteargă păcatele" (v. 4). Nu există nici o relaţie de răscumpărare între păcat şi sângele taurilor şi al ţapilor, chiar dacă ar fi avut întinderea unui ocean. Păcatul omului merită moartea omului - moartea veşnică, în iad, atât a trupului cât şi a sufletului. Acesta este preţul pe care Dumnezeu l-a pus pe capul fiecărui păcat.Dar Evanghelia aduce vestea fericită a unei fântâni cu sânge preţios, sângele pe care Isus Cristos Şi l-a vărsat de bunăvoie pe cruce şi a „căpătat o răscumpărare veşnică pentru noi" (Evr. 9.12). Aceasta este singura uşă prin care pot pătrunde în cuget adevărata pace şi bucurie. Iată de ce Dumnezeu ne spune să ne ancorăm încrederea şi să ne luăm mângâierea numai de aici. „Să ne apropiem cu o inimă curată, cu credinţă deplină, cu inimile stropite şi curăţite de un cuget rău" (Evr. 10.22).(b) Rolul cugetuluiDumnezeu împuterniceşte cugetul să judece starea spirituală a unui om, bună sau rea, iertată sau neiertată. Dacă starea lui este bună, atunci62

cugetul îl achită şi îl mângâie; dacă ieste rea, îl acuză şi îl condamnă. Prin urmare, Biblia numeşte cugetul vinovat cuget rău.

Cugetul rău condamnă păcătosul, potrivit dreptei judecăţi a lui Dumnezeu faţă de păcat, dar cugetul care a fost stropit de sângele lui Cristos şi şi-a însuşit această ofertă prin Duhul, este liber să se bucure de iertare şi împăcare cu Dumnezeu. în Lege, stropirea însemna că omul era curăţit de toate necurăţiile cu privire la Lege. Prin urmare, noi înţelegem esenţa rugăciunii lui David: „Curăţeşte-mă cu isop, şi voi fi curat" (Ps. 51.7), adică „aplic sângele lui Isus pe cugetul meu apăsat, după cum preoţii foloseau isopul înmuiat în sângele unui animal pentru a-1 curaţi pe lepros. Păcatul care îmi apasă cugetul va fi spălat şi eu pot avea pace, ca şi cum n-aş fi păcătuit niciodată".

Duhul Sfânt face aluzie la această stropire cu sânge când spune: Apropiaţi-vă de „Isus, Mijlocitorul Legământului cel nou şi de sângele stropirii, care vorbeşte mai bine decât sângele lui A bel" (Evr. 12.24). Acesta vorbeşte „mai bine" în cuget. Sângele lui Abel, stropit asupra cugetului lui Cain, vorbea de condamnare şi iad; dar sângele lui Cristos stropit pe cugetul unui păcătos vinovat vorbeşte de iertare şi pace. Astfel, el este numii „mărturia unui cuget curat înaintea lui Dumnezeu, prin învierea lui Isus Cristos" (I Pet. 3.21).

Desigur, un răspuns implică o întrebare; iar un „răspuns înaintea lui Dumnezeu" presupune o întrebare pusă de Dumnezeu. Aceasta este întrebarea pe care El o pune păcătosului: „Ce vei răspunde când vei fi sortit condamnării prin blestemul Legii Mele neprihănite? De ce n-ai fi şi tu condamnat la aceeaşi moarte pronunţată împotriva fiecărui păcătos, în orice vreme?"

Omul care a auzit de Cristos şi care L-a primit în inimă, prin credinţă, este singurul care poate răspunde la această întrebare într-un mod care să-1 satisfacă atât pe el, cât şi pe Dumnezeu. Duhul Sfânt, prin apostolul Pavel, a alcătuit şi a fixat răspunsul pentru gura fiecărui credincios: „Cine-i va osândi? Cristos a murit! Ba mai mult, El a şi înviat, stă la dreapta lui Dumnezeu şi mijloceşte pentru noi. " (Rom. 8.34). Deoarece această mărturisire este un răspuns pe care Dumnezeu nu-1 va respinge, Pavel reprezintă toţi creştinii când el se bucură în puterea de neînvins a acestui răspuns împotriva duşmanilor mântuirii noastre: „Cine ne va despărţi pe noi de dragostea lui Cristos?" (v. 35). Apostolul continuă să provoace moartea şi demonii, împreună cu toţi slujitorii lor pentru a merge mai departe şi a face tot răul de care sunt în stare împotriva credincioşilor ancoraţi de parapetul lui Dumnezeu. în final, apostolul iese de pe scenă plin de încrederea sfântă că nimic din

63

toate acestea nu i-ar putea răni pe creştini: „Căci sunt bine încredinţat că nici moartea, nici viaţa, nici îngerii, nici stăpânirile, nici puterile ... nu vor fi în stare să ne despartă de dragostea lui Dumnezeu, care este în Isus Cristos, Domnul nostru." (Rom. 8.38, 39). într-un cuvânt, creştinul leagă toate steagurile sale de fidelitate în Cristos, şi-şi pune toată încrederea în El. Fraţii mei, dacă am petrecut mai mult timp asupra acestui subiect, este pentru că el reprezintă cel mai bogat filon de aur din întreaga mină a comorii Evangheliei.

Page 27: Crestinul in Armatura Completa Vol. 2

2. Ce implementează această satisfacţie la nivelul cugetului?

Cugetul este un lacăt care nu se deschide uşor. Chiar dacă s-ar potrivi cheia, o mână plăpândă nu o poate răsuci în lacăt. Astfel, când un biet om ţine cheia mângâierii, cugetul refuză să se deschidă; îndoielile şi teama lui nu vor fi îndepărtate până când nu intervine lucrarea Duhului Sfânt.

Cugetul este ofiţerul lui Dumnezeu; şi, deşi datoria este complet plătită din cer, acest demnitar nu va lăsa liber sufletul până ce Duhul lui Dumnezeu nu oferă autorizaţia şi garanţia divină. „Dacă dă El pace, cine poale s-o tulbure? Dacă îşi ascunde El Faţa, cine poate să-L vadă?" (Iov 34.29). Acum urmăriţi-mă cum demonstrez de ce o pace abundentă a cugetului nu poate fi găsită departe de Evanghelie şi de lucrarea Duhului Sfânt.

(a) Numai Evanghelia prezintă Duhul lui Dumnezeu ca Mângâietor

Mângâierea Duhului Sfânt se odihneşte în satisfacerea lui Isus Cristos. După ce Şi-a vărsat sângele şi a plătit preţul împăcării păcătosului cu Dumnezeu, El S-a întors în cer şi L-a rugat pe Tatăl Său să trimită Mângâietorul. Acum Cristos nu ar mai putea face această cerere, nici Tatăl Lui nu ar mai putea-o garanta, de vreme ce moartea Sa a protejat justiţia lui Dumnezeu de orice rău care ar fi putut-o afecta când credincioşii au acceptat mângâierea Duhului. Cristos le-a spus următorul lucru ucenicilor Săi: „Dacă nu Mă duc Eu, Mângâietorul nu va veni la voi; dar dacă Mă duc, vi-L voi trimite" (Ioan 16.7).

Duhul a fost trimis credincioşilor de îndată ce Isus S-a înfăţişat în cer cu sângele Lui ca intermediar. Dar poate te întrebi cum au putut avea sfinţii Vechiului Testament această pace şi mângâiere, de vreme ce au trăit înainte de întoarcerea în cer a lui Cristos - chiar înainte de a fi venit pe pământ pentru prima dată. Ei bine, ei au găsit mângâiere în aceeaşi Persoană care le-a cumpărat iertarea. Ei au fost iertaţi prin sângele lui Cristos, Care reprezenta de la începutul lumii Mielul înjunghiat; şi ei au fost mângâiaţi de Duhul Său. întreaga iertare a fost trimisă pe

64

creditul lui Cristos, Care încă de atunci era gata să-Şi ofere viaţa la împlinirea vremurilor şi se află pe acelaşi credit care le-a oferit mângâierea Duhului Sfânt.

Astfel, tu poţi observa că Duhul este un Mângâietor datorită legământului Evangheliei lui Dumnezeu; El n-ar fi putut rosti niciodată vreun cuvânt, dacă nu ar fi fost pentru această făgăduinţă a Evangheliei. Prin urmare, când Tatăl îl trimite pentru a mângâia, El vine în Numele lui Cristos, Care a stat la spărtura dintre El şi păcătoşi - adică de dragul Lui şi la cererea Lui.

Ce spune Duhul Sfânt când mângâie? Vestea fericită pe care El o aduce este înţelepciunea Evangheliei: ,J51 nu va vorbi de la El, ci va vorbi tot ce va fi auzit" (Ioan 16.13). Cu alte cuvinte, învăţătura Lui nu va aduce o lumină nouă, diferită de cea a Evangheliei, ci va învăţa acelaşi adevăr predicat de Cristos.

Când Duhul mângâie, ingredientele înviorătoare pentru suflet folosite de El sunt adunate din grădina Evangheliei: ,J51 Mă va proslăvi, pentru că va lua din ce este al Meu şi vă va descoperi" - adică moartea lui Cristos, meritul Lui, învierea Lui, înălţarea şi mijlocirea, făgăduinţele obţinute şi pecetluite cu sângele Lui (v. 14).

(b) Duhul Sfânt are putere să mângâie

Evanghelia oferă suficientă putere pentru a satisface şi cel mai chinuit cuget din lume - deplina satisfacţie pe care sângele preţios al lui Cristos a oferit-o lui Dumnezeu pentru păcătoşi. Dar dacă cineva nu a înţeles şi nu a profitat de acest plan, el va trebui să sufere pe mai departe durerile chinuitoare ale cugetului, deoarece nici o picătură din balsamul înviorător nu a venit să-1 vindece. Dar, după cum dragostea şi înţelepciunea lui Dumnezeu au pregătit un Mântuitor Care să obţină pentru noi răscumpărarea veşnică, El a trimis şi un Mângâietor Care să ne implementeze această răscumpărare. Această lucrare divină este numită „puternica îmbărbătare" (Evr. 6.18).

Cristos Şi-a arătat puterea când a smuls porţile mormântului şi a ieşit din acea închisoare întunecată prin învierea Lui minunată. Prin această demonstraţie, El „a dovedit cu putere că este Fiul lui Dumnezeu" (Rom. 1.4). Şi este nevoie de o putere la fel de mare pentru a deschide temniţa în care zace cugetul vinovat. De fapt, aceeaşi piatră care a fost prăvălită pe mormântul lui Cristos, pentru a împiedica învierea Lui, se află şi pe cugetul păcătosului, pentru a împiedica învierea lui la o viaţă de pace. Totuşi, adu-ţi aminte că cel mai puternic sigiliu de pe mormântul lui Isus nu a

Page 28: Crestinul in Armatura Completa Vol. 2

fost piatra rostogolită de oameni, nici pecetea pe care iudeii au pus-o pe mormânt, ci blestemul Legii datorat păcatului.

5 - Creştinul în Armătură

28

pe care i l-a fixat justiţia divină. Nici chiar îngerii care au dat piatra la o parte nu au putut îndepărta un astfel de blestem.

Să presupunem că putem privi în mormântul acestui cuget tulburat, îngropat datorită vinovăţiei şi care simte iadul în toată spaima lui. „Sunt condamnat" este limbajul care-i răsună mereu în urechi. Dar ce ţine cugetul în această stare? De ce nu se poate ridica din această groapă îngrozitoare? Tu torni în zadar untdelemnul mângâierii, deoarece bles-temul lui Dumnezeu înţeapă precum un pumnal în inimă; iar mânia Lui este asemenea unui munte de poveri pe cugetul păcătosului. Până când nu îndepărtezi blestemul şi mânia, pacea şi mângâierea sunt imposibile - aceeaşi piatră le pecetluieşte pe amândouă.

Dar Mângâietorul vine să-ţi spună o veste bună. Acelaşi Duh Care L-a împiedicat pe Isus să vadă putrezirea, Care nu a îngăduit ca moartea să-L înghită, Care a înviat trupul Lui mort şi L-a înălţat nu numai la viaţă, dar şi la nemurire - El este Cel chemat de Cristos pentru a satisface cugetul tău îndurerat, pentru dragostea Lui.

Acest Duh Sfânt binecuvântat are toate caracteristicile unui Mângâietor. El este atât de curat şi sfânt, încât nu poate înşela; El este numit ,JDuhul adevărului" (Ioan 14.17). Dacă El spune că păcatele îţi sunt iertate, tu poţi să-L crezi; El nu linguşeşte. Dacă nu ar fi fost aşa, El ţi-ar fi spus, deoarece El poate blestema, la fel de bine cum poate mângâia; El te poate convinge de starea de păcat, ca şi de neprihănire. Iar Duhul lui Dumnezeu este atât de înţelept, încât El nu poate fi înşelat; El niciodată nu bate din greşeală la vreo uşă, nici nu transmite mesaje unei persoane care nu merită, ci cunoaşte cu exactitate scopul pe care Dumnezeu îl are cu fiecare om de pe pământ. „Căci Duhul cercetează totul, chiar şi lucrurile adânci ale lui Dumnezeu" (I Cor. 2.10).

Aceste „lucruri adânci ale lui Dumnezeu" pe care le menţionează apostolul sunt planurile de dragoste ale lui Dumnezeu, ascunse în inima Lui până ce Duhul le scoate şi le prezintă oamenilor. De asemenea. El cunoaşte perfect structura inimii omeneşti. Ar fi ciudat dacă un om care a construit o clădire nu ar cunoaşte fiecare compartiment secret al acesteia. în ciuda analizei lor îndelungate, nici omul şi nici Diavolul nu au putut ajunge la o deplină cunoaştere a acestei lumi restrânse, microcosmosul sufletului omenesc. Dar, ca în orice alt lucru, Dumnezeu cunoaşte perfect acest domeniu şi nu poate fi înşelat.

într-un cuvânt, Duhul lui Dumnezeu este irezistibil, încât nimeni nu se poate împotrivi puterii păcii Lui. De exemplu, iertarea obţinută de Natan pentru David nu era tot ce spera el; astfel că David L-a rugat pe Mângâietorul să-i aline durerea. El a căzut în genunchi şi s-a rugat puternic pentru a-şi recăpăta bucuria pierdută şi mângâierea inimii asigurate de Duhul lui Dumnezeu. Tu îi poţi nedumeri pe oameni, iar prin manipularea ta melancolică, poţi ocoli adevărurile pe care creştinii le oferă ca mângâiere; dar când vine însuşi Duhul Sfânt, toate disputele încetează. Satan nu-L poate influenţa cu rangul sau logica lui falsă. Confuzia este risipită şi odată cu ea şi temerile noastre, după cum întunericul dispare din faţa soarelui. Duhul Sfânt acoperă inima atât de duios şi de puternic cu un potop de bucurie, încât sufletul nu mai poate vedea păcatul şi vinovăţia, aşa cum Noe nu putea observa muşuroaiele de furnici când întregul pământ era acoperit de apă.

REPROŞUL FAŢĂ DE CEI CARE NEAGĂ CĂ PACEA CUGETULUI ESTE BINECUVÂNTAREA EVANGHELIEI

1. Unii neagă siguranţa mântuirii

Dacă în această viaţă noi nu am putea şti că suntem copiii lui Dumnezeu, nesiguranţa ar deforma vasul pe care El l-a modelat pentru a susţine bucuria şi pacea noastră. Desigur, este cu neputinţă să avem pace cu propriile noastre cugete departe de cunoştinţa păcii noastre cu Dumnezeu: „Deci, fiindcă suntem socotiţi neprihăniţi prin credinţă, avem pace cu Dumnezeu, prin Domnul nostru Isus Cristos. Lui îi datorăm faptul că, prin credinţă, am intrat în această stare de har în care suntem; şi ne bucurăm în nădejdea slavei lui Dumnezeu." (Rom. 5.1-2).

Dacă Evanghelia nu ar putea răspunde la întrebarea cu privire la locul în care vei merge - în cer sau în iad - tu ai putea uita de pacea interioară. în acest caz, tu ai putea descrie bâlbâială spirituală a omului sfânt cu cuvintele lui Ioan: el

Page 29: Crestinul in Armatura Completa Vol. 2

„umblă în întuneric şi nu ştie încotro merge" (I Ioan 2.11). O astfel de Evanghelie ar putea fi numită mai degrabă o Evanghelie a îndoielii şi temerii, decât o Evanghelie a păcii.

Apropiindu-se de temelia blestemului Legii asupra păcătoşilor ar mai putea fi făcută cea mai înaltă parte a binecuvântării pe care Evanghelia o oferă creştinilor, de vreme ce susţine că viaţa lor va sta nehotărâtă înainte şi că ei „vor tremura zi şi noapte", şi ,jiu vor avea nici o siguranţă" (Dt. 28.66)? Ferească Dumnezeu! învăţătura oamenilor provine dintr-un curaj nebun când ei desfigurează astfel faţa blândă a Evangheliei, încât ei îl fac pe Cristos să-Şi rostească făgăduinţele Sale preţioase faţă de sfinţi cu aceeaşi îndoială cu care Diavolul îi momeşte pe cei ce-1 urmează. Deoarece făţărnicia lor îi determină să pună sub semnul întrebării propria lor mântuire - folosind un motiv

29

66

bine întemeiat - ei trebuie aşadar să sigileze fântâna mântuirii oferită de credincioşii sinceri şi apoi să blameze Evanghelia datorită îndoielii lor.

Dar la rădăcina acestei doctrine false se află un mister al nelegiuirii. Aceşti conducători religioşi se aseamănă cu luda, un hoţ care ţinea punga. Susţinătorii acestei învăţături depozitează în tezaurul lor mai mult aur şi argint decât s-ar fi gândit Iuda să pună în al său. Deşi doctrina harului evanghelic oferă pace cugetelor păcătoşilor, aceşti oameni pro-povăduiesc o teamă superstiţioasă care îi determină pe aceşti enoriaşi ignoranţi să verse mai mulţi bani în pungile lor pentru a obţine liniştea. Şi cea mai rea parte este că acest principiu: ,JDăpentru a obţine" se află atât de aproape de centrul religiei lor, încât Evanghelia, cerul şi chiar Cristos trebuie să se plece înaintea lui.

2. Unii gândesc greşit despre Evanghelie şi pacea cugetului, din pricina lipsei de pace a unor creştini profesanţi

Unii oameni susţin că ei cred în Evanghelie, dar nu au mai multă pace şi mângâiere decât cei ce încă sunt străini faţă de ea. De fapt, ei ar putea fi chiar mai tulburaţi în duh decât âu fost vreodată.

Nu oricine mărturiseşte credinţa în Evanghelie este creştin - dar nu este vina lui Dumnezeu. El nu împarte comoara Sa veşnică oricărui om care cunoaşte actul mântuirii. Duhul lui Dumnezeu este prea înţelept pentru a semna un cec în alb.

Pastorii oferă pacea Evangheliei tuturor celor care o acceptă. Dar această pace refuză să rămână acolo unde întâlneşte o inimă nesinceră. „Şi dacă este casa aceea vrednică, pacea voastră să vină peste ei; dar dacă nu este vrednică, pacea voastră să se întoarcă ia voi." (Mt. 10.13). După cum porumbelul s-a întors în corabie când pământul era acoperit de ape, tot astfel Duhul lui Dumnezeu îşi ia înapoi mângâierea oferită unui suflet care continuă să se scufunde în păcat, pofte şi deşertăciune.

(a) Mulţi sunt sinceri, dar ignoranţi în ce priveşte doctrina Evangheliei Dacă lumina, bucuria şi liniştea lipsesc din cugetul unui om sincer, aceasta se poate datora faptului că înţelegerea lui este încă greoaie. Dar ignoranţa artistului nu discreditează arta - există mult mai mult în arta însăşi decât realizarea unui artist. Plinătatea mângâierii în principiile Evangheliei este o realitate palpabilă, dar nu orice creştin a ajuns la „bogăţiile plinătăţii de pricepere, ca să cunoască taina lui Dumnezeu Tatăl, adică pe Cristos", ca fiind mijlociii prin care „inimile lor pot E îmbărbătate" (Col. 2.2).

29

-

(b) Unii nu umblă în doctrina Evangheliei

Aceştia sunt cei ce înţeleg doctrina mântuirii prin credinţa în Cristos - singura temelie pe care se poate! clădi adevărata mângâiere a cugetului - dar ei nu umblă cu atenţie prin Evanghelie şi se lipsesc de pacea dulce din făgăduinţele lui Dumnezeu: „Şi peste toţi cei ce vor umbla după dreptarul acesta.... să fie pace" (Gal. 6.16). Atunci, dacă pacea este absentă, putem să blamăm .Evanghelia? Indiferent cât de bun ar fi un stilou, chiar şi în mâna unui scrib îndemânatic, peniţa nu va scrie pe o hârtie umedă. Aceasta nu este vina stiloului, nici a mâinii - hârtia constituie problema.

Dacă inima unui sfânt - indiferent cât ar fi de renumit şi respectat - este întinată de o poftă care nu a fost supusă pocăinţei, făgăduinţa lui Dumnezeu nu va vorbi de pace. Acest om a devenit un călător dezorientat sau un deţinut care

Page 30: Crestinul in Armatura Completa Vol. 2

nu are parte de nici o bucurie şi pace. Duhul ştie cum să-Şi folosească nuiaua pentru a corecta.

(c) Mulţi înţeleg greşit semnificaţia păcii

Cât despre cei ce umblă potrivit Evangheliei, dar nu văd nici o mângâiere, ei pot să aibă pacea, dar să nu-şi dea seama de acest lucru. Bucuria celui sfânt nu este răsunătoare, precum cea a lumii; bucuria adevărată este reală. Duhul lui Cristos îl ospătează pe creştin într-o cameră interioară, nu pe veranda de lângă stradă unde orice trecător poate simţi mirosul banchetului. „Mc/" un străin nu se poate amesteca în bucuria ei." (Pv. 14.10). S-ar putea ca Cristos şi creştinul să fi cinat înăuntru, chiar dacă tu nu ai observat nici un vas şi nici nu ai auzit sunetul muzicii atât de plăcut credincioşilor. Tu ai putea crede că un astfel de suflet nu are pace, deoarece el nu a afişat nici un semn vizibil care să anunţe pacea lui lăuntrică.

Dimpotrivă, uneori nu există o pace şi mângâiere mai mare în inima celui sfânt ca atunci când faţa lui este acoperită de lacrimi. Dacă l-ai auzi pe un creştin plângându-şi păcatele, probabil că ai merge spre casă gândind că un astfel de creştinism este o religie tristă şi melancolică. Şi, totuşi, cel pe care tu îl compătimeşti nu s-ar despărţi de suferinţa lui pentru toată bucuria ameţitoare pe care o oferă lumea. în aceste lacrimi există un mister pe care înţelegerea umană nu-1 poale dezlega.

Durerea inimii este provocată de vinovăţia păcatului şi spaima mâniei lui Dumnezeu datorată acestuia. Totuşi, poate ţâşni şi un alt gen de suferinţă, nu din teamă sau din vinovăţie, ci din conştientizarea păcatului care rămâne în suflet şi îl determină pe omul sfânt să-L dezonoreze pe Dumnezeu, Care l-a iubit de bunăvoie şi i-a iertat păcatele. Aşadar, aceasta este suferinţa care îi face pe creştini să pară trişti uneori, în timp

69

ce inimile lor sunt pline de siguranţa iertării lui Dumnezeu. Suferinţa lor este ca o ploaie de vară, uscată de dragostea lui Dumnezeu, precum căldura soarelui. Şi ea lasă sufletul precum o grădină cu flori minunate, înviorate de ploaia blândă care a căzut peste ele.

într-un cuvânt, unii sfinţi care au îmbrăţişat Evanghelia pot fi încă lipsiţi de linişte în cugetul lor. Şi, în vreme ce unii ar putea fi tulburaţi un timp în duhurile lor, toţi adevăraţii credincioşi au pacea cugetului din 3 puncte de vedere: preţul, făgăduinţa şi sămânţa.

(i) în ce priveşte preţul. Evanghelia înmânează preţul care cu siguranţă va fi suficient pentru obţinerea păcii: sângele lui Isus. Noi spunem: „Orice lucru care valorează aur este aur" - adică, orice lucru pe care îl putem schimba oriunde pe aur. Astfel este sângele lui Cristos - el este pacea cugetului, deoarece sufletul care-1 deţine îl poate schimba pentru pace. Astfel, Dumnezeu nu poate refuza nicicând o rugăciune ca aceasta: „Doamne, dă-mi pacea cugetului! Iată, sângele lui Cristos este preţul pentru ea ". Şi orice lucru care plăteşte datoria poate garanta, cu siguranţă, şi chitanţa.

Pacea cugetului este un sigiliu pus de mâna lui Dumnezeu care arată că datoria faţă de justiţia divină a fost plătită complet. Dacă sângele lui Isus a câştigat cel mai mare dar - mântuirea - el poate plăti şi pentru obţinerea păcii. Dacă ar exista un medicament care ar putea produce în mod infailibil vindecarea, noi am putea spune că omul bolnav devine sănătos de îndată ce înghite acest tonic, deşi este posibil ca el să nu simtă imediat acest lucru. îl va simţi pe parcurs.

(ii) în ce priveşte făgăduinţa. Un angajament este la fel de bun precum banii într-o bancă. Acum, dacă Dumnezeu este hotărât să ofere pace copiilor Săi, cine-L poate opri? „Domnul binecuvintează pe poporul Său cu pace." (Ps. 29.11). Acest psalm ne arată ce lucruri mari poate face Dumnezeu; a crea pacea nu este mai greu pentru El decât a rosti un cuvânt. „Glasul Domnului este puternic, glasul Domnului este măreţ." (v. 4).

Dumnezeu făgăduieşte să binecuvinteze poporul Său atât cu pacea din afară, cât şi cu cea lăuntrică. Ar fi o pace tristă să ai străzile liniştite, dar război în case. Totuşi, ar fi şi mai rău să fie pace pe străzi şi în case, dar lupte în cugetele vinovate. Prin urmare, Cristos a cumpărat pacea iertării pentru a obţine pacea cugetului pentru cei iertaţi; şi apoi El o lasă moştenire prin făgăduinţă: „ Vă las pacea, vă dau pacea Mea." (Ioan 14.27). Prin aceasta, El scrie şi execută propria Sa hotărâre, aceea de a transmite cu propria Sa mână ceea ce dragostea Lui a lăsat ca moştenire credincioşilor. Aşadar, nu există nici un motiv de teamă: hotărârea Lui va fi împlinită pe depljn, deoarece El trăieşte pentru a o împlini prin puterea Duhului Său.

(iii) în ce priveşte sămânţa. „Lumina este semănată pentru cel neprihănit şi bucuria pentru cei cu inima curată." (Ps.

Page 31: Crestinul in Armatura Completa Vol. 2

97.11). Sămânţa este semănată în cel credincios când sunt picurate prin ea de către Duhul lui Dumnezeu principiile harului şi sfinţeniei. Astfel, ea este numită „roadă dătătoare de pace a neprihănirii" (Evr. 12.11). Ea se dezvoltă din sfinţenie la fel de natural ca orice fruct din pro-pria-i sămânţă. Este adevărat că în unii credincioşi această sămânţă se dezvoltă mai repede decât în alţii; totuşi timpul secerişului nu este acelaşi pentru toţi. Dar iată certitudinea: oricine are un timp de însămânţare a harului în inima lui, va avea şi un timp de seceriş al bucuriei.

Dacă un singur sfânt ar fi lipsit de timpul lui de seceriş, ar însemna că Dumnezeu nu Şi-a ţinut făgăduinţa. „Cel ce umblă plângând, când aruncă sămânţa, se întoarce cu veselie, când îşi strânge snopii" (Ps. 126.6). Dacă tu crezi că Evanghelia ar putea fi greşită, deoarece pacea unui anume creştin nu s-a maturizat, să ştii un lucru: ea se află pe drum şi, când va veni, va fi veşnică. Nu te concentra asupra modului în care începe un sfânt, ci asupra modului în care el sfârşeşte. „Uită-te bine la cel fără prihană şi priveşte pe cel fără vicleşug, căci omul de pace are parte de moştenitori" (în engl.: „Căci pacea este sfârşitul acestui om." N. tr.) (Ps. 37.37).

3. Unii caută pacea în afara Evangheliei

Oamenii se înşală dacă încearcă să-şi vindece cugetele cu orice altceva decât cu alifia înviorătoare a Evangheliei. Ei se îndepărtează de apele mângâierii vii care ţâşnesc din fântâna deschisă de Cristos în Evanghelie, pentru a scoate pacea şi mângâierea din fântânile săpate de ei - fie un rezervor firesc, fie unul al Legii.

(a) Un rezervor firesc

Păcătoşii adună o largă varietate de remedii iluzorii pentru a-şi vindeca teama produsă de mânia lui Dumnezeu care a cuprins cugetele lor vinovate. Dacă aceşti oameni sunt treziţi uşor de Sf. Scriptură, inimile lor se vor răcori datorită unor gânduri serioase cu privire la starea lor de pierzare şi ei se vor agăţa de aceeaşi alternativă aleasă de Felix. De îndată ce predica lui Pavel a atacat cugetul lui Felix, el s-a grăbit să scape de predicator şi de zgomotele tulburătoare pe care le făcea: ,J?elix, îngrozit, a zis: «De astă dată, du-te»" (F. A. 24.25).

Astfel, mulţi întorc spatele lui Dumnezeu şi aleargă cât de repede pot şi cât mai departe de oricine sau orice ar putea irita cugetele lor deja

31

70

inflamate şi le-ar aminti de starea lor jalnică. De exemplu, un biet om refuza să participe la înmormântări şi chiar şi-a vopsit părul cărunt, deoarece el nu se împăca cu gândul morţii. Totuşi, această strategie înşelătoare era singurul lucru care se interpunea între el şi iadul din cugetul lui.

Alţi oameni au un cuget atât de puternic, încât lumina lui străluceşte peste ei zi şi noapte, chiar dacă ei evită cu prudenţă orice contact cu Scriptura, sfinţii şi predicile. Aceşti oameni sunt permanent hăituiţi de propria lor vinovăţie, încât ei nu numai că fug „din faţa Domnului", cum a făcut Cain, dar ei îşi folosesc toată energia pentru a construi „o cetate" şi a oferi cugetelor lor scăparea într-o mulţime de activităţi lumeşti (Gen. 4.16-17). )

Aşadar, distragerea este fiara înfometată care înghite orice gând cu privire la cer şi iad. Oamenii ocupaţi sunt devotaţi unor proiecte atât de complexe şi unor programe atât de presante, încât rareori cugetul lor are ocazia de a rosti vreun cuvânt. Mai mult, cugetul este atât de supărător pentru păcătoşi, cum era şi visul lui Iosif pentru fraţii lui. Aşadar, mesajul nedorit al adevărului îi determină pe oameni să-şi momească cugetul cu făgăduinţa profitului lumesc.

Dar chiar şi cea mai bine ticluită încercare de a evita lumina Evangheliei este prea slabă pentru a lucra fără greşeală; aşadar, păcătoşii invită deseori harpa lui Saul şi banchetul lui Nabal pentru a le îndepărta grijile şi a le adormi cugetele care delirează. Astfel, mulţi îşi potolesc cugetul cu plăceri păcătoase; şi, în timp ce el se află în nesimţire, ei pot păcătui fără limită. Dar acesta este tot ajutorul pe care un rezervor firesc îl poate oferi unui păcătos: un somnifer care adoarme pentru o vreme simţurile cugetului, oferindu-i o scurtă perioadă de uitare; deoarece groaza condiţiei sale revine curând pentru a-i înăbuşi şi mai mult pacea.

Dumnezeu să te păzească de un astfel de tratament pentru necazurile cugetului tău! Este de o mie de ori mai rău decât boala însăşi. Fără îndoială, este mai bine să avem un câine care latră fără încetare, anunţând apropierea unui hoţ, decât să avem unul care stă liniştit, lăsându-ne să fim jefuiţi înainte de a ne da seama că pericolul se află pe-aproape.

Page 32: Crestinul in Armatura Completa Vol. 2

(b) Un rezervor al Legii

Alţi oameni, însetaţi după pace, nu-şi găsesc alinarea decât în propria lor conduită morală; ori de câte ori liniştea se aşterne peste cugetele lor, ei se fericesc pentru realizarea unei fapte bune. Băutura întăritoare pe care ei o folosesc pentru a se înviora nu provine din satisfacţia prilejuită de rezultatele morţii lui Cristos, ci din neprihănirea faptelor lor. Acest vin nu provine din mijlocirea preţioasă pe care Cristos o desfăşoară în cer, ci din rugăciunile lor pământeşti înălţate pentru ei înşişi. într-un

72

""""1

cuvânt, chiar dacă scântei de tulburare se aprind în cugetele lor - şi acest lucru este inevitabil cu atâta combustibil, suficient pentru un foc puternic - ei vor încerca să le stingă nu cu sângele lui Cristos, ci cu propriile lor lacrimi.

Ei bine, indiferent cine ai fi tu, dacă încerci să-ţi clădeşti pacea cugetului cu lemn, fân şi trestie, eu te învinovăţesc de vrăjmăşie împotriva lui Isus Cristos şi a Evangheliei Lui. Dacă în grădina ta ar creşte vreo iarbă care ar vindeca cugetul tău rănit, atunci de ce Dumnezeu prescrie un balsam atât de rar, preparat din sângele Singurului Său Fiu? De ce îi îndepărtează pe păcătoşi de orice altceva, dar nu şi de El însuşi? Răspunsul este acesta: fie Cristos a fost un impostor şi Evanghelia o fabulă - şi sper că nu eşti mai rău decât Satan să crezi aceasta - fie tu nu îţi însuşeşti tratamentul corect pentru vindecarea cugetului tău şi obţinerea păcii.

Tu nu poţi aşeza o temelie sigură pentru o pace solidă în inima ta, fără rugăciuni şi lacrimi, adică fără pocăinţă. Dar prin ele însele, aceste remedii nu pot garanta pacea cu Dumnezeu. Pacea cugetului nu este altceva decât ecoul iertării, care aduce sufletul într-o odihnă plăcută ca acordul plăcut al lui în cuget. Acest ecou nu este altceva decât aceeaşi voce repetată: deci, dacă lacrimile, rugăciunile şi faptele bune nu pot câştiga pacea iertării noastre, ele nu vor putea oferi nici pacea mângâierii. Aminteşte-ţi ce ţi-am spus: fără ele, nu poţi avea pacea lăuntrică; dar nici nu o poţi avea numai prin ele.

O rană obişnuită se va vindeca cu greu dacă nu este bandajată şi curăţată; totuşi, nu aceste măsuri o vindecă, ci medicamentul. Nu vreau ca tu să încetezi rugăciunea şi slujirea; totuşi, nu aştepta ca pacea să crească numai din rădăcina lor. Dacă acesta este singurul tău sprijin, tu singur te izolezi de orice beneficiu al păcii adevărate oferite de Evanghelie. Una o refuză pe cealaltă, precum două mari râuri din Germania, ale căror şuvoaie nu se amestecă atunci când se întâlnesc.

Pacea Evangheliei nu va fuziona cu o altă pace. Tu trebuie s-o bei curată şi nediluată sau să nu o bei deloc. Vorbindu-şi lui însuşi şi altor credincioşi sinceri, Pavel mărturisea: „Căci cei tăiaţi împrejur suntem noi, care slujim lui Dumnezeu, prin Duhul lui Dumnezeu, care ne lăudăm în Cristos Isus şi care nu ne punem încrederea în lucrurile pământeşti" (Fii. 3.3). De fapt, el spunea: „Noi nu dăm înapoi dinaintea oricărei îndatoriri sfinte. Nu, noi mergem dincolo de ele, deoarece noi îl slujim pe Dumnezeu în Duhul; dar, totuşi, nu acesta este robinetul de unde ne tragem bucuria şi mângâierea noastră. Noi

32

ne bucurăm în Cristos Isus, nu în lucrurile pământeşti". Astfel, Pavel numeşte lucru pământesc orice se opune lui Cristos, precum şi bucuriei noastre în El.

într-adevăr, sunt mulţi care folosesc balsamul îndurării Evangheliei pentru vindecarea cugetului lor rănit, dar ei nu respectă ordinea biblică în aplicarea lui. Dimpotrivă, ei apucă o făgăduinţă plini de îndrăzneală şi, mai degrabă, o răpesc decât să aştepte încuviinţarea lui Cristos. Prea adesea, ei se aseamănă cu Saul, care era atât de grăbit, încât nu l-a putut aştepta pe Samuel să vină să aducă jertfa, ci el însuşi a oferit-o, neascultându-L pe Dumnezeu.

Oamenii impulsivi nu aşteaptă ca Duhul lui Dumnezeu să vină şi să le stropească cugetele cu sângele lui Cristos, corespunzător Evangheliei; ei înşişi fac acest lucru prin însuşirea mângâierii promisiunilor care pentru moment nu le aparţine. De exemplu, ce ai gândi despre un om care ar refuza să aştepte prescripţia medicului, dar ar alerga la farmacie şi ar începe să-şi prepare singur medicamentul? Totuşi, acesta este lucrul pe care-1 face orice om care se stropeşte singur cu sângele lui Cristos şi-şi oferă binecuvântarea iertării lui Dumnezeu înainte de a se îndepărta de păcat.

Page 33: Crestinul in Armatura Completa Vol. 2

Fie ca orice profan să ştie acest lucru. întocmai cum sângele mielului pascal nu era pus pe uşile egiptenilor, ci pe ale evreilor, nici sângele lui Isus nu va fi stropit pe un păcătos încăpăţânat, ci pe un pocăit sincer. Acel sânge nu a fost pus pe pragul uşilor evreilor unde putea fi călcat în picioare, ci pe uşiori, unde semnificaţia lui devenea sacră. Aşadar, nici sângele lui Cristos nu le este destinai: celor ce practică mereu păcatul. Aceasta ar însemna turnarea celui mai sfânt sacrificiu pentru a fi batjocorit. Adu-ţi aminte că David a trebuit să-şi mărturisească păcatul cu ruşine, înainte ca Natan să-1 poată mângâia cu vestea iertării.

CARACTERISTICILE EVANGHELIEI PĂCII

Permite acestei doctrine să fie piatra de încercare pentru verificarea veridicităţii păcii şi mângâierii tale. De vreme ce Satan îşi are mângâierea şi harul lui false, noi trebuie să analizăm cu seriozitate câteva caracteristici ale păcii despre care Cristos îi vorbeşte poporului Său prin Evanghelie.

1. Mângâierea Evangheliei este turnată într-o inimă rănită Mângâierea Evangheliei poate fi cunoscută numai de vasul care o conţine: ,J5u locuiesc în locuri înalte şi în sfinţenie; dar sunt cu omul zdrobit şi smerit, ca să înviorez duhurile smerite şi să îmbăr

33

bătez inimile zdrobite" (Is. 57.15). Şi misiunea lui Cristos de la Tatăl păstrează mângâierea Lui numai pentru astfel de oameni: „Duhul Domnului Dumnezeu este peste Mine, căci Domnul M-a uns să aduc veşti bune celor nenorociţi; El M-a trimis să vindec pe cei cu inima zdrobită" (Is. 61.41).

Astfel, noi vedem ordinea Evangheliei în mângâierea sufletului. Ca în lucrul de mână, înainte de a fi însăilate culorile vii se aşterne fundalul întunecat. După cum un sculptor taie şi şlefuieşte statuia înainte de a o acoperi cu aur, tot astfel Duhul lui Cristos începe în suferinţă, prin admonestarea păcatului, şi sfârşeşte în bucurie prin eliberarea de teamă. Mai întâi, el taie şi răneşte, apoi vindecă şi umple sufeltul cu pace şi mângâiere.

Sper că nu gândeşti că îl limitez pe Sfântul lui Israel la acelaşi mod de a lucra în fiecare credincios. Dar, în toate cazurile, lucrarea de smerire a Duhului trebuie să-1 convingă pe om înainte ca pacea şi mângâierea să golească sufletul de încrederea falsă pe care a acumulat-o. Atunci, inima devine asemenea unui vas care a fost scuturat până când n-a mai rămas nici o picătură de apă în el. Ea urăşte păcatele pe care odată le-a iubit. Speranţele care altădată au susţinut-o şi au încântat-o s-au dus şi omul rămâne într-o stare dezolantă.

Sufletul îşi dă seama că, în afară de Cristos, nimic nu se interpune între el şi iad; şi decât să moară, el preferă să strige la Domnul, dorind să-I urmeze îndemnurile. Sufletul respectiv se aseamănă cu un pacient ferm convins de îndemânarea şi grija medicului său. Iată ce numesc eu „inimă rănită".

Totuşi, te implor, nu te odihni până când cugetul tău nu răspunde la câteva întrebări. A fost vreodată vinul tău apă? Răsare lumina ta din întuneric? Pacea ta este ea rezultatul conflictului şi frământării sufleteşti? Ai sângerat înainte de a fi vindecat? Dacă da, binecuvintează-L pe Dumnezeu care ţi-a transformat întristarea în bucurie.

Pe de altă parte, dacă ai băut vin înainte ca vasele tale să fi fost umplute cu apă; dacă zorile s-au revărsat înainte să fi fost seară; dacă pacea ta s-a instaurat înainte să fi fost nimicită pacea falsă; dacă cugetul tău a fost sondat şi umplut înainte de a fi fost străpuns şi golit de mândrie şi încredere firească - tu poţi avea o pace de scurtă durată. Dar Isus neagă faptul că acestea toate reprezintă tratamentul Lui. Este nevoie de mult mai multă putere pentru a lucra adevărata întristare decât falsa bucurie. Tu ai fi mai fericit să plângi din cauza unui cuget tulburat decât să dansezi în jurul idolului unei păci inspirate de Diavolul.

?5

2. Pacea Evangheliei este oferită slujitorilor ascultători

(a) în ce priveşte supunerea şi sfinţenia

„Şi peste toţi cei ce vor umbla după dreptarul acesta ...să fie pace" (Gal. 6.16). .Acest dreptar" este umblarea sfântă a „noii făpturi" în conformitate cu Cuvântul lui Dumnezeu (v. 15). Principiile harului semănate în sufletul credinciosului sunt la fel de potrivite ca înţelegerea dintre ochi şi lumină.

Page 34: Crestinul in Armatura Completa Vol. 2

Nu este suficient ca un om să fie o făptură nouă şi să aibă un principiu al harului în inima lui - el trebuie să umble după acest dreptar. Dacă eşuează, el nu va avea o pace reală în cugetul lui. Şi cunoaştem că nu există o pace adevărată, decât cea oferită omului sfânt de Mângâietorul. Este dovedit scripturistic că Acela care ne porunceşte „să ne îndepărtăm de orice frate care trăieşte în neorânduială" le va refuza cu siguranţă mângâierea Sa celor care umblă în neascultare (II Tes. 3.6).

Dacă tu preferi un mod de viaţă firesc, să nu spui niciodată că Duhul este Cel ce-ţi oferă mângâierea. El nu ţi-ar da avânt într-o cursă atât de rea. Nu, El îşi retrage mângâierea de îndată ce tu te îndepărtezi de cărarea cea sfântă. Toată pacea pe care pretinzi că o ai este nelegitimă; şi ar trebui să te ruşinezi de acest lucru şi nu să te mândreşti. Nu există nici un motiv de mândrie când o soţie naşte un copil soţulului ei care este plecat şi care totuşi nu-i tatăl copilului. Este chiar mai rău ca tu să pretinzi mângâiere, când aceasta nu aparţine Duhului lui Cristos.

(b) în ce priveşte slujba

„însuşi Domnul păcii să vă dea totdeauna pacea în orice fel", adică El va binecuvânta orice moment prielnic pentru a-ţi umple sufletul cu pace (II Tes. 3.16). Astfel, omul care niciodată nu-L caută pe Dumnezeu, dar se laudă cu pacea personală, îi determină pe creştinii adevăraţi să pună la îndoială realitatea mărturiei lui. Desigur, prin lucrarea specială a Duhului Său, Dumnezeu poate ocoli strădaniile omului sfânt cu privire la ascultare, rugăciune şi meditaţie; dar unde a spus El că ar face aşa ceva?

De ce am aştepta pacea când nu-L căutăm pe Dumnezeu? Noi nu ne gândim la seceriş înainte de a ara şi semăna. Dacă am fi fost ca Israel în pustie, lipsiţi de orice oportunitate, şi dacă ne-am fi luptat împotriva mândriei şi lenevirii, atunci nu m-aş fi mirat să văd mângâierea căzând peste suflet tot aşa cum mana cădea în jurul corturilor evreilor. Dar Dumnezeu a încetat să le ofere pâinea Sa, când evreii au început să semene grâu pentru a-şi face pâine. Şi nici Domnul nu-Şi va oferi mângâierea Lui când sufletul o poate obţine prin rânduieli ca: adorare, slujire, predicare, Cina Domnului ş.a. Cu siguranţă, Dumnezeu însuşi

76

l-ar fi putut învăţa pe famenul etiopian şi să-1 lămurească printr-o lumină cerească. Dimpotrivă, El l-a trimis pe Filip să predice Cuvântul, fără i îndoială pentru a onora lucrarea Evangheliei Sale.

3. Pacea Evangheliei îl întăreşte şi înviorează pe creştin Această pace îl face pe creştin suficient de puternic pentru a lupta

împotriva păcatului şi a lui Satan. Când gustă numai puţin din această miere, omul sfânt este înviorat, dar ce prăpăd face el printre duşmanii spirituali după ce a avut o masă îmbelşugată! El poate merge în luptă ca un uriaş întărit de vin: nimeni nu-i poate sta împotrivă!

De asemenea, pacea îl întăreşte pe creştin pentru a lucra. De exemplu, Pavel îşi amintea de îndurarea şi dragostea lui Dumnezeu strălucind în inima lui până când râvna Evangheliei l-a inundat mai presus de fraţii lui. Aceeaşi pace l-a determinat pe David să se roage fierbinte pentru a bea din nou din acest vin care fusese ascuns de el atâta vreme. „Dă-mi iarăşi bucuria mântuirii Tale şi sprijineşte-mă cu un duh de bunăvoinţă! Atunci voi învăţa căile Tale pe cei ce le calcă şi păcătoşii se vor întoarce la Tine" (Ps. 51.12, 13). Principalul motiv pentru care el cerea pacea nu era dorinţa aprinsă după gustul plăcut al acestui vin - el dorea putere pentru a face lucrarea lui Dumnezeu.

Te-aş sfătui să priveşti cu mare atenţie şi să vezi ce a făcut pacea în propria ta viaţă. Eşti smerit sau mândru datorită ei? Umbli tu potrivit Evangheliei? Unde te afli în slujire? Te bucuri de comuniunea cu Dumnezeu - sau te simţi formal şi lipsit de viaţă? într-un cuvânt, poţi demonstra că atât pacea cât şi harul cresc în duhul tău? Sau una se micşorează, deoarece tu pretinzi că o ai pe cealaltă? Prin aceasta, tu poţi cunoaşte dacă pacea ta provine de la Domnul păcii sau de la falsificatorul ei, de la Dumnezeul adevărului sau de la tatăl minciunii.

4. Pacea Evangheliei mângâie sufletul

Pacea Evangheliei întăreşte sufletul când el nu are o altă mângâiere. Ea este o băutură complexă şi nu mai are nevoie de alte ingrediente. în acelaşi mod, devotamentul lui David îl alegea numai pe Dumnezeu: ,fe cine altul am eu în cer afară de Tine? Şi pe pământ nu-mi găsesc plăcerea în nimeni decât în Tine" (Ps. 73.25). Dacă David îl avea pe Dumnezeu - dragostea şi bunăvoinţa Lui - el avea totul. Astfel, pacea creştinului îi achită cele mai mari dividende de

Page 35: Crestinul in Armatura Completa Vol. 2

bucurie atunci când plăcerile exterioare nu aduc altceva decât necaz.

„Dar David s-a îmbărbătat, sprijinindu-se pe Domnul, Dumnezeul lui" (I'Sam. 30.6). Tu ştii când s-a întâmplat aceasta. Dacă pacea

35

lui David nu ar fi fost verificată, lui i-ar fi fost greu să se gândească la Dumnezeu în mijlocul necazurilor sale. ,J4ultă pace au cei ce iubesc Legea Ta şi nu li se întâmplă nici o nenorocire." (Ps. 119.165). Iată care este diferenţa între pacea omului sfânt şi cea a unui om firesc şi a unui făţarnic.

(a) Pacea omului firesc

Pacea lui se transformă în drojdie de îndată ce dezonoarea şi sărăcia înclină cupa sa. Când tot omul vede că este întuneric în loc de lumină, Cristos vine să facă deosebire între pacea Lui şi cea a lumii: „ Vă las pacea, vă dau pacea Mea. Nu v-o dau cum o dă lumea. 5a nu vi se tulbure inima, nici să nu se înspăimânte." (Ioan 14.27). El îşi pregătea ucenicii în vederea plecării Sale, ştiind că acesta va fi un test sever pentru pacea lor.

Este ca şi cum Cristos ar fi spus: ,JDacă pacea pe care o aveţi de la Mine constă din aceleaşi lucruri care 'alcătuiesc pacea lumii - bani, libertate şi fericire trupească - veţi avea toate motivele să plângeţi la moartea Mea. Nu, voi puteţi să vă aşteptaţi la necaz şi prigoană. Dar fiţi mereu convinşi că pacea pe care Eu v-o las nu se află în case, ci în inimi. Mângâierea Mea nu stă în aur şi argint, ci în iertarea păcatelor şi în nădejdea slavei. Iar Mângâietorul pe care-L voi trinute pentru a locui în voi vă va da o pace care va supravieţui tuturor bucuriilor lumeşti".

Nici un tată nu a lăsat copiilor lui o asemenea moştenire. Cu siguranţă, mulţi oameni aflaţi pe patul de moarte au urat pace familiei lor; dar numai Cristos a putut trimite un Mângâietor şi o pace care să rămână în inimile oamenilor, indiferent de circumstanţe.

(b) Pacea omului făţarnic

Uneori, un om pretinde că mângâierea lui provine de la Dumnezeu şi nu de la oameni, bogăţii sau împrejurări. El pare să aibă bucuria în Cristos şi preţioasele făgăduinţe ale Evangheliei; totuşi, când vine încercarea şi el pierde toate mângâierile pământeşti, atunci se arată adevărata lui înfăţişare, iar Dumnezeu îl acuză de fals spiritual.

Ce poţi spune despre tine? Oare pacea ta te însoţeşte numai până Ia uşa închisorii? Sau până la patul de suferinţă? Este uşor să fii încrezător în mântuire câtă vreme eşti sănătos; dar, de îndată ce moartea se apropie, nu-ţi spune cugetul că pacea ta este doar o născocire?

Ştiu că suferinţa este un timp de încercare. Chiar şi cel mai sincer creştin ar putea, pentru o vreme, să fie îndepărtat din artileria lui, părând că Satan îi capturează încrederea. Unii sfinţi de seamă au fost duşi atât de departe de curentul ispitei, încât ei se întreabă dacă pacea lor a

78

provenit de la Duhul Sfânt, Mângâietorul, sau de la duhul rău, înşelătorul. Totuşi, există o mare diferenţă între duhuri.

(i) Ele diferă prin cauzele lor. întunericul care copleşeşte uneori duhul unui creştin sincer aflat într-o grea încercare se datorează retragerii expresiei de lumină a lui Dumnezeu. Dar groaza suferinţei omului păcătos provine dintr-un cuget vinovat adormit de bogăţii şi preocupări lumeşti. Când mâna lui Dumnezeu trezeşte un astfel de cuget, ea descoperă falsitatea profesiunii de credinţă a acelui om. Este adevărat, cugetul unui sfânt îl poate acuza de neglijenţă sau compromis într-o ispită puternică, dar nu-1 poate învinovăţi de făţărnicie în umblarea sa duhovnicească.

(ii) Ele diferă prin lucrurile care le însoţesc. Lucrările vii ale harului sunt vizibile chiar şi în suferinţele creştinului. Cu cât bucuria care provine din dragostea lui Dumnezeu este mai mică, cu atât el se va necăji mai mult pentru păcatul care i-a întunecat bucuria. Cu cât Cristos Se îndepărtează mai mult dinaintea privirilor lui, cu atât el se agaţă mai tare de dragostea lui pentru Mântuitorul şi strigă după El cu rugăciunea lui Heman: .JDoamne, eu îţi cer ajutorul"; rugăciunea inimii lui se înalţă spre Dumnezeu în zorii dimineţii (Ps. 88.13).

Page 36: Crestinul in Armatura Completa Vol. 2

Din sufletul tulburat se înalţă spre cer cele mai fierbinţi rugăciuni, în vreme ce sentimente adânc înrădăcinate se ridică spre Dumnezeu, dorind Faţa şi bunătatea Lui. Nici un copil izgonit dinaintea tatălui său nu a dorit mai mult îmbrăţişarea lui ca un sfânt întristat care tânjeşte să aibă din nou asupra lui lumina expresiei lui Dumnezeu. El îşi cercetează inima, studiază Scripturile şi luptă cu Dumnezeu pentru ca harul să-i redea mângâierea şi pacea. Pe de altă parte, făţarnicul nu doreşte dragostea, harul şi sfinţenia pentru ele însele; el vede aceste calităţi numai ca nişte bilete pentru a scăpa de mâna asupritorului.

(iii) Ele diferă ca origine. Creştinul este asemenea unei stele de pe cer care străbate cel mai întunecat nor ce ascunde pentru o vreme mângâierea lui. Dar făţarnicul se aseamănă unui meteor ce se aprinde în aer şi apoi se prăbuşeşte într-o groapă, unde se stinge curând. însuşi Duhul Iui Dumnezeu face deosebirea între ei: „Lumina celor neprihăniţi arde voioasă, dar candela celor răi se stinge" (Pv. 13.9). în acest pasaj, bucuria .creştinului sincer este (comparată cu lumina soarelui care urcă din ce în ce mai sus, chiar dacă norii o ascund privirilor. în cele din urmă, ea străluceşte mai glorios decât înainte şi se bucură dincolo de ceaţa ce părea s-o întunece.

Dar, precum o candelă, bucuria celui rău se diminuează pe măsură ce se alimentează cu combustibilul prosperităţii pământeşti. în scurt

36

timp, ea se va stinge, iar mângâierea omului păcătos va dispare, fără nici o speranţă de a mai fi luminată. •

De asemenea, duhul tulburat al creştinului a fost comparat cu un om care se împleticeşte; este o stare trecătoare şi el îşi va reveni curând. Boala apare în inima omului sfânt datorită păcatului lui. „Căci rele fără număr mă împresoară, m-au ajuns pedepsele pentru nelegiuirile mele; şi nu lc mai pot suferi vederea. Sunt mai multe decât perii capului meu şi mi se moaie inima." (Ps. 40.12). Totuşi, înainte de sfârşitul psalmului, acest credincios geme profund în rugăciune şi din nou se îndreaptă spre Dumnezeu cu o credinţă puternică: „dar Domnul Se gândeşte la mine. Tu eşti ajutorul şi Izbăvitorul meu" (v. 17). Dar, odată ce nădejdea făţarnicului se stinge, ea moare: „dar ochii celor răi se vor topi; ei n-au loc de scăpare: moartea, iată nădejdea lor!" (Iov 11.20).

PACEA DRAGOSTEI ŞI UNITĂŢII

Nimic altceva decât Evanghelia poate împleti inimile şi minţile oamenilor într-o pace şi dragoste solide. Odată cu împăcarea noastră cu Dumnezeu şi cu noi înşine, Cristos a făgăduit să umple de fericire inimile sfinţilor. Altfel, Dumnezeu ar trebui să creeze un cer pentru fiecare creştin, pentru ca el să poată umbla acolo prin el însuşi.

Slujba lui Ioan Botezătorul, prefaţa Evangheliei, a fost împărţită în două părţi: să întoarcă pe mulţi copii ai lui Israel la Domnul, Dumnezeul lor, şi „şi să întoarcă inimile părinţilor la copii" (Lc. 1.17) - adică, să-i facă prieteni cu Dumnezeu şi unul cu celălalt. Acesta este efectul natural al Evangheliei oriunde ea este îmbrăţişată cu sinceritate: să unească inimile bărbaţilor şi femeilor printr-o dragoste şi pace pline de putere.

Isaia anticipa o asemenea transformare produsă prin Evanghelie: .^Atunci lupul va locui împreună cu mielul, şi pardosul se va culca împreună cu iedul" (Is. 11.6). Bărbaţi şi femei între care existau dispute vor locui împreună într-o deplină armonie. Desigur, acest fenomen este imposibil fără lucrarea puterii Evangheliei în cei ce cred.

Profetul continuă: „Căci pământul va li plin de cunoştinţa Domnului" (v. 9). Datorită întunericului, oamenii se răzbună cu furie unii împotriva altora, dar când pătrunde lumina Evangheliei, ei renunţă de îndată la armele lor. Duhul blând al dragostei nu îngăduie ca ura să persiste; şi această binecuvântare este specifică Evangheliei, încât Cristos a ales-o ca semn pentru identificarea adevăraţilor creştini: „Prin aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii pentru alţii." (Ioan 13.35). Servitorul unui nobil se

36

deosebeşte de ceilalţi prin croiala şi culoarea hainei pe care o poartă; şi Isus spune că lumea îi poate deosebi pe creştini de ceilalţi oameni prin dragostea pe care o au unii pentru alţii şi pe care o atribuie lui Cristos şi Evangheliei Sale.

Dacă vrei să determini calităţile unui anumit tip de vin, tu trebuie să-1 testezi nu numai după ce a fost, rafinat, ci şi înainte. Aşadar, cea mai bună cale de a judeca Evanghelia şi roadele ei este de a o gusta când a fost primită şi

Page 37: Crestinul in Armatura Completa Vol. 2

acceptată cu toată simplitatea - fără îndoială sau diluare (şi, cu siguranţă, perioada de examinare este cea a Bisericii primare). Sau, în al doilea rând, o putem testa când va avea un efect deplin asupra inimilor oamenilor - în cer. în ambele situaţii, această pace va reprezenta fructul natural al Evangheliei.

1. Unitatea în rândul primilor creştini

Pacea lui Cristos îi determina pe sfinţii Bisericii primare să trăiască şi să se iubească de parcă fiecare ar fi renunţat la el însuşi şi s-ar fi identificat cu sufletul fratelui său. Ei renunţau la investiţiile personale pentru a-şi păstra dragostea neştirbită şi luau din pâinea lor pentru a-şi hrăni fraţii şi surorile care erau flămânzi. Chiar când dragostea faţă de fraţii lor era foarte costisitoare, aceşti credincioşi nu erau refractari. Ei „îşi vindeau ogoarele şi averile, şi banii îi împărţeau între toţi, după nevoile fiecăruia. Toţi împreună erau nelipsiţi de la Templu, în fiecare zi, frângeau pâinea acasă (în engl.: „din casă în casă". N. tr.) „şi luau hrana cu bucurie şi curăţie de inimă" (în engl.: „unitate de inimă". N. tr.) (F. A. 2.45-46).

Tertullian mărturisea că dragostea creştinilor de la început era atât de evidentă, încât necredincioşii exclamau: „Uite cum se iubesc între ei!" Aceşti credincioşi erau mai fericiţi când renunţau cu dragoste la averile lor, decât atunci când îşi umpleau buzunarele cu profitul lumesc. Astfel, dacă sfinţii din zilele noastre au mai puţină dragoste şi pace, vina nu poate fi găsită în Evanghelie, ci în propriile lor atitudini. Astăzi, Evanghelia este plină de pace ca întotdeauna; dar comportarea creştinilor din zilele noastre poate fi cu mult diferită de spiritul Evangheliei.

2. Desăvârşirea în ceruri a acestei păci şi iubiri mutuale După ce făgăduinţele referitoare la pace vor fi împlinite pe deplin

în slavă, atunci această pace va fi una din podoabele de preţ ale cerului, în lume, pacea ne aminteşte de un boboc de floare în timpul primăverii, în căldura zilei, el se deschide puţin, dar cum vine răcoarea nopţii, petalele se strâng din nou.

6 - Creştinul în Armătură

„Tăcerea" din acest cer de jos - Biserica de pe pământ - este numai pentru „o jumătate de ceas" (Ap. 8.1). Deşi există dragoste şi pace între creştini, se ivesc diferenţe care îndepărtează dulcea primăvară. Dar în cer există un suflu continuu care va persista o veşnicie. Nu numai că rana discordiei este vindecată; dar nici o cicatrice nu pate fi văzută pe faţa păcii cereşti pentru a o desfigura. Acum, permite-mi să-ţi demonstrez cum realizează Evanghelia unitatea păcii sufletelor.

MODUL ÎN CARE REALIZEAZĂ EVANGHELIA UNITATEA PĂCII SUFLETELOR

1. Evanghelia prezintă argumente puternice pentru pace şi unitate

Legăturile dragostei care trag şi unesc sufletele nu sunt ţesute la războiul firii; ele sunt structurate numai prin revelaţie divină. Astfel, Pavel îi îndemna în mod confidenţial pe creştini „să păstreze unirea Duhului prin legătura păcii" (Ef. 4.3).

Apoi, apostolul aminteşte poporului lui Dumnezeu că „este un singur trup", nu cu o entitate filozofică sau naturală, ci un trup mistic - Biserica - ce este alcătuit din mulţi sfinţi (v. 4). Dacă într-un trup.firesc nu este normal ca un mădular să se răzvrătească împotriva altuia, deoarece toate sunt păstrate în viaţă prin unitatea lor, cu atât mai puţin acest lucru se poate întâmpla în trupul mistic.

De asemenea, există „un singur Duh" care pune în mişcare toţi sfinţii adevăraţi; şi El reprezintă pentru trupul creştinilor ceea ce sufletul este pentru trupul omenesc (v. 4). Este împotriva firii ca mădularele trupului omenesc să se războiască între ele şi să îndepărteze sufletul care le dă viaţă în unitatea lor. Cu siguranţă, este un lucru mult mai josnic pentru creştini să forţeze plecarea Duhului Sfânt datorită neînţelegerilor şi luptelor dintre ei. Nu poate fi deschisă cu uşurinţă o uşă largă pentru a-L determina să plece.

Mai mult, apostolul îi îndeamnă pe creştini să păstreze unitatea datorită „singurei nădejdi a chemării voastre" - fericirea din ceruri după care nădăjduim cu toţii (v. 4). Va veni o zi - şi nu poate fi prea departe - când ne vom întâlni cu dragoste în cer şi vom participa cu toţii la acelaşi ospăţ, fără să jinduim la ceea ce se află în farfuria vecinului nostru. Bucuria deplină a Iui Dumnezeu va fi ospăţul, iar muzica ce-1 va însoţi va fi reprezentată de pace şi iubire.

Page 38: Crestinul in Armatura Completa Vol. 2

Aşadar, ce lipsit de sens este să ne luptăm între noi aici pe pământ, dacă ne vom ospăta împreună în cer! Evanghelia este cea care ne invită la acest ospăţ şi ne cheamă la

i

unitate. Totodată, în această invitaţie şi poruncă sfântă - „un Domn, o credinţă, un botez" (v. 5) - sunt înscrise şi alte adevăruri, dar le voi lăsa ca subiect de studiu pentru voi.

2. Evanghelia îndepărtează cauzele conflictelor Două cauze principale stau la baza disputelor dintre fiii şi fiicele oamenilor - blestemul lui Dumnezeu şi propriile lor pofte, (a) Blestemul lui Dumnezeu

Vrăjmăşia dintre oameni este parte a blestemului care a căzut asupra omenirii datorită apostaziei. De exemplu, citim cum a fost blestemat pământul din pricina omului : „spini şi pălămidă să-ţi dea" (Gen. 3.18). Totuşi, când sufletul omului se înnegreşte într-atâta încât să-şi ucidă semenul, asupra lui cade un blestem şi mai greu. O dovadă clară a puterii blestemului lui Dumnezeu o constituie urzicile care răsar în număr atât de mare în firea certăreaţă a omului de astăzi. Unii oameni presupun că trandafirul din Eden ar fi crescut fără ţepi. Cu siguranţă, dacă omul n-ar fi păcătuit, el niciodată nu ar fi devenit ghimpele ce-1 caracterizează şi pe cel mai duhovnicesc om al zilelor noastre!

Primul om născut în această lume s-a dovedit a fi un ucigaş; şi primul om care a murit a intrat în mormânt datorită mâinii răzbunătoare a ucigaşului său. Puterea blestemului lui Dumnezeu asupra naturii omului s-a manifestat în mod irevocabil în inima rea a lui Cain, după cum smochinul a fost uscat de blestemul lui Cristos. Dumnezeu are perfectă dreptate să claseze oamenii răi, perverşi, în aceeaşi categorie cu ipocriţii; este normal ca limbajul să le fie încurcat şi relaţiile cu semenii pângărite prin certuri şi lupte.

Odată ce s-a rupt toiagul numit Jndurare" - care reprezenta legământul lui Dumnezeu cu iudeii - s-a rupt şi toiagul „legământ", care semnifica legăturile frăţeşti dintre Iuda şi Ierusalim (Zah. 11.10, 14). Când oamenii rup legământul cu Dumnezeu, ei nu se mai pot aştepta la pace între ei înşişi.

După cum ştim, blestemul este un decret al lui Dumnezeu care condamnă la ceva rău oamenii răzvrătiţi; şi ca să existe vreo nădejde de pace între oameni, mai întâi trebuie revocat acest blestem. Numai Evanghelia poate face acest lucru, deoarece nu există „nici o osândire" pentru omul care este în Cristos Isus (Rom. 8.1). Blestemul s-a dus şi nu mai există nici o săgeată în arcul ameninţării; săgeata a zdrobit inima lui Cristos şi nu va mai putea pătrunde în inima credinciosului.

Oricum, uneori Dumnezeu îşi poate disciplina copiii, îngăduind ca ei să-şi producă neplăceri unii din partea altora - o nuia ascuţită ca

38

82

semn al pedepsei Lui - pentru a-i determina să realizeze seriozitatea neascultării de El. Chiar şi aşa, blestemul a încetat şi adevăratul popor al lui Dumnezeu trăieşte sub făgăduinţa păcii şi unităţii, (b) Partea' dinăuntrul inimii

Cauza internă a disputelor dintre oameni este pofta care locuieşte în ei. Aceasta este rădăcina care poartă toată amărăciunea rivalităţii din lume: ,J)e unde vin luptele şi certurile între voi? Nu vin oare din poftele voastre, care se luptă în mădularele voastre?" (Iac. 4.1). Pofta distruge pacea cu Dumnezeu, cu noi înşine şi cu ceilalţi.

Dacă observăm un nor întunecos, ne aşteptăm să urmeze tunete şi fulgere. Şi dacă este o poftă în inimă, ea va izbucni eventual, chiar dacă distruge pacea în familie, în Biserică sau în împărăţie. înainte de a aşeza o temelie solidă a păcii, trebuie cucerite poftele răzvrătite ale oamenilor. Cum ar putea domni pacea, când mândria, ambiţia, invidia şi gelozia continuă să domine comportamentul oamenilor?

Dar, te rog, să nu crezi că este suficient numai să ţii în frâu aceste plăceri şi să le imobilizezi. Dacă pacea nu izvorăşte din inimile oamenilor, armistiţiul nu valorează nimic. Zgarda care ţine legat un câine rău se va uza cu timpul; tot astfel, legăturile care par să-i unească pe oameni vor plesni, dacă ei nu sunt uniţi prin legături de inimă, iar cauza neînţelegerii nu va fi îndepărtată.

Evanghelia şi numai Evanghelia poate fi un pansament care să scoată la iveală miezul discordiei din inimă. Apostolul

Page 39: Crestinul in Armatura Completa Vol. 2

Pavel mărturiseşte cum el şi fraţii săi în Cristos au fost vindecaţi de atitudinile rele: „Căci şi noi eram altădată fără minte, neascultători^ rătăciţi, robiţi de tot felul de pofte şi de plăceri, trăind în răutate şi în pizmă, vrednici să fim urâţi şi urându-ne unii pe alţii." (Tit 3.3). Şi apoi, Pavel scrie mai detaliat cum a venit această vindecare: ,J?ar, când s-a arătat bunătatea lui Dumnezeu, Mântuitorul nostru, şi dragostea Lui de oameni, El ne-a mântuit, nu pentru faptele făcute de noi în neprihănire, ci pentru îndurarea Lui, prin spălarea naşterii din nou şi prin înnoirea făcută de Duhul Sfânt." (Tit 3.4-5). El spunea: ,J?acă n-ar fi apărut în noi această dragoste a lui Dumnezeu în Cristos, dacă n-am fi fost spălaţi prin înnoirea făcută de Duhul Sfânt, noi am fi rămas paralizaţi sub puterea poftelor noastre".

Nimicirea este o lucrare a Duhului: ,JDacă, prin Duhul, faceţi să moară faptele trupului, veţi trăi."(Rom. 8.13): Şi Evanghelia este cuţitul care sacrifică şi care se găseşte în mâna Duhului, sabia folosită de Dumnezeu pentru a omorî păcatul din inimile copiilor Săi (Ef. 6.17).

39

(c) Har pentru asemănarea cu Cristos

După cum Evanghelia aşază toporul la rădăcina amară a discordiei pentru a o tăia, ea umple inimile oamenilor care o acceptă cu principii care conduc la pace şi unitate. Iată cfâteva dintre acestea: lepădarea de sine, îndelunga răbdare şi blândeţea. Lepădarea de sine preferă ca un altul să fie onorat; îndelunga răbdare îl ajută pe un om să nu fie provocat cu uşurinţă, iar dacă blândeţea este împinsă de un rău, ea menţine uşa deschisă pentru ca pacea să poată intra din nou.

Noi putem vedea crescând într-un singur loc un snop întreg din aceste ierburi dulci: „Roadă Duhului, dimpotrivă, este: dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine, credincioşia, blândeţea, înfrânarea poftelor." (Gal. 5.22-23). Acum acest fruct nu poate fi recoltat din orice grădină, ci numai din sămânţa Evangheliei. Cedrii din pădure nu s-ar fi putut potrivi împreună în Templu, dacă n-ar fi fost mai întâi tăiaţi şi prelucraţi în acest scop. Şi nici n-ar fi fost posibil ca ei înşişi să formeze o aşa frumuseţe; această construcţie a fost lucrarea oamenilor înzestraţi în mod deosebit de Dumnezeu.

Astfel, în ciuda îndemânării şi uneltelor moralităţii pe care oamenii le-ar folosi, este imposibil ca ei să-şi structureze inimile atât de minunat încât să devină un templu sfânt. Aceasta este lucrarea Duhului, şi numai El o poate îndeplini cu unealta Evangheliei, pe de o parte îndepărtând nodurile firii noastre prost-crescute, prin actul de nimicire înfăptuit de Duhul, iar pe de altă parte prin şlefuirea, prelucrarea şi netezirea lor cu ajutorul puterii Lui însuşi.

DEOSEBIREA DINTRE PACEA SFINŢILOR ŞI PACEA CELOR PĂCĂTOŞI

1. Pacea şi dragostea între oamenii necredincioşi Oamenii lumeşti nu pot experimenta adevărata pace şi dragoste, deoarece ei sunt străini faţă de Evanghelie, cea care uneşte inimile. Atunci, cum am putea numi pacea lor? Pentru unii, ea este numai o organizaţie sau manifestare exterioară a dorinţei de a aparţine unui grup. „Nu numiţi uneltire tot ce numeşte poporul acesta uneltire." (Is. 8.12). Alteori, oamenii sunt uniţi mai degrabă de ura comună împotriva sfinţilor, decât de dragostea dintre ei. Şi precum vulpile lui Samson, ei se asociază pentru a face rău altora, şi nu pentru a-şi face lor înşişi bine. Doi câini pot înceta lupta dintre ei pentru a urmări un iegure; dar după ce vânătoarea a încetat, ei reiau lupta la fel de aprig. „In ziua aceea,

85

Irod şi Pilat s-au împrietenit unul cu altul, căci erau învrăjbiţi între ei mai înainte." (Lc. 23.12).

Pacea şi unitatea altora se întemeiază pe o poftă meschină care îi leagă între ei. Astfel, observăm un grup de „prieteni buni", aşa cum se numesc ei înşişi, strânşi în jurul băuturii, plini de o falsă satisfacţie unul faţă de altul. Şi precum o bandă de hoţi, ei strigă: „Vino cu noi; ...vei avea şi tu partea ta la fel cu noi, o pungă vom avea cu toţii!" (Pv. 1.11, 14). Iată unitatea, dar ea este datorată faptului că membrii ei sunt fraţi în păcat.

Mulţi oameni sunt uniţi de cu totul altceva, nu de ură şi hoţie; deşi ei nu au cunoscut niciodată puterea Evangheliei, între ei se manifestă un gen de dragoste mutuală. Şi pentru această abilitate de a-şi exprima compasiunea, ei sunt profund îndatoraţi Evangheliei, deoarece deseori ea modelează caracterul, chiar şi acolo unde nu sfinţeşte. Totuşi, aceasta este o unitate atât de greşită, încât nu merită numele de pace adevărată.

Page 40: Crestinul in Armatura Completa Vol. 2

(a) Pacea celor necredincioşi este superficială

în pacea oamenilor necredincioşi, poftele sunt oprite de a se război în mod făţiş, dar inimile nu sunt schimbate prin dragoste. Oamenii nepocăiţi sunt precum animalele din corabia lui Noe; deşi ele au fost ţinute liniştite pentru o vreme, şi-au păstrat natura lor sălbatică.,

(b) Pacea celor necredincioşi nu este sfinţită

în vreme ce necredincioşii par să se bucure de pace între ei, ei nu au pace cu Dumnezeu, iar pacea cu El este singura cale de a îndepărta blestemul. Cu alte cuvinte, pacea lor provine din inimi nesfinţite. Şi numai o inimă înnoită poate sfinţi unitatea.

Cu secole în urmă, un om necredincios spunea că dragostea adevărată şi prietenia pot apărea numai între oamenii buni, dar, din nefericire, el nu ştia ce face pe un om bun. Când îndurarea lui Dumnezeu intenţionează să realizeze unitatea, El face mai întâi oameni noi. „ Vă voi da o altă inimă şi voi pune un duh nou în voi" (Ez. 11.19). Pacea veritabilă este o roadă a Duhului şi, în mod inevitabil, ea sfinţeşte înainte de a uni.

în final, observăm că dragostea omului păcătos este în totalitate firească, nu duhovnicească. Augustin mai degrabă îl compătimea pe Cicero pentru faptul că nu-L avea pe Isus Cristos în viaţa lui, decât să-1 admire pentru elocvenţa lui. Aşadar, iată linia neagră ce străbate pacea şi unitatea omului firesc - în ea nu există nimic din Dumnezeu şi Cristos.

Oare oamenii lumeşti urmăresc gloria lui Dumnezeu? Oare porunca lui Cristos îi uneşte? Nu, în aceasta este implicată o voce liniştită - dar ea nu-I aparţine lui Dumnezeu. Principalul motiv este satisfacerea firii.

86

Pacea şi unitatea sunt oaspeţi atât de plăcuţi, şi plătesc atât de bine, încât ele îi motivează pe oamenii lipsiţi de har să menţină între ei o pace exterioară. într-un cuvânt, pacea celor necredincioşi nu va dura mult, deoarece ei îi lipseşte liantul. Cărămizile ar putea sta împreună, o vreme, fără mortar, dar nu prea mult. Singurul liant durabil pentru dra-goste este sângele lui Isus.

2. Păcatul slujitorilor care stârnesc certuri

Evanghelia păcii este un mesaj mult prea măreţ pentru a-1 predica din invidie; totuşi Pavel constată acest lucru: „Unii, este adevărat, propovăduiesc pe Cristos din pizmă şi din duh de ceartă" (Fii. 1.15). Se pare că aceşti oameni au uitat că Domnul care i-a trimis este Prinţul păcii! Slujba lor nu este să trâmbiţeze confuzia sau să dea alarma pentru luptă, ci mai degrabă să anunţe retragerea fericită din lupta împotriva lui Dumnezeu şi unul împotriva altuia. Aceasta este o luptă pe care, oricum, pastorii trebuie s-o delcare - o luptă împotriva păcatului şi împotriva lui Satan; dar creştinii nu sunt gata să mărşăluiască pentru a-1 birui pe Diavolul şi forţele lui până când nu se pun de acord între ei. Ce ar face un prinţ unui căpitan care stârneşte discordia printre soldaţi, în loc să-i încurajeze să lupte ca un singur om împotriva duşmanului comun? Cu siguranţă, l-ar spânzura ca trădător.

în aceste vremuri, când există o mare dispută în Biserică, noi spunem un Amin din inimă la rugăciunea lui Luther: ,/rie ca Domnul să păzească Biserica Sa de un medic îngâmfat, un pastor certăreţ şi întrebări frumoase!" Cele mai multe adevăruri biblice sunt ascunse de privirile oamenilor, deoarece ochii lor au fost orbiţi de praful discordiei. Trebuie să-i compătimesc pe oamenii stricaţi care au pângărit astfel Evanghelia! îndurarea lui Dumnezeu poate aduce la dragostea de adevăr sufletele înşelate, dar cât despre cei ce se înşală singuri - ei sunt prea aproape de iad ca să ne mai aşteptăm la reîntoarcerea lor.

Aşadar, iată motivul pentru care nu există mai multă pace şi unitate între sfinţi. Evanghelia,care respiră pacea nu poate fi blamată. Datorită creştinilor, cei ce aud Evanghelia nu sunt „evanghelizaţi" pe deplin. Şi cu cât creştinii împărtăşesc mai mult din Duhul Evangheliei, cu atât mai puţin ei vor fi vânaţi de duhul rău al disputei şi discordiei. Chiar şi cei mai dedicaţi sfinţi sunt parţial „neevanghelizaţi" în două domenii şi aceasta cauzează certurile dintre ei. (a) In gândirea lor

„Căci cunoaştem în parte şi proorocim în parte." (I Cor. 13.9). Oricine pretinde că ştie mai mult decât atât, dă la iveală chiar lucrul pe

Page 41: Crestinul in Armatura Completa Vol. 2

41

care-1 neagă - ignoranţa Evangheliei. Şi acest defect în gândirea sfinţilor îi expune asimilării unor principii nebiblice şi astfel afectează pacea lor mutuală. întregul adevăr se reduce la unitate. După cum rândurile Scripturii se unesc într-un centru comun - Dumnezeul adevărului - ele sunt tot atât de departe de a se ciocni, precum pietrele dintr-o boltă care mai degrabă se susţineau între ele. Aşadar, adevărurile Scripturii, care se îmbină într-un mod atât de plăcut, nu ne pot învăţa dezbinarea.

Nu, ci străinul care se strecoară, dăunând sănătăţii spirituale a celui sfânt, se numeşte păcat. Alimentele proaspete nu fac rău unui trup sănătos, dar mâncarea alterată îi provoacă mult rău. Apoi, cu siguranţă, când omul se îmbolnăveşte, comportarea lui devine deporabilă, datorită auto-compătimirii. Am observat din experienţă acest lucru. Aceiaşi oameni care sunt plini de bunătate atâta timp cât se hrănesc cu adevărul Evangheliei, în momentul în care acceptă o învăţătură din afara Scripturii devin certăreţi. Aceşti oameni care odată erau plini de pace, acum sunt nervoşi şi sensibili, încât este greu să te înţelegi cu ei. Mulţi oameni au o reacţie nepotrivită când li se vorbeşte din Sf. Scriptură, de parcă fiecare cuvânt le-ar face rău. „

Dar nimeni să nu vorbească de rău Evanghelia, datorită discordiei dintre creştini. Pavel ne spune cu exactitate unde-1 putem găsi pe tatăl acestui bastard numit ceartă: „ Vă îndemn, fraţilor, să vă feriţi de cei ce fac dezbinări şi tulburare împotriva învăţăturii pe care aţi primit-o. Depărtaţi-vă de ei." (Rom. 16.17). Duhul dezbinării este contrar Evangheliei şi cei aflaţi în strânsoarea lui, cu siguranţă nu l-au învăţat în şcoala lui Cristos. Apostolul sugerează că ei şi-ai însuşit-o de la falşii învăţători: ,^eriţi-vă de ei", avertizează el, ca şi cum ar fi spus: ^rivi-ţi-i cu atenţie şi veţi observa că sunt arşi. Ei s-au încălzit la focul lui Satan şi au adus cu ei jarul de păcate care provoacă distrugerea".

(b) în inimile şi vieţile lor

Deoarece rădăcina păcatului nu este smulsă dintr-o dată, nu este de mirare că roadă obţinută de cei sfinţi are deseori un gust amar. în cer, toţi vom fi numai har şi dragoste, nu va mai fi deloc păcat; dar deoarece păcatul este prezent aici pe pământ, dragostea noastră nu este desăvârşită. Aşadar, cum ar putea exista unitate între creştini, atâta vreme cât ei nu sunt deplin împăcaţi cu Dumnezeu în ce priveşte sfinţirea lor? Cu cât efectul produs de Evanghelie în inimile noastre de a omorî pofta şi a întări pacea este mai slab, cu atât va exista mai puţină pace şi dragoste între noi.

Din certurile ce existau între creştinii din Corint, Pavel îşi dădea seama că din punct de vedere duhovnicesc, ei nu depăşiseră stadiul de

41

prunci: „ V-am hrănit cu lapte, nu cu bucate tari, căci nu le puteaţi suferi; şi nici chiar acum nu le puteţi suferi, pentru că tot lumeşti sunteţi" (I Cor. 3.2-3). El îşi putea imagina modul lor de comportament ca fiind o dovadă clară: „în adevăr, când între voi sunt zavistii, certuri şi dezbinări, nu sunteţi voi lumeşti şi nu trăiţi voi în felul celorlalţi oameni?" Dar când harul se întăreşte şi Evanghelia stăpâneşte inimile creştinilor, vor creşte şi dragostea şi duhul de unitate.

Noi spunem: ,Mai bătrân şi mai înţelept". în copilărie, certurile şi luptele sunt frecvente, dar vârsta şi înţelepciunea furnizează putere pentru a depăşi disputele mărunte. De exemplu, în cearta dintre servitorii lui Avraam şi Lot, Avraam - creştinul mai matur şi mai puternic - a decis ca indiferent de preţul pe care l-ar plăti, să rămână în pace cu nepotul său, care îi era inferior în toate privinţele. Iar Pavel este un alt exemplu. Fiind un creştin mult mai matur decât alţii, spunea despre el însuşi: „Şi harul Domnului nostru s-a înmulţit peste măsură de mult împreună cu credinţa şi cu dragostea care este în Cristos Isus."(l Tim. 1.14).

Calvin accentuează faptul că credinţa lui Pavel se lupta împotriva stării de necredinţă înverşunată de pe vremea când era fariseu; dragostea lui în Cristos depăşea cruzimea manifestată împotriva creştinilor din Damasc, pe care mai înainte îi prigonise. Acum, el era tot atât de plin de credinţă, cât fusese de necredinţă; şi tot atât de plin de dragoste, cât fusese de ură. Iată ce vreau să observi: acest cuplu de daruri cresc şi prosperă împreună; un creştin cu o credinţă abundentă va avea şi o dragoste abundentă.

ÎNDEMN LA ÎNTREŢINEREA PĂCII

Tu mărturiseşti că ai fost botezat în duhul Evangheliei lui Cristos, dar Evanghelia care face ca lupii şi mieii să trăiască

Page 42: Crestinul in Armatura Completa Vol. 2

împreună, nu poate învăţa mieii să se transforme în lupi şi să mănânce alţi miei. Când doi dintre ucenicii Domnului Isus au fost cuprinşi de mânie, El le-a spus că ei nu-şi dădeau seama de unde provenea acel duh: ,JJu ştiţi de ce duh sunteţi însufleţiţi!" (Lc. 9.55). Ca şi cum ar fi spus: „O astfel de iuţi-me nu se potriveşte cu blândul Stăpân pe care-L slujiţi, nici cu Evanghelia păcii pe care El o propovăduieşte".

Acum, dacă Evanghelia nu îngăduie să le plătim vrăjmaşilor noştri cu aceeaşi monedă, întorcându-le mânie pentru mânie, atunci cu siguranţă ea interzice unui frate să împroaşte cu foc pe un alt frate. Când jarul discodici începe să fumege printre creştini, putem fi siguri că Satan a aruncat scânteia; el este marele aţâţător al focului disputei.

8')

Ori de câte ori furtuna izbucneşte în duhurile sfinţilor, iar vânturile emoţiilor lor sunt puternice şi zgomotoase, este uşor de observat cine a stârnit groaza. Diavolul îşi practică arta neagră asupra poftelor rămase nedistruse care îi permit cu uşurinţă să stârnească neînţelegeri între credincioşi. De exemplu, Pavel şi Barnaba se aflau în bună înţelegere, dar, în mijlocul călătoriei lor, Satan a trimis o furtună care să-i despartă: „Neînţelegerea aceasta a fost destul de mare, ca să-i facă să se despartă unul de altul." (F. A. 15.39).

In afară de Cristos şi cer, Satan îi mai invidiază pe credincioşi pentru pacea şi dragostea lor mutuală. Dacă nu-i poate despărţi de Cristos şi nu-i poate opri să ajungă în cer, el încearcă o plăcere sinistră în a-i vedea cum ajung acolo trecând prin furtună. Diavolului i-ar place să-i vadă ca o flotă sfărâmată, despărţiţi unii de alţii, sfinţi privaţi în drumul lor de mângâierea şi dragostea altor creştini. Şi când Diavolul poate despărţi, el speră să şi nimicească, ştiind că este mai uşor de acaparat un singur vas decât un escadron.

Mie îmi place aerul curat, liniştit; dar cel măi mult mă bucur de el în Biserică. Mărturisesc că realizez măreţia acestei îndurări când văd efectele grave pe care neînţelegerile le-au provocat în ultimii ani între credincioşi. Cu ce aş putea compara mai bine păcatul, dacă nu cu fumul? Iar disputa, cu focul? Ea este o emblemă a iadului însuşi, unde întu-nericul şi flăcările se întâlnesc pentru a intensifica groaza. Dar permite-mi să-ţi indic trei motive pentru care un credincios ar trebui să se consacre păcii şi unităţii.

1. Creştinii ar trebui să caute pacea de dragul lui Cristos De fiecare dată când te rogi lui Dumnezeu în Numele lui Isus, tu eşti sigur că primeşti un răspuns. Dar cum poţi să foloseşti prin credinţă Numele lui Cristos ca o cheie cu care să descui inima Tatălui, atâta timp cât acest Nume minunat te influenţează prea puţin spre ascultare în problema atât de importantă a unităţii, pe care El doreşte să o promoveze între copiii Săi?

(a) Porunca solemnă a lui Cristos

Isus a poruncit ucenicilor Săi: „ Vă dau o poruncă nouă: să vă iubiţi unii pe alţii; cum v-am iubit Eu, aşa să vă iubiţi şi voi unii pe alţii.' (Ioan 13.34). Şi observaţi cum le-a pregătit inimile pentru ca ei să se deschidă şi să primească porunca Lui. El însuşi îşi menţiona Numele: „EU vă dau o poruncă nouă". De fapt, El spunea: ,JPorunca aceasta este semnată de Mine. Şi după ce voi pleca, iar focul discordiei

90

va izbucni între voi, amin ti ţi-vă cuvintele pe care vi le spun acum şi lăsaţi ca ele să stingă flăcările".

în acest pasaj de adio, Cristos accentua faptul că porunca Lui era şi un dar; niciodată buzele Lui nu rostiseră cuvinte mai dulci. El a oferit la sfârşit cel mai bun vin al Său. Şi printre alte lucruri pe care Cristos le-a lăsat moştenire ucenicilor Săi, se numără şi această poruncă pe care El le-o dă, după cum un tată îşi scoate inelul din deget şi-1 oferă fiului său. în cele din urmă, Isus a adăugat cel mai puternic motiv pentru a-i face pe urmaşii Săi să asculte porunca Lui: „Cum v-am iubit Eu, aşa să vă iubiţi şi voi unii pe alţii".

Creştine! Oare nu este îndreptăţită dragostea lui Cristos să-ţi ceară să faci orice lucru pentru El? Dacă ar trebui să-ţi dai viaţa pentru Cel ce te-a iubit până la moarte, te-ai lepăda de el? Aşadar, dragostea Lui nu te poate convinge să nimiceşti certurile şi discordiile tale? Cristos a pus un mare accent pe acest lucru, ca şi cum bucuria Lui şi a ucenicilor Săi ar fi fost închisă în această singură poruncă a dragostei de semeni: „ V-am spus aceste lucruri, pentru ca bucuria Mea să rămână în voi şi bucuria voastră să fie deplină." (Ioan 15.11).

Dar încă nu ne aflăm la ultima verigă a acestui lanţ de aur al învăţăturii lui Cristos. El Şi-a manifestat o dragoste

Page 43: Crestinul in Armatura Completa Vol. 2

adâncă pentru ucenici, dragoste care I-a dat putere să moară pentru fiecare din ei. Apoi, cu îndrăzneală, le-a mărturisit că ei vor fi prietenii Lui dacă vor realiza ceea ce le-a solicitat El: „ Voi sunteţi prietenii Mei, dacă faceţi ce vă poruncesc Eu.'' (v. 14). în final, luând aceasta drept garanţie că ei vor umbla în unitate şi dragoste, aşa cum El le-a poruncit, El îşi deschide complet inima faţă de ei, fără a mai păstra vreun secret. El îi invita să-şi deschidă inima faţă de Dumnezeu şi să fie la fel de sinceri, cum fusese şi El faţă de ei. Şi iată că acum între ei se stabilea o nouă intimitate: „Nu vă mai numesc robi, pentru că robul nu ştie ce face stăpânul său." (v. 15) - adică: „din clipa în care veţi umbla în ascultare înaintea Mea şi în dragoste unul faţă de altul".

(b) Rugăciunea fierbinte a lui Cristos pentru% această dragoste

Dacă un pastor le predică enoriaşilor săi cu multă convingere despre un anumit dar sau datorie şi apoi intră în cămăruţa sa şi-L roagă pe Dumnezeu să ofere acest dar turmei sale, tu crezi că el a fost sincer. Mântuitorul nostru binecuvântat ne învaţă pe noi, pastorii, unde să mergem după ce părăsim amvonul şi ce să facem acolo.

De îndată ce Cristos Şi-a încheiat predica, El a mers să Se roage pentru ucenicii Săi. Unitatea şi pacea reprezentau moştenirea pe care El dorea atât de mult să le-o lase, încât Se duce la Dumnezeu şi-L roagă

43

să le dea aceste lucruri: „Sfinte Tată, păzeşte în Numele Tău pe aceia pe care Mi i-ai dat' (Ioan 17.11). Apoi, el a adăugat: ,JPentru ca ei să fie una, cum suntem şi noi", ca şi cum El ar fi întrebat: „Tată, a fost vreodată vreo neînţelegere între Tine şi Mine? Atunci, din ce cauză cei ce Ne aparţin Ţie şi Mie nu se înţeleg între ei?" Din nou, Cristos continuă să Se roage fierbinte pentru aceeaşi îndurare, nu pentru că ar fi fost prea greu să smulgă această binecuvântare de la Dumnezeu, ci pentru că, de dragul lor, El dorea ca între copiii Săi să fie unitate şi dragoste. Observaţi de asemenea că Isus n-a rostit nici un cuvânt pentru viaţa Lui, însă S-a rugat de două ori pentru această unitate. Aşadar, cum am putea să-i negăm valoarea?

El Şi-a avertizat copiii cu privire la ceea ce vor avea de întâmpinat din partea lumii: tot felul de încercări. Totuşi, El nu S-a rugat atât de mult pentru imunitatea lor faţă de suferinţă, cât S:a rugat împotriva discordiilor dintre ei. El ştia că dacă sfinţii Săi vor arăta milă unii faţă de alţii, atunci acest foc ceresc al dragostei va stinge flăcările focului aprins de prigonitorii lor sau, cel puţin, va nimici teama de ei. într-un cuvânt, sfinţii care trăiesc în certuri şi neînţelegere păcătuiesc împotriva rugăciunilor fierbinţi înălţate de Cristos pentru ei. (c) Preţul plătit de Cristos pentru obţinerea păcii După cum Isus a mers de la predicarea păcii la smulgerea ei din cer, prin rugăciune, tot aşa El a mers de la rugăciune până la plătirea preţului necesar obţinerii păcii, dar rugăciunile Lui nu se asemănau cu ale unui cerşetor, cum sunt ale noastre. El îl ruga pe Dumnezeu să-I dea numai acel lucru pentru care El plătise. Şi Calvarul reprezintă locul în care El a plătit de bunăvoie, prin sângele Său, preţul păcii. în primul rând, se referea la pacea noastră cu Dumnezeu, dar Cristos avea în vedere şi o altă pace: dragostea între fraţi. Prin urmare, sfinţenia Cinei Domnului, sărbătoarea de aducere aminte a morţii lui Cristos, nu numai că pecetluieşte pacea noastră cu Dumnezeu, dar exprimă şi dragostea dintre noi.

Şi acum, mai este nevoie să-ţi demonstrez de ce scumpul nostru Domn a urmărit acest plan de strângere a poporului Său în unitatea Duhului? într-adevăr, Cristos a intenţionat ca Biserica să fie casa Lui, unde El să Se odihnească. Dar câtă linişte poate fi într-o casă cuprinsă de flăcări? Aceasta este împărăţia Lui; dar cum pot fi ţinute legile Lui, dacă toţi urmaşii Săi se ceartă şi luptă îrttre ei? Legile sunt tăcute când oamenii merg la război.

într-un cuvânt, Biserica lui Cristos este un popor chemat din lume pentru a-L cinsti înaintea naţiunilor. Petru spunea: „Dumnezeu Şi-a aruncat privirile peste Neamuri, ca să aleagă din mijlocul lor un

92

popor care sâ-Ipoarte Numele." (F. A..15.14) - adică, un popor pentru gloria Sa. Dar un popor gelos, dezbinat, nu poate aduce nici o laudă Numelui lui Cristos. Când Isus Se ruga pentru poporul Lui să fie una, El folosea următorul argument: „Pentru ca lumea să creadă că Tu M-ai trimis." (Ioan 17.21). îmi sângerează inima când aud atâtea buze profanându-L pe Cristos. Şi această vorbire de rău se datorează în primul rând dezbinărilor dintre sfinţi.

2. Creştinii ar trebui să caute pacea de dragul lor înşişi (a) Relaţiile dintre voi cheamă la unitate

Pavel spune despre credincioşi: „Căci toţi sunteţi fii ai lui Dumnezeu, prin credinţa în Cristos Isus." (Gal. 3.26) - fii ai

Page 44: Crestinul in Armatura Completa Vol. 2

lui Dumnezeu nu numai prin creaţie, ci prin credinţa în Isus Cristos. Deoarece El este temelia noii rudenii dintre credincioşi, El te-a aşezat aproape de alţi sfinţi. Voi aţi fost plămădiţi în acelaşi pântece al Bisericii, concepuţi de aceeaşi sămânţă a Cuvântului, prin care (după cum s-a menţionat deja) aţi devenit fraţi de sânge. Inima lui Iosif era legată mai mult de Beniamin decât de ceilalţi fraţi, deoarece amândoi aveau aceiaşi părinţi. Dacă Trupul lui Cristos nu se armonizează, cine s-ar putea înţelege? Cristos a avut mare grijă să îndepărteze orice prilej de ceartă dintre sfinţi; deci, aceasta face ca disensiunile dintre ei să pară copilăreşti şi păcătoase.

Uneori, un copil se supără dacă părinţii arată mai multă afecţiune fraţilor săi decât lui însuşi; când se întâmplă acest lucru, el se mânie pe ei, iar ei îl dispreţuiesc. Dar în familia lui Dumnezeu nu există un astfel de favoritism - toţi sunt iubiţi de Fiul lui Dumnezeu în aceeaşi măsură. „ Trăiţi în dragoste, după cum şi Cristos ne-a iubit şi S-a dat pe Sine pentru noi." (Ef. 5.2). Cristos este pentru Biserică ceea ce sufletul este pentru trup. Fiecare credincios se poate bucura de plinătatea lui Cristos, de toată inima şi dragostea Sa, de parcă ar fi singura persoană care L-ar avea pe Mântuitorul.

De multe ori, un tată firesc se arată părtinitor. Nu toţi copiii lui sunt moştenitori, iar aceasta face ca între ei să fie semănată sămânţa discordiei, aşa cum s-a întâmplat cu Iacov. Dar Cristos Şi-a făcut cunoscută voia Sa, astfel încât toţi pot beneficia în aceeaşi măsură de „mântuirea de obşte" şi de .jnoştenirea sfinţilor în lumină" (Iuda 3; Col. 1.12). Fiecare se poate bucura de această fericire fără să deranjeze pe altul, aşa cum milioane de oameni privesc toţi odată acelaşi soare. Nici unul nu-i stă altuia în lumină.

Isus a liniştit toate neînţelegerile şi preferinţele când S-a rugat: ,Jiu le-am dat slava pe care Mi-ai dat-o Tu, pentru ca ei să fie una"

44

(Ioan 17.22). Nici un om nu poate invidia pe un altul care are mai mult, când vede că slava îi aparţine şi lui în aceeaşi măsură. Este adevărat că există diferenţe între darurile naturale şi cele exterioare ale creştinilor; unii sunt mai bogaţi în ele, alţii mai săraci. Dar oare aceste talente sunt suficient de importante pentru a provoca războiul între cei ce aşteaptă să fie răpiţi în acelaşi cer?

(b) Gândeşte-te pe al cui teritoriu te afli

Nu locuieşti tu în mijlocul vrăjmaşilor tăi? Neînţelegerea dintre slujitorii lui Avraam şi cei ai lui Lot a fost agravată de prezenţa popoarelor păgâne vecine: „S-a iscat o ceartă între păzitorii vitelor lui A vraam şi păzitorii vitelor lui Lot. Canaaniţii şi fcrcziţii locuiau atunci în ţară." (Gen. 13.7). Cearta ivită între copiii lui Dumnezeu, în timp ce ei sunt priviţi de oamenii necredincioşi, provoacă vorbirea de rău, care îi dezonorează atât pe ei, cât şi religia lor.

Spune-mi, acum: cine sunt aceşti oameni care ne-au însoţit tot timpul când oamenii lui Dumnezeu s-au certat pe ascuns între ei? Spionii lui Satan au observat pe ascuns orice comportare nepotrivită printre creştini şi au făcut-o cunoscută lumii întregi. Şi aceşti oameni fireşti au o abilitate drăcească de a folosi această dispută pentru scopurile lor rele. De fapt, ei aşteaptă cu înfrigurare să serbeze isprăvirea lucrării de mutilare a sfinţilor care s-au rănit unul pe altul. Ei doresc în mod sincer să ne distrugă în acest mod; apoi, ei ne vor vindeca de rănile noastre trimiţându-ne una atât de profundă, încât vor zdrobi sufletul nostru, Evanghelia, totul.

Creştine, le vei îngădui tu lui „Irod" şi lui ,filat" să te dezonoreze? Ei şi-au unit forţele pentru a-şi întări mâinile împotriva lui Cristos. Nu doreşti şi tu să lupţi împotriva vrăjmaşului comun ţie şi Domnului Isus? Este tragic când marinarii se ceartă între ei în vreme ce duşmanul încearcă să distrugă vasul.

(c) Gândeşte-te la consecinţele disputei

Este timpul să examinăm cinci consecinţe majore ale disputei dintre creştini.

(i) Tu pui o stavilă creşterii harului. Sufletul nu poate prospera când este infectat de discordie, după cum trupul unui om nu se poate bucura de febră. După cum febra trebuie oprită, astfel încât să se ajungă la o temperatură normală a organismului, tot astfel trebuie stins şi focul dintre creştini.

Apostolul Pavel ne arată cum pot prospera oamenii săraci în duh - tratamentul lui se compune din sinceritate şi dragoste. Dacă sunt păstrate aceste calităţi, tot trupul se va zidi Jn dragoste" (Ef. 4.16). Mă rog ca în aceste vremuri

Page 45: Crestinul in Armatura Completa Vol. 2

de la urmă, creştinii să se ridice din mocirla egoismului

45

spre locul .sostirii adevărului în dragoste"- sau fiind sinceri în dragoste. Este dorinţa lui Cristos ca fiecare fiu şi fiică a lui Dumnezeu „să crească în toate privinţele" (v. 15).

(ii) Tu întrerupi comuniunea cu tronul harului. Este imposibil să treci de la ceartă la rugăciune cu un duh liber. Şi chiar dacă ai fi atât de îndrăzneţ încât să baţi la uşa lui Dumnezeu, tu vei fi primit cu răceală: ,J^asă-ţi darul acolo înaintea altarului şi du-te întâi de te împacă cu fratele tău; apoi vino de adu-ţi darul." (Mt. 5.24). Dumnezeu nu va mânca pâinea noastră dospită - adică rugăciunea amestecată cu amărăciunea duhului. Mai întâi a fost reînnoită pacea şi s-a încheiat legământul de prietenie şi dragoste dintre Laban şi Iacov şi apoi „Iacov a adus o jertfă pe munte şi a poftit pe fraţii lui să mănânce. " (Gen. 31.54).

Chiar şi necredincioşii îşi pot da seama că atunci când spiritele sunt înfierbântate nu se poate încheia nici o tranzacţie serioasă. Iată de ce senatorii romani obişnuiau să intre în templul lor şi să-şi lase acolo controversele înainte de a intra în Senat pentru a discuta problemele statului. Oare noi îndrăznim să ne apropiem de altarul lui Dumnezeu pentru a ne ruga în vreme ce inimile noastre sunt pline de mânie şi invidie? O, Dumnezeule, smereşte-ne!

(iii) Tu întrerupi comuniunea cu alţi creştini. După cum nici o naţiune nu produce tot ce-i este necesar, ci trebuie să importe unele bunuri, tot astfel nici un creştin nu poate trăi fără să împrumute de la fraţii lui. Acest lucru reiese din cuvintele: „prin ceea ce d]ă fiecare încheietură, potrivit cu lucrarea fiecărei părţi în măsura ei" (Ef. 4.16). într-adevăr, cele mai mari câştiguri, creştinii le obţin din împărtăşirea mutuală a harului, slujbei şi puterii. De exemplu, Pavel spunea creştinilor din Roma că dorea mult să-i vadă, astfel încât să împartă cu ei unele daruri spirituale, „ca să ne îmbărbătăm laolaltă în mijlocul vostru, prin. credinţa pe care o avem împreună, şi voi şi eu." (Rom. 1.12).

Certurile întinează relaţiile dintre credincioşi; ele sunt tot atât de nocive pentru comuniunea dintre creştini, ca o epidemie pentru piaţa alimentară. Comunicarea izvorăşte din comuniunea întemeiată pe unitate. Biserica înregistrează o creştere în timpul prigonirii şi încercării. Credincioşii răspândesc sămânţa pretutindeni, ducând Evanghelia şi acolo unde încă nu ajunsese. Dar, precum o furtună năprasnică, dezbinările spulberă sămânţa.

(iv) Tu rişti scăderea harului şi înmulţirea păcatului. Disputa deschide uşa pentru tot mai multe păcate: „Dar dacă aveţi în inima voastră pizmă amară şi un duh de ceartă, să nu vă lăudaţi" (Iac. 3.14),

95

adică să nu vă consideraţi creştini prea buni, căci chiar dacă aţi avea cunoştinţa şi darurile fiinţelor cereşti, acest păcat v-ar face să semănaţi mai mult cu demonii decât cu îngerii. Prin următoarele cuvinte, Iacov explică afirmaţia lui: „Căci acolo unde este pizmă şi duh de ceartă, este tulburare şi tot felul de fapte rele." (v. 16). Disputa este forja lui Satan, şi dacă el reuşeşte să-1 aprindă pe creştin, îl va putea modela după bunul lui plac cu ciocanul ispitei. De exemplu, când s-a mâniat, Moise a vorbit într-un mod neînţelept. Aşadar, păcatul care-1 prinde pe om în cursa lui, încât el se găseşte în imposibilitate de a mai face vreo faptă neprihănită, nu poate fi considerat un păcat mic. .Mânia omului nu lucrează neprihănirea lui Dumnezeu." (Iac. 1.20).

(v) Disputele preced judecata. Un cer înnorat prevesteşte ploaia; iar marinarii se aşteaptă să vină furtuna când valurile încep să se umfle cu zgomot. Astfel, judecata se înteţeşte când feţele creştinilor se înăspresc de nemulţumire, precum bubuitul unui tunet înainte de furtună. Când copiii se ceartă, ei se pot aştepta ca tatăl lor să vină şi să-i despartă cu nuiaua. Proorocul lui Dumnezeu „va întoarce ...inima copiilor spre părinţii lor, ca nu cumva, (spune Domnul), la venirea Mea, să vă lovesc ţara cu blestem." (Mal. 4.6).

Cearta îi situează pe oameni în apropierea blestemului, deoarece Dumnezeu aduce o aspră judecată asupra oamenilor pe care El îi părăseşte. Scriptura menţionează că oamenii certăreţi nu se pot aştepta ca Dumnezeu să rămână multă vreme în mijlocul lor. Când căpitanul părăseşte vasul, putem fi siguri că acesta este pe cale să se scufunde. ,fiţi cu un cuget", îndemna Pavel. „Trăiţi în pace, şi Dumnezeul dragostei şi al păcii va fi cu voi." (II Cor. 13.11).

Dumnezeu a venit prin Moise să aducă o mare eliberare israeliţilor şi ca o mărturie a binelui pe care Dumnezeu îl avea în vedere faţă de ei, Moise a încercat să împace doi fraţi care se certau. Dar bunătatea lui nu a fost acceptată şi această respingere a avut ca efect prelungirea anilor de robie a israeliţilor în Egipt. „La auzul acestor vorbe, Moise a

Page 46: Crestinul in Armatura Completa Vol. 2

fugit şi s-a dus de a locuit ca străin în ţara Madian." (F. A. 7.29). După aceea, timp de 40 de ani, nu s-a mai făcut nici o referire la eliberare. Oare respingerea păcii vindecătoare a lui Dumnezeu nu a îndepărtat îndurarea şi ne-a lăsat să gemem datorită vremurilor de încercare pe care le trăim?

3. Creştinii ar trebui să urmărească pacea de dragul altora Augustin îi îndemna pe creştini să nu dispere în ce priveşte problema mântuirii oamenilor necredincioşi, ci să se dăruiască pe ei înşişi păcii şi

96

unităţii care i-ar încuraja să caute neprihănirea. Adu-ţi aminte că singurul loc din care Dumnezeu trebuie să-Şi smulgă copiii Săi este lumea. Noi putem pava o cale de mântuire pentru cei necredincioşi lăsându-i să vadă adevărul şi căile lui Dumnezeu în dragostea noastră faţă de fraţii şi surorile în Cristos. Aşadar, după cum porumbeii se apropie de noi când le aruncăm boabe de chimen, tot aşa îi putem atrage pe necreştini prin manifestarea dragostei creştine. Acesta este aurul care acoperă Templul lui Dumnezeu - Biserica - pentru a-i determina pe oameni s-o iubească atunci când îi văd frumuseţea.

Oamenii se tem să locuiască într-un loc bântuit de duhuri rele. Dar oare iadul ar putea găzdui ceva mai rău decât duhul dezbinării? Creştinilor, trăiţi în armonie între voi şi numărul vostru va creşte. Primii creştini „erau nelipsiţi de la Templu în fiecare zi, frângeau pâinea acasă şi luau hrana cu bucurie şi curăţie"de inimă" (F. A. 2.46). Şi observaţi care a fost consecinţa părtăşiei lor - „Ei erau plăcuţi înaintea întregului norod. Şi Domnul adăuga în fiecare zi la numărul lor pe cei ce erau mântuiţi. * (v. 47).

Dragostea adevărată era atât de străină pentru lume, încât, probabil că la început, lumea s-a amuzat şi apoi şi-a manifestat curiozitatea faţă de o astfel de doctrină divină care poate muia inimile oamenilor, poate modela natura lor aspră şi îi poate uni în această familie a dragostei. Şi aceste lucruri au contribuit la convingerea multor oameni din afară, dar şi dinăuntrul Bisericii. Dar, din păcate, aurul s-a înnegrit sau, altfel spus, pacea dintre creştini s-a tulburat tot mai mult şi a început să sece, iar în Biserică au apărut spărturi. Aceste deficienţe au fost atât de evidente, încât trecătorii se temeau să intre. Aproape că Neamurile fuseseră convinse să îmbrăţişeze religia iudaică, dar datorită disputelor ei, au devenit precauţi.

Creştine, nu îngădui ca astfel de păcate, cum sunt certurile şi dezbinările, să împietrească viaţa ta! Oare nu te temi îndeajuns de Dumnezeu, de îndrăzneşti să aşezi o piatră de poticnire, datorita căreia oamenii se pot răni, şi să sigilezi mormântul celui păcătos? Ei bine, chiar dacă eşti nevinovat de sângele celor ce mor în păcatul lor, fii atent să nu contribui la împietrirea sufletelor prin neînţelegerile iscate în Biserică.

PACE CU CREAŢIA

Pe când Adam era fără păcat, el s-a bucurat văzând cum fiarele câmpului veneau la el pentru a-şi primi numele; ele îl recunoşteau ca stăpân ce-şf exercita autoritatea oferită de Dumnezeu. Dar de îndată ce

7 - Creştinul în Armătură

46

omul a încetat să asculte de Dumnezeii, toate animalele au uitat de supunere şi de atunci au creat mereu probleme stăpânului lor.

Dar când Dumnezeu şi omul se reîntâlnesc în legământul fericit al păcii. Dumnezeu îşi potoleşte mânia împotriva copiilor Săi răzvrătiţi şi războiul dintre ei şi fiarele câmpului încetează. „în ziua aceea, voi încheia pentru ei un legământ cu fiarele câmpului, cu păsările cerului." (Os. 2.18). Iar „ziua aceea" este cea în care Dumnezeu ne logodeşte prin credincioşie cu El însuşi (v. 20). Deci, originea păcii cu creaţia este pacea cu Dumnezeu.

Dar trebuie să-ţi amintesc că, în suveranitatea lui Dumnezeu, cei neprihăniţi nu se pot bucura pe deplin de pacea cu creaturile Sale. într-adevăr, Tatăl are libertatea de a-i mustra cu asprime pe aleşii Săi, iar creaturile Sale devin adesea nuiaua pe care El o foloseşte. De exemplu, apa îl poate îneca pe un sfânt şi focul îl poate preface în cenuşă pe un altul; totuşi, în ele însele aceste elemente se găsesc în armonie cu credincioşii. Dumnezeu nu le trimite cu scopul de a-i răni pe copiii Săi - El doreşte ca ele să acţioneze spre binele sfinţilor care păcătuiesc.

Page 47: Crestinul in Armatura Completa Vol. 2

Dumnezeu foloseşte elementele creaţiei împotriva celor nemântuiţi, aşa cum un prinţ trimite un general împotriva unui grup înarmat de trădători, cu autoritatea de a-i pedepsi pentru răzvrătirea împotriva Făcătorului lor. Dar, datorită noului Legământ făcut în sângele Domnului Isus Cristos, această poruncă a luat o nouă întorsătură: ,JWergi, focule, şi fii carul în care un sfânt este adus de pe pământ la Mine, în gloria cerească. Mergi, apă, şi adu-Mi un alt credincios". Este adevărat că uneori elementele creaţiei pot aduce o aspră corecţie; dar, totodată, ele sunt pline de îndurare şi slujesc creştinului, având la bază bunele intenţii ale lui Dumnezeu. „De altă parte, ştim că toate lucrurile lucrează împreună spre binele celor ce iubesc pe Dumnezeu, şi anume spre binele celor ce sunt chemaţi după planul Său." (Rom. 8.28).

III. ECHIPAMENTUL EVANGHELIEI PĂCII

CE SE ÎNŢELEGE PRIN ACEASTĂ ECHIPARE CU EVANGHELIA PĂCII?

Noi putem înţelege mai bine ce înseamnă acest echipament, dacă observăm cărui mădular îi este destinată - „piciorul", singurul mădular al trupului care poate fi încălţat. Şi fiind încălţămintea soldatului, această componentă a armăturii constituie mai degrabă o armă decât o podoabă. Această componentă a armăturii este aiât de necesară, încât soldatul nu-şi poate îndeplini misiunea fără a beneficia de protecţia ei în timpul

47

marşului îndelungat peste pietrele ascuţite. Cât de mult ar putea merge pe o astfel de cale, fără să se rănească? Şi chiar dacă s-ar întâmpla ca drumul să fie neted, picioarele lui lipsite de încălţăminte sunt vulnerabile la un climat umed şi răcoros, şi astfel tot trupul se poate îmbolnăvi. Şi, ca o consecinţă a lipsei lui de pregătire, el va fi ţintuit la pat, când, de fapt, ar trebui să fie pe câmpul de luptă. în zilele noastre, majoritatea trupelor sunt nimicite mai degrabă datorită febrei decât focului duşmanilor.

- Acum, voinţa este pentru suflet ceea ce piciorul este pentru trup. După cum piciorul duce tot trupul, voinţa sprijină omul în întregime, trupul şi sufletul deopotrivă. Noi mergem oriunde ne duce voinţa noastră. Şi ceea ce încălţămintea este pentru picior, acea „echipare" - a sufletului creştinului - vizează voinţa. Omul ale cărui picioare sunt bine încălţate nu se teme să calce pe gros sau pe subţire, pe ceva plăcut sau urât, pe pietre sau paie, dar cel ce are nişte pantofi fragili dă înapoi când picioarele ating noroiul şi ţipă când se împiedică de vreo piatră ascuţită. Astfel, când voinţa şi inima unui om sunt gata pentru orice lucrare, el este încălţat şi înarmat împotriva oricărui necaz prin care ar trebui să treacă pentru a-şi duce la îndeplinire misiunea.

Unii spun că irlandezii se deplasează cu o aşa agilitate, încât ei trec peste nisipul mişcător unde alţii se scufundă şi mor. Inimile echipate pot face acelaşi lucru; acolo unde sfinţii aleargă, alţii nici nu pot merge. Ei nu se sperie, ci cântă în încercările lor. De exemplu, David nu fusese niciodată mai mulţumit ca atunci când se ascundea în peşteră: „Inima mea este tare, Dumnezeule, inima mea este tare", mărturisea el, „voi cânta, da, şi voi suna din instrumentele mele" (Ps. 57.7). Dacă inima lui David n-ar fi fost tare în vremea de criză, dacă n-ar fi avut această pregătire, el ar fi fost zdrobit de teamă, şi nu ar mai fi cântat când vrăjmaşii urmăreau să-1 nimicească.

DE CE AM NUMIT-O „ECHIPAMENTUL EVANGHELIEI PĂCII"?

Deoarece Evanghelia este principalul instrument al lui Dumnezeu prin care El lucrează în voinţa omului ca să-1 pregătească pentru vremea de încercare. Este slujba cu care ne îndeletnicim, dacă noi predicăm Evanghelia, pentru a face un popor dornic - „un popor pregătit pentru Domnul" (Lc. 1.17). După cum un căpitan bate toba într-o. cetate pentru a chema la arme şi în slujba regelui lor, o companie de voluntari, tot astfel Evanghelia îi cheamă pe oameni să fie gata pentru slujba lui Dumnezeu, indiferent de preţul care ar trebui plăti.

99

Apoi, ,f vanghelia păcii" aduce vestea bună a păcii între Dumnezeu şi om, pecetluită cu sângele lui Cristos. Acesta este un dar bogat pentru păcătoşii care se pocăiesc şi care au trăit în aşteptarea înfricoşată a judecăţii şi văpăii unui foc „din partea Domnului care i-ar fi nimicit" (Evr. 10.27). Şi, de îndată ce aud de pace prin vestirea Evangheliei - şi ea le este confirmată în cugetele lor de Duhul Sfânt - în ei apare o viaţă nouă. Şi aceşti oameni care odată erau plini de teamă, tremurând în faţa celei mai neînsemnate ameninţări, acum sunt „încălţaţi cu râvna Evangheliei păcii' şi spun zâmbind - aşa cum a făcut Isus celor ce veneau la El cu săbii şi ciomege: „Pe cine căutaţi?" (Ioan 18.4). „Deci, fiindcă suntem socotiţi neprihăniţi prin credinţă, avem pace cu Dumnezeu, prin Domnul nostru Isus Cristos." (Rom. 5.1).

Page 48: Crestinul in Armatura Completa Vol. 2

Această pace-a Evangheliei lucrează atât de puternic, încât îi face pe creştini „să se bucure în necazurile lor" (v. 3). Şi găsim că aceste cuvinte ale Scripturii înfăţişează cel puţin două puncte ale doctrinei - în primul rând, este de datoria celui sfânt să fie pregătit pentru orice încercare; şi, în al doilea rând, pacea Evangheliei echipează creştinul pentru a face faţă oricărui necaz care s-ar ivi.

PREGĂTIREA PENTRU ÎNCERCĂRI

Este datoria noastră ca credincioşi să fim pregătiţi pentru a îndura orice dificultate şi încercare pe care Dumnezeu ar îngădui-o în umblarea noastră creştină. Şi sfinţii nu vor fi lipsiţi niciodată de aceste încercări. După cum Cristos spunea despre săraci, ei întotdeauna ne vor însoţi. Augustin spunea că sudoarea de sânge pe care Cristos o simţea semnifica suferinţele pe care avea să le îndure în trupul Său mistic, Biserica. După cum trupul lui Cristos a fost înălţat pe o cruce, nici unul din mădularele Lui nu poate fi scutit acum să poarte crucea. Când se apropie de fiecare dintre noi, ea nu ne va vorbi de gloria Mântuitorului, dacă ne supunem doar în mod pasiv voii lui Dumnezeu; dacă Dumnezeu doreşte să ne conducă spre moarte, noi trebuie să fim gata să ascultăm cu o răbdare activă şi sfântă.

Am auzit de un epitaf care n-ar trebui niciodată gravat pe mormântul unui creştin: „A/c/ zace un om împotriva voii lui". Pavel avea gândul sfânt al lui Cristos când mărturisea: „Eu sunt gata nu numai să fiu legat, dar chiar să şi mor în Ierusalim pentru Numele Domnului Isus."(F. A. 21.13). Scepticii ar putea gândi că îndrăzneala apostolului se arăta numai când duşmanul era departe, dar când trebuia să privească moartea în faţă, el era cuprins de teamă. Nu, ci chiar şi atunci, Pavel

48

rămânea ferm în hotărârea lui: „Căci eu sunt gata să fiu turnat ca o jertfi de băutură şi clipa plecării mele este aproape'' (II Tim. 4.6).

Dacă ai asculta cu atenţie, l-ai putea auzi pe Pavel vorbind ca şi > cum moartea lui ar fi fost un fapt împlinit. Şi el era mort înainte să fi primit lovitura - nu de teamă, ci mort faţă de orice împotrivire. Din punct de vedere al legii, un criminal este mort de îndată ce judecătorul rosteşte sentinţa, deşi omul condamnat ar mai putea supravieţui câteva săptămâni. Din perspectiva Evangheliei, spunem că sunt morţi numai cei ce se supun de bunăvoie autorităţii Tatălui lor şi sunt gata să moară.

Seninătatea lui Pavel devine mai evidentă dacă ne gândim cât de eminentă era moartea lui. Probabil că el ştia că va fi decapitat, deoarece el face aluzie la vărsarea sângelui sau a vinului folosit în jertfe. Iar jertfa pe care el o oferea de bunăvoie în serviciul lui Cristos şi a Bisericii Sale se asemăna turnării Jertfei de băutură" a credincioşilor înaintea lui Dumnezeu. Iar acum, permiteţi-mi să vă ofer câteva motive pentru care noi toţi trebuie să fim pregătiţi pentru un astfel de sacrificiu.

DE CE TREBUIE SĂ FIE PREGĂTIŢI CREŞTINII PENTRU ÎNCERCĂRI

1. Cristos porunceşte această pregătire a sufletului O atitudine supusă se impune în orice lucru pe care Dumnezeu l-ar cere din partea creştinilor - precum sigiliul pe o monedă, ea este valabilă în contul lui Dumnezeu: ,^.du-le aminte ...să fie gata să facă orice lucru bun", spunea Pavel (Tit 3.1). Acest text sugerează un vas modelat pentru întrebuinţarea stăpânului său. Nimănui nu-i place să spele o cană ca apoi, când doreşte s-o folosească, s-o găsească din nou murdară; el va căuta un vas curat pentru o întrebuinţare imediată. Astfel, Dumnezeu aşteaptă ca noi să ne păstrăm inimile curate de întinăciunea păcatului, dar sentimentele noastre să fie îndreptate spre El: ,J)eci, dacă cineva se curăfeşte de acestea, va fi un vas de cinste, sfinţit, folositor Stăpânului său, destoinic pentru orice lucrare bună." (II Tim. 2.21).

Dumnezeu îi cheamă pe cei răscumpăraţi să se pregătească nu numai pentru slujire, dar şi pentru suferinţă: „Dacă voieşte cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea în fiecare zi şi să Mă urmeze." (Lc. 9.23). Aceste cuvinte s-ar putea numi contractul creştinului, pecetluit de Duhul lui Dumnezeu, deoarece oricine doreşte să fie slujitorul lui Cristos trebuie să fie de acord cu această relaţie înainte de a-L putea numi Stăpân. Principala pregătire pe care Domnul a făcut-o slujitorilor Săi a avut în vedere pacea în suferinţă. Cristos a

101

manifestat o_ deosebită grijă când S-^ atins de inimile slujitorilor Săi, căci dacă ei II iubesc cu adevărat, ei nu numai

Page 49: Crestinul in Armatura Completa Vol. 2

că vor îndura dificultăţile ivite în slujirea Lui, ci vor fi pregătiţi în acest scop. în acest sens, Dumnezeu a inclus 4 pasaje în Scriptură:

(a) Creştinul „trebuie să se lepede de sine însuşi"

Cristos îi cere unui sfânt să-şi predea voinţa în mâinile Lui. Din ziua în care el intră în slujba lui Cristos, răspunsul la chemarea Mântuitorului trebuie să fie: ,JDa, vreau".

(b) Cristos dă celui credincios o cruce pe care „s-o ia", înainte de a-i oferi o cunună

El nu doreşte doar ca un creştin „săpoarte" crucea - deoarece oamenii necredincioşi fac aceasta împotriva voinţei lor - ci „s-o ia". Desigur, El nu ne sugerează să ne facem propria cruce şi să ne avântăm de bunăvoie în necaz, ci doreşte ca noi să luăm crucea pe care El a pregătit-o pentru noi. Noi n-ar trebui să părăsim drumul printr-un schimb înşelător pentru a scăpa de necaz, ci să acceptăm sarcina pe care Dumnezeu a ales-o, ca şi cum ne-ar fi făcut o favoare, îngăduind să suferim pentru El. Nimeni nu se apleacă să ridice un lueru lipsit de valoare; dar Cristos cere copiilor Săi să ia crucea aşa cum cineva ar ridica o perlă care i-ar fi apărut în cale.

(c) Cristos doreşte ca omul sfânt să-şi ia crucea ,jn fiecare zi" Chiar şi atunci când nu există nici o povară pe umerii celui sfânt, el

trebuie să poarte una în inima lui - pregătindu-se în permanenţă pentru a răspunde chemării de la început. Când Pavel mărturisea că „murea zilnic", el spunea de fapt că era gata să moară - el nu lăsa ca preocupările şi bucuriile prezente să fie întunecate de încercările viitoare.

Dumnezeu le-a spus iudeilor să mănânce Pastele cu mijlocul încins, încălţămintele în picioare şi toiagul în mână (Ex. 12.11). Şi, în timp ce Tatăl îl ospătează pe creştin cu mângâiere, el trebuie să fie încălţat cu râvna Evangheliei şi să-şi aducă aminte că nu cinează acasă, ci într-un han, gata să-şi continue drumul, de îndată ce s-a înviorat.

(d) Creştinul trebuie „să-L urmeze pe Cristos" în timp ce-şi poartă crucea

Dumnezeu nu doreşte ca omul sfânt să stea tăcut şi supărat sau să trebuiască să fie înduplecat pentru a-L urma pe Cristos, ci s-o pornească de bunăvoie, aşa cum un soldat îşi urmează comandantul. Totuşi, Cristos nu este ca un general care îşi trimite oamenii în luptă indiferent de voinţa lor. în loc să poruncească, El invită: „O voi ademeni şi o voi duce în pustie, şi-i voi vorbi pe placul inimii ei" (Os. 2.14). O inimă plină de har îl va urma pe Isus în pustia suferinţei, aşa cum o îndrăgostită

49

merge cu preaiubitul ei într-o grădină liniştită, pentru a se bucura de prezenţa lui. Creştinul este satisfăcut de Cristos, prin Cuvântul şi prin Duhul Său, dorind să-L urmeze pretutindeni.

2. Cristos merită această pregătire a sufletului

Haideţi acum să analizăm două motive specifice pentru care Fiul lui Dumnezeu merită pregătirea noastră pentru a suporta suferinţa.

(a) Cristos a îndurat suferinţa pentru noi

Când Dumnezeu L-a chemat pe Isus să fie Mijlocitorul nostru. El a avut de parcurs un drum mult mai anevoios decât ar putea fi vreodată drumul nostru. El a trebuit să meargă pe săbii şi suliţi, toate ascuţite de mânia lui Dumnezeu, iar mânia divină a fost cea mai dureroasă piatră dintre toate; totuşi, El a îndepărtat-o din drumul nostru. Dacă picioarele Lui n-ar fi fost încălţate cu dragoste pentru noi, El ar fi putut da înapoi, declarând că era o călătorie imposibilă.

Dar, a fost alegerea lui Cristos să sufere pentru noi. ,Jată-Mă că vin", îi spunea El Tatălui, „vreau să fac voia Ta, Dumnezeule! Şi Legea Ta este în fundul inimii Mele." (Ps. 40.7-8). Isus a răspuns chemării lui Dumnezeu precum un ecou repetă de două sau trei ori ceea ce tocmai s-a spus. El a fost pregătit în aşa măsură să-Şi sacrifice viaţa pentru a-i salva pe păcătoşi, încât la Cina cea de taină El Şi-a frânt în mod simbolic trupul şi Şi-a străpuns inima pentru a-Şi oferi sângele înainte ca duşmanii Săi să pună mâna pe El. Iată de ce nu putem să privim moartea Lui numai ca omorârea unui om nevinovat; ea a fost un sacrificiu oferit de bunăvoie lui Dumnezeu pentru toţi cei ce cred.

Page 50: Crestinul in Armatura Completa Vol. 2

Când a sosit momentul suferinţei, Cristos S-a îndreptat spre locul unde ştia că se află trădătorul şi a întâmpinat armele sumbre ale morţii. Ce ruşine dacă noi nu dorim să mergem o milă sau două pentru a împărtăşi suferinţele unui Mântuitor atât de blând! „Ce, un ceas n-aţi putut să vegheaţi împreună cu Mine?" întreba Cristos (Mt. 26.40). „Nu puteţi rămâne cu Mine, în vreme ce, din pricina voastră, sufăr durerile amare ale morţii?"

(b) Cristos Se îngrijeşte cu tandreţe de sfinţii care suferă

Cu cât un comandant se va purta cu mai multă blândeţe faţă de soldaţii lui, cu atât ei vor fi mai supuşi poruncilor sale. Haideţi acum să ne amintim câteva din harurile pe care Cristos le păstrează pentru fiecare din sfinţii Lui.

(i) In proporţionarea poverii pe care El o aşază pe umerii lor. Aceeaşi încărcătură care poate copleşi o corabie, ameninţând-o cu scufundarea, poate părea normală pentru un alt vas. Un sfânt poate naviga uşor sub

103

aceeaşi suferinţă pe care altul nu este în stare s-o poarte. Deoarece Cristos cunoaşte acest lucru, El însuşi uşurează povara creştinului mai slab, mărind-o pe cea a creştinului mai puternic. De exemplu, Pavel a lucrat mai mult decât toţi. El însuşi mărturisea: „Şi harul Lui faţă de mine n-a fost zadarnic." (I Cor. 15.10). Harul turnat de Dumnezeu asupra lui Pavel a fost atât de abundent, încât putea fi zadarnic dacă El n-ar fi distribuit în mod inegal lucrarea -Împărăţiei şi nu i-ar fi dăruit lui Pavel mai mult decât oferea el. Cristos cunoaşte perfect abilităţile spirituale ale fiecărui sfânt şi distribuie poverile astfel încât nici unul să nu fie doborât.

Pentru un om bogat în har, un dolar echivalează cu un penny al săracului. Pavel şi-a dăruit de bunăvoie viaţa pentru cauza lui Cristos, aşa cum unii creştini ar oferi câţiva bani din buzunarul lor. El a acceptat moartea cu mai multă uşurinţă decât ar fi îndurat alţii batjocura pentru Numele lui Cristos. Desigur, nu oricine are credinţa şi focul unui mar-tir - această avangardă este aleasă din toată armata de creştini.

(ii) în mângâierile pe care Ei le oferă celor ce suferă. Soldaţii care merg pe câmpul de luptă sunt siguri de plata lor - recompensa va fi mai mare în comparaţie cu a celor care au rămas în tabără. Aşadar, eu sunt sigur că există mai mult aur şi argint - mângâiere şi bucurie - în câmpul suferinţelor lui Cristos decât în căminele unde este prosperitate şi linişte.

Făgăduinţele lui Dumnezeu sunt asemenea vinului puternic păstrat la nevoie: „Cbeamă-Mă în ziua necazului", spune El (Ps. 50.15). Cu siguranţă, noi îl putem chema pe Dumnezeu şi în vremurile de pace, dar El doreşte ca Jn ziua necazului" să fim plini de îndrăzneală - nimeni nu găseşte un ajutor mai grabnic la tronul harului ca omul sfânt aflat în suferinţă. David adevereşte acest lucru când spune: „în ziua când Te-am chemat, rn-ai ascultat, m-ai îmbărbătat şi mi-ai întărit sufletul." (Ps. 138.3). Dacă un prieten ne vizitează după miezul nopţii s-ar putea să nu-1 primim cu prea multă căldură, dar nu ne-am supăra dacă o persoană bolnavă ar avea nevoie de noi la acea oră târzie. în astfel de urgenţe, noi însoţim bucuroşi mesagerul trimis după noi - şi tot aşa procedează Dumnezeu. Petru a bătut la uşa casei în care se aflau ucenicii, aproape imediat după ce rugăciunea lor pentru el bătuse la poarta cerului.

Ispitele care vin peste o persoană îndurerată sunt mari; dacă răspunsul întârzie, i se pare că a fost uitată. De aceea, Dumnezeu îşi arată în astfel de vremuri o bunătate nemăsurată: „Căci, după cum avem parte din belşug de suferinţele lui Cristos, tot aşa, prin Cristos, avem parte din belşug şi de mângâiere."(II Cor. 1.5). în timp ce omul se zbate în suferinţă, Cristos oferă mângâiere. Ambele au acelaşi curs.

104

După cum noi îl ajutăm pe cel sărac atunci când nevoia lui este mai stringentă, Cristos îi mângâie pe copiii Săi când necazurile lor se înmulţesc. Spune-mi acum, oare nu merită să-I oferim Domnului nostru un suflet pregătit pentru a întâmpina orice suferinţă care ne-ar aduce cel mai dulce har? Şi aceasta când te-ai aştepta ca cele mai cumplite dureri să te copleşească?

Slujitorul aflat pe câmp se va bucura când stăpânul îi va trimite micul dejun. Creştinul nu trebuie să aştepte cerul pentru a experimenta bucuria în timpul încercării; într-adevăr, acolo va avea loc într-o zi acea cină minunată; dar dacă-L slujeşti, încă de pe acum te poţi bucura de masa lui Cristos. Ea te va întări atunci când va trebui să înduri cele mai mari încercări ale credinţei.

Page 51: Crestinul in Armatura Completa Vol. 2

(c) în ajutorul pe care îl trimite Cristos pentru a-i duce pe sfinţi în siguranţă acasă

Cristos nu numai că ne mângâie în necazurile noastre, dar ne dă şi eliberarea. întotdeauna în temniţa creştinului există o poartă de scăpare ce nu poate fi văzută de ochiul firesc, dar poate fi deschisă de mâna lui Cristos. Ce-am putea nădăjdui mai mult? Ce siguranţă mai mare ne-am dori decât făgăduinţa Dumnezeului atotputernic Care nu poate minţi? Nădăjduiesc că poporul Său se va încrede suficient în El pentru a accepta de îndată orice le-ar oferi El în schimbul renunţării la cele mai plăcute bogăţii.

Poate că omul - şi cu siguranţă Satan - te va lăsa în încurcătură chiar după ce ţi-ai îndeplinit cu supunere misiunea pe care ţi-a încredinţat-o. Dar să ştii - dacă Dumnezeu te trimite undeva, El te va aduce înapoi acasă în siguranţă. Tu nu ai de ce să te temi că „eşti pe cheltuiala ta" dacă datorită credincioşiei tale faţă de El ai fost adus acolo unde nu doreai.

Dumnezeul care ar face mai degrabă o minune decât să îngăduie unui profet fugar să piară în călătoria, sa periculoasă - el era un om cu inimă bună - îşi va continua minunile Sale, pentru ca nu cumva să te doboare datoria ta faţă de El. Numai nu te îngrijora dacă vei fi aruncat peste bord, înainte ca să poţi vedea scăparea pe care Dumnezeu a pregătit-o pentru tine. Ea se află întotdeauna acolo şi deseori este la fel de aproape ca balena lui Iona; Dumnezeu a trimis-o pentru a-1 duce la ţărm - purtându-1 în pântece - înainte ca el să-şi dea seama unde se afla. Lucrul pe care-1 consideri că-ţi aduce pieirea ar putea fi mesagerul trimis de Dumnezeu pentru a te duce în siguranţă la liman.

Creştine, ţi-ai pus încălţămintea? Eşti gata să porneşti la drum de îndată ce vei auzi vocea lui Cristos? Cu siguranţă, tu n-ai de ce să te temi că nu-ţi vei răni piciorul, când talpa pantofului este atât de groasă.

51

3. Această pregătire scoate în evidenţă o inimă plină de har

Un duh plin de har este un duh minunat. Carnea şi sângele n-au reuşit niciodată să pună în inima unui om dorinţa de a suferi pentru Dumnezeu sau din partea lui Dumnezeu. Omul care poate face aceasta are acel „duh deosebit", care 1-a scos în evidenţă pe Caleb, ca fiind din-tr-un neam mai ales decât lumea aceasta (Num. 14.24). Niciodată o inimă firească nu va putea suferi de bunăvoie; Luther spunea că voinţa unui om nu este liberă decât atunci când duhul lui îi oferă această libertate.

Cu cât un creştin este mai firesc, cu atât se va deplasa mai anevoie la picioarele lui Dumnezeu. Şi acolo unde nu există altceva decât came, va exista doar lipsa de voinţă care să o motiveze. Dar omul a cărui inimă se încălzeşte la porunca lui Dumnezeu poate fi sigur de cel ce a lucrat; aceasta este linia pe care nimeni, în afară de Dumnezeu, nu o poate trasa într-un suflet.

Moaşele egiptene mărturiseau că femeile evreice erau atât de energice, încât năşteau înainte ca ele să vină să le asiste. Şi este adevărat că o inimă umplută de har este gata să facă orice i-ar spune Dumnezeu, îndeplinirea datoriei nu necesită o moaşă care să caute să argumenteze şi să convingă. O inimă îndurătoare s-a antrenat deja în dragostea curată faţă de Dumnezeu, în ascultarea de glasul Lui şi credinţa în siguranţa făgăduinţelor Lui, încât chiar şi o lucrarea stresantă pentru fire, nu va obosi duhul. El priveşte în sus şi este gata să spună: „ Totuşi, nu cum voiesc eu, ci cum voieşti Tu." (Mt. 26.39).

Apostolul ne spune că predarea în mâna aducătoare de încercare a lui Dumnezeu demonstrează un suflet de fiu: „Suferiţi pedeapsa: Dumnezeu Se poartă cu voi ca şi cu nişte fii." (Evr. 12.6). (în engl.: „Dacă suferiţi pedeapsa, Dumnezeu Se va purta cu voi ca şi cu nişte fii." N. tr.). Observaţi că nu a spus: „dacă sunteţi pedepsiţi", ci: „dacă suferiţi pedeapsa". Dacă nu accepţi suferinţa, nu vei dovedi că eşti un fiu. Dar dacă o suporţi cu tot curajul, fiind pregătit pentru a o duce cu răbdare, în aşteptarea răsplătirii viitoare - toate acestea demonstrează un duh de copil. Iar când stăpânitorul iadului încearcă să folosească suferinţa omului sfânt pentru a nega starea lui de fiu, această siguranţă este deosebit de liniştitoare. Iată răspunsul pentru a opri minciunile acuzatorului: „Satano, dacă eu nu sunt copilul lui Dumnezeu, de ce sunt gata să mă supun disciplinei famihei Sale?"

4. O pregătire a sufletului îl face pe om liber

Libertatea are un preţ. Păsările ar prefera să zboare printre copacii unei păduri, chiar în anotimpurile răcoroase, decât să trăiască într-o

Page 52: Crestinul in Armatura Completa Vol. 2

106

colivie aurită, unde să fie răsfăţate. Unii oameni sunt atât de ataşaţi de modul lor de viaţă pământesc, încât se supun acestuia şi îi permit să le dicteze standardele fericirii. Curând, ei devin sclavii materialismului -„inima lor umblă după poftele lor" (Ez. 33.31); şi, deoarece stăpânul lor este banul, inimile lor îl caută, precum un câine care îşi urmează peste tot stăpânul.

Alţii sunt dominaţi de reputaţia lor; ei nu se pot bucura de nimic, până când nu ocupă pretutindeni locul de cinste. Haman era un astfel de om - el era favoritul curţii, care obţinuse inelul regelui pentru a pecetlui un decret pentru masacrarea a mii de oameni nevinovaţi, numai pentru a-şi satisface propria ambiţie. Iar când un biet evreu a refuzat să se plece înaintea lui, a fost atât de rănit în mândria lui, încât toate celelalte realizări păreau fără însemnătate. „Dar toate acestea n-au nici un preţ pentru mine", spunea Haman, „câtă vreme voi vedea pe Mar-doheu, iudeul acela, şezând la poarta împăratului." (Est. 5.13).

Există şi o a treia categorie de oameni, care sunt prinşi în cursa plăcerilor; în tot ce fac, ei au un singur scop: „să ne distrăm bine". După cum papura creşte în baltă, iar peştele trăieşte în apă, aceşti oameni nu pot trăi fără plăcerile lor. Dacă îi separi de ele, inima lor se împietreşte, precum cea a lui Nabal.

Acum libertatea duhului de care noi vorbim sfărâmă toate aceste lanţuri şi-1 eliberează pe creştin de orice fel de sclavie; ea îl învaţă să accepte orice lucru trimis de Dumnezeu. Dacă are parte de bogăţie, el ştie cum „să trăiască în belşug" (FU. 4.12). Chiar dacă ar fi aruncat din şaua plăcerii, piciorul lui n-ar rămâne atârnat de scară; iar sufletul lui nu va fi târât de plăcere cu un egoism plângăreţ. Prin har, el este un om liber şi se poate lipsi de lucrurile materiale - atâta timp cât se bucură de compania lui Cristos.

Pavel trăia această libertate care vine numai de la Duhul Sfânt: „ Toate lucrurile îmi sunt îngăduite, dar nimic nu trebuie să pună stăpânire pe mine." (I Cor. 6.12). El era indiferent faţă de lucrurile acestei vieţi - onoare sau dezonoare, belşug sau sărăcie, viaţă sau moarte. El era convins că un slujitor al lui Cristos n-ar trebui să iubească atât de mult belşugul, încât să nu poată primi sărăcia, nici să nu fie atât de atras de pământ, încât să înlăture orice gând referitor la moarte. Totodată, Pavel nu s-a lăsat copleşit de suferinţă, încât să-şi dorească eliberarea prin moarte. Viaţa unui creştin este călăuzită de un duh minunat, dacă el alege mai degrabă să accepte şi să îndure experienţele neplăcute, decât să le evite sau să fugă de ele.

52

5. Pregătirea pentru suferinţă îl ajută pe creştin în slujba lui

Un sfânt nu poate lucra dacă nu este pregătit să sufere. Acest lucru este adevărat, deoarece chemarea fiecărui slujitor este însoţită de o cruce. Dacă ne este greu să ne ducem crucea, cum îi putem sluji lui Cristos?

Rugăciunea reprezintă un exerciţiu zilnic pentru omul sfânt, dar el nu poate fi pe placul lui Dumnezeu până când nu spune cu sinceritate: ,facă-se nu voia mea, ci voia Ta" (Lc. 22.42). Pavel a fost trimis să predice omenirii harul lui Dumnezeu şi să sancţioneze mânia lumii îndreptată contra lui Dumnezeu. Domnul a spus lui Anania că 1-a ales pe Pavel pentru a-I purta Numele înaintea Neamurilor şi pentru a suferi multe lucruri din pricina Numelui Său. Dacă predicarea Evangheliei de către Pavel - cu deosebita lui măiestrie - nu a putut fi pe placul lumii nemulţumite, atunci pentru noi, cei mai puţin dotaţi în comparaţie cu el, este aproape imposibil să cucerim omenirea fără să avem parte de dispreţ, ură sau prigonire.

Aşadar, această încălţăminte spirituală trebuie să fie echipamentul standard pentru picioarele predicatorului care trebuie să umble printre atâţia şerpi şuierători. Cine altul decât Pavel, care a biruit atât dragostea de viaţă, cât şi frica de moarte, ar fi fost mai dornic să predice Evanghelia în vizuina leilor? Mă refer la Roma, unde domnea crudul Nero: „în ce mă priveşte pe mine, am o vie dorinţă să vă vestesc Evanghelia vouă, celor din Roma. Căci mie nu mi-e ruşine de Evanghelia lui Cristos." (Rom. 1.15-16).

într-un cuvânt, este de datoria fiecărui sfânt să facă de bunăvoie o mărturisire de credinţă - şi de multe ori, aceasta nu se poate realiza fără ameninţarea pericolului. Dacă în acesta privinţă, inima omului nu este pregătită, când se va stârni prima furtună, el mai degrabă va debarca în orice golf, decât să se aventureze pe o astfel de vreme. „Totuşi, chiar dintre fruntaşi, mulţi au crezut în El; dar, de frica fariseilor, nu-L mărturiseau pe faţă, ca să nu fie daţi afară din sinagogă." (Ioan 12.42). Poate că ei au făcut o încercare când marea era liniştită, dar n-au avut curajul să înfrunte

Page 53: Crestinul in Armatura Completa Vol. 2

dispreţul care îi ameninţa.

Nu este de nici un folos să-L mărturisim pe Dumnezeu dacă nu suntem gata să punem totul la picioarele Lui. Nici nu ne ajută să-L afişăm pe Cristos, de vreme ce nu intenţionăm să pornim la drum cu El şi să nu dăm înapoi din pricina furtunii.

6. A fi gata să suferi îţi asigură adevărata bucurie

Este imposibil să te bucuri de viaţă, dacă nu eşti pregătit să renunţi la ea. Două consideraţii ne vor explica imediat acest paradox.

108

(a) Absenţa fricii

Acolo unde este teamă, întotdeauna există durere. Chiar şi căprioara care trăieşte unde este belşug de mâncare este slabă datorită fricii. Şi toţi cei ce hrănesc în permanenţă acest vultur vor fi la fel de plăpânzi din punct de vedere spiritual. Nimic nu distruge bucuria unui om ca teama de a pierde ceea ce deja are -: şi din pricina acestei nesiguranţe, el devine cel mai rău duşman al său. Criminalii pot ucide o singură dată, dar ori de câte ori un om meditează la necazurile lui, el se sinucide de tot atâtea ori, adică, de fiecare dată când frica de moarte i se strecoară în minte.-

Odată ce creştinul poartă această componentă a armăturii numită „Evanghelia păcii", sufletul lui este pregătit atât pentru necaz, cât şi pentru moarte. El stă la ospăţul pe care Dumnezeu, în providenţa Lui, i 1-a oferit, şi se bucură pe deplin, fără să se teamă că vreun mesager aducător de veşti rele ar ciocăni la uşa lui. El poate chiar vorbi de pro-pria-i moarte, fără a întuneca vreo fărâmă din bucuria lui, aşa cum ar trebui să fie potrivit gândirii oamenilor fireşti. Pentru ei, simpla rostire a cuvântului moarte în conversaţiile lor „obişnuite" este asemenea veşmântului umed pe care Hazael 1-a pus pe faţa împăratului. Şocul provocat de acest subiect înăbuşă toate gândurile plăcute care ar fi dominat conversaţia avută cu câteva clipe înainte.

Pe de altă parte, omul sfânt a cărui inimă este pregătită nu va simţi o mai mare plăcere în mângâierile vieţii decât atunci când se va gândi la moarte şi veşnicie. Când se gândeşte la moarte, el nu este mai întristat decât atunci când trebuie să renunţe la primul fel de mâncare pentru a face loc principalului meniu. De exemplu, David era atât de puţin legat de această lume, încât putea mărturisi: „M/ mă tem de nici un rău", chiar în „valea umbrei morţii" (Ps. 23.4).

Şi ce putem spune de Petru? Cunoştea el secretul păcii sau nu? în noaptea zilei când Irod „avea de gând să-1 înfăţişeze la judecată", el dormea liniştit în temniţă, legat Jntre doi soldaţi". Cu toate că acestea nu erau condiţii normale pentru odihnă, el dormea atât de profund, încât îngerul a trebuit să-1 lovească în coastă pentru a-1 trezi (F. A. 12.6). Mă întreb foarte serios dacă Irod a putut dormi în acea noapte tot atât de bine ca prizonierul lui! Fără îndoială, această linişte divină a lui Petru s-a datorat echipării pe care i-a oferit-o „Evanghelia păcii". El putea dormi, deoarece era pregătit să moară. De ce s-ar fi îngrijorat, când moartea - lucrul cel mai rău care i s-ar fi putut întâmpla - urma să-1 conducă într-o odihnă veşnică în braţele Domnului său iubit?

53

(b) Siguranţa purtării de grijă a lui Dumnezeu

Cu cât un sfânt este mai dornic să sufere din partea lui Dumnezeu sau pentru El, cu atât mai mult Dumnezeu găseşte plăcere în a avea grijă de el. Un bun general se interesează cel mai mult de soldatul care poate renunţa la viaţa lui. Tot astfel, cu cât un creştin renunţă la el însuşi şi la interesele sale pentru Cristos, cu atât Dumnezeu va fi mai grijuliu să-1 ferească de suferinţă sau să-i dea putere s-o îndure. Cristos Se gândea la ambele binecuvântări când a făgăduit: „...oricine îşi va pierde viaţa pentru Mine, o va câştiga." (Mt. 16.25).

Avraam era gata să-şi sacrifice fiul, de aceea Dumnezeu nu l-a lăsat să facă acest lucru. Dar chiar şi atunci când Domnul îi îngăduie vrăjmaşului să-i distrugă pe sfinţi, El îşi arată grija Lui. Tatăl adună sângele lor şi declară în faţa omenirii, de o cruzime iremediabilă, care l-a vărsat: „Scumpă este înaintea Domnului moartea celor iubiţi de El." (Ps. 116.15).

Astfel, vedem că prin supunerea noastră faţă de voia Lui, El Se angajează să ne poarte de grijă, indiferent ce s-ar

Page 54: Crestinul in Armatura Completa Vol. 2

întâmpla. Cu cât mai liniştită ar fi viaţa noastră dacă cele mai covârşitoare temeri ce ne apasă umerii le-am arunca asupra Tatălui? De exemplu, văduva săracă n-ar fi prosperat niciodată ca atunci când proorocul i-a purtat de grijă, cerân-du-i să renunţe la toată mâncarea pe care o avea. Şi pentru a-i răsplăti credinţa, Dumnezeu a făcut o minune (I împ. 17.12-13). Domnul însuşi Se obligă să aibă grijă de un suflet, când el I se supune de bunăvoie şi spune: ,JDoamne, iată-mă, sunt gata să mă predau Ţie în întregime, voia mea se va face după ce voia Ta se va li împlinit în mine".

DE CE ATÂT DE PUŢINI OAMENI SUNT CREŞTINI

1. Dumnezeu îi cheamă pe toţi oamenii să fie gata să sufere Adevărata pregătire pentru suferinţă micşorează numărul celor care se consideră creştini; ea îi elimină pe. cei care fac doar o simplă mărturisire de credinţă. Un om care se uită în bisericile aglomerate din zilele noastre şi observă că sunt mulţi cei ce se adună în jurul Cuvântului, s-ar putea întreba de ce predicatorii spun că gruparea creştinilor este atât de mică şi ar putea gândi că cei ce spun astfel de lucruri nu pot vedea pădurea din pricina copacilor. Acest lucru l-a determinat pe unul din ucenici să-L întrebe pe Cristos: ,J)oamne, oare puţini sunt cei ce sunt pe calea mântuirii?" (Lc 13.23). în acea vreme, Cristos „umbla prin cetăţi şi prin sate, în văţând pe norod şi călătorind spre Ierusalim." (v. 22). Când cei ce-L urmau pe Isus îl vedeau predicând în

110

mod liber în toate cetăţile, iar mulţimea mergea după El plină de speranţă, părea aproape incredibil să gândeşti că doar câţiva vor fi mântuiţi.

Observaţi cum a dezlegat Mântuitorul această enigmă: ,JE1 le-a răspuns: «Nevoiţi-vă să intraţi pe uşa cea strâmtă. Căci vă spun că mulţi vor căuta să intre şi nu vor putea.»" (v. 24). Cristos spunea că ucenicii Săi erau măsuraţi după o regulă greşită: „Dacă umblarea după ceremonii, predici şi lucruri senzaţionale ar fi fost suficientă pentru mântuire, cerul ar fi fost deja plin", ar fi spus El, cu alte cuvinte. „Dar nu cemeţi ce este curat de ce este necurat printr-o sită atât de aspră. Nevoiţi-vă să intraţi - luptaţi-vă, riscaţi-vă mai degrabă viaţa decât să pierdeţi cerul". „Căci mulţi vor căuta să intre şi nu vor putea", adică: ei caută o religie ieftină printr-o simplă mărturisire cu gura.

Aproape orice om ar fi dornic să treacă prin poarta raiului, dacă n-ar trebui să-şi rişte mândria în public sau să-şi pună în pericol interesele lui din pricina ostilităţii din partea lumii. Dar „ei nu vor putea" să intre, deoarece inimile lor nu sunt gata să lupte până la sânge. Dacă luăm ca standard expresia „a se strădui", nu numai „a căuta", atunci numărul soldaţilor creştini va scădea foarte mult, precum armata lui Ghedeon. De fapt, sunt mai multe genuri de aşa-zişi creştini, care niciodată nu şi-au pus această încălţăminte a Evangheliei şi, prin urmare, se vor clătina cu siguranţă pe drum.

2. Mulţi refuză să se încalţe cu „râvna Evangheliei păcii"

(a) Creştinul ignorant

Este trist să spunem, dar mulţi oameni care merg la Biserică nu au lumina necesară pentru a înţelege cine este Cristos şi ce a făcut El pentru ei. Aşadar, cum ar putea avea suficientă dragoste să-L urmeze pe acest Cristos, în încercări, dacă ei nici măcar nu-L cunosc? Nabal considera că a dat un răspuns înţelept slujitorilor lui David care veniseră la el să-i ceară ajutor: „Să-mi iau eu pâinea, apa şi vitele mele, pe care le-am tăiat pentru turnătorii mei şi să le dau unor oameni care sunt de nu ştiu unde?" (I Sam. 25.11). El socotea că darul cerut era prea mare pentru a-1 acorda unui om pe care abia îl cunoscuse. Aşadar, este imposibil pentru un om ignorant să renunţe la el însuşi dacă este chemat să sufere pentru Cristos.

Oricum, Pavel spune că motivul pentru care el nu se temea să sufere era cunoştinţa sa despre Cristos. Jiu ştiu în cine am crezut." (II Tim. 1.12). Samaritenii, un popor amestecat, atât din punct de vedere al descendeţei, cât şi al religiei, pretindeau că se înrudesc cu iudeii, atunci

54

când acestora din urmă le mergea bine. Dar când Biserica trecea prin suferinţă, se deziceau de ei. Cu siguranţă, exista acelaşi duh înşelător şi în oamenii pe care îi mustra Isus: „ Voi vă închinaţi Ia ce nu cunoaşteţi" (Ioan 4.22). Creştinismul nu se poate baza pe astfel de oameni, deoarece ei nu se sprijină pe el mai mult decât pe mâna unui om

Page 55: Crestinul in Armatura Completa Vol. 2

orb.

(b) Omul cu o gândire firească

Acest tip de oameni insistă atât în împlinirea poftelor lor, cât şi în mărturisirea lui Cristos; ei constituie o generaţie care nu are o altă dovadă pentru creştinismul ei decât mărturisirea cu gura. Nu există nici un alt lucru care să demonstreze că ei sunt urmaşi ai lui Cristos. Putem fi siguri că astfel de oameni sunt gata să sufere pentru Evanghelie? Cu siguranţă că nu, deoarece ei nici măcar nu doresc să poarte jugul lui Cristos, şi cu atât mai puţin să-I ducă povara. Cei ce refuză să facă ceva pentru Cristos, cu siguranţă nu vor muri pentru El - ei nu sunt gata să lupte până la sânge dacă nu vor să facă nici cel mai mic efort.

(c) Creştinul strateg

Crezul fundamental al acestui om este de a se feri de pericol, nu de păcat. El studiază mai mult vremurile decât Scripturile, şi potrivit acestora îşi orientează mersul şi mărturisirea care, precum casa ariciului, se deschide întotdeauna spre căldură!

(d) Creştinul lacom

Unii oameni sunt atât de acaparaţi de planuri pământeşti, încât suferinţa pentru Cristos pare străină pentru ei. îţi aminteşti ce spuneau egiptenii despre copiii lui Israel: „S-au rătăcit prin ţară; îi înghite pustia" (Ex. 14.3). Şi acest lucru este cu mult mai adevărat în ce-i priveşte pe creştinii lacomi. Ei sunt încătuşaţi de lume şi îi înghite pustia. Prin urmare, sunt tot atât de pregătiţi să-L urmeze pe Cristos, după cum un om, al cărui picior este prins într-o capcană, îşi poate continua călătoria.

Vorbind despre necazurile care urmau să vină peste Ierusalim, Mântuitorul nostru spunea: „ Vai de femeile care vor fi însărcinate şi de cele ce vor da ţâţă în zilele acelea!" (Mt. 24.19). Cu siguranţă, pentru ele era mult mai greu să scape de pericolul iminent. Aşadar, cu cât mai grea va fi judecata creştinilor lumeşti când vor veni zilele de prigoană - li se va părea aproape imposibil să scape de ispita încercărilor ameninţătoare ale vieţii. De fapt, aceşti oameni au şi făcut alegerea -de când inima lor s-a ataşat de lume, ei nu mai pot s-o părăsească pentru a-L urma pe Cristos.

112

(e) Creştinul orgolios

încrederea în sine nu este încălţămintea potrivită pentru un creştin: „Căci omul nu va birui prin putere." (I Sam. 2.9). Omul care are o părere înaltă despre sine este departe de sfinţenie şi smerenie. în timpul domniei reginei Măria, un om a jurat că este atât de hotărât să renunţe total la sine însuşi pentru cauza lui Cristos, încât ar prefera să-şi vadă trupul arzând decât să cadă în păcat. Dar trupul a supravieţuit angajamentului său, şi probabil laşitatea 1-a determinat să renunţe la credinţa lui pentru a-şi scăpa viaţa. Cei ce se încred în ei înşişi când se înhamă la un jug, cu siguranţă vor fi daţi de ruşine: „Inima este nespus de înşelătoare" (Ier. 17.9). Omul care nu-şi cunoaşte lungimea propriului picior nu-şi poate pune o încălţăminte spirituală!

ÎNDEMN PENTRU A NE ÎNCĂLŢA CU „RÂVNA EVANGHELIEI PĂCII"

Fie ca toţi cei ce poartă Numele lui Cristos să-şi pună această încălţăminte şi s-o poarte pentru a fi gata să urmeze chemarea lui Dumnezeu, chiar dacă ea i-ar conduce spre suferinţă. Permite-mi. să-ţi împărtăşesc două motive pentru care tu trebuie să fii pregătit.

1. Suferinţa poate veni pe neaşteptate

Se întâmplă uneori ca soldaţii să aibă foarte puţin timp pentru a se pregăti înainte de a merge pe câmpul de luptă. La fel şi tu poţi fi chemat, pe neaşteptate, să suferi pentru Dumnezeu sau din partea Lui. De exemplu, Avraam a avut foarte puţin timp pentru a se analiza şi a-şi convinge inima să-L asculte pe Dumnezeu, jertfindu-şi propriul fiu: „Ia pe fiul tău, pe singurul tău fiu pe care-1 iubeşti, pe Isaac" nu peste un an, nici peste o lună sau o săptămână, ci acum (Gen. 22.2). El a primit porunca în noaptea aceasta şi „dis-de-dimineaţă" a şi pornit spre munte (v. 3).

Oare cum a putut face faţă Avraam unui astfel de şoc: nu se luptase el deja cu voinţa lui pentru a se strădui să asculte de Dumnezeu în toate lucrurile? Astfel, Dumnezeu deţinea deja întreaga inimă a slujitorului Său, iar lui Avraam nu-i

Page 56: Crestinul in Armatura Completa Vol. 2

rămăsese altceva de făcut, decât să se supună. Uneori, Dumnezeu face schimbări bruşte în vieţile noastre. De exemplu, cum ai primi un „certificat de deces" ca cel pe care Dumnezeu 1-a oferit lui Moise? El nu suferea de vreo boală cronică; totuşi, pe când se bucura de o sănătate perfectă, el a auzit mesajul: „Suie-te ...tu vei muri pe muntele..." (Dt. 32.49-50). Suntem noi pregătiţi în întregime pentru o astfel de călătorie?

56

8 - Creştinul în Armălură

Dar Dumnezeu poate schimba scena afacerilor publice tot atât de repede ca împrejurările personale. Poate că autorităţile zâmbesc chiar acum Bisericii; totuşi, ele se pot încrunta foarte curând. „Biserica se bucura de pace în toată Iudeea" (F. A. 9.31) - acesta era un timp binecuvântat pentru sfinţi. Dar nu a durat mult: „Cam pe aceeaşi vreme, împăratul Irod a pus mâinile pe unii din Biserică, pentru ca să-i chinuiască" (F. A. 12.1). în această prigonire, Iacov, fratele lui Ioan, a fost ucis cu sabia, iar Petru a fost aruncat în închisoare. întreaga Biserică se adunase în timpul nopţii pentru a se ruga; şi cei care se bucuraseră de o linişte deplină erau acum ameninţaţi, din toate părţile, de o moarte violentă.

Vremea este mult mai schimbătoare pe insule decât pe continente; în mod obişnuit, noi putem şti cum va fi vremea în următoarele câteva ore, dar pe insule este cu neputinţă să intuieşti ce va aduce seara. Deseori, într-o zi sunt atât semne de vară, cât şi semne de iarnă. Şi, desigur, toată această nesiguranţă se datorează mării care înconjoară insulele. Putem spune că sfinţii din ceruri trăiesc pe un continent unde se bucură de o pace permanentă. Pacea pe care o au ei astăzi este aceeaşi binecuvântare pe care o vor experimenta o veşnicie. Dar aici pe pământ. Biserica lui Cristos se aseamănă cu o insulă plutitoare, înconjurată de lume ca de o mare agitată. Uneori, elementele acestei lumi sunt blânde şi liniştite, dar de cele mai multe ori sunt de o cruzime înverşunată, după cum Dumnezeu leagă sau dezleagă mânia lor.

Acum, creştinilor, oare nu merită să fiţi pregătiţi pentru suferinţă, de vreme ce nu ştiţi dintr-o clipă în alta dacă vânturile vor fi favorabile Evangheliei sau vor încerca să vă distrugă statornicia? Dimineaţa ele pot umfla cu curaj pânzele mărturisirii tale, dar înainte de căderea nopţii ele pot sufla puternic împotriva ta.

2. Dacă pe pământ nu eşti pregătit să suferi pentru Cristos, în cer nu vei purta coroana

„Şi dacă suntem copii, suntem şi moştenitori: moştenitori ai lui Dumnezeu şi împreună moştenitori cu Cristos". Dar să citim mai departe: ,J?acă suferim cu adevărat împreună cu El, ca să fim şi proslăviţi împreună cu El" (Rom. 8.17). Este adevărat că nu toţi sfinţii mor pe rug; dar fiecare trebuie să aibă un duh de martiraj, o inimă pregătită pentru suferinţă. Dumnezeu n-a intenţionat niciodată ca Isaac să fie sacrificat, totuşi l-a lăsat pe Avraam să îndrepte cuţitul

114

spre fiul său. Tot astfel, El ar putea să ne pună şi nouă capul pe butuc şi să fim, după cum spunea Pavel, „legaţi în duh", cu scopul sincer de a ne preda voii lui Dumnezeu. Scriptura emite, fără greş, chemarea de a „aduce trupurile noastre ca o jertfă vie, sfântă, plăcută lui Dumnezeu" (Rom. 12.1).

După cum iudeii înfăţişau preotului un animal viu pentru a putea face cu el ceea ce Dumnezeu poruncise, noi trebuie să oferim lui Dumnezeu trupurile noastre, atât printr-o ascultare activă, cât şi pasivă. Oricărui om care refuză să sufere acum pentru Cristos, mai târziu i se va refuza să domnească împreună cu El.

Un alt obicei evreiesc era ca un om să-şi scoată încălţămintea ca semn al renunţării la dreptul de moştenire, aşa cum ruda lui Elimelec a renunţat la dreptul său (Dt. 25.9-10; Rut 4.6-8). Creştine, dacă îndepărtezi încălţămintea Evangheliei, tu renunţi la dreptul tău de a moşteni cerul. Pavel scria că prigonirile pe care sfinţii le îndură pentru Evanghelie sunt „o,dovadă de mântuire". Prin urmare, cu siguranţă, lepădarea de Cristos pentru a scăpa de suferinţă trebuie să fie „o dovadă de pierzare' (Fii. 1.28). Dragii mei, oare slava cerească nu merită câteva încercări uşoare?

Via lui Nabot nu constituia un lucru spectacular; totuşi el îi recunoştea valoarea de moştenire familială în epoca teocraţiei. în loc să o vândă sau să o schimbe pentru un teren mai bun, proprietarul ei a preferat să-şi piardă viaţa, sfidându-1 pe împărat. Dar, în ciuda entuziasmului său, Nabot şi-a pierdut nu numai viaţa, ci şi moştenirea lăsată de tatăl său. Nu suportă comparaţie via pământească a lui Nabot şi paradisul creştinilor, pe care nu-1 vom pierde şi a cărui valoare este infinită, dar trebuie să căutăm să-1 depăşim în ce priveşte pregătirea pentru suferinţă. Când, pe

Page 57: Crestinul in Armatura Completa Vol. 2

negândite, vrăjmaşii tăi îţi fac favorul de a-ţi lua viaţa, ei nu fac altceva decât să te ajute să intri în posesia deplină a moştenirii eterne.

ÎNDRUMĂRI PENTRU PURTAREA ÎNCĂLŢĂMINTEI SPIRITUALE

întrebarea pe care o aştept acum de la un creştin adevărat este nu cum să scape de aceste necazuri, ci cum să-şi pună această încălţăminte pentru a le trece în pace, plin de bucurie. Este drept ca un soldat creştin să ceară armătura pentru a putea lupta „lupta cea bună", dar laşul o aruncă şi întreabă cum poate să scape. Acum vă voi oferi cel mai bun sfat pentru purtarea încălţămintei spirituale.

57

1. Analizează sinceritatea ascultării tale

Aceleaşi motive puternice, care-1 determină pe creştin să intre în slujba lui Cristos, îl vor conduce prin suferinţă, ori de câte ori Dumnezeu o îngăduie în viaţa lui. Când fiii lui Efraim au cucerit ţara, ei erau complet înarmaţi, dar „au dat dosul în ziua luptei" (Ps. 78.9). Acest lucru pare ciudat, dar vei înţelege citind versetul anterior: ei erau „un neam care n-avea o inimă tare şi al cărui duh nu era credincios lui Dumnezeu." (v. 8).

Dacă soldaţii nu sunt credincioşi regelui lor, chiar dacă poartă armura şi trăiesc într-un castel zidit pe stâncă şi cu ziduri de fier, cea mai uşoară furtună va smulge poarta şi-i va îndepărta din postul lor. Singurul zăvor care menţine siguranţa porţii este sinceritatea.

Noi toţi am văzut cum inimile cinstite au apărat cetatea, fără prea mult ajutor din afară, în vreme ce nici un zid nu era suficient de gros pentru a putea proteja împotriva trădării şi a lepădării de credinţă, întreabă-te de ce practici creştinismul aşa cum faci acum. Dacă mâna credinţei care lucrează este sinceră, atunci mâna care luptă va fi plină de curaj. Puterea credinţei care îi întărea pe sfinţii din vechime să „lucreze neprihănirea" - adică să trăiască în sfinţenie - este evidenţiată prin suferinţele pe care le-au îndurat. „Prin credinţă au cucerit ei împărăţii, au făcut dreptate, au căpătat făgăduinţe, au astupat gurile leilor, au stins puterea focului, au scăpat de ascuţişul săbiei." (Evr. 11.33-34).

2. Roagă-te pentru un duh de suferinţă

Acesta nu este un dar obişnuit pe care să-1 poată avea orice om care frecventează Biserica - este o favoare deosebită pe care Dumnezeu o atribuie numai sufletelor sincere: „ Vouă vi s-a dat harul nu numai să credeţi în El, ci să şi pătimiţi pentru El. " (Fii 1.29).

Este un lucru uimitor ca un copil să nu plângă după ce a căzut. Totuşi, deşi pedeapsa aplicată de tatăl său nu-i provoacă nici jumătate din suferinţele căzăturilor, el plânge în aceste momente, refuzând să fie mângâiat. Astfel, oamenii îşi atrag asupra lor tot felul de necazuri - şi învaţă să se obişnuiască cu ele, fără a se plânge. De exemplu, un om care-şi distruge sănătatea sau îşi scurtează viaţa datorită băuturii, îndură cu răbdare. Dacă ar mai avea puterea şi banii dinainte, el ar face din nou acelaşi lucru - el nu se pocăieşte de poftele lui, ci regretă că nu mai are abilitatea de a le întreţine. De fapt, aceste pofte îi cer tot ce are, până la ultima fărâmă de pâine din bucătăria lui şi până la ultima picătură de sânge din venele lui. El nici măcar nu se teme că va arde în iad, datorită

116

păcatului, ca un martir. Dar dacă ceri unui astfel de om, care este atât de risipitor cu banii, trupul şi sufletul său, să renunţe doar pentru câteva momente la viaţa lui în favoarea lui Cristos, el îşi împietreşte inima şi pleacă.

Aşadar, roagă-te pentru un duh de suferinţă de dragul lui Cristos. Sfinţii au nevoie să ceară cu stăruinţă acest dar de la Dumnezeu, deoarece acceptarea suferinţei nu se capătă pe o cale obişnuită. Firea doreşte să fie răsfăţată, .nu răstignită. Noi trebuie să petrecem mult timp în rugăciune înainte de a ne putea dărui suferinţei - dar omul care învaţă să lupte cu Dumnezeu nu se va teme niciodată de pericol şi moarte.

Rugăciunea aduce puterea şi înţelepciunea lui Dumnezeu. Şi când omul îl are pe Dumnezeu de partea lui, ce ar putea fi prea greu pentru el? Ni se spune să „socotim ca o mare bucurie" când suntem ispitiţi - nu se referă la ispita păcatului, ci ispita pentru neprihănire (Iac. 1.2). Şi permite-mi să te asigur - dacă Cristos este Cel ce te conduce în această ispită, El stă gata să te însoţească prin ea. Prin urmare, „dacă vreunuia din voi" - în special omului în suferinţă - „// lipseşte

Page 58: Crestinul in Armatura Completa Vol. 2

înţelepciunea, s-o ceară de la Dumnezeu, Care dă tuturor cu mână largă şi fără mustrare, şi ea îi va fi dată." (v. 5).

Puţini stăpâni şi-ar mustra slujitorii care cer cu umilinţă un sfat cu privire la o lucrare periculoasă pe care doresc s-o înfăptuiască din dragoste. Aşadar, tu de ce te-ai teme să ceri înţelepciune de la Tatăl ceresc? Dacă ai suficientă credinţă pentru a te aventura, la porunca Lui, pe marea suferinţei, El va găsi suficientă îndurare pentru a te păzi de înec. Dacă simţi că începi să te scufunzi, strigă aşa cum a făcut şi Petru: .JDoamne, scapă-mă!" (Mt. 14.30). Chiar când te vei scufunda, rugăciunea te va ridica din nou la suprafaţă.

Este adevărat proverbul care spune: „Cel ce vrea să înveţe să se roage, să meargă la mare". Dar eu consider mult mai potrivită expresia: „Cel ce doreşte să călătorească pe marea suferinţei să înveţe să se roage înainte de a părăsi ţărmul".

3. Meditează la suferinţă

Elevul care obţine cea mai bună notă la un test este acela care a studiat cu atenţie lecţia înainte ca profesorul să-i fi dat testul. Dacă privim hamalii care duc mari greutăţi, vom putea descoperi un principiu important. înainte să-şi pună poverile în spate, ei le ridică de mai multe ori. Şi tu poţi face acest lucru. în meditaţiile tale, ridică-ţi necazurile care ar putea veni pentru Numele lui Cristos şi vezi dacă le poţi căra când Dumnezeu ţi-ar cere aceasta.

58

Pune într-o mână sărăcia, închisoarea, singurătatea şi focul, iar în cealaltă adevărurile preţioase ale lui Cristos, împreună cu făgăduinţele minunate ale lui Dumnezeu pentru cei ce vor păzi cuvântul răbdării în vremea ispitei. Presupune că trebuie să faci acum această alegere a mâinii; analizează cu multă atenţie această întrebare până când cugetul tău va putea da un răspuns clar. Fă acest lucru de mai multe ori, astfel încât gândul autocompătimirii să nu fie satisfăcut şi nici încurajările din Scriptură să nu fie tratate cu neîncredere. Tu trebuie să te asiguri că o făgăduinţă este adevărată înainte de a-ţi pune în joc viaţa pentru ea.

Augustin rezuma astfel necesitatea de a fi pregătit înainte de luptă: ,J3ste greu să-fi găseşti în timpul războiului armata de care ai nevoie, dacă nu te-ai gândit la acest lucru pe timp de pace". Promisiunile lui Dumnezeu reprezintă fortăreaţa noastră în vremurile grele; dar nu ne va fi uşor să alergăm la ele în încercare dacă noi nu le-am studiat în vremuri de linişte. Un străin care aleargă spre o casă pentru a se refugia pe timp de noapte, probabil că va bâjbâi să deschidă uşa dacă nu a cercetat în timpul zilei pentru a vedea unde este lacătul - şi ar putea fi nimicit de duşmanul lui în timp ce luptă-să deschidă uşa. Dar un om care locuieşte în acel loc sau care s-a obişnuit cu el, va reuşi imediat. „Du-te, poporul Meu", spunea Dumnezeu, „intră în odaia ta" (Is. 26.20). El ne arată locul de scăpare în făgăduinţele Lui, cu mult timp înainte de a veni suferinţa, astfel încât să putem găsi cu uşurinţă drumul prin întuneric.

4. Acceptă zilnic voia lui Dumnezeu

Voia lui Dumnezeu reprezintă lacătul nopţii şi cheia dimineţii; ar trebui să mergem la culcare şi să ne sculăm fiind stăpâniţi de gândul predării vieţilor noastre în mâinile Lui. Toată împotrivirea faţă de suferinţă se dezvoltă din neîncredere;1 o inimă neîncrezătoare se bazează pe o făgăduinţă aşa cum un om umblă pe gheaţă: cu dificultate şi plin de teamă la început, întrebându-se dacă nu cumva aceasta va crăpa. Acum, această abandonare necurmată te va duce la o unitate cu puterea, credincioşia şi bunătatea lui Dumnezeu - şi-ţi va permite să experimentezi adevărul făgăduinţelor Lui, astfel încât să te poţi bizui pe ele în viitor.

Aşadar, în fiecare dimineaţă, încredinţează-ţi inima şi toate căile tale în mâna lui Dumnezeu: „în nădejdea Ta se lasă cel nenorocit şi Tu vii în ajutorul orfanului" (Ps. 10.14), iar în fiecare seară, priveşte înapoi şi observă credincioşia lui Dumnezeu. Nu te culca până ce nu ţi-ai deschis inima pentru a fi inundată cu credincioşia Sa - şi pro-pune-ţi să te încredinţezi în mâinile Lui pentru noaptea care vine. Apoi,

58

dacă vei experimenta dezamăgirea, caută-L pe Dumnezeu pentru a urnple acel gol. Şi din nou, nu te odihni până când Numele lui Dumnezeu nu a fost apărat pe deplin în inima ta. Este important să nu îngădui nici unei nemulţumiri să adoarmă în duhul tău datorită deciziei Sale suverane cu privire la tine. Dimpotrivă, înfrânează-ţi gândurile aşa cum a făcut David: „Pentru ce te mâhneşti, suflete, şi gemi înăuntrul meu? Nădăjduieşte în Dumnezeu, căci iarăşi îl voi lăuda; El este mântuirea mea şi Dumnezeul meu." (Ps. 42.11). Odată ce-ai făcut acest lucru, binecuvântarea lui

Page 59: Crestinul in Armatura Completa Vol. 2

Dumnezeu îţi va „susţine" credinţa, iar când vei fi nevoit să alergi într-o cursă mai lungă, rezistenţa ta va creşte.

5. Fă din lepădarea de sine o parte a vieţii tale Ce-ai spune dacă Dumnezeu ţi-ar cere să renunţi la tot ce ai, chiar şi la libertatea sau viaţa ta? Ţi s-ar părea o cerere nepotrivită? Haideţi să observăm trei consideraţii importante pentru a te ajuta să te decizi.

(a) Dumnezeu îţi cere ceea ce deja îi aparţine

El doar ţi-a împrumutat pentru o vreme viaţa ta aici pe pământ. Este rău să ceri banii pe care i-ai împrumutat vecinului tău cu 2 sau 3 ani în urmă? Desigur că nu - el are toate motivele pentru a-ţi mulţumi pentru ei şi nici un motiv de a se plânge de restituirea lor.

(b) Dumnezeu nu poate să pretindă ca tu să-I oferi tot atât de mult cât ţi-a dat El ţie

în cer, Isus a avut mai multă slavă şi onoare decât ne putem imagina noi. El „n-a crezut ca un lucru de apucat să fie deopotrivă cu Dumnezeu, ci S-a dezbrăcat de Sine însuşi" (Fii. 2.6-7). Te îngrijorează suferinţa? Priveşte la cruce unde Domnul vieţii a fost atârnat pentru păcatele noastre. Numai când vom înţelege ce suferinţă grea a pregătit Dumnezeu pentru preaiubitul Său Fiu, ne vom putea lua crucea, mulţumindu-I lui Dumnezeu că a făcut-o aşa de uşoară.

(c) Dumnezeu te poate recompensa pentru orice lucru la care tu renunţi pentru adevărul Lui

Când Moise a înţeles acest lucru, el a renunţat la bogăţiile lumii şi a ales ocara lui Cristos, „pentru că avea ochii pironiţi spre răsplătire" (Evr. 11.26). Chiar dacă un om firesc nu are aproape nimic, el va face tot posibilul pentru a obţine ceea ce vrea. De exemplu, el renunţă la odihnă pentru a se gândi la noi metode de obţinere a profitului şi se va scula dis-de-dimineaţă pentru a-şi pune planul în aplicare. El este bucuros să sacrifice hainele frumoase şi mâncarea bună pentru a realiza afacerea lui - speranţa câştigului completează pierderea.

119

Acum, creştine, pune în balanţă câştigurile oamenilor fireşti cu ceea ce ţi s-a făgăduit dacă renunţi la tine însuţi pentru Cristos şi întreabă-te cât de neplăcut este să-i vezi pe ei renunţând aşa de uşor la confort pentru un scop nesigur, trecător. în tot acest timp, tu renunţi cu şovăială la câteva plăceri mărunte, renunţare pe care Dumnezeu ţi-o va răsplăti însutit aici pe pământ - şi, în plus, îţi va oferi bogăţii nemăsurate când vei ajunge în cer!

6. Renunţă la poftele lumeşti

Ceea ce face ca lemnul să ardă greu este seva din el, iar pofta care nu a fost nimicită face ca omul sfânt să nu accepte suferinţa. Dar o inimă curăţită şi eliberată de poftele acestei lumi va îndura orice pentru Cristos; ea se aprinde tot atât de repede ca lemnul uscat. Pavel ne îndreaptă privirile spre creştinii care au fost „chinuiţi, refuzând să primească izbăvirea, ca să dobândească o înviere mai bună" (Evr. 11.35). Ei nu iubeau lumea într-atâta încât să dorească să renunţe la călătoria lor spre cer - oricât de dificilă ar fi devenit. Deci, ai grijă să nu laşi nici o poftă nedistrusă în sufletul tău; ea nu va consimţi nici măcar la cea mai neînsemnată suferinţă pentru Mântuitorul tău.

Un mic număr din corăbiile care eşuează se scufundă; cele mai multe sunt zdrobite de stânci. Omul care poate scăpa de pietrele ascuţite ale mândriei şi necredinţei şi poate scăpa de nisipurile fricii de oameni şi dragostei de lume va trece în siguranţă prin cea mai aspră furtună ce se va abate asupra lui. „Deci, dacă cineva se curăţeşte de acestea, va fi un vas de cinste, .sfinţit, folositor Stăpânului său, destoinic pentru orice lucrare bună.' (II Tim. 2.21). Numai dacă am putea cunoaşte cerul într-un suflet care a fost răstignit faţă de poftele lumii!

Un om mort faţă de păcat trăieşte deasupra tuturor tulburărilor produse de poftele trupeşti. Şi când intră în comuniune cu Dumnezeu, nici un gând păcătos nu se interpune între el şi Tatăl. Dacă se află în închisoare, el nu va fi copleşit de autocompătimire. Inima lui este slobodă -temniţa este binevenită dacă ea este instrumentul prin care el are privilegiul de a mărturisi adevărul lui Dumnezeu.

Oricum, o inimă nezdrobită este atât de strâns înfăşurată de duhul lumii, încât este greu să scape din îmbrăţişarea lui şi să accepte suferinţa. Un călător care doarme în camera unui străin poate pleca a doua zi la orice oră, indiferent cât de devreme ar fi; nimeni nu-1 roagă să mai stea. Totuşi, este mult mai greu să părăseşti casa unui prieten. Precum socrul levitului de altădată, el insistă ca oaspetele său să mai rămână câteva zile.

Page 60: Crestinul in Armatura Completa Vol. 2

120

Odată, un om vârstnic s-a mutat din Roma în satul lui natal, pentru a-şi petrece ultimii ani departe de aglomeraţia oraşului. Mulţi romani care treceau pe acolo presupuneau că el trebuia să fie singurul care ştie cu adevărat să trăiască. Dar oare acest om ştia într-adevăr cum să se elibereze de grijile lumii? Mulţi aleargă la ţară fără să lase oraşul în urmă, câtuşi de puţin; minţile lor sunt încă sub presiunea mulţimii în timp ce trupurile lor se găsesc în singurătatea pustiei. Dacă acest biet om ar fi cunoscut Evanghelia, ea i-ar fi arătat chiar în mijlocul Romei calea de scăpare din confuzia lumii, cu toate problemele şi plăcerile ei. Adevărul este că doar omul care a învăţat să moară faţă de lume ştie cum să trăiască în ea.

EVANGHELIA PĂCII PREGĂTEŞTE CREDINCIOSUL PENTRU ÎNCERCĂRI

Pacea oferită inimii de Evanghelie îl pregăteşte pe omul sfânt pentru a răzbate prin orice încercare care s-ar putea interpune în viaţa lui de creştin. Iar omul care trăieşte în această pace este singurul care rămâne încălţat, pregătit pentru orice încercare. Numai Cristos poate face o încălţăminte potrivită pentru picioarele creştinului, astfel încât el să poată merge cu uşurinţă pe un drum dificil, deoarece el o conformează cu Evanghelia păcii. Şi chiar atunci când drumul este acoperit cu pietre ascuţite, această încălţăminte îl protejează, iar obstacolele nu se mai simt.

Solomon ne spune despre căile înţelepciunii - adică, Cristos - că „sunt căi plăcute". Dar cum se poate ca acest lucru să fie întotdeauna adevărat când noi ştim din experienţă că o parte din aceste căi conduc spre suferinţă? Scriptura dă răspunsul: „Şi toate cărările ei sunt nişte cărări paşnice" (Pv. 3.17). Datorită păcii cu Dumnezeu şi păcii cugetului, omul neprihănit nu este lipsit de nici o plăcere. De exemplu, David se putea odihni satisfăcut, după ce la cină nu avusese altceva decât bucuria pe care Dumnezeu o dăruise inimii lui. De fapt, el se putea bucura de o noapte mult mai liniştită decât odihna pe care o aveau oamenii satisfăcuţi de lucrurile acestei lumi: „Tu-mi dai mai multă bucurie în inima mea, decât au ei când li se înmulţeşte rodul grâului şi al vinului. Eu mă culc şi adorm în pace, căci numai Tu, Doamne, îmi dai linişte deplină în locuinţa mea" (Ps. 4.7, 8).

Pacea de care se bucura cugetul lui David înviora şi trupul lui: „Mă culc, adorm şi mă deştept iarăşi, căci Domnul este sprijinul meu" (Ps. 3.5). Şi David avea această dulce odihnă nu numai când trăia în palatul de la Ierusalim, dar şi când fugea de fiul său Absalom, pentru

60

a-şi scăpa viaţa şi ar fi putut dormi sub cerul liber. Ea trebuie să fi fost o pernă grozavă dacă l-a făcut să-şi uite propria suferinţă când era urmărit de o astfel de armată.

Pacea Evangheliei este atât de minunată, încât credinciosul se poate odihni într-un mormânt la fel de bine ca în cel mai moale pat. Cu siguranţă, eşti de acord că dacă un copil cere să meargă la culcare, el doreşte acest lucru. Unii sfinţi ai lui Dumnezeu îşi doreau moartea, nu pentru că i-ar fi obosit suferinţa, cum s-a întâmplat cu Iov, ci datorită păcii care copleşea inimile lor: „Acum, slobozeşte în pace pe robul Tău, Stăpâne, după cuvântul Tău. Căci au văzut ochii mei mân-tuirea Ta!", era cântecul lui Simeon, care se asemăna cu al unei lebede (Lc. 2.29-30). El vorbea precum un negustor care îşi încărcase toată marfa la bordul corăbiei şi-1 striga pe căpitan să ridice pânzele şi să se-ndrep-te spre casă. De ce atunci creştinul, care este doar un străin aici pe pământ, ar dori să rămână în această lume şi după ce a strâns toată încărcătura pentru cer? Siguranţa păcii cu Dumnezeu este forţa care umflă pânzele şi conduce vasul spre liman.

Pacea Evangheliei şi sentimentul dragostei lui Dumnezeu reprezintă un întăritor pentru creştini; de aceea, înainte de a-i conduce în luptă, Dumnezeu le oferă o înghiţitură din acest vin puternic. De exemplu, Dumnezeu l-a chemat pe Avraam din mijlocul poporului său, dar a făgăduit să aducă inima slujitorului Său la picioarele Lui. Iacov a fugit la Padan-Aram pentru a scăpa de mânia fratelui său, care îl ucisese deja în gândurile lui. Dar Dumnezeu l-a mângâiat pe acest pelerin priritr-o viziune minunată, arătându-i un simbol'al lui Cristos şi al lucrării Lui de împăcare.

Deci, tot ce a făcut Dumnezeu pentru preaiubitul Său Iacov poate fi descris în modul următor: .fratele tău Esau te urăşte, dar în Cristos noi doi suntem una. Da, unchiul tău fi-a făcut rău, dar nu te teme de el. Intre Mine şi tine este pace, astfel că prin Cristos tu vei putea benefica de ocrotirea îngerilor Mei oriunde vei merge".

înainte ca israeliţii să fie gata să părăsească Egiptul şi să se îndrepte spre pustie, unde credinţa lor urma să fie greu încercată. Dumnezeu i-a pregătit, oferindu-le un ospăţ - Pastele -, care era un deget arătător spre Cristos. Iar când picioarele ucenicilor lui Isus erau scăldate de apa suferinţei, pe care moartea Sa ameninţa să-i înghită, El i-a invitat să

Page 61: Crestinul in Armatura Completa Vol. 2

participe la Cina cea de taină. Şi pecetluirea sufletelor lor cu iertarea păcatelor i-a întărit pentru a merge spre suferinţă cu inimile pregătite.

Aşadar, cu siguranţă, cel mai important dar pe care Cristos l-a oferit ucenicilor Săi a fost nu o lume plină de linişte în care ei să trăiască, ci o

122

armătură împotriva unei lumi agitate. Şi a făcut acest lucru satisfăcându-i cu dragostea Tatălui - El le-a lăsat ca moştenire pacea Lui şi a golit în inimile lor dulcile ei mângâieri. El le-a făgăduit că de îndată ce va ajunge în cer, îl va ruga pe Tatăl Său să-L trimită pe Mângâietorul. Observaţi că la început El nu i-a trimis pentru a propovădui împotriva lumii păcătoase, ci le-a poruncit să rămână în Ierusalim până ce vor primi putere de la Duhul Sfânt. Dar acum permite-mi să-ţi arăt câteva căi prin care această Evanghelie a păcii îl pregăteşte pe omul sfânt pentru suferinţă.

MODUL ÎN CARE EVANGHELIA PĂCII PREGĂTEŞTE CREŞTINUL PENTRU SUFERINŢĂ

1. Evanghelia păcii înalţă pe credincios deasupra pericolului Dacă un om ar putea fi convins că atunci când merge prin foc se

află în siguranţă, ca şi cum s-ar plimba prin propria-i grădină, el nu s-ar mai teme. Sau, dacă ar putea purta o armură ascunsă care să reziste la toate ameninţările trimise împotriva lui, el n-ar ezita să ţină piept celor mai cumplite arme ale lumii.

Acum, omul sfânt care este împăcat cu Dumnezeu beneficiază de o protecţie cu mult mai bună decât aceasta. Şi fie că suferinţele vor veni de la Dumnezeu, oameni sau demoni, este scris că „pacea lui Dumnezeu, care întrece orice pricepere, vă va păzi inimile şi gândurile în Cristos Isus" (Fii. 4.7). Credinciosul este înconjurat de astfel de binecuvântări încât este la fel de apărat, ca un om care se află într-o fortăreaţă.

»

2. O persoană care are pacea cu Dumnezeu devine copilul Său Odată ce creştinul experimentează dragostea lui Dumnezeu, el nu

se mai teme de suferinţă sau încercare; el ştie că Tatăl nu-Şi va răni propriul fiu. Deseori m-am minunat de pacea şi răbdarea de care Isaac a dat dovadă, când a fost legat pentru a fi dus ca jertfă şi când a văzut cuţitul atât de aproape de gâtul lui. Avraam i-a cerut să care lemnele, ceea ce ne arată că el nu era doar un copil. Unii spun că ar fi putut avea mai mult de 20 de ani, deci era destul de matur pentru a putea înţelege ce este moartea. Totuşi, Isaac a avut atâta încredere în autoritatea tatălui său, încât nu s-a împotrivit, ci şi-a încredinţat viaţa în mâinile lui. Dar atitudinea lui ar fi fost diferită dacă arma ar fi fost în mâna altui om. Noi trebuie să ne amintim că indiferent de instrumentul folosit pentru a aduce suferinţa în viaţa unui sfânt, Dumnezeu deţine întotdeauna controlul

61

săbiei. Deoarece Cristos a văzut paharul în mâna Tatălui Său, El 1-a luat de bunăvoie.

3. Un suflet care are pace cu Dumnezeu este un moştenitor al lui Dumnezeu

Relaţia cu cerul ne garantează următorul beneficiu: „Dacă suntem copii, suntem şi moştenitori; moştenitori ai lui Dumnezeu şi împreună moştenitori cu Cristos." (Rom. 8.17). Acest privilegiu îl înalţă pe credincios deasupra oricărei temeri cu privire la suferinţa care ar putea veni peste el. De exemplu, meditând la acest adevăr, sufletul lui Pavel a fost înălţat într-un loc în care tulburările acestei vieţi nu-1 mai puteau atinge: „Eu socotesc că suferinţele din vremea de acum nu sunt vrednice să fie puse alături cu slava viitoare, care are să fie descoperită faţă de noi" (Rom. 8.18). El nu permitea ca el însuşi sau vreun alt creştin să subaprecieze moştenirea sau dragostea lui Dumnezeu care îi descopereau, prin intermediul suferinţei, slava viitoare. Este ca şi cum el ar fi întrebat: „Oare Dumnezeu ne-a făcut moştenitorii Lui şi ne-a oferit cerul, ca noi să-ne plângem de micile noastre probleme? Cât de importantă poate fi suferinţa în comparaţie cu veşnicia pe care o vom petrece preamărindu-L pe Isus?"

Dacă un om se lasă doborât de câteva pierderi mărunte, el poate fi comparat cu un cerşetor; şi cel ce se plânge de orice cruce pe care o are în viaţa lui este, într-adevăr, un creştin nenorocit. Trebuie să tragem concluzia că un astfel de om

Page 62: Crestinul in Armatura Completa Vol. 2

fie nu va moşteni nimic în veşnicie, fie nu cunoaşte îndeajuns ce-1 aşteaptă.

4. Evanghelia păcii face credinţa de neînvins

Nimic nu este prea greu de crezut pentru un sfânt care are iertare în cuget şi pace în duh. Deoarece Dumnezeu ştia că Moise va avea de întâmpinat mari greutăţi - omeneşte vorbind - în conducerea Israelului spre Canaan, El Şi-a descoperit puterea Lui minunată chiar de la începutul lucrării slujitorului Său. Toiagul care devenea şarpe şi se tran-sforma apoi din nou în toiag, mâna vindecată de lepră - iată doar câteva semne care demonstrau că Dumnezeu îi va elibera pe aleşii Săi chiar şi din cele mai disperate situaţii.

Când Dumnezeu îi încredinţează o misiune unui creştin. El acordă şi o mărturie a puterii şi dragostei Lui măreţe, astfel încât credinţa acestuia nu poate fi nimicită. Indurarea a transformat şarpele Legii - care ameninţa să-1 muşte de moarte pe păcătos - în toiagul înmugurit al Evangheliei, care dăruieşte fructul dulce al păcii şi vieţii. Şi, la urma urmei, care mi

124

nune este mai mare: vindecarea leprei de pe mâna lui Moise sau curăţirea de lepra din inima păcătosului, prin spălarea în sângele lui Cristos?

Cu siguranţă, acest miracol al harului, oriunde este acceptat, îl ajută pe credincios să se încreadă mai uşor în Dumnezeu când trece prin suferinţe şi să-L urmeze prin pustia încercării. Deoarece credinţa lui David era condusă de certitudinea harului lui Dumnezeu, aşa cum corabia este controlată de radar, încrederea lui se putea sprijini puternic pe faptul eliberării divine. Noi găsim dovada păcii lui cu Dumnezeu în această mărturie a împăcării: „Am zis: îmi voi mărturisi Domnului fărădelegile! Şi Tu ai iertat vina păcatului meu" (Ps. 32.5). Şi observaţi înălţimile pe care David le poate: atinge datorită credinţei în Dumnezeu, în perioadele de criză: „ Tu eşti ocrotirea mea, Tu mă scoţi din necaz, Tu mă înconjori cu cântări de izbăvire" (v. 7). Eliberarea spirituală i-a dat încrederea necesară pentru perioadele de restrişte ale vieţii pământeşti.

5. Pacea cu Dumnezeu umple inima cu dragoste pentru Cristos Focul dragostei creştinului pentru Cristos este aprins de dragostea pe care Cristos Şi-o arată faţă de el. Şi cu cât dragostea lui Cristos arde mai puternic în inima unui om, cu atât reflectarea acestei dragoste va fi mai puternică. Isus a spus că celui ce i se iartă mult iubeşte mult. Şi cu cât există mai multă dragoste, cu atât teama de suferinţă va fi mai mică.

Cei mai mulţi dintre noi ar face totul pentru un prieten apropiat. Când Cristos le-a spus ucenicilor că Lazăr murise, Toma şi-a exprimat dorinţa de a merge şi a muri cu el. O dragoste puternică este la fel de tare ca moartea. Pavel spune: „Pentru un om bun, poate că s-ar găsi cineva să moară" (Rom. 5.7). Atunci, cu cât mai mult un om mântuit va dori să-şi dea viaţa pentru bunul Dumnezeu? .flumele tău este ca o mireasmă vărsată, de aceea te iubesc pe tine fetele!" (Cânt. Cânt. 1.3). Numele lui Cristos este asemenea acestei miresme vărsate când dragostea lui Dumnezeu manifestată în Fiul Său ne copleşeşte inima. Când acest vas preţios este spart, mireasma acestui parfum se răspândeşte în inimă şi îndepărtează mirosul celei mai groaznice temniţe de pe pământ.

Focul ceresc al dragostei lui Cristos care arde cu putere într-un suflet va stinge nu numai focul dragostei lumeşti, dar şi focul de iad al fricii. Ce face ca gândul morţii, datorate prigonirii, să pară atât de înspăimântător? Cu siguranţă, această teamă provine din vinovăţie şi necunoaşterea a tot ce a făcut Cristos pentru a „izbăvi pe toţi aceia care, prin frica morţii, erau supuşi robiei toată viaţa lor." (Evr. 2.15).

62

6. Pacea cu Dumnezeu încurajează lepădarea de sine Lepădarea de sine este un dar atât de necesar în suferinţă, încât Cristos a lăsat asupra lui toată greutatea crucii: „Dacă voieşte cineva să vină după Mine, să se lepede de sine însuşi, să-şi ia crucea şi să Mă urmeze." (Mc. 8.34). Asemenea lui Simon din Cirena, unii creştini ar putea fi forţaţi să ducă crucea lui Cristos numai pe o porţiune din drum. Dar credinciosul care se leapădă de sine va îngenunchea şi va aştepta ca Domnul Isus să-i pună această povară pe umeri. Există două mijloace prin care Dumnezeu îl întăreşte pe creştin în atitudinea de lepădare de sine care-1 pregăteşte pentru suferinţă.

(a) Această pace îl ajută pe creştin să se lepede de firea lui păcătoasă Păcatul poate fi numit eu, deoarece ca şi trupul nostru, el este o

Page 63: Crestinul in Armatura Completa Vol. 2

parte din noi. Este la fel de greu să nimiceşti o poftă, după cum este greu să-ţi tai o mână sau un picior. Totuşi, când Cristos şi creştinul cinează împreună din „mana ascunsă" a iertării şi păcii, el poate cere capul celei mai atrăgătoare pofte, şi să-1 obţină, fără ca omul sfânt să aibă o remuşcare mai profundă ca Irodiada când aceasta a cerut capul lui Ioan Botezătorul.

Pentru a deschide uşa inimii, nu există o altă cheie asemenea dragostei. Când dragostea bate la uşă şi îşi arată bunătatea, există puţine motive de a te teme de respingere. De exemplu, arătându-şi Ia banchet dragostea puternică faţă de Ahaşveroş, Estera a mişcat inima soţului ei pentru a lua atitudine contra vrăjmaşului Haman. Iar Dumnezeu îşi arată dragostea Lui faţă de creştini de fiecare dată când îi învită la ospăţul Evangheliei. Cu siguranţă, acesta este momentul când El îi biruie pe copiii Săi pentru a putea trimite la locul execuţiei pe amalecit - adică pofta.

Oare crezi că după ce inima îndurerată a Măriei Mgdalena a fost mângâiată prin cuvintele pline de iertare ale lui Isus, ea ar mai fi putut părăsi îmbrăţişările dragostei Lui şi să alerge din nou la iubiţii ei? Ea ar fi ales mai degrabă suferinţa! Această unică dragoste care-1 determină pe credincios să renunţe la un păcat îl va ajuta să nu lepede crucea.

(b) Această pace îl ajută pe creştin să renunţe la plăcerile lumeşti în acelaşi mod în care un om arde de dorinţa după plăcerile lumeşti,

el va fi cuprins de dezamăgire când Cristos îi va cere să renunţe la ele. După cum vinurile dulci şi ospeţele de la Capua le slăbeau rezistenţa soldaţilor lui Hannibal, plăcerile trupeşti vor slăbi pe cel mai curajos războinic creştin, astfel încât el nu-şi va mai putea privi duşmanul în ochi.

Pacea Evangheliei amorţeşte inima credinciosului faţă de ispitele lumii, aşa că el poate renunţa la cele mai promiţătoare beneficii pe care i le oferă trupul. Pavel expune acest lucru în modul următor: „în ce

63

mă priveşte, departe de mine gândul să mă laud cu altceva decât cu crucea Domnului nostru Isus Cristos, prin care lumea este răstignită faţă de mine şi eu faţă de lume!" (Gal. 6.14). Inima lui era moartă faţă de lume, iar crucea lui Cristos era arma care rănise de moarte sentimentele lui fireşti.

A fost o vreme în care Pavel iubea lumea ca oricare alt om. Dar când Dumnezeu i-a iertat păcatele şi a stabilit cu el o relaţie caldă, Pavel a renunţat la toate poftele lui şi l-a lăsat pe Regele regilor să domnească în pace în sufletul lui.

Nimeni nu poate renunţa la setea după plăcerile trupeşti ca omul a cărui gură se află la izvor - dragostea lui Dumnezeu însuşi. O soţie iubitoare îşi poate părăsi prietenii şi casa tatălui său pentru a-şi urma soţul chiar şi în pustie sau în închisoare. Aşadar, cu cât mai mult ar trebui ca un creştin să renunţe de bunăvoie la viaţa lui şi să-L urmeze pe Cristos, mai ales că Mângâietorul îi aduce bucurie când el se simte părăsit?

7. Pacea cu Dumnezeu sporeşte harul de a suferi în răbdare

Suferinţa nu-1 întristează pe un creştin răbdător. De fapt, răbdarea a fost numită harul care transformă suferinţa într-o hrană sănătoasă. Un stomac sensibil preferă o dietă uşoară, dar un stomac sănătos nu refuză nici un fel de mâncare: toate sunt la fel pentru el.

Sunt unele lucruri pe care duhul omului le acceptă cu greu, cum ar fi: dispreţul, temniţa, moartea. „Şi cum vine un necaz sau o prigonire din pricina Cuvântului, se leapădă îndată de el." (Mt. 13.21). De obicei, o astfel de încercare nu este primită de o persoană cu un duh slab. Dimpotrivă, el va arunca cea mai hrănitoare mâncare pe care ar trebui s-o păstreze: mărturisirea lui Cristos.

In orice caz, un om răbdător îşi pregăteşte masa din orice îi este oferit de Suveranul său. Dacă odată cu Evanghelia îi sunt oferite pacea şi prosperitatea, el este mulţumit şi se bucură atâta vreme cât are parte de belşug. Dar când Dumnezeu le înlocuieşte cu ierburile amare ale suferinţei şi prigonirii, el nu se va lăsa copleşit de disperare. Pur şi simplu el se va hrăni şi mai mult cu Evanghelia, astfel încât ierburile amare vor fi înăbuşite de mângâierea divină.

Aşadar, pentru a fi un popor răbdător, creştinii trebuie să-şi pună încrederea în mângâierile care izvorăsc din pacea Evangheliei. Ar fi imposibil pentru copiii lui Dumnezeu să îndure prigonirile din partea oamenilor şi a demonilor fără ajutorul dragostei lui arătate prin Cristos, care va străluci în inimile lor prin pace şi bucurie. De fapt, apostolul

Page 64: Crestinul in Armatura Completa Vol. 2

64

descoperă secretul răbdării, nădejdii şi bucuriei pe care sfinţii le manifestă în încercări: „Pentru că dragostea Lui, Dumnezeu a fost turnată în inimile noastre prin Duhul Sfânt, care ne-a fost dat." (Rom. 5.5).

Pe de altă parte, păcatul face suferinţa de nesuportat. Un car uşor poate trece fără dificultăţi printr-o mlaştină, dar unul cu o încărcătură grea se scufundă înainte de a fi oprit. Tot aşa, vinovăţia apasă sufletul şi-1 îneacă în suferinţă. Dar când povara vinovăţiei este ridicată, iar Dumnezeu vorbeşte de pace sufletului, omul care altădată striga ca un nebun când avea de dus o cruce, acum o va purta fără murmur. Merită să repetăm: „Şi pacea lui Dumnezeu... vă va păzi inimile şi gândurile în Cristos Isus" (Fii. 4.7).

PACEA ŞI RĂBDAREA EVANGHELIEI

1. Răbdarea în încercare fără pacea Evangheliei

Uneori, vedem oameni care deşi sunt străini de această Evanghelie şi nu-L cunosc pe Cristos, Domnul păcii, sunt tăcuţi şi liniştiţi în suferinţă. Dacă aceşti oameni ar fi conştienţi de starea lor spirituală, ei n-ar mai avea nici o fărâmă de răbdare, dându-şi seama că Dumnezeu îi va arunca în iad dacă nu se pocăiesc. Când privesc un om care aleargă desculţ peste nişte pietre aspre, fără să se plângă, eu nu îi admir răbdarea. Dimpotrivă, eu îl compătimesc pe acest om care şi-a dezgolit picioarele şi acum şi le răneşte până când carnea se va mortifica, astfel că el nici nu va mai simţi durerea care, de fapt, semnala pericolul.

Ce efect ar mai putea avea un medicament asupra unui om mort? Dacă un om nu va fi convins de starea critică în care se află, chiar şi cele mai blânde eforturi de a-1 vindeca vor fi fără folos. Şi dacă suferinţa - cel mai puternic medicament - îl va face pe om să uite de nevoia lui spirituală, nu mai este nici o speranţă pentru el.

2. Mărturisirea păcii Evangheliei fără răbdare în încercare Cu cât un credincios are mai multă pace provenită din dragostea lui

Dumnezeu manifestată faţă de el în Cristos, el poate accepta orice suferinţă din partea lui Dumnezeu. Iată de ce noi trebuie să ne verificăm pacea şi mângâierea. Dacă inima ta nu vrea să sufere pentru Dumnezeu, ci alegi un păcat pentru a fugi de încercare, pacea ta este falsă. Şi dacă în încercări obişnuite, răbdarea ta este limitată - dacă te forţezi ca duhul tău să nu se prăbuşească - atunci credinţa ta este îngrijorător de slabă: „Dacă slăbeşti în ziua necazului, mică îţi este puterea" (Pv. 24.10).

64

BLÂNDEŢEA UNUI CUGET CREŞTIN

Păstrează-ţi nezdruncinată această pace şi ea îţi va păstra inima întreagă când toată lumea din jurul tău se va clătina. Atâta timp cât ea conduce inima ta, tu vei fi scăpat de orice teamă, chiar de frica temniţei sau a rugului. Dar dacă îngădui ca pacea ta să fie rănită, vrăjmaşii tăi vor năvăli asupra ta, precum Simeon şi Levi asupra bărbaţilor din Sihem (Gen. 34.25-26). Este un lucru trist să treci prin suferinţă cu un cuget bolnav. Chiar şi cel mai mic ţep în piciorul unui călător, face ca drumul cel mai neted să pară greu; iar vinovăţia cugetului provoacă un mare disconfort oricărui creştin şi, în special, celui care suferă.

Acum, dacă vrei să fii sigur că pacea ta va rămâne nezdruncinată, pune o pază în jurul ei. Cele mai frumoase flori sunt cele care necesită o îngrijire mai atentă: şi cu cât bogăţia este mai mare cu atât o vom apăra mai bine. Cu siguranţă, vei fi de acord că pacea înviorătoare a lui Dumnezeu merită orice efort din partea ta pentru a o păstra. Mântuitorul ne-a învăţat că bunuri pământeşti, cum sunt argintul şi aurul, pot fi pierdute pe două căi - datorită hoţilor şi datorită ruginei. De asemenea, exsită două căi similare prin care un creştin poate pierde pacea lăuntrică.

1. Păcatele îndrăzneţe sunt „hoţii" care fură liniştea Când creştinul umblă cu îndrăzneală în alegeri păcătoase şi apoi gândeşte că-şi poate consola cugetul frământat cu starea lui de om iertat şi cu interesul lui pentru Cristos, el găseşte închisă uşa făgăduinţelor mângâietoare ale lui Dumnezeu. Datorită mândriei, necurăţiei, gândirii lumeşti, el ar putea chiar să strige cu lacrimi amare, aşa cum a făcut Măria când nu găsea trupul lui Isus: ,^4o luat pe Domnul meu şi nu ştiu unde L-au pus" (Ioan 20.13).

Page 65: Crestinul in Armatura Completa Vol. 2

Aşadar, fii atent şi apără-te împotriva acestor hoţi numiţi păcate îndrăzneţe. „Suflarea omului este o lumină a Domnului" (Pv. 20.27). Ţi-a aprins Dumnezeu candela şi ţi-a încălzit duhul cu dragostea Lui? Dacă permiţi unui hoţ din iad să atingă această lumină, liniştea ta va dispărea. Ai fost prins în ghearele păcatelor îndrăzneţe, care ţi-au furat pacea? Atunci, nu mai pierde vremea şi pocăieşte-te în mod sincer, rugându-te fierbinte lui Dumnezeu.

După cum te-am prevenit deja, nu este timp de amânare. Cu cât îngădui mai multă vreme aceste păcate, fără a te pocăi, cu atât mai greu îţi vei recăpăta pacea şi bucuria. Totuşi, să ştii următorul lucru: dacă te întorci smerit spre Dumnezeu, El este gata să-ţi redea bucuria mântuirii Lui şi să-i pedepsească cu dreptate pe vrăjmaşii sufletului tău.

9 - Creştinul în Armătură

129

2. Nepăsarea este „rugina" care ruinează puterea păcii Este imposibil ca un creştin care este neatent în umblarea sa, neglijent sau inconstant în comuniunea lui cu Dumnezeu să se bucure multă vreme de adevărata pace şi mângâiere. Poate că nu torni păcate îndrăzneţe asupra bucuriei tale pentru a o stinge. Ei bine, nu meriţi să fii lăudat: neglijenţa ta de a o întreţine cu untdelemnul comuniunii cu Dumnezeu este de ajuns pentru a-ţi lipsi inima ta de mângâiere. Tu-ţi poţi distruge pacea la fel de bine prin înfometare, ca şi prin înjunghiere.

CAPITOLUL 9

A OPTA CONSIDERAŢIE:

SCUTUL SPIRITUAL AL CREŞTINULUI

„Pe deasupra tuturor acestora, luaţi scutul credinţei, cu care veţi putea stinge toate săgeţile arzătoare ale Celui Rău." (Ef. 6.16)

în acest verset ni se prezintă cea de-a patra componentă a armăturii creştinului - scutul credinţei. El reprezintă cel mai mare har şi este plasat corespunzător în mijlocul celorlalte componente. El este aşezat în centru, precum inima în organism sau precum David când Samuel „l-a uns în mijlocul fraţilor lui" (I Sam. 16.13). Când vorbeşte de acest har, apostolul îl aşază mai presus de celelalte: „Pe deasupra tuturor acestora, luaţi scutul credinţei".

FELUL CREDINŢEI LĂUDABILE

Noi descoperim felul credinţei lăudate de apostol dacă vom considera întrebuinţarea şi scopul pentru care este indicată creştinului: să-i dea putere să stingă toate săgeţile arzătoare ale Celui Rău, adică ale Diavolului. Acum, să considerăm câteva tipuri de credinţă. Printre ele, trebuie să amintim şi credinţa care îi dă putere creştinului pentru a stinge toate săgeţile arzătoare ale lui Satan.

. „Credinţa istorică" nu poate face acest lucru. Această credinţă este atât de departe de a face acest lucru, încât Diavolul însuşi, care aruncă săgeţile posedă o astfel de credinţă. „Şi dracii cred" (Iac. 2.19).

„Credinţa de moment" nu poate face acest lucru. Ea este atât de departe de a stinge săgeţile arzătoare ale lui Satan încât este nimicită de ele. Ea afişează o vâlvătaie a mărturisirii şi ţine „până la o vreme" (Mt. 13.21), dar curând dispare.

„Credinţa care face minuni" eşuează ca şi celelalte. Ca şi ceilalţi ucenici şi Iuda a avut o astfel de credinţă; şi deşi ea îi dădea putere să

65

scoată demonii din alţi îndrăciţi, ea 1-a lăsat în stăpânirea demonilor lăcomiei, făţărniciei şi trădării. Disperarea lui a fost pricinuită de nenumăratele lui pofte, pentru ca în final să se prăbuşească în groapa fără fund a pierzării.

Există un singur tip de credinţă care rămâne, şi anume credinţa care îndreptăţeşte. Aceasta este într-adevăr un har şi face din omul care-1 deţine un rival al Diavolului. Avantajul pe care îl are Satan asupra creştinului, datorită abilităţilor sale naturale nu se compară cu avantajul pe care credinţa îl oferă creştinului. Apostolul este atât de încrezător încât el acordă victoria creştinului, înainte ca lupta să se fi încheiat. „Voi aţi biruit pe Cel Rău" (I Ioan 2.13),

Page 66: Crestinul in Armatura Completa Vol. 2

adică, tu eşti aşa de sigur de victorie, de parcă acum te-ai urca la cer în carul tău triumfal. Calul îl va birui pe uriaş; sfântul îl va birui pe Satan. Acelaşi apostol ne spune şi cum se întâmplă acest lucru. „Şi ceea ce câştigă biruinţa asupra lumii este credinţa noastră" (I Ioan 5.4)

NATURA CREDINŢEI CARE ÎNDREPTĂŢEŞTE Credinţa care îndreptăţeşte nu este o-simplă încuviinţare a adevărurilor Evangheliei. Iuda cunoştea Scripturile şi fără îndoială încuviinţa adevărul lor -când predica Evanghelia; dar el n-a avut nici un dram de credinţă justificatoare. „«Dar sunt unii din voi care nu cred.» Căci Isus ştia încă de la început cine erau cei ce nu cred şi cine avea să-L vândă." (Ioan 6.64) Chiar şi stăpânul lui Iuda, Diavolul însuşi - care presupun că se află suficient de departe de credinţa justificatoare - încuviinţează adevărul Cuvântului. Dacă l-ar nega, s-ar împotrivi propriului cuget. Când L-a ispitit pe Cristos, el n-a vorbit împotriva Scripturii, ci din Sf. Scriptură, scoţându-şi toate săgeţile din tolba ei (Mt. 4.6). Şi cu altă ocazie, el a făcut o mărturisire despre Cristos tot atât de uimitoare ca a lui Petru (comparaţi Mt. 8.29 cu Mt. 16.17). încuviinţarea adevărului Cuvântului este doar un act al minţii, pe care îl pot săvârşi chiar şi oamenii nelegiuiţi şi demonii. Dar credinţa justificatoare se bazează atât pe înţelegere cât şi pe voinţă; prin urmare, ea este numită credinţa „din inimă" (Rom. 10.10). .J^ilip a zis: «Dacă crezi din toată inima, se poate»." (F. A. 8.37). Ea cuprinde toate puterile sufletului.

Există un scop dublu în făgăduinţă, care se referă atât la raţiune cât şi la voinţă. Dacă făgăduinţa este adevărată, ea cere un act de încuviinţare din partea raţiunii; şi dacă este tot atât de bună pe cât de adevărată, ea necesită un act de voinţă pentru a o îmbrăţişa. Prin urmare, omul care cunoaşte doar cu mintea adevărul făgăduinţei, fără să se ataşeze de el,

132

nu are o credinţă mântuitoare. Un astfel de om nu beneficiază de pe urma făgăduinţei mai mult decât omul care-şi dă seama că mâncarea este hrănitoare, dar refuză să mănânce.

Credinţa justificatoare singură nu conferă siguranţă. Dacă ar fi fost aşa, Ioan nu s-ar mai fi obosit să scrie „aceste lucruri ca să ştiţi că voi care credeţi în Numele Fiului lui Dumnezeu aveţi viaţa veşnică"XI Ioan 5.13). Atunci cititorii lui ar fi putut spune: ,Noi cunoaştem deja acest lucru. Oare nu credinţa nc ajută să ne numărăm printre cei iertaţi şi mântuiţi prin Cristos?" Dai lucrurile nu stau aşa. Dacă credinţa ar fi reprezentat o siguranţă atunci păcatele unui om ar trebui să fie iertate înainte ca el să creadă, deoarece el trebuie iertat înainte ca el să aibă această cunoştinţă. Lumina trebuie aprinsă înainte ca eu să o pot vedea. Copilul trebuie să se nască înainte ca eu să fiu sigur de naşterea lui. Tot astfel scopul trebuie să existe înaintea faptei. Siguranţa nu este credinţa însăşi, ci, mai degrabă, fructul credinţei. Credinţa este pentru siguranţă ceea ce este rădăcina pentru o floare. în timp, credinţa însoţită de comuniunea cu Dumnezeu, cunoaşterea Cuvântului şi experimentarea prieteniei dintre El şi suflet, poate da naştere siguranţei. Şi după cum rădăcina există înainte să apară floarea şi continuă să crească şi după scuturarea petalelor, tot astfel credinţa justificatoare există înainte de apariţia siguranţei şi continuă să trăiască şi după dispariţia ei. Sigu-ranţa se poate asemăna cu floarea-soarelui, care se deschide în timpul zilei şi se închide noaptea. Dar credinţa este o plantă care poate creşte şi la umbră, un har care poate găsi drumul spre cer şi în întunericul cel mai gros. Chiar dacă „umblă în întuneric", ea totuşi se va „încrede în Numele Domnului" (Is. 50.10).

Acum, pentru a afirma o poziţie fermă, credinţa justificatoare este acel act al sufletului prin care el se odihneşte în Cristosul crucificat, pentru a da iertare şi viaţă, şi care se încrede în garanţia acestei făgăduinţe. Scopul credinţei justificatoare este reprezentat de întregul adevăr al lui Dumnezeu. Credinţa se ocupă de Cuvântul lui Dumnezeu în an-samblul său şi îl încuviinţează în întregime: dar în actul de justificare ea alege ca scop numai pe Cristos crucificat. Siguranţa spune: „Eu cred că păcatele mele sunt iertate prin Cristos". Limbajul credinţei este: ,Eu mă încred în Cristos pentru iertarea păcatelor". Datorită Cuvântului lui Dumnezeu, credinţa noastră îl are ca punct iniţial şi ca obiectiv final pe Cristos; de aceea credinţa noastră mai este numită o „venire la Cristos" (Mt. 11.28), o „prinvre a Lui" (Ioan 1.12), o Jncredere în El" (Ioan 17.20).

66

Făgăduinţa este singurul vas din care putem servi adevărata hrană pentru suflet şi anume Cristos; iar mâna credinţei care apucă făgăduinţa se aseamănă cu mâna unui om care trage farfuria spre el pentru a se putea hrăni. Făgăduinţa este inelul de logodnă pe mâna credinţei. Acum, noi nu suntem căsătoriţi cu inelul, ci el reprezintă unirea noastră cu Cristos. „în adevăr, făgăduinţele lui Dumnezeu", spune apostolul Pavel, „toate în El sunt «da» şi «amin»" (II Cor. 1.20). Superioritatea şi eficienţa lor provin din El - adică în unirea unui om cu El. A fugi cu o făgăduinţă, fără a te uni

Page 67: Crestinul in Armatura Completa Vol. 2

cu Cristos pentru a deveni una cu El, prin credinţă, este ca şi cum un om ar smulge o ramură dintr-un copac şi ar aştepta ca ea să dea roade, stând pe raft. Făgăduinţele sunt ramuri moarte despărţite de Cristos. Dar când, prin credinţă, un suflet devine una cu El, atunci el se înfruptă din toată viaţa Lui; fiecare făgăduinţă are un gust plăcut.

Când spunem că Cristos este principalul act al credinţei, ne referim la Cristosul crucificat. Nu la Cristos în toată măreţia Lui - ca şi cum El reprezintă mai degrabă sfârşitul dragostei noastre decât al credinţei noastre - ci la Cristosul sângerând de moarte, sub mâna dreptăţii divine pentru a face ispăşirea cerută de Dumnezeu pentru păcatele omenirii. După cum ochiul servitorului priveşte mâna stăpânului pentru a vedea încotro să se îndrepte, tot aşa, ochiul priveşte la Dumnezeu Care Se descoperă în Cuvântul Său, iar sufletul merge acolo unde este îndrumat de Cuvântul lui Dumnezeu. în Cuvânt, credinţa îl găseşte pe Dumnezeu gata să ierte pe păcătoşi şi se sprijină pe Cristos pentru aducerea la îndeplinire a mântuirii. Apoi credinţa alege să-şi aşeze povara încrederii asupra Omului divin Căruia Dumnezeu I-a încredinţat lucrarea Sa. Apoi, credinţa vede cum Şi-a împlinit Cristos această minunată lucrare de mântuire şi cum făgăduinţa ni-L oferă ca singurul mijloc de iertare şi salvare. Credinţa socoteşte că Domnul Isus Cristos a plătit întregul preţ cerut de asprimea dreptăţii lui Dumnezeu faţă de păcat, atunci când Şi-a vărsat sângele Său. Toate actele premergătoare umilirii Sale îl pregăteau pentru această lucrare. El S-a născut pentru a muri; El a fost trimis în lume ca un Miel de jertfă legat printr-un decret irevocabil. Când Cristos a venit în lume, EI a înţeles că aceasta era misiunea Sa: „De aceea, când intră în Iunie, El zice: «Tu n-ai voit nici jertfă, nici prinos, ci Mi-ai pregătit un trup»" (Evr. 10.5); Cristos a fost jertfa de ispăşire. Fără ea, tot ce ar fi făcut El ar fi fost neroditor. Nu este mântuire decât prin sângele lui Isus: „în El avem răscumpărarea, prin sângele Lui, iertarea păcatelor" (Ef. 1.7).

134

După cum mântuirea nu este posibilă fără sângele lui Cristos, nici Biserica nu poate exista fără El: „Biserica Domnului pe care a câştigat-o cu însuşi sângele Său" (F. A. 20.28). Biserica a fost luată din coasta străpunsă a lui Isus, aşa cum Eva a fost luată din coasta lui Adam. Cristos n-a mântuit omul stând în măreţie pe tronul ceresc, ci atârnând pe crucea ruşinoasă, sub mâna chinuitoare a furiei omului şi mâniei lui Dumnezeu. Prin urmare, omul care doreşte să aibă păcatele iertate trebuie să-şi pună încrederea nu numai în Cristos, ci în Cristosul însângerat: „Pe El Dumnezeu L-a rânduit mai dinainte să fie, prin credinţa în sângele Lui, o jertfă de ispăşire" (Rom. 3.25).

Apoi, credinţa devine activă când îşi găseşte liniştea în Cristosul răstignit pentru a oferi iertare şi viaţă. Există multe acte ale sufletului care trebuie să preceadă acest lucru. Deoarece un om nu poate să-şi exercite credinţa până ce nu-L cunoaşte pe Cristos şi nu se încrede în autoritatea Sa, numai atunci el poate spune: „Ştiu în Cine am crezut" (II Tim. 1.12). Majoritatea oamenilor sunt refractari când este vorba să se încreadă într-un străin. Avraam nu ştia încotro avea să meargă, dar îl cunoştea pe Cel cu Care mergea! Dumnezeu a lucrat cu Avraam pentru a-1 învăţa să cunoască măreţia Sa - cine era El - astfel încât copilul Lui să-şi pună încrederea în cuvântul Său, încuviinţând adevărul Lui, indiferent cât de aspru i s-ar fi părut. JSu sunt Dumnezeul cel atotputernic. Umblă înaintea Mea şi fii fără prihană" (Gen. 17.1)

De asemenea, Dumnezeu dorea ca Avraam să-şi recunoască starea limitată şi goliciunea. El doreşte ca noi să vedem ce merităm - iadul şi condamnarea - şi totodată să ne recunoaştem goliciunea spirituală şi neputinţa de a contribui cu ceva la propria noastră mântuire. Deoarece una se reflectă din cealaltă eu asociez toate acestea. Sentimentul goliciunii provine din înţelegerea profundă a plinătăţii lui Dumnezeu şi a propriei noastre mărginiri. Nu se poate ca un om să fie plin de încredere în el însuşi şi totodată plin de umilinţă. Nu este cu putinţă ca, în acelaşi timp, cugetul să fie încărcat de sentimentul vinovăţiei păcatului, iar inima să fie plină de încredere în sine. Amândouă sunt necesare credinţei - un sentiment al păcatului, precum durerea unei răni, pentru a-1 determina pe om să se gândească la medicamentul ce-1 poate vindeca: şi un simţământ al goliciunii şi mărginirii care să-1 determine să se întoarcă la Cristos pentru a fi vindecat. Nimeni n-ar merge să caute ceea ce are deja în casă.

Oricum, nu aceste lucruri, ci primirea lui Cristos şi încrederea în El cuprind actul credinţei căreia îi este făgăduită îndreptăţirea. „Oricine

67

crede în El nu este judecat; dar oricine nu crede a şi fost judecat, pentru că n-a crezut în Numele singurului Fiu al lui Dumnezeu" (Ioan 3.18). Nu oricine încuviinţează adevărul Scripturii cu privire la Cristos, crede în El. Această credinţă în Cristos presupune o unire a sufletului cu El şi o siguranţă a încrederii în El. Prin urmare, ni se cere să-L căutăm pe Cristos: ,Numai dacă vor căuta ocrotirea Mea, vor face pace cu Mine; da, vor face pace cu Mine" (Is. 27.5). (în engl.:

Page 68: Crestinul in Armatura Completa Vol. 2

,Numai să caute ocrotirea Mea, ca să facă pace cu Mine." N. tr.). Totodată Cristos este comparat cu „braţul" lui Dumnezeu. Nu privirea la braţul întins deasupra apei îl va salva pe om de la înec, ci apucarea lui.

O altă lecţie pe care Avraam a trebuit s-o înveţe, se referea la siguranţa legământului încheiat de Dumnezeu cu el. Nu este o altă cale de a-L înţelege pe Dumnezeu decât prin angajamentul pe care îl face creaturilor Sale prin făgăduinţa Lui. Sunt căi pe care oamenii se îndatorează unii altora, deşi nu şi-au făcut promisiuni. Un tată este dator faţă de fiul său să-i asigure dragoste, grijă şi hrană. Copilul este dator faţă de părintele său şi îi datorează cinste şi ascultare; cu toate acestea nici unul nu i-a făcut vreo făgăduinţă celuilalt. Cu cât mai mare şi mai profundă este datoria făpturii faţă de Făcătorul ei! Omul îi este dator Creatorului cu tot ce are, deşi nu deţine, prin sine însuşi, harul de a face aceste făgăduinţe şi legăminte faţă de Dumnezeu. Dar Dumnezeu este Suveranul absolut, aşa că nimeni nu-I poate porunci să facă ceva atâta vreme cât El nu voieşte să înfăptuiască un act de har al voii Sale bune, să dăruiască ceva bietelor Sale făpturi. Nimeni nu poate pretinde nici cea mai mică îndurare din partea Sa. Aşadar, omul trebuie să se supună la două lucruri dacă doreşte să creadă. în primul rând, el trebuie să caute o făgăduinţă pentru credinţa sa, şi^ autoritatea de a aştepta o astfel de îndurare din mâna lui Dumnezeu. în al doilea rând după ce a găsit făgăduinţa şi a observat condiţiile ei, creştinul nu trebuie să mai aştepte alte încurajări ci, pe baza acestei făgăduinţe, să-şi pună credinţa la lucru.

El trebuie să descopere făgăduinţa şi să-i respecte condiţiile. A crede fără a avea o făgăduinţă, sau a crede o făgăduinţă fără a cunoaşte condiţiile ei - iată două atitudini arogante. Un prinţ are tot dreptul să se mânie atât pe un supus care nu ascultă porunca lui, cât şi pe unul care acţionează fără să fi primit vreo poruncă. Mulţi care, plini de curaj, se sprijină pe braţul lui Dumnezeu pentru iertare şi mântuire, niciodată nu-şi dau seama că făgăduinţa care ni-L prezintă pe Cristos ca singurul nostru Mântuitor, îl înfăţişează totdată ca fiind înălţat, ca Domn! Israeliţii răzvrătiţi au îndrăznit să facă din Dumnezeu şi făgăduinţa Lui o

136

rezemătoare solidă. „Căci ei îşi trag numele de la Cetatea Sfântă şi se bizuiesc pe Dumnezeul lui Israel" (Is. 48.2); dar ei au fost mai mult îndrăzneţi decât bine primiţi. Deşi un prinţ, nu ar ezita să permită unui om rănit, plin de sânge şi slăbit să se sprijine pe braţul Său ca să nu moară în stradă, totuşi el ar respinge indignat aceeaşi rugăminte când ea ar veni din partea unui beţiv. Sufletul smerit, care zace sângerând la gura iadului, datorită păcatelor lui, va fi primit bine de Dumnezeu când se va apropia de făgăduinţa salvatoare de a se sprijini pe Cristos. Dar necredinciosul care aleargă la Cristos prin meritele sale omeneşti, va fi respins de un Dumnezeu sfânt, pentru că a abuzat de făgăduinţa Lui.

Când un biet păcătos găseşte o făgăduinţă şi observă condiţiile ei cu o inimă dornică de a le îmbrăţişa, el trebuie să afişeze un act de credinţă pe creditul făgăduinţei, fără să caute o altă încurajare. Bătrânul Iacov nu a acordat nici un credit vorbelor spuse de copiii săi cu privire la Iosif, şi anume că el trăia şi că era guvernator al Egiptului. Această veste era prea bună şi prea minunată pentru ca el s-o creadă, deoarece el crezuse că Iosif murise de multă vreme. Este scris: ,£)ar inima lui Iacov a rămas rece pentru că nu-i credea." (Gen. 45.26). Dar când a văzut carele trimise de Iosif, „duhul tatălui lor, Iacov, s-a înviorat" (v. 27). în acelaşi mod, făgăduinţa spune păcătosului smerit că Cristos este viu şi El este Guvernatorul cerului. Are toată puterea în cer şi pe pământ pentru a da viaţă veşnică tuturor celor ce cred în El. Prin urmare, păcătosul este îndemnat să se încreadă în Cristosul care a făcut făgăduinţa: însă inima lui rămâne rece şi nu vrea să creadă, totuşi privirea lui persistă asupra „carelor Domnului" - şi anume, unele dovezi ale dragostei Sale. Dacă ar şti că el este acela pe care Dumnezeu îl iubeşte, atunci el ar crede. Dar Dumnezeu nu poate fi mulţumit atâta vreme cât el refuză să creadă până când nu vede carele.

DE CE ESTE CREDINŢA COMPARATĂ CU UN SCUT Apostolul compară credinţa cu un scut datorită dublei asemănări dintre acest har şi acea componentă specială a armăturii. Prima asemănare constă în faptul că scutul nu este pentru apărarea vreunei părţi a trupului, ca majoritatea componentelor. Coiful protejează capul iar platoşa este destinată pieptului, dar scutul trebuie să apere tot trupul. Prin urmare, el trebuia făcut foarte larg şi era numit „poartă" sau „uşă", deoarece era aşa de lung şi de larg încât acoperea tot trupul. Psalmistul face aluzie la acest înţeles când spune: „Căci Tu binecuvintezi pe cel neprihănit, Doamne, şi-1 înconjuri cu bunăvoinţa Ta, ca

68

şi cum l-ai înconjura cu scut" (Ps. 5.12). Şi dacă scutul nu era suficient de larg pentru a acoperi tot trupul, în acelaşi timp, soldatul îndemânatic l-ar fi putut întoarce pe toate părţile pentru a para loviturile, indiferent unde ar fi fost ele

Page 69: Crestinul in Armatura Completa Vol. 2

îndreptate. Această asemănare ne aduce aminte de importanţa credinţei în viaţa creştinului. Ea apără creştinul în întregime.

Uneori, ispita ţinteşte capul, adică mintea copilului lui Dumnezeu. Satan va pune la îndoială adevărul şi, dacă poate, îl va determina pe creştin să-şi pună la îndoială credinţa, şi aceasta pentru simplul motiv că el nu poate înţelege anumite lucruri. Şi câteodată el reuşeşte, spulberând încrederea omului în divinitatea lui Cristos, ca şi în alte adevăruri profunde ale Evangheliei. Dar credinţa intervine între credincios şi această săgeată, ajutând înţelegerea lui slabă.

„Fiindcă n-a fost slab în credinţă", Avraam „nu s-a uitat la trupul său care era îmbătrânit" (Rom. 4.19). Dacă raţiunea ar fi condus această afacere, dacă acest om sfânt ar fi supus făgăduinţa unui test al simţului şi raţiunii, el ar fi fost în pericol să pună la îndoială adevărul ei, chiar dacă mesagerul era însuşi-Dumnezeu. Dar, datorită credinţei, el a trecut testul. Credinciosul spune: ,M& voi încrede în Cuvântul lui Dumnezeu, nu în judecata mea oarbă".

De multe ori, Satan îşi îndreaptă săgeţile arzătoare ale fricii asupra cugetului. Dar credinţa poate îndura acest şoc: „M-am istovit până ce am crezut" (Ps. 27. 13, într-o altă versiune). Credinţa este cea mai bună apărare atunci când martorii mincinoşi se ridicau împotriva lui şi acuzau pe nedrept. Acelaşi lucru este valabil atât pentru acuzaţiile lui Satan cât şi pentru ale cugetului.

Nici un om n-a fost într-o situaţie mai tristă ca temnicerul din Filipi. Singurul lucru care l-a oprit să se sinucidă a fost hotărârea puternică a prizonierilor săi. Care om, văzându-1 stând la picioarele lui Pavel şi Sila şi întrebându-i: ,J)omnilor, ce să fac ca să fiu mântuit?" (F. A. 16.30), ar fi crezut că o rană atât de adâncă a cugetului putea fi vindecată atât de repede? Cutremurul groazei, care a zguduit atât de puternic cugetul său, s-a potolit, iar frica lui s-a transformat în bucurie. Observaţi care a fost cauza acestei păci binecuvântate: „Crede în Domnul Isus Cristos şi vei Ii mântuit."(v. 31). Şi el „s-a bucurat cu toată casa lui că a crezut în Dumnezeu." (v. 34). Ceea ce a potolit furtuna stâr-nită de păcat a fost credinţa. Ea a schimbat întristarea lui în bucurie.

Oare Ispititorul încearcă să prindă în cursă voinţa? Unele porunci ale lui Dumnezeu nu pot fi ascultate fără lepădare de sine, deoarece ele nu trec prin circumstanţe unde voinţa doreşte să conducă în mod

138

neînduplecat. Astfel, înainte de a face voia lui Dumnezeu, noi trebuie să renunţăm la voia noastră. Când o ispită aleargă în acelaşi sens cu voinţa noastră, ea devine foarte puternică. „Ce!" spune Satan, „vrei să slujeşti unui Dumnezeu care-ţi zădărniceşte toate planurile?" Se pare că întotdeauna Dumnezeu îţi cere să renunţi la ceea ce tu iubeşti mai mult. în afară de Isaac, unicul fiu al lui Avraam, nici un miel din turmă n-ar fi putut sluji ca sacrificiu.

Dumnezeu n-a fost mulţumit până când Avraam nu I-a slujit în exil, departe de familie şi prieteni. „ Vrei să te supui unor condiţii atât de aspre?" te ironizează Satan. Harul care ajută în chip minunat sufletul într-o astfel de criză este credinţa. Ea poate linişti furtuna din suflet stârnită de ispită şi, în final, alungă toate gândurile de răzvrătire. Şi mai mult, credinţa îl păstrează pe Prinţul păcii cereşti în inima creştinului, astfel că atunci când vine ispita, ea nu va fi bineprimită. Este scris: „Prin credinţă, Avraam... a ascultat şi a plecat fără să ştie unde se duce" (Evr. 11.8). Şi nu ni se spune că el ar fi privit cu dor spre ţara lui natală, deoarece credinţa l-a ajutat să fie mulţumit de drumul său.

A fost greu pentru Moise să renunţe la haina lui de conducător şi să îngăduie ca altcineva să-i ia locul şi să primească slava cuceririi Canaanului de către israeliţi, după ce plătise atât de scump pentru a-i duce atât de aproape de această ţară. Totuşi, credinţa l-a ajutat să se supună; el a văzut în cer nişte haine mai bune decât acelea la care trebuia să renunţe pe pământ. Cel mai neînsemnat loc din gloria cerească este cu mult superior celui mai înalt loc de cinste de pe pământ. Moise dorea mai mult să stea înaintea tronului şi să-I slujească lui Dumnezeu în cer, decât să stea pe un tron pământesc, iar toată lumea să se plece la picioarele lui.

A doua asemănare dintre credinţă şi scut este aceasta: nu numai că scutul apără tot trupul, dar el apără şi celelalte componente ale armăturii. El opreşte săgeţile îndreptate asupra coifului, precum şi a capului, asupra platoşei, ca şi a pieptului. Astfel, credinţa constituie o armătură situată deasupra altei armături, un har care păzeşte toate celelalte daruri.

ÎNŢELESUL EXPRESIEI ,&EASUPRA TUTUROR ACESTORA" Există numeroase interpretări ale înţelesului acestei fraze. Jerome explică în modul următor: „în toate acţiunile, datoriile, ispitele sau încercările - în orice ai fi chemat să faci sau

Page 70: Crestinul in Armatura Completa Vol. 2

să suferi - ia-ţi credinţa". într-adevăr, credinţa este pentru creştin ceea ce este focul pentru chimist; fără ea, nu se poate face nimic în Numele lui Isus. „Fără credinţă este cu neputinţă să-I fim plăcuţi Lui" (Evr. 11.6). Şi cum poate un creştin să-şi placă lui însuşi dacă nu-I place lui Dumnezeu? Alţii

70

interpretează acest pasaj în modul următor: deasupra, luaţi scutul credinţei care va acoperi toate harurile voastre". Fiecare har se află în siguranţă datorită credinţei; toate se găsesc în siguranţă la umbra credinţei, după cum o armată este protejată într-un castel echipat cu tunuri. Dar mie mi se pare cea mai potrivită următoarea traducere: ,J)easupra tuturor acestora, luaţi", adică: dintre toate componentele armăturii pe care trebuie să le porţi pentru a te apăra, aceasta să fie cea pe care o cauţi cu stăruinţă; şi, după ce. ai obţinut-o, să ai foarte mare grijă s-o păstrezi. Deci, vedem că apostolul a comparat credinţa cu un scut, deoarece el o considera superioară celorlalte piese de armură.

în vechime, dintre toate componentele armăturii, soldatul preţuia cel mai mult scutul. El considera ca o mai mare ruşine pierderea scutului decât a bătăliei; şi, prin urmare, el nu s-ar fi despărţit de el, chiar dacă ar fi fost călcat în picioare de duşman, ci considera o cinste să moară cu scutul în mână. Odată, o mamă a dat următoarea poruncă fiului său care mergea în război: ,J?ie te întorci acasă împreună cu scutul tău, fie vei fi adus purtat de scut". Ea ar fi preferat să-1 vadă mort pe fiul ei, decât viu, dar fără scut. "

Mai departe, apostolul a adăugat credinţei alt efect nobil. Ni se porunceşte să luăm cingătoarea adevărului, platoşa neprihănirii ş.a.m.d, dar nu se specifică ce-ar putea face fiecare dintre ele. Totuşi, când apostolul vorbeşte de credinţă, îi atribuie acesteia întreaga victorie. Ea stinge „toate săgeţile arzătoare ale Celui Rău". Şi de ce este adevărat acest lucru? Oare credinţa face totul, iar celelalte haruri n-au nici o întrebuinţare? Dacă da, de ce armătura creştinului trebuie să conţină şi alte componente în afara acesteia?

Pot spune că în lupta creştinului, fiecare componentă îşi are întrebuinţarea ei vitală. Nici una nu trebuie să lipsească. Motivul pentru care nici un efect nu este atribuit vreuneia dintre ele, ci credinţa are tot meritul, este de a ne face să înţelegem că aceste daruri - puterea şi beneficiul pe care-1 avem de la ele - trebuie să opereze în corelaţie cu credinţa.

Acesta este planul Duhului lui Dumnezeu de a oferi credinţei superioritatea faţă de celelalte daruri, încredinţate nouă spre păstrare. Dar ai grijă să nu devii indiferent sau neglijent în ce priveşte celelalte daruri, pentru simplul fapt că eşti prea preocupat cu obţinerea şi păstrarea acestuia. Putem să prevenim un soldat să se păzească de o rană în dreptul inimii, dar să-şi neglijeze capul? într-adevăr, am merita coroane găurite pentru a ne vindeca de o asemenea nebunie!

70

I. SUPERIORITATEA CREDINŢEI FAŢĂ DE ALTE DARURI

Dintre toate darurile, cel mai important este credinţa. Creştinul trebuie să lupte pentru a o păstra, deoarece credinţa este net superioară tuturor celorlalte virtuţi." Ea este între celelalte daruri ca soarele între planete sau ca femeia cinstită a lui Solomon printre celelalte fete.

într-una din Epistole, apostolul Pavel oferă întâietate dragostei, aşezând credinţa pe un nivel inferior acesteia: „Acum dar rămân acestea trei: credinţa, nădejdea şi dragostea; dar cea mai mare dintre ele este dragostea." (I Cor. 13.13). Plasarea dragostei înaintea credinţei atrage atenţia asupra casei binecuvântate a sfinţilor, din cer, unde dragostea rămâne, iar credinţa dispare. Din acest punct de vedere, dragostea este în mod evident cea mai mare, deoarece ea reprezintă sfârşitul credinţei noastre. Noi privim prin credinţă, astfel încât să ne putem bucura în dragoste.

în orice caz, înainte ca omul credincios să se poată bucura de recompensele cerului, el trebuie să trăiască pe pământ într-o permanentă luptă spirituală. Din această perspectivă practică, dragostea trebuie să facă loc credinţei. Este adevărat - dragostea este darul care va triumfa în cer. Dar darul care învinge pe pământ este credinţa, nu dragostea. „Şi ceea ce câştigă biruinţa asupra lumii este credinţa noastră." (I Ioan 5.4). Desigur, dragostea are rolul ei în bătălie şi se luptă vitejeşte, dar ea acţionează sub comanda credinţei: „Credinţa care lucrează prin dragoste." (Gal. 5.6). După cum comandantul luptă prin soldaţii pe care-i conduce, tot aşa credinţa lucrează prin dragostea pe care o aprinde. Dragostea este darul care, în final, va intra în posesia moştenirii, dar ceea ce dă creştinului dreptul la moştenire este credinţa.

Dragostea este darul care uneşte pe Dumnezeu şi sfinţii proslăviţi în ceruri; dar, aici pe pământ, ei sunt legaţi de

Page 71: Crestinul in Armatura Completa Vol. 2

Cristos datorită credinţei - „aşa încât Cristos să locuiască în inimile voastre prin credinţă" (Ef. 3.17). Şi dacă pe pământ, Cristos nu locuieşte în ei prin credinţă, ei nu vor putea locui niciodată cu Dumnezeu în cer.

DE CE PREDOMINĂ CREDINŢA

De ce credinţa are o asemenea superioritate faţă de celelalte daruri?

1. Principala cerinţă a lui Dumnezeu se referă la credinţă Nimic nu arată mai mult importanţa persoanelor sau lucrurilor pentru noi, decât frecvenţa cu care întrebăm de ele. Noi ne interesăm cel mai

141

des de aceia pe care-i iubim mai mult. „Bătrânul vostru tată, de care aţi vorbit, este sănătos? Mai trăieşte?" întreba Iosif (Gen. 43.27). Cu siguranţă, losif se interesa şi de alte persoane, dar datorită afecţiunii profunde faţă de taăl său, el dorea să obţină mai întâi veşti despre el.

Acum ajungem la marea întrebare pe care Domnul Isus 6 pune cu privire la credinţă: „Dar când va veni Fiul omului, va găsi El credinţă pe pământ?" (Lc. 18.8). El sugerează că darul pe care vrea în mod special să-1 găsească în poporul Său este credinţa.

Mai mult, Cristos ilustrează superioritatea credinţei în relatarea vindecării orbului din naştere, la scăldătoarea Siloam. Această vindecare i-a înfuriat într-atâta pe fariseii pizmaşi, încât ei l-au dat afară din Templu pe acest om, pentru simplul motiv că-L slăvea pe Doctorul său milostiv. Insă, prezenţa şi blândeţea Domnului Isus au compensat din plin situaţia neaşteptată, de proscris, în care ajunsese acest om. Dar, pentru scopul nostru actual, să observăm cuvintele adresate de Cristos acestui om la prima lor întâlnire: „Crezi tu în Fiul lui Dumnezeu?" (Ioan 9.35). Omul acesta arătase deja un oarecare entuziasm în apărarea lui Isus şi vorbise favorabil despre El înaintea celor mai înverşunaţi duşmani ai Săi de pe pământ. Dar, mai mult decât loialitatea lui, Cristos preţuia credinţa acestui om, lucru pe care-1 deducem din întrebarea pe care i-o pune: „Crezi?" Este ca şi cum El ar fi spus: „Tot acest zei în a vorbi pentru Mine şi răbdarea ta în suferinţă nu valorează absolut nimic dacă tu nu ai credinţă".

Aşa cum vedem în discuţia lui Isus cu orbul din naştere, cele mai multe subiecte de discuţie dintre Dumnezeu şi poporul Său sunt chestiuni cu privire la credinţă, fie prezenţa ei, fie puterea ei. Şi chiar atunci când El mâhneşte, o face pentru „încercarea credinţei voastre" (I Pet. 1.7).

Suferinţele reprezintă cazmaua de care Dumnezeu Se serveşte pentru a săpa în inima poporului Său, cu scopul de a găsi aurul credinţei. Aceasta nu înseamnă că El nu caută şi alte daruri, dar credinţa este cel mai preţios dintre toate. Chiar atunci când Dumnezeu întârzie şi pare să-Şi retragă mâna, înainte de a oferi îndurarea promisă, aceasta se întâmplă pentru ca El să poată cerceta credinţa noastră.

Isus a cercetat cu atenţie credinţa femeii canaanite, în timp ce ea se străduia să creadă: „O, femeie, mare este credinţa ta; facă-ţi-se cum voieşti" (Mt. 15.28). Răspunzând rugăminţii acestei femei de a-i vindeca fiica, Isus a depus mărturie pentru credinţa ei şi i-a oferit mai multă îndurare decât aşteptase ea.

142

2. Favoarea acordată credinţei

Chiar atunci când şi alte daruri lucrează împreună cu credinţa în viaţa creştinului, credinţa primeşte coroana supremaţiei. în capitolul 11 din Epistola către Evrei, cu excepţia credinţei, nu observăm aproape nici o referire cu privire la alte daruri, ,frin credinţă, Avraam", „prin credinţă, Iacov", şi „prin credinţă" toţi ceilalţi sfinţi au realizat faptele lor eroice. în fiecare din realizările lor, alături de credinţă, erau prezente şi alte daruri. Dar aici totul se efectuează în numele credinţei, aşa cum fiecare soldat al unei armate participă la luptă, dar victoria revine generalului sau comandantului.

Credinţa este darul de căpetenie. Toate faptele remarcabile ale sfinţilor sunt înscrise ca realizări sub comanda ei. Astfel, Cristos spune despre sutaş: „Adevărat, vă spun că nici în Israel n-am găsit o credinţă aşa de mare." (Mt. 8.10). Pe lângă credinţă, la acest sutaş se distingeau şi alte daruri, ca devotamentul arătat faţă de robul său, de care avea grijă ca şi cum ar fi fost propriul lui fiu. Smerenia sutaşului s-a evidenţiat în primul rând prin atitudinea de smerenie

Page 72: Crestinul in Armatura Completa Vol. 2

pe care şi-a manifestat-o: „Doamne, nu sunt vrednic să intri sub acoperământul meu" (y. 8). Ea frapează şi mai mult atunci când luăm în considerare poziţia sa în ierarhia militară, ca om de arme şi comandant. Rareori puterea se găseşte în compania smereniei. Apropiindu-se de Cristos în smerenie, sutaşul a dat dovadă de un caracter neobişnuit; totuşi, credinţa eclipsează smerenia, fiind cea mai mare virtute.

Cristos nu a spus: ,JV-ani găsit o smerenie aşa de mare", ci „o credinţă aşa de mare". Este ca şi cum El ar fi spus: ,Eu cunosc măsura exactă de credinţă a fiecărui credincios din Israel; dar Ia nici unul n-am găsit o măsură atât de mare din această comoară cerească, aşa cum am găsit la acest sutaş".

într-adevăr, cea mai mare parte din bogăţiile nepreţuite ale creştinului sunt ţinute în mâna credinţei: „N-a ales Dumnezeu pe cei ce sunt săraci în ochii lumii acesteia, ca să-i facă bogaţi în credinţă?" (Iac. 2.5). De ce spune Dumnezeu „bogaţi în credinţă" şi nu „bogaţi în răbdare, în dragoste sau în orice alt har?" Când un păcătos cere iertare pentru păcat, un har din partea lui Dumnezeu şi cerul însuşi, nici dragostea şi nici răbdarea, ci doar credinţa este cea care plăteşte preţul pentru aceste binecuvântări. Nu: „Doamne, iartă-mă şi mân-tuieşte-mă - iată, în schimb, dragostea şi răbdarea mea", ci: „Iatăpe Cristos şi preţul sângelui Său pe care credinţa II prezintă drept plată tuturor acestor binecuvântări". Această înţelegere conduce la cel de-al treilea argument în favoarea superiorităţii credinţei.

72

3. Importanţa îndreptăţirii noastre

„Deci, fiindcă suntem socotiţi neprihăniţi, prin credinţă, avem pace cu Dumnezeu, prin Domnul nostru Isus Cristos. " (Rom. 5.1). Noi nu suntem îndreptăţiţi prin dragoste, pocăinţă, răbdare sau alt dar, ci doar prin credinţă. „Răbdarea care îndreptăţeşte", „pocăinţa care îndreptăţeşte"... Cât de straniu ar suna aceste expresii pentru un creştin! Mai degrabă, putem spune că îndreptăţirea este luată în stăpânire de credinţă, iar celelalte daruri sunt despărţite de acest act, cu toate că ele aparţin persoanei socotite neprihănite.

Slujba apostolului Pavel a fost aceea de a demonstra că neprihănirea se capătă prin credinţă, nu prin fapte. Dar. credinţa care îndreptăţeşte nu este neroditoare sau moartă, ci o credinţă vie, activă, aşa cum arată Iacov în capitolul 2 al Epistolei sale. După cum Dumnezeu L-a ales dintre toţi ceilalţi pe Cristos, pentru a fi singurul mijlocitor între El şi oameni, iar neprihănirea Lui pentru a fi singurul temei al îndreptăţirii noastre, tot aşa, dintre toate darurile. El a ales credinţa pentru a fi instrumentul prin care să ne însuşim această neprihănire a lui Cristos! Ea este numită „neprihănirea lui Dumnezeu" şi se opune „propriei noastre neprihăniţi" deşi este lucrată de Dumnezeu în noi (Rom. 10.3). Este lucrată pentru noi de Cristos.

De asemenea, este numită şi „neprihănirea care se capătă prin credinţă" (Rom. 4.11, 13). De ce o numeşte Dumnezeu „neprihănirea care se capătă prin credinţă" şi nu prin dragoste sau pocăinţă? Cu siguranţă, credinţa însăşi nu este neprihănirea noastră. Dacă acest lucru ar fi adevărat, noi am fi îndreptăţiţi prin fapte şi prin credinţă, adică printr-o neprihănire proprie; căci credinţa ar fi un dar înnăscut şi tot atât de mult propria noastră lucrare, ca orice alt dar. însă aceasta este în contradicţie cu doctrina apostolului, care face o deosebire clară între credinţă şi fapte. Scriptura vorbeşte despre „neprihănirea care se capătă prin credinţă" pentru că darul credinţei este singurul dar al cărui rol este de a-L apuca pe Cristos, putând astfel socoti neprihănirea Sa pentru îndreptăţirea noastră (Rom. 4.11).

Cristos şi credinţa se înrudesc şi ele nu trebuie despărţite. Cristos este comoara, iar credinţa este mâna care o primeşte. Neprihănirea lui Cristos este haina, iar credinţa este mâna care îmbracă această haină. El ne achită toată datoria prin sângele Său, nu prin credinţa noastră. Partea noastră constă în a-L primi pe Cristos prin credinţă, astfel încât El să devină al nostru. Neprihănirea lui Cristos este haina care ne acoperă goliciunea şi ne face plăcuţi în ochii lui Dumnezeu; iar credinţei îi revine onoarea de a o îmbrăca.

144

Dumnezeu l-a binecuvântat pe Moise într-un mod deosebit, faţă de restul israeliţilor, atunci când l-a chemat pe munte pentru a primi Legea din gura Sa, în timp ce poporul trebuia să aştepte în tabără până le-o aducea el. în acelaşi fel, Dumnezeu îi oferă o deosebită onoare credinţei, ca fiind darul prin care El transmite privilegiul slăvit al îndreptăţirii. Dar de ce, dintre toate darurile, Dumnezeu alege credinţa pentru a împlini acest act al îndreptăţirii? Observăm cel puţin două motive.

în primul rând, nici un alt dar în afara credinţei nu este atât de potrivit pentru acest scop. De ce a ales Dumnezeu

Page 73: Crestinul in Armatura Completa Vol. 2

ochiul şi nu urechea pentru a vedea? Sau de ce mâncăm cu mâna şi nu cu piciorul? Răspunsul este simplu - pentru că aceste mădulare au o destinaţie specială pentru aceste funcţii. Tot aşa, credinţa are o aptitudine specifică pentru lucrarea de îndreptăţire. Noi suntem scocotiţi neprihăniţi nu oferindu-I ceva lui Dumnezeu, ci primind din partea Lui ceea ce Cristos deja a făcut pentru noi. Credinţa este unicul dar care primeşte şi, prin urmare, singurul adecvat pentru îndreptăţire.

în al doilea rând, în afara credinţei nu există un alt dar mai sigur pe seama căruia să poată lăsa Dumnezeu onoarea Sa în problema îndreptăţirii. Marele plan al lui Dumnezeu în îndreptăţirea unui păcătos neputincios constă în a face să crească harul Său în ochii acestuia.

Deoarece Dumnezeu este hotărât să acorde toată onoarea îndurării Sale, El protejează omul de orice pretenţie de colaborare cu El în privinţa îndreptăţirii. In afara justificării prin credinţă, nu există o altă cale pentru protejarea slavei harului lui Dumnezeu. Când apostolul discută despre justificarea oferită de Dumnezeu unui păcătos, El arată cum dispar orice gânduri de autoapreciere şi slavă personală. „Unde este dar pricina de laudă? S-a dus. Prin ce fel de lege? A faptelor? Nu; ci prin legea credinţei." (Rom. 3.27).

De-a lungul istoriei, regii şi-au păzit cu multă grijă reputaţia lor şi a reginelor lor, cu privire la puritatea sexuală. Ei au fost atât de atenţi în această privinţă, încât au angajat eunuci pentru îngrijirea lor şi a reginelor, înlăturând astfel orice eventuale acuzaţii. Datorită infirmităţii eunucilor, orice suspiciune era înlăturată. Dumnezeu este chiar mai gelos la gândul că slava harului Său ar putea fi necinstită de om prin mândrie şi slavă personală şi, pentru a o apăra de un asemenea abuz, El a ales credinţa ca un „dar eunuc", cu o natură golită de ea însăşi, pentru a sta lângă Sine şi a lucra la apărarea slavei harului Său.

Credinţa are două mâini. Cu una îşi dezbracă şi îşi aruncă neprihănirea proprie, aşa cum David a înlăturat armura lui Saul, iar cu cealaltă îmbracă neprihănirea lui Cristos pentru a acoperi ruşinea sufle

10 - Creştinul în Armătură

73

tului. ,fste imposibil", a spus un cercetător al Bibliei, „să concepi credinţa şi faptele asociate in lucrarea de îndreptăţire. Credinţa atribuie totul harului lui Dumnezeu, dar faptele atrag atenţia asupra lor. Singura aspiraţie a credinţei este aceea de a fi instrumentul care serveşte la iertarea păcatelor, în timp ce faptele nu pot sta pe o poziţie inferioară, insistând să fie privite ca sursa îndreptăţirii".

4. Influenţa credinţei asupra celorlalte daruri Soarele este slăvit, deoarece el oferă lumină şi influenţează întreaga lume (de jos). Credinţa este darul pe care Dumnezeu îl foloseşte în aceeaşi măsură pentru binele lumii spirituale - în „făptura nouă" -aşa cum foloseşte soarele pentru lumea fizică (Gal. 6.15). întocmai cum nimic nu se ascunde de căldura soarelui, nici un dar duhovnicesc nu rămâne neatins de influenţa credinţei.

,CUM AJUNGE CREDINŢA SĂ INFLUENŢEZE CELELALTE ^DARURI

1. Credinţa dă de lucru tuturor darurilor

Credinţa se aseamănă cu un bogat negustor de lână care aprovizionează ţesătorii cu materie primă. Când furnizorii nu fac aprovizionarea, filatorii trebuie să-şi înceteze producţia. Ei nu au altă materie primă pentru a lucra, decât cea oferită de furnizor. Tot astfel, credinţa distribuie fiecărui dar materialul de care are nevoie pentru a acţiona.

Haideţi să vedem unul sau două daruri ca exemplu pentru toate celelalte. Pocăinţa este un dar frumos, dar credinţa trebuie s-o facă să lucreze. De exemplu, pocăinţa oamenilor din Ninive poate fi atribuită credinţei: „Oamenii din Ninive au crezut în Dumnezeu, au vestit un post şi s-au îmbrăcat cu saci" (Iona 3.5). Pocăinţa lor n-a fost, poate, decât legalism, daj a fost la fel de bună ca şi credinţa lor. Dacă credinţa lor ar fi fost mai bună, atunci şi pocăinţa ar fi fost mai profundă.

în acelaşi mod în care lumina ajută ochiul să vadă un obiect, credinţa descoperă păcatul în cuget. Gândurile se ridică asemenea unor nori care se îngroaşă şi declanşează o furtună, până când sufletul se umple de groază şi cutremur din pricina păcatului. în acest punct, omul este pierdut şi nu poate înainta pe calea pocăinţei, dacă darul credinţei nu vine cu mai mult sprijin din partea făgăduinţei iertării. Când păcătosul aude şi crede făgăduinţa, pocăinţa poate continua

Page 74: Crestinul in Armatura Completa Vol. 2

şi, în final, norul de groază pe care frica de pedeapsă l-a adus în cuget, se dizolvă într-o ploaie liniştită de întristare potrivită Evangheliei.

146

Dragostea este un dar ceresc, dar credinţa găseşte combustibilul care o face să ardă. Era altădată sufletul tău înflăcărat de dragostea pentru Dumnezeu aşa cum este acum? Fără îndoială Că a existat o vreme când inima ta a fost rece. Nici o scânteie din acest foc nu putea fi găsită. Dar cum se face că acum îl iubeşti atât de mult pe Dumnezeu? Cu siguranţă că ai auzit ceva veşti bune din cer!

Credinţa este singurul mesager care poate aduce inimii veşti bune din cer. Credinţa este cea care proclamă făgăduinţa, dezvăluie bogăţiile lui Cristos şi răspândeşte mireasma Numelui Său pentru a spori dragostea în cei credincioşi. Ori de câte ori credinţa extrage din Cuvânt caracterul lui Cristos şi ni-L prezintă în toată dragostea Sa, noi suntem atraşi spre El. „Cinstea aceasta este dar pentru voi care aţi crezut!" (I Petru 2.7)

Noi nu-I putem oferi Mântuitorului cu adevărat dragostea noastră, până când nu-L vedem aşa cum este. Dacă am sta alături de cel mai bun prieten al nostru într-o cameră întunecoasă, nu i-am acorda mai multă atenţie ca unui străin. Dar dacă cineva ne-ar şopti că acesta este Cel ce Şi-a dat viaţa pentru a o salva pe a noastră şi apoi ne-a făcut moştenitori ai întregii Sale averi, dar nu I-am arătat respect? Inimile noastre ar zvâcni imediat, cu năzuinţa fierbinte de a arăta o afecţiune puternică pentru acea persoană.

Atâta timp cât ochiul credinţei este închis sau adormit, creştinul poate sta foarte aproape de Cristos, sub ocrotirea grijii Sale divine şi să rămână nepăsător faţă de El. Dar atunci când credinţa îl vede şi descoperă parfumul dragostei Sale care sângerează, creştinul nu face altă alegere decât să-I răspundă cu propria-I dragoste.

2. Credinţa ajută toate darurile să primească putere de la Cristos Credinţa este nu numai instrumentul prin care primim neprihănirea lui Cristos pentru îndreptăţirea noastră, ci şi instrumentul principal prin care primim har de la El pentru sfinţirea noastră. „Şi noi am primit din plinătatea Lui, şi har după har" (Ioan 1.16). Dar noi trebuie să primim prin credinţă această plinătate. Credinţa care uneşte un suflet cu Cristos este ca o conductă aşezată la gura unei fântâni care aprovizionează cu apă toate casele din vecinătate. Isus a spus despre omul credincios: „Din inima lui vor curge râuri de apă vie" (Ioan 7.38).

Mântuitorul le-a dat ucenicilor o lecţie foarte dură atunci când I-a învăţat să-şi înflăcăreze dragostea pentru a putea ierta pe fratele care păcătuieşte împotriva lor „de şapte ori pe zi" (Lc. 17.4). Deoarece ucenicii au realizat imediat că le-ar fi aproape imposibil să se supună

74

acestei învăţături, ei L-au rugat pe Domnul să le mărească credinţa, dar ei n-au spus: ,Măreşte-ne dragostea!" Dacă ar fi crezut mai mult în Cristos, ei ar fi putut să-şi iubească mai mult fratele. Cu cât era mai puternică încrederea lor în Cristos pentru iertarea păcatelor - de şaptezeci de ori pe zi - cu atât ei puteau să ierte mai uşor pe fratele care a păcătuit împotriva lor de şapte ori pe zi.

Observaţi modul în care a răspuns Cristos la rugăciunea ucenicilor pentru mai multă credinţă: „Dacă aţi avea credinţă cât un grăunte de muştar, aţi zice muntelui acestuia: «Mută-te de aici colo!» şi s-ar muta" (Mt. 17.20). Este ca şi cum El ar fi spus: „Voi aţi descoperit adevărata cale prin care puteţi dobândi un duh de iertare; credinţa este cea care vă va da putere să biruiţi răutatea din inimile voastre. Chiar dacă ar fi înrădăcinată tot atât de adânc ca acest munte în pământ, credinţa voastră poate s-o înlăture".

3. Credinţa îl apără pe creştin în exercitarea tuturor darurilor sale

„Tu stai în picioare prin credinţă." (Rom. 11.20). Un soldat îşi menţine poziţia când este apărat de scutul său, şi îşi face datoria chiar când vrăjmaşul deschide focul pentru a-1 opri. Dacă credinţa eşuează, atunci toate darurile vor fi puse pe fugă. Răbdarea lui Iov a avut de suferit atunci când mâna lui ajunsese prea obosită pentru a mai ţine scutul protector al credinţei.

în acelaşi mod, nici un dar nu se află în siguranţă decât la adăpostul credinţei. Atunci când râvna lui Petru depăşise credinţa sa, Cristos l-a împiedicat de la cădere spunându-i: „Eu M-am rugat pentru tine ca să nu se piardă credinţa ta"

Page 75: Crestinul in Armatura Completa Vol. 2

(Luca 22.32). Mântuitorul S-a îngrijjit de credinţa lui Petru, ca ea să nu se piardă, pentru că numai ea putea redobândi celelalte daruri, iar el putea fi salvat, eliberat după ce fusese rănit şi înfrânt în confruntarea cu Diavolul.

Cristos nu a putut face multe minuni în oraşul său natal „din pricina necredinţei lor" (Mt. 15.58). Şi nici Satan nu-1 poate răni prea grav pe cel credincios când credinţa se află la locul ei. Este adevărat că Diavolul este foarte viclean şi ţinta lui este de a lupta cu credinţa mai presus de orice, pentru că ea este darul care îl împiedică să le învingă pe celelalte. Deşi un credincios poate fi smerit, răbdător şi plin de râvnă, Satan poate să atace cu uşurinţă aceste daruri şi să producă distrugeri, dacă fiecare componentă a armăturii nu este acoperită complet de credinţă. Dar cea mai bună apărare a noastră este planul lui Dumnezeu: El pune credinţa să fie darul care-1 întoarce pe Satan şi-1 pune pe fugă.

148

4. Numai credinţa câştigă încuviinţarea lui Dumnezeu pentru toate celelalte daruri şi lucrările lor

Chiar şi creştinul supus care lucrează din greu toată ziua nu aşteaptă să-şi ia răsplata la plecarea spre casă şi să primească încuviinţarea lui Dumnezeu pentru efortul lui omenesc. Numai credinţa îl poate înfăţişa prin Cristos lui Dumnezeu. Noi „aducem jertfe duhovniceşti, plăcute lui Dumnezeu, prin Isus Cristos" (I Pet. 2.5), adică prin credinţa în Cristos. Credinţa îl poate convinge pe Dumnezeu, aşa încât El va lua din mâna ei chiar şi cele mai mici frânturi ale efortului uman. Dar atâta vreme cât mâna credinţei nu i-1 oferă, El nu ia nimic.

5. Credinţa aduce nădejde când alte daruri eşuează Există două căi prin care darurile unui creştin pot eşua: în lucrarea

şi în mărturia lor.

Uneori, darurile lucrează cu o putere atât de mare, încât creştinul rupe legăturile ispitei tot atât de uşor cum Samson rupea sforile de in; dar alteori, el este ţinut prizonier, deoarece nici măcar nu le poate slăbi. Credinţa îl întăreşte pe creştin în special când se simte slab. După cum Iosif i-a chemat în Egipt pe fraţii săi şi i-a hrănit în timpul foametei din hambarele sale, tot aşa credinţa îl întreţine pe cel credincios când rezerva lui de har pare epuizată.

Când este în nevoie, creştinul îşi poate însuşi plinătatea harului lui Cristos. „De ce te-a întristat lipsa ta de har?"\\ întreabă pe el credinţa. „în Cristos locuieşte toată plinătatea şi ea este suficientă pentru a umple goliciunea ta". După cum norii nu aduc ploaie pentru ei înşişi, ci pentru binele pământului, tot astfel Cristos ne, oferă nouă plinătatea harului Său. „Şi voi, prin El, sunteţi în Cristos Isus. El a fost făcut de Dumnezeu pentru noi înţelepciune, neprihănire, sfinţire şi răscumpărare" (I Cor. 1.30).

De asemenea, credinţa îl susţine pe creştin, solicitând făgăduinţele pentru perseverenţa harului. Deşi un om bolnav poate fi întristat şi deznădăjduit, el primeşte multă mângâiere când doctorul îi spune că nu va muri. Slăbirea harului este tristă, dar teama de eşec este şi mai tristă. Credinţa este singurul mesager care oferă sufletului vestea bună a perseverenţei.

în problema perseverenţei, simţul şi raţiunea sunt păcălite. Lor li se pare imposibil ca o trestie frântă să poată rezista tuturor atacurilor iadului. De vreme ce puterea lui Satan şi a armatei sale este covârşitoare, ele consideră ca ceva foarte normal să atribuie victoria părţii mai puternice. Dar când credinţa vede simptomele morţii în darurile creştinului,

75

ca găseşte viaţă în făgăduinţă şi mângâie sufletul. Dumnezeul nostru este credincios şi nu va îngădui ca harul Său să vadă putrezirea; El este cel ce a preluat viaţa veşnică a sfinţilor Săi.

Când creştinul îşi analizează credinţa şi se întreabă dacă darul lui slab va eşua sau va rezista, credinţa răspunde: „Darul tău plăpând ar putea falimenta şi muri, dar Domnul mi-a arătat că el va trăi şi va persevera". Datorită slăbiciunii şi naturii schimbătoare a caracterului omenesc, cu siguranţă harul creştinului ar muri; dar Dumnezeu a arătat credinţă în făgăduinţa că că el va rezista chiar şi celor mai serioase infirmităţi.

Când trebuie să admitem că harul nostru este departe de a fi suficient, Dumnezeu ne încurajează prin Cuvântul Său. Ascultaţi ultimele cuvinte rostite de David cu privire la urmaşii săi: „Măcar că nu este aşa casa mea înaintea lui Dumnezeu, totuşi EI a făcut cu mine un legământ veşnic, bine întărit în toate privinţele şi tare. Nu va face El oare să

Page 76: Crestinul in Armatura Completa Vol. 2

răsară din el tot ce este spre mântuirea şi bucuria mea?" (în engl.: „Căci El este toată scăparea şi dorinţa mea". N. tr.) (II Sam. 23.5). El vedea asemănarea dintre legământul veşnic dintre el şi Dumnezeu şi mântuirea lui, deşi pentru moment nu putea vedea soluţia pentru problema lui.

Ceea ce împiedică descompunerea harului nostru firav este sarea acestui „legământ veşnic". „Pentru ce te mâhneşti, suflete, şi gemi înăuntrul meu?' întreba psalmistul, „Nădăjduieşte în Dumnezeu, căci iarăşi îl voi lăuda: El este mântuirea mea (în engl.: „sănătatea trupului meu."!N, tr.) şi Dumnezeul meu" (Ps. 43.5). Mântuirea lui David nu consta în înfăţişarea lui exterioară sau în ceea ce avea de întâmpinat în viaţă, ci era în Dumnezeu - siguranţa care ajută credinţa să potolească frica.

A doua cale prin care darurile creştinului pot eşua o reprezintă mărturia lor. Uneori strălucirea acestor daruri slăbeşte precum stelele într-o noapte întunecoasă. Când creştinul este ispitit, el spune: „Eu nu ştiu dacă îl iubesc cu adevărat pe Dumnezeu sau nu; nu pot spune că simt o durere sinceră pentru păcatul meu. Nu ştiu ce să cred, dar uneori gândesc ce este mai rău". Chiar şi într-un asemenea întuneric, credinţa apără corabia sufletului şi aruncă două ancore puternice pentru a-1 scoate pe creştin din nisipul mişcător al disperării.

(a) Credinţa găseşte în Cristos o bogată îndurare şi invită păcătosul să se uite ţintă la ea când pierde din vedere propriul har

Dumnezeu este plin de har şi de îndurare; dacă ai pierdut dovada harului tău, El este gata să ţi-o înapoieze. Dar David I-a cerut lui Dumne

150

zeu ceva mai mult decât restabilirea harului său - el s-a rugat pentru un har nou: Zideşte în mine o inimă curată, Dumnezeule; pune în mine un duh nou şi statornic!" (Ps. 51.10). ,f)a", spune credinţa, „dacă teama ta este întemeiată - şi anume că barul tău n-a fost niciodată pe primul loc - să ştii că în inima lui Dumnezeu există suficientă îndurare pentru a ierta chiar şi făţărnicia ta, atâta timp cât te apropii de El cu pocăinţă."

Aşadar, credinţa provoacă sufletul să se aventureze, şi anume să se arunce asupra lui Dumnezeu în Cristos. Nu este mai presus de îndurarea lui Dumnezeu să ierte multele răutăţi, marea făţărnicie şi necredinţă atunci când un păcătos îşi mărturiseşte păcatul. Mulţi părinţi fireşti fac tot ce le stă în putinţă pentru copiii lor. Oare pentru Dumnezeu este greu să facă ceea ce este uşor pentru oameni? Credinţa verifică Numele lui Dumnezeu. Şi atâta timp cât noi nu pierdem din vedere inima plină de îndurare a lui Dumnezeu, capetele noastre vor rămâne la suprafaţa apei, chiar dacă nu putem vedea vreo dovadă a harului nostru.

(b) Mai mult, când creştinul nu poate vedea vreo dovadă a harului în el însuşi, credinţa o descoperă în făgăduinţa Scripturii

Când un om nu mai are pâine în casă, este mângâiat dacă aude că mai este pâine la magazin. Un creştin poate regreta că are o inimă împietrită, lipsită de o durere sinceră pentru păcat. Dacă poate experimenta zdrobirea de inimă, el se judecă singur, apoi poate alerga la Cristos pentru a lua mângâiere din făgăduinţa Lui: .ferice de cei ce plâng, căci ei vor fi mângâiaţi." (Mt. 5.4).

Credinţa intervine pentru a insista: „Există făgăduinţe nu numai pentru cei ce plâng şi au o inimă zdrobită, dar şi pentru cei ce au nevoie de o zdrobire de inimă şi de un duh întristat". Dumenzeu ne descoperă cum atrage la El pe un om aflat pe un drum greşit: „ Vă voi da o inimă nouă şi voi pune în voi un duh nou; voi scoate din trupul vostru inima de piatră... şi vă voi face să urmaţi poruncile Mele" (Ez. 36.26-27).

Astfel, credinţa îl smulge pe creştin din gândurile lui pline de teamă, unde el se chirceşte fără nădejde, şi schimbă vaietele lui în rugăciunea fierbinte după harul pe care-1 doreşte atât de mult. .Există pâine în făgăduinţă", spune credinţa. ,Nu sta aici descurajat, ci îngenunchează şi cere cu îndrăzneală, dar şi cu smerenie, harul de care ai nevoie". Creştinul va obţine o nouă dovadă a harului său mai curând prin rememorarea şi credinţa în făgăduinţa lui Dumnezeu decât prin adăugarea unor gânduri de necredinţă. Satan găseşte o deosebită plăcere să vadă cum puterea şi timpul creştinului se transformă în amărăciune, fără ca

76

Page 77: Crestinul in Armatura Completa Vol. 2

el să-şi dea seama că ceea ce doreşte se află la îndemâna lui. Dar Dumnezeu doreşte ca credinciosul să găsească ajutorul de care are nevoie şi să-1 pună de îndată la lucru.

6. Credinţa îl mângâie pe creştin când alte daruri abundă

Dintre toate darurile duhovniceşti, credinţa este paharnicul creştinului. Creştinul ia vinul bucuriei mai degrabă din mâna credinţei decât din mâna altor daruri. „Dumnezeul nădejdii să vă umple de toată bucuria şi pacea, pe care o dă credinţa pentru ca, prin puterea Duhului Sfânt, să fiţi tari în nădejde". (Rom. 15.13).

Apostolul Pavel oferă superioritate credinţei, atribuind bucuria creştinului mai degrabă credinţei, decât dragostei lui. ,J*e care voi fi iubiţi, fără să-L fi văzut, credeţi în El, fără să-L vedeţi şi vă bucuraţi cu o bucurie negrăită şi strălucită". (I Pet. 1.8). Notaţi cuvân-tul-cheie din acest pasaj: „credeţi şi vă bucuraţi". Iată uşa prin care pătrunde bucuria creştinului. Dumnezeu ne îngăduie să ne bucurăm numai în Cristos. „Căci cei tăiaţi împrejur suntem noi, care slujim lui Dumnezeu, prin Duhul lui Dumnezeu, care ne lăudăm în Cristos Isus şi care nu ne punem încrederea în lucrurile pământeşti. " (Fii. 3.3).

Sângele lui Cristos este singurul vin care înveseleşte inima lui Dumnezeu şi care, în acelaşi timp, satisface dreptatea Lui. Prin urmare, numai el poate aduce adevărata bucurie în inima omului. Când Cristos făgăduieşte pe Mângâietorul, El le spune ucenicilor de vasul pe care-1 va folosi pentru a scoate vinul bucuriei. ,E1 va luă din ce este at Meu şi vă va descoperi." (Ioan 16.15). în această cupă nu se stoarce nici un strugure din via noastră. Este ca şi cum Cristos ar fi spus: „Când va veni să vă mângâie cu iertarea păcatelor, el va lua totul de la Mine, nimic de la voi. Eu am câştigat pacea voastră cu Dumnezeu prin sângele Meu, nu prin lacrimile voastre de pocăinţă sau prin plânsul vostru pentru păcatele comise".

Bucuria creştinului izvorăşte numai din Cristos şi nu dintr-o altă sursă omenească. Dar credinţa descoperă bogăţiile ascunse în Cristos şi-i arată creştinului tot ce vede şi ştie despre El. Şi tot credinţa este cea care deschide inimile noastre pentru a primi făgăduinţele şi apoi toarnă înăuntru dulceaţa realităţilor Cuvântului lui Dumnezeu (vezi Rom. 10.17).

Credinţa ne arată nu numai cât de minunat este Isus Cristos şi cât de plăcute sunt făgăduinţele lui Dumnezeu; dar ea îl face real pe Cristos în viaţa practică. Credinţa oferă porţii dătătoare de viaţă din carnea

152

Cuvântului lui Dumnezeu, le pune în gura sufletului şi sfărâmă aceste făgăduinţe'în particule fine, astfel încât credinciosul primeşte putere şi statornicie (vezi Ioan 6.63). Datorită credinţei, creştinul se bucură de mâncarea hrănitoare, gustând din fiecare farfurie de pe masa pe care Tatăl o întinde înaintea lui.

CARACTERUL INFERNAL AL NECREDINŢEI

ÎN COMPARAŢIE CU CELELALTE PĂCATE

Necredinţa merită un loc tot atât de înalt printre păcate ca şi credinţa printre celelalte daruri. Necredinţa este Beel-zebub, sau prinţul păcatelor, care-i determină pe alţii să păcătuiască. Dumnezeu l-a marcat pe Iero-boam ca unul care a păcătuit târându-1 şi pe Israel în păcat (cf. I împ. 14.16). Necredinţa este păcatul care dă naştere păcatului.

Prima răsuflare otrăvitoare pe care Eva a prins-o din partea Ispititorului a fost trimisă prin cuvintele: „Oare a zis Dumnezeu cu adevărat: «Să nu mâncaţi din toţi pomii din grădină»?" (Gen. 3.1). Este ca şi cum el ar fi spus: „Gândeşte-te acum. Chiar crezi că Dum-nezeu fi-ar interzice să mănânci din cel mai bun fruct din grădină?" Aceasta a fost poarta trădătorului prin care toate celelalte păcate au in-trat în inima Evei; şi chiar şi acum Satan continuă să ţină larg deschisă această poartă.

Diavolul aşază o perdea de necredinţă între păcătos şi Dumnezeu, astfel încât el nu se mai teme de avertismentul şi pedeapsa pregătită de Tatăl pentru inima lui. Apoi, odată ce există această baricadă între el şi aceste lovituri pline de îndurare, păcătosul se poate mândri cu pofta lui. Necredinţa nu numai că respinge loviturile de mânie trimise de gura înfierbântată a Legii, dar ea întârzie acţiunile harului care provin din Evanghelie. Toate ofertele de dragoste pe care Dumnezeu le face unei inimi necredincioase cad precum scânteile într-un râu; ele se sting de îndată ce au căzut în apă.

Page 78: Crestinul in Armatura Completa Vol. 2

„Dar lor, Cuvântul care le-a fost propăvăduit nu le-a ajutat la nimic, pentru că n-a găsit credinţă la cei ce l-au auzit" (Evr. 4.2). Secretul puterii păcatului asupra unui om este necredinţa. Nu există un alt stăpân al păcătosului, în vreme ce el este stăpânit de necre-dinţă. Acest păcat va sfărâma orice raţionament tot atât de uşor cum Samson smulgea porţile, stâlpii şi barele din cetatea Gaza (cf. Jud. 16.3). Acesta este păcatul cel mai greu de biruit, de care păcătosul se teme cel mai puţin,- şi pe care, în mod obişnuit, credinciosul îl biruie mai la urmă. El constituie principala fortăreaţă în care se retrage Diavolul când celelalte păcate sunt puse pe fugă.

78

Cât de adesea un biet păcătos îşi mărturiseşte alte păcate în care a trăit, dar nu acceptă îndurarea lui Cristos! Noi îl implorăm să creadă în Cristos şi să fie mântuit - ceea ce reprezintă doctrina predicată de Pavel şi Sila temnicerului înspăimântat (cf. F. A. 16.31). Dar este foarte greu să-1 convingi să facă acest lucru, când Diavolul deja l-a închis în această cetate cu porţi şi bare şi stă de pază. Pentru a-1 putea ţine acolo împreună cu el, Satan foloseşte cel mai puţin plauzibil dintre toate păcatele - teama de a păcătui cu credinţa îndrăzneaţă. Satan intenţionează să folosească acest păcat pentru a arunca cea mai mare ocară asupra lui Dumnezeu şi pentru a-şi dezlănţui dintr-o dată toată răutatea împotriva Lui.

Datorită credinţei lor „au fost lăudaţi" sfinţii din vechime (Evr. 11.33). Şi tot datorită credinţei sfinţilor, Dumnezeu este lăudat în lume. Totuşi, prin necredinţă, Diavolul obţine un mare câştig, determinând depunerea unei mărturii foarte şubrede despre Dumnezeu; într-un cuvânt, iadul se deschide larg pentru a înghiţi păcatul necredinţei.

Există două păcate care-îşi atribuie superioritatea în iad: făţărnicia şi necredinţa. Prin urmare, păcătoşii sunt avertizaţi să nu primească „partea lor cu făţarnicii" (Mt. 24.51) sau cu „necredincioşii" (Lc. 12.46). Se pare că cele mai îngrozitoare locuinţe sunt rezervate în principal pentru păcatele făţărniciei şi necredinţei, iar celelalte păcate sunt nişte prizonieri obişnuiţi. Dar dintre cele două, necredinţa este cea mai mare, deoarece este numită „păcatul care duce la moarte", „dar cel ce nu crede a şi fost judecat" (Ioan 3.18). Omul necredincios îşi duce cauţiunea la închisoare; într-un anumit sens el este deja întemniţat, pentru că el poartă semnul unui om condamnat. Apostolul Pavel spunea că deşi sunt închişi „în necredinţă" (Rom. 11.32), cu siguranţă nu există o altă temniţă mai strâmtă în care Diavolul îi ţine pe păcătoşi.

Pe de altă parte, credinţa închide sufletul în făgăduinţa vieţii şi fericirii, aşa cum Dumnezeu l-a închis pe Noe în corabie: JDomnul a închis uşa după el" (Gen. 7.16). Astfel, credinţa închide sufletul în Cristos şi în corabia legământului Său, ferindu-1 de mânia cerului sau a iadului. Dimpotrivă, necredinţa închide sufletul în vinovăţie şi mânie şi odată ce omul este prins în corabia necredinţei, pentru el nu mai există nici o posibilitate de a scăpa de condamnare, după cum cel închis într-un cuptor încins nu poate scăpa nears.

Atâta timp cât inima păcătosului este ferecată în necredinţă, el nu poate beneficia de nici un ajutor.

După cum mântuirea este atribuită credinţei mai degrabă decât celorlalte daruri - deşi nici unul nu lipseşte din viaţa omului salvat -tot astfel, condamnarea păcătosului este atribuită necredinţei sale, cu

154

toate că în viaţa unui astfel de om există şi alte păcate. Duhul lui Dumnezeu trece peste făţărnicia, nemulţumirea şi răzvrătirea iudeilor şi aşază distrugerea lor la poarta acestui păcat - necredinţa.

Să presupunem că un judecător îi oferă viaţă unui om condamnat, cu condiţia ca prizonierul să citească un psalm de îndurare. Dacă omul refuză să facă astfel, refuzul lui îl va costa viaţa. Făgăduinţa Evangheliei reprezintă acest psalm de îndurare pe care Dumnezeu îl oferă prin Fiul Său păcătoşilor condamnaţi prin Lege. Credinţa înseamnă citirea psal-mului de îndurare. Dacă refuzi să crezi şi eşti condamnat, tu mergi în iad datorită necredinţei, şi nu datorită altui păcat. Dacă-L primeşti pe Cristos şi crezi în El, vei primi libertatea. Fie ca acest lucru să ne determine să ne răzvrătim împotriva acestui păcat, după cum filistenii s-au ridicat împotriva lui Samson, pe care l-au numit „pustiitorul ţării noastre" (Jud. 16.24). Şi ceea ce este mai rău, necredinţa este nimicitorul sufletelor noastre; efectul ei distrugător este cu mult mai puternic decât al celorlalte păcate.

în primul rând, există două acuzaţii pe baza cărora păcătoşii vor fi osândiţi în ziua judecăţii. Sentinţa de condamnare va fi dată acelora care „nu cunosc pe Dumnezeu" şi care „nu ascultă de Evanghelia Domnului nostru Isus Cristos" (II Tes. 1.8). Păcătoşii nu vor fi condamnaţi datorită necredinţei provenită din necunoaşterea Evangheliei, deoarece nu le-

Page 79: Crestinul in Armatura Completa Vol. 2

a fost propăvăduită. Ei vor fi trimişi în iad pentru lipsa de necunoaştere a lui Dumnezeu şi astfel vor scăpa cu o pedeapsă mai uşoară în comparaţie cu iudeii sau Neamurile care au auzit Evanghelia.

Aspra judecată adusă împotriva acestor oameni va fi că ei n-au ascultat Evanghelia lui Isus. Şi, cu siguranţă, în iad vor fi chinuri mult mai mari pentru cei ce refuză Evanghelia decât pentru cei ce n-au parte de oferta harului. Aceşti necredincioşi resping cea mai mare parte a îndurării lui Dumnezeu, şi, prin urmare trebuie să se aştepte la cea mai cumplită mânie din partea Lui. Deoarece necredinţa lor îl face de ruşine pe Cristos şi harul lui Dumnezeu acordat prin El, este drept ca Dumnezeu să-i facă de ruşine înaintea oamenilor şi a îngerilor.

DE CE TREBUIE SĂ FIM SINCERI ÎN ÎNCERCAREA CREDINŢEI NOASTRE

Unele lucruri sunt atât de lipsite de valoare, încât nu merită efortul nostru de a le procura. Dar alte lucruri sunt atât de valoroase încât numai un nebun ar refuza obţinerea lor. Să presupunem de exemplu, că un om foarte bolnav şi-ar putea salva viaţa luând doar un anumit tip

79

de medicament. Cât s-ar zbate să-1 obţină! Oare medicamentele Diavolului, care ucid în mod sigur, vor satisface nevoile tale când Dumnezeu însuşi îţi oferă un medicament complex, care te va vindeca cu siguranţă? Apostolul Pavel a numit acest dar dătător de viaţă „credinţa aleşilor lui Dumnezeu" (Tit 1.1).

Dacă doreşti să-ţi cumperi o haină, te întrebi care este de cea mai bună calitate. în piaţă tu te uiţi după cea mai bună came; când mergi la avocat, îi ceri cel mai bun sfat, iar medicului cel mai bun tratament. Tu cauţi ceea ce este cel mai bun în orice domeniu, dar nu şi pentru sufletul tău? Dacă un om primeşte bani falşi, oare nu se înşală pe sine însuşi? Dacă te înşeli cu o credinţă falsă, pierderea este a ta.

Când te vei înfăţişa la judecată, Dumnezeu îţi va cere să plăteşti datoria faţă de El sau vei fi chinuit cumplit în temniţa iadului. Dacă în mintea ta există o credinţă falsă El nu-ţi va accepta plata, chiar dacă tu crezi în Cristos însuşi. Pedeapsa ta va fi mult mai mare, nu numai pentru că n-ai crezut, dar şi pentru că ai falsificat chipul Regelui aflat pe moneda cerească şi ai pus numele Lui pe banii tăi falşi. Scena judecăţii ar trebui să fie destul de puternică pentru a tie stârni dorinţa după credinţa adevărată. Dar există trei motive suplimentare pentru care creştinul trebuie să fie sincer în încercarea credinţei lui.

1. Cum îţi este credinţa aşa sunt şi celelalte daruri ale tale

Cum este căsătoria unui om aşa sunt toţi copiii săi: legitimi sau nelegitimi. Deci cum este căsătoria noastră cu Cristos, aşa sunt toate darurile noastre. Ceea ce ne leagă cu Cristos este credinţa. „ V-am logodit cu un bărbat," \e spunea Pavel corintenilor (II Cor. 11.2). Credinţa face ca sufletul să-L accepte pe Cristos ca soţ. Dacă credinţa noastră este falsă, atunci şi căsătoria noastră cu Cristos este falsă; şi dacă această căsătorie este nelegitimă, atunci toate darurile noastre sunt nelegitime.

Indiferent cât de chipeş ar fi un bastard, el este tot nelegitim. Smerenia, răbdarea, blândeţea noastră - toate sunt nelegitime. După cum nici un străin nu avea voie să intre în adunarea Domnului (cf. Dt. 23.2), tot astfel nici un dar nelegitim nu poate intra în adunarea celor răscumpăraţi (Biserica) din cer. Nici un om care are proprii lui copii nu va face din copilul nelegitim al altuia moştenitorul său. Dumnezeu îşi are proprii copii care să moştenească slava cerului, iar prin Duhul Său, El le-a oferit daruri cereşti care se aseamănă cu natura Lui sfântă. Aşadar, cu siguranţă El nu-Şi va oferi slava unor străini, credincioşi falşi care sunt din familia Diavolului.

156

2. Superioritatea credinţei adevărate face şi mai respingătoare falsa credinţă

Deoarece fiul unui rege deţine o funcţie deosebită, ar fi o adevărată crimă ca un om de rând să-1 depersonalizeze. Prin credinţă noi devenim „fii ai lui Dumnezeu" (I Ioan 1.2). Prin urmare, un om huleşte când pretinde că este un copil al lui Dumnezeu, dar nu are sânge de origine cerească în venele lui. Un astfel de om îşi trage obârşia din Satan şi trebuie să se aştepte să-şi întâlnească strămoşul în iad. Deoarece un prieten fals este mai rău decât un duşman pe faţă, Durhnezeu urăşte mai mult un făţarnic ca Iuda decât un om crud ca Pilat.

Page 80: Crestinul in Armatura Completa Vol. 2

De vreme ce maimuţa are faţa dar nu şi sufletul unui om, ea este cea mai ridicolă dintre toate creaturile. Şi dintre toţi păcătoşii, nici unul nu va fi dat de ruşine în ziua judecăţii ca aceia care au mărturisit că sunt credincioşi, dar practic n-au demonstrat în nici un fel acest lucru. Cât despre oamenii plini de mândrie care pretind că sunt evlavioşi, psalmistul ne spune că Dumnezeu „va lepăda chipul lor" (Ps. 73.20).

Dar mai există o categorie de oameni a căror înfăţişare este mult mai dispreţuită de Dumnezeu, şi anume acei credincioşi de moment care au o credinţă imaginară. Dar la timpul potrivit acest idol al propriei plăceri va fi sfărâmat, iar închinătorii lor vor fi aruncaţi în iad.

3. Falsa credinţă constituie un paravan pentru manifestarea adevăratei credinţe

„Dacă vezi un om care se crede înţelept, poţi să ai mai multă nădejde pentru un nebun decât pentru el." (Pv. 26.12). Dintre toţi nebunii, cel mai rău este cel orgolios, deoarece mândria îl face pe un om incapabil de a primi un sfat. Mintea lui Nebucadneţar era „împietrită de mândrie" (Dan. 5.20). Un om mândru se închide singur în castelul părerii bune pe care o are despre el însuşi şi de acolo se apără împotriva oricărei raţiuni. El îi mulţumeşte lui Dumnezeu că nu trebuie să caute credinţa şi se sprijină pe nădejdea falsă că starea lui este bună. Dar Dumnezeu ştie că acest om „se hrăneşte cu cenuşă, inima lui amăgită îl duce în rătăcire, ca să nu-si mântuiască sufletul" (Is. 44.20).

Pentru un păcătos neştiutor, nu este greu să admită că nu merită altceva decât iadul, dar omul care pretinde că are credinţa trăieşte o minciună. Satan are o deosebită plăcere să oprească această căutare a omului după împlinire, înşelându-1 cu o credinţă falsă. Israeliţii tânjeau după adevărata slujire a lui Dumnezeu în Ierusalim, dar Ieroboam i-a împiedicat să meargă acolo, zidindu-le în cetatea lor un gen de locaş

80

de închinare. El a introdus cultul viţeilor de aur şi a mulţumit pe mulţi israeliţi, într-o aşa măsură că ei au uitat complet de Ierusalim.

Ai grijă să nu-1 laşi pe Satan să te înşele cu o credinţă falsă. Ştiu că orice mamă ar dori să aibă un copil viu şi nu unul mort. Toţi dorim adevărata credinţă, dar nu vă faceţi proprii voştri judecători; apelaţi la Duhul lui Dumnezeu şi lăsaţi-L pe El să decidă în această controversă folosind sabia Cuvântului Său. Tu spui că ai credinţă, dar de care este - adevărată sau falsă?

CUM SĂ JUDECI ADEVĂRUL CREDINŢEI

în acest moment tu vrei să ştii ce este credinţa ta şi cum poţi judeca adevărul acesteia. în investigarea ta sunt două direcţii pe care le poţi lua - una, cum lucrează Duhul credinţa în suflet; şi alta, caracteristicile acestei credinţe.

1. Cum lucrează Duhul credinţa în suflet

Credinţa este cea mai mare lucrare pe care o face Duhul lui Cristos în duhul omului. Apostolul Pavel o numeşte: „nemărginita mărime a puterii Sale faţă de noi, credincioşii" (Ef. 1.19). Observaţi expresiile folosite în Cuvântul lui Dumnezeu pentru a descrie această lucrare a Duhului: „putere", „nemărginita mărime" şi „nemărginita mărime a puterii Sale". Ce înger din ceruri poate înţelege lucrarea puterii credinţei în duhul omului?

Dumnezeu Se angajează cu întreaga Sa fiinţă în această lucrare. Ea este comparată cu „lucrarea puterii tăriei Lui pe care a desfăşurat-o în Cristos, prin faptul că L-a înviat din morţi, şi L-a pus să şadă la dreapta Sa, în locurile cereşti, mai pe sus de orice stăpânire, de orice putere" (Ef. 1.19-21). A învia pe cineva din morţi este o lucrare măreaţă, atotputernică; dar a-L învia pe Cristos presupune o autoritate superioară. Pe mormântul Lui a fost pusă o piatră mult mai grea - şi anume povara păcatului omenirii. Şi cu toate acestea El este înălţat cu putere de Duhul, nu numai din mormânt, dar în slavă. Puterea pe care Dumnezeu o foloseşte pentru a face credinţa activă într-un suflet, este asemănătoare cu cea necesară pentru învierea lui Cristos, deoarece sufletul păcătosului este tot atât de mort în păcat după cum era trupul lui Cristos în mormânt din pricina păcatului.

Mulţi oameni care caută adevărata credinţă constată că nu o au. Ei presupun că primirea lui Cristos în inimile lor este tot aşa de simplă ca introducerea unei bucăţi de pâine în gură. Dar, de vreme ce ei n-au experimentat niciodată puterea lui Dumnezeu care să-i smerească din

Page 81: Crestinul in Armatura Completa Vol. 2

81

pricina propriului păcat, ei nu şi-au pus vieţile lor goale la dispoziţia Lui. De fapt ei nu au fost atraşi spre Cristos de Duhul Sfânt. Dacă ei ar fi întrebaţi de experienţa pocăinţei şi a credinţei salvatoare, ei ar trebui să dea acelaşi răspuns pe care Pavel l-a auzit când i-a întrebat pe efeseni dacă au Duhul Sfânt: JV/c/ n-am auzit măcar că ar fi fost dat un Duh Sfânt" (F. A. 19.2). Aşadar, aceşti oameni ar putea spune: ,JVoi n-am ştiut că era nevoie de o astfel de putere pentru ca această credinţă să fie activă".

Pentru a vedea modul în care face Dumnezeu să ia naştere credinţa într-un suflet, trebuie să considerăm două lucrări speciale ale Duhului Sfânt: condiţia sufletului când Duhul lui Cristos îşi începe lucrarea harului şi modul Lui de abordare pentru a-Şi desăvârşi lucrarea.

(a) Condiţia sufletului când Duhul îşi începe lucrarea harului Duhul îl găseşte pe păcătos într-o stare spirituală neputincioasă, încât

nu va putea contribui cu nimic la această lucrare. După cum „prinţul acestei lumi" n-a găsit nimic în Cristos pentru a-şi putea duce la îndeplinire planul lui de ispitire, tot aşa Duhul lui Cristos găseşte puţină cooperare din partea păcătosului. Dimpotrivă, răspunsul plăcut la chemările blânde ale lui Dumnezeu este: ,A venit la ai Săi, dar ai Săi nu L-au primit." (Ioan 1.11). Nici un detaşament militar n-a luptat cu mai multă înverşunare împotriva duşmanului său ca inima omului care se opune eforturilor lui Dumnezeu de a o reduce la ascultare, deoarece chiar şi cele mai nobile fapte ale sufletului sunt „pământeşti, fireşti, drăceşti" (Iac. 3.15). Dacă cerul şi pământul nu se pot întâlni - Dumnezeu şi Diavolul să se pună de acord - nu există speranţă ca un păcătos să fie câştigat de partea lui Cristos prin propriile eforturi.

(b) Modul în care Duhul Se aproprie de un suflet şi îşi înfăptuieşte lucrarea

Duhul Se adresează câtorva capacităţi ale sufletului, cele mai importante fiind înţelegerea, cugetul şi voinţa. Aceste atribute sunt precum trei fortăreţe, una în cealaltă, toate acestea trebuind să fie capturate înainte de a fi cucerit oraşul, adică înainte ca păcătosul să fie adus la ascultarea de credinţă. Asupra fiecăreia dintre ele, Duhul trebuie să îndeplinească 3 lucrări care, de altfel, dovedesc atotputernicia Sa.

(i) Duhul lununcază mintea. El nu va lucra într-o încăpere întunecoasă; primul lucru pe care-1 face pentru a produce credinţă este să deschidă o fereastră în suflet pentru a putea pătrunde lumina cerească. Astfel, Scriptura vorbeşte de a fi „înnoiţi în duhul minţii voastre" (Ef. 4.23). Prin natura noastră omenească, noi cunoaştem puţin despre Dumnezeu şi nimic despre Cristos sau despre calea mântuirii prin El.

159

Prin urmare, ochiul fiinţei umane trebuie deschis pentru a vedea calea vieţii înainte de a intra pe ea prin credinţă. Dumnezeu nu conduce sufletele spre cer precum pasagerii unui vas care sunt închişi sub punte şi nu pot vedea nimic în timp ce navighează spre port.

După cum credinţa nu înseamnă un consimţământ orb, fără a se întemeia pe Cristos, ea nici nu poate încuviinţa fără să aibă o anumită cunoştinţă. Dacă preferi ignoranţa ta şi nu-L cunoşti pe Cristos şi ce a făcut El pentru mântuirea ta, tu eşti departe de credinţă. Dacă această lumină a zilei nu a pătruns în sufletul tău, atunci nici Soarele neprihănirii nu S-a înălţat prin credinţă pentru a oferi salvare sufletului tău.

(ii) Duhul lui Dumnezeu încredinţează cugetul. Când vine Mângâietorul „El dovedeşte lumea vinovată în ce priveşte păcatul" (Ioan 16.8). Această condamnare a cugetului nu este altceva decât reflecţia luminii care este în înţelegere. Datorită ei, păcătosul simte greutatea şi forţa acelor lucruri pe care le recunoaşte ca fiind rele în viaţa lui. Mulţi oameni care aud Evanghelia îşi dau seama că necredinţa este un păcat osândit, şi că nu există nici un alt nume prin care să fim mântuiţi decât Numele lui Cristos; totuşi câţi sunt învinovăţiţi îndeajuns pentru a aplica pocăinţa faţă de cugetele lor?

Prin lege, un om este condamnat ca beţiv când este judecat pe baza unei dovezi clare şi printr-o autoritate legală. Tot astfel, un om este un păcătos condamnat care, pe baza dovezii clare a Cuvântului adusă împotriva lui de Duhul, este dovedit ca atare şi de propriul său cuget - ofiţerul lui Dumnezeu din inima lui. A venit şi la tine Duhul lui Dumnezeu pentru a te încerca în acest mod? Există cel puţin 4 căi pentru a determina dacă eşti sau nu un păcătos vinovat.

Page 82: Crestinul in Armatura Completa Vol. 2

în primul rând, un păcătos condamnat nu este vinovat de un anumit păcat, ci datorită răutăţii tuturor păcatelor. Este un semn rău când o persoană condamnă cu înverşunare un anumit păcat, dar ignoră altul. Nu este bun un cuget pe jumătate înfierbântat - muiat într-o parte şi împietrit în alta. Duhul lui Dumnezeu este uniform în lucrarea Lui.

în al doilea rând, păcătosul condamnat este judecat la fel de bine datorită stării de păcat ca şi datorită faptelor păcătoase. El este afectat nu numai de ceea ce a făcut - nerespectarea legii şi abuzul îndurării -dar şi de condiţia lui prezentă. Petru l-a condus pe Simon vrăjitorul de la acel act nebunesc pe care l-a comis până la recunoaşterea unui lucru mult mai rău - poziţia primejdioasă în care se afla. „Căci văd că eşti plin de fiere amară şi în lanţurile fărădelegii." (F. A. 8.23). în timp ce mulţi oameni sunt dornici să mărturisească păcatele comise, ei nu se gândesc să recunoască faptul că trăiesc într-o stare de păcat şi

160

moarte. Oricum, sufletul vinovat acceptă în mod deliberat sentinţa de moarte şi-şi recunoaşte propria condiţie: ,Eu sunt o odraslă a lui Satan, plin de păcat. întreaga mea fiinţă zace în nelegiuire, ca un cadavru în putrefacţie. Deoarece sunt un copil al mâniei, singura moştenire este iadul în flăcări; şi dacă Dumnezeu mă trimite acolo, eu n-am dreptul Ia nici un argument împotriva deciziei Lui. Chiar când cugetul este întunecat, îmi spune că nu mi-a făcut nici un rău."

în al treilea rând, păcătosul condamnat nu numai că se autoînvino-văţeşte pentru ceea ce a făcut şi peijtru ce este el, dar totodată îşi dă seama că nu poate face nimic pentru a se salva. Deşi atât de mulţi oameni condamnaţi vor merge atât de departe încât să-şi mărturisească păcatul şi nelegiuirea, ei nădăjduiesc să taie în ultima clipă funia de la gâtul lor prin pocăinţă şi fapte bune. Ei doresc să-şi răscumpere creditul faţă de Dumnezeu şi să intre din nou în graţiile Lui. Această atitudine este superficială, deoarece plugul învinovăţirii nu a pătruns suficient de adânc pentru a smulge acele rădăcini ascunse ale mulţumirii de sine care înfăşoară inima fiecărui păcătos.

în orice caz, păcătosul judecat pe deplin de Duhul, se vede ca un prizonier condamnat, înfăşurat de atâtea lanţuri încât eliberarea sa este imposibilă. Ceea ce îi ucide pe păcătoşi nu este boala lor, ci medicul. Ei cred că se pot vindeca singuri; iar această iluzie îi lasă nevindecaţi. •Dacă te agăţi de încrederea de sine, dorind să ajungi la pocăinţă şi în-noire, ele te vor trăda şi te vor da în mâinile dreptăţii şi mâniei lui Dumnezeu. Dar dacă te-ai îndepărtat de această religie a încrederii în tine, tu ai scăpat de cea mai subtilă cursă pe care Diavolul ţi-o poate întinde'.

în al patrulea rând, nu numai că judecata păcătosului este atât de aspră încât el ştie că este lipsit de ajutor, dar el primeşte cu bucurie oferta lui Cristos. Iar această atitudine este un act premergător al credinţei tot atât de necesar ca şi celelalte trei. Fără ea, sufletul condamnat din pricina păcatului este mai pregătit să meargă la spânzurătoare cu Iuda sau să cadă sub sabia Legii, decât să alerge la Cristos.

(iii) Duhul reînnoieşte cu putere, dar în acelaşi timp cu blândeţe, voinţa răzvrătită astfel încât ea să-1 aleagă în mod defiberat pa Cristos ca Domn şi Mântuitor. Pe timp de furtună un om poate căuta adăpost în casa vrăjmaşului său, spre care nici nu s-ar uita pe vreme bună. Găseşti plăcere în alegerea lui Cristos? Alergi la El din plăcere sau numai pentru a te simţi în siguranţă? După cum spunea mireasa despre iubitul ei: „cu aşa drag stau la umbra lui..." (Cânt. 2.3). Aceasta trebuie să fie o alegere deliberată, în care sufletul să cântărească în mod serios legământul pe care-L oferă Cristos şi apoi să-L aleagă pe El.

82 - ' 'i .-slinul în Armătură

161

m

Chiar şi atunci când Naomi vorbea despre cele mai rele lucruri ce se puteau întâmpla pentru a-şi descuraja nora, Rut s-a bucurat atât de mult de compania soacrei ei, încât nu a renunţat, cu toate greutăţile implicate în decizia ei.

Oare Duhul lui Dumnezeu Şi-a pus cheia lui aurită în lacătul voinţei tale pentru a deschide uşa inimii tale şi a-L lăsa să intre pe Cristos, Regele slavei? A deschis El ochii minţii tale, aşa cum l-a trezit pe Petru în închisoare, făcând să cadă lanţurile de neştiinţă ale cugetului tău? A deschis El uşa de fier a voinţei tale, pentru a te elibera din închisoarea lipsei de pocăinţă? Ai bătut tu la poarta cerului, aşa cum Petru a bătut la uşa casei Măriei, unde era adunată Biserica? Fii pe pace: Dumnezeu nu a trimis un înger, ci pe însuşi Duhul Lui pentru a te elibera din mâna păcatului, a lui Satan şi a justiţiei divine.

Page 83: Crestinul in Armatura Completa Vol. 2

2. Caracteristicile credinţei lucrate de Duhul Noi putem cunoaşte ce este credinţa şi cum s-o judecăm, analizând câteva caracteristici când ea este lucrată de Duhul. Vom nota trei aspecte: în primul rând, credinţa adevărată este-ascultătoare; în al doilea rând, se roagă neîncetat; şi în al treilea rând, este constantă în acţiunile ei. (a) Credinţa în făgăduinţă lucrează ascultare faţă de poruncă Avraam este renumit pentru ascultarea lui. Nici o poruncă, indiferent de dificultatea ei, nu s-a întors la Dumnezeu fără răspunsul de ascultare din partea lui Avraam. Dar care a fost izvorul acestei ascultări? ,frin credinţă A vraam, când a fost chemat să plece într-un loc, pe care avea să-1 ia ca moştenire, a ascultat şi a plecat fără să ştie unde se duce" (Evr. 11.8). După cum este cu neputinţă să-I fim plăcuţi lui Dumnezeu fără credinţă, tot astfel este cu neputinţă să nu dorim să-I fim plăcuţi lui Dumnezeu prin credinţă. De îndată ce Cristos a vindecat-o de febră pe soacra lui Petru, „ea s-a sculat să le slujească" (Mt. 8.15). Astfel, sufletul credincios se ridică şi slujeşte lui Dumnezeu cu mulţumire şi ascultare. Credinţa nu este leneşă; ea nu leagănă sufletul pentru a adormi, ci îl provoacă la lucru; ea nu-1 trimite pe om la culcare, ci pe câmp. Noaptea ignoranţei şi necredinţei a reprezentat odată timpul de somn, dar când Se ridică Soarele neprihănirii, şi se face zi în suflet, omul se scoală pentru a lucra. Primele cuvinte care deschid buzele credinţei sunt cele rostite de Pavel în momentul pocăinţei lui: ,JDoamne, ce vrei să fac?" (F. A. 9.6). Nu pretinde că ai credinţă dacă nu te apleci de bunăvoie pentru a lua jugul ascultării. Diavolul însuşi poate trece drept credincios la fel de bine ca un suflet neascultător.

(b) Credinţa adevărată se roagă neîncetat

Rugăciunea este copilul credinţei. După cum copilul poartă numele tatălui său, rugăciunea poartă numele credinţei. Dacă rugăciunea este respiraţia naturală a credinţei, cele două componente ale rugăciunii sunt cererea şi mulţumirea. Prin cerere./creştinul inspiră îndurarea lui Dumnezeu şi apoi expiră acea îndurare în adorare. Dar fără credinţă el nu poate face nimic din toate acestea. El nu poate scoate îndurare de la Dumnezeu prin cerere, „căci cine se apropie de Dumnezeu trebuie să creadă că El este şi că răsplăteşte pe cei ce-L caută" (Evr. 11.6). Totodată, fără credinţă el nu poate adresa laude lui Dumnezeu. Mulţumirea este un act de lepădare de sine, şi numai credinţa ne poate arăta drumul care ne îndepărtează de egocentrismul nostru. Prin urmare, după cum creştinul nu se poate ruga aşa cum trebuie fără credinţă, tot astfel cu credinţa el nu se poate ajuta, dar se poate ruga.

Făptura cea nouă, asemeni unui nou-născut, vine în lume plângând; şi, prin urmare, Cristos spune această veste lui Anania cu privire la Saul, noul convertit: „Iată, el se roagă" (F. A. 9.11). Aşadar, este atât de straniu, ca unul care a învăţat la picioarele lui Gămăliei şi care a fost un fariseu înverşunat să îngenuncheze şi să se roage? Nu, gruparea lui se lăuda cu postul, rugăciunea şi faptele bune, dar el niciodată n-a avut duhul de rugăciune până când Duhul harului nu l-a determinat să creadă în Isus Cristos.

Aşadar, dacă doreşti să-ţi încerci credinţa, tu ai nevoie de mai multă rugăciune. De asemenea, tu trebuie să înţelegi cum credinţa dă putere rugăciunii. Pentru a înţelege acest lucru, haideţi să analizăm trei relaţii dintre credinţă şi rugăciune.

(i) Credinţa aprinde dorinţa creştinului de a se ruga. Pentru a provoca un suflet să se roage, credinţa dă la iveală starea deplorabilă a sufletului şi plinătatea harului lui Dumnezeu în Cristos. Leproşii s-au întrebat între ei de ce stau liniştiţi aşteptând moartea. Ceea ce a provocat sufletele lor la rugăciune a fost credinţa. Dacă stai la uşa sufletului tău, vei flămânzi cu siguranţă. Ce vezi altceva în tine decât foamete? Tu n-ai nici pâine nici bani pentru pâine: deci scoală-te şi aleargă la Dumnezeu! Sufletul tău va trăi.

Te simţi mâhnit datorită propriei tale slăbiciuni? Grăbeşte-te la tronul harului ca fiind singura sursă care ţi-a mai rămas pentru a-ţi reînnoi puterea spirituală. Credinţa este principiul noii noastre vieţi: Pavel spune: „...trăiesc prin credinţa în Fiul lui Dumnezeu." (Gal. 2.20).

Totodată, credinţa îl îndeamnă pe un om să se roage datorită unei plăceri interioare pe care o are ca urmare a unei comuniuni cu Dumne

83

162

zeu. „Cât despre mine" - spune psalmistul - „fericirea mea este să mă apropii de Dumnezeu". Şi obervaţi următoarele lui cuvinte: .J'e Domnul, Dumnezeul meu, îi fac locui meu de adăpost" (în engl.: „în Domnul Dumnezeu mi-am pus încrederea". N. tr.) (Ps. 73.28). Nouă ne face plăcere să privim deseori locul în care ne-am ascuns comoara. Prin credinţă, David şi-a încredinţat sufletul şi tot ceea ce avea lui Dumnezeu pentru a fi păstrate în siguranţă, şi acum el

Page 84: Crestinul in Armatura Completa Vol. 2

găseşte o deosebită plăcere să fie cu Tatăl. Prin credinţă, sufletul este unit cu Cristos. Fiind căsătorit cu El, nu este de mirare ca El să dorească această comuniune. Şi de vreme ce rugăciunea este locul de întâlnire dintre Cristos şi suflet, credinciosul deseori străbate acest drum. Ai putea fi satisfăcut de ceva mai puţin sau mai mult decât atât? Cu siguranţă, Dumnezeu păstrează credinţa ta, altfel tu nu vei putea să-I oferi dragostea ta şi să-ţi găseşti plăcerea în El.

(ii) Credinţa afişează o lucrare de sprijin în rugăciune. Şi face acest lucru în două moduri. în primul rând, ea ajută sufletul cu perseverenţa. Credinţa este harul care luptă. Ea se apropie de Dumnezeu, se întinde după El, şi nu va primi cu uşurinţă un refuz. Credinţa este ochiul sufletului prin care el vede murdăria şi iadul în fiecare păcat. Acest ochi in-terior întristează inima atunci când sufletul îşi afişează nelegiuirile înaintea Domnului. Atunci când credinţa descoperă dragostea şi harul lui Isus reflectate în oglinda făgăduinţei, lacrimile ţâşnesc la fel ca apa dintr-un izvor.

Odinioară, creştinul n-ar fi ştiut cum să folosească o făgăduinţă în rugăciune, dar credinţa îl învaţă să insiste cu ea înaintea lui Dumnezeu, cu smerenie, dar în acelaşi timp şi cu curaj. „Ce vei face Tu Numelui Tău cel mare?" (Ios. 7.9). Este ca şi cum el ar fi spus: „Tu eşti atât de legat de poporul Tău prin făgăduinţă, încât nu-1 poţi lăsa să moară fără ca Numele Tău să sufere împreună cu el".

A doua cale prin care credinţa ajută rugăciunea este că ea dă putere sufletului să persevereze. După cum roata se uzează de atâta folosire, până când se distruge, făţarnicul se roagă până oboseşte. Mai devreme sau mai târziu, ceva îl va determina să abandoneze datoria care, de fapt, nu i-a plăcut niciodată. Dar este imposibil ca un credincios sincer să înceteze a se ruga, în afară de cazul când ar înceta să creadă. Rugăciunea este respiraţia credinţei. Dacă un om va înceta să respire, ce se va întâmpla cu el?

Eşti silit să te rogi?

După cum un prunc nu sc poate ajuta, ci plânge când este rănit sau îl doare ceva - deoarece nu are o altă cale de a obţine ajutor - tot astfel.

84

dorinţele, păcatele şi ispitele creştinului se întorc la el şi el nu poate face altceva decât să se roage pentru ele. ,J)e la capătul pământului strig către Tine", spune David (Ps. 61.2). De fapt el spunea: „Oriunde aş fi. Te voi găsi. închide-mâ, izgoneşte-mă, sau fă ce vrei cu mine - nu vei scăpa niciodată de mine". ,Aş vrea să locuiesc pe vecie în cortul Tău." (Ps. 61.4). Cum putea David să facă acest lucru când era izgonit? Cu siguranţă, prin rugăciune, deoarece un creştin care se roagă poartă cu el un „cort". Atâta timp cât David putea merge la cort pentru a se ruga, el n-a neglijat acest lucru, dar când nu putea merge acolo, atunci el îşi îndrepta privirile spre El şi se închina lui Dumnezeu în aer liber, cu acelaşi devotament ca şi cum ar fi fost în Templu. „Ca tămâia să fie rugăciunea mea înaintea Ta, şi ca jertfa de seară să fie ridicarea mâinilor mele!" (Ps. 141.2).

(iii) Credinţa îndeamnă sufletul să aştepte un răspuns îndurător. JDi-mineaţa eu îmi îndrept rugăciunea spre Tine şi aştept." (Ps. 5.3). Credinţa umple sufletul cu aşteptare. Când îşi evaluează averea sa, un negustor socoteşte atât ce a trimis peste ocean cât şi ce are acasă; tot astfel, credinciosul revendică atât ceea ce a trimis spre cer în rugăciune şi nu a primit, ca şi acele îndurări pe care le are în mână; mai mult, credinţa depăşeşte aşteptările prin puterea de a linişti sufletul până ce vasul rugăciunii sc întoarce acasă cu toată încărcătura necesară.

Odihna depinde de puterea credinţei. Uneori, credinţa arde triumfătoare din rugăciune şi strigă: „ Victorie!" Ea dă atâta greutate răspunsului, înainte ca el să se înfăţişeze simţului şi raţiunii, încât creştinul îşi linişteşte toate gândurile care-1 frământă în aşteptarea lui. Ana s-a rugat astfel şi „faţa ei n-a mai fost tristă" (I Sam. 1.18). Credinţa îl determină pe creştin să-şi plătească datoria de laudă cu mult înainte de a fi primit îndurarea pentru care s-a rugat. Această credinţă înaltă care lucra în inima lui David, l-a făcut să mărturisească: „Ori de câte ori mă tem, eu mă încred în Tine". Şi următorul jurământ către Tatăl a fost să „laude Cuvântul Său"(?s. 56.3-4). David îl lăuda pe Dumnezeu pentru făgăduinţa Lui, când nu avea altceva decât credincioşia lui Dumnezeu şi credinţa.

S-ar putea ca noi să nu avem aceeaşi credinţă eroică precum David, dar putem fi soldaţii credincioşi ai lui Cristos şi să ne exercităm măsura de credinţă pe care o avem. Credinţa care nu linişteşte imediat sufletul de toate gândurile tulburi, aşa cum a fost credinţa lui David, este mai mică; dar ea menţine sufletul deasupra apelor neliniştite până când fluxul de teamă scade. Când Dumnezeu a îndepărtat apele potopului de pe pământ, el n-a făcut acest lucru dintr-o dată. „Apele au scăzut

Page 85: Crestinul in Armatura Completa Vol. 2

165

de pc faţa pământului, scurgându-se şi împuţinându-se" (Gen. 8.3), adică apele au scăzut din zi în zi până când s-au retras cu totul. Nu găseşti pace când îţi izgoneşti gândurile de nelinişte, prin rugăciune, şi îţi goleşti inima îndurerată în inima lui Dumnezeu? în vreme ce rugăciunea poate să nu îndepărteze toate temerile tale, ea te protejează pentru a nu te îneca.

Un suflet lipsit complet de credinţă se roagă şi nu-şi lasă nici o povară înaintea lui Dumnezeu, ci mai degrabă ia din nou asupra lui toate problemele. Chemarea lui Dumnezeu nu aduce mai multă linişte unui astfel de om decât o ancoră fără cârlig pentru un vas care se scufundă. Dacă îţi arunci ancora credinţei în rugăciune şi ea se prinde atât de puternic de făgăduinţa Iui Cristos încât tu nu vei putea fi smuls de furia ispitelor lui Satan sau de gândurile tale disperate, atunci binecuvintează-L pe Dumnezeu pentru acest lucru. Deşi corabia care pluteşte ancorată, poate fi clătinată uneori, ea oricum rămâne în siguranţă. Nu fi dezamăgit dacă nu ai credinţă destul de puternică pentru a te elibera de toate te-merile. Adu-ţi aminte că ea te va scăpa de iad.

(c) Pe lângă faptul că este ascultătoare şi se roagă neîncetat, adevărata credinţă respectă în aceeaşi măsură toate ordinele lui Dumnezeu

După cum ascultarea sinceră nu ia o poruncă de la Dumnezeu şi lasă deoparte o alta, ci le respectă pe toate, tot aşa, credinţa respectă toate adevărurile lui Dumnezeu. Ea crede toate făgăduinţele în aceeaşi măsură. Dumnezeu Şi-a investit propria glorie pentru a duce la îndeplinire toate făgăduinţele. Şi după cum nerespectarea unei singure porunci ne face vinovaţi de a fi încălcat toată Legea, tot astfel neadu-cerea la îndeplinire a unei făgăduinţe de către Dumnezeu - ceea ce reprezintă o atitudine de ocară - înseamnă nerespectarea întregului Său Legământ. Făgăduinţele, la fel ca poruncile, fuzionează cu fiinţa lui Dumnezeu; El nu poate ţine numai una dintre ele, dacă nu le împlineşte pe toate. Dumnezeu a rostit aceste făgăduinţe ale Noului Testament, după cum a roslit şi poruncile Vechiului Testament. Pecetea Lui se află asupra tuturor, şi El aşteaptă ca noi să le îmbrăţişăm cu credinţa noastră.

Observaţi cum mărturiseşte David despre întregul adevăr al lui Dumnezeu: „Temelia Cuvântului Tău este adevărul şi toate legile Tale cele drepte sunt veşnice" (Ps. 119.160). Pune-ţi credinţa la încercare în lumina acestui pasaj. Tu poţi crede făgăduinţa lui Dumnezeu cu privire la iertare, şi să te bucuri meditând asupra ei; dar cât te mult te încrezi în făgăduinţa lui Dumnezeu pentru a te sfinţi în viaţa de fiecare zi? David a făcut ceva mai mult decât să se pună de acord cu întregul adevăr al lui Dumnezeu: el s-a rugat din toată inima şi a aşteptat ca Dum

85

nezeu să-Şi împlinească făgăduinţa: „întăreşte-mi paşii în Cuvântul Tău, şi nu lăsa nici o nelegiuire să stăpânească peste mine!" (Ps. 119.133). David s-a hotărât să nu piardă nici un privilegiu pe care Dumnezeu l-a făgăduit copiilor Săi: „Întoarcc-Ţi faţa spre mine" spune el, „după obiceiul Tău" (Ps. 119.132). Aceasta nu reprezintă mai mult decât o conversaţie de familie - „împlineşte ceea ce ai făgăduit să faci pentru toţi cei ce Te iubesc; şi nu îngădui ca eu să fiu mai prost îmbrăcat decât ceilalţi fraţi ai mei".

Tu poţi să ai credinţă pentru mântuirea veşnică, dar eşti destul de credincios pentru a te bizui pe Dumnezeu pentru împrejurările zilnice ale acestei vieţi? Este un credincios ciudat cel care trăieşte prin credinţă pentru cer, dar prin propria sa inteligenţă pentru a reuşi în lume. Cristos i-a mustrat pc iudeii necredincioşi deoarece ei refuzau să se încreadă în El pentru lucrurile pământeşti (cf. Ioan 5.44). Dacă nu ne putem încrede în El pentru lucrurile mărunte, cum putem să credem în El pentru lucrurile mari?

Chiar şi un creştin cu o credinţă destul de puternică pentru cer s-ar putea împotmoli uneori, îndoindu-se cu privire la o anumită făgăduinţă. Dar nu ar trebui să judecăm această încercare ca fiind un indicator potrivit al sănătăţii spirituale a credinciosului, deoarece Dumnezeu poate îngădui o vreme de încercare chiar şi pentru cei mai statornici copii ai Săi, pentru a-i smeri şi a-i întări. Deşi Avraam a acţionat odată pretinzând că-şi scapă viaţa, totuşi, cu alte ocazii faptele lui au dovedit că el se în-credea în Dumnezeu pentru situaţii vremelnice tot atât de mult ca şi pentru mântuirea veşnică. Aşadar, tu n-ar trebui să pui la îndoială adevărul credinţei tale ori de câte ori vin momente de slăbiciune. Pe timp de război un om ar putea pierde pentru o vreme o parte a averii sale în puterea duşmanului şi astfel să nu aibă nici un profit de pe urma ei; dar el ştie că încă îi aparţine. Şi deşi este îngrijorat datorită acestei pierderi, el încearcă s-o recupereze din mâna vrăjmaşului cât mai curând posibil. Astfel, când Satan vine cu ispita, iar Dumnezeu îşi retrage ajutorul Său, credinciosul poate simţi puţină mângâiere din partea unei făgăduinţe; dar el tot o consideră ca fiind a lui

Page 86: Crestinul in Armatura Completa Vol. 2

şi caută să-i ofere o nouă putere cerească, astfel încât să se poată bizui pe ea şi să aibă cât mai mult folos de pe urma ei.

Pe de altă parte, este şi mai tragic să pretinzi că te încrezi în Dumnezeu pentru lucrurile acestei vieţi şi totuşi să nu-L primeşti pe Cristos ca Domn şi Mântuitor. Ce altceva oferă unei soţii dreptul legal la averea soţului ei, dacă nu legământul căsătoriei? Primul act al dragostei lui Dumnezeu faţă de păcătos este că El îl alege şi-1 pune deoparte, în

167

planul Său neschimbat, pentru a fi obiectul dragostei Sale deosebite în Cristos. Prin urmare, alegerea lui Dumnezeu este numită „temelia"pe care El structurează toate celelalte îndurări. Temelia tare a lui Dumnezeu stă nezguduită, având pecetea aceasta: „Domnul îi cunoaşte pe cei ce sunt ai Lui" (II. Tim. 2.19).

ÎNDEMN PENTRU NECREDINCIOŞI DE A OBŢINE SCUTUL CREDINŢEI

Credinţa este un dar de valoare. Poţr să auzi despre această perlă şi să nu o doreşti pentru tine? Care crezi că a fost scopul descrierii atât de minunate a credinţei în Cuvânt de către Duhul Sfânt, dacă nu s-o facă şi mai de dorit în ochii tăi?

Este vreo altă cale de a-L avea pe Cristos în afara credinţei? Există o categorie de oameni care aproape au reuşit să-i convingă pe alţii de acest lucru. Modul lor de viaţă păcătos a fost decorat cu florile moralităţii, lăsând parfumul unei bune reputaţii printre semenii lor. Totuşi, de ce continuă ei să ignore Evanghelia lui Cristos? Cu siguranţă, nu pentru că ar fi mai dornici decât alţii să ajungă în iad, ci deoarece ei gândesc că „moralitatea" lor îi va duce în rai. Ei se înşală.

Oare Cristos a venit să-i ajute să găsească cerul numai pe păcătoşii înrăiţi, cum ar fi beţivii, mincinoşii şi oamenii uşuratici, iar oamenii morali sunt lăsaţi să ajungă acolo pe drumul cel mai bun posibil pentru ei? Cuvântul lui Dumnezeu deschide o singură cale spre cer. Nu este decât „un singur Dumnezeu şi un singur Mijlocitor între Dumnezeu şi oameni: Omul Isus Cristos" (I. Tim. 2.5). Şi, de vreme ce Cristos este singura punte dintre pământ şi cer, judecaţi ce se va întâmpla cu omul care se crede neprihănit şi refuză acest unic drum.

Omul care crede că nu are nevoie de credinţă pentru a accepta mântuirea oferită de Cristos, în aceeaşi măsură ca şi cel mai mare ucigaş sau sodomit, va fi cel mai deznădăjduit. Dacă un grup de adulţi şi copii ar trebui să străbată un râu a cărui adâncime nu depăşeşte un cap de om, avantajul ar fi de partea adulţilor. Dar dacă ar încerca să traverseze oceanul, atât adulţii cât şi copiii ar avea nevoie de un vas pentru a-i transporta. Şi numai un om nesăbuit ar încerca să-1 traverseze fără ajutorul vasului, pentru simplul motiv că el este puţin mai înalt decât ceilalţi.

în afara credinţei nici un alt lucru nu merită să aibă prioritate în gândurile tale. David se hotăreşte: ,JVu voi da somn ochilor mei, nici aţipire pleoapelor mele până nu voi găsi un loc pentru Domnul, o locuinţă pentru Puternicul lui Iacov." (Ps. 132.4-5). Pentru Dum

86

nezeu, cea mai plăcută locuinţă este inima ta; dar ea trebuie să fie o inimă credincioasă, „aşa încât Cristos să locuiască în inimile voastre prin credinţă" (Ef. 3.17).

Cum poţi dormi noaptea într-o casă unde nu locuieşte Dumnezeu? Şi El nu locuieşte în tine dacă ai o inimă necredincioasă. Ori de câte ori tu auzi predicându-se Evanghelia, El stă la uşa ta pentru a fi lăsat înăuntru. Dacă necredinţa ţine uşa închisă când bate Cristos, cum poţi fi sigur că Dumnezeu nu te va închide deodată în necredinţă?

ÎNDRUMĂRI PENTRU NECREDINCIOŞI DE A AJUNGE LA CREDINŢĂ

Tu te-ai putea întreba cum poţi obţine acest dar preţios al credinţei. Răspunsul constă în 5 îndrumări.

1. Condamnă-ţi inima datorită necredinţei

Câtă vreme nu faci acest lucru, eforturile tale vor fi lente şi neputincioase. Când un beţiv se autocondamnă datorită stării sale şi renunţă să mai bea, el se simte uşurat. El se bucură de această schimbare deoarece păcatul beţiei apăsa cugetul lui. Dar când Duhul lui Dumnezeu învinovăţeşte păcătosul de necredinţa lui, El Se interpune între el şi toate ascunzătorile create de om. Eforturile proprii de schimbare a vieţii lui, care îl linişteau altă dată, împiedicându-1 să

Page 87: Crestinul in Armatura Completa Vol. 2

vină la Cristos, nu-1 mai lasă deloc în pace.

Mulţi oameni încearcă să-şi schimbe obiceiurile pentru a-şi înjgheba o pace în cugetele lor, aşa cum unii cârpesc o casă veche, dărăpănată, acoperind crăpăturile, punând o ţiglă într-un loc sau o cărămidă în altul, până vine un vânt puternic şi dărâmă toată casa. Dar odată ce duhul unui om este copleşit de necredinţă, atunci nu-i este de nici un folos să-şi reamintescă faptul că el nu mai este un beţiv. Duhul lui Dumnezeu îi spune: „Situaţia ta prezentă este tot atât de condamnabilă ca atunci când erai un beţiv, deoarece tu eşti un necredincios". Tu continui să fii ceea ce ai fost, iar în ziua judecăţii vei fi găsit ca fiind un beţiv şi un ateu, cu toată transformarea ta, în cazul în care credinţa nu te-a deter-minat să-ţi iei un nume nou. Şi ce s-ar întâmpla dacă tu n-ai mai bea? Vinovăţia continuă să te pângărească atâta timp cât credinţa nu o spală cu sângele lui Isus. Nu te înşela, Dumnezeu va fi despăgubit din partea ta sau, mai precis, de Cristos în locul tău. Dar Cristos nu plăteşte pentru necredincioşi.

Repet, vinovăţia rămâne atâta timp cât rămâne puterea poftelor - deşi ar putea dispărea la exterior - dacă tu continui să fii un necredincios.

169

Inima ta nu este golită când scapi de un singur păcat, dar procesul de eliberare s-a oprit prin restrângerea harului. O sticlă plină cu vin, închisă ermetic nu-şi arată conţinutul mai mult decât ar face-o o sticlă goală. Şi acesta este cazul tău. Cum este posibil să-ţi învingi un singur păcat, dându-i o lovitură de moarte, şi să laşi ca aceasta să fie singura ta victorie în lume, când tu tot nu ai credinţă? într-un cuvânt, dacă eşti condamnat datorită necredinţei, vei descoperi că în acest păcat există mai mult rău decât în toate celelalte păcate ale tale.

Ai fost un mincinos? Acesta este un păcat grav. Iadul se deschide pentru oricine iubeşte şi trăieşte în minciună (cf. Ap. 22.15). Dar cea mai răsunătoare minciună este rostită de necredinţa ta. Tu aduci o falsă mărturie împotriva lui Dumnezeu însuşi şi spui o minciună, nu Duhului Sfânt, cum a făcut Anania, ci despre Duhul Sfânt. Necredinţa acţionează ca şi cum nici o făgăduinţă rostită de EI în Evanghelie nu ar fi adevărată.

Ai fost un ucigaş? Desigur că şi acesta este un păcat groaznic. Dar necredinţa te osândeşte ca fiind un ucigaş mult mai crud, deoarece sângele Fiului lui Dumnezeu este mult mai preţios decât sângele unor oameni. Prin necredinţa ta, tu ÎI omori din nou pe Cristos şi apoi îi calci sângele în picioare; şi, lucrul cel mâi rău dintre toate, tu îl arunci sub picioarele lui Satan pentru a fi călcat de el.

2. Nu te împotrivi Duhului Sfânt când îţi oferă ajutorul Lui

Tu nu vei putea crede dacă Duhul Sfânt nu-ţi dă putere pentru aceasta. Deoarece un astfel de Meşter-constructor nu doreşte să fie controlat sau manipulat, este important să vedem două căi prin care ne putem împotrivi Duhului lui Dumnezeu.

(a) Nu te împotrivi Duhului refuzând să te ocupi de modul în care El produce credinţa

în mod obişnuit, oile lui Cristos concep în timp ce beau din apa vieţii, când acceptă lucrarea Cuvântului. Auzirea Evangheliei este numită „auzirea credinţei" (Gal. 3.2), deoarece auzind învăţătura credinţei, Duhul lucrează harul credinţei. Cu o voce liniştită, El vorbeşte sufletelor păcătoşilor. „Ochii tăi vor vedea pe învăţătorii tăi. Urechile tale vor auzi după tine glasul care va zice: «Iată drumul, mergi pe el.'»" (Is. 30.20-21). Aici Dumnezeu şi omul învaţă împreună, şi dacă neglijezi învăţătura omului, atunci tu te împotriveşti şi îndemnurilor Duhului Sfânt. Referitor la această indiferenţă, apostolul avertizează: „Nu stingeţi Duhul", iar în versetul următor: „Nu dispreţuiţi proorociile." (I Tes. 5.19-20).

Cea mai gravă cale de a dispreţui proorociile sau propovăduirea este de a te îndepărta de ele. Când Dumnezeu fixează lucrarea Duhului

170

într-un loc, Duhul Sfânt deschide şcoala Lui şi aşteaptă ca cei dornici de a învăţa să se adune laolaltă. Este mai corect ca studentul să-şi aştepte profesorul în clasă sau ca profesorul să alerge după elevul chiulangiu pe terenul de joacă? Judecă tu.

Page 88: Crestinul in Armatura Completa Vol. 2

(b) Ai grijă să nu te, opui când Duhul Sfânt produce credinţă în sufletul tău

Noi nu putem face nimic pentru a obţine harul, dar Cel ce pregăteşte sufletele noastre pentru a primi acest dar este Duhul Sfânt. Este foarte important ca sufletul tău să se supună apropierii gradate a Duhului prin Cuvânt, deoarece o împotrivire faţă de lucrarea Sa ar putea avea ca rezultat retragerea Sa, temporară sau definitivă.

în Faptele Apostolilor 7.23, citim cum „i-a venit (în inima lui Moise) dorinţa să cerceteze pe fraţii săi, pe fiii Iui Israel". El a început să-şi arate dragostea faţă de ei omorând-un egiptean care-1 bătuse pe un israelit. Prin această faptă, Moise credea că fraţii lui vor înţelege că „Dumnezeu prin mâna Lui lc va da izbăvirea." (v. 25). Dar, în loc să coopereze, ei s-au opus; prin urmare el s-a îndepărtat şi ei n-au mai auzit despre Moise şi eliberarea lor timp de patruzeci de ani. Astfel, Duhul lui Dumnezeu ar putea să ţi se adreseze în mod deosebit, pentru a te face să înţelegi că El este gata să te ajute pentru a te elibera din robia în care te afli. Ţie îţi revine să auzi sfatul Lui şi să asculţi orice ar spune. Dar dacă te răzgândeşti, s-ar putea să nu mai auzi niciodată bătaia Lui la uşa ta.

Dumnezeu lichidează o parte din acţiunile Sale de justiţie „căci vă spun că nici unul din cei poftiţi nu va gusta din cina Mea." (Lc. 14.24). Aceşti oaspeţi au fost invitaţi o singură dată, dar din pricina primului lor refuz, Dumnezeu i-a pedepsit cu un blestem înspăimântător. El n-a spus că ei nu vor veni niciodată la cina Lui, ci că nu o vor gusta. Mulţi oameni aud adevărurile preţioase ale Evangheliei, dar pentru că inimile lor sunt pecetluite în necredinţă, ei nu-L vor gusta niciodată pe Cristos. Există un tip de boală psihică în care un om vorbeşte în mod raţional până când menţionezi subiectul care i-a provocat tulburarea; atunci el îşi pierde raţiunea şi nu mai poate continua astfel o conversaţie coerentă. Câţi de mulţi oameni care merg în mod regulat la Biserică pot discuta despre aproape orice lucru din lume, dar când spui ceva despre Dumnezeu, Cristos şi cer, ei devin dintr-o dată surzi şi muţi. Unii care au auzit Evanghelia şi au fost atraşi de Duhul suferă această povară ca o consecinţă a blestemului căzut asupra lor datorită respingerii căilor Duhului Sfânt.

Din nou te previn: fereşte-te să te împotriveşti Duhului! Oare Cuvântul Lui luminează mintea ta? Ai grijă ce faci cu această candelă a

88

Domnului care te luminează; nu te mândri datorită acestei noi descoperiri, altfel s-ar putea să fii nimicit într-o clipă. Dacă Duhul Sfânt îţi luminează mintea, astfel încât cugetul este aprins datorită stării tale de păcat, nu I te împotrivi. Acest foc din sufletul tău este plin dc îndurare şi el te păzeşte de focul mult mai puternic al iadului. Dar tu trebuie să fii pregătit, căci Satan, care este acoperit de flăcări, va face tot posibilul ca să îl stingă; cel mai mare pericol este să asculţi de el. Dimpotrivă, scoate apa din Cuvântul lui Dumnezeu pentru a stăpâni această flacără.

Satana doreşte ca tu să stingi Duhul, încercând să calmeze cugetul tău. Este mai multă nădejde pentru un bolnav când boala lui este descoperită decât atunci când este ascunsă în inimă şi nu poate fi văzută în afară. Satan se teme atât de mult să nu piardă tronul din inima ta, încât va încerca să-ţi înăbuşe cugetul cu indiferenţă şi să distrugă lucrarea de judecată a Duhului Sfânt. Dar aceste declaraţii de vinovăţie sunt trimise de bunătatea lui Dumnezeu pentru a-ţi elibera sufletul, şi tu trebuie să le primeşti cu bucurie, aşa cum primeşte durerea femeia care naşte. Fără travaliu, copilul ei nu poate fi adus pe lume, şi nici Dumnezeu nu poate aduce fără pocăinţă noua făptură în sufletul tău.

Uneori, Duhul lui Dumnezeu nu numai că luminează mintea şi aprinde focul iadului în cugetul tău, dar aprinde focul ceresc în sentimentele tale. Prin intermediul Cuvântului, El îl prezintă pe Cristos într-un mod atât de vizibil în măreţia Sa şi ca fiind suficient pentru toate nevoile tale, încât sentimentele tale vor începe să-L dorească. Aceste scântei cu privire la Isus şi la îndurarea lui Dumnezeu prin El sunt atât de strălucitoare încât auzind despre ele, vei începe să le simţi dulceaţa: „Trebuie să-L am pe Cristos!" Probabil că în modul cel mai sincer, vei renunţa la Satan şi poftele tale, aceste obstacole care te-au ţinut atâta vreme departe de Cristos.

într-adevăr, acum împărăţia lui Dumnezeu este aproape. O simplă răsuflare te mai desparte de noua viaţă în Cristos, dar ai grijă să nu ţi-o orientezi greşit. Dacă dorinţele tale de moment s-au transformat într-o alegere deliberată a lui Cristos, şi te-ai decis să te bizui pe El şi să renunţi la păcat şi la propriul Eu, atunci eu salut cu bucurie naşterea acestui prunc al harului, şi anume credinţa, în sufletul tău.

3. Strigă cu putere, în rugăciune, către Dumnezeu pentru a primi credinţa

Are voie să se roage un necredincios? Unii consideră că nu. Dar rugăciunea pune sufletul la adăpostul lui Dumnezeu",

Page 89: Crestinul in Armatura Completa Vol. 2

spune Richard Baxter; şi a-i interzice unui necredincios să se roage înseamnă să-1 împiedici să asculte îndemnul lui Dumnezeu dat omului pierdut în păcat:

172

„Căutaţi pe Domnul câtă vreme se poate găsi; chemaţi-L câtă vreme este aproape." (Is. 55.6). „Dorinţa este sufletul rugăciunii", spune mai departe Baxter, „şi cine Îndrăzneşte să spună omului păcătos: «Să nu doreşti credinţa, să nu-L doreşti pe Cristos sau pe Dumnezeu»?"

Este adevărat că un necredincios păcătuieşte de fiecare dată când se roagă. Nu rugăciunea constituie păcatul său, ci rugăciunea făcută fără credinţă. Prin urmare, el păcătuieşte mai puţin dacă se roagă decât dacă nu s-ar ruga. Când se roagă, păcatul lui constă în felul cum face; dar când nu se roagă, el neglijează voit sarcina pe care Dumnezeu i-a poruncit s-o împlinească şi respinge calea pregătită de Dumnezeu pentru găsirea harului. O, biet păcătos, eu trebuie să te silesc să continui să te rogi; dar roagă-te fiind conştient de răutatea ta. Doar cei mai nelegiuiţi se apropie de tronul harului cu hotărârea de a continua să păcă-tuiască.

Dar s-ar putea să nu înţelegi cum o persoană atât de păcătoasă ca tine ar putea crede vreodată în Cristos. Ceea ce te opreşte să crezi nu este iubirea unui anumit păcat în inima ta, ci teama vechilor păcate din cugetul tău. Permite-mi să-ţi aduc cele mai bune încurajări pe care le găsesc în Cuvântul lui Dumnezeu şi astfel să-ţi creez o cale de a ajunge la tronul harului.

Biet păcătos, nu te teme să te rogi pentru credinţă. Dumnezeu nu mă va mustra că trimit astfel de clienţi la uşa Lui. Tu ai un Prieten în Persoana lui Dumnezeu, Care te va primi bucuros. Cel ce L-a oferit pe Cristos, înainte ca să se fi rugat cineva, este mult mai dornic să-ţi ofere credinţa când o ceri. Adu-ţi aminte că ceea ce tu ceri de la Dumnezeu să-ţi ofere. El a poruncit mai dinainte să faci? „Şi porunca Lui este să credem în Numele Fiului Său, Isus Cristos" (I Ioan 3.23). Cât de bucuros este Dumnezeu să răspundă rugăciunii care împlineşte scopul cel mai înalt pe care El îl are pentru tine!

Acum tu poţi fi sigur de un răspuns favorabil la rugăciunea pe care ai trimis-o cerului. Dar pentru a fi mai plin de speranţă, adu-ţi aminte că acest har pe care îl doreşti atât de mult şi pentru care te rogi lui Dumnezeu este scopul principal al lui Cristos. Sângele Lui, care este preţul iertării, reprezintă totodată şi întregul preţ al credinţei. Nu numai că el a anulat datoria păcatului, dar pentru păcătoşii care îşi dau seama că n-au nimic al lor, El a pregătit şi o cale de a sc apropia de tronul harului.

„ Te-ai suit pe înălţime, ai luat prinşi de război, ai luat în dar oameni; cei răzvrătiţi vor locui şi ei lângă Domnul Dumnezeu (în engl.: ,J)a, chiar şi pentru cei răzvrătiţi, pentru ca Domnul, Dumnezeu, să locuiască printre ei." N. tr.) (Ps. 68.18).

89

Scriptura ne spune motivul pentru care sunt oferite aceste daruri: „pentru ca Dumnezeu să locuiască printre ei". Numai credinţa poate transforma un suflet răzvrătit într-un loc plăcut în care să locuiască un Dumnezeu sfânt. Acesta este darul pentru care El le-a primit pe toate celelalte. Acum, lasă ca această înţelegere să-ţi dea curaj pentru a te smeri şi a insista înaintea lui Dumnezeu pentru ceea ce Cristos deja a cumpărat: „Doamne, am fost o persoană răzvrătită, dar oare Cristos n-a primit nimic pentru aceasta? Eu am o inimă necredincioasă, dar aud că pentru aceasta s-a plătit credinţa în legământul Tău. Cristos Şi-a vărsat sângele Său, deci Tu poţi să-Ţi reverşi Duhul Tău peste un păcătos ca mine".

în timp ce te rogi astfel lui Dumnezeu şi foloseşti Numele Fiului Său, Cristos însuşi poate auzi, aproba, încuviinţa rugăciunea ta, iar când implori credinţa datorită morţii lui Cristos, El va mijloci pentru tine. El s-a înălţat la cer astfel ca tu să ;u acolo un prieten care aşteaptă să primească şi să înţeleagă rugăciunea ta (vezi Evr. 7.25)

4. Meditează adesea asupra făgăduinţei

Este lucrarea Duhului şi numai a Lui să statornicească sufletul tău în făgăduinţă şi să dea greutate Cuvântului Său prin credinţa în inima ta. Tu nu poţi face acest lucru. Totuşi, după cum focul a căzut din cer peste jertfa lui Ilie, Duhul lui Dumnezeu va veni să grăbească făgăduinţa în inima ta după ce ai meditat cu blândeţe asupra ei. Căci după cum Ilie a aşezat totul după cum fusese poruncit, el şi-a înălţat inima şi s-a rugat, aşteptând ca Dumnezeu să acţioneze în dreptul

Page 90: Crestinul in Armatura Completa Vol. 2

Lui (I împ. 18.36). Eu nu cunosc o cale mai demnă de încredere pentru a invita Duhul lui Dumnezeu să te ajute.

După cum omul care cedează poftei invită ispita lui Satan, omul care-şi întemeiază gândurile pe principiile cerului invită pacea desăvârşită a Duhului Sfânt. Duhul lui Dumnezeu este tot atât de dornic să susţină orice motivaţie bună după cum duhul rău doreşte să hrănească intenţiile rele.

Noi descoperim mireasa stând la umbra iubitului ei, ca şi cum ar fi stat sub un măr; şi curând ea va spune: „Rodul lui este dulce pentru cerul gurii mele." (Cânt. 2.3). Şederea ei la umbra pomului semnifică un suflet odihnindu-se la umbra gândurilor lui Cristos şi â făgăduinţelor preţioase care se dezvoltă din El precum ramurile dintr-un pom.

Creştine, stai aici pentru o.vreme şi vei vedea dacă Duhul nu-ţi va scutura vreun rod de pe o ramură oarecare. După cum Isaac şi-a întâlnit

174

mireasa când a ieşit pe câmp să mediteze, tot astfel tu poţi să-L întâlneşti pe Preaiubitul tău plimbându-Se prin această grădină a făgăduinţelor.

5. Obligă-ţi sufletul să creadă

Mulţi păcătoşi smeriţi sunt cutremuraţi în cugetele lor datorită altor păcate, dar manifestă puţină durere sau chiar deloc pentru necredinţa lor. Ei consideră că aceste păcate îl ofensează pe Dumnezeu dar că necredinţa le provoacă rău numai lor. Dacă acest lucru este adevărat în viaţa ta, trebuie să ştii că mintea te trişează teribil (deoarece prin necredinţă tu L-ai dezonorat mai mult pe Dumnezeu decât prin toate celelalte păcate la un loc).

Probabil că îţi place mai mult necredinţa dacă poţi să-ţi păstrezi păcatele şi, în acelaşi timp, să-L ai şi pe Cristos. Crezi că este prea greu să renunţi la poftele tale şi să-L câştigi pe El? însuşi Dumnezeu n-ar fi putut lăsa deoparte această credinţă şi să te iubească sincer. Un om care se plânge că trebuie prea multă muncă pentru a obţine nişte aur, valorează puţin el însuşi. Tot astfel şi cel ce nu doreşte să renunţe la poftele lui pentru a-L face pe Cristos comoara lui. Tu poţi fi convins că Domnul Isus va face mai mult decât să te compenseze pentru lucrurile la care tu ai renunţat de dragul Său.

Ai vrea mai degrabă să renunţi la prezenţa lui Dumnezeu şf a lui Cristos în iad, unde vei ajunge în mod sigur datorită poftelor tale, sau la compania poftelor tale în cer unde te va duce credinţa în Cristos? Aşadar alege, iar dacă vei lua o decizie greşită, va trebui să te pocăieşti în iad.

Dar s-ar putea ca ceea ce te împiedică să lucrezi să nu fie alegerea între Cristos şi păcat. Deşi tu eşti de acord cu condiţiile Legământului lui Cristos, pare imposibil ca Dumnezeu să-Şi îndeplinească făgăduinţa faţă de o persoană atât de nevrednică precum eşti tu. Şi dintre cele două este mai bine ca obstacolul dintre tine şi Cristos să fie înţelegerea ta greoaie decât refuzul voinţei tale de a primi ceea ce Dumnezeu oferă în El. O analiză atentă a celor două lucrări deosebite din sufletul tău va răspunde îndoielilor tale şi-ţi va împrăştia temerile cu privire la această piatră de poticnire spre Cristos.

(a) Lucrează pentru a obţine o corectă înţelegere a lui Dumnezeu Când se va întâmpla aceasta, nu ţi se va mai părea deloc ciudat că Dumnezeu face lucruri atât de minunate pentru păcătoşi. Dacă un cerşetor ţi-ar promite un milion de dolari, s-ar putea ca tu să-i desconsideri oferta şi să te întrebi de unde ar obţine el atâţia bani. Dar dacă un prinţ ţi-ar garanta chiar şi o sumă mai mare, tu n-ai ezita să-1 crezi, deoarece

90

făgăduinţa făcută se bazează pe averea lui. Niciodată Dumnezeu nu promite mai mult decât poate împlini în îndurarea, puterea şi credin-coişia Lui infinită. „«Oprifi-vă şi să ştiţi că Eu sunt Dumnezeu»." (Ps. 46.10). în vremuri de mare confuzie în Biserică, Martin Luther ar fi spus despre acest psalm: „Haideţi să cântăm psalmul patruzeci şi şase în ciuda Diavolului şi a instrumentelor lui". Şi tu, creştine smerit, ai putea cânta liniştit, în ciuda lui Satan şi a păcatului: „Fii liniştit, sufletul meu, şi să ştii că Cel ce-fi oferă îndurare este Dumnezeu".

(b) Analizează garanţiile pe care Dumnezeu le oferă credinciosului pentru împlinirea făgăduinţei Sale

Ele sunt multe, deşi simplul Lui cuvânt merită mai mult decât valoarea sufletelor noastre. Dacă cel mai mare înşelător

Page 91: Crestinul in Armatura Completa Vol. 2

din lume ar fi închis pentru a plăti o sumă de bani, am putea fi liniştiţi că afacerile noastre sunt în destulă siguranţă. Nu poţi fi mulţumit când Dumnezeul cel adevărat şi credincios îşi ia angajamentul, prin Cuvântul Său, de a te proteja? Adevărul Lui este atât de neschimbat încât mai degrabă s-ar putea ca lumina să dea naştere întunericului decât să iasă o minciună de pe buzele Lui binecuvântate.

ÎNDEMN CĂTRE CREDINCIOŞI DE A PĂSTRA SCUTUL CREDINŢEI

Acum le adresez celor credincioşi un dublu îndemn. în primul rând, deoarece credinţa este un har atât de deosebit, caută cu tot dinadinsul s-o păstrezi; iar în al doilea rând, dacă ai apeastă credinţă, nu nega ce a făcut Dumnezeu pentru tine.

CREDINŢA TREBUIE PĂSTRATĂ CU MARE GRIJĂ DATORITĂ SUPERIORITĂŢII EI FAŢĂ DE CELELALTE DARURI Păstrează-ţi credinţa şi ea te va păstra pe tine şi toate celelalte daruri ale tale. Tu stai în picioare datorită credinţei: dacă ea se prăbuşeşte, vei cădea şi tu. Şi unde te vei găsi atunci, dacă nu sub picioarele vrăjmaşilor tăi? Fereşte-te de orice rău care s-ar abate asupra credinţei tale; fii şi tu precum acel comandant grec care, atunci când s-a prăbuşit pe câmpul de luptă, a întrebat unde îi este scutul, de îndată ce şi-a recăpătat cunoştinţa.

Credinţa este darul duhovnicesc deosebit de valoros, prin care Dumnezeu ne apreciază, deoarece pericolul mândriei este foarte redus când există acest dar de renunţare la sine. „Prin harul (lui Dumnezeu), care mi-a fost dat, eu spun fiecăruia dintre voi să nu aibă despre sine o părere mai înaltă decât se cuvine; ci să aibă simţiri cumpătate despre sine, potrivit cu măsura de credinţă pe care a îm

176

părţit-o Dumnezeu fiecăruia." (Rom. 12.3). Corintenii primiseră numeroase daruri de la Dumnezeu, dar El dorea ca ei să se judece pe ei înşişi prin intermediul credinţei, astfel încât „să aibă simţiri cumpătate".

într-adevăr, toate celelalte daruri trebuie analizate prin intermediul credinţei noastre, şi dacă ele hu reprezintă roadele credinţei, atunci valoarea lor nu este reală. Aceasta ejste deosebirea dintre un creştin şi un om moral. Omul moral se apreciază prin răbdarea lui, cumpătare, generozitate sau alte virtuţi. Cât timp trăieşte, el se laudă cu moralitatea lui; şi el aşteaptă ca Dumnezeu să-1 laude şi să-i garanteze fericirea după ce va muri. Dar creştinul L-a găsit pe Cristos, ale Cărui neprihănire şi sfinţenie şi le-a însuşit prin credinţă, iar el se apreciază mai degrabă prin intermediul lor decât prin calităţile moştenite. Permite-mi să-ţi ilustrez acest lucru prin doi oameni - un curtean şi un moşier - amândoi având averi considerabile, dar a curteanului este cu mult mai mare. întreabă-1 pe moşier, care nu are nici o rudă la Curte şi nici o favoare înaintea regelui, care este valoarea lui, şi-ţi va spune că este suma pământurilor şi a banilor lui. El se apreciază prin aceste lucruri. Dar întreabă-1 pe curtean care este valoarea lui şi, cu toate că are o avere mai mare decât moşierul, îţi va spune că ceea ce are se datorează bunătăţii prinţului şi nu abilităţilor sale. El spune: „în afară de coroană şi împărăţie, tot ce are prinţul este al meu: averea lui pentru a avea grijă de mine, dragostea lui pentru a mă îmbrăţişa, puterea lui pentru a mă apăra ".

Bieţii păgâni - străini de Dumnezeu şi de harul Lui în Cristos - ei se slăvesc -prin bogăţiile lor pământeşti şi valorile (morale) pe care le-au acumulat cu mari eforturi. Dar credinciosul, având acces prin credinţă la acest dar, deoarece prin Isus Cristos el se bucură de o mare favoare înaintea lui Dumnezeu, se evaluează prin credinţă mai degrabă decât prin orice alt dar. Şi el păstrează acest dar mai presus de toate comorile sau plăcerile lumeşti: el ar prefera să fie sfântul în zdrenţe decât păcătosul jefuit. El doreşte mai mult siguranţa vieţii lui spirituale decât o statornicie a vieţii lui pământeşti, pe care este dornic să o piardă, fără a se considera un învins.

Dar credinciosul nu este numai un părtaş al naturii divine prin sfinţenia care a fost turnată în el; totodată el este moştenitorul tuturor perfecţiunilor care sunt în Dumnezeu însuşi. El îşi poate însuşi tot ce este, are şi face Dumnezeu. Domnului îi place să fie numit Dumnezeul poporului Său, „Dumnezeul lui Israel" (II Sam. 23.3). După cum casa şi pământul unui om poartă numele proprietarului, tot astfel Dumnezeu găseşte plăcere în a purta numele poporului Său, încât toată lumea să

12 - Creştinul în Armătură

91

cunoască acest lucru. în afară de coroană şi slavă, Dumnezeu n-a oprit nimic poporului Său, căci „slava Lui n-o va da

Page 92: Crestinul in Armatura Completa Vol. 2

altuia" (Is. 42.8).

Dacă creştinul are nevoie de putere, Dumnezeu doreşte s-o folosească pe a Lui; şi El poate s-o facă plin de curaj şi încredere, deoarece însuşi Domnul se numeşte tăria poporului Său. „Tăria lui Israel nu minte" (I Sam. 15.29). Dacă celor necredincioşi le lipsesc neprihănirea şi sfinţenia, ele sunt oferite - Cristos „este tăcut pentru noi neprihănire" (I Cor. 1.30). Le lipsesc dragostea şi îndurarea? Toată îndurarea lui Dumnezeu este la dispoziţia lor. „O, cât de mare este bunătatea Ta, pe care o păstrezi pentru cei ce se tem de Tine!" (Ps. 31.19). Remarcaţi expresia: „pe care o păstrezi pentru ei". îndurarea şi bunătatea lui Dumnezeu sunt pregătite pentru aleşii Lui, în acelaşi mod în care un părinte păstrează o sumă de bani şi scrie pe plic: „Aceştia sunt pentru copilul meu". Ceea ce face din credincios un copil îl face şi moştenitor şi ceea ce-1 face un copil al lui Dumnezeu, este credinţa. ,j)ar tuturor celor ce L-au primit, adică celor ce cred în Numele Lui, le-a dat dreptul să se facă copii ai lui Dumnezeu." (Ioan 1.12). Iar acum, creştine, vreau să analizăm 5 îndemnuri pentru a păstra credinţa.

ÎNDEMNURI PENTRU CREDINCIOŞI DE A PĂSTRA CREDINŢA

1. Cuvântul lui Dumnezeu este esenţial în producerea şi păstrarea credinţei

După cum Cuvântul lui Dumnezeu a fost sămânţa care a dat naştere mântuirii tale, acum El reprezintă laptele pentru păstrarea credinţei tale. Hrăneşte-te cât mai des la acest piept. Bebeluşii nu pot suge mult o dată; ei se hrănesc în repetate rânduri. „Căci dă învăţătură peste învăţătură, poruncă peste poruncă, puţin aici, puţin acolo" (Is. 28.10).

Cel ce i-a învăţat pe creştini să se roage pentru pâinea cea de toate zilele ştia că ei au nevoie de ea; şi cu siguranţă El nu Se gândea numai la pâinea ca hrană pentru trup, deoarece, în acelaşi capitol El spune: „Căutaţi mai întâi neprihănirea lui Dumnezeu" (Mt. 6.33). Creştine, preţuieşte Cuvântul, hrăneşte-te din el, fie în timpul unei predici, unui studiu într-un grup de prieteni sau într-un timp special de citire şi meditaţie individuală.

O, dacă acei creştini care se plâng că au o credinţă slabă şi-ar transforma vaietele într-o investigaţie pentru a afla cauza acestui fapt! Credinţa lor este slabă deoarece ea şi-a neglijat mesele din Cuvânt. La început, tu ai trecut prin multe dificultăţi pentru a păstra comuniunea Cuvântului

178

lui Dumnezeu şi întotdeauna ai fost răsplătit pentru timpul pe care l-ai sustras de la alte activităţi. Dar acum s-a produs o schimbare tristă, şi anume ai redus treptat apropierea ta de Dumnezeu prin Cuvântul Său. Nu este uşor să te încrezi în El, şi ai puţină autoritate asupra necredinţei tale.

Cel mai bun sfat pe care-1 am este ceea ce.recomandă doctorii pentru trupurile sănătoase. Ei află unde s-a născut pacientul şi îl trimit acolo. Permite-mi să te întreb ceva: dacă vreodată ai avut credinţă, unde s-a născut şi a crescut? Oare nu în aerul plăcut al ascultării, meditaţiei şi rugăciunii asupra Cuvântului? Mergi cât de repede poţi în acest loc natal, unde ai respirat pentru prima oară aerul creştin şi unde credinţa ta a prosperat şi a crescut de la început.

2. Analizează-ţi cugetul

Un cuget bun este vasul în care navighează credinţa. Dacă. cugetul este zdrobit, cum poate fi credinţa la adăpost? Cum poate fi credinţa la adăpost? Acum tu ştii ce păcate distrug cugetul - păcatele comise în mod deliberat sau repetate fără nici o remuşcare. Păzeşte-te de aceste păcate intenţionate! Precum o piatră aruncată într-un izvor limpede, ele îţi vor murdări atât de tare cugetul încât nu vei mai putea observa reflecţia făgăduinţei.

Dar chiar dacă ai căzut în groapa păcatului, nu sta acolo; se poate ca o oaie să cadă într-o mlaştină, dar numai porcul se bălăceşte în ea. Prin urmare, ce greu va fi să stârneşti credinţa în făgăduinţă când haina ta este murdară iar sufletul pătat din pricina păcatului! Este periculos să bei otravă, dar mortal dacă o laşi în trup pentru mai mult timp. Deşi eşti credincios, tu nu poţi influenţa credinţa dacă nu ţi-ai curăţit inima prjn pocăinţă.

3. Antrenează-ţi credinţa

Noi trăim prin credinţă, iar credinţa trăieşte prin antrenament. După cum se ştie, unii oameni robiţi nu sunt mulţumiţi dacă nu muncesc din greu. Limitează-i la un scaun şi-i vei ucide. Aşadar, dacă împiedici credinţa să lucreze, tu pui în pericol viaţa ei.

Page 93: Crestinul in Armatura Completa Vol. 2

Noi eşuăm în experimentarea biruinţelor strălucite în rugăciune, deoarece nu îngăduim credinţei să se roage foarte des. îngăduie unui copil să-şi vadă foarte rar părinţii şi atunci când va fi cu ei, el nu va fi emoţionat la vederea lor. De ce suntem incapabili să ne bizuim pe o făgăduinţă în timpul unei crize? Cu siguranţă, deoarece nu trăim zilnic prin făgăduinţă. Cu cât consultăm mai mult o făgăduinţă, cu atât ne vom pune mai multă încredere în ea. Noi nu ne încredem în străini aşa cum facem cu vecinii noştri.

93

Dar câte acţiuni nu întreprindem fără credinţă şi fără să considerăm făgăduinţa (pe tot parcursul lor)! Ca urmare, când suntem la strâmtoare şi avem nevoie de credinţă, ea se află în încurcătură: ca se aseamănă unui slujbaş care hoinăreşte deoarece patronul lui îl angajează doar câteodată. Şi deci, atunci când patronul îl cheamă pentru vreo situaţie deosebită, nu-1 poate găsi. Creştine, nu îngădui ca credinţa ta să rămână fără lucru pentru o vreme îndelungată. Dacă nu-ţi foloseşti credinţa când trebuie, s-ar putea să te dezamăgească atunci când vei avea nevoie să acţionezi prin intermediul ei.

4. îndepărtează orice urmă de necredinţă

Pocăinţa recuperează ceea ce credinţa pierde prin necredinţă. Asaf era copleşit de ruşine datorită necredinţei lui şi mărturisea cât fusese de „prost şi fără judecată": „...eram ca un dobitoc înaintea Ta." (Ps. 73.22). Şi datorită acestei mărturisiri smerite, păcatul psalmistului şi-a dat la iveală tot veninul, iar credinţa lui şi-a putut recâştiga controlul. „Tu m-ai apucat de mâna dreaptă; mă vei călăuzi cu sfatul Tău, apoi mă vei primi în slavă" (v. 23-24).

Tu ai în inima ta un judecător pe care Dumnezeu însuşi îl împuterniceşte să te acuze şi să te facă de ruşine când păcătuieşti. Nu există un alt păcat care să-L dezonoreze pe Dumnezeu aşa cum o face necredinţa; iar această sabie taie mult mai adânc când este în mâna unui sfânt. Rana din casa prietenilor Săi atinge în chip dureros inima blândă a lui Dumnezeu. Dacă luăm în consideraţie legătura strânsă dintre cre-dincios^ şi Dumnezeu, vom înţelege motivul pentru care păcatul necredinţei îi produce suferinţă lui Dumnezeu.

Creştine, gândeşte-te mereu la acest lucru: prin necredinţă, tu aduci o mărturie falsă împotriva lui Dumnezeu, şi când necredincioşii te vor auzi vorbind în chip nepotrivit de Tatăl tău, s-ar putea ca inimile lor să se împietrească faţă de Dumnezeu, chiar până la necredinţă şi lipsă de pocăinţă. Pentru a pângări în modul cel mai crunt reputaţia unui om este deajuns să spui: „Nici chiar copiii lui nu-1 cred şi nu-i spun vreun cuvânt bun". întreabă-te dacă ai dori să fii un instrument prin care să întinezi, în lume, bunul Nume al lui Dumnezeu. Desigur inima ta ar trebui să se cutremure la acest gând, şi, cu siguranţă, necredinţa care te-a determinat să faci deseori acest lucru va răni profund inima ta şi, sângerând pentru ceea ce ai tăcut, tu nu vei mai ridica acea sabie împotriva lui Dumnezeu.

5. Trudeşte pentru o credinţă mai marc Nici un alt om nu se află într-o primejdie mai mare de a-şi pierde credinţa, ca acela care este mulţumit cu ceea ce are. O scânteie se

180

poate stinge mai uşor decât o flacără, o picătură de apă se usucă mai uşor decât un râu. Cu cât credinţa ta este mai puternică, cu atât ea va fi mai la adăpost de atacurile vrăjmaşilor: când cercetaşii descoperă o cetăţuie slab apărată, atunci duşmanul este gata să pornească împotriva ei. Diavolul este un laş şi lui îi place să lupte când avantajul este de partea lui; şi el nu poate avea un avantaj mai mare decât credinţa slabă a creştinului.

Numai dacă ai cunoaşte numeroasele avantaje ale unei credinţe puternice faţă de o credinţă slabă, n-ai mai sta o clipă până ce nu ţi-ai însuşi-o. O credinţă puternică biruieşte acele ispite care iau în captivitate credinţa slabă.

Când credinţa lui David a triumfat, el a putut privi moartea în faţă, fără nici o teamă. „Căci poporul vorbea să-1 ucidă cu pietre,... dar David s-a îmbărbătat sprijinindu-se pe Domnul, Dumnezeul lui." (I Sam. 30.6). Totuşi, când credinţa îi era slabă, el era gata să fugă şi să se ascundă în cea mai apropiată groapă pentru a scăpa cu viaţă (cf. I Sam. 21.13).

Credinţa puternică îl eliberează pe creştin de acele gânduri care apasă asupra credinţei sale. „Celui cu inima tare, Tu-i chezăşluieşti pacea; da, pacea, căci se încrede în Tine." (Is. 26.3). Cu cât credinţa este mai mare, cu atât va fi mai multă pace şi linişte interioară; când credinţa este mică, atunci va fi puţină pace şi seninătate în furtunile dezlănţuite de îndoieli.

Page 94: Crestinul in Armatura Completa Vol. 2

Creştinul va fi dus în cer atât de o credinţă slabă cât şi de una puternică; căci este cu neputinţă să se piardă cea mai mică măsură de har, de vreme ce natura lui este incoruptibilă. Dar creştinul care se îndoieşte nu va avea o călătorie spre cer tot atât de plăcută ca a credinciosului cu o credinţă puternică. Deşi toţi pasagerii unui vas vor ajunge în siguranţă la ţărm, totuşi călătorul care are rău de mare va avea o călătorie mai puţin confortabilă în comparaţie cu omul sănătos. Persoana bolnavă nu se poate bucura de surprizele plăcute ale călătoriei. Dar omul puternic gustă toată plăcerea ei. Şi în timp ce-şi doreşte din toată inima să fi ajuns deja acasă, totuşi bucuria pe care o are scurtează şi uşurează călătoria lui.

Astfel, creştine, există multe desfătări pe care sfinţii ce călătoresc spre cer le întâlnesc în drumul lor, pe lângă ceea ce Dumnezeu a pregătit pentru ei la sfârşitul drumului. Numai creştinul cu o credinţă suficient de puternică pentru a acţiona pe baza făgăduinţei găseşte şi intră în posesia acestor plăceri. Cel ce vede splendorile duhovniceşti în făgăduinţă cântă tot drumul. Dar necredinţa închide atât de strâns ochiul creştinului încât el nu vede nimic care să-1 înveselească şi să-1 elibereze de temerile lui.

94

Dacă nu doreşti o călătorie apăsătoare spre cer, trudeşte-te să-ţi întăreşti credinţa.

Dar s-ar putea să vrei să ştii în mod sigur dacă credinţa ta este puternică sau slabă. Următoarele caracteristici îţi vor arăta diferenţa.

CUM PUTEM CUNOAŞTE DACĂ CREDINŢA ESTE SLABĂ SAU PUTERNICĂ

1. Cu cât un creştin se bizuie mai deplin pe făgăduinţele lui Dumnezeu, cu atât credinţa lui este mai puternică

Când ne încredem în Dumnezeu pentru o simplă făgăduinţă rostită de El, noi ne încredem cu totul în El; şi aceasta este într-adevăr credinţă. Cel ce merge fără cârjă este mai puternic decât unul care are nevoie de un sprijin. Făgăduinţa este pământul pe care umblă credinţa, dar simţul şi raţiunea sunt proptelele de care credinţa depinde foarte mult.

(a) Poţi crede iară propteaua raţiunii şi sentimentului?

S-ar putea ca în zilele trecute tu să fi stat la căldura dragostei lui Dumnezeu şi a razelor harului Său; şi atâta timp cât soarele a strălucit la fereastra ta, inima ţi-a fost luminată, tu ai crezut că nu vei mai putea pierde încrederea în Dumnezeu şi nici să asculţi de gândurile de necredinţă.

Dar ce s-a întâmplat cu inima ta de au încetat aceste manifestări ale harului Său? Pentru că nu mai poţi vedea dragostea Lui, ochiul credinţei tale a pierdut imaginea îndurării Sale şi a adevărului făgăduinţei?

Copilaşul crede că mama lui a dispărut dacă ea iese din camera unde se află el; dar pe măsură ce copilul creşte şi devine mai înţelept, el îşi dă seama că acest lucru nu este adevărat. Tot aşa este cu credinciosul. Creştine, binecuvintează-L pe Dumnezeu pentru experienţele în care ai gustat dragostea Sa; dar să ştii că prin ele nu ne putem judeca credinţa, fie ea slabă sau puternică. Experienţele, spune Parisiensis, se aseamănă cu cârjele care-1 ajută pe olog să meargă, dar ele nu-1 fac puternic. Hrana şi exerciţiul trebuie să facă acest lucru. Aşadar, stră-duieşte-te să te bizui mai mult pe făgăduinţă şi mai puţin pe manifestările de dragoste ale lui Dumnezeu.

Deşi un om puternic nu se sprijină tot drumul pe toiagul său - totuşi, s-ar putea ca el să-1 folosească uneori pentru a se apăra de vreun hoţ sau de un câine. Astfel, creştinul matur s-ar putea să se folosească de experienţele lui în anumite ispite, deşi nu-şi pune încrederea în ele, ci în făgăduinţa divină.

182

(b) Poţi crede atunci când raţiunea se prăbuşeşte?

Sau credinţa ta se prăbuşeşte odată cu propteaua sfărâmată a raţiunii? într-adevăr, este o credinţă puternică cea care poate călca în picioare imposibilităţile şi incertitudinile pe care raţiunea le afişează în ciuda îndeplinirii făgăduinţei. Astfel, Noe a muncit din greu pentru a face corabia, deoarece el credea ce spusese Dumnezeu şi niciodată nu se obosise să rezolve problema cu ajutorul raţiunii pentru a vedea cum s-ar putea întâmpla aceste lucruri ciudate.

înotătorii pricepuţi nu se tem să înoate într-o apă mai adâncă, în vreme ce aceia care abia au învăţat să înoate vor sta

Page 95: Crestinul in Armatura Completa Vol. 2

cât mai aproape de ţărm. Credinţa puternică nu se teme când Dumnezeu îl conduce pe om dincolo de adâncimea raţiunii sale: „Nu ştim ce să facem", spunea Iosafat, „dar ochii noştri sunt îndreptaţi spre Tine" (II Cr. 20.12). Este ca şi cum ar fi spus: „Ne scufundăm într-o apă mai mare decât noi. Nu ştim cum să ieşim din acest necaz, dar ochii noştri sunt îndreptaţi spre Tine. Noi nu vom da înapoi atâta vreme cât există putere în braţul Tău, blândeţe în inima Ta şi adevăr în făgăduinţa Ta".

Credinţa slabă, care bâjbâie pentru câteva proptele ale raţiunii pe care să se sprijine, încearcă într-un mod disperat să împace făgăduinţa lui Dumnezeu şi gândirea omenească iar credinţa slabă pune multe întrebări. Când Cristos spune: „Daţi-le voi să mănânce", ucenicii lui îl întreabă.: „Oare să ne ducem să cumpărăm pâini de două sute de lei?" (Mt. 6.37). Ca şi cum cuvântul lui Cristos n-ar fi fost de ajuns să-i cruţe de acesta osteneală! „Din ce voi cunoaşte lucrul acesta?" spune Zaharia îngerului, „fiindcă eu sunt bătrân" (Lc. 1.18). Credinţa lui era prea firavă pentru a sta în picioare faţă de astfel de veşti minunate.

2. Cu cât inima creştinului este mai mulţumită, indiferent de schimbările pe care le aduce Providenţa poziţiei sale în lume, cu atât credinţa lui este mai puternică Trupurile plăpânde nu pot tolera schimbările climatice cu aceeaşi uşurinţă ca cele sănătoase. Căldura şi frigul, vremea frumoasă şi rea nu provoacă mari schimbări în trupul unui om puternic, dar omul bolnav se plânge din cauza lor; tot astfel, credinţa puternică poate trăi în orice climat, poate călători pe orice vreme şi poate manevra orice condiţie nefavorabilă. „M-am deprins să fiu mulţumit cu starea în care mă găsesc", spunea Pavel (Fii. 4.11). Din nefericire, nu toţi urmaşii lui Cristos se aseamănă în această privinţă cu Pavel; iar credinţa slabă încă n-a învăţat această lecţie grea.

95

Când Dumnezeu îţi transformă sănătatea în suferinţă, belşugul în sărăcie şi onoarea în dispreţ, cum îi vorbeşti atunci? Este duhul tău amărât şi nemulţumit? Laşi ca sentimentele tale să izbucnească în tânguiri sau nemulţumiri? Sau accepţi suveranitatea lui Dumnezeu cu privire la situaţia ta prezentă nu prin ignorarea încercării, ci din convingere că El îngăduie aceste lucruri pentru binele tău, deoarece te-a chemat şi te iubeşte?

(a) Mulţumirea demonstrează că în inima ta domneşte Dumnezeu Tu te pleci în faţa autorităţii Sale şi te încrezi în suveranitatea Lui:

altfel tu nu vei asculta poruncile Lui: „Stau mut, nu deschid gura, căci Ţu lucrezi" (Ps. 39.9). Dacă lovitura ar fi venit din partea altei mâini, David n-ar fi primit-o aşa de liniştit. Când un servitor pălmuieşte un copil, el aleargă imediat să-i spună tatălui său; dar cu toate că însuşi tatăl îşi pedepseşte copilul mult mai aspru decât a făcut-o servitorul, copilul nu se plânge, deoarece respectă autoritatea tatălui său. Astfel, mângâierea ta vine numai de la Dumnezeu: „Oprifi-vă" (în engl.: ,Jiniştiţi-vă." N. tr.) „şi să ştiţi că Eu sunt Dumnezeu" (Ps. 46.10). înainte de a ne linişti inimile, noi trebuie să-L cunoaştem pe Dumnezeu prin credinţă.

(b) O inimă supusă se încrede în îndurarea şi bunătatea lui Dumnezeu în timpul încercării

Tu trebuie să crezi că El poate să lucreze prin încercare un bine pentru tine sau, altfel, tu nu vei putea sacrifica aşa de uşor plăcerile de moment. Dacă o mamă promite copilului ei că-i va da ceva a doua zi dimineaţă, el se va duce de bunăvoie la culcare în vreme ce alţii se duc într-o vizită. Copilul crede făgăduinţa şi este mulţumit să-şi asculte părinţii.

Cu siguranţă, ochiul credinţei tale vede ceva care va compensa pierderea ta prezentă; şi aceasta te face dornic să posteşti în timp ce .alţii se ospătează, sau să suferi când alţii sunt sănătoşi. Pavel ne spune de ce el şi fraţii lui n-au căzut de oboseală în încercare - ei vedeau cerul venind spre ei, în timp ce pământul se îndepărta de ei. ,JDe aceea noi nu cădem de oboseală... Căci întristările noastre lucrează pentru noi tot mai mult o greutate veşnică de slavă" (II Cor. 4.16-17).

3. Cu cât un creştin poate aştepta mai mult un răspuns, cu atât credinţa lui este mai puternică

Numai cel mai sărac comerciant trebuie să ceară bani gheaţă pentru ceea ce vinde. Credinţa slabă este totul pentru prezent; dacă ea nu-şi poate împlini imediat dorinţele, devine geloasă şi ajunge la concluzii triste: rugăciunea n-a fost ascultată sau el nu este iubit de Dumnezeu. Dar credinţa suficient de puternică pentru a negocia cu Dumnezeu,

184

Page 96: Crestinul in Armatura Completa Vol. 2

poate aştepta: „cel ce o va lua ca sprijin nu se va grăbi" (în engl.: „cel ce crede nu se va grăbi". N. tr.) (Is. 28.16). Investiţia lui se află pe mâini bune şi el nu se grăbeşte să şi-o însuşească, ştiind bine că doar călătoriile lungi au cele mai bogate răsplătiri.

4. Cu cât un creştin suferă de bunăvoie datorită

unei făgăduinţe, cu atât credinţa lui este mai puternică Dacă un om ar renunţa la o avere mare, şi-ar părăsi familia şi ar urma un prieten într-o aventură periculoasă, noi am presupune că acest om îşi iubeşte mult prietenul, Dar dacă ar putea să renunţe la toate bunurile lui pentru un prieten pe care nu l-a văzut, bazându-se numai pe o invitaţie scrisă în care îi sunt făgăduite lucruri minunate, noi am fi şi mai uimiţi de încrederea pe care o are în prietenul său.

Aceasta nu este atât de greu de câştigat pe cât pare. în Scriptură, noi citim despre un astfel de prieten, „pe care-L iubiţi fără să-L fi văzut, credeţi în El, fără să-L vedeţi şi vă bucuraţi" (cu o bucurie nemărginită şi strălucită) (I Pet. 1.8). Cadrul acestui pasaj este „întristare prin felurite încercări" (v. 6). Deşi calea credincioşilor trece printr-o pustie aspră pentru a ajunge să se bucure de Cristos, ei vor trece plini de bucurie prin cele mai mari ispite. Iată credinţa cu adevărat glorioasă. Ceea ce dovedeşte că avem o credinţă adevărată şi puternică nu este slăvirea cerului şi dorinţa de a fi acolo, ci renunţarea la plăceri şi acceptarea suferinţelor la care ne cheamă Dumnezeu.

5. Cu cât un creştin se opune mai uşor păcatului, cu atât credinţa lui este mai puternică

Un peşte mare poate pătrunde tot atât de uşor în aceeaşi mreajă care ţine captiv un peşte mic. Credinţa creştinului este puternică sau slabă în funcţie de cât de uşor sau de greu îi este să biruiască ispitele. Când o ispită neînsemnată te înfăşoară precum musca într-o pânză de păianjen, credinţa ta este foarte fragilă. Credinţa lui Petru a fost slabă când glasul unei simple slujnice l-a determinat să se lepede de Cristos, dar credinţa lui a devenit puternică atunci când a rezistat ameninţărilor întregului sinod (F. A. 4.20). Chiar când credinţei îi lipseşte o mână pentru a doborî un vrăjmaş, ea tot are o mână pe care s-o ridice împotriva lui şi o limbă pentru a striga după ajutor spre cer. Credinţa adevărată găseşte o cale pentru a combate păcatul.

Creştine, compară-te cu tine însuţi. Oare poftele îţi înfăşoară inima şi te momesc departe de Dumnezeu cu aceeaşi putere ca în urmă cu câteva luni? Sau poţi spune cu sinceritate că inima ta le-a biruit? De

96

vreme ce acum tu cunoşti mai multe despre Cristos şi ai văzut gloria Lui spirituală, poţi să treci pe lângă uşa lor şi să nu priveşti înăuntru? Iar când ciocane ispita, poţi să-i închizi uşa în faţă? Dacă puterea păcatului moare, poţi fi convins că ai o credinţă vie şi puternică. Cu cât lovitura este mai dureroasă cu atât braţul care o dă este mai puternic. Un copil nu poate răni aşa cum face un adult. Şi în vreme ce credinţa slabă nu poate lovi de moarte păcatul, o credinţă puternică este dornică şi, totodată, poate face acest lucru.

6. Cu cât există mai multă supunere şi dragoste în umblarea creştinului, cu atât credinţa lui este mai puternică

Credinţa lucrează prin dragoste şi, prin urmare, puterea sau slăbiciunea ei poate fi apreciată prin puterea sau slăbiciunea dragostei manifestate în purtarea creştinului. Puterea braţului unui om care trage cu arcul este dovedită de forţa cu care zboară săgeata şi în mod sigur puterea credinţei noastre poate fi cunoscută prin forţa cu care dragostea noastră se ridică spre Dumnezeu. Este imposibil ca o credinţă slabă - care nu poate trage făgăduinţa tot atât de tare ca o credinţă puternică - să poată determina inima să-L iubească pe Dumnezeu cu aceeaşi intensitate ca o credinţă puternică.

Prin urmare, dacă dragostea ta pentru Dumnezeu te determină să părăseşti păcatul, să-ţi împlineşti datoria şi să asculţi porunca Lui, tu eşti un licenţiat în arta credinţei. Dragostea creştinului creşte direct proporţional cu credinţa lui, după cum căldura zilei creşte pe măsură ce soarele devine mai strălucitor; cu cât soarele se află mai sus pe meridianul lui, cu atât mai mult creşte căldura zilei. Deci, cu cât credinţa II înalţă mai sus pe Cristos în viaţa creştinului, cu atât devine mai puternică dragostea lui faţă de Cristos.

La început, când creştinul şi-a plâns păcatele, el a fost mişcat de teamă şi s-a strâmbat când a auzit de căinţă, precum un om care ia un medicament amar. Dar acum, când credinţa a descoperit realitatea îndurării lui Dumnezeu, faptele de pocăinţă nu i se mai par atât de dezgustătoare. El nu mai urăşte cuvântul „pocăinţă", aşa cum a făcut odată Luther. Dimpotrivă, el se îndreaptă spre pocăinţă cu o atitudine pozitivă faţă de bunul Dumnezeu, Care stă pregătit cu un

Page 97: Crestinul in Armatura Completa Vol. 2

burete muiat în îndurarea lui Cristos pentru a-i şterge păcatele de îndată ce şi le mărturiseşte.

Şi acelaşi lucru poate fi spus cu privire la un alt aspect al credinţei şi dragostei. Credinţa puternică eliberează sufletul. Ea nu-şi împlineşte datoriile aşa cum un om amărât îşi plăteşte taxele - plin de regret,

186

gândindu-se la câte lucruri trebuie să renunţe. Dimpotrivă, el dăruieşte cu aceeaşi libertate, după cum un copil îi oferă tatălui său un măr din grădina familiei. Când era mic.'el asculta şi-1 slujea pe tatăl lui mai mult din teama de pedeapsă decât din dragoste faţă de el. Dar pe măsură ce relaţia lui cu tatăl se dezvoltă, cu deplina conştiinţă a ascultării de părinţi, el renunţă la egoismul său, iar afecţiunea lui naturală reuşeşte să fie pe placul tatălui său. Tot aşa este şi cu creştinul a cărui credinţă creşte şi dă roade.

7. Cu cât mai liniştită este atitudinea creştinului ,

faţă de moarte, cu atât credinţa lui este mai puternică

Lucrurile care sunt foarte acre sau amare au nevoie de mult zahăr pentru a le face dulci. Moartea este unul din acele lucruri care de multe ori lasă un gust amar în sufletul unui om. Numai o credinţă puternică poate îndulci gândurile triste cu privire la moarte! Când unii oameni obosesc datorită stării în care se află, ei spun că vor să moară. Dar un om care cunoaşte caracterul ireversibil al morţii, fie el binecuvântat, nu cheamă niciodată moartea până când nu înţelege la ce s-ar putea aştepta din partea lui Dumnezeu când va ajunge în lumea de dincolo. Credinţa slabă nu poate face acest lucru fără un noian de îndoieli şi temeri.

Oricum, uneori un creştin cu o credinţă foarte slabă poate privi moartea fără teamă, ba chiar cu mare bucurie, precum unul cu o credinţă puternică atunci când este susţinut de o mare măsură de mângâiere de la Dumnezeu.

Dacă Dumnezeu ar retrage-o, omul ar fi cuprins din nou de gânduri de teamă cu privire la moarte şi s-ar simţi plăpând, precum un om bolnav care este înviorat în mod ciudat, dar numai pentru un timp, de o băutură puternică.

Dar calea obişnuită prin care inimile creştinilor se ridică deasupra temerilor într-o dorinţă arzătoare după moarte este credinţa puternică. Dumnezeu şi acum poate face un ospăţ doar din câteva pâini şi să transforme credinţa plăpândă a creştinului într-o masă încărcată cu numeroase mângâieri. Dar mă tem că Dumnezeu nu va face această minune pentru omul care se mulţumeşte cu o credinţă mică şi nu încearcă s-o mărească.

CREDINCIOSUL TREBUIE SĂ-ŞI IDENTIFICE CREDINŢA Care este mai rău: păcătosul care-şi ascunde păcatul şi îl neagă sau creştinul care-şi ascunde şi îşi neagă credinţa? Primul este mai rău, dacă vom considera intenţia persoanei, deoarece păcătosul îşi ascunde păcatul urmărind un scop greşit. Sufletul îndoielnic are intenţie bună: el se teme să joace rolul făţarnicului şi al mincinosului spunând că are ceva

97

ce, de fapt, nu are. Dar dacă analizăm consecinţa renunţării creştinului la harul lui Dumnezeu şi cum foloseşte Satan acest lucru, nu va fi atât de uşor să decidem al cui păcat este mai mare.

Intenţia lui Iosif a fost curată când el s-a hotărât s-o îndepărteze pe Măria, logodnica lui, deoarece el credea că ea păcătuise. Totuşi, ar fi fost tragic dacă el ar fi persistat în acel gând, mai ales după ce îngerul îi spusese că ceea ce se concepuse în ea era de la Duhul Sfânt.

Astfel, s-ar putea să te gândeşti să-ţi îndepărtezi credinţa, precum şi harul fals produs în inima ta făţarnică de tatăl minciunilor. N-ai avut nici o descoperire - nu neapărat din partea unui înger, ci a Duhului lui Dumnezeu - care să te încurajeze "să-ţi iei şi sa-ţi însuşeşti credinţa ca una care este născută în tine de Duhul Sfânt? In adevăr, credinţa ta nu este un bastard conceput în pântecele imaginaţiei tale de înţelepciunea lui Satan. Nu te fura pe tine însuţi, trăgându-te înapoi de la acest har când în realitate tu poţi să-ţi însuşeşti o rezervă inepuizabilă din cămara bogată a lui Cristos.

SUSPICIUNI CARE CONDUC LA LEPĂDAREA DE CREDINŢĂ

Mântuitorul nostru binecuvântat le spune ucenicilor ce minuni vor face dacă vor crede şi „nu se vor îndoi" (Mt. 21.21); iar „credinţa fără îndoială" din Matei este credinţa ca un „grăunte de muştar" din Luca (Lc. 17.6). îndoiala asupra

Page 98: Crestinul in Armatura Completa Vol. 2

căreia Cristos i-a avertizat pe cei ce-L urmau este cea care încearcă să smulgă siguranţa veridicităţii credinţei lor.

De exemplu, s-ar putea să ai pace lăuntrică, dar fără bucurie; iar acest paradox să te determine să-ţi pui credinţa la îndoială. O zi poate fi liniştită şi calmă, deşi nu în întregime însorită. Şi cu toate că Mângâietorul poate să nu vină cu mângâieri emoţionale, El, deja a liniştit furtuna duhului tău tulburat. Iar pacea adevărată, ca şi bucuria, reprezintă dovada „credinţei neprefăcute" (II Tim. 1.5).

O altă cale prin care îndoiala încearcă să-1 înşele pe creştin şi-1 provoacă să-şi nege credinţa este prin absenţa păcii însăşi. Noi avem pace cu Dumnezeu de îndată ce credem în Cristos, dar nu totdeauna avem pace cu noi înşine. Se poate ca iertarea să fi fost oferită şi pecetluită de mâna prinţului, dar să nu fi ajuns încă în mâna prizonierului. Nu crezi că oamenii care trăiau pe insulă s-au grăbit să-1 acuze pe Pavel că era un ucigaş deoarece îl muşcase un şarpe de mână? Atunci de ce te condamni ca fiind un necredincios când suferinţele şi agoniile lăuntrice năvălesc în duhul tău?

Scriptura raportează la puterea credinţei, şi nu la existenţa ei cuvintele: „puţin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit?" (Mt. 14.31). Acestea sunt cuvintele adresate de Cristos lui Petru, prin care îl mustra

188

pentru îndoiala lui, dar în acelaşi tirrip, recunoştea existenţa credinţei lui, chiar dacă era foarte slabă. Orice îndoială este rea prin natura ei; cu toate acestea, unele îndoieli evidenţiază harul care există în omul cuprins de îndoială.

Iritabilitatea într-o persoană bolnavă care a trecut printr-o fază de inconştienţă este un semn sigur de vindecare şi este bine pentru un suflet îndoielnic să cunoască dacă îndoielile sale îi vorbesc despre realitatea credinţei lui, chiar dacă este slabă, sau despre absenţa ei. Deoarece acest lucru este adevărat, voi prezenta în continuare 4 caracteristici care însoţesc adevărata credinţă.

CARACTERISTICILE ÎNDOIELII CARE POATE ÎNSOŢI ADEVĂRATA CREDINŢĂ

1. Un creştin adevărat se simte ruşinat şi suferă datorită îndoielii Când te gândeşti cât de mult te îndoieşti de Dumnezeu în loc să te

încrezi în El, nu-ţi vine să plângi? De unde vine această suferinţă? Oare se vaită necredinţa pentru ea însăşi? Nu, aceasta demonstrează că în sufletul tău există credinţă şi ea suferă din pricina necredinţei care a pângărit Numele lui Dumnezeu.

După cum Legea o ierta pe femeia tânără care strigase după ajutor înainte ca un bărbat s-o necinstească (Dt. 22.27), tot astfel Evanghelia te va ierta când te pocăieşti de necredinţa ta.

Psalmistul era aproape doborât de boala îndoielii: „Oare va putea. Dumnezeu să pună o masă în pustie?" (Ps. 78.19). Cât de des găsim această necredinţă punând sub semnul întrebării credincioşia lui Dumnezeu. El ajunsese să se întrebe dacă există Dumnezeu. Dar, în cele din urmă, îşi recunoaşte nebunia: „Şi am spus: «Iată neputinţa mea»." (Ps. 77.10). El putea spune: „Mulţumesc, necredinţă! Tu eşti duşmanul meu şi al lui Dumnezeu, şi scopul tău a fost să-mi provoci teama. Dar de fapt ai demostrat că la temelia necredinţei mele se află credinţa ".

2. Un creştin sincer doreşte cu adevărat bunătatea lui Dumnezeu, în ciuda îndoielilor sale

Un creştin slab se poate întreba dacă Dumnezeu îl iubeşte sau nu, dar el'doreşte dragostea Lui chiar mai mult decât viaţa însăşi. Iată limbajul unui suflet care caută: „Bunătatea Ta preţuieşte mai mult decât viaţa." (Ps. 63.3). El se îndoieşte dacă Cristos este al lui; totuşi dacă l-ai întreba cât valorează Cristos pentru el şi ce i-ar da Lui, ţi-ar spune că nici un preţ nu este prea mare. „Cinstea aceasta este un dar pentru

98

voi care aţi crezut." (I Pet. 2.7). într-un cuvânt, el se îndoieşte dacă estt un sfânt sau un făţarnic, dar sufletul lui tânjeşte şi însetează după acelt daruri pe care abia le poate vedea.

Această dorinţă oferă o bună mărturie a harului din inimă. Cuvintele lui David evidenţiază acest har când el spune: „ Totdeauna mi se to peşte sufletul de dor după legile Tale. Cuvântul Tău este cu totu încercat; şi robul tău îl iubeşte." (în engl.: „de aceea robul Tău îl iubeş te."N. tr.) (Ps. 119.20, 140). Chiar poţi să-ţi laşi inima să alerge după Cristos şi

Page 99: Crestinul in Armatura Completa Vol. 2

harul Său şi să nu observi că amândouă prezintă interes pentru tine'?

încurajează-te, căci îndoielile tale nu vin dintr-o lipsă totală a credinţei, ci din nemulţumirea cu privire la calitatea slabă a credinţei tale.

Este normal ca o dragoste puternică să provoace o teamă excesivă. Soţia care-şi iubeşte în mod sincer soţul se teme când el este departe că s-ar putea să nu-1 mai vadă. O îndoială îi spune că este bolnav, iar alta că este mort; astfel, dragostea o chinuieşte fără să existe vreun motiv anume, pentru că, de fapt, soţul ei este sănătos şi se îndreaptă spre casă. Dacă nu mai găsim un inel preţios ne temem că s-ar fi putut pierde. Este în natura sentimentelor puternice să tulbure gândirea noastră şi să ascundă de ochii noştri lucrurile pe care, în condiţii normale, le vedem clar. Astfel, multe suflete îndoielnice aleargă după credinţa pe care o au deja în inimile lor. Credinţa a fost ascunsă de privirea lor datorită dorinţei lor puternice după ea.

De bucurie, Roda nu deschise uşa lui Petru, deoarece această stare o făcuse să uite pentru ce se rugase (F. A. 12.14). Aşadar, valoarea deosebită pe care creştinul o acordă credinţei, şi dorinţa puternică după ea îl pune în imposibilitate de a vedea acest giuvaier care se află deja în inima lui.

3. îndoielile îl determină pe creştin să-L caute pe Dumnezeu pentru ceea ce el se teme că-i lipseşte

Creştinul îndoielnic are un duh atât de tulburat, încât nu se poate odihni până când nu îngăduie Cuvântului lui Dumnezeu să răspundă la întrebările sale. După cum împăratul Ahaşveroş nu a putut dormi şi a cerut să i se aducă Cronicile împărăţiei sale, tot astfel sufletul cuprins de îndoială caută documentele cerului. Şi se uită când în Cuvânt, când în inima lui, pentru a vedea dacă există ceva care corespunde descrierii credinţei Evangheliei, aşa cum se reflectă faţa unui om într-o oglindă.

Când îndoielile lui David au înăbuşit inima lui, el nu s-a dat bătut şi n-a lăsat ca vasul lui să alerge înaintea furtunii, aşa cum spunem noi. în loc să se întrebe dacă Dumnezeu îl iubea, el a început să vorbească

190

jumii lui, iar duhul lui căuta cu blândeţe: „în ziua necazului meu caut pc Domnul. " (Ps. 77.2).

După cum omul care simte miros de foc în casa lui n-ar putea merge la culcare, ci ar controla fiecare colţişor până s-ar asigura că totul este n ordine, tot aşa omul care n-a rezolvat-o cu îndoiala lui n-ar trebui să mai stea în această stare.

Un suflet îndoielnic se teme să nu fie cuprins de foc, dar un suflet aflat sub puterea necredinţei are o falsă siguranţă şi este nepăsător. Deoarece oamenii din vechime n-au crezut într-un potop iminent, ei au rămas nepăsători faţă de avertismentul Iui Dumnezeu. Iar apa a ajuns la ferestrele lor înainte că ei să se gândească la vreo posibilitate de scăpare.

4. în ciuda îndoielilor, creştinul adevărat se sprijină pe Cristos şi doreşte să depindă de El

în timp ce Petru se scufunda, el înălţa o rugăciune spre Cristos, iar acest lucru a dovedit realitatea credinţei lui. Deşi lona era cuprins de multe temeri, totuşi el mai avea puţină credinţă pentru a se bizui pe Dumnezeu: „Ziceam: «Sunt lepădat dinaintea ochilor Tăi!» Dar iarăşi voi vedea Templul Tău cel sfânt." (Ion. 2.4). „Când îmi tânjea sufletul în mine, mi-am adus aminte de Domnul" (v. 7). De asemenea, şi David deşi nu putea îndepărta toate temerile care-1 copleşesc datorită slabei lui credinţe, precum apa într-o corabie care se scufundă, el a ridicat ferm mâna şi le-a distrus: „Ori de câte ori mă tem, eu mă încred în Tine. " (Ps. 56.3).

O îndoială mică din inima creştinului este asemenea unui vas care se leagănă, însă este ancorat; creştinul este mişcat, dar nu smuls din braţele lui Cristos, dar îndoiala necredinciosului este precum clătinarea unui val, de care un vas nu se poate ancora, şi prin urmare se află la dispoziţia vântului, „dar s-o ceară cu credinţă, fără să se îndoiască deloc. Pentru că cine se îndoieşte seamănă cu valul mării, tulburat şi împins de vânt încoace şi încolo." (Iac. 1.6).

CARACTERISTICILE CREDINŢEI AROGANTE Uneori, creştinul se teme că s-ar putea să aibă o credinţă arogantă. Pentru cei ce se confruntă cu o astfel de problemă, voi prezenta 3 caracteristici ale credinţei arogante.

1. Credinţa arogantă este o credinţă lipsită de valoare Deoarece Satan nu se oboseşte să se împotrivească credinţei arogante, ea creşte precum o buruiană într-un pământ fertil. Nicicând

Page 100: Crestinul in Armatura Completa Vol. 2

100

Diavolul nu este mai mulţumit ca atunci când păcătosul bâjbâic prin somn, într-un paradis al falselor speranţe despre Cristos şi despre mântuire. Satan nu are de gând să-1 trezească; dimpotrivă el trage o cortină astfel-încât nici o lumină sau zgomot să nu tulbure cugetul amorţit al păcătosului. Oare hoţul îşi anunţă victima că este pe cale să-o jefuiască şi s-o omoare? Nu, ci somnul prezintă un avantaj pentru el.

Diavolul este un duşman de moarte al credinţei adevărate; el o prigoneşte încă din leagăn, după cum a procedat Irod când Cristos era în iesle; el revarsă un potop de mânie asupra ei, de îndată ce-şi anunţă naşterea, prin strigătul îndreptat către Cristos. Dacă credinţa ta este legitimă, numele ei poate fi „Neftali" şi tu poţi spune: „am luptat cu Sa-tan şi cu inima mea şi am biruit". Cunoşti răspunsul pe care l-a primit Rebeca atunci când L-a întrebat pe Dumnezeu de ce se băteau pruncii în pântecele ei: ,£>ouă neamuri sunt în pântecele tău" (Gen. 25.23). Mângâie-te astfel, creştine, dacă descoperi ceartă în sufletul tău. Această neînţelegere provine din două principii contrare, credinţa şi necredinţa, care se bat între ele; iar necredinţa, care este mai bătrână - indiferent cât de tare ar lupta pentru stăpânire - va sluji credinţei, care este mai tânără.

2. Credinţa arogantă este lipsită de echilibru Ea are o mână paralizată. Ea are o mână pentru a primi iertarea de la Dumnezeu, dar nu mai are alta pentru a se dărui Lui. Dar credinţa adevărată îşi foloseşte ambele mâini. „Iubitul meu este al meu" - spune sufletul care îl primeşte pe Cristos - „şi eu sunt al lui" - adaugă el când se supune planului Său (Cânt. 2.16). Te-ai dăruit Lui de bună voie? Oricine mărturiseşte acest lucru, dar precum Anania, sufletul arogant minte Duhul Sfânt când păstrează cea mai importantă parte din ceea ce a făgăduit să pună la picioarele lui Cristos. Pofta i-a înfăşurat inima şi el nu se poate decide să o dea pe mâna justiţiei divine. Viaţa îi este stăpânită de ea, şi dacă Dumnezeu ar dori s-o ia, ar trebui s-o facă prin forţă; nu există nici o speranţă să obţină consimţământul lui. Este aceasta imaginea credinţei tale? Dacă aşa stau lucrurile, tu ai slăvit un idol; tu ai cedat o inimă credincioasă pentru o faţă arogantă.

Pe de altă parte, dacă consideri un privilegiu faptul că Domnul Isus are un tron în inima ta, după cum tu ai o cameră în îndurarea Lui, tu dovedeşti că eşti un credincios serios.

Satan poate la fel de bine să se numească creştin, după cum te acuză pe tine că ai o credinţă arogantă. Lasă-1 să te poreclească pe tine şi credinţa ta cum doreşte. Parfumul obţinut din petalele de trandafir nu este mai puţin îmbietor dacă cineva scrie pe etichetă „oţet". Domnul îi cunoaşte pe cei ce sunt ai Lui şi-i numeşte pe ei copiii Lui, iar darurile lor

192

roade ale Duhului Său, cu toate că Satan sau lumea le-ar putea da un nume fals. Nici un tată nu-şi reneagă copilul care, aflându-se în delir datorită febrei, nu-1 recunoaşte ca fiind tatăl lui.

3. Credinţa arogantă nu se bucură de părtăşia Mântuitorului

Când o inimă nesinceră pretinde că are credinţă în Cristos, ea găseşte puţină plăcere în El. Dacă ar fi corectă, ar admite că preferă masa servitorilor, cu fărâme de comori fireşti, în locul plăcerilor comuniunii sfinte cu Cristos şi copiii Lui.

Omul care are o credinţă arogantă se făleşte cu interesul său faţă de Dumnezeu, dar nu doreşte să fie în prezenţa Lui; el nu soarbe vinul bucuriei din cupa cerească. Pe el nu-1 mângâie gândurile cu privire la cer, ci lucrurile din lume: aceste gunoaie furnizează bucuria lui.

Dimpotrivă, credinţa adevărată schimbă apetitul unui om, nici un ospăţ nu este atât de plăcut pentru credincios cum este Cristos. Dacă Dumnezeu ia toate celelalte farfurii de pe masă şi-L lasă numai pe Cristos, omul tot are ce-şi doreşte. Dar dacă rămân priorităţile lumeşti - sănătate, prieteni, bani - iar Cristos Se retrage, omul strigă: „Cine L-a luat pe Domnul meu?" Numai Cristos poate împlini toate plăcerile credinciosului şi le poate oferi un gust real.

II. UN ARGUMENT PUTERNIC PENTRU A STINGE SĂGEŢILE ARZĂTOARE ALE CELUI RĂU

Noi suntem deplin convinşi despre prioritatea credinţei; haideţi acum să vedem de ce trebuie să ne luăm sculul credinţei. Cel mai puternic argument este cuprins în aceste cuvinte: „cu care veţi putea stinge toate săgeţile arzătoare ale Celui Rău" (Ef. 6.16). „Veţi putea" reprezintă o certitudine nu o nesiguranţă: „probabil veţi putea". Dar ce vom

Page 101: Crestinul in Armatura Completa Vol. 2

putea să facem? Vom putea „stinge" - nu numai să ne împotrivim şi să respingem, ci să nimicim. Ce să stingem? Nu numai nişte ispite obişnuite, dar şi cele mai mortale săgeţi pe care Diavolul le are în arcul său - „săgeţi arzătoare"; şi nu doar câteva dintre ele, ci toate săgeţile arzătoare ale Celui Rău.

Partea a doua prezintă două aspecte particulare ale războiului spiritual: o descriere a vrăjmaşului - „Cel Rău"; şi puterea credinţei pentru a-1 birui - „veţiputea stinge toate săgeţile arzătoare ale Celui Rău".

DESCRIEREA VRĂJMAŞULUI

Scriptura descrie 3 aspecte ale vrăjmaşului omului sfânt - natura lui, unitatea lui şi săgeţile lui arzătoare.

13 - Creştinul în Armătură

101

1. Natura Vrăjmaşului

în Ef. 6.12, Satan este numit „duhul răutăţii". Cu siguranţă, prezentându-1 astfel pe Diavolul, Dumnezeu doreşte să-i înveţe o lecţie deosebită pe copiii Lui. Observăm cel puţin două motive pentru care El foloseşte cuvântul „rău" în descrierea vrăjmaşului fiecărui creştin.

în primul rând, Dumnezeu alege cuvântul „rău" pentru a aminti copiilor Săi să urască păcatul şi să se împotrivească lui Satan. Numele care-L înalţă cel mai sus pe Dumnezeu este „Cel Sfânt". în mod corespunzător, Sf. Scriptură oferă Diavolului cel mai negru semn al infamiei - el este „Cel Rău". Dacă sfinţenia ar putea fi separată de celelalte caracteristici ale lui Dumnezeu - ceea ce ar reprezenta cea mai cumplită blasfemie - slava lor ar dispărea. Iar dacă răutatea Diavolului ar putea fi separată de chinurile şi mizeria provocate de el, modificări serioase în firea lui s-ar semnala. Noi trebuie să-1 urâm cu o ură desăvârşită.

Dacă ţie nu îţi este ruşine să trăieşti în păcat, tu semeni cu Satan. Nu încerca să dispreţuieşti sau să te temi de numele lui Satan, deoarece porţi în tine cea mai reală imagine a lui - imprimată în alegerea păcatului. Despre Cain este scris că era „de la Cel Rău" (I Ioan 3.12). Dacă eşti rău, eşti de la Diavolul. Fiecare păcat pe care-1 săvârşeşti este o nouă linie pe care Diavolul o trasează pe sufletul tău. Şi dacă imaginea lui Dumnezeu în omul sfânt - pe care Duhul lui Dumnezeu o pictează de mulţi ani în el - va fi un portret uimitor al asemănării cu Cristos, când ultima linie va fi fost trasată în cer, gândeşte-te ce îngrozitor vei arăta, după ce Diavolul a depus aici pe pământ toate eforturile pentru a imprima imaginea lui asupra ta când te vei găsi în iad, unde vei avea timp să vezi plinătatea morţii şi a răutăţii reflectate în tine.

Cât de nenorocite sunt sufletele care aici pe pământ sunt stăpânite de puterea acestui spirit rău. David clarifică acest lucru printre celelalte mari blesteme: „Pe vrăjmaşul meu pune-1 sub stăpânirea unui om rău şi un pârâş să stea ia dreapta lui." (Ps. 109.6).

Eşte preferabil ca cineva să fie cel mai rău prizonier al naţiunii sale decât să fie cel mai bun servitor al păcatului sau al lui Satan. Solomon ne spune: „Când se înmulţesc cei buni" (în engl.: „când stăpânesc cei buni." N. tr.) - „poporul se bucură, dar când stăpâneşte cel rău, poporul geme."'(Pv. 29.2). Păcătoşii păcăliţi râd când stăpâneşte Diavolul. Dar tu poţi plânge pentru cei care cochetează cu păcatul şi merg în iad din pricina lui.

Adu-ţi aminte că Satan este rău şi nu vine să ofere vreun lucru bun. Şi deoarece tu cunoşti bucuria slujirii unui Dumnezeu sfânt, cu siguranţă că vei avea un răspuns pregătit atunci când Diavolul va veni să te atragă spre păcat. Crezi că poţi să-ţi pătezi mâinile pentru a sluji în

194

i

sclavia lui aspră după ce ţi le-ai folosit în sfânta şi plăcuta lucrare a lui Dumnezeu? Dacă nu doreşti să ţi se spună „rău", nu asculta nici măcar scuzele lui Satan.

Al doilea motiv pentru care Dumnezeu îl numeşte pe Satan „rău" este să-i încurajeze pe credincioşi să lupte împotriva lui. Este ca şi cum Dumnezeu ar spune: „Nu vă temeţi de el; voi luptaţi împotriva unei oştiri rele; şi cei care o apără

Page 102: Crestinul in Armatura Completa Vol. 2

sunt şi ei nişte răi". Dacă sfinţii trebuie să aibă duşmani, cu cât ei sunt mai răi, cu atât este mai bine! Â lupta cu o astfel de armată i-ar inspira curaj chiar şi unui om laş.

Răutatea trebuie să fie slabă. Vinovăţia demonilor le spune că chiar înainte de a fi avut loc bătălia cauza lor este deja pierdută. Ei se tem de tine, creştine, pentru că eşti sfânt; deci tu n-ai absolut nici un motiv să te temi de ei. Când îi vezi aşa de vicleni, puternici şi numeroşi, inima ta începe să bată cu putere. Dar priveşte la aceste duhuri ca la nişte nenoriciţi păcătoşi care-L urăsc pe Dumnezeu mai mult decât te urăsc pe tine. Şi singurul motiv pentru care te detestă este înrudirea ta cu El. De a cui parte este Dumnezeu? în vechime, El pedepsea regii care se atingeau de aleşii Lui. Crezi că acum va sta liniştit şi va lăsa acele duhuri rele să ameninţe viaţa Lui care este în tine fără să-ţi vină în ajutor? Este cu neputinţă.

2. Unitatea Vrăjmaşului

Toate legiunile de demoni şi mulţimea oamenilor nelegiuiţi formează un singur trup mistic al răutăţii, după cum Cristos şi sfinţii Lui sunt un singur trup mistic sfânt. Un Duh uneşte pe Cristos şi sfinţii Lui şi alt duh pe oamenii păcătoşi. Săgeţile lor sunt trase toate din acelaşi arc şi de aceeaşi mână. Aşadar, lupta creştinului este un singur duel împotriva unui mare vrăjmaş. Dar acest vrăjmaş îşi uneşte toate forţele pentru a se înarma cu cele mai distrugătoare săgeţi.

3. Armele Vrăjmaşului

Săgeţile Diavolului sunt ispitele pe care el le îndreaptă cu o remarcabilă precizie spre sufletele bărbaţilor şi femeilor. Aceste ispite sunt numite „săgeţi" din trei motive.

(a) Săgeţile sunt iuţi

Psalmistul numeşte fulger săgeata lui Dumnezeu, deoarece ea zboară foarte iute: „A aruncat săgeţi şi i-a risipit pe vrăjmaşii mei, a înmulţit loviturile fulgerului şi i-a pus pe fugă" (Ps. 18.14). Ispitele lui Satan circulă precum lumina unui fulger. Pentru trimiterea unei ispite, el nu are nevoie de mai mult timp decât o clipire din ochi. David se uită la Batşeba, iar săgeata Diavolului s-a înfipt în inima lui înainte ca el să poată închide fereastra sufletului. •

102

Uneori doar câteva cuvinte grăbesc săgeata ispitei lui Satan. Când slujitorii lui David i-au spus că Nabal i-a făcut rău, mânia lui David a fost agentul care a determinat săgeata răzbunării să zdrobească inima lui. Ce este mai iute decât un gând? Născocim o idee prostească şi inimile noastre se îndepărtează asemenea unui prepelicar care o ia la fugă după o pasăre ce i-a tăiat drumul, pe când îşi urma stăpânul. Dacă prima ispită'nu răneşte, Satan trimite o alta imediat după ea; nici n-a fost bine aruncată prima săgeată, şi acest îndemânatic arcaş fixează o alta în arcul său.

(b) Săgeţile zboară în ascuns

Acelaşi lucru este valabil cu ispitele. Săgeata vine de la o asemenea distanţă, încât de multe ori un om poate fi rănit, dar să nu vadă cine â tras în el. Cei răi trag Jn ascuns" săgeţile lor (Ps. 64.4). Astfel Satan permite unei ispite să zboare: uneori, el foloseşte limba soţiei pentru a-şi împlini scopul; alteori, el se ascunde în spatele soţului sau a unui prieten şi astfel nu este observat în timp ce lucrează. De exemplu, cine ar fi bănuit că Avraam putea fi instrumentul lui Satan care să determine căderea soţiei lui în ghearele păcatului?

Uneori] Diavolul este aşa de subtil încât el împrumută arcul lui Dumnezeu pentru a-şi arunca săgeţile, iar creştinul crede că cel care-î loveşte este Dumnezeu. Iov strigă datorită „săgeţilor Celui Atotputernic" şi a „otrăvii" lor (Iov 6.4), când, de fapt, în tot acest timp Satan îi provoca tot răul. Dumnezeu este un bun prieten al acestui om, dar El îngăduie lui Satan să-1 încerce. Iar bietul Iov protestează ca şi cum Dumnezeu ar fi rupt prietenia lor şi i-ar fi devenit vrăjmaş.

Nu numai că săgeţile lui Satan zboară iute şi în ascuns, dar totodată ele fac puţin zgomot: ele îşi fac drum prin aer fără să ne avertizeze sosirea lor. Tot astfel, ispita se apropie pe nesimţite: hoţul sc află în casă înainte ca noi să ne gândim să închidem uşile.

După cum spune Mântuitorul, vântul se mişcă în secret: noi nu ştim „nici de unde vine, nici încotro se duce", totuşi îi auzim „ vuietul" (Ioan 3.8). Iar Satan îşi trimite ispitele într-un mod tot atât de tăcut asupra creştinului naiv.

Page 103: Crestinul in Armatura Completa Vol. 2

(c) Săgeţile au o natură distrugătoare

In mod deosebit, acest lucru este adevărat când ele sunt trase de o mână puternică. în această categorie intră ispitele lui Satan - sunt trase cu o putere demonică şi mortale. Dacă Dumnezeu nu ne-ar fi pregătit o bună armătură, ne-ar fi fost imposibil să rezistăm puterii lui Satan şi să ajungem în cer în siguranţă.

Isus doreşte să fim conştienţi de puterea atacurilor ispititoare, ale lui Satan, căci El ne învaţă să-I cerem Tatălui: „şi na ne duce în ispită"

(Mt. 6.13). Când Cristos S-a rugat cu aceste cuvinte, El tocmai constatase îndemânarea şi puterea lui Satan de a ispiti - pe care prin înţelepciunea şi puterea Domnului, creştinul le poate învinge - totuşi, cât de bine cunoaşte El că acestea pot să-1 biruiască până şi pe cel mai puternic dintre sfinţii Lui?

în orice caz, în afară de Cristos, Satan i-a înşelat cu succes pe toţi oamenii care au trăit pe pământ. A fost privilegiul lui Cristos să fie ispitit, dar nu să ducă în ispită. Iar Iov, un lider în armata sfinţilor lui Dumnezeu, pe care Tatăl îl numeşte „fără prihană şi curat la suflet" (Iov 1.1), este el însuşi rănit deosebit de grav de săgeata lui Satan. Totuşi, la timpul Lui, Dumnezeu îşi arată credincioşia faţă de el şi-1 smulge din ghearele Diavolului şi-i aduce vindecare şi înviorare slujitorului Său.

Armele lui Satan includ nu numai nişte simple săgeţi, dar şi „săgeţile arzătoare". Unii învăţaţi cred că termenul „arzător" denotă un tip special de ispită, cum ar fi blasfemia sau deznădejdea, însă de vreme ce credinţa este un scut pentru toate ispitele, observăm că fiecare ispită a lui Satan este arzătoare. Dar de ce Sf. Scriptură numeşte aceste săgeţi „arzătoare"?

în primul rând, Satan le aruncă cu o mânie aprinsă (arzătoare). Acest demon scuipă foc, fiind plin de indignare împotriva lui Dumnezeu şi a fiecărui sfânt. Saul sufla „ameninţarea şi uciderea împotriva ucenicilor Domnului" (F. A. 9.1), Ca unul care este aprins înăuntrul lui, suflarea lui este fierbinte - un şuvoi arzător al mâniei persecutoare izbucneşte din el precum un cuptor aprins. O astfel de ispită este suflarea mâniei Diavolului.

Mai mult, aceste săgeţi sunt numite arzătoare deoarece ele conduc spre focul iadului dacă nu sunt stinse. în fiecare ispită există o scânteie a iadului; şi toate scânteile zboară spre elementul lor. Aşadar, toate ispitele sunt destinate iadului conform scopului lui Satan.

în cele din urmă, şi cel mai important, săgeţile Diavolului sunt numite arzătoare datorită efectului nociv pe care îl au asupra duhurilor oamenilor, aprinzând un foc în inimile şi cugetele lor. Apostolul se referă la obiceiul vrăjmaşilor cruzi care obişnuiau să scufunde vârfurile săgeţilor în otravă, făcându-le mult mai mortale. Ele nu numai că răneau victima în locul în care pătrundeau, dar infectau întregul organism, ceea ce făcea ca vindecarea să fie aproape imposibilă.

PUTEREA CREDINŢEI ASUPRA VRĂJMAŞULUI Săgeţile arzătoare ale lui Satan pe care creştinul le poate stinge prin credinţă, pot fi descrise în conformitate cu două dintre caracteristicile lor: unele momesc cu false promisiuni de satisfacţie şi altele aduc cu ele frică şi groază.

197

103

SĂGEŢILE ARZĂTOARE ALE ISPITELOR ATRĂGĂTOARE

Săgeţile arzătoare ale ispitelor atrăgătoare aruncate de Satan au calitatea de a umfla. în fiecare inimă există o înclinaţie tainică spre păcat. Ispitele nu cad peste noi ca o minge de foc pe gheaţă sau zăpadă, ci ca o scânteie pe un acoperiş de paie, care mai târziu va arde în flăcări. Cel ce ne ispiteşte este Satan, totuşi cel ce ne acuză este păcatul: „orice om este ispitit când este atras de pofta lui însuşi şi momit." (Iac. 1.14). Satan ne ispiteşte, dar pofta noastră ne atrage. Vânătorul pune capcana, dar ceea ce face ca pasărea să fie prinsă în cursă este propria ei dorinţă.

Inima omului este vulnerabilă pentru a primi foc din săgeţile lui Satan. „Când nu mai sunt lemne, focul se stinge" (Pv. 26.20). Deoarece Cristos a stins săgeţile arzătoare, ele nu L-au putut răni. Dar inimile noastre au fost aprinse odată în Adam şi de atunci nu s-au mai răcit. Vechiul Testament compară inima păcătosului cu un cuptor: „Toţi sunt preacurvari,

Page 104: Crestinul in Armatura Completa Vol. 2

ca un cuptor încălzit de brutar" (Os. 7.4). Inima omului este cuptorul, Diavolul este brutarul şi ispita focul care încălzeşte.

David spune: „Stau culcat în mijlocul unor oameni care varsă flăcări" (Ps. 57.4). Şi cine îi aprinde? Apostolul Iacov răspunde la această întrebare: „...aprinsă de focul gheenei" (Iac. 3.6). Când o inimă este aprinsă de ispită, este greu să stingi un astfel de foc, chiar şi într-un om blând. însuşi David, sub puterea unei ispite atât de evidente, încât un ochi firesc o putea vedea, a fost răspunzător de moartea a 70 de oameni; un singur păcat a costat atât de scump. Şi dacă iadul a mugit astfel în inima lui David, cât rău va produce el acolo unde nu există har în inimă pentru a-1 stinge? Un suflet posedat de flăcările ispitei aleargă în gura morţii şi a iadului şi nu va fi oprit cu uşurinţă.

Ar trebui să ne temem să îmbrăţişăm ispita când în spatele ei se ascund asemenea fascinaţii demonice. Unii oameni sunt atât de siguri pe ei, de parcă n-ar putea fi biruiţi de'o astfel de boală şi, prin urmare, ei vor inhala orice aer. Şi uneori, Dumnezeu îngăduie ca o astfel de atmosferă să fie infectată de una din săgeţile lui Satan, pentru a-i determina să-şi cunoască inimile. Cine are milă de omul a cărui casă este distrusă, când el îşi păstrează praful de puşcă în coşul sobei?

Stai departe de ţinta Diavolului dacă nu vrei să fii nimerit de vreuna din săgeţile lui. Stai cât mai departe de raza de acţiune a ispitei. Căci dacă Satan te atrage în lanţul lui, mintea ta va fi în curând cuprinsă de ameţeală. Un păcat aprinde un altul, după cum tufişul aprinde buşteanul.

Deoarece un păcat aprinde un altul, noi nu trebuie să-1 lăsăm pe Satan să ne folosească drept combustibil pentru a aprinde o altă per

198

soană. De exemplu, oamenii idolatri îşi decorează templele şi altarele cu aur şi picturi din argint pentru a-i atrage pe spectatori. Ei sunt înnebuniţi după idolii lor, tot atât de mult ca orice îndrăgostit după iubita lui. Iar beţivul stăpâneşte pofta semenului său dându-i „sticla lui" (Hab. 2.15). Este împotriva legii să pui foc casei unui vecin. Dar ce putem spune despre cineva care aprinde chiar focul iadului într-un suflet omenesc?

Unii oameni aprind focul cu un scop, căci este imposibil să fie făcut neintenţionat. Un copil rău care se joacă cu un chibrit aprins poate da foc unei case, pe care mulţi oameni pricepuţi să nu-1 poată stinge. Şi, într-adevăr, Satan poate folosi neglijenţa ta pentru a aprinde pofta în inima altuia. Ar putea fi un cuvânt prostesc pe care tu să-1 consideri inofensiv; dar o izbucnire a ispitei poate duce această scânteie în inima prietenului tău şi să aprindă în ea un foc nimicitor. Sau poate că este o îmbrăcăminte nepotrivită. Chiar dacă tu o porţi cu o inimă curată, şi numai pentru că îţi place, aceasta ar putea ispiti o altă persoană. Cu siguranţă, sufletul fratelui tău este mai important pentru tine decât ultima modă.

Scriptura ne previne să nu ne mândrim cu hotărârea noastră de a birui ispita: „Astfel dar, cine crede că stă în picioare să ia seama să nu cadă!'"(I Cor. 10.12). Orice ispită căreia îi rezistăm este comună pentru toţi oamenii. Dar „Dumnezeu, Care este credincios, nu va îngădui să fiţi ispitiţi peste puterile voastre; ci împreună cu ispita, a pregătit şi mijlocul să ieşiţi din ea." (v. 13). Iar Dumnezeu pregăteşte această cale pentru noi prin puterea credinţei.

PUTEREA CREDINŢEI DE A STINGE ISPITELE ATRĂGĂTOARE Credinţa dă putere unui suflet să stingă ispitele atrăgătoare ale Celui Rău. „Şi ceea ce câştigă biruinţa asupra lumii este credinţa noastră" (I Ioan 5.4). Credinţa îşi înfige steagul ei de biruinţă pe capul lumii. Iar Ioan ne spune ce înţelege Dumnezeu prin „lume": ,JVu iubiţi lumea... căci tot ce este în lume: pofta firii pământeşti, pofta ochilor şi lăudăroşia vieţii, nu este de la Tatăl, ci din lume" (I Ioan 2.15-16). Tot ce există în lume constituie combustibil pentru poftă. Acum, credinţa dă putere unui suflet pentru a stinge acele săgeţi pe care Satan le moaie în otrava poftelor lumeşti numite de unii „trinitatea" lumii.

1. „Pofta firii pământeşti"

Aceasta este ispita care promite plăcere firii pământeşti. Ea aduce un foc atât de puternic, încât atunci când găseşte o inimă firească, o aprinde rapid cu patimi nestăpânite şi sentimente murdare. Omul uşuratic arde în pofta lui, iar beţivul este aprins de vinul lui.

104

Page 105: Crestinul in Armatura Completa Vol. 2

Nici o ispită nu lucrează cu mai mult sârg ca acelea care promit plăcere firii pământeşti. Este scris că păcătoşii „săvârşesc cu lăcomie orice fel de necurăţie"; căci cuvântul sugerează că ei niciodată nu pot avea destul (Ef. 4.19). Nici o băutură nu va stinge setea unui om otrăvit. Nimic altceva în afară de credinţă poate ajuta un suflet în aceste flăcări. în iad demonii ard fără ca măcar o picătură de apă să le răcorească limba. Păcătosul necredincios se află în iadul de pe suprafaţa pământului: el arde în pofta lui. Şi datorită lipsei de credinţă, nici o picătură de apă nu stinge acest foc.

Prin credinţă, martirii „au stins puterea focului" (Evr. 11.34). „Căci şi noi eram altădată fără minte, neascultători, rătăciţi, robiţi de tot felul de pofte şi de plăceri... Dar când s-a arătat bunătatea lui Dumnezeu, Mântuitorul nostru, şi dragostea Lui de oameni... El ne-a mântuit." (Tit 3.3-5). Nimeni nu poate scăpa de partenerul vechi al poftei până când nu vine prin credinţă în intimitate cu harul lui Dumnezeu descoperit în Evanghelie.

2. Cum stinge credinţa „pofta firii pământeşti"

Credinţa îndepărtează vălul de pe ochii creştinului, astfel că el poate vedea păcatul în goliciunea lui, înainte ca Satan să-1 deghizeze cu haine atrăgătoare. Ochiul pătrunzător al credinţei vede „dovada lucrurilor care nu se văd" (Evr. 11.1). El priveşte în spatele cortinei simţurilor şi vede păcatul înainte de a fi deghizat,pentru scenă, ca fiind o progeni-tură a iadului. Lăsaţi-1 pe Satan să vină şi să vă îmbie printr-o poftă atrăgătoare - răspunsul creştinului este: „Nu vreau să fiu înşelat de un duh mincinos. El ţi-o arată pe frumoasa Rahela dar intenţionează să ţi-o dea pe Leea cea cu ochii slabi; el promite bucurie, dar acordă suferinţă".

Hainele care fac ca pofta să fie aşa de atrăgătoare nu sunt ale ei. „Pentru ce m-ai înşelat?", a întrebat femeia din En-Dor, „tu eşti Saul!"(l Sam. 28.12). Astfel credinţa poate chema pe nume atât păcatul cât şi pe Satan, chiar şi când ei sunt deghizaţi. „Tu eşti Satan", spune credinţa, „de ce încerci să mă înşeli? Dumnezeu a spus că păcatul este amar precum fierea şi pelinul, far tu nu mă poţi determina să cred că aş putea aduna fructele dulci ale unei plăceri adevărate din rădăcina amărăciunii tale sau struguri din spinii tăi!"

Credinţa îi dă putere sufletului să recunoască nu numai natura păcatului lipsit de orice plăcere reală, dar şi caracterul temporar al entuziasmului său frivol. Credinţa ne îndeamnă să nu renunţăm la îndurările sigure ale lui Dumnezeu pentru emoţiile trecătoare ale lui Satan. Această convingere l-a făcut pe Moise să fugă de plăcerile de la Curtea Egiptului

200

spre focul „suferinţei", deoarece el ştia că ele sunt „plăceri... de o clipă" (Evr. 11.25). Dacă ai vedea un om sărind dintr-o corabie în mare, la început ai putea crede că este nebun; dar dacă mai târziu l-ai vedea pe el stând pe ţărm, iar corabia înghiţită de valuri, ţi-ai da seama că a procedat corect.

Credinţa vede cum se scufundă lumea şi toţi stimulii păcatului; în toate acestea există o spărtură pe care înţelepciunea omului n-o poate repara. Nu este mai bine să înoţi, prin credinţă, printr-un ocean de necazuri şi să ajungi în siguranţă în cer decât să stai în pacea plăcerilor păcătoase care te vor trage în iad?

Plăcerea păcatului nu poate ţine multă vreme deoarece nu este naturală. Tot ce nu este natural, dispare curând. De exemplu, zahărul, prin natura lui, este dulce şi, prin urmare, el îşi menţine dulceaţa; dar dulceaţa artificială a vinului îşi pierde gustul în doar câteva zile. Plăcerea păcatului este străină de natura lui şi va pângări viaţa pe care o va atinge. Niciuna din plăcerile care-i satisfac acum pe păcătoşi nu va fi gustată în iad; numai amărăciunea va condimenta cupa păcatului aflat acolo.

Un alt motiv pentru care emoţia păcatului trebuie să fie de scurtă durată este că viaţa însăşi nu este lungă, şi amândouă se încheie împreună. De multe ori, plăcerea păcatului moare înaintea omului. Păcătoşii trăiesc pentru a-şi îngropa bucuria lor pământească. Viermele creşte în cugetul lor înainte de a creşte în carnea lor prin moarte. Dar fii convins că niciodată avantajele păcatului nu vor supravieţui acestei lumi. Cuvântul a ieşit din gura lui Dumnezeu: El „le dă partea lor de dureri în mânia Lui" (Iov 21.17). Climatul iadului este prea fierbinte pentru ca plăcerile demonice să poată supravieţui.

Credinţa este darul înţelept care determină sufletul să se gândească la modul în care va trăi în veşnicie. O inimă firească se gândeşte numai la prezent; botul ei este în troc şi când se bălăceşte crede că niciodată nu se va termina. Dar credinţa are un pas mare; dintr-un singur pas ea poate trece peste mulţi ani şi poate vedea sfârşitul chiar de la început. „Văd că tot ce este desăvârşit are margini", spune David (Ps. 119.96). în timp ce oamenii răi se desfată în

Page 106: Crestinul in Armatura Completa Vol. 2

paturile lor, el îi vede niT miciţi şi arzând în cuptorul lui Dumnezeu, ca şi cum deja s-ar fi întâmplat astfel (Ps. 37.2). Şi corespunzător puterii ei, credinţa va ascuţi privirea fiecărui creştin. Căci cine-1 invidiază pe omul condamnat pentru ospăţul pe care îl are în drum spre locul de execuţie?

în cele din urmă, credinţa ofileşte „afacerile mărunte" ale lui Satan, arătându-i sufletului unde se găsesc plăceri calitative la un preţ mult mai rezonabil. Clienţii cumpără din magazinul în care găsesc cea mai

106

frumoasă marfă pe care o doresc. Acest principiu este valabil şi pentru păcătoşi. Beţivul merge acolo unde poate găsi cea mai bună bere, iar lacomul acolo unde poate obţine cea mai mare porţie. Totuşi credinţa prezintă sufletului răsplătiri care întrec orice imaginaţie. Ea conduce spre făgăduinţă şi-1 întreţine pe credincios pe cheltuiala lui Cristos, cu fiecare înaintare pe care o permite Evanghelia.

Credinţa prezintă credinciosului gustul acelui ospăţ de care el se va bucura în cer. Şi chiar această mică părticică se transformă într-o „bucurie negrăită şi strălucită" (I Pet. 1.8). Cu siguranţă, acest adevăr trebuie să stingă apetitul ispitei. Când Satan îl invită pe omul credincios la orgiile lui orbitoare, sufletul poate spune: „Să renunţ eu la acele plă-ceri care umplu toată dorinţa mea şi mă depărtează de pâinea mucegăită a păcatului? Atunci, eu aş fi ca Iuda, care s-a ridicat de la masa Stăpânului său pentru a sta la masa Diavolului".

3. „Pofta ochilor"

Apostolul se referă aici la acele ispite scoase din comoara lumii. Şi primul care se întinează cu ele este ochiul. După cum ochiul păcătos priveşte la femeia altuia, tot aşa ochiul lacom priveşte la averea aproapelui său pentru a pofti. Gândeşte-te ce efecte tragice a avut această ispită asupra lui Ahab când a râvnit după via lui Nabot. Pentru a obţine câţiva ari de pământ, care nu adăugau mare lucru la averea unui rege, el se scaldă în sângele proprietarului. Numai credinţa poate astupa mereu ochii plini de pofte şi poate limpezi imaginea atotsuficienţei harului lui Dumnezeu.

4. Cum stinge credinţa „pofta ochilor"

Satan momeşte sufletul să se aventureze în luarea penei de aur, precum un morcov învârtit prin faţa unui măgar; dar credinţa convinge sufletul în mod simplu de grijă părintească a lui Dumnezeu. Astfel, credinţa învaţă sufletul să se împotrivească: „Eu sunt bine îngrijit, Satano; nu am nevoie de darurile tale; de ce să fac pe hoţul pentru a obţine ceva ce Dumnezeu mi-a promis că-mi va da?" „Să nu fiţi iubitori de bani. Mulţumiţi-vă cu ce aveţi, căci El însuşi a zis: «Nicidecum n-am să te las, cu nici un chip nu te voi părăsi»" (Evr. 13.5). Cum ţi-ar putea lipsi ceva când făgăduinţa lui Dumnezeu promite bogăţiile Lui? Lasă-1 pe cel ce este fără Dumnezeu în lume să lupte pentru a supravieţui în voia lipsită de valoare a lui Satan; dar, creştine, tu eşti liber să trăieşti pe seama moştenirii credinţei tale.

106

O altă cale prin care credinţa stinge pofta ochilor este că ne învaţă că mângâierea vine din binecuvântarea lui Dumnezeu şi nu din bogăţia pământească. „Un om credincios este năpădit de binecuvântări; dar cel ce vrea să se îmbogăţească repede nu rămâne nepedepsit" (în engl.: ,jiu va fi nevinovat". N. tr.) (Pv. 28.20). Credinţa avertizează: „Dacă îţi agoniseşti bunurile pământeşti pe o cale greşită, niciodată tu nu vei fi mulţumit". Este imposibil să furi ceva şi apoi să-I ceri lui Dumnezeu să binecuvânteze acel lucru. Satan nu-ţi poate oferi siguranţa averii obţinute prin păcat şi nici nu poate achita procesele pe care Dumnezeu le va deschide împotriva ta.

în cele din urmă, credinţa îl înalţă pe creştin pentru a căuta scopuri mai înalte decât tot ce poate oferi lumea. Ea descoperă că marfa credinţei se află dincolo de ceruri şi părăseşte lutul acestui pământ pentru a umbla după har şi slavă. Credinţa îşi poate aduce de departe bogăţiile ei. David îl înfierează pe omul lumesc, care se îngrijorează atât de mult pentru nimic ca fiind un nebun. „Da, omul se frământă degeaba, strânge la comori şi nu ştie cine le va lua" (Ps. 39.6). Iar apoi el întoarce spatele lumii ca nefiind vrednică de efortul lui: ,^Acum, Doamne, ce mai pot nădăjdui eu?" (v. 7). El întreabă: „Acesta este premiul meu? Să mă bizui pe o avere mai mare decât a semenului meu?" „în Tine îmi este nădejdea, izbăveşte-mă de toate fărădelegile mele!" (v. 7-8). Atitudinea lui era următoarea: ,JFie ca cei ce iubesc lumea să\ibă parte de ea; Doamne, nu mă răsplăti cu aur sau argint, ci cu iertarea păcatelor".

5. „Lăudăroşia vieţii"

Page 107: Crestinul in Armatura Completa Vol. 2

în inima omului există o puternică înclinaţie spre mândrie, datorită sclaviei lumeşti, iar Diavolul lucrează din greu pentru a stârni mândria firească a omului prin oferte tentante. Astfel, când în final ispita şi pofta se întâlnesc, Satan şi-a împlinit scopul.

Chiar şi după ce iudeii s-au convins că doctrina lui Cristos era adevărată, ei s-au despărţit de El şi au rămas sclavii mândriei lor, „căci au iubit mai mult slava oamenilor decât slava lui Dumnezeu" (Ioan 12.43). Credinţa stinge această ispită a mândriei şi cu un dispreţ sfânt depărtează de toate momelile spre păcat ale lumii.

Dar, de-a lungul anilor, nu toţi oamenii au fost captivaţi de mândrie. „Prin credinţă, Moise când s-a făcut mare, n-a vrut să fie numit fiul fiicei lui Faraon." (Evr. 11.24). Deşi această adopţie l-ar fi făcut moştenitorul coroanei, el a aruncat-o. Onorurile năvăleau asupra lui precum apele unui flux; şi faptul că a rezistat acestui potop de glorie a fost cu adevărat admirabil. Dar el nu a renunţat la rangul lui de la Curte

203

pentru altul mai bun. El a făcut acest lucru pentru a se alătura rămăşiţei unui popor sărac şi oprimat. Respingând favorurile de la Curte, el şi-a atras mânia faraonului egiptean; dar credinţa l-a condus prin înălţime şi adâncimile dizgraţiei şi favorului, onoarei şi dezonoarei. Şi oriunde există astăzi acest har, în puterea sau slăbiciunea lui, el face acelaşi lucru.

Creştinii din zilele de la urmă au fost şi ei ispitiţi. Când se apropia suferinţa acestor oameni li se ofereau posibilităţi tentante pentru a fi determinaţi să se supună vremurilor retrăgându-şi mărturia îndrăzneaţă a credinţei lor; dar ei au ales flăcările martirajului mai degrabă decât favoarea prinţilor în condiţiile puse de Satan. Cum poate să stingă credinţa o ispită atât de puternică?

6. Cum stinge credinţa „lăudăroşia vieţii"

Iată câteva modalităţi distincte prin care credinţa stinge lăudăroşia vieţii: ea îndepărtează combustibilul care alimentează ispita; îl determină pe creştin să aştepte toată slava de la Cristos; ea arată pericolele învoirii cu Satan pentru slava lumii şi le dă creştinilor o serie de exemple.

(a) Credinţa îndepărtează combustibilul care alimentează această ispită

Combustibilul ispitei este mândria. Scoate uleiul şi lampa se va stinge. Oriunde este prezentă puterea acestei pofte, ochii creaturii sunt orbiţi de imaginea unui lucru care corespunde dorinţelor inimii. Prin ispită Diavolul pune la dispoziţie tocmai locul pe care inima omului îl doreşte cel mai mult. Simon vrăjitorul avea un duh de mândrie. Şi când a avut pentru prima dată ocazia de a deveni apostol, dorinţa lui s-a aprins după darul de a face el însuşi minuni. Pe de altă parte, un om cu un duh smerit iubeşte un loc neînsemnat. El nu este ambiţios să stăpânească minţile altora, şi în timp ce se înjoseşte în ochii lui, acelaşi glonţ care loveşte pieptul omului mândru zboară pe deasupra capului său. Credinţa smereşte inima. Mândria şi credinţa se opun una alteia; precum o balanţă, dacă un taler se ridică, celălalt trebuie să coboare. „Iată, i s-a îngâmfat sufletul; nu este fără prihană în el; dar cel neprihănit va trăi prin credinţa lui." (Hab. 2.4).

(b) Credinţa este aliatul lui Cristos şi îl determină pe creştin să aştepte toată slava de la El

Când vine ispita, credinţa aruncă sufletul în braţele lui Cristos ca fiind tot ceea ce-i trebuie pentru a fi fericit. Iar când ispita îţi promite să-ţi aducă onoare, dacă vei îngădui un păcat, credinţa înghite glonţul. Aminteşte-ţi al cui eşti. Regii nu ar îngădui ca supuşii lor, nici chiar cei mai însemnaţi dintre ei să devină robii unui rege străin - unuia care îi este ostil. Credinţa declară că cinstea sau aplauzele pe care le primeşti

107

prin păcat fac din tine un rob al Diavolului însuşi, care este cel mai mare duşman al lui Dumnezeu.

(c) Credinţa arată pericolul învoielii cu Satan pentru a obţine slava lumii printr-un păcat

Credinţa te îndeamnă să-ţi dai seama că niciodată slava lumii nu te poate satisface. Ea poate aprinde setea, dar n-o poate potoli; ea va provoca mii de temeri, dar nu va linişti nici una dintre ele. Dar păcatul care cumpără aceste onoruri are puterea de a chinui pentru totdeauna sufletul tău.

Page 108: Crestinul in Armatura Completa Vol. 2

(d) Credinţa îi aminteşte creştinului de faptele glorioase ale primilor sfinţi care au renunţat la slava lumii

Aceşti sfinţi au refuzat să-şi pângărească sufletele, prin a se vinde păcatului. Credinţa evocă şirul sfinţilor din Sf. Scriptură şi faptele lor glorioase, astfel încât creştinul să poată fi aninat de acelaşi duh de curaj. Acesta a fost mai cu seamă scopul apostolului în prezentarea deciziilor acestor sfinţi şi a trofeelor credinţei lor (Evr. 11). „Şi noi, dar, fiindcă suntem înconjuraţi cu un nor aşa de mare de martori, să dăm la o parte orice piedică şi păcatul care ne înfăşoară aşa de lesne. " (Evr. 12.1).

Ce încurajat este soldatul care-1 vede pe omul de lângă el alergând înaintea morţii! Elisei, văzând minunile săvârşite de Dumnezeu prin Ilie, loveşte apele Iordanului cu mantaua lui, spunând: „Unde este acum Domnul, Dumnezeul lui Ilie? Şi... s-au despărţit."(II împ. 2.14). Credinţa se foloseşte de faptele glorioase ale primilor sfinţi pentru a ne în-curaja să ne rugăm. „O, Doamne, Tu eşti Dumnezeul văilor - al celor mai neînsemnaţi sfinţi, ca şi al munţilor - al celor mai renumiţi eroi. Nu curge acelaşi sânge prin venele tuturor credincioşilor? Au fost ei biruitori, iar eu să fiu singurul sclav, pentru a mă chirci sub povara corupţiei mele fără a o scutura? Ajută-mă, Doamne!" Credinţa spune: „Scoală-te, creştine! Dovedeşte că te înrudeşti cu aceşti oameni sfinţi, că eşti născut din Dumnezeu, aşa cum erau şi ei, prin victoria ta asupra lumii".

BIRUINŢA CREDINŢEI SE DEOSEBEŞTE DE BIRUINŢA CELOR NECREDINCIOŞI

Unii spun că biruinţa credinţei asupra lumii nu o întrece pe cea a unor necredincioşi care au un comportament moral. Ei au călcat în picioare plăcerile lumeşti şi s-au opus ispitelor doar pentru a-şi înşela semenii. Totuşi, realizările lor sunt depăşite prin biruinţa credinţei tot atât de mult ca exemplul trist al creştinilor învinşi de cei necredincioşi, şi aceasta prin următoarele căi:

205

—1

1. Uniformitatea biruinţei credinţei

Sf. Scriptură numeşte păcatul „trup" (Rom. 6.6), deoarece este întocmit din mai mulţi membri, alcătuind tot atâtea trupe şi regimente ca forţele militare. A înfrânge o companie înseamnă ceva, dar a nimici o armată întreagă este cu totul altceva. Principiile morale ale unui /necredincios ar putea câştiga unele biruinţe minore şi ar putea birui unele păcate; dar apoi ele vor fi înfrânte de o altă aripă a soldaţilor păcatului. Atunci când pare că triumfă asupra „poftei firii pământeşti" şi a „poftei ochilor" - bunurile şi plăcerile lumii - ei devin, în acelaşi timp, sclavii „lăudărosici vieţii", ţinuţi în lanţuri de încrederea şi onoarea lumii.

Se spune că marea pierde tot atât de mult pământ la un ţărm, cât câştigă la celălalt; tot astfel, principiile morale ale necredinciosului câştigă biruinţa asupra unui păcat, dar pierd din nou, fiind prinse în sclavia altui păcat. Dar credinţa are un caracter uniform şi înfrânge tot trupul păcatului, astfel că nici o singură poftă nu-şi poate menţine puterea.

„Căci păcatul nu va mai stăpâni asupra voastră, pentru că nu sunteţi sub Lege, ci sub har" (Rom. 6.14). „Păcatul nu va..." adică, nici un păcat nu te va mai domina. Păcatul se poate agita precum un soldat rănit şi multe din ele se pot tachina ca trupele împrăştiate, dar niciodată nu vor câştiga terenul de luptă pe care se deplasează credinţa.

2. Siguranţa biruinţei credinţei

Mulţi oameni spun că ei cred; ei mulţumesc lui Dumnezeu că nu sunt necredincioşi. Dar ce poate face credinţa ta? Te poate apăra în luptă şi-ţi poate acoperi sufletul când săgeţile lui Satan zboară peşte tot în jurul tău? Sau este un scut atât de mizerabil încât orice săgeată a ispitei poate răni inima ta?

Dacă Satan îţi spune să minţi sau să înşeli în afacerile tale, iar credinţa ta pasivă nu se opune, atunci tu păcătuieşti nu numai împotriva semenilor tăi, ci şi împotriva credinţei însăşi. Dumnezeu îţi interzice să crezi că ai o credinţă care te mântuieşte. Oare credinţa care nu te poate smulge din iad te-ar putea duce în cer? Nu te aventura în viaţă cu un scut din hârtie. Pentru a obţine credinţa care te menţine în siguranţă şi puternic, vino la Cel ce este întemeietorul Credinţei, - adică la Dumnezeu.

Nu simpla posedare a scutului îl apără pe creştin; noi trebuie să-1 purtăm şi să-1 folosim în lupta împotriva săgeţilor

Page 109: Crestinul in Armatura Completa Vol. 2

arzătoare ale lui Satan. Nu-1 lăsa să ţi-1 ia atunci când credinţa nu este pregătită să-1 mânuiască, după cum David l-a găsit neînarmat pe Saul în peşteră, cu sabia înfiptă în pământ când trebuia să fie în mâna lui.

109

CUM SĂ FOLOSEŞTI SCUTUL CREDINŢEI PENTRU A STINGE ISPITELE

îngăduie credinţei tale să-I ceară ajutorul lui Dumnezeu pentru a te apăra împotriva săgeţilor arzătoare ale lui Satan. Există trei atitudini speciale ale credinţei care solicită ajutorul lui Dumnezeu - şi spunem acest lucru cu reverenţă - deoarece El Se obligă să facă astfel.

1. Atitudinea de rugăciune a credinţei

Prezintă cazul tău lui Dumnezeu în rugăciune şi cere ajutor sincer. După cum comandantul unui batalion atacat de duşman trimite generalului său un mesager secret pentru a-i aduce la cunoştinţă seriozitatea nevoii sale, apostolul Iacov spune: „Vă certaţi şi vă luptaţi, şi nu aveţi, pentru că nu cereţi." (Iac. 4.2). Dacă obţinem vreo biruinţă, ea trebuie să vină din cer - dar ea va fi anonimă până când rugăciunea cu credinţă nu vine s-o ceară.

Deşi Dumnezeu Şi-a propus să-1 scoată pe Israel din Egipt, nici un semn al venirii Lui n-a apărut, până când gemetele poporului Său n-au fost îndreptate spre El. Acesta a fost semnalul dat cerului: „Strigătele lor s-au suit până la Dumnezeu... Dumnezeu a auzit gemetele lor şi Şi-a adus aminte de legământul Său. " (Ex. 2.23-24). Pentru a triumfa în această atitudine a credinţei, aplică rugăciunii tale următoarele principii ale Sf. Scripturi:

(a) Aminteşte-I lui Dumnezeu făgăduinţa Sa

Rugăciunea nu este altceva decât făgăduinţa inversată sau Cuvântul lui Dumnezeu formulat într-o cerere şi restituit Lui prin credinţă. Arată-I lui Dumnezeu propria Sa mână în făgăduinţe ca acestea: „Păcatul nu va mai stăpâni asupra voastră." (Rom. 6.14); „El va călca în picioare nelegiuirile noastre."(Mica 7.19). Un om bun este la fel de bun precum cuvântul lui: oare acest lucru nu este adevărat şi cu privire la Dumnezeu?

(b) Apără-te înaintea lui Dumnezeu ca un copil al Lui când te rogi pentru biruinţa oricărui păcat

Te-a acceptat Dumnezeu în familia Lui? L-ai ales pe El ca Dumnezeul tău? Cine va avea grijă de un copil dacă nu tatăl său? Dumnezeu nu este glorificat când unul din copiii Săi este rob al păcatului. ,Jntăreşte-mi paşii în Cuvântul Tău: şi nu lăsa nici o nelegiuire să stăpânească peste mine!' (Ps. 119.133).

(c) Angajează-L pe Dumnezeu să te izbăvească de orice poftă prin moartea sângeroasă a Fiului Său

Cristos a murit pentru ca să „ne răscumpere din orice fărădelege, şi să-Şi curăţească un norod care să fie al Lui." (Tit 2.14). Oare nu

207

va beneficia El pe deplin de sângele şi moartea Lui? într-un cuvânt, pentru ce Se roagă Cristos în cer? Pentru acelaşi lucru pentru care S-â rugat pe pământ - ca Tatăl Lui să ne sfinţească şi să ne păzească de răutatea lumii. Tu ceri un lucru bun când îl rogi pe Dumnezeu să-ţi dea un lucru pe care Cristos deja L-a rugat să ţi-1 ofere.

2. Atitudinea de aşteptare a credinţei

Când umbli cu Dumnezeu, aşteaptă lucruri bune de la El. ’’Eu îmi îndrept rugăciunea spre Tine şi aştept." (Ps. 5.3). Dacă nu crezi, de ce te rogi? Iar dacă crezi, de ce nu aştepţi? Când te rogi, tu arăţi că depinzi de Dumnezeu; când refuzi să aştepţi, tu renunţi din nou la încrederea ta şi-ţi nimiceşti rugăciunea. Ce înseamnă acest lucru, decât că iei în deşert Numele Lui şi te joci cu Dumnezeu? Este ca şi cum cineva ar bate la uşa ta, dar ar pleca înainte ca tu să-i poţi deschide şi să vorbeşti cu el.

Ca un om să pătrundă în casa ta după ce ai închis uşa, ar fi un lucru îndrăzneţ; dar ca să intre înăuntru când este furtună şi când tu îl inviţi nu este îndrăzneală. Aceasta înseamnă un gest de bunătate. Şi dacş Dumnezeu n-ar fi deschis uşa făgăduinţei Sale, făcând din aceasta un loc de adăpost pentru păcătoşii care au fugit de furia păcatelor lor atunci nimeni nu s-ar fi bucurat de o primire bună. Dumnezeu a făgăduit să fie împăratul poporului Său. Iar faptul ca

Page 110: Crestinul in Armatura Completa Vol. 2

supuşii să vină şi să ceara ocrotire din partea Regelui lor, nu constituie o necuviinţă din partea lor. Dumnezeu spune că El „ne tine loc de râuri, de pâraie late, unde totuşi nu pătrund corăbii cu lopeti şi nu trece nici un vas puternic." (Is. 33.21).

Sfinţii din vechime sunt un exemplu pentru tine. Când se luptau cu păcatul, ei acţionau pe baza credinţei lor şi aşteptau ca Dumnezeu sa nimicească pe vrăjmaşii lor. De fiecare dată când se părea că vor birui vrăjmaşii, credinţa lor îi vedea nimiciţi de Dumnezeu. ,

David vorbea nu numai pentru credinţa lui, ci şi pentru cea a tuturor credincioşilor - şi presupun că şi tu eşti unul dintre ei: „...dar Tu vei ierta fărădelegile noastre." (Ps. 65.3). Şi remarcaţi terenul încrederii lui,ferice de cel pe care-1 alegi Tu, şi pe care-l primeşti înaintea ca să locuiască în curţile Tale." (v. 4). Este ca şi cum ar fi spus: „C. siguranţă, Tatăl nu va îngădui ca cei apropiaţi Lui să rătăcească sub puterea păcatului fără a le oferi ajutorul Lui". Acesta este propriul argument al lui Cristos împotriva lui Satan şi de partea poporului Său. ,Domnul să te mustre, Satano! Domnul să te mustre, El care a ales Ierusalimul!" (Zah. 3.2). *

208

Cu siguranţă, această atitudine de aşteptare a credinţei trebuie să te încurajeze ca să vezi lucrarea pentru a cărei înfăptuire Dumnezeu deja te-a împuternicit. Dacă eşti creştin, păcatul nu mai are aceeaşi putere în sufletul tău pe care a avut-o înainte ca tu să-L cunoşti pe Cristos, Cuvântul Lui şi căile Lui. Deşi, încă nu eşti ceea ce ai dori să fii, totuşi tu nu.mai eşti ceea ce ai fost.

A fost o vreme când păcatul domnea în inima ta. Tu mergeai spre păcat ca o corabie împinsă de vânt şi dusă de flux: tu îţi împrăştiai sentimentele pentru a primi furtuna ispitei. Dar acum fluxul s-a schimbat şi tu găseşti o putere ascunsă pentru a lupta cu ispita. Şi cum Cel ce oferă ajutorul este Dumnezeu, Satan nu poate pierde toată influenţa asupra ta. Iată un început minunat, iar această făgăduinţă este o dorinţă a lui Dumnezeu de a desăvârşi biruinţa. Dar El doreşte ca credinţa ta să se transforme într-o încredere pentru o eliberare deplină.

„Dumnezeu mi-a zdrobit inima", spune creştinul, „când era ca o cremene şi m-a adus acasă când umblam in mândria inimii mele, împotriva Lui, dar îmi poate da El pâine pentru a hrăni harul meu firav? Eu am venit din Egipt; dar poate El stăpâni acei uriaşi care stau în care de fier între mine şi Canaan ? El m-a ajutat într-o ispită; dar cum mă voi descurca data viitoare?" Nu întrista un Dumnezeu bun cu întrebări atât e dureroase. Tu ai primit „ploaia timpurie": de ce te îngrijorezi de cea „târzie"? Harul pe care Dumnezeu ţi l-a oferit este chezăşia faptului ca va urma ceva mai mult.

3. încrederea în Dumnezeu

După ce Iosafat s-a rugat şi şi-a ancorat credinţa în cuvântul făgăduinţei, el a mărşăluit împotriva duşmanilor săi sub acest stindard victorios (II Cr. 20). Creştine, fă şi tu la fel; grăbeşte-te aşa cum a făcut el. Iar eu îţi dau acelaşi sfat pe care l-a dat David fiului său Solomon: icoală-te dar şi lucrează şi Domnul să fie cu tine!" (I Cr. 22.16). aceeaşi credinţă care te-a determinat să lucrezi împotriva păcatelor

e ca vrăjmaşi ai lui Dumnezeu, îl va face fără îndoială şi pe Dumnezeu

lucreze pentru tine împotriva lor.

Leproşii din Evanghelie erau curăţiţi dacă se mişcau din locul lor,si nu dacă rămâneau pe loc. Ei au fost vindecaţi printr-un act de ascultare fată de porunca lui Cristos. Făgăduinţa spune: „Păcatul nu va mai stăpâni asupra voastră" (Rom. 6.14). Aşadar mergi înainte şi fă o incercare îndrăzneaţă împotriva poftelor tale şi făcându-ţi datoria vei descoperi împlinirea făgăduinţei lui Dumnezeu.

110

Faptul că atât de mulţi creştini se plâng de puterea păcatelor lor are două explicaţii: fie ei încearcă să biruiască păcatul fără să se bizuie pe făgăduinţe, fie ei doar pretind că cred. Ei folosesc credinţa ca un ochi, dar nu ca o mână; ei privesc spre cer şi aşteaptă ca biruinţa să pice peste capetele lor, dar nu luptă în rugăciune pentru a o obţine. Pentru ei, credinţa este doar o ficţiune; căci omul care crede că Dumnezeu va face ca un lucru să se împlinească, crede şi că El va înmulţi metodele pentru a-1 realiza.

Page 111: Crestinul in Armatura Completa Vol. 2

Prin urmare, creştine, nu sta liniştit spunând că păcatul tău va fi distrus. Fii realist, şi îmbracă-ţi armătura; ia-ţi armele pentru a-1 învinge. Dumnezeu, Care ţi-a făgăduit biruinţa, doreşte să-ţi foloseşti mâinile în luptă. „Scoală-te", i-a spus Dumnezeu lui Iosua, „pentru ce stai culcat astfel pe faţa ta?" (Ios. 7.10). Dumnezeu a primit rugăciunea lui, dar înainte ca amoriţii să fie învinşi, Iosua trebuia să mai facă şi altceva, nu numai să sc roage şi să plângă. Iar Dumnezeu doreşte ca tu să faci şi un alt lucru cu credinţa ta, pe lângă a te ruga şi a aştepta ca poftele tale să dispară.

Cercetează-ţi cu atenţie inima pentru a vedea dacă acolo se ascunde vreun păcat care te va face să fugi dinaintea fiecărei noi ispite.

SĂGEŢILE ARZĂTOARE ALE ISPITELOR FRICII Lăsând deoparte primul tip de săgeţi arzătoare - ispitele atrăgătoare - vom trece acum la cel de-al doilea tip, şi anume acela care-1 umplu pe creştin de teamă. Dar puterea credinţei poate stinge astfel de săgeţi arzătoare.

Acest tip special de armă face parte din armamentul strategic de rezervă al duşmanului nostru. Când ispitele plăcerii nu au succes, el îşi deschide tolba şi trimite un torent de săgeţi pentru a aprinde sufletul, dacă nu cu păcat, atunci cu teamă. Când nu poate să ducă un suflet râzând spre iad, prin dezamăgirea ispitelor atrăgătoare, el va încerca să-1 determine să meargă plângând spre rai folosind acest tip special de atac.

în mod paradoxal, când Satan încearcă să folosească ispitele pentru a produce teama într-un creştin, acesta este un semn sigur că el pierde. Un duşman care deţine un castel îl apără atâta vreme cât este al lui, dar când trebuie să se retragă, el îl distruge pentru a nu mai fi de nici un folos celor ce vor veni după el. în vreme ce omul puternic îşi apără casa lui, el stinge obuzele învinovăţirii pe care deseori duhul le trimite asupra cugetului; dar când aude şoaptele unei supuneri totale faţă de Cristos, el aprinde sufletul prin ispitele fricii.

PUTEREA CREDINŢEI PENTRU A STINGE ISPITELE FRICII Diavolul trebuie să muncească mai mult atunci când Cristos capturează castelul şi îl ţine prin puterea harului Său. Este evident că toate săgeţile îndreptate împotriva lui Iov făceau parte din această categorie. Când Dumnezeu i-a îngăduit Diavolului să-şi exercite abilităţile, de ce el nu l-a ispitit pe Iov cu mărul aurit al bogăţiei sau plăcerii? Cu siguranţă, mărturia înaltă a lui Dumnezeu referitoare la slujitorul Lui l-a descurajat pe Satan să aleagă această metodă; fără îndoială, el deja testase caracterul lui Iov şi îl găsise curat. Deci, aceasta era singura cale care-i mai rămăsese. Haideţi acum să studiem trei exemple şi să dovedim cum poate stinge credinţa ispitele ateismului, blasfemiei şi disperării.

1. Săgeata arzătoare a ateismului

Prima ispită de temut a lui Satan este săgeata ateismului, pe care plin de îndrăzneală o îndreaptă spre Dumnezeu însuşi. Este adevărat că Diavolul, care nu se poate transforma într-un ateu, nici nu poate face din copilul lui Dumnezeu un ateu, deoarece, ca şi ceilalţi oameni, acesta nu numai că are o pecete de neşters a Divinităţii în cugetul său, dar inima lui este sculptată după natura Dumnezeirii astfel încât dovedeşte în mod irezistibil un Dumnezeu sfânt. Este imposibil ca o inimă sfântă să fie biruită pe deplin de această ispită, deoarece imaginea lăuntrică dovedeşte că el a fost creat „după chipul lui Dumnezeu, de o neprihănire şi sfinţenie pe care o dă adevărul" (Ef. 4.24).

Oamenii păcătoşi nu sunt eliberaţi de ateismul lor printr-o simplă mărturisire a lui Dumnezeu, atâta timp cât gândurile lor rele refuză să-L asculte. „Nelegiuirea celui rău zice inimii mele: «Nu este frică de Dumnezeu înaintea ochilor Lui»." (Ps. 36.1). Astfel, David asociază răutatea vieţii păcătosului cu ateismul inimii lui. Dimpotrivă, viaţa sfântă a unui om mântuit prin har spune că teama lui Dumnezeu este înaintea ochilor Lui şi că credinţa lui în Dumnezeu este uşor de observat. Deşi un creştin nu poate fi ucis niciodată de ispita ateismului, el va putea fi hărţuit de ea. în cele ce urmează, vă voi prezenta modul în care credinţa creştinului poate stinge această săgeată arzătoare.

2. Cum stinge credinţa săgeata arzătoare a ateismului

De ce avem nevoie de credinţă pentru acest lucru? Oare raţiunea nu poate opri minciunile Diavolului în această problemă? Poate ochiul minţii să-L vadă pe Dumnezeu dacă nu priveşte prin lentilele credinţei?

Raţiunea însăşi este un dar de la Dumnezeu care poate demonstra existenţa Lui. Chiar în locurile unde Sf. Scriptură nu a fost propovăduită,

111

Page 112: Crestinul in Armatura Completa Vol. 2

210

oamenii tot au cunoştinţa unei divinităţi: „Toate popoarele umblă Secare în numele dumnezeului său." (Mica 4.5). Totuşi, în timpul asaltului furios ai ispitei, numai credinţa poate stinge focul acestei săgeţi.

Raţiunea este vagă şi face puţin mai mult decât să demonstreze că există Dumnezeu; ea niciodată nu poate spune cine sau ce este acest Dumnezeu. înainte ca Pavel să-L facă cunoscut pe adevăratul Dumnezeu atenienilor, ei îl cunoşteau foarte puţin, deşi oraşul lor reprezenta centrul cultural al lumii de atunci. Scriptura prezintă planul lui Dumnezeu pentru cunoaşterea Lui, nu printr-o cunoaştere lumească, ci prin adevăr: „Cine se apropie de Dumnezeu, trebuie să creadă că El este."(Evr. 11.6). Credinţa apreciază în întregime valoarea Cuvântului lui Dumnezeu şi sc încrede în autoritatea lui. El „trebuie să creadă că El este"; nu numai să ştie că există un Dumnezeu, dar să-L cunoască pe Dumnezeu ca fiind Dumnezeu, un pas pe care raţiunea prin ea însăşi nu l-ar putea face.

Natura noastră umană este atât de oarbă încât noi am deformat gândurile despre Dumnezeu, atâta vreme cât ochiul credinţei nu-I vede Faţa în oglinda Cuvântului. Cu excepţia lui Isus, toţi oamenii sunt atei din fire, deoarece în timp ce îl recunosc pe Dumnezeu, ei neagă puterea, prezenţa şi dreptatea Lui. Ei şi-L imaginează după plăcerea lor: „Ţi-ai închipuit că Eu sunt ca tine." (Ps. 50.21).

Chiar dacă raţiunea ar putea demonstra tot ce este Dumnezeu, ar fi periculos să te cerţi cu Satan cu privire la acest lucru. Mintea lui este mai ageră decât a ta. între tine şi Satan există o mai mare deosebire decât între cel mai neînvăţat om şi cel mai mare teolog din lume. Dar în Cuvântul lui Dumnezeu există o puternică autoritate divină care construieşte un tron chiar în cugetul Diavolului.

Deşi Cristos putea să-1 pună în încurcătură pe Diavolul prin raţiune, El a ales să-1 biruiască prin calea pe care noi înşine trebuie s-o folosim în hărţuielile cu Satan. El l-a respins prin simpla ridicare a scutului Cuvântului: „Este scris", spunea Cristos (Mt. 4.4, 7, 10). Nu putem tăgădui că Cuvântul rostit de Cristos din Sf. Scriptură a avut putere să-1 şocheze pe Satan. Vrăjmaşul cel şiret a rămas fără replică la menţiunea Cuvântului.

Dacă Eva ar fi rămas neclintită în primul ei răspuns: ,J)umnezeu a spus" (Gen. 3.3), şi ea ar fi putut să-1 reducă la tăcere pe Satan. Astfel creştinul trebuie să rămână în picioare în focul ispitei şi să pună Cuvântul lui Dumnezeu între el şi loviturile lui Satan: ,Eu cred că există Dumnezeu, deşi nu pot înţelege natura Lui; eu cred Cuvântul". Când se întâmplă acest lucru, Satan îl poate pune în încurcătură pe omul cre

212

dincios, dar nu-1 poate răni - şi, probabil, nici nu-1 poate necăji pentru un timp prea îndelungat. Diavolul urăşte atât de mult Cuvântul lui Dumnezeu, încât nu vrea să-1 audă. Dar dacă înlături scutul Cuvântului şi încerci să biruieşti ispita prin forţa raţiunii, vei fi înconjurat în curând de Vrăjmaşul tău viclean.

Printre puţinii care recunosc că sunt atei, cei mai mulţi au neglijat Cuvântul lui Dumnezeu şi au lăsat ca mândria raţiunii lor, asociată cu judecata dreaptă a lui Dumnezeu, să-i conducă spre ateism. Ei au întors spatele lui Dumnezeu şi Cuvântului Său, şi au început să sape adânc în tainele naturii, pentru a putea fi admiraţi pentru cunoştinţa lor. Dar atunci, precum cei ce duc o lumină într-o mină până când se stinge dintr-o dată, judecăţile ascunse ale lui Dumnezeu sting acea lumină care la început i-a însoţit. „Unde este vorbăreţul veacului acestuia? N-a prostit Dumnezeu înţelepciunea lumii acesteia?" (I Cor. 1.20).

Raţiunea şi adevărul sunt daruri divine: cea dintâi îl poate confirma pe cel de al doilea. Dar dacă raţiunea nu-şi păstrează locul, ea continuă să-1 ţină pe om în necredinţa lui. Nu credinţa trebuie să depindă de raţiune, ci raţiunea de credinţă. Eu nu cred ce spune Cuvântul numai pentru că el corespunde cu raţiunea mea, pentru că ea este în concordanţă cu Cuvântul. Un tâmplar îşi întinde rigla pe scândură şi vede dacă este dreaptă sau strâmbă; totuşi, măsura nu este ochiul ci linia. El întotdeauna se poate încrede în rigla lui că este dreaptă.

Aşadar, asemenea pietrei lui David în praştia credinţei, mai întâi îngăduie Cuvântului lui Dumnezeu să doboare ispita; iar apoi, după cum el a folosit sabia lui Goliat pentru a tăia capul uriaşului, tu-ţi poţi folosi în siguranţă raţiunea pentru a finaliza biruinţa asupra atacurilor de necredinţă ale lui Satan.

3. Săgeata arzătoare a blasfemiei

Page 113: Crestinul in Armatura Completa Vol. 2

Satan foloseşte sabia arzătoare a blasfemiei pentru a-1 hărţui pe creştin. într-un sens mai amplu, fiecare păcat este o blasfemie. Când un om face, vorbeşte sau gândeşte ceva împotriva naturii sfinte sau lucrărilor lui Dumnezeu cu intenţia de a-L blama, aceasta este blasfemie. Soţia lui Iov a fost instrumentul Diavolului pentru a-1 provoca pe soţul ei să comită acest păcat: „Blesteamă-L pe Dumnezeu şi mori." spunea ea (Iov 2.9).

Diavolul L-a ameninţat chiar pe Cristos cu acest păcat, invitându-L să se închine înaintea lui. Dar tot ce I-a putut face Fiului lui Dumnezeu a fost să ofenseze urechea Lui sfântă prin astfel de cuvinte josnice. Sfinţenia lui Cristos nu i-ar fi îngăduit lui Satan să înainteze nici măcar

113

cu un pas. Dar pentru Satan este mult mai uşor când se apropie de un creştin. El aruncă această săgeată arzătoare în imaginaţia celui sfânt şi stârneşte gânduri care nu sunt vrednice de Dumnezeu, deşi în mod obişnuit ele sunt tot atât de nedorite ca broaştele care se strecurau în dormitorul lui Faraon.

4. Cum stinge credinţa săgeata arzătoare a blasfemiei Satan încearcă să-L defaime pe Dumnezeu ţintind asupra tendinţei naturale a omului păcătos de a-L blestema pe Dumnezeu. Diavolul era atât de convins că Iov era un făţarnic, încât a muncit din greu pentru a face ca minciuna lui să devină realitate: „Dar ia întinde-Ţi mâna şi atinge-Te de Jot ce are şi sunt încredinţat că Te va blestema în faţă."(Iov 1.11). Când păcătosul este provocat, frustrarea inimii lui provoacă gânduri rele despre Dumnezeu şi se manifestă împreună într-un limbaj obscen: „Iată, răul acesta vine de la Domnul; ce mai am de nădăjduit de la Domnul?" (II împ. 6.33). Aceasta este o blasfemie spusă în gura mare, aceeaşi sămânţă a ceea ce se găseşte în fiecare necredincios.

Există un singur duh de răutate în oamenii păcătoşi, după cum există un singur duh de har în cei sfinţi. Fiecare necredincios are un duh de amărăciune împotriva lui Dumnezeu şi a oricărui lucru care poartă Numele Lui. îngăduie leului să iasă din cuşca lui şi în curând el îşi va arăta natura lui sângeroasă. Un necredincios are tot atâta putere să stingă o astfel de ispită după cum lemnul uscat poate să stingă focul care l-a aprins. Dar haideţi să vedem ce poate face credinţa pentru a stinge această săgeată.

(a) Credinţa II aşază pe Dumnezeu astfel ca să-L putem vedea şi auzi Aceasta menţine sufletul într-o aşa admiraţie, încât el nu mai adăposteşte gânduri necurate despre Dumnezeu. David ne spune de ce oamenii răi sunt atât de îngâmfaţi: „Ei nu se gândesc la Tine." (Ps. 86.14). Oamenii care batjocoresc numele altora fac lucrul acesta pe la spate. Iar păcatul rareori îl pângăreşte pe Dumnezeu în faţă; acesta este limbajul iadului. Ateismul se combină cu blasfemia în timp ce păcătoşii sunt pe pământ. Ei se poartă cu Dumnezeu, aşa cum soldaţii s-au purtat cu Cristos; ei I-au acoperit faţa şi apoi L-au bătut.

Dar credinţa îl vede pe Dumnezeu privind sufletul pentru a-1 păstra. „Nu blestema pe împărat", spune Solomon, „nici chiar în gând. Şi nu blestema pe cel bogat în odaia în, care te culci; căci s-ar putea întâmpla ca pasărea cerului să-ţi ducă vorba şi un sol înaripat să-fi dea pe faţă vorbele." (Ecl. 10.20). Credinţa avertizează: „Nu-L blestema pe Dumnezeul cerului; tu nici măcar nu poţi vorbi atât de în

214

cet, încât El să n-audă. Căci El este mai aproape de tine decât eşti tu faţade tine însuţi". Astfel, credinţa distruge cursa Diavolului. Când Dumnezeu S-a înfăţişat înaintea lui Iov în toată măreţia Lui, toate cuvântările lui Iov au dispărut dintr-o dată, iar el şi-a acoperit faţa cu umilinţă înaintea Domnului: „Dar acum ochiul meu Te-a văzut. De aceea mi-e scârbă de mine şi mă pocăiesc în ţărână şi cenuşă." (Iov 42. 5-6).

(b) Credinţa nu acceptă nici o mărturie despre Dumnezeu decât din gura Lui însuşi

Omul care caută să-L înţeleagă pe Dumnezeu numai din Cuvântul Său nu poate avea gânduri necurate despre El. Este singura oglindă reală prin care-L putem vedea pe El, deoarece numai Cuvântul ni-L prezintă aşa cum este El însuşi, în toată manifestarea slavei Sale.

Credinţa dă naştere tuturor părerilor ei despre Dumnezeu prin Cuvânt, rezolvă toate procesele de conştiinţă şi interpretează misterele prin acest Cuvânt. Dar de vreme ce Satan nu poate face acest lucru, el îl provoacă pe omul care trece printr-o situaţie dificilă să întreţină gânduri rele despre Dumnezeu când păcătoşii nu au. fost judecaţi imediat; sau spune că el nu va sluji unui Dumnezeu care îngăduie slujitorilor Lui să poarte haine zdrenţuite. Aceştia sunt

Page 114: Crestinul in Armatura Completa Vol. 2

ochelarii sparţi prin care Satan ni-L prezintă pe Dumnezeu, astfel încât el să poată deforma bunătatea Lui înaintea ochiului îndoielnic, şi dacă îl judecăm pe Dumnezeu ca fiind aşa cum apare în lentilele sparte ale decepţiei lui Satan, s-ar putea ca noi să-L condamnăm pe Cel Sfânt şi să fim prinşi în acest vârtej periculos al ispitei.

(c) Credinţa îl slăveşte pe Dumnezeu chiar şi în condiţii dificile Binecuvântarea şi blestemul sunt melodii constante. Ele nu pot fi

cântate la acelaşi instrument fără a fi schimbate toate corzile. Este mai presus de îndemânarea lui Satan să intoneze o melodie atât de discordantă ca blasfemia, atunci când sufletul a fost acordat pentru a aduce laudă. „Inima mea este tare" spunea David - aceea era credinţa lui. Şi apoi el spune: „ Voi cânta, da, şi voi suna din instrumentele mele." (Ps. 57.7). Credinţa era cea care acorda duhul lui şi-i pregătea sentimentele pentru a cânta.

Credinţa îl poate lăuda pe Dumnezeu deoarece ea vede îndurarea Lui chiar şi în cele mai mari încercări. Astfel, Iov a parat această sabie pe care Satan a îndreptat-o asupra lui prin gura soţiei sale: „Ce! Primim de la Dumnezeu binele şi să nu primim şi răul!" (Iov 2.10).

Vom lăsa noi ca puţinele necazuri prezente să devină un mormânt în care să îngropăm amintirea tuturor îndurărilor Lui din trecut? Ceea ce Dumnezeu ne ia este neînsemnat în comparaţie cu ceea ce îi datorăm noi Lui, dar ceea ce ne lasă este mai mult decât ceea ce El ne datorează.

114

Credinţa are o memorie bună şi îi poate istorisi creştinului despre multe fapte ale îndurării; iar când masa lui este sărăcăcioasă, ea hrăneşte sufletul cu firimituri, şi nu se plânge. „Ceea ce mă face să sufăr este că dreapta Celui Preaînalt nu mai este aceeaşi. Dar tot voi lăuda lucrările Domnului, căci îmi aduc aminte de minunile Tale de odinioară."(Ps. 77.10-11). Prin urmare, creştine, când te afli în adâncurile încercării iar Satan te ispiteşte să-L blestemi pe Dumnezeu, ca şi cum El te-ar fi uitat, nu-1 lăsa să-şi rostească sentinţa: „Nu, Satano, Dumnezeu nu a uitat nevoile mele actuala: eu sunt cel ce a uitat îndurările Lui din trecut, altfel cum aş putea pune la îndoială acum grija Lui părintească?" Creştine, mergi şi cântă vechile tale melodii. Laudă-L pe Dumnezeu pentru îndurările Lui din trecut şi nu va trece mult până când El îţi va inspira o cântare nouă.

Credinţa nu numai că vede îndurare în orice încercare, dar ea continuă să aştepte şi mai multă milă. Această încredere îl determină pe credincios să-L laude pe Dumnezeu ca şi cum îndurarea s-ar manifesta în prezent. De exemplu, când Daniel se afla în adevărata umbră a morţii „de trei ori pe zi se ruga şi lăuda pe Dumnezeul lui" (Dan. 6.10).

După cum mărul se află în sămânţă tot astfel îndurarea se află în făgăduinţă - credinţa o vede crescând şi dând naştere milei. Un suflet care aşteaptă eliberarea va dispreţui curând gândurile blestemate. Când o garnizoană asediată ştie că întăririle vor sosi în curând, această asigurare îi măreşte speranţa. Soldaţii refuză ispita de a deveni trădători. Totuşi, când judecata este preluată de necredinţă, sufletul se îndoieşte de intenţiile inimii lui Dumnezeu, iar Satan găseşte o poartă larg deschisă.

Credinţa îl ţine pe credincios în aşteptare, dar necredinţa îl îndeamnă pe păcătos să-L blesteme pe Dumnezeu şi pe semeni. Şi nimeni nu scapă de blestemul batjocoritorului, nici chiar Dumnezeu însuşi. în acelaşi pasaj din Sf. Scriptură se găsesc exemple ale ambelor extreme. Credinţa îl poate aştepta pe Dumnezeu chiar şi în cele mai dificile situaţii: „Eu nădăjduiesc în Domnul, Care îşi ascunde Faţa de casa iui Iacov. în El îmi pun încrederea." (Îs. 8.17). Dar necredinţa îl blesteamă pe Creator cu tot_ atâta entuziasm: „Când îi va fi foame, se va mânia şi va huli pe împăratul şi Dumnezeul lui..." (v. 21).

(d) Credinţa îl învaţă pe creştin să facă deosebire între ispitele lui Satan şi păcatul personal

Deşi Satan nu găseşte nici un creştin dornic să poftească înăuntru aceste ispite ale blasfemiei şi să le găzduiască de dragul lui, el ştie că sufletul său este tulburat când ele bat continuu la uşa lui. Dacă nu-1 poate demoraliza pe creştin, prin obţinerea consimţământului său faţă

114

de aceste ispite, şi atunci el încearcă să-1 acuze de păcatul pe care creştinul refuză să-1 săvârşească. Satan ar fi vrut să joace rolul de lider al hulitorului, dar trebuie să se mulţumească cu două roluri mai mici -batjocoritorul şi

Page 115: Crestinul in Armatura Completa Vol. 2

acuzatorul mincinos.

După cum iudeii l-au obligat pe Simon din Cirena să ducă crucea lui Cristos, tot astfel Satan îl forţează pe creştinul ispitit să ducă pentru el vinovăţia păcatului lui. Şi de multe ori el se descotoroseşte de ea şi o aruncă în spatele credinciosului cu o aşa abilitate, încât omul luptă sub ticăloşia inimii lui. Deseori, creştinul smerit se teme de cei este mai rău pentru el, chiar când nu este vinovat. Când paharul lui Iosif a fost găsit în sacul lui Beniamin, fraţii lui şi-au însuşit vina, deşi erau nevinovaţi. Gândurile creştinului îl condamnă pentru păcate care aparţin în totul lui Satan.

Când un om renunţă la starea lui de păcat şi-L acceptă pe Cristos, trecând de partea Lui şi declarându-se împotriva păcatului şi a lui Satan, acesta este momentul când încep să apară aceste gânduri de blasfemie. Ele sunt trimise de Satan care se răzbună pe sufletul care-1 respinge. Diavolul tratează cu noul creştin în acelaşi mod în care vrăjitoarele aruncă blesteme împotriva celor ce stau în calea lor. Uneori ele trimit păduchi sau alte suferinţe chinuitoare. Dar credinţa poate identifica duşmănia lor, nu neglijenţa creştinului, ca fiind cheia problemei.

într-un cuvânt, nu pare ciudat că atunci când creştinul era un vrăjmaş al lui Dumnezeu, el nu îndrăznea să se aventureze în acest păcat datorită naturii lui monstruoase, iar acum când începe să-L iubească pe Dumnezeu, aceste blesteme, care înainte i se păreau atât de groaznice, sunt pe buzele lui?

Pătrunderea violentă a acestor ispite ale blasfemiei în mintea creştinului trădează obârşia lor - Satan, nu inima omului. Ele pătrund ca fulgerul în gândurile omului înainte ca el să poată decide ce face. Pe de altă parte, pofta care năvăleşte din inimă este, în mod obişnuit, mult mai gradată în puterea ei de convingere.

Nu numai violenţa lor, dar şi neconcordanţa cu gândurile creştinului, măreşte probabilitatea că aceste ispite sunt săgeţi aruncate din arcul Diavolului. Petru era recunoscut după vocea lui ca fiind unul din cei ce-L însoţeau pe Cristos: „Glasul tău seamănă cu al lor" spuneau cei care îl auzeau (Mc. 14.70). El vorbea ca ei şi a fost judecat ca fiind unul din ei. Dimpotrivă, noi putem spune despre aceste gânduri de blasfemie: ,Ele nu aparţin lui Cristos. Limbajul lor demonstrează că sunt ale Diavolului, nu ale omului sfânt. Dacă ar fi fost ţesute de suflet, ele s-ar fi asemănat cu întreaga piesă din care au fost tăiate". în mod obiş

217

nuit, există o continuitate în gândurile noastre, precum cercurile concentrice într-o apă tulburată.

Uneori, în timp ce creştinul îl slăveşte pe Dumnezeu, în mintea lui se strecoară un gând de batjocură, precum un oaspete nepoliticos. Arendaşul nu angajează un hoţ. Dacă un gând curat ne surprinde când suntem departe de meditaţia cerească, noi îl putem considera ca o influenţă sfântă a Duhului lui Cristos. Cine, dacă nu El, ar putea apărea deodată în adâncul unui suflet, când uşa este încuiată, chiar mai înainte ca omul să-şi îndrepte gândurile spre El?

Probabil că blestemele care se grăbesc spre sufletul tău când te rogi şi-L slăveşti pe Dumnezeu sunt numai zvâcnituri ale Celui Rău, trimise să-ţi întrerupă lucrarea de care se teme şi pe care o urăşte cel mai mult.

(e) Credinţa îl ajută pe creştin când gândurile de batjocură sunt determinate de propriul lui păcat

Chiar şi atunci când aceste gânduri îşi au originea în inima omului şi nu în acuzaţiile false ale lui Satan, credinţa asigură sufletul pe baza Evangheliei că acest păcat poate fi iertat: „Orice păcat şi orice hulă vor fi iertate oamenilor; dar hula împotriva Duhului Sfânt nu Ic va fi iertată." (Mt. 12.31). Iertarea poate fi găsită în curtea îndurării, indiferent cât dc distrugătoare ar fi dovada. Iar dacă omul crede acest lucru, săgeata lui Satan este stinsă; căci planul lui este să facă din aceste ispite o cursă prin care el să poată trage sufletul tău în groapa fără fund a disperării.

Cea mai cumplită blasfemie - vreau să spun păcatul împotriva Duhului Sfânt - nu va atinge niciodată un credincios adevărat. Deşi creştinul nu are o protecţie absolută sau imunitate faţă de păcatele mai mici decât acesta, totuşi puterea păcatului este slăbită în fiecare credincios, iar harul lui Dumnezeu a lovit de moarte natura lui coruptă şi, în cele din urmă, îi va provoca moartea.

Un pom care se usucă mai poate purta câteva fructe, iar un om care se află pe moarte se mai poate mişca deşi nu atât de repede ca atunci când era sănătos. Tot aşa, păcatul dintr-un sfânt îşi va arăta roadă, deşi necoaptă şi dc calitate proastă, dar tu n-ai nici un motiv să fii descurajat când el se agită. Fii mulţumit că nu poate face mai mult! Chiar când Satan este gata să coboare în mormântul lui, el continuă să ridice o mână împotriva ta pentru a-şi arăta ura

Page 116: Crestinul in Armatura Completa Vol. 2

înverşunată, de vreme ce nu mai are putere să facă ce vrea.

Credinţa descoperă în mod clar sufletului că un creştin suferă mai multă învinovăţire din partea unor gânduri dc mândrie şi lăcomie decât din partea multor gânduri de blasfemie. Săgeţile arzătoare ale blestemului îl pot speria pe creştin, dar poftele arzătoare rănesc mai repede şi mai adânc. Căldura soarelui îl determină pe călător să-şi dezbrace

218

haina, dar suflarea vântului îl face să şi-o strângă. Ispitele plăcerii momesc inima pentru a lc primi, în vreme ce natura dezgustătoare a ispitelor înspăimântătoare îl forţează pc creştin să li se opună cu îndrăzneală.

Precum otrava într-un vin dulce, poftele sunt înghiţite înainte ca omul să-şi dea seama şi-i otrăvesc sufletul. Dar ispitele blasfemiei sunt ca o otravă deosebit de amară; ele sunt vărsate înainte ca să se împrăştie în voinţa lui. Păcatele sunt mari sau mici potrivit cotei de voinţă implementată în ele. Iar gândurile de blasfemie, beneficiind de o voinţă mai mică din partea creştinului, în comparaţie cu poftele, nu pot fi un păcat mai mare.

Credinţa îi spune sufletului că există un motiv serios pentru suferinţa lui provocată de aceste ispite; altfel, Dumnezeu n-ar îngădui lui Satan să le trimită. S-ar putea ca el să vadă într-un alt păcat o sursă de pericol mai mare şi îi îngăduie lui Satan să te tulbure, astfel încât tu nu vei mai putea fi acaparat de ispite mai mari. Este mai bine să tremuri la vederea gândurilor de blasfemie, decât să te făleşti la arătarea darurilor tale duhovniceşti. Primul te va face să te gândeşti că eşti la fel de stricat ca Diavolul însuşi, dar cel de-al doilea te va face asemenea Diavolului în ochii lui Dumnezeu.

în cele din urmă, credinţa alocă creştinului unele fapte glorioase făcute pentru Dumnezeu, care vor dezminţi acuzaţia Diavolului. Aceasta este răzbunarea perfectă a creştinului, fie asupra lui Satan, care l-a tulburat, fie asupra inimii lui, care a deversat astfel de izvoare murdare. Când David a preferat să cruţe viaţa lui Saul, renunţând la împărăţie, el a dovedit că toţi acuzatorii lui erau nişte mincinoşi. Aşadar, creştine, preferă slava lui Dumnezeu când ca concurează cu păcatul şi egoismul tău, şi îi vei astupa gura Diavolului. Râvna şi lepădarea de sine vor vorbi mai mult pentru sfinţenia ta înaintea lui Dumnezeu şi a cugetului tău decât ar putea vorbi gândurile de blasfemie împotriva ta.

S. Săgeata arzătoare a disperării

Satan munceşte din greu pentru a aduce sufletele în iad, unde demonii şi păcătoşii condamnaţi suferă sub mânia aprinsă a lui Dumnezeu, datorită stării lor de disperare. Alte păcate sunt doar deschizătoare de drumuri şi-1 fac pe om mai vulnerabil faţă de o astfel de ispită. După-cum lâna pe care dorim s-o colorăm cu o nuanţă închisă prinde la început o culoare deschisă, tot aşa Satan începe cu păcatele mai atrăgătoare, pentru ca mai târziu să-şi poată înlănţui victima cu mai multă putere. Dar Diavolul este prea deştept pentru a-şi aşeza cursa disperării BCOlO unde pasărea o poate vedea. Alte păcate reprezintă numai camuflajul şi odată cc el atrage prada aici, a şi prins-o în cursă pentru totdeauna.

116

Disperarea, mai mult decât celelalte păcate, îl pune pe om într-o stare specifică iadului. După cum credinţa dă tărie făgăduinţei, tot aşa cruzimea disperării face să năvălească în conştiinţă şuvoaiele iadului. Aceasta slăbeşte duhul şi-1 face pe om să devină propriul său călău.

Disperarea lipseşte sufletul de orice sursă de linişte; oferta iertării soseşte prea târziu. Credinţa şi nădejdea pot deschide o fereastră pentru a scoate fumul care-1 deranjează pe creştin în orice împrejurare. Dar sufletul va fi înăbuşit când este închis în interiorul gândurilor disperării legate de propriul păcat şi este lipsit de orice nădejde de scăpare de groaza care-1 chinuieşte.

6. Cum stinge credinţa săgeata arzătoare a disperării Sursa puterii lui Satan constă în grozăvia şi mulţimea păcatelor unui om, pe care el le foloseşte pentru a aduce sufletul într-o aşa disperare, încât acesta nu mai vede nici o cale de scăpare de sub acuzaţia lui Dumnezeu. Când s-a făcut o breşă în cuget şi valuri de vinovăţie năvălesc în suflet, ele înăbuşă curând toate eforturile omului, aşa cum potopul a acoperit cei mai înalţi munţi. Şi după cum atunci nu se puteau vedea decât apa şi cerul, sufletul deznădăjduit nu vede altceva decât păcatul şi iadul. Păcatele lui îl privesc în faţă cu nişte ochi de demoni, gata să-1 tragă în groapa fără fund.

Page 117: Crestinul in Armatura Completa Vol. 2

O muscă îndrăzneşte să stea pe spatele unui leu care doarme, un animal a cărui voce puternică face ca toate fiarele să tremure când el este treaz. Atâta timp cât ochiul cugetului este închis, nebunii îşi bat joc de păcat. Dar când Dumnezeu înarmează păcatul cu vinovăţie şi-i permite acestui şarpe să muşte conştiinţa, atunci şi cel mai mândru păcătos fuge dinaintea lui. Numai credinţa poate mânui păcatul dând sufletului o licărire a lui Dumnezeu.

CREDINŢA SE OPUNE PĂCATULUI DEOARECE EA ÎL VEDE PE DUMNEZEU

1. Credinţa vede măreţia lui Dumnezeu

Motivul pentru care păcătosul mândru se teme atât de puţin, iar sufletul disperat atât de mult, este că ei nu cunosc măreţia lui Dumnezeu. Dar Sf. Scriptură le poate vindeca pe amândouă: „Opriţi-vă şi să ştiţi că Eu sunt Dumnezeu." (Ps. 46.10). Aici, Tatăl spune: „Să ştiţi că Eu sunt Dumnezeu şi pot ierta cele mai mari păcate; încetaţi să Mă dezo-noraţi cu gândurile voastre de necredinţă". Credinţa îl prezintă pe Dumnezeu ca atare.

220

Pentru a putea şti Cine este Dumnezeu, noi trebuie să ne gândim la măreţia Lui - El nu este numai înţelept, ci nemărginit de înţelept, nu este numai puternic, ci atotputernic. Numai credinţa poate stabili acest principiu în inima omului, astfel încât faptele lui vor începe să fie în acord cu măreţia lui Dumnezeu.

Unii spun că ei cred în îndurarea nemărginită a lui Dumnezeu. Dar dacă ei continuă să poarte flacăra iadului în inimile lor deznădăjduite, ei nu L-au văzut pe Dumnezeu în măreţia îndurării Lui. Disperarea unui om constă în faptul că el crede despre păcatul său că acesta este infinit, dar Dumnezeu neagă acest lucru. El devine atunci asemenea evreilor necredincioşi: „Ei nu şi-au adus aminte de mulţimea îndurărilor Tale; şi au fost neascultători la mare, la Marea Roşie." (Ps. 106.7). Ei nu puteau să vadă în Dumnezeu un ajutor suficient pentru o astfel de încercare. Tot ce vedeau era o mulţime de egipteni care veneau să-i ucidă şi o mulţime de ape în care să se înece. Astfel, sufletele deznădăjduite văd o mulţime de păcate care-i condamnă, dar nu văd nemărginita îndurare divină pentru a-i salva.

Raţiunea are o statură mică, precum Zacheu, şi nu poate găsi îndurare într-o mulţime de păcate. Numai credinţa poate atinge făgăduinţa; numai atunci sufletul îl va vedea pe Isus. Credinţa acordă un surplus de încurajare din partea lui Dumnezeu: „El nu oboseşte iertând" (Is. 55.7); „El va călca în picioare nelegiuirile noastre; şi vei arunca în fundul mării toate păcatele lor." (Mica 7.19). Acesta este limbajul credinţei: Dumnezeu iartă cu o îndurare nemărginită. O piatră aruncată îh ocean nu este doar acoperită şi înmormântată la mare adâncime.

Dumnezeu va ierta cele mai mari păcate ale tale, spune credinţa, după cum marea înghite o pietricică aruncată în ea. Câteva păcate turnate asupra cugetului, precum o găleată de apă vărsată pe pământ, ajung să fie luate ca un adevărat potop; dar cel mai mare păcat aruncat în marea îndurării lui Dumnezeu nu va mai fi văzut niciodată. Astfel „se va căuta nelegiuirea lui Israel", spune Sf. Scriptură, „şi nu va mai fi, şi păcatul lui Iuda şi nu nu se va mai găsi" (Ier. 50.20).

în orice caz, uneori omul poate fi convins pe deplin de îndurarea lui Dumnezeu şi, totuşi, să se teamă că sfinţenia Lui va anula îndurarea pentru astfel de păcate mari.

2. Credinţa vede sfinţenia şi iertarea lui Dumnezeu Ceea ce face ca Dumnezeu să fie credincios în toate făgăduinţele Lui este sfinţenia. Când omul îndoielnic citeşte făgăduinţele preţioase oferite păcătoşilor care se pocăiesc, de ce nu poate găsi el mângâiere

117

în ele? Cu siguranţă pentru că nu este convins că Dumnezeu este suficient de credincios pentru a le împlini.

Dar cel mai puternic argument prin care credinţa trebuie să îndepărteze această îndoială şi să-1 determine pe păcătos să accepte făgăduinţa ca un cuvânt adevărat, rămâne sfinţenia lui Dumnezeu, întemeietorul făgăduinţei. El îl îndeamnă pe om cu blândeţe să se încreadă în El, punând înaintea făgăduinţelor Lui atributul sfinţeniei: „Eu îţi vin în ajutor - zice Domnul - şi Sfântul lui Israel este Mântuitorul tău."(Is. 41.14). Cuvântul ebraic pentru „îndurări"este deseori tradus prin „lucruri sfinte", şi deoarece îndurările lui Dumnezeu se găsesc în sfinţenia Lui, ele sunt îndurări sigure (vezi Is. 55.3). De câte ori a schimbat Laban simbria lui Iacov după ce rostise făgăduinţa? Totuşi, Dumnezeu Şi-a respectat întotdeauna legământul făcut cu Iacov, deşi Iacov nu a rămas credincios. De ce? Deoarece el avea de-a face cu

Page 118: Crestinul in Armatura Completa Vol. 2

un Dumnezeu sfânt.

Un alt atribut al lui Dumnezeu care aprinde teama în păcătosul al cărui cuget s-a trezit este dreptatea Lui. Cu excepţia iadului, sufletul nu vede nici o altă cale prin care Dumnezeu să-Şi manifeste dreptatea Lui. Dar credinţa îi dă putere sufletului să umble în acest atribut arzător însoţit de o pace necunoscută, după cum tinerii evrei umblau fără teamă în cuptorul încins (Dan. 3).

CREDINŢA ELIBEREAZĂ SUFLETUL CARE SE TEME DE DREPTATEA LUI DUMNEZEU

Cineva s-ar putea întreba dacă Dumnezeu poate sau nu să fie atât drept cât şi îndurător în iertarea unui păcătos. Credinţa arată că Dumnezeu poate ierta păcatele, indiferent cât ar fi de mari, fără a periclita dreptatea Lui. Această întrebare a fost rezolvată la sfatul ceresc de însuşi Dumnezeu şi El Şi-a exprimat hotărârea printr-o făgăduinţă preţioasă: „ Te voi logodi cu Mine pentru totdeauna; te voi logodi cu Mine prin neprihănire şi judecată..." (Os. 2.19).

Cu cine intenţionează Dumnezeu să Se logodească? Cu cineva care a jucat rolul unei prostituate. Şi ce înseamnă cuvântul „logodnă?" Dumnezeu ne va ierta păcatele şi ne va primi în braţele dragostei şi harului Său. Dar cum se poate ca un Dumnezeu atât de sfânt să-Şi ia ca mireasă o femeie uşuratică? El spune că va face aceasta prin judecată şi neprihănire. Este ca şi cum Dumnezeu avertizează: ,JVu încercaţi să clarificaţi dreptatea Mea; Eu însumi voi face acest lucru. Aceasta este voia Mea cea sfântă".

118

Când Satan vine împotriva credinciosului şi întreabă cum este cu putinţă ca un om atât de întinat să capete trecere înaintea lui Dumnezeu, credinţa poate răspunde cu deplină încredere: ,JDa, Satano, Dumnezeu poate R la fel de neprihănit în iertarea mea după cum este în condamnarea ta. El îmi spune că o face „prin judecată şi prin neprihănire". Eu te las să te cerţi cu Dumnezeu în această problemă, căci El poate să-Şi justifice propria faptă."

Dar o altă dovadă pentru apărarea dreptăţii şi neprihănirii lui Dumnezeu în lucrarea de mântuire se află în satisfacerea deplină de către Cristos a tuturor cerinţelor Sale cu privire la toate păcatele credinciosului. Scopul cel mai mare al lui Cristos a fost să aducă dreptatea care să sărute îndurarea. De aceea, înainte ca Domnul Isus să pledeze cauza păcătosului înaintea lui Dumnezeu, El vede satisfacerea dreptăţii lui Dumnezeu prin jertfa Lui. El plăteşte şi apoi Se roagă pentru ceea ce a plătit - prezentându-Şi păcătoşilor care cred cererea scrisă cu propriul sânge, astfel încât dreptatea o poate citi şi accepta.

Dumnezeu Se îngrijeşte de salvarea noastră pe această cale, astfel încât chiar noi cei slabi să putem să-L îndreptăţim, în faţa celui mai rău demon din iad. „Şi sunt socotiţi neprihăniţi, fără plată, prin harul Său, prin răscumpărarea care este în Cristos Isus. Pe El Dumnezeu L-a rânduit mai dinainte să fie, prin credinţa în sângele Lui, o jertfă de ispăşire, ca să-Şi arate neprihănirea Lui; căci trecuse cu vederea păcatele dinainte, în vremea îndelungii răbdări a lui Dumnezeu; pentru ca, în vremea de acum, să-Şi arate neprihănirea Lui, în aşa fel încât să fie neprihănit şi totuşi să socotească neprihănit pe cel ce crede în Isus." (Rom. 3.24-26). Folosind cu măiestrie adevărurile acestei Scripturi, credinţa clădeşte un turn de siguranţă deplină în jurul credinciosului.

1. Ispăşirea lui Cristos se referă la îndurarea lui Dumnezeu Dumnezeu a promis să se întâlnească şi să vorbească cu poporul I .ui într-un asemenea mod încât copiii Lui să nu Se înspăimânte. Şi aşa cum Scaunul îndurării acoperea complet în chivot Legea sfântă a lui Dumnezeu, ispăşirea făcută de Cristos acoperă în întregime Legea care altfel l-ar acuza pe credincios. Dar acum nici o ameninţare nu-1 poate afecta pe cel credincios, atâta timp cât există credinţa sa care stă între mânia lui Dumnezeu şi suflet. Deoarece este Cristos, Dumnezeu nu-1 poate vedea pe păcătos, pentru că El îl ascunde şi dreptatea nu-1 poate condamna pe credinciosul care aleargă la Cristos pentru a se adăposti în lucrarea Lui. Firul cărămiziu de la fereastra lui Rahav a îndepărtat

223

sabia nimicitoare de casa ei; tot astfel, prin credinţă, sângele lui Cristos ne ocroteşte în permanenţă ca să nu ne ajungă mânia. Lucrarea desăvârşită a lui Cristos, purtată prin credinţă, este semnul care îi deosebeşte pe prietenii lui Dumnezeu de vrăjmaşii Lui.

2. Dumnezeu pecetluieşte ispăşirea oferită de Cristos pentru păcat

Page 119: Crestinul in Armatura Completa Vol. 2

Cristos este Acela „pc Care Dumnezeu L-a rânduit mai dinainte să fie, prin credinţa în sângele Lui, o jertfă de ispăşire" (Rom. 3.25). El este Acela pe Care Tatăl L-a pecetluit, L-a pus deoparte şi L-a rânduit ca Persoana aleasă pentru a face ispăşire şi a aduce răscumpărare celor păcătoşi, ca mielul luat din turmă şi păstrat pentru Paşte.

Aşadar, când Satan aliniază păcatele credinciosului împotriva lui şi-1 confruntă cu seriozitatea lor, credinţa aleargă la adăpostul acestei Stânci. „Desigur", spune credinţa „Mântuitorul meu este infinit mai mare decât păcatele mele cele mai grave. Dacă m-aş îndoi, aş respinge înţelepciunea alegerii lui Dumnezeu". Dumnezeu ştia ce povară grea trebuia să pună pe umerii lui Cristos, dar era pe deplin convins că Fiul Său avea puterea necesară pentru a o purta. O credinţă slabă ar putea salva, dar un Mântuitor slab nu poate face acest lucru. Credinţa II are pe Cristos pentru a mijloci în vederea mântuirii păcătosului, dar Cristos n-a avut pe nimeni să mijlocească pentru El. Credinţa se reazemă pe braţul lui Cristos, dar Cristos a fost singur. Dacă povara păcatelor noastre ar fi triumfat împotriva Lui, nimeni în cer sau pe pământ nu L-ar fi putut ajuta să rămână în picioare.

3. îndurarea lui Dumnezeu declară neprihănirea Lui

Oricine crede că Dumnezeu este plin de îndurare pentru a ierta; dar este mai greu să crezi cum poate rămâne El neprihănit în iertarea păcătoşilor. „Pentru ca, în vremea de acum, să-Şi arate neprihănirea Lui, în aşa fel încât să fie neprihănit, şi totuşi să socotească neprihănit pe cel ce crede în Isus" (Rom. 3.26). Dumnezeu spunea: „Ştiu de ce-fi parc atât de incredibil că Eu pot ierta toate păcatele tale. Tu gândeşti că Eu sunt un Dumnezeu neprihănit Care mai degrabă ar condamna o mulţime de păcătoşi decât să-Mi pun Numele sub cea mai mică suspiciune de nelegiuire. într-adevăr, mai degrabă i-aş condamna de nenumărate ori, decât să pătez onoarea dreptăţii Mele - care îmi aparţine. Dar îţi poruncesc ţie şi celor mai mari păcătoşi de pe pământ să creadă aceasta: Eu pot fi drept şi totuşi să îndreptăţesc pc acei păcătoşi care cred în isus".

119

Ce dovadă mai puternică a dreptăţii sale poate oferi un judecător decât să-şi condamne propriul fiu şi să ierte pe un străin? Când Dumnezeu n-a cruţat pe propriul Său Fiu, ci L-a dat pentru noi toţi, El Şi-a declarat cea mai înaltă ură faţă de păcat şi cea mai neclintită dragoste pentru dreptate.

4. Răscumpărarea lui Cristos plăteşte pe deplin datoria păcatului

Dacă un om ar fi încercat să'plătească pentru propriul său păcat, el şi-ar fi petrecut tot restul zilelor şi veşnicia lucrând în zadar pentru a anula acea datorie. Dar Dumnezeu primeşte întreaga plată de la Cristos, astfel că El a putut spune: „S-a sfârşit!" (Ioan 19.30). Isus spunea: „în numai câteva minute, lucrarea de răscumpărare se va săvârşi. Eu am în mâna Mea toată suma pentru a-I plăti lui Dumnezeu; şi de îndată ce capul Mi Se va pleca, iar suflarea Mea va înceta, totul se va termina".

Iar acordul dintre Cristos şi dreptate vine din cuvântul biruinţă, din gura lui Dumnezeu: „Cel ce Mă îndreptăţeşte este aproape; cine va vorbi împotriva Mea?" (Is. 50.8). Dar moartea ispăşitoare a lui Cristos a făcut mai mult decât să plătească vechea noastră datorie. Prin acelaşi sânge El a făcut o dublă răscumpărare pentru sfinţii Lui. Astfel Dumnezeu, Care era creditorul, este acum datornicul faţă de creatura Sa pentru nimic mai puţin decât viaţa veşnică pentru care Cristos a plătit şi a dat fiecărui credincios autoritatea smerită de a pretinde în Numele Său. Deci noi vedem în acelaşi Mântuitor atât datoria achitată cât şi noua achiziţionare a vieţii. „El, dimpotrivă, după ce a adus o singură jertfă pentru păcate, S-a aşezat pentru totdeauna la dreapta lui Dumnezeu, şi aşteaptă de acum ca vrăjmaşii Lui să-I fie făcuţi aşternut al picioarelor Lui. Căci printr-o singură jerfă El a făcut desăvârşiţi pentru totdeauna pe cei ce sunt sfinţiţi" (Evr. 10.12-14). El nu numai că a şters datoriile credincioşilor, dar le-a achitat pentru totdeauna. El le-a pregătit o resursă sigură, atât pentru desăvârşirea lor în slavă cât şi pentru salvarea lor de pedeapsa iadului. Din acest refugiu al lucrării Lui încheiate, ne cheamă „să ne apropiem... cu credinţă deplină" (Evr. 10.22). Această siguranţă provine din atributul lui Dumnezeu care ne-a înspăimântat în trecut: dreptatea Lui. Dar Sf. Scriptură spune: „Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios şi drept, ca să ne ierte păcatele şi să ne curăţească de orice nelegiuire"XI Ioan 1.9). Ea nu spune „plin de îndurare", ci „drept". îndurarea lui Dumnezeu este cea care face făgăduinţa, dar dreptatea împlineşte ceea ce a promis îndurarea.

225

15 - Creştinul în Armătură

Page 120: Crestinul in Armatura Completa Vol. 2

5. în condamnarea păcătoşilor, dreptatea este glorificată

numai în mod pasiv Când Cristos a suferit, dreptatea şi îndurarea s-au întâlnit. Şi niciodată dreptatea nu străluceşte mai mult în Dumnezeu sau om ca atunci când se întâlneşte cu îndurarea. Acum, în moartea Domnului Cristos, amândouă au strălucit în toată slava lor şi s-au complimentat una pe cealaltă. Aici, albul şi roşul - crinii şi trandafirii - au înflorit într-o asemenea armonie, încât este greu să spui care prezintă mai frumos faţa dreptăţii: mânia lui Dumnezeu faţă de Cristos din pricina noastră sau îndurarea Lui faţă de noi de dragul Lui.

Dumnezeu îşi scoate slava Sa din partea demonilor şi a syfletelor condamnate care nu plătesc datoria de bunăvoie. Ei recunosc că Dumnezeu este drept numai pentru că trăiesc, dar în acelaşi timp, ei îl urăsc pe Acela pe Care îl apără.

Dar în mulţumirea oferită de Cristos, dreptatea este glorificată în mod activ. Cristos nu a fost tras cu forţa la cruce, ci El „S*a dat pe Sine pentru noi ca un prinos şi ca o jertfă dc bun miros'1 (Ef. 5.2). El a suferit de bunăvoie pentru noi, aşa cum noi am păcătuit împotriva Lui. Iar acum sufletele credincioase cântă laude îndurării şi dreptăţii Aceluia Care i-a răscumpărat. Şi vor cânta pentru totdeauna acelaşi cântec. Acum, cu cât sunt mai bune suferinţele de bunăvoie ale lui Cristos decât chinurile forţate ale celor condamnaţi, precum şi cântările de laudă ale sfinţilor în cer în comparaţie cu pocăinţa forţată a sufletelor din iad?

CREDINŢA LUPTĂ CU PĂCATUL PRIN MĂREŢIA FĂGĂDUINŢELOR LUI DUMNEZEU

Numai credinţa îl poate vedea pe Dumnezeu în măreţia Lui; şi. prin urmare, nimeni decât credinţa poate vedea făgăduinţele în măreţia lor, deoarece valoarea lor constă în valoarea Celui ce le face. Iată de ce făgăduinţele au un efect atât de neînsemnat asupra unei inimi necredincioase, fie pentru a o împiedica să păcătuiască, fie pentru a o linişti datorită chinului produs de păcat. Unde există credinţă pentru a grava pe inimă făgăduinţa, acolo făgăduinţa va da mângâiere şi pace din abundenţă. Va fi asemenea vinului dulce îmbujorat de o bucurie interioară în cel credincios; dar într-o inimă necredincioasă, făgăduinţa zace rece şi ineficientă. Efectul ei asupra unui astfel dc suflet nu este mai mare decât un medicament turnat pe gâtul unui om mort.

Făgăduinţele nu mângâie realmente de la sine, aşa după cum focul dă căldură; dacă acest lucru ar fi fost adevărat, noi am fi mângâiaţi

226

numai gândind asupra unei făgăduinţe. Dar făgăduinţele mângâie în mod practic, precum focul în cremene, care necesită muncă şi artă pentru a-1 prinde şi a-1 menţine. Numai credinţa ne învaţă această îndemânare de a scoate dulceaţa şi eficienţa făgăduinţei. Şi ea face aceasta pe trei căi. .

CREDINŢA ÎNVAŢĂ EFICIENŢA FĂGĂDUINŢELOR LUI DUMNEZEU

1. Credinţa merge la sursa făgăduinţelor

Aici creştinul poate beneficia de cea mai bună privelişte a calităţilor ei preţioase. Noi putem înţelege foarte puţin despre un lucru până când nu mergem la sursa şi începuturile lui. Un suflet ştie că păcatele lui sunt mari când le vede curgând dintr-o natură otrăvită care se asociază cu vrăjmăşia împotriva lui Dumnezeu. Păcătosul va tremura la vederea ameninţărilor care se abat ca trăsnetul asupra capului lui când va înţelege de unde provin ele, precum şi ura desăvârşită pe care o are Dumnezeu faţă de păcat.

Este drept şi adevărat că omul înţelege valoarea uriaşă a făgăduinţei, când vede izvorul ci - inima îndurării fără plată a lui Dumnezeu. Aceasta este originea tuturor făgăduinţelor. Legământul însuşi, care le include pe toate, este numit „îndurare", deoarece este produsul îndurării: „Astfel îşi arată El îndurarea faţă dc părinţii noştri şi îşi aduce aminte dc legământul Lui cel sfânt" (Lc. 1.72).

Credinţa argumentează că dacă făgăduinţele curg din marea îndurării lui Dumnezeu, atunci ele trebuie să fie la fel de nemărginite şi libere după cum este îndurarea Lui. Deci, dacă respingi făgăduinţa sau pui la îndoială suficienţa grijii lui Dumnezeu cu privire la ea, numai datorită păcatelor tale, tu dezonorezi îndurarea, pântecele în care a fost concepută făgăduinţa.

2. Credinţa merge la finalul făgăduinţelor

Page 121: Crestinul in Armatura Completa Vol. 2

Cuvântul lui Dumnezeu, lumina care călăuzeşte credinţa, descoperă scopul dublu al făgăduinţelor: să preamărească bogăţiile harului fără plată al lui Dumnezeu şi să mângâie pe credincios.

(a) S/ă virea harului fără plată al lui Dumnezeu

Dumnezeu însuşi îşi propune să ierte şi să mântuiască o ceată de păcătoşi pierduţi de dragul lui Cristos; şi El face aceasta prin făgăduinţele Evangheliei. Dumnezeu realizează acest plan misterios pentru a-i strânge pc copiii Lui şi a forma un cor glorios pentru a umple cerurile

121

cu laude pentru îndurarea care i-a iertat şi i-a salvat. Când credinţa vede că scopul lui Dumnezeu este lauda îndurării Sale, ea spune sufletului tulburat că este cu neputinţă caj Tatăl să respingă un păcătos care se pocăieşte. Căci Dumnezeu trebuie să-Şi împlinească gândurile Lui şi să-Şi ţină ochiul spre linia de sosire pe care El însuşi a trasat-o.

Credinţa spune: „Când Dumnezeu făgăduieşte iertare păcătoşilor, El are în vedere slăvirea îndurării Sale". Şi cine slăveşte mai mult îndurarea Lui: iertarea păcatelor mici sau mari? Ce voce va înălţa cel mai dulce-cântec de laudă? Cu siguranţă, omul căruia i s-a iertat cel mai mult. Dumnezeu este gata să-1 ierte pe cel mai nenorocit păcătos care se pocăieşte cu adevărat.

Un medic nu-i va îndepărta pe pacienţii care au neapărată trebuinţă de el, pentru a-i trata doar pe aceia cu boli mai puţin grave. Cea mai mare faimă se obţine în urma marilor vindecări. Când un om grav bolnav este vindecat prin grija medicului, acest tratament îl recomandă tuturor celor ce aud de el şi-i asigură mai multă reputaţie decât după un an de tratament al unor boli nesemnificative.

Multe laude îi sunt aduse lui Dumnezeu de cei cărora li s-au iertat multe păcate. Cristos spune că omul căruia i s-a iertat o datorie de 500 de lei va iubi mai mult decât acela a cărui datorie a fost de numai 50 de lei. Şi acolo unde este cea mai mare dragoste, va exista şi cea mai mare laudă. în corul ceresc vor fi auzite mai presus de toate vocea unui Mânase, a unei Magdalene sau a unui Pavel.

în gândurile lui Dumnezeu, grozăvia unui păcat este atât de departe de a împiedica iertarea unui păcătos încât El îi iartă numai pe cei ce mărturisesc că păcatele lor sunt grave. Prin urmare, Dumnezeu foloseşte Legea pentru a face drum, prin condamnarea cugetului, pentru ca îndurarea Lui dătătoare de iertare să-şi aşeze tronul în inima păcătosului care se pocăieşte: „Dar unde s-a înmulţit păcatul, acolo harul s-a înmulţit şi mai mult" (Rom. 5.20). Dacă tremurăm la gândul grozăviei păcatelor noastre, noi trebuie să triumfăm privind spre îndurarea care depăşeşte cu mult grozăvia lor. Omul care se uimeşte de înălţimea unui munte maiestuos se va minuna şi mai mult de adâncimea apelor care l-ar putea acoperi, astfel încât să nu mai poată fi observat. Dar acum haideţi să examinăm al doilea scop al făgăduinţei.

(b) Mângâiere pentru credincios

Cuvântul lui Dumnezeu a fost scris cu scopul ca „prin răbdarea şi prin mâgdâierea pc care o dau Scripturile să avem nădejde" (Rom. 15.4). Dumnezeu le oferă păcătoşilor siguranţă, pornind de Ia realitatea îndurării Lui pentru mântuirea celor ce-L acceptă pe Cristos în condiţiile Evangheliei. Şi El îşi deshide inima şi prezintă scopurile dragostei Lui în multe făgăduinţe preţioase, care străbat, asemenea venelor, întregul trup al Sf. Scripturi.

în planul Cuvântului Său, Dumnezeu pecetluieşte toată mângâierea pe care înţelepciunea Sa o poate acorda, sau de care necredinciosul ar avea nevoie, şi face din Cristos un loc sigur de adăpost pentru toţi cei ce sunt urmăriţi de păcatele lor zgomtoase. Noul Testament ne garantează prin multe cuvinte perfecţiunea acestui refugiu: ,J>entru ca prin două lucruri care nu se pot schimba şi în care este cu neputinţă ca Dumnezeu să mintă, să găsim o puternică îmbărbătare noi, a căror scăpare a fost să apucăm nădejdea care ne era pusă înainte." (Evr. 6.18).

Eşti tulburat de un simplu argument al grozăviei păcatelor tale, care se găseşte aproape în fiecare pagină din Biblie, în care sunt pregătite adăposturi unde se poate retrage credinţa? Credinţa şi teama se aseamănă cu căldura şi umezeala din corp, care nu poate fi sănătos decât atunci când sunt menţinute amândouă: ,X)omnul iubeşte pe cei ce se tem de El, pe cei ce nădăjduiesc în bunătatea Lui" (Ps. 147.11).

Creştine, îngăduie-mi să te avertizez, să nu te aştepţi ca Dumnezeu să te ajute în încercare dacă plănuieşti să continui prietenia cu poftele tale. Cu toate că îndurarea va fi un un loc de adăpost pentru păcătosul smerit şi-1 va izbăvi de

Page 122: Crestinul in Armatura Completa Vol. 2

blestemul păcatului, ea nu-şi va întinde aripile deasupra unui păcătos mândru şi a poftei lui. Şi nu te abţine să păcătui eşti doar pentru că făgăduinţele îndurării întrec cu mult păcatele tale, aşa cum Dumnezeu în măreţia Lui este deasupra creaturii. Este ca şi cum slujitorul tău ar găsi pivniţa în care păstrezi cele mai tari vinuri şi s-ar îmbăta, când tu le ţii doar pentru a-i ajuta pe cei bolnavi să se facă bine. Fii atent să nu foloseşti greşit vasele sfinte ale sanctuarului îndurării lui Dumnezeu. Acest vin al mângâierii îi aparţine sufletului întristat şi nu sufletului păcătos.

3. Credinţa dă exemple de oameni în viaţa cărora s-a împlinit făgăduinţa lui Dumnezeu

Dumnezeu îşi verifică împlinirea făgăduinţelor prin marele nor al martorilor credincioşi. El niciodată n-ar fi lăsat ca mărturie pentru toate generaţiile următoare marile greşeli ale sfinţilor, dacă n-ar fi intenţionat să ajute sufletele ispitite să biruiască această ispită a îndoielii faţă de făgăduinţa îndurării Lui.

Pavel indică motivul pentru care au fost înregistrate astfel de fapte de îndurare faţă de marii păcătoşi. în primul rând, el arată ce creaturi

228

122

josnice au fost atât el cât şi alţi credincioşi, înainte de a fi părtaşi ai harului evanghelic: „între ei eram şi noi toţi odinioară, când trăiam în poftele firii noastre pământeşti" (Ef. 2.3). Apoi el glorifică bogata îndurare a lui Dumnezeu care i-a răscumpărat şi i-a smuls din acea stare de păcat: „Dar Dumnezeu, Care este bogat în îndurare, pentru dragostea cea mare cu care ne-a iubit,... ne-a adus la viaţă împreună cu Cristos" (v. 4-5).

Dar Dumnezeu Şi-a propus ca planul Lui de îndurare să se răsfrângă asupra mai multor generaţii, şi nu numai peste cei din vremea lui Pavel: „...ca să arate în vremurile viitoare nemărginita bogăţie a harului Său, în bunătatea Lui faţă dc noi în Cristos Isus" (Ef. 2.7). Oriunde ajunge Evanghelia, chiar până la capătul lumii, dovezile îndurării lui Dumnezeu vor astupa gura necredinţei. Iar această săgeată din arcul lui Satan va fi făcută nevătămătoare.,

Dumnezeu i-a poruncit lui Iosua să ia 12 pietre din Iordan şi să facă din ele un altar. Scopul lui era „ca acesta să fie un semn de aducere aminte în mijlocul vostru. Când vor întreba copiii voştri într-o zi: «Ce însemnează pietrele acestea pentru voi?» să le spuneţi: «Apele Iordanuiui s-au despicat...» şi pietrele acestea să fie totdeauna o aducere aminte pentru copiii lui Israel" (Ios. 4.6-7). Astfel, îndurarea lui Dumnezeu a smuls mari păcătoşi din adâncimile păcatului şi i-a înălţat în Cuvântul Său ca o mărturie a credincioşiei Lui condiţionată de pocăinţa lor. Aceste exemple sunt un şemn că ceea ce El a făcut în trecut poate să mai facă şi acum şi o va face pentru tine.

. Te temi că Dumnezeu nu are suficientă îndurare pentru tine? Uită-te la mulţimea de păcătoşi iertaţi - un Mânase, o Magdalena, un Saul, un Adam! Aceştia reprezintă reperele care ne arată cât de largă este îndurarea şi cât de departe merge ea pentru a-i ierta pe cei mai mari păcătoşi. A urma această cale şi a vedea cele mai îndepărtate pietre ale îndurării lui Dumnezeu reprezintă pentru tine o umblare înviorătoare.

Dar dacă, după toate acestea, păcatele tale par să depăşească proporţia celor despre care în Sf. Scriptură se spune că sunt iertate, credinţa îşi arată modelul desăvârşit pentru eliberarea sufletului tău. Tu poţi privi la Cristos Care n-a păcătuit niciodată, dar Care Şi-a dat viaţa pentru a obţine iertarea pentru cei aleşi.

Credinţa spune: presupune că păcatele tale ar fi mai mari decât ale oricărui sfânt; sunt ele la fel de mari ca toate păcatele celor aleşi puse laolaltă?" Oare Cristos nu-ţi poate oferi iertarea, aşa cum a făcut-o cu multe milioane dintre aleşii Săi? Şi chiar dacă păcatele tale ar fi la fel de grele ca toate păcatele lor la un loc, suma ar fi aceeaşi; şi Dumnezeu

122

o poate ierta şi când se adună sub forma unei grămezi de păcate. Cristos este „Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii" (Ioan 1.29). Observă aici păcatele celor aleşi adunate laolaltă; Dumnezeu continuă să le poarte spre ţara plinătăţii de iertare! Credinţa îţi spune că îţi este oferită întreaga putere a sângelui lui Cristos, prin care lumea a fost răscumpărată. Iar El ţi-o oferă în mod personal. Cristos nu oferă sângele Său în mod fragmentat, o parte unuia şi cealaltă parte altuia; ci el Se oferă în întregime credinţei fiecărui credincios. Tu îi aparţii Mântuitorului şi El este al tău.

Page 123: Crestinul in Armatura Completa Vol. 2

CREDINŢA SE OPUNE DISPERĂRII

Cea mai mare poruncă a Bibliei este: „Crede!" Observaţi răspunsul Domnului Isus la întrebarea iudeilor: „Ce să facem ca să săvârşim lucrările lui Dumnezeu?" „Lucrarea pe care o cere Dumnezeu este aceasta: să credeţi în Acela pe Care L-a trimis El" (Ioan 6.28-29). Este ca şi cum El ar fi spus: „Primiţi-Mă în inimile voastre prin credinţă; faceţi aşa şi veţi face totul". Acesta este totul absolut. Orice lucru pe care-1 faci este fără valoare până când nu împlineşti această lucrare; dar când ai crezut, Dumnezeu apreciază aceasta tot atât de mult ca şi cum ai fi ţinut toată Legea. De fapt, credinţa este acceptată în locul Legii: „Pe când, celui ce nu lucrează, ci crede în Cel ce socoteşte pe păcătos neprihănit, credinţa pe care o arc el îi este socotită ca neprihănire" (Rom. 4.5).

Credinţa acestui om în Cristos este acceptată ca neprihănire, adică, în ziua judecăţii, el nu va fi condamnat, ci va fi considerat unul care niciodată nu s-a îndepărtat, nici măcar cu un pas, de calea Legii. Dacă credinţa este cea mai însemnată lucrare a lui Dumnezeu, atunci necredinţa este lucrarea Diavolului. El se străduieşte mai mult pentru a-i transforma pe oameni în necredincioşi, decât în beţivi sau ucigaşi. Iar disperarea reprezintă cea mai rea stare de necredinţă. Faţă de celelalte păcate, necredinţa este asemenea ciumei printre celelalte boli, cea mai periculoasă; dar când se transformă în disperare, atunci ea este asemenea ciumii care aduce cu siguranţă moartea. Necredinţa este mugurele disperării, dar disperarea este necredinţa la cel mai înalt nivel.

Fiecare păcat răneşte Legea şi Numele lui Dumnezeu. Dar această rană este vindecată când păcătosul care se pocăieşte vine la Cristos şi prin credinţă se uneşte cu El. Iar prin Cristos, Dumnezeu îl primeşte pe păcătos în plinătatea neprihănirii şi-Şi vindecă Numele de dezonoarea pricinuită de păcatele săvârşite de om. Aceasta este o lucrare completă şi glorioasă, înfăptuită prin îndurarea lui Dumnezeu. Dar ce-ai spune

231

despre un păcătos care nu doreşte ca rănile Legii, care L-au dezonorat pe Dumnezeu, să fie vindecate? Omul disperat nu-I îngăduie lui Cristos să vindece relele pe care păcatele lui le-au> săvârşit împotriva lui Dumnezeu.

După cum iudeii nemiloşi şi soldaţii romani şi-au manifestat cruzimea faţă de fiecare mădular al trupului lui Cristos - punându-I o coroană de spini pe cap, străpungându-I coasta cu o suliţă şi bătându-I cuie în mâini şi în picioare - tot astfel, 'sufletul disperat răneşte întregul Nume al lui Dumnezeu. El aşază o coroană de batjocură pe capul înţelepciunii Sale şi pironeşte mâinile atotputerniciei Sale, în timp ce consideră că păcatele lui sunt mai presus de puterea lui Dumnezeu de a-1 mântui. Acest om răneşte îndurarea unui Dumnezeu Care nu numai că are milă şi dragoste, dar este milă şi dragoste.

Care este suma acestei disperări? Cu siguranţă că ea reprezintă cea mai grea condamnare a ucigaşului care atentează la viaţa lui Dumnezeu însuşi, căci plinătatea dragostei, înţelepciunii, puterii şi îndurării lui Dumnezeu îi este cu mult mai naturală fiinţei Lui decât este sângele pentru viaţa unui om. Tremură şi pocăieşte-te, deoarece tu păcătuieşti aşa cum păcătuiesc locuitorii iadului. ^

Este semnificativ faptul că disperarea apare în mod clar în duhul Satanei, care ştie că nu poate fi iertat, şi astfel păcătuieşte cu o mânie la fel de înaltă ca cerul. Iar acest păcat are aceleaşi efecte în oameni, ca şi în Satan. „Dar ei zic: «Deagcaba! Căci noi ne vom urma gândurile noastre»" (Ier. 18.12). Uneori, un cerşetor frustrat începe să-1 blesteme pe proprietarul unei case care refuză să-i deschidă uşa. în mod similar, disperarea îl învaţă pe păcătos să rostească hule înaintea Dumnezeului cerurilor. Şi odată ce intră disperarea, este aproape imposibil să împiedici pătrunderea blasfemiei.

Tu, care îţi petreci viaţa plângând şi suspinând din pricina crimelor tale îngrozitoare, de ce continui să lupţi împotriva lui Dumnezeu? Poţi descoperi puţină dragoste în inima ta faţă de El, deşi pentru moment poate că nu simţi nici o respiraţie a dragostei venind de la Dumnezeu spre tine? Te temi să păcătuieşti împotriva Lui, chiar şi atunci când se pare că nu există nici o nădejde de îndurare din partea Lui pentru tine? Dacă da, atunci fii liniştit; poate credinţa ta este slabă, dar tu eşti departe de a fi copleşit de disperare.

Iuda nu a fost condamnat pur şi simplu pentru trădare şi ucidere; căci alţi oameni care şi-au pângărit mâinile cu aceste păcate au fost iertaţi prin credinţa în acel sânge pe care l-au vărsat cu cruzime. Dar moartea şi-a început domnia ei veşnică atunci când disperarea şi absenţa pocăinţei i-au umplut inima. Aşadar, înţelegând ce este disperarea, haideţi să fugim de această prăpastie primejdioasă!

Page 124: Crestinul in Armatura Completa Vol. 2

CAPITOLUL 10

A NOUA CONSIDERAŢIE: COIFUL CREŞTINULUI

„Luaţi şi coiful mântuirii" (Ef. 6.17).

Aceste cuvinte ale Sf. Scripturi ne prezintă o altă componentă a armăturii creştinului: coiful mântuirii pentru a-i acoperi capul în ziua luptei. Ca majoritatea componentelor armăturii, acest coif este o armă de apărare, pentru a-1 apăra pe creştin de păcat, dar nu pentru a-1 feri de suferinţă.

Din toată armătura, o singură componentă este pentru atac: sabia. Sf. Scriptură precizează că lupta creştinului constă mai ales în apărare şi, prin urmare, el are nevoie de arme de apărare. Dumnezeu a depozitat o bogată comoară de har în inima fiecărui sfânt, pe care Diavolul cu duşmănie încearcă s-o fure, purtând un război sângeros împotriva creş-tinului. Şi astfel credinciosul îşi biruie vrăjmaşul când el însuşi nu este biruit. El câştigă în ziua în care nu-şi pierde darul, lucrarea lui constând mai degrabă în a păstra ceea ce-i aparţine decât în a obţine ce este al vrăjmaşului. Deoarece războiul omului sfânt constă mai ales în apărare, noi trebuie să-1 instruim pe creştin cum să-şi organizeze lupta, atât cu Satan, cât şi cu armele sale.

Ca soldat creştin, tu trebuie să rămâi în permanenţă într-o poziţie de apărare, purtându-ţi armătura, fiind gata să aperi comoara, pe care Dumnezeu ţi-a încredinţat-o spre păstrare şi să respingi atacurile lui Satan. Dar ai grijă să nu depăşeşti linia chemării tale pe care Dumnezeu a trasat-o în jurul tău. Lasă-1 pe Satan să fie agresorul şi să vină să te ispitească, dacă el doreşte; dar nu-1 ispiti pe el să facă acest lucru.

Chiar şi atunci când instrumentele de război ale Diavolului îl blamează pe creştin, Evanghelia nu-i îngăduie acestuia să folosească armele Diavolului pentru a întoarce lovitură pentru lovitură. „Fiţi miloşi, smeriţi. Nu întoarceţi rău pentru rău, nici ocară pentru ocară;

124

dimpotrivă, binecuvântaţi." (I Pet. 3.8-9). Tu ai o cingătoare şi o platoşă pentru a te apăra de gloanţele lor - mângâierea sincerităţii tale şi a umblării în sfinţenie. Cu-acestea tu poţi respinge întregul arsenal aruncat asupra ta - dar pentru răzbunare nu există nici o .armă. în mâna ta a fost pus un scut pentru a stinge săgeţile lor arzătoare şi, nicidecum, săgeţile cuvintelor amare pentru a riposta. Tu eşti ,Jncălţat cu pace", astfel că tu poţi umbla în siguranţă, fără a fi rănit şi fără a-ţi îndurera duhul - dar, în acelaşi timp, fără a călca cu mândrie peste cei ce-ţi greşesc.

Majoritatea componentelor armăturii sunt pentru a te apăra în suferinţă, nu pentru a te scăpa de ea. Şi tu trebuie să te pregăteşti chiar pentru mai multă suferinţă, deoarece Dumnezeu ţi-a pregătit armătura necesară pentru a o purta. Armătura nu este pentru a fi purtată în afara câmpului de luptă, ci în luptă. Şi cum ar putea fi lăudat maestrul, dacă metalul armelor lui nu a fost încercat? Şi unde va fi testat dacă nu în mijlocul săbiilor şi gloanţelor? Cel ce doreşte să trăiască pe o insulă de plăceri unde tot anul este vară nu va fi niciodată un bun creştin. Fii pregătit pentru încercare, sau depune armele! Acesta este motivul pentru care aşa de puţini răspund chemării lui Cristos de a ridica stindardul Lui şi pentru care mulţi din cei ce au mărturisit că sunt creştini îl părăsesc. Ei nu doresc să sufere. Cei mai mulţi oameni se arată mai grijulii faţă de pielea lor decât faţă de cugetul lor. Ei ar dori ca Evanghelia să ofere armătura pentru a apăra trupurile lor de pericol şi moarte mai degrabă decât să le păzească sufletele de păcat şi Satan.

După ce vom analiza cuvântul de legătură „şi" care leagă acest coif al mântuirii la principala componentă a armăturii, arătând conexiunea dintre diferitele componente, vom observa trei aspecte ale coifului mântuirii: în primul rând, componenta armăturii însăşi; în al doilea rând, întrebuinţarea coifului şi, în al treilea rând, aplicaţiile doctrinei coifului mântuirii.

LEGĂTURA DINTRE COIF, SCUT ŞI CELELALTE COMPONENTE ALE ARMĂTURII

Observaţi cuvântul de legătură „şi":.„Luaţi şi coiful mântuirii". Fiecare dar este asociat în mod plăcut perechii lui. Iar toate împreună, deşi atâtea componente, formează un singur costum. Deşi atât de multe legături, formează un singur lanţ. Prin urmare, darurile mântuitoare, curăţitoare sunt strâns legate, neputând fi separate; ele se înrudesc în ce priveşte originea, creşterea şi degradarea lor.

1. înrudirea darurilor duhovniceşti în ce priveşte originea lor Acolo unde există un dar care sfinţeşte, sunt prezente şi

Page 125: Crestinul in Armatura Completa Vol. 2

celelalte. Acest lucru nu este valabil pentru darurile fireşti; acestea sunt înmânate

125

asemenea darurilor oferite de Avraam copiilor născuţi de ţiitoarele lui (Gen. 25.6). Ei aveau numeroase daruri, dar nici unul nu le avea pe toate, însă darurile duhovniceşti (care sfinţesc) sunt asemenea moştenirii oferite de Dumnezeu lui Isaac; fiecare credincios adevărat beneficiază de ele. ,JDacă este cineva în Cristos este o făptură nouă:... iată, toate lucrurile s-au făcut noi" (II Cor. 5.17).

După cum corupţia este un principiu universal al păcatului ce acreşte firea omului, tot astfel darul duhovnicesc este un principiu universal, ce îndulceşte şi înnoieşte omul dintr-o dată, deşi nu în întregime. Darul duhovnicesc pătrunde în suflet, după cum sufletul pătrunde în trup. El creşte gradat, dar se naşte dintr-o dată. Toate mădularele făpturii noi se formează împreună, dar nu au acelaşi nivel de dezvoltare. O anumită parte a lumii a fost descoperită mult mai târziu decât altele; totuşi, întreaga lume a fost creată în acelaşi timp. Astfel, creştinul s-ar putea să observe un dar duhovnicesc acţionând în viaţa sa înaintea altuia. Acum, această înrudire a darurilor în ce priveşte originea lor are un dublu scop.

(a) Să-1 liniştească pe creştinul care se îndoieşte

Poate că ai căutat credinţa în inima ta, dar n-ai găsit-o. Nu fi descurajat, trimite iscoade pentru a căuta un alt dar, cum ar fi dragostea ta pentru Cristos. Nu ai observat cum dragostea ta pentru El a îndepărtat ispita cu acelaşi refuz categoric cu care a întâmpinat-o Iosif pe stăpâna lui care-1 atrăgea spre păcat? „Cum aş putea să fac eu un rău atât de mare şi să păcătuiesc împotriva lui Dumnezeu?" (Gen. 39.9).

Ai tu o dorinţă sinceră de a-I fi plăcut lui Isus sau simţi o durere profundă când ai făcut ceva ce-L întristează? Acestea sunt două vene pline cu sângele dătător de viaţă al dragostei pentru Cristos. Dragostea ta îţi poate comunica noutăţi cu privire la credinţa ta. După cum spune Cristos: „Cel ce M-a văzut pe Mine L-a văzut pe Tatăl" (Ioan 14.9). Deci, dacă ai văzut dragostea ta pentru Cristos, tu ai văzut şi credinţa în faţa acestei dragoste.

Dar dacă dragostea la pentru Cristos este ascunsă într-un nor? Atunci vezi dacă poţi găsi vreo urmă de pocăinţă, dispreţuindu-te pe tine însuţi la vederea păcatelor tale şi stârnind ura faţă de aceste păcate - vrăjmaşii care te-au ispitit să te răzvrăteşti împotriva lui Dumnezeu. Căci ele reprezintă arma sângeroasă care a rănit Numele lui Dumnezeu şi L-a ucis pe Fiul Său. Darul după care te uiţi stă înaintea ta. Ce este dragostea lui Dumnezeu dacă nu furie împotriva lui Satan, vrăjmaşul Lui?

Dar uneori tu nu poţi vedea dragostea din pricina râvnei sau focul din pricina flăcării. După cum prin apucarea unei verigi, tu poţi să scoţi restul lanţului care se află sub apă, tot astfel, prin descoperirea unui dar tu le poţi găsi pe toate. Şi în timp ce acest dar duhovnicesc alungă

235

îndoiala din inima creştinului sincer, el îl dă de ruşine pe făţarnicul ce strânge cu putere un dar duhovnicesc, dar ignoră un altul, (b) Să-1 dea de ruşine pe făţarnic

Duhul lui Dumnezeu nu intră într-un suflet cu jumătate din darurile Lui duhovniceşti, ci le aduce pe toate. Dacă inima ta se împotriveşte unui dar, aceasta dovedeşte că tu eşti un străin faţă de celelalte. Dragostea şi ura sunt complete: cel care iubeşte sau urăşte pe un sfânt iubeşte sau urăşte pe fiecare din ei. Iar omul care îmbrăţişează un dar va avea parte de toate, căci ele au aceeaşi origine, precum razele de soare.

2. înrudirea darurilor duhovniceşti în ce priveşte creşterea şi degradarea lor

Măreşte-ţi unul dintre daruri şi toate celelalte se vor întări; slăbeşte un dar şi vei fi un învins în toate celelalte. Explicaţia acestui lucru constă în faptul că ele se ajută în mod reciproc. De exemplu, când dragostea se răceşte, ascultarea scade, deoarece îi lipseşte uleiul pe care dragostea obişnuia să-1 picure pe roţile ei. Când ascultarea se clatină, credinţa slăbeşte. Cum poate exista o credinţă mare, când este puţină credincioşie? La rândul ei, credinţa slabă face ca nădejdea să se clatine; căci nădejdea se sprijină pe creditul credinţei pentru a aştepta un lucru bun de la Dumnezeu. Dar când nădejdea se clatină, răbdarea se zdruncină şi nu mai poate ţine deschise ferestrele magazinului, deoarece ea comercializează o marfă pe care nădejdea o dă cu împrumut.

Page 126: Crestinul in Armatura Completa Vol. 2

într-un trup sunt multe mădulare, totuşi ele formează un singur corp; şi fiecare mădular este atât de folositor, încât celelalte depind de el. Tot astfel, într-un creştin există multe daruri duhovniceşti, dar o singură făptură nouă. Ochiul cunoaşterii nu poate spune mâinii credinţei: ,ffu mai am nevoie de tine"; şi nici mâna credinţei nu poate spune aşa ceva piciorului ascultării; ci toate sunt păstrate prin grija tacită pe care o au unul faţă de celălalt.

După cum distrugerea unui oraş poate fi provocată de o mică spărtură într-o parte a zidului ce-1 înconjoară, iar sufletul poate fi nimicit printr-o rană a unui mădular din trup, tot astfel ruinarea tuturor darurilor duhovniceşti poate urma ruinarea unui singur dar. între darurile duhovniceşti există o relaţie mai puternică de interdependenţă decât între mădularele trupului. De exemplu, este posibil ca una dintre mâini să fie tăiată, fără să fie nimicit tot trupul, deoarece nu toate mădularele lui sunt părţi vitale. Dar fiecare dar duhovnicesc este o componentă vitală în făptura cea nouă şi atât de importantă, încât absenţa ei nu poate fi înlocuită cu nimic altceva. în trup, mâna sănătoasă poate face munca mâinii amputate, dar credinţa nu poate împlini slujba dragostei

236

şi nici dragostea nu poate face lucrarea ascultării. Dacă se strică o singură rotiţă a ceasului, el va deveni complet nefolositor.

CONCLUZII CU PRIVIRE LA ÎNRUDIREA DARURILOR DUHOVNICEŞTI

1. Putere pentru darurile slabe

Omul care îşi pune în pericol siguranţa întregii case, deoarece nu repară spărturile din acoperiş, este un om neglijent. Crezi că tu greşeşti mai puţin dacă neglijezi să-ţi refaci unul dintre darurile tale? Când eşti ispitit să păcătuieşti, nu te uita la el ca la un singur păcat, ci ca purtând în pântecele lui toate celelalte păcate. înainte de a-1 sluji pe Satan printr-o singură faptă, gândeşte-te la ce faci; căci printr-un singur păcat tu întăreşti întregul trup al păcatului. Dă unui păcat şi el va trimite mai mulţi cerşetori la uşa ta; ei vor cere mai mult decât cel dintâi şi în vreme ce tu intenţionezi să-1 hrăneşti doar pe unul, el le va aduce pe toate celelalte păcate. Cel mai potrivit lucru pe care l-ai putea face este să ţu uşa închisă.

Chiar dacă ar fi posibil să rupi acest lanţ al păcatelor şi să iei veriga ce te-a încântat cel mai mult, fără a trage după tine tot lanţul, adu-ţi aminte că există şi un lanţ al vinovăţiei. „Căci cine păzeşte toată Legea şi greşeşte într-o singură poruncă se face vinovat de toate" (Iac. 2.10). Nimeni nu poate lovi un adversar în plină figură fără să-1 desfigureze şi să-i rănească faţa, mutilându-1. Astfel, Legea este un tot unitar; încălcarea unei singure porunci este o lovitură dată tuturor, şi ca urmare este detestată de Dumnezeu, a Cărui autoritate este aceeaşi în toate.

2. Mângâiere pentru gândurile tulburate cu privire la viitor S-ar putea să te întrebi dacă răbdarea, credinţa şi alte. daruri care te

ajută în suferinţă vor fi suficient de puternice pentru a umbla pe valurile tulburate fără a te scufunda. Creştine, dacă darurile pe care Dumnezeu te cheamă să le foloseşti acum, într-o stare de prosperitate, sunt solide, tu poţi să crezi că alte daruri care te ajută în suferinţă stau nevăzute în spatele cortinei. Şi ele vor păşi înainte atunci când Dumnezeu va schimba scena şi le va chema să-şi joace rolul.

Cu cât eşti mai smerit acum, în starea ta de belşug, cu atât mai răbdător te vei arăta în nevoi. După cum inima ta este acum mai presus de plăcerile .lumeşti, tot aşa în lipsuri ea se va ridica deasupra tulburărilor şi suferinţelor. Copacii, spun ele, cresc proporţional sub pământ cu ceea ce este la suprafaţă. Un creştin plin de râvnă va dezvolta rădăcini puternice în ce priveşte darurile lui Dumnezeu.

126

I. CE ESTE COIFUL MÂNTUIRII

Apostolul ne împrumută o cheie pentru a ne deschide înţelegerea cu privire la această componentă a armăturii: „Şi să avem drept coif nădejdea mântuirii." (I Tes. 5.8). Există trei candele la intrarea ce conduce spre numeroasele încăperi ale acestui har: în primul rând, ce este nădejdea; în al doilea rând, de ce este numită nădejdea mântuirii; şi în al treilea rând, de ce această nădejde este comparată cu un scut.

Page 127: Crestinul in Armatura Completa Vol. 2

NATURA NĂDEJDII CARE FORMEAZĂ COIFUL Nădejdea este un dar supranatural al lui Dumnezeu prin care credinciosul, prin Cristos, aşteaptă toate acele lucruri bune ale făgăduinţei pe care nu le-a primit deloc sau doar în parte.

1. Autorul nădejdii

El este numit „Dumnezeul oricărui har" (I Pet. 5.10), adică Făuritorul şi Dătătorul oricărui har, atât al seminţei, cât şi al creşterii lui. Este cu neputinţă ca un om să facă un firicel de iarbă sau să-1 facă să crească. Totodată, este imposibil să producă cea mai mică sămânţă de har în inimă sau să contribuie la creşterea ei. Dumnezeu este Creatorul. Şi, după cum El este Tatăl ploii, care face să crească iarba de pe câmp, totodată El este Părintele picăturilor de rouă şi al influenţelor spirituale care determină creşterea fiecărui dar.

Nădejdea lui Dumnezeu este supranaturală; iar noi o distingem de nădejdea necredincioşilor, care împreună cu celelalte virtuţi morale, dacă conţin ceva bun, îşi au de fapt originea în Dumnezeu. Orice om care vine în lume este dator lui Dumnezeu pentru toată lumina pe care o are. Ea reprezintă numai rămăşiţele darului curat al lui Dumnezeu, după cum uneori noi vedem unul sau două turnuleţe distruse în mijlocul ruinelor unui palat demolat. Singurul lor rol este de a-1 ajuta pe spectator să ghicească ce clădiri frumoase au fost cândva acolo.

2. Subiectul năjdejdii

Nădejdea este o piatră preţioasă pe care n-o poate purta nimeni, ci doar Mireasa lui Cristos, căci absenţa lui Cristos şi a nădejdii merg împreună (Ef. 2.12). Deoarece nădejdea şi credinţa se înrudesc în mod inevitabil, haideţi să privim acum la realaţia dintre ele. In ce priveşte timpul, nici una nu vine înaintea celeilalte; dar în ce priveşte natura şi lucrarea, credinţa are superioritatea.

în primul rând, credinţa îşi croieşte drum spre făgăduinţă ca spre un cuvânt adevărat şi credincios; apoi nădejdea înalţă sufletul pentru a

127

aştepta împlinirea ei. Cine ar alerga să întâmpine pe un om despre care crede că nu va veni? Făgăduinţa este scrisoarea de dragoste a lui Dumnezeu faţa de Mireasa Lui, în care El îşi deschide inima şi mărturiseşte tot ce va face pentru ea. Credinţa o citeşte şi o îmbrăţişează cu bucurie, în timp ce nădejdea se uită pe fereastră aşteptând să vadă carul soţului ei îndreptându-se spre ea.

3. Obiectul nădejdii

Noi fugim de un lucru rău; dar pe unul bun, îl aşteptăm. Atât nădejdea cât şi credinţa îşi trasează liniile lor din acelaşi centru al făgăduinţei, dar există o deosebire semnificativă între ele. Credinţa consideră atât răul, cât şi binele; în schimb, nădejdea nu va vorbi decât despre bine. Nădejdea fără făgăduinţă este asemenea unei ancore fără pământul pe care să se agate; ea conduce făgăduinţa pe numele ei. David ne arată unde îşi priponeşte el barca şi îşi aruncă ancora: „Eu nădăjduiesc în Cuvântul Tău." (Ps. 119.81). Iar planul lui Dumnezeu pregăteşte cea mai înaltă nădejde pe care o poate avea un creştin: ,JDomnul nu lipseşte de nici un bine pc cei ce duc o viaţă fără prihană." (Ps. 84.11).

După cum Dumnezeu a cuprins tot binele în făgăduinţă, tot astfel El nu promite altceva decât bine. Obiectul nădejdii este tot ce susţine făgăduinţa. Dumnezeu însuşi este cel mai mare bine, iar plinătatea Lui este făgăduinţa, ca şi cea mai mare bucurie a credinciosului. Prin urmare, adevărata nădejde ţinteşte spre Dumnezeu şi ridică sufletul cât mai aproape de El, „nădejdea lui Israel" şi „izvorul de apă vie" (Ier. 17.13).

Obiectul nădejdii se îndreaptă nu numai spre binele făgăduinţei, dar şi spre împlinirea acelei lăgăduinţe în viitor. ,£)ar o nădejde care se vede nu mai este nădejde; pentru că ce se vede se mai poate nădăjdui?" (Rom. 8.24). Viitorul este fundamental pentru obiectul nădejdii şi o deosebeşte de credinţă, care dă o prezenţă vie promisiunii şi este temelia lucrurilor nădăjduite (Evr, 11.1). Datorită credinţei, seriozitatea făgăduinţei îşi are obârşia în comuniunea cu cerul; ea pune împreună creştinul şi cerul, de parcă el ar fi deja acolo. Aici, prin credinţă, ci îmbrăţişează făgăduinţa (Evr. 11.13). Credinţa vorbeşte la timpul prezent: ,Noi suntem biruitori, mai mult decât biruitori". Dar nădejdea este în viitor: ,Eu voi..."

Nădejdea se întinde după împlinirea făgăduinţei, dar când apucă făgăduinţa împlinită, ea este înghiţită cu bucurie şi dragoste. Atât împlinirea completă a făgăduinţei, cât şi aducerea la îndeplinire a ameninţării, fac inutilă nădejdea. în

Page 128: Crestinul in Armatura Completa Vol. 2

cer, făgăduinţa este împlinită, iar nădejdea dis-

239

pare deoarece noi avem ceea ce căutăm; însă în iad pedeapsa este aplicată complet şi, prin urmare, nu mai rămâne nici o nădejde de izbăvire.

Nădejdea este ajutată prin Isus Cristos, de dragul Căruia ea aşteaptă să obţină făgăduinţa. Ea aşteaptă totul de la El şi prin El. El este numit ,JJădejdea noastră" (I Tim. 1.1), deoarece prin El noi nădăjduim să primim ceea ce este făgăduit, Răscumpărătorul nostru, prin a Cărui moarte noi aşteptăm să căpătăm lucruri bune de la Dumnezeu şi prin al Cărui Duh noi avem capacitatea de a nădăjdui. Aşadar, nădejdea este a noastră, datorită autorităţii sângelui lui Cristos şi a pătrunderii Duhului Său în noi.

DE CE ACEASTĂ NĂDEJDE ESTE NUMITĂ NĂDEJDEA MÂNTUIRII

Există două motive evidente pentru care Dumnezeu a numit nădejdea creştinului „nădejdea mântuirii". Haideţi să le analizăm.

1. Mântuirea cuprinde întregul obiect al nădejdii Cuvântul „mântuire" implică o stare de binecuvântare, în care se

întâlnesc îndurările şi plăcerile tuturor făgăduinţelor. La începutul creaţiei, lumina a fost difuzată mai întâi prin firmament, apoi a fost acumulată în soare. însumaţi toate lucrurile bune făgăduite în Noul Legământ şi totalul va reprezenta mântuirea. Aşadar, mântuirea este obiectul final al aşteptării celui credincios şi ea cuprinde totul.

2. Nădejdea mântuirii se deosebeşte de nădejdea lumii Nădejdea omului firesc este în viaţa prezentă. Ei sunt atât de înrădăcinaţi în această lume, încât dorinţa lor este ca Dumnezeu să nu-i smulgă niciodată din ea, chiar şi atunci când mărturisesc că nădăjduiesc să fie mântuiţi, cugetele lor le spun că ci ar prefera să rămână aici. Ei doresc mântuirea mai mult de frica iadului decât însufleţiţi de nădejdea cerului. Desigur, ei nu sunt atât de fără minte, încât să prefere condamnarea la iad vieţii din cer - dar adevărul este că ei iubesc lumea mai mult decât orice altceva.

DE CE ESTE COMPARATĂ NĂDEJDEA CU UN COIF

1. Coiful apără sufletul

După cum coiful apără capul, o parte principală a trupului, tot astfel această „nădejde a mântuirii" apără sufletul, principala parte a omului. Coiful îl apără pe credincios de influenţele periculoase sau mortale ale păcatului sau ale lui Satan. El îl apără pe creştin deoarece este greu ca ispitele să înfăşoare un om care este mulţumit cu favorurile regale şi care stă pe treptele nădejdii, aşteptând să fie chemat în orice clipă în cel mai înalt loc pe care-1 poate oferi un rege.'

Pe de altă parte, armele răzvrătirii sunt făurite în mod obişnuit din nemulţumire. Când supuşii consideră că sunt neglijaţi de regele lor, acest sentiment îi determină să accepte mult mai uşor orice idee de neloialitate pe care vrăjmaşul regelui ar încerca s-o imprime asupra lor. Astfel, odată ce sufletul se teme că pentru el Dumnezeu nu are nici o moştenire, el va comite, la sunetul de trâmbiţă al Ispititorului, orice păcat, fie el mare sau mic.

2. Coiful dă curaj inimii

După cum coiful apără capul soldatului de răni, tot astfel el protejează inima creştinului de slăbiciune. Oricine poartă acest coif nu se va ruşina niciodată să se laude în Dumnezeul său cel sfânt, căci însuşi Dumnezeu îi îngăduie să facă acest lucru şi-i confirmă bucuria nădejdii lui: „Să ştii că Eu sunt Domnul şi că cei ce nădăjduiesc în Mine nu vor fi daţi de ruşine" (Is. 49.23). încrederea în Dumnezeu l-a făcut pe David să fie plin de curaj în mijlocul duşmanilor săi: „Chiar o oştire de ar_ tăbărî împotriva mea, inima mea tot nu s-ar teme." (Ps. 27.3). El purta acest coif al mântuirii şi, prin urmare, putea mărturisi: „Iată că mi se şi înalţă capul peste vrăjmaşii mei, care mă înconjoară." (v. 6).

Un om nu se poate îneca atâta timp cât capul lui este deasupra apei; acest lucru îl face nădejdea pentru creştinul aflat în locuri periculoase. „Când vor începe să se întâmple aceste lucruri, să vă uitaţi în sus şi să vă ridicaţi capetele, pentru că izbăvirea voastră se apropie. ' (Lc. 21.28). Numai Cristos poate spune ucenicilor Săi să-şi ridice capetele atunci când văd pe alţi „oameni că îşi dau sufletul de groază, în aşteptarea lucrurilor care se vor întâmpla pe pământ" (v. 26). Totuşi, soarele lor se înalţă atunci când al altora apune, iar întunericul îi copleşeşte. Sunt două lucruri care determină capul să se plece: teama şi ruşinea. Nădejdea îl eliberează pe creştin din ambele stări şi-i interzice să afişeze orice

Page 129: Crestinul in Armatura Completa Vol. 2

semn al unei minţi tulburate, printr-o înfăţişare mâhnită.

Această explicaţie a înţelesului coifului mântuirii ne îndreaptă spre punctul general al doctrinei din care extragem întreaga analiză a acestei componente a armăturii.

II. ÎNTREBUINŢAREA COIFULUI

Nădejdea este un dar duhovnicesc de care creştinii vor avea nevoie în permanenţă, atâta timp cât durează lupta noastră cu păcatul şi cu

129

16 - Creştinul în Armătură

Satan. Noi suntem chemaţi să ne luăm coiful mântuirii nu numai pentru o situaţie deosebită şi apoi să-1 punem deoparte până când se va ivi un nou pericol, ci noi trebuie să-1 purtăm mereu şi să nu-1 îndepărtăm până ce însuşi Dumnezeu nu va scoate acest coif pentru a pune o coroană în locul lui. Unele echipamente de război sunt folosite numai în timpul luptei; după ce şi-au îndeplinit rolul, ele sunt puse deoparte, fără a le simţi lipsa. Dar sfatul apostolului Petru este: JFiţi treji şi nădăjduiţi până la sfârşit." (1 Pet. 1.13).

, Creştinul nu este mai jos de nădejde atâta timp cât se află deasupra pământului şi nici nu se află mai jos de cer. Dar o dată ce intră pe porţile acelui oraş strălucit, el poate spune: „Armătura a fost pentru pământ, dar hainele sunt pentru cer." Nădejdea merge pe câmpul de luptă şi-1 aşteaptă pe creştin până când se încheie ultima bătălie. Atunci, credinţa şi nădejdea îl conduc împreună în braţele dragostei şi bucuriei, care sunt gata să-1 aducă în prezenţa lui Dumnezeu. Dar cu toate că aş putea vorbi mult mai detaliat despre serviciul pe care nădejdea i-1 face creştinului, eu mă opresc la cinci teme deosebite: prima, nădejdea şi succese meritorii; a doua, nădejdea şi sârguinţa în cea mai neînsemnată lucrare; a treia, nădejdea şi răbdarea în suferinţă; a patra, influenţele nădejdii asupra creştinilor încercaţi; şi a cincea, nădejdea şi pacea când Dumnezeu întârzie împlinirea făgăduinţei.

NĂDEJDEA ŞI SUCCESE MERITORII

Nădejdea mântuirii îl stimulează pe creştin să împlinească lucrări mari şi meritorii. Pentru a realiza un lucru măreţ, există un dar special. După cum nădejdea firească îi stârneşte pe oameni spre înfăptuirea unor realizări care le aduc o reputaţie în lume, tot astfel această nădejde cerească influenţează acţiunile celui sfânt.

Ce-1 determină pe soldatul curajos să se avânte chiar în braţele morţii? El nădăjduieşte să salveze onoarea din strânsoarea morţii. Nădejdea este coiful şi scutul care îi inspiră pace în faţa oricărui pericol. Ce-1 face pe un om să escaladeze un munte abrupt, care nu oferă decât .un loc sterp în care să stai? Acolo el este înconjurat de nori şi poate privi deasupra capetelor celorlalţi oameni, văzând puţin mai departe decât ei. Acum, dacă aceste speranţe - care stârnesc ambiţia şi imaginaţia omului - îi determină pe oameni spre mari realizări, cu cât mai mult nădejdea vieţii veşnice a credinciosului îl provoacă spre fapte glorioase! Haideţi să privim câteva exemple.

129

1. Nădejdea oferă eliberarea de pofte

Când Moise a venit să ofere Israelului nădejdea apropiatei eliberări a lui Dumnezeu, poporul a experimentat o schimbare puternică. Pe când gemeau sub robia egipteană şi nu încercau să scuture jugul asupritorului, iată-i eliberaţi şi mărşăluind spre odihna promisă. Părea să nu aibă nici o importanţă faptul că Faraon îi asuprea cu o şi mai mare furie: ei erau întăriţi datorită nădejdii.

Cât de neajutorat este omul care nu are această nădejde cerească! Satan face din el un sclav şi el devine un aşternut al picioarelor pe care poate călca orice poftă josnică. El îi îngăduie Diavolului să-1 conducă în orice loc şi în orice timp. Nici o baltă nu este prea murdară pentru ca Satan să-1 bălăcească în ea, trăgându-1 cu frânghia patimilor. Iar bietul om îl urmează, deoarece el nu cunoaşte un stăpân mai bun şi nici răsplătiri mai mari decât plăcerile păcătoase ale poftelor lui.

Dar, odată ce acest om aude vestea mântuirii şi este capabil să vadă slava cerească a lui Dumnezeu, precum şi oferta nădejdii că el o va moşteni, dacă îl înlocuieşte pe Satan cu Cristos, el face ravagii între poftele lui. Imediat, el caută

Page 130: Crestinul in Armatura Completa Vol. 2

metode de a le nimici. „Oricine are nădejdea aceasta în El sc curăţeşte după cum El este curat." (I Ioan 3.3). Asemenea unui prinţ captiv, el vede poftele lui ca pe nişte răpitori nemiloşi. Dacă ar putea scăpa, el s-ar putea bucura de coroana şi împărăţia sa; prin urmare, el plănuieşte cea mai cumplită răzbunare împotriva celor care l-au prins în captivitate.

Ai vreun păcat care refuză să se supună? Oare te-a capturat lăcomia de bani? Lasă ca nădejdea cerului să devină suficient de puternică pentru a vrăji acest demon! Oare aurul te poate domina când tu nădăjdu-ieşti să devii un moştenitor al acelei cetăţi unde aurul nu are nici o valoare? Acel loc este pavat cu aur; Dumnezeu spune că noi vom merge pe el. Vei îngădui aurului să stea acum în inima ta, uitând că într-o zi va fi sub picioarele tale?

2. Nădejdea provoacă repulsie faţă de plăcerile lumeşti Sistemul materialist al lumii îi subjugă pe oameni şi îi încătuşează

asemenea lanţurilor cu care este legat un prizonier. Dar când credinţa descoperă moştenirea cerească a creştinului, iar nădejdea îi spune că va părăsi pământul în curând, valoarea bunurilor pământeşti scade dintr-o dată. El poate renunţa la averea lumii când Dumnezeu îi spune să facă acest lucru, deoarece nădejdea cerului face ca lucrurile pământeşti să nu însemne pentru el mai mult decât reprezentau măgăriţele pierdute pentru viitorul împărat Saul.

243

Mulţi oameni care au văzut perspectiva slavei cereşti sunt gata pentru Dumnezeu şi pot muri în pace. De exemplu, Simeon nu mai dorea să trăiască nici măcar o zi după ce ochii jui văzuseră mântuirea lui Dumnezeu. De asemenea, şi Avraam avea nădejdea acestei mântuiri şi, ca urmare, „s-a aşezat în ţara făgăduinţei ca într-o ţară care nu era a lui... Căci el aştepta cetatea care are temelii tari, al cărei Meşter şi Ziditor este Dumnezeu." (Evr. 11.9-10). Era posibil ca ţara Cana-anului să-1 fi încântat destul de mult,: dacă Dumnezeu nu i-ar fi spus că are de gând să-i ofere cerul. Dc aceea, Canaanul i se părea un pustiu. Omul care priveşte spre cer îşi ia privirile de la lume. ,J)ar cetăţenia noastră este în ceruri, dc unde şi aşteaptăm ca Mântuitor pe Domnul Isus Cristos" (Fii. 3.20).

Un om investeşte acolo unde nădăjduieşte să obţină cel mai mare profit. Vameşul stă la vamă. Curteanul stă lângă tronul regelui său. Negustorul lucrează în magazinul său, dar nădejdea creştinului îl duce dincolo de aceste porţi- „Nădejdea mea nu este aici", spune el, „şi deci aceasta nu este casa mea. Nădejdea mea este în cer şi eu îl aştept pc Mântuitorul să vină. Mântuirea mea este cu El. Iată unde locuiesc eu, umblu şi aştept".

Nimic altceva decât o nădejde neclintită a mântuirii poate înlocui nădejdea firească a omului. Omul nu poate trăi fără o oarecare nădejde: dacă nu are o nădejde pentru cer, atunci el trebuie să împrumute una de origine pământească. Şi ce altceva s-ar potrivi mai bine unei inimi lumeşti, dacă nu o nădejde lumească? Nu este uşor ca cineva să se despartă dc nădejdea lui, indiferent cât de slabă ar fi. Un om care se scufundă se va prinde de o buruiană firavă şi mai degrabă va muri cu ea în mână decât să-i dea drumul.

Felix este un exemplu bun. Pavel ţinea o predică puternică înaintea lui; şi cu toate că Pavel era cel condamnat, iar Felix era în libertate. Dumnezeu a dat o aşa putere cuvintelor apostolului, încât dregătorul a fost cuprins de spaimă şi tremura când prizonierul a început să vorbească dc neprihănire, cumpătare şi judecata viitoare. Deşi cugetul lui Felix se lupta cu teama judecăţii de apoi, el tot mai căuta o mită. Dar el şi-a greşit piaţa, căci după cum nădejdea dezgustătoare a unei sume mici, de bani l-a determinat să refuze eliberarea lui Pavel, tot astfel nădejdea binecuvântată pe care o avea pentru cer l-a făcut să refuze obţinerea libertăţii sale prin mită.

3. Nădejdea îi inspiră curaj omului sfânt Ea este numită „o nădejde vie" (l Pet. 1.3); iar oamenii care o au sunt plini de curaj. Tu poţi aştepta mai multe din partea lor decât din

244

partea altor oameni. Dar de ce alţi oameni sunt leneşi şi fără vlagă în lucrarea lui Dumnezeu? Deoarece şi nădejdea lor este lipsită de vlagă. Lipsa, nădejdii şi lipsa vieţii merg împreună.

Omul care lucrează la un cântec nu va cânta în timpul lucrului. Vânzătorul îşi serveşte mai întâi clientul care cumpără şi cât mai frumos cu putinţă. Dacă L-am considera pe Dumnezeu în acelaşi mod, noi am lăsa totul şi am lucra pentru El. Această înţelegere l-a făcut pe Pavel să se dăruiască Evangheliei, încât şi-a părăsit prietenii fireşti şi a renunţat la viaţa lui „pentru nădejdea făgăduinţei" (F. A. 26.6).

Page 131: Crestinul in Armatura Completa Vol. 2

4. Nădejdea dă naştere unor dorinţe sfinte

Cu cât mai sus se înalţă nădejdea mântuirii noastre, cu atât inimile noastre vor tânji după dorinţe sfinte. „Şi nu numai ca, dar şi noi, care avem cele dintâi roade ale Duhului, suspinăm în noi, şi aşteptăm înfierea, adică răscumpărarea trupului nostru. " (Rom. 8.23). Nădejdea aşteaptă şi nu va îngădui sufletului să se odihnească până când întreaga recoltă a făgăduinţei nu va fi adunată şi strânsă în hambar. Cu cât răsplata pe care o primeşte creştinul este mai fragmentată, cu atât sufletul lui tânjeşte după întreaga moştenire.

(a) Aceste degustări îl familiarizează pe omul credincios cu bucuriile cerului

Când înţelegerea pe care o are credinciosul cu privire la cer creşte, dorinţele lui se adâncesc; iar acele dorinţe se transformă în gemete când se gândeşte la vinul dulce pe care sfinţii îl beau în ceruri. Iar aici lui i se îngăduie numai o înghiţitură, suficientă pentru a-i aprinde setea, dar nu pentru a o satisface. Acum pentru el este mai greu să trăiască pe pământ decât înainte de a fi cunoscut atât de multe lucruri. El se aseamănă cu un om care stă la uşă şi aude larma ospăţului dinăuntru; prin gaura cheii el vede bunătăţile de care ei se bucură. El simte mirosul bucatelor gustate şi degustă resturile. Nimeni nu tânjeşte mai mult după cer ca cei ce deja se bucură cel mai mult de cer. Strigătul lor necontenit este: „Dc ce carul Lui întârzie atât dc mult?"

Niciodată creştinul nu-şi poate pierde definitiv speranţele. Se poate ;a ele să fie înăbuşite şi să dea înapoi datorită zilelor de iarnă din timpul irimâverii, care sunt mult mai dureroase deoarece căldura soarelui a determinat înmugurirea pomilor. Şi astfel, amânările lui Dumnezeu îi afectează cel mai mult pe aceia ale căror aşteptări au crescut, mani-festându-se printr-o stare de bucurie în nădejdea slavei. Aşteptarea poate fi o adâncă încredere pentru suflet.

131

(b) Harul şi pacea de acum îl îndeamnă pe creştin să aştepte mai mult

David spune: „Căci Tu eşti ajutorul meu şi sunt plin de veselie la umbra aripilor Tale" (Ps. 63.7). Harul actual al lui Dumnezeu îl face să se bucure în nădejdea a ceea ce va urma, iar această nădejde îl determină să tânjească după mai mult: „Sufletul meu este lipit de Tine"(v. 8). Dumnezeu îngăduie astfel de experienţe în viaţa poporului Său, cu scopul de a-1 face să stăruie în aşteptarea unor mai mari îndurări din mâna Lui. „Acolo îi voi da iarăşi viile şi valea Acor i-o voi preface într-o uşă de nădejde" {Os. 2.15). Dumnezeu ne spune ce binecuvântări va revărsa peste sufletul care a făcut legământ cu El şi s-a logodit cu Cristos. El face aluzie la legământul făcut cu copiii lui Israel, care au fost scoşi din pustie - unde au rătăcit şi au îndurat greutăţi de nedescris timp de 40 de ani - şi duşi într-o ţară frumoasă şi rodnică, unde a fost găsită valea Acor.

Acor era o bucată de pământ cu o valoare neînsemnată; căci Dumnezeu nu dorea ca evreii să-şi găsească plăcerea în ţara însăşi, ci s-o considere ca pe o uşă deschisă prin care El îi va conduce pentru a intra în posesia moştenirii cereşti. Iar pentru că Iosua L-a crezut pe Dumnezeu, el a avansat stindardele Israelului, cu mult curaj împotriva mândriei duşmanilor, ştiind bine că omul nu poate închide uşa pe care a deschis-o Dumnezeu.

Astfel, orice ajutor deosebit împotriva oricărui păcat pe care îl oferă Dumnezeu creştinului este (intenţionat să fie) considerat un Acor - o poartă a nădejdii de unde el poate aştepta nimicirea completă a acelei seminţe blestemate din inima lui. Iar când Dumnezeu adaugă cea mai mică putere harului sau păcii Sale, El ne oferă un Acor, sau poarta nă-dejdii, pe care El le va desăvârşi în slavă.

Pavel avea mulţi vrăjmaşi la Efes, dar beneficiind de o uşă deschisă prin care era încurajat, el continua să-L slujească pe Dumnezeu cu îndrăzneală. Odată ce poarta unui oraş asediat este smulsă, invadatorii dau năvală cu un strigăt: „Oraşul este al nostru!" Astfel, când după o luptă înverşunată cu Dumnezeu pentru iertarea păcatului sau pentru a obţine putere împotriva păcatului, poarta făgăduinţei se deschide, iar Dumnezeu pătrunde cu prezenţa Lui mângâietoare, nădejdea cuprinde inima şi face sufletul să fie mai insistent cu privire la răsplata lui.

NĂDEJDEA ŞI SÂRGUINŢA ÎN CEA MAI NEÎNSEMNATĂ LUCRARE

Dumnezeu îi aşază pe unii oameni în locuri de cinste şi le încredinţează sarcini importante. Dar El le porunceşte altora să-şi instaleze

Page 132: Crestinul in Armatura Completa Vol. 2

246

corturile într-un ioc mai neînsemnat şi să nu se ruşineze de munca lor, indiferent cât de lipsită de importanţă ar părea. Acum, pentru a încuraja fiecare creştin să fie credincios în slujba lui, Dumnezeu a făcut făgăduinţe care se aplică tuturor. Iar făgăduinţele Lui sunt asemenea razelor de soare: ele strălucesc în mod liber atât prin fereastra bordeiului omului sărac, cât şi în palatul prinţului.

Făgăduinţele lui Dumnezeu întăresc împotriva descurajărilor mâinile şi inimile noastre, care ne slăbesc cel mai mult în lucrul Lui. Ele ne sprijină şi ne păzesc de lumea vrăjmaşă: JVu te voi lăsa, nici nu te voi părăsi. întărcşte-te şi îmbărbătează-te!" (Ios. 1.5-6). Aceasta a fost făgăduinţa făcută de Dumnezeu conducătorului lui Israel. Această făgă-duinţă este valabilă şi pentru slujitorul lui Dumnezeu, care are, în general, aceleaşi încercări, descurajări şi aceiaşi vrăjmaşi: „Ducefi-vă şi faceţi ucenici din toate neamurile; şi iată că Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacului" (Mt. 28.19-20).

Ispita care îi tulbură de obicei pe cei ce sunt chemaţi la o slujbă neînsemnată este invidia, deoarece ei se află atât de jos, iar fraţii lor sunt ridicaţi la slujbe atât de înalte. Există ceva mai josnic ca starea unui sclav? Cu toate acestea, nimic mai puţin decât cerul însuşi este făgăduit slujitorului credincios: „Orice faceţi, să faceţi din toată inima ca pentru Domnul, nu ca pentru oameni; ca unii care ştiţi că veţi primi de la Domnul răsplata moştenirii. Voi slujiţi Domnului Cristos." (Col. 3.23-24).

Dumnezeu priveşte truda slujitorului sărac ca pe o lucrare divină, deoarece el slujeşte Domnului Cristos. Este ca şi cum Domnul i-ar fi spus: „Nu-fi dispreţul munca neînsemnată, copilul Meu. Chiar dacă acum munca ta nu este aceeaşi cu a slujitorului pus într-un loc de frunte, totuşi poziţia ta este aceeaşi, şi la fel va fi şi răsplata ta".

Când nădejdea este stârnită, creştinul nu poate face altceva decât să se bucure de ea. Iacov lucra cu nădejde şi-şi aştepta răsplata de la un stăpân mai bun decât Laban; aceasta îl determină să fie credincios faţă de un om necredincios. Iosif n-ar fi făcut ceva rău stăpânului său, chiar dacă soţia acestuia îl provoca s-o facă. El a preferat să sufere mânia lui nedreaptă decât să aceepte dragostea ei murdară. Dovada acestui har într-un slujitor constituie o mai bună siguranţă pentru cre-dincioşia lui decât o sumă de 1 000 de $.

NĂDEJDEA ÎL SPRIJINĂ PE CREŞTIN ÎN CELE MAI MARI ÎNCERCĂRI

Nădejdea mântuirii îl sprijină pe credincios în cele mai mari încercări. Răbdarea creştinului reprezintă spatele lui, unde el îşi poartă poverile;

132

iar unele încercări sunt atât de grelei încât el are nevoie de un sprijin mai mare pentru a le căra. Dar dacă nădejdea nu-şi fixează „perna făgăduinţei" între spatele lui şi povara lui, chiar şi cea mai neînsemnată cruce se va dovedi a fi prea grea. Prin urmare, această făgăduinţă este numită ,j-ăbdarea nădejdii în Domnul nostru Isus Cristos" (I Tes. 1.3).

Unii oameni se forţează să rămână liniştiţi în necazurile lor, dar ei nu văd nici o nădejde. Eu numesc aceasta o răbdare disperată, şi poate ţine numai pentru o vreme. Dar dacă disperarea ăr fi o cură pentru tulburări, cel condamnat ar putea fi liniştit. Un alt tip de răbdare, foarte obişnuit în lume, este răbdarea prostească, iar asemenea veseliei lui Nabal, ea nu durează decât atât cât ţine starea de beţie. De îndată ce. oamenii îşi dau seama de adevărata lor stare, inimile lor încetează să mai bată.

Dar Răbdarea nădejdii" este un dar liniştit, care ţine atât cât durează nădejdea; când nădejdea este puternică, răbdarea pluteşte şi chiar dansează pe valurile încercării, după cum un vas puternic navighează pe apele învolburate. Dar când nădejdea slăbeşte, apele pătrund în inima creştinului, şi el începe să se scufunde, până când nădejdea care trudeşte pentru a acţiona pompa făgăduinţei, aduce din nou sufletul la suprafaţă. Acesta a fost cazul lui David. „Scapă-mă, Dumnezeule, căci îmi ameninţă apele viaţa" (Ps. 69.1). Şi observaţi care a fost cauza acestui necaz şi pe unde au pătruns apele: ,JDumnezeule, Tu cunoşti nebunia mea şi greşelile mele nu-Ţi sunt ascunse" (v. 5). Vinovăţia acestui om l-a tulburat în încercare, deoarece el şi-a văzut păcatul şi a gustat nemulţumirea lui Dumnezeu. Dar când s-a smerit şi şi-a mărturisit păcatul, el a putut vedea clar „ţărmul" dintre el şi cer. Astfel, el putea să cânte în încercare.

Acum doresc să vă prezint arăt mai amănunţit cum îl influenţează o nădejde puternică pe creştinul care trece prin încercări.

Page 133: Crestinul in Armatura Completa Vol. 2

INFLUENŢELE NĂDEJDII ASUPRA CREŞTINILOR ÎNCERCAŢI

1. Nădejdea îi oferă pace creştinului încercat Un suflet lipsit de nădejde strigă plin de teamă, dar nădejdea menţine pacea în inima împăratului. Disperarea nu se poate odihni foarte mult deoarece nu există o nădejde care s-o adoarmă. Dar nădejdea linişteşte un duh tulburat când nimic altceva nu poate face acest lucru, aşa cum o mamă potoleşte plânsul copilului ei ţinându-1 la piept. Când sufletul lui David era îndurerat din pricina încercării, el şi-a pus sufletul la pieptul făgăduinţei: ,J>entru ce te mâhneşti, suflete, şi gemi înăuntrul meu? Nădăjduieşte în Dumnezeu" (Ps. 43.5). Iar sufletul lui se odihneşte tot atât de liniştit ca un prunc alăptat.

248

Duhul lui Moise s-a întristat când Aaron şi Miriam s-au mâniat pe el, rostind cuvinte grele împotriva lui. Dar el a rămas liniştit şi a aşteptat ca Dumnezeu să-i dovedească nevinovăţia. Şi fără, îndoială, răbdarea lui L-a supărat şi mai mult pe Dumnezeu văzând cum un om atât de blând a suferit de dragul Lui. Astfel, El a acţionat repede pentru a în-depărta noroiul pe care ei îl aruncau pe faţa lui Moise, înainte ca reputaţia lui să aibă de suferit. Aşteptarea eliberării lui Dumnezeu din încercare este însoţită mereu de o tăcere sfântă. „Da, numai în Dumnezeu mi se încrede sufletul; de la El îmi vine ajutorul" (Ps. 62.1). Versiunea ebraică spune: „sufletul meu este liniştit".

2. Nădejdea umple de bucurie sufletul încercat .

Nădejdea oferă o aşa mângâiere încât sufletul încercat poate zâmbi chiar şi atunci când lacrimile se scurg pe obraji. Aceasta este numită „bucuria nădejdii" (Evr. 3.6). Iar nădejdea nu produce niciodată mai multă bucurie decât în încercare. Soarele pictează cele mai frumoase culori în curcubeul atârnat într-un nor aducător de ploaie. „Şi ne bucu-răm în nădejdea slavei lui Dumnezeu. Ba mai mult, ne bucurăm chiar şi în necazurile noastre" (Rom. 5.2-3). Lauda este o bucurie pe care creştinul n-o poate ţine încătuşată; ea se manifestă în afară pentru a le spune altora ce ospăţ are el în inima lui. într-adevăr izvoarele păcii sunt adânci când bucuria curge din gura credinciosului. Şi toată bucuria care-1 sprijină pe creştinul aflat în suferinţă îi este trimisă de nădejdea în Cristos, Care i-a pregătit o slavă de nedescris în ceruri. Ar trebui să ne compătimim pentru suferinţele prin care trecem în drumul nostru spre gloria lui Cristos?

în vreme ce încercările ne atacă cu asupriri, făgăduinţele ne ung cu binecuvântări. Nădejdea sparge vasul de alabastru al făgăduinţelor deasupra capului celui credincios şi aduce mângâieri sufletului. Şi, precum un untdelemn preţios, aceste mângâieri înviorează duhul, vindecă rănile şi îndepărtează durerea. Pavel spune: „însă nădejdea aceasta nu înşală, pentru că dragostea lui Dumnezeu a fost turnată în inimile noastre prin Duhul Sfânt Care ne-a fost dat." (Rom. 5.5).

Credinţa şi nădejdea sunt două daruri duhovniceşti pe care Cristos le foloseşte mai presus de celelalte pentru a umple sufletul cu bucurie, deoarece ele îşi scot vinul bucuriei dintr-o sursă exterioară. Credinţa spune sufletului ce a făcut Cristos, iar nădejdea îl înviorează cu ştirea referitoare la ce va face El. Dar amândouă scot vin dulce din aceeaşi sursă — Cristos şi făgăduinţa Lui.

133

Alte izvoare ale mângâierii vorbesc creştinului mai mult despre su-feriAţaJui pentru Cristos decât despre ceea ce Cristos a făcut pentru el. Dar a bea bucuria din acest pahar, nu este nici plăcut pentru Cristos şi nici sănătos pentru creştin. Oare servitorul poartă coroana regelui? De ce să se strige: „Osana!" harului care este în noi, când îl avem prin îndurarea lui Dumnezeu? Lauda I se cuvine Celui ce este bucuria noastră; deci, noi trebuie să „ne lăudăm în Cristos Isus şi să nu ne punem încrederea în lucrurile pământeşti" (Fii. 3.3). Este un lucru dureros să ne încredem în firea pământească, din pricina instabilităţii noastre şi a comportării capricioase a virtuţilor noastre, care dau înapoi la fel de des cum izvorăsc. Bucuria noastră umană nu poate fi constantă deoarece nici darurile noastre nu sunt astfel; după cum aceste izvoare naturale sunt înalte sau joase, tot aşa nivelul lor poate fi ridicat sau scăzut. In mod inevitabil, suntem înclinaţi să bem mai multă apă decât vin: de cele mai multe ori bucuria ne lipseşte, în loc să beneficiem de ea.

Dar cupa creştinului nu trebuie să se golească niciodată, deoarece el îşi scoate vinul dintr-o fântână nesecată care nu dezamăgeşte nici un suflet, aşa cum se va întâmpla mai devreme sau mai târziu cu izvorul darurilor noastre fireşti.

3. Nădejdea înviorează duhul încercat Trei componente ale nădejdii fac posibil acest lucru, (a) Vestea unui sfârşit fericit pe care o oferă nădejdea vindecă rănile suferinţei actuale

Page 134: Crestinul in Armatura Completa Vol. 2

Uneori, când Dumnezeu vine să-Şi salveze slujitorii încercaţi, El îi găseşte înainte ca ei să-L caute. „Căci Eu ştiu gândurile pe care le am cu privire ia voi, zice Domnul, gânduri de pace şi nu de nenorocire, ca să vă dau un viitor şi o nădejde" (Ier. 29.11).

Nădejdea este un dar curios (indiscret); ea poate privi dincolo de faptele exterioare ale lui Dumnezeu. Cu ajutorul făgăduinţei, ea poate vedea în inima lui Dumnezeu şi poate citi scopurile care sunt scrise acolo privind împrejurările deosebite prin care trece credinciosul. Şi ea retransmite acest mesaj, încurajând sufletul să nu se tulbure când îl aude pe Dumnezeu vorbind cu asprime în limbajul Său providenţial. Nădejdea asigură: „Indiferent de modul în care tu vezi lucrurile, El intenţionează să te binecuvinteze. Căci după cum Legea - care a fost dată cu sute de ani după făgăduinţa lui A vraam - n-a putut anula binecuvântarea, nici o suferinţă nu poate nimici acele gânduri de dragoste care sunt de multă vreme în inima Lui pentru eliberarea şi mântuirea ta."

250

Pe vreme de furtună, călătorul poate sta liniştit sub un copac în timp ce plouă, deoarece speră să fie ceva trecător, şi el poate vedea luminân-du-se o parte a cerului, în timp ce o altă parte este încă în întuneric. Niciodată Providenţa nu este prea înnorată pentru ca nădejdea să nu poată vedea vremea frumoasă ce vine din făgăduinţă. „Când vor începe să se întâmple aceste lucruri să vă uitaţi în sus şi să vă ridicaţi capetele; pentru că izbăvirea voastră se apropie." (Lc. 21.28).

Când împrejurările din viaţa unui creştin sunt cele mai nefavorabile, el poate avea parte curând de-o fericită schimbare. Căci bucuria acelei zile binecuvântate va veni „într-o clipă, într-o clipeală din ochi", iar „noi vom fi schimbaţi" (I Cor. 15.52). Acum noi suntem îmbrăcaţi în zdrenţele unui trup muritor, dar într-o clipire din ochi vom fi înveşmântaţi în hainele nemuririi, având o strălucire de mii de ori mai mare decât haina de lumină a soarelui. ,J\"u este decât o clipire", spunea un martir tovarăşului său care suferea pe rug, „şi suferinţa şi durerea noastră vor dispărea ".

Nădejdea este un untdelemn care vindecă de la distanţă. Nădejdea sfinţilor se allă în cer, totuşi ea vindecă toate rănile pe care ei le primesc pe pământ. Şi aceasta nu este totul. După cum nădejdea profeţeşte cu privire la sfârşitul fericit al suferinţelor creştinului, ea îl asigură că va avea grijă de el când va fi încercat. Dacă Cristos îşi trimite ucenicii, El va fi cu ei când vor avea mai multă nevoie de El. .JDacă vei trece prin ape. Eu voi E cu tine" (Is. 43.2).

Nădejdea este mesagerul lui Dumnezeu care vorbeşte omului ce-şi dă seama că niciodată nu va putea supravieţui unei încercări atât de aspre. Nădejdea îşi înalţă capul deasupra valurilor ameninţătoare şi spune: .Mergi, căci Dumnezeul tău va fi cu tine. Nu este Cristos Soţul tău? El îţi poate spune cum să suferi, căci El a avut parte de suferinţă de la naş-tere şi până la cruce. Iată El vine chiar în întâmpinarea ta, bucuros să-fi vadă chipul şi gata să-fi împărtăşească din experienţa suferinţelor Lui." Deoarece nădejdea vindecă inima, suferinţa nu mai este un lucru dureros şi înspăimântător.

(b) Nădejdea asigură creştinul că suferinţele actuale nu pot E puse alături de bucuria apropiată a mântuirii

Această asigurare îi ajută pe creştini să nu dispere în vreme ce duşmanul le varsă sângele. Mireasma acestei nădejdi le-a înviorat duhurile: „De aceea noi nu cădem'de oboseală. Ci chiar dacă omul nostru de afară se trece, totuşi omul nostru dinăuntru se înnoieşte din zi în zi." (II Cor. 4.16). Nu pare ciudat că în timp ce viaţa lor se duce, curajul lor creşte? Ei au primit cu bucurie vinul tare al nădejdii, „căci întristările noastre uşoare de o clipă lucrează pentru noi tot mai mult o greutate veşnică^ de slavă." (v. 17).

134

Omul care cumpără nădejdea strălucitoare a lumii pe cheltuiala cugetului său plăteşte un preţ foarte mare. Dar noi câştigăm cerul mult mai uşor, deşi pierdem bunurile pământeşti, chiar şi viaţa însăşi. Cine n-ar dori să renunţe la dreptul lui asiipra unei firme nerentabile - care se va lichida în câteva zile (căci atât ţine viaţa noastră) - pentru o moş-tenire veşnică a sfinţilor în lirmină? Această nădejde i-a determinat pe slujitorii credincioşi ai lui Dumnezeu să dorească să renunţe la viaţa lor, în vreme ce ei „nu se uitau la lucrurile care se văd, ci la cele ce nu se văd; căci lucrurile care se văd sunt trecătoare, pe când cele ce nu se văd sunt veşnice." (II Cor. 4.18).

(c) Nădejdea ne învaţă necesitatea suferinţei când solicităm mântuirea

Page 135: Crestinul in Armatura Completa Vol. 2

„Nu trebuia să sufere Cristosul aceste lucruri şi să intre în slava Sa?" (Lc. 24.26). Este ca şi cum Cristos ar fi spus: ,JDe ce plângeţi pentru moartea Stăpânului vostru, ca şi cum s-au spulberat toate nădejdile voastre? Mai exista vreo cale prin care El putea ajunge acasă şi să intre în posesia slavei care-L aştepta în cer?"

într-adevăr, calea spre mântuire a omului sfânt este aceeaşi cu cea pe care a umblat Cristos: „Dacă suferim cu adevărat împreună cu El, ca să fim şi proslăviţi împreună cu El." (Rom. 8.17). Dar dacă Cristos nu ar fi mers înainte spre a croi un drum pentru noi, această cale era cu neputinţă de urmat. Dacă înţelegem că încercările sunt tot atât de necesare pentru a ne duce în slavă, după cum sunt apele care conduc un vas spre port, noi putem să ne împăcăm cu ele şi vom găsi plăcere în străbaterea acelui drum.

Unii filozofi spun că Dumnezeu ne binecuvintează când trăim în belşug şi ne blesteamă când suntem copleşiţi de lipsuri. Dar nădejdea poate vedea cerul pe o zi înnorată; ea poate aştepta binele chiar şi dintr-un lucru râu. Iudeii îşi deschid ferestrele când tună şi fulgeră, aşteptând venirea lui Mesia. Sunt convins că nădejdea îşi deschide fereastra mult mai larg în ziua încercării. „ Voi lăsa în mijlocul tău un popor smerit şi mic, care se va încrede în Numele Domnului." (Ţef. 3.12). „Eu, însă, voi privi spre Domnul; îmi voi pune nădejdea în Dumnezeul mântuirii mele. Dumnezeul meu mă va asculta. " (Mica 7.7).

Dumnezeu nu ridică securea suveranităţii Sale cu mâna Lui pentru a face surcele. Când El curăţă cu asprime şi-Şi înfige securea cel mai adânc, poporul Lui se poate aştepta să rezulte o piesă minunată.

Este plăcut să medităm asupra textului din Rom. 8.28: „Ştim că toate lucrurile lucrează împreună spre binele celor ce iubesc pe Dumnezeu." Dacă într-o dimineaţă ai auzi nişte oameni în casa ta smulgând ţiglele şi dărâmând acoperişul cu ciocane şi topoare, ai putea

252

gândi- că nişte duşmani înrăiţi au venit să-ţi distrugă casa. Dar de îndată ce vei înţelege că aceşti meşteri au fost trimişi de tatăl tău pentru a-ţi repara casa, tu vei suporta cu bucurie zgomotul şi tot necazul. într-adevăr, tu îi mulţumeşti tatălui tău pentru grija şi osteneala lui. Nădejdea binecuvântării care va veni din reparaţiile actuale te va determina să accepţi să locuieşti pentru o vreme în mijlocul molozului vechii case.

Făgăduinţa îl asigură pe credincios că Tatăl ceresc nu are în vedere răul, ci numai binele, atunci când vrea să transforme sufletul Tău ruinat într-un templu strălucit. Iar la această lucrare contribuie şi încercările. Această înţelegere te ajută să faci următoarea rugăciune: „Doamne, şlefuieşte-mă aşa cum doreşti Tu, pentru ca la sfârşit să pot corespunde modelului pe care l-ai trasat pentru mine!" Unii oameni neştiutori se tem că săpunul le-ar putea păta hainele, dar omul care înţelege rolul lui curăţitor nu se va teme.

NĂDEJDE ŞI PACE CÂND DUMNEZEU ÎNTÂRZIE ÎMPLINIREA FĂGĂDUINŢEI

Nădejdea linişteşte duhul creştinului când Dumnezeu aşteaptă o vreme mai îndelungată înainte de a împlini făgăduinţele. Spuneam mai înainte că răbdarea este „spatele" care poartă poverile creştinului, iar nădejdea este „perna" dintre spate şi povară. Acum, răbdarea are doi umeri, unul pentru a purta răul actual şi celălalt pentru a aştepta binele făgăduit. Şi după cum nădejdea face ca povara crucii de azi să pară mai uşoară, ea face ca cea mai lungă întârziere a binelui făgăduit să pară scurtă.

Acolo unde nu există nădejde nu există putere. „Şi am zis: «S-a dus puterea mea de viaţă şi nu mai am nici o nădejde în Domnul»." (PI. 3.18). Dumnezeu a purtat de grijă poporului Israel în pustie, dar atunci când ei au început să-şi folosească proviziile din Egipt, ei l-au respins atât pe Moise, cât şi pe Dumnezeu. De ce? Nădejdea lor se întemeia pe ajutorul omenesc.

Moise s-a Urcat pe munte şi timp de 40 de zile evreii nu l-au mai văzut; totuşi ei au simţit nevoia unui viţel de aur. Ei se gândeau că nu-1 vor mai vedea niciodată şi l-au considerat pierdut pentru totdeauna. Dumnezeu doreşte ca slujitorii Lui să aştepte ceea ce El intenţionează să le ofere, dar puţini sunt cei ce rămân cu El, deoarece majoritatea sunt nerăbdători.

Cunoşti răspunsul dat de Naomi nurorilor ei: „...Chiar dacă în noaptea aceasta aş fi cu un bărbat şi aş naşte fii, aţi mai aştepta voi până să se facă mari şi aţi vrea voi să nu vă măritaţi din pricina lor?" (Rut 1.12-13). Făgăduinţa are mântuirea în pântecele

Page 136: Crestinul in Armatura Completa Vol. 2

136

ei; dar va aştepta cel necredincios până când făgăduinţa va ajunge la coacere şi până va creşte această fericire? Nu, ci mai degrabă el va accepta orice poftă murdară care-i oferă o plăcere trecătoare decât să aştepte mai mult timp, chiar dacă finalul acestei aşteptări ar fi cerul însuşi.

Tamar a jucat rolul unei femei uşuratice (curve), deoarece soţul promis nu i-a fost dat atunci când a dorit ea (Gen. 38). Şi astăzi multe suflete se aruncă în braţele unei lumi păcătoase, deoarece pacea şi bucuria făgăduinţei le sunt amânate pentru moment, iar Dumnezeu doreşte ca ei să aştepte până când vor primi răsplata. ,J)ima, din dragoste pentru lumea de acum, m-a părăsit" (II Tim. 4.10). Numai sufletul care are această nădejde divină va aştepta cu răbdare binele făgăduinţei. Acum, în mânuirea acestei lucrări a nădejdii, doresc să vă prezint aceste trei lucruri. în primul rând, voi arăta că adesea Dumnezeu aşteaptă o vreme îndelungată înainte de împlinirea unei făgăduinţe; în al doilea rând, este datoria noastră să aşteptăm; şi, în al treilea rând, nădejdea ne dă putere să aşteptăm.

1. Deseori Dumnezeu aşteaptă o vreme îndelungată înainte de împlinirea făgăduinţei Lui

A nădăjdui fără o făgăduinţă înseamnă a pretinde o datorie pe care n-ai avut-o niciodată. Lucrurile bune ale făgăduinţei nu sunt plătite dintr-o dată; dacă ar fi aşa, făgăduinţele n-ar mai fi de nici un folos. Dumnezeu i-a promis lui Avraam un fiu, dar el a aşteptat mulţi ani până la împlinirea acelei făgăduinţe. El le-a promis Canaanul lui Avraam şi urmaşilor lui; totuşi de când a fost făcută această făgăduinţă şi până la împlinirea ei s-au scurs sute de ani. Toţi patriarhii care reprezentau a treia generaţie după Avraam, au murit „fără să primească ce le fusese făgăduit" (Evr. 11.3). Şi Simeon a avut o făgăduinţă că „nu va muri înainte ca să vadă pe Cristosul Domnului" (Le. 2.26); dar acest lucru nu s-a întâmplat până când el n-a fost gata să părăsească lumea.

într-un cuvânt, aceste făgăduinţe, care aparţin tuturor sfinţilor şi pot fi pretinse de ei toţi, au o dată specifică înregistrată în cartea planurilor lui Dumnezeu.

El nu menţionează când va împlini făgăduinţa, dar a jurat că Jm-plineştc dorinţele celor ce sc tem de El" (Ps. 145.19).

Deseori se interpune o iarnă lungă şi aspră între timpul de semănat al rugăciunii şi culesul făgăduinţei. Dumnezeu ne aude de îndată ce noi rostim rugăciunea.

Rugăciunile nu au de străbătut un drum lung de la pământ spre cer, ci invers, când sunt însoţite de un răspuns complet. Chiar şi astăzi,

136

când Cristos Se află în cer, El nu are un răspuns definitiv la unele din

rugăciunile rostite pe pământ. EI tot mai aşteaptă ca.....vrăjmaşii Lui

să-I fie făcuţi aşternut al picioarelor Lui" (Evr. 10.13).

Noi avem făgăduinţele cu privire la zdrobirea păcatului şi a lui Satan, totuşi aceşti vrăjmaşi continuă să se ascundă înăuntrul nostru; noi avem de purtat multe dispute cu ei înainte să fie dezrădăcinaţi din inimile noastre. Se întâmplă ca credinciosul, care este un moştenitor al bucuriei şi păcii depline, să nu poată arăta decât un mic bănuţ al acestei comori cereşti în buzunarul lui. Şi deoarece ei nu se încred în căile lui Dumnezeu, unii sunt ispitiţi să-L pună sub semnul întrebării: „Se poate ca unii sfmţi să aibă făgăduinţele Lui, dar ele nu sunt pentru mine. Rugăciunile mele nu sunt ascultate. Sfinţii sunt biruitori asupra poftelor lor, dar eu sunt biruit de ale mele. Se pare că există un rai al păcii în făgăduinţă, dar eu sunt aici în pântecele iadului, înghiţit de temeri." Toată această nelinişte ar putea fi înlăturată dacă ei ar crede acest principiu al adevărului neîndoielnic - că Dumnezeu nu-Şi împlineşte făgăduinţele dintr-o dată, şi că împlinirea dorită de ei se află pe drum.

2. Creştinii trebuie să aştepte, şi uneori chiar o vreme îndelungată, până la împlinirea făgăduinţei

Când Dumnezeu întârzie împlinirea făgăduinţei Lui, datoria credinciosului este să aştepte. „Dacă zăboveşte, aşteapt-o" (Hab. 2.3). Dumnezeu o va împlini la timpul hotărât. Este greu să aştepţi când Dumnezeu nu Se arată după zile de rugăciune şi nopţi de veghere. Carnea şi sângele nu pot face acest lucru. Credinţa slabă rămâne fără suflare şi este ameninţată să se întoarcă înapoi după ce a străbătut un drum lung pentru a întâlni îndurarea lui Dumnezeu, şi astfel

Page 137: Crestinul in Armatura Completa Vol. 2

s-o piardă. Iată de ce apostolul Pavel ne conduce în această lucrare cu o rugăciune plină de dragoste: „Domnul să vă îndrepte inimile spre dragostea lui Dumnezeu şi spre răbdarea lui Cristos." (II Tes. 3.5).

în capitolul precedent, Pavel a întins un cort foarte larg de mângâiere pentru credincioşi. Ei erau „aleşi... pentru mântuire" şi „chemaţi... prin Evanghelia noastră, ca să capete slava Domnului nostru Isus Cristos" (II Tes. 2.13-14). El îi asigura că Dumnezeu Care este „credincios" îi va „întări (pe ei) şi îi va păzi (pe ei) de Cel Rău" (II Tes. 3.3). Pavel dorea ca cei credincioşi să nu renunţe la slava promisă, dar, în acelaşi timp ei aveau nevoie să realizeze ce eforturi presupunea faptul ca în mijlocul propriei lor slăbiciuni, a dispreţului altora şi a atacurilor Satanei, ei să ţină strâns, până la sfârşit de această asigurare a nădejdii. Este ca şi cum el ar fi spus: ,Este o lucrare pe care voi niciodată nu o veţi putea înfăptui prin voi înşivă: deci aşteptaţi cu

255

răbdare până când va veni Cristos şi va aduce cu Bl întreaga răsplată a făgăduinţei. Domnul să vă conducă inimile spre acest lucru".

3. Nădejdea ajută sufletul să aştepte

„Bine este să aştepţi în tăcere ajutorul Domnului" (PI. 3.26). Nădejdea suspină dar nu protestează când îndurarea promisă nu vine imediat. Suspinele nădejdii se îndreaptă spre Dumnezeu atunci când sufletul se roagă; ele eliberează sufletul de povara fricii. Dar gemetele unui suflet lipsit de nădejde izbucnesc în mânie împotriva lui Dumnezeu. Ele sunt ca un vânt puternic pentru un foc îl face să ardă şi mai puternic.

Dar acolo unde există nădejde, inima este liniştită curând. Nădejdea reprezintă batista pe care Dumnezeu o foloseşte cu blândeţe pentru a şterge lacrimile din ochii poporului Său. „«Opreşte-fi plânsul, opreş-te-ţi lacrimile din ochi; căci truda îţi va fi răsplătită», zice Domnul. «Ei se vor întoarce iarăşi din ţara vrăjmaşului. Este nădejde pentru urmaşii tăi»" (Ier. 31.16-17). Făgăduinţele pe care Dumnezeu le-a descoperit într-6 viziune lui Ieremia, au umplut inima profetului şi l-au mângâiat la fel de mult ca un om bolnav după o noapte de somn adânc: „...după aceste lucruri m-am trezit... şi somnul îmi fusese dulce" (v. 26).

în orice caz, când făgăduinţa pare să aştepte prea mult, nădejdea ajută creştinul cu o întreită încurajare. în primul rând, nădejdea asigură sufletul că, deşi Dumnezeu aşteaptă o vreme înainte de a-Şi împlini făgăduinţa, totuşi El nu va întârzia; în al doilea rând, că atunci când Dumnezeu vine, El va compensa din belşug întârzierea Sa; şi, în al treilea rând, că în vreme ce El aşteaptă pentru a împlini o făgăduinţă, El oferă mângâiere alteia.

SIGURANŢA PE CARE NĂDEJDEA O OFERĂ CREŞTINULUI CÂND DUMNEZEU ÎNTÂRZIE SĂ-ŞI ÎMPLINEASCĂ FĂGĂDUINŢA

1. Nădejdea asigură sufletul că, deşi Dumnezeu aşteaptă o vreme înainte de a-Şi împlini făgăduinţa, totuşi El nu va întârzia

„Căci este o proorocie a cărei vreme este hotărâtă, se apropie de împlinire şi nu va minţi; dacă zăboveşte, aşteapt-o, căci va veni şi se va împlini negreşit." (Hab. 2.3). Cum putem împăca noi această zăbovire şi această lipsă de amânare? Deşi făgăduinţa întârzie până la vremea hotărâtă, totuşi ea nu va întârzia peste acest timp! „Se

256

apropia vremea când trebuia să se împlinească făgăduinţa, pe care o făcuse Dumnezeu lui A vraam. Norodul a crescut şi s-a înmulţit în Egipt." (F'. A. 7.17). Iarba şi florile stau sub pământ toată iama, dar după ce au stat ascunse atâta vreme, când se apropie primăvara ele încep să se ivească. Iar făgăduinţa va face acest lucru la vremea ei.

Fiecare făgăduinţă este hotărâtă pentru o anumită vreme; şi deoarece noi nu putem înţelege cronologia lui Dumnezeu, noi gândim că El trebuie să ne fi uitat. Este ca şi cum un om şi-ar potrivi ceasul după stomacul lui înfometat, şi nu după soare, şi apoi ar spune că este amiază, şi s-ar plânge că masa nu este gata. Noi tânjim după pace şi aşteptăm ca făgăduinţa să se împlinească atunci când dorim noi. Dar soarele nu se va mişca mai repede dacă noi ne punem ceasul mai înainte, şi nici făgăduinţa nu va veni mai curând, dacă noi o anticipăm.

De cele mai multe ori se adevereşte ceea ce spunea cineva şi anume că „deşi rareori Dumnezeu soseşte la ora noastră, deoarece de puţine ori noi socotim corect, totuşi, El niciodată nu-şi amână vremea Lui". Apostolul îndeamnă

Page 138: Crestinul in Armatura Completa Vol. 2

credincioşii din Tesalonic „să nu se lase clătinaţi aşa de repede în mintea lor şi să nu se tulbure... ca şi cum ziua Domnului ar fi şi venit chiar." (II Tes.'2.2). Dar de ce aceşti sfinţi aveau nevoie de un astfel de îndemn în timp ce aşteptau venirea acelei zile aducătoare de cea mai mare bucurie? Nu venirea acelei zile era atât de alarmantă; ci timpul pe care unii apostoli mincinoşi îl fixau pentru împlinirea ei - înainte de a se fi împlinit multe profeţii. „Căci nu va veni înainte ca să fi venit lepădarea de credinţă, şi de a se descoperi omul fărădelegii (v. 3). Făgăduinţa aşteaptă numai până când se împlinesc acele adevăruri intermediare - care se întind pe o perioadă mult mai scurtă - şi atunci nimic nu va mai putea împiedica împlinirea făgăduinţei.

S-ar putea ca tu să sângerezi din pricina unui duh rănit şi să fii cufundat în lacrimi din pricina păcatului tău. Făgăduinţa îţi spune că Dumnezeu este aproape de tine, pentru a.te înviora - pe tine, personal (Is. 57.15). Totuşi, tu vii de la rugăciune sau de la vreo predică fără a avea vreo descoperire din partea Lui, şi fără să auzi vreun alt cuvânt de îmbărbătare în afară de făgăduinţa Lui. Fii atent să nu masori milele lui Dumnezeu după etalonul tău; cuvântul „aproape" rostit de El, poate însemna „departe" pentru tine. Dumnezeu putea să îi comunice poporului Său, fără nici o problemă, timpul pe care îl avea în vedere pentru împlinirea fiecărei făgăduinţe. Dar El a refuzat să facă aceasta pentru a întări credinţa noastră, astfel încât noi să ne putem arăta mai deplin încrederea noastră în aşteptarea a ceea ce Dumnezeu este gata să ne ofere.

138

17 - Creştinul în Armătură

Credinţa lui Avraam era suficient de puternică pentru a-L urma pe Dumnezeu chiar într-o ţară necunoscută. Aşadar, este nevoie de multă credinţă pentru a rămâne mulţumit cu făgăduinţa, atunci când vremea împlinirii ei nu este cunoscută. Dar dacă ne gândim în cine ne încredem, nu vom avea nici.un motiv pentru a ne teme că El va anula sau va întârzia împlinirea făgăduinţei.

2. Nădejdea asigură sufletul că atunci când Dumnezeu vine, El va răsplăti din belşug întârzierea Sa

Omul păcătos nu obţine nimic din faptul că Dumnezeu renunţă la împlinirea ameninţărilor Sale, ci îşi adună mai multă mânie. Iar cei credincioşi nu pierd nimic când făgăduinţa nu este împlinită imediat, ci mai degrabă prin aşteptarea lor îndelungată, ei strâng mai multă bucurie pentru ziua în care se va împlini făgăduinţa. „Şi anume, va da viaţa veşnică celor ce, prin stăruinţa în bine, caută slava, cinstea şi nemurirea" (Rom. 2.7). Nu este suficient să faci bine, ci să continui şi să fii răbdător în timp ce Dumnezeu întârzie.

Aratul este o muncă de pe urma căreia nu beneficiezi imediat de roade, dar pentru că există speranţa unei recolte abundente, fermierul nu renunţă. Nădejdea spune: „Cu toate că tu vrei să-fi iei prânzul acum, aşteaptă pufin şi atunci când se va însera, vei servi prânzul şi cina împreună". Şi odată ce creştinul se aşază pentru a se bucura de ospăţ, el va uita toată durerea şi slăbiciunea pe care le-a suportat pe ogorul Evangheliei. „O nădejde amânată îmbolnăveşte inima; dar o dorinţă împlinită este un ppm de viaţă." (Pv. 13.12).

După cum există un timp pe care Dumnezeu l-a fixat pentru a culege roadele pământului, tot aşa există o vreme hotărâtă de El pentru lucrurile bune ale făgăduinţei, pe care trebuie s-o aşteptăm, şi să nu culegem într-o vreme nepotrivită, ca şi cum am lua mere verzi din pom. Mulţi oameni care nu au credinţă sau nădejde pentru a linişti duhurile lor, se reped să smulgă ceea ce, la vremea lui Dumnezeu, ar fi adus mult rod în inimile lor. Dar ce obţin astfel de oameni impulsivi? Recolta lor este mică şi slabă, ca spicele de grâu culese înainte de a ajunge la maturitate. „Fiţi dar îndelung răbdători, fraţilor, până la venirea Domnului." (Iac. 5.7).

Aşteaptă-L pe Dumnezeu atât cât trebuie până va veni conform făgăduinţei Lui şi-ţi va îndepărta suferinţa. Nu te grăbi să ieşi singur din necaz. „Iată că plugarul aşteaptă roadă scumpă a pământului, şi o aşteaptă cu răbdare până primeşte ploaie timpurie şi târzie. Fiţi şi voi îndelung răbdători, căci venirea Domnului

258

este aproape." (Iac. 5.7-8). Deşi fermierul ar dori ca grânele lui să fi fost deja în hambar, el aşteaptă ca ele să se coacă în timpul stabilit de Dumnezeu. El este bucuros când vine ploaia timpurie, dar el doreşte şi ploaia târzie, şi o aşteaptă, deşi ea întârzie. Oare n-am observat noi că ploaia care cade aproape de vremea secerişului desăvârşeşte coacerea spicelor? Cele mai mari îndurări sunt acelea pentru care noi aşteptăm mai mult. Isus nu a dat vin mesenilor la nunta din Cana atunci când L-a rugat mama Lui, ci ei au avut un vin mai bun după ce au aşteptat un pic.

Page 139: Crestinul in Armatura Completa Vol. 2

3. Nădejdea asigură sufletul că, în vreme ce Dumnezeu aşteaptă pentru a împlini o făgăduinţă. El oferă alta

Această mângâiere este suficientă pentru a linişti inima oricărui om care înţelege blândeţea metodelor lui Dumnezeu. Nu există nici măcar un minut în care sufletul credinciosului să rămână fără mângâiere. Există întotdeauna o făgăduinţă care este gata să slujească creştinului până va veni o alta. Un bolnav nu se plânge că nu este vizitat de toţi prietenii lui în acelaşi timp, dacă ei vin prin rotaţie şi niciodată el nu este lăsat singur.

în Apocalipsa 22.2 citim despre pomul vieţii care rodeşte „douăsprezece feluri de rod şi dă rod în fiecare lună". Ce reprezintă acest pom, dacă nu pe Cristos, Care oferă toate tipurile de rod în făgăduinţele Lui şi mângâiere pentru toate timpurile şi împrejurările. Credinciosul nu poate veni la El fără să găsească vreo făgăduinţă care să-1 întărească până când o alta este suficient de coaptă pentru a fi culeasă.

Când Isus S-a înălţat la cer, El i-a mângâiat pe ucenicii Lui, spunân-du-le că va veni din nou şi-i va duce cu El în casa Tatălui Său, unde El acum locuieşte în slavă. Acest lucru (este într-adevăr de mare valoare. Dar ce vor face ei în acest timp pentru a potoli numeroase furtuni care vor interveni cu siguranţă între clipa când a fost făcută această făgăduinţă şi împlinirea ei? Mântuitorul nostru S-a gândit şi la acest lucru şi le-a spus că nu-i va lăsa nemângâiaţi, ci între timp le va oferi o altă făgăduinţă - a Duhului Său, Care să-i însoţească pe pământ până când îi va lua pentru a fi cu El în cer.

Niciodată creştinul nu este într-o aşa pierdere încât nădejdea să nu-1 poată mângâia: „Binecuvântat să fie omul, care sc încrede în Domnul, şi a cărui nădejde este Domnul! Căci el este ca un pom sădit lângă ape care-şi întinde rădăcinile spre râu; nu se teme de căldură, când vine, şi frunzişul lui rămâne verde; în anul secetei, nu se teme, şi nu încetează să aducă roadă" (Ier. 17.7-8). Aceste ape sunt făgăduinţele din care credinciosul îşi trage în permanenţă mângâierea.

139

După cum pomul plantat lângă râu rodeşte, indiferent de vreme, tot aşa se întâmplă şi cu el. S-ar putea ca creştinul să fie îndurerat, iar făgăduinţa eliberării să întârzie. Atunci nădejdea îl poate sprijini pe cheltuiala unei alte făgăduinţe. Deşi, pentru moment, Dumnezeu nu-l izbăveşte din încercare, totuşi El îl va hrăni în acea perioadă.

Dacă întristarea credinciosului nu va îngădui acestei făgăduinţe să-L scape de nerăbdare şi neîncredere, nădejdea oferă îndurarea iertării lub Dumnezeu: „Voi avea milă de ei, cum are milă un om de fiul său iubit care-i slujeşte" (Mal. 3.17). „Care Dumnezeu este ca Tine, Care ierţi,, nelegiuirea şi treci cu vederea păcatele rămăşiţei moşteniri, Tale? El nu-Şi tine mânia pe vecie, ci îi place îndurarea!' (Mica 7.18). Cu siguranţă, Dumnezeu n-ar fi îngăduit să se dezlănţuie atâta tulburare în sufletul lui Iov, dacă nu ar fi fost convins că îndurarea Lui îl va sprijini până la capătul încercării lui... Şi în tot acest timp, Dumnezeu a pregătit o dovadă de dragoste pentru a i-o da lui Iov, înaintea prietenilor lui lipsiţi de amabilitate.

III. APLICAŢII ALE DOCTRINEI PRIVIND COIFUL MÂNTUIRII

Am văzut până acum ce este coiful mântuirii şi câteva din întrebuinţările lui pentru cel credincios. Acum este timpul să arătăm cum li se aplică învăţătura despre coiful mântuirii celor ce-l au şi celorlalţi. Permiteţi-mi să aplic această doctrină în cinci domenii: primul, metalul din care este confecţionat coiful nădejdii noastre; al doilea, un îndemn pentru cei ce au această nădejde; al treilea, de ce trebuie să ne întărim nădejdea; al patrulea, cum putem să ne întărim nădejdea şi al cincilea, un îndemn pentru cei ce n-au acest coif al mântuirii.

METALUL DIN CARE ESTE CONFECŢIONAT COIFUL NĂDEJDII NOASTRE

Mulţi oameni se mulţumesc cu un coif ieftin, care nu este de mai mult folos decât unul de hârtie. Studiază coiful tău, ca să ştii din ce metal este făcut, deoarece acela care încearcă să-şi apere propriul cap - şi anume şarpele - ţinteşte să-1 rănească pe al tău. Doar nebunii şi copiii sunt atât de naivi încât să-şi clădească speranţele pe nisip. Dar oamenii înţelepţi îşi ancorează nădejdea mântuirii cu aceeaşi grijă cu care un marinar prudent îşi ancorează nava. „Dar rămân înşelaţi în nădejdea lor, rămân uimiţi (în vers. engleză: „şi ruşinaţi." N. tr.) când ajung la ele" (Iov 6.20). Dar nu există o ruşine mai mare ca nădejdile false ale

260

pacatoşilor cu privire la mântuire; ei vor fi daţi de ruşine pentru eternitate ... 12.2). Aceştia se vor scula din

Page 140: Crestinul in Armatura Completa Vol. 2

mormintele lor pentru a vedea iadul spăimântător, şi nu cerul pe care îl aşteptau ei. Ce vor face aceşti visători în ziua mâniei lui Dumnezeu când vor vedea întreaga lume arzând în jurul lor şi-L vor auzi pe Dumnezeu - a privire îi va pătrunde în adâncul fiinţei lor - chemându-i înaintea oamenilor şi îngerilor la judecată? îşi vor agita cu disperare nădejdea lor inaintea lui Cristos? Cu siguranţă inimile lor vor ceda. în acea zi Dumnezeu va folosi propriul lor limbaj pentru a arăta întregii lumi ua nădejdii lor ridicole; nimic nu se va arăta mai nemilos decât ele lor. Sf. Scriptură prevesteşte un timp când profeţii mincinoşi vor ruşina fiecare de vedeniile lor, când vor prooroci, şi nu se vor mai îmbrăca într-o manta de păr ca să mintă pe oameni, Ci fiecare din ei va zice: «Eu nu sunt prooroc, ci sunt plugar»" . 13.4-5).

Cel mai mare profet mincinos din lume şi care înşală cel mai mult, este nădejdea deşartă pe care oamenii o primesc cu privire la mântuirea . Ea promite pace, iertare şi un loc în rai celui ce n-a fost niciodată mostenitorul lui Dumnezeu. Dar se apropie ziua în care acest profet mincinos va fi uluit. Atunci făţarnicul va mărturisi că niciodată n-a avut o nadejde reală cu privire la mântuire, ci doar un idol al propriei imaginaţii; iar omul religios se va dezbrăca de mărturisirea lui, prin care el singur sa înşelat, şi va apărea gol în starea lui de păcat. Acest lucru este suficient pentru a ne determina să ne cercetăm cu atenţie inimile şi să aflăm pe ce este clădită credinţa noastră.

Nădejdea celui neprihănit este bine întemeiată. „Fiţi totdeauna gata să răspundeţi oricui vă cere socoteală de nădejdea care este fu voi" (I Pet.3.15). Toţi creştinii, indiferent cât ar fi de slabi, şi-au întemeiat pe Sf. Scriptură nădejdea pe care o mărturisesc. Ce te îndreptăţeşte să moşteneşti împărăţia lui Dumnezeu, fără să ai o făgăduinţă ilin partea Lui? Dacă cineva ar spune că pământul şi casa ta îi aparţin lui, i-ai ceda averea ta numai pentru simplul fapt că el ţi-o cere? Totuşi uni mulţi care, deşi nu pot oferi o dovadă mai bună ca aceasta, nădăj-• luii"sc să fie mântuiţi.

După cum un sfânt învinge teama, întrebându-şi sufletul de ce este im liniştit, de asemenea, o întrebare poate dezbrăca păcătosul de nădejdile îndrăzneţe. „Ce motiv găseşti în Biblie pentru a putea nădăjdui în m.intuire, când tu trăieşti în ignoranţă faţă de Dumnezeu?" Cu siguranţă, Miletul lui ar rămâne fără grai, precum omul care a fost întrebat de 1 ristos de ce nu are haină de nuntă. Iată de ce unii nu îndrăznesc să se

140

gândească la mântuire: ei ştiu că acest gând ar produce tulburare î cugetele lor care nu vor putea fi potolite cu uşurinţă. Sau dacă şi-pune o astfel de întrebare, ei s-ar asemăna cu Pilat, care L-a întrebat p Cristos: „Ce este adevărul?", dar nu avea nici o intenţie să aştepte răspunsul Lui.

Poate că tu eşti un ignorant şi nu ştii cine este Cristos sau cum t. poate lega nădejdea de El; sau chiar poate crezi orbeşte că Dumnezeu este prea bun pentru a te trimite în iad. Dar tu nu ai nici un motiv să nădăjduieşti acest lucru şi nici eu nu-ţi pot oferi unul. Dacă El te-ar mântui în starea în care te găseşti acum, lipsit de speranţă şi credinţă, El ar trebui să facă o nouă Evanghelie de dragul tău; căci Biblia te condamnă fără nădejde sau ajutor. Evanghelia este „ascunsă pentru cei ce sunt pe calea pierzării" (II Cor. 4.3).

Tu ai multă cunoştinţă, dar sunt mulţi care nu-şi folosesc cunoştinţa cu privire la Sf. Scriptură mai mult decât hoţii care cunosc legea, dar fără s-o respecte. Ei o cercetează numai pentru a deveni suficient de vicleni pentru a scăpa, pentru a o eluda, nu pentru a o respecta. Iar mulţi cercetează Cuvântul - în special acele pasaje care înfăţişează îndurarea lui Dumnezeu faţă de păcătoşi - şi îşi confecţionează o pernă din aceste mângâieri pe care să-şi pună capul când strigătul fărădelegilor lor le tulbură liniştea. Dumnezeu să te elibereze de o astfel de nădejde! Cu siguranţă tu ai de gând să dai un răspuns mai bun lui Cristos în Ziua Judecăţii. Oare cunoştinţa ta va prezenta o rugăciune tot atât de puternică pentru mântuire cum sunt păcatele în care te complaci, păcălindu-te singur prin a mărturisi împotriva acestei cunoştinţe? Dacă există speranţă pentru unul ca tine, ^atunci Iuda şi Izabela, chiar şi demonii, vor avea parte de o companie la fel de plăcută ca aceea pe care o pretinzi tu.

Dar s-ar putea ca viaţa ta să se fi schimbat potrivit cunoştinţei tale, tu te-ai dezbrăcat de firea veche şi păcătoasă. Totuşi, dacă doreşti să fiij credincios sufletului tău, tu nu trebuie să te odihneşti în părerea înall pe care o au semenii tăi despre tine. Nu-ţi judeca nădejdea cu privire cer după impresia pe care o au ei despre comportarea ta exterioară. 11 trebuie să te priveşti înăuntru şi să te întrebi ce izvor determină aceasta, revărsare în viaţa ta exterioară. Numai pe baza acestui criteriu trebuie; să stabileşti dacă nădejdea ta este adevărată sau falsă.

Ceea ce trebuie să determine purtarea noastră nu este o no- 1 înfăţişare, ci un nou principiu care să schimbe inima şi să dovedease'î nădejdea ca fiind adevărată. „Binecuvântat să fie Dumnezeu, Tatal. Domnului nostru Isus Cristos, Care,

Page 141: Crestinul in Armatura Completa Vol. 2

după îndurarea Sa cea mare, ne-a născut din nou... la o nădejde vie" (I Pet. 1.3). Naşterea

262

din nou ne dă dreptul la o nădejde vie. Dacă sufletul este mort, nădejdea nu poate fi vie. Iar sufletul poate fi mort şi; totuşi să arate foarte atrăgător, după cum un trup mort poate fi îmbrăcat în cele mai frumoase haine. Fiul unui cerşetor îmbrăcat în hainele unui copil bogat poate nădăjdui la fel de bine să fie moştenitorul averii omului bogat, aşa cum tu nădăjduieşti să fii moştenitorul lui Dumnezeu în slavă numai printr-o transformare exterioară. Speranţele unui copil vin de la tatăl său, nu de la un străin.

Ce ai moştenit tu de la tatăl tău Adam în afara unei naturi păcătoase şi a unei aşteptări înfricoşătoare a morţii? Până să obţină un copil de la Dumnezeu, duhul Anei era foarte tulburat; iar tu nu ai un motiv în- plus să fii la fel, până când nu devii un copil al lui Dumnezeu! Este de mii de ori mai bine să mori fără copii decât fără tată. Este cu mult mai rău să nu ai un tată care să-ţi ofere o moştenire în cer, decât să fii lipsit de un copil care să-ţi moştenească averea aici pe pământ.

ÎNDEMN PENTRU CEI CE AU ACEST COIF AL NĂDEJDII Pentru cei ce au acest coif al nădejdii, permiteţi-mi să subliniez aceste două îndatoriri: în primul rând, fii recunoscător pentru acest dar nespus de mare; şi în al doilea rând, fii la înălţimea nădejdii tale.

1. Fii recunoscător pentru acest dar nespus de mare Eu nu cred că ai acest dar dacă inima ta nu este recunoscătoare pentru el. „Binecuvântat să fie Dumnezeu, Tatăl Domnului nostru Isus Cristos, Care, după îndurarea Sa cea mare, ne-a născut din nou... la o nădejde vie şi la o moştenire nestri-căcioasă şi neîntinată, şi care nu se poate veşteji" (I Pet. 1.3-4). Oare cerul este cuprins în nădejdea ta? Aceasta reprezintă mai mult decât dacă întreaga lume s-ar fi aflat în mâna ta. Cel mai mare împărat al pământului ar fi bucuros să schimbe în ziua morţii coroana lui pentru coiful tău. Coroana lui nu-1 va ajuta să obţină acest coif, dar coiful tău te va conduce spre o coroană, nu de aur ci de slavă, care odată pusă pe capul tău nu va putea fi îndepărtată.

Creştine, adu-ţi aminte că nu a trecut multă vreme de când tu aveai numai o perspectivă înfricoşătoare a iadului în locul unei nădejdi privitoare la mântuire. Dumnezeu a smuls lanţurile vinovăţiei care cufundau sufletul tău în disperare şi te-a primit în locuinţa Sa cerească. Dintre toţi oamenii, tu datorezi cel mai mult îndurării lui Dumnezeu. Dacă îi mulţumeşti pentru resturi şi zdrenţe - adică hrană şi îmbrăcăminte - cu cât mai mult ar trebui să-I mulţumeşti pentru coroana ta?

141

După ce L-ai lăudat pe El în sufletul tău, tu ar trebui să aduni şi laudele prietenilor tăi către Dumnezeu - şi apoi, în cer, să continui să-I mulţumeşti o întreagă eternitate pentru coiful mântuirii tale. El reprezintă o datorie pe care tu niciodată n-o vei putea plăti în întregime. 1

2. Fii la înăţimea nădejdii tale

Permite să se instaureze un acord deplin între principiile şi practicile tale: nădejdea ta cu privire la cer şi umblarea ta pe pământ. Dacă te uiţi după mântuire, umblă pe calea pe care priveşte ochiul tău. Dacă creştinul nu umblă potrivit chemării sale, el îl dezamăgeşte pe Dumnezeu, înşelându-I aşteptările. Or, Cuvântul Lui accentuează necesitatea acestei umblări. El ne determină să ne purtăm „într-un chip vrednic de sfinţi" (Rom. 16.2) şi „într-un chip vrednic de Evanghelie" (Fii. 1.27).

Când oamenii îşi propun să râdă de un clovn, îl îmbracă atât cu hainele împăratului cât şi cu ale cerşetorului, astfel că prin acest amestec de maiestate, batjocură şi sărăcie, el să apară şi mai grotesc. Şi, cy siguranţă, planul Diavolului este de a arunca cea mai mare ocară asupra lui Cristos şi a Evangheliei Sale, determinându-1 pe om să mărturisească despre o nădejde glorioasă a cerului, dar să trăiască în chip nevrednic faţă de o astfel de moştenire regească. Ce-ai zice dacă ai vedea un om mergând la luptă cu un coif de bronz, o sabie de lemn într-o mână şi un scut de hârtie în cealaltă mână? Tu ai trage concluzia că el nu-şi va putea răni duşmanii fără ca ei să-1 rănească, bătându-şi joc de el.

Cum ai putea trăi la înălţimea nădejdii tale? Haideţi să explorăm şase căi specifice.

(a) în prieteniile tale

Page 142: Crestinul in Armatura Completa Vol. 2

Omul este făcut pentru prietenie, dar cu cine ar trebui să te împrieteneşti? Cu cei care au aceleaşi nădejdi ca şi tine! Sfinţii reprezintă o societate diferită de lume. „ Trebuie ca şi ai noştri să se deprindă să fie cei dintâi în fapte bune" (Tit 3.14). „Ai noştri" - adică prietenii noştri. Când Petru şi Ioan au ieşit din închisoare ei imediat „s-au dus la ai lor" (F.A. 4.23). Dar când erau nevoiţi să stea printre cei necredincioşi, ei recunoşteau că nu se aflau printre ai lor, şi stăteau printre ei doar cât era nevoie.

Cu siguranţă, în Canaan existau mulţi oameni cu care Avraam s-ar fi putut asocia, dar el ştia că nu trebuie să încheie legături strânse cu ei. Prin urmare, „el s-a aşezat în ţara făgăduinţei ca într-o ţară care nu era a lui, şi a locuit în corturi ca şi Isaac şi

264

Iacov, care erau împreună moştenitori ai aceleiaşi făgăduinţe" (Evr. 11.9).

Gândeşte-te unde te va duce nădejdea ta. Oare oamenii care se îndreaptă spre cer nu-şi caută parteneri de drum? Totuşi, nu uita că drumul cerului şi cel al iadului nu se întâlnesc niciodată. Şi dacă partenerul tău nu merge pe drumul spre cer, ce se va întâmpla cu tine care mergi împreună cu el? Te vei compromite şi vei alege drumul lui? într-un cuvânt, creştine, speranţa ta se îndreaptă spre cer, şi singurul lucru pe care-1 nădăjduieşti este să fii eliberat de toată prezenţa răului. Te rogi să se împlinească acea nădejde? Obiectul nădejdii tale este subiectul rugăciunii tale. Ori de câte ori spui: „vie împărăţia Ta "tu rosteşti o rugăciune adâncă. Oare nădejdea şi rugăciunea vor fi îndepărtate de cei credincioşi pentru a ţine companie celor răi? . (b) în modul tău de viaţă

„Ce fel de oameni ar trebui să fiţi voi, printr-o purtare sfântă şi evlavioasă, aşteptând şi grăbind venirea zilei lui Dumnezeu..." (II Pet. 3.11-12). Orice suflet credincios face parte din Mireasa lui Cristos. Ziua pocăinţei este ziua în care se logodeşte cu Cristos în credinţă; şi, prin urmare, ea trăieşte cu speranţa zilei căsătoriei când El va veni şi o va lua în casa Tatălui Său - după cum Isaac a luat-o pe Rebeca în cortul mamei lui. Şi acolo va trăi în îmbrăţişările calde ale dragostei Lui, o viaţă fără sfârşit. Oare când vine mirele, mireasa ar dori să fie găsită în haine murdare? „îşi uită fata podoabele sau mireasa brâui?" (Ier. 2.32). S-a întâmplat vreodată ca mireasa să-şi uite rochia de nuntă în ziua căsătoriei? Sau uită să se îmbrace cu ea când aşteaptă sosirea mirelui?

Sfinţenia este „haina ţesută la gherghef în care tu vei fi prezentată înaintea împăratului, Soţul tău (Ps. 45.14). De ce s-a amânat atâta vreme această zi a nunţii? Deoarece a fost nevoie de mult timp pentru a croi haina miresei. Dar când pregătirile se vor sfârşi şi tu vei fi îmbrăcată cu ea, atunci va veni acea zi minunată: „A venit nunta Mielului; soţia Lui s-a pregătit." (Ap. 19.7).

Creştine, tu nu ai alt argument mai puternic pentru a înfrânge ispita decât nădejdea ta. Desigur, este bine când ispita este biruită indiferent de arma folosită. Totuşi, israeliţii au folosit un raţionament greşit când au împrumutat piatra filistenilor pentru ca „fiecare om să-şi ascută ... securea şi sapa" (I Sam. 13.20). Aşadar, alegerea creştinului este greşită când el trebuie să folosească argumentul omului necredincios pentru a birui ispita.

142-

Omul sfânt are o inimă mult prea curată pentru a se rezuma la atât. Argumentul curat al nădejdii te va aşeza într-un turn mai puternic împotriva păcatului în comparaţie cu toate armele sofisticate ale unei lumi netăiate împrejur.

Pofta omului păcătos îl îngrozeşte pe drept cu foc şi pucioasă, dar nădejdea pe care tu o ai cu privire la slava cerească te va ţine departe de apropierea poftei. Există vreun păcat al plăcerii trupeşti care să atace fortăreaţa ta? Atunci, .întreabă-ţi sufletul: „Să se aşeze capul meu în poala Dalilei, după ce odinioară stătea sprijinit pe pieptul lui A vraam? Să-mi întinez acest trup când el reprezintă haina pe care sufletul meu nădăjduieşte s-o poarte în cer? Pleacă, Satano! Nu voi avea nimic de-a face cu tine sau cu vreuna din ofertele tale care mă vor face nedemn pentru acel loc binecuvântat şi acea poziţie sfântă pe care o aştept".

(c) în sentimentele tale faţă de cer

„Fii treaz şi nădăjduieşte până la sfârşit", spune apostolul Petru (I Pet. 1.13). Tu care aştepţi să primeşti atât de mult în lumea de dincolo, ai putea fi foarte mulţumit cu puţin din lumea aceasta; nimic nu este mai nepotrivit pentru o nădejde cerească decât o inimă firească. Nu ai considera ca fiind un lucru nepotrivit dacă un om bogat ar culege spicele de grâu lăsate în câmp pentru a fi adunate de oamenii săraci? Ei bine, creştine, nu te supăra dacă îţi spun că tu faci un

Page 143: Crestinul in Armatura Completa Vol. 2

lucru mult mai josnic dacă umbli după gunoaiele acestei lumi.

Cu cât soarele se-nalţă mai sus deasupra orizontului, cu atât el va lumina şi va dogori mai puternic cu razele lui. Iar dacă nădejdea mântuirii a urcat pe vreo înălţime a sufletului tău, ea va împrăştia dorinţele murdare ale acestei lumi şi te va înflăcăra şi mai mult pentru cer.

Relatând conversaţia pe care a avut-o odată cu mama lui despre cer, Augustin a exclamat: „Doamne, cât de nevrednică ni s-a părut această lume în ziua în care inimile noastre au fost încălzite, când am auzit despre acel loc binecuvântat'." Cu cât un om se apropie mai mult de cer în nădejdile lui, cu atât el se va îndepărta mai mult de pământ în dorinţele lui. Când se află pe înălţimile cerului, el poate privi lumea ca pe un fir de praf, ca pe un nimic.

(d) în supremaţia nădejdii asupra fricii tale de moarte

De ce ţi-ar fi frică.să mori când tu nădăjduieşti să trăieşti dincolo de moarte? Se teme alergătorul că şi-ar putea atinge ţinta prea repede? Se întristează fecioara logodită când se apropie ziua nunţii ei? Toate acestea, ba chiar mai mult, reprezintă moartea ta. Tu eşti liber. Cursa ta

266

s-a încheiat şi ai obţinut cununa: Dumnezeu ţi-o va pune pe cap de îndată ce sufletul va părăsi trupul.

Oricât de aspru a fost drumul, acum s-a încheiat; iar moartea este prietenul tău care descoperă şi deschide corabia trupului tău, astfel încât ea să poată debarca în siguranţă sufletul tău pe ţărmul veşniciei, la uşa Tatălui ceresc. Cu alte cuvinte, Soţul tău a venit după tine şi bate la uşa ta cu mâna morţii, pentru a-I deschide, astfel încât El să-Şi poată împlini făgăduinţa pe care ţi-a făcut-o în ziua logodnei. Tu nu-L iubeşti îndeajuns pe Domnul dacă nu eşti gata să-ţi părăseşti locul în care te afli şi să te bucuri de prezenţa Lui binecuvântată în palatul Tatălui Său din cer, unde s-au făcut pregătiri pe care tu nu le cunoşti aici pe pământ.

Necredincioşii susţin că ei nu cred că noi, creştinii, considerăm cerul ca fiind un loc atât de minunat cum mărturisim; căci dacă ar fi aşa, noi n-ar trebui să ne temem atâta să ajungem acolo. Teama de moarte trădează o puternică necredinţă şi puţină nădejde. Când nu privim moartea aşa cum ar trebui, noi suntem înspăimântaţi de ea. Dacă numai credinţa poate vedea dincolo de moarte şi ne asigură, cu certitudine, că va urma ceva cu mult mai bun, noi^ar trebui să fim la fel de mângâiaţi de acest gând după cum suntem de tulburaţi acum din pricina lui.

Calul se bucură de fânul din grajd, cu toate că se temea de el când se afla la o oarecare distanţă de el, pe drum. El nu ştia ce se află acolo. Creştine, dacă înţelegi mesajul pe care îl aduce moartea, teama de ea va dispărea. Ea nu te smulge din experienţele familiare ale acestei lumi, ci te conduce spre bucurii incomparabil mai mari.

La un dineu oficial, nimeni nu critică servitorul care ia ceea ce a mai rămas din aperitiv, pentru a aduce principalul fel de mâncare.

(e) în bucuria nădejdii tale

O inimă tristă nu corespunde unei nădejdi vii. Numai un servitor care nu are nici o speranţă de răsplătire îşi urmează stăpânul cu o înfăţişare posomorâtă. Deoarece tu nu ai de ce să te temi, tu greşeşti atât faţă de tine cât şi faţă de Dumnezeu când ai un duh întristat.

Cristos nu doreşte să locuiască într-o inimă tristă, după cum noi nu dorim să locuim într-o casă întunecoasă. „Şi casa Lui suntem noi, dacă păstrăm până la sfârşit încrederea nezguduită şi nădejdea cu care ne lăudăm." (Evr. 3.6). Deschide toate ferestrele şi lasă ca lumina făgăduinţei Lui să-şi trimită razele peste tine. Noi nu ne primim prietenii într-o cameră întunecoasă şi nici nu le arătăm o faţă posomorâtă, căci ei ar putea crede că prezenţa lor ne plictiseşte. Cristos aduce cu El veşti bune şi, prin urmare, este vrednic de o primire mai bună decât I-ar oferi-o duhul tău apăsat. Dacă păcătosului condamnat i s-ar şopti cea mai mică

143

nădejde de salvare, s-ar face lumină în iad şi s-ar naşte bucuria în mijlocul chinului. Fiţi ruşinaţi, voi sfinţi leneşi, care vă lăsaţi atât de înfăşuraţi de întunericul celor câţiva nori de încercări uşoare, încât nădejdea cerului nu poate transforma suferinţa voastră în bucurie şi mângâiere, (f) în teama de Dumnezeu

Page 144: Crestinul in Armatura Completa Vol. 2

„Domnul iubeşte pe cei ce se tem de EI, pe cei ce nădăjduiesc în bunătatea Lui" (Ps. 147.11). De cele mai multe ori copiii, uită să-şi mai respecte părinţii odată ce intră în posesia averii. Şi cu toate că doctrina siguranţei nu poate fi acuzată că produce un astfel de fruct amar, noi suntem tentaţi s-o batjocorim. Chiar şi cei mai buni dintre sfinţi ar putea fi atraşi în ispită după ce li s-a arătat dragostea lui Dumnezeu şi viaţa veşnică, sub pecetea siguranţei nădejdii, şi să cadă într-un păcat grav.

Dumnezeu Şi-a deschis adâncurile inimii Lui şi Şi-a arătat dragostea nemărginită faţă de David şi Solomon, înainte ca ei să fi căzut în păcat. O pată lăsată în istoria vieţii lor demonstrează urmele întunecate ale păcatului în lumina acestei dragoste divine. Şi, în timp ce istoria lor ne oferă exemple ale slăbiciunii umane, totodată ea ilustrează o siguranţă de neuitat. Deoarece această siguranţă cu privire la slava viitoare se transformă într-o bucurie negrăită, noi trebuie să întreţinem o teamă sfântă faţă de Dumnezeu în inimile noastre.

Diavolul are o deosebită plăcere dacă îi poate determina pe sfinţi să păcătuiască, dar se bucură şi mai mult când îi poate arunca în noroi în hainele de duminică şi să le murdărească veşmintele mântuirii. Dacă reuşeşte, el încearcă să-L insulte pe Dumnezeu, arătându-I în ce situaţie dificilă se află copilul Lui şi prezentând înaintea întregii lumi siguranţa creştinului pentru ca oamenii să-şi bată joc de ea. După ce Satan îl aruncă pe creştin într-un păcat, îl întreabă pe Dum-nezeu: „Aceasta este siguranţa pe care i-ai dat-o cu privire ia cer şi aceasta este haina mântuirii cu care l-ai îmbrăcat? Priveşte unde şi-a întins-o şi cum a pângărit harul Tău". Noi tremurăm la gândul că am putea pune un astfel de blestem la adresa Dumnezeului cel viu în gura Diavolului!

Copiii preaiubiţi ai lui Dumnezeu nu trebuie să lenevească în lumina soarelui dragostei divine, ci să-şi continue umblarea pe calea datoriei, deoarece Dumnezeu a fost atât de bun şi ne-a înveselit umblarea. Dar dacă El Se arată familiar cu noi, atunci noi nu trebuie să ne pierdem teama respectuoasă faţă de Dumnezeu.

Moise este un exemplu bun. Oare Cel Atotputernic S-a purtat vreodată cu mai multă familiaritate faţă de vreun sfânt care a trăit pe

268

pământ, aşa cum a făcut-o cu acest om, căruia i-a vorbit gură către gură? Oare cum s-a folosit Moise de acest har? Oare s-a îngâmfat el şi a uftat de distanţa dintre el şi Dumnezeu, când Maiestatea Divină S-a aplecat pentru a-i vorbi într-un mod atât de smerit? Nu, ci inima lui n-a fost nicicând mai plină de respect faţă de Dumnezeu, ca atunci.

Toată bunătatea lui Dumnezeu - şi, în special, îndurararea Lui plină de iertare - n-a făcut altceva decât să-i sporească bucuria şi să-i copleşească sufletul cu o dragoste duioasă faţă de un Dumnezeu atât de bun. Totuşi, teama pe care Moise o avea faţă de Dumnezeu nu s-a pierdut în acest himult de sentimente. „îndată Moise s-a plecat până la pământ şi s-a închinat" (Ex. 34.8). Acest favorit al cerului şi-a artăta teama faţă de Dumnezeu, mai ales când Dumnezeu Şi-a manifestat mai mult dragostea faţă de el.

D'E CE TREBUIE SĂ NE ÎNTĂRIM NĂDEJDEA După cum există o credinţă slabă, există şi o nădejde care se clatină. Noi trebuie s-o consolidăm prin folosirea tuturor mijloacelor. Acum, nădejdea este fermă şi solidă când creştinul nu se teme că este respins. Prin ancora pe care nădejdea o leagă de făgăduinţă, creştinul este ferit de tristeţea şi temerile care copleşesc oamenii lipsiţi de speranţă.

Cu cât aurul este curăţit mai mult de zgură şi de orice alte impurităţi, cu atât el devine mai valoros. Astfel, cu cât nădejdea este curăţită de presupuneri neîntemeiate, de temeri şi neîncredere, cu atât ea devine mai puternică. Sf. Scriptură numeşte aceasta „siguranţa nădejdii" (Evr. 6.11). Acum, pentru a te provoca la un entuziasm sfânt în întărirea acestei nădejdi, să considerăm aceste trei argumente: în primul rând, este datoria ta să faci acest lucru; în al doilea rând, refuzul de a-ţi întări nădejdea demonstrează o slabă apreciere a lui Cristos şi mântuirii Sale; şi, în al treilea rând, nădejdea ta poate fi serios încercată.

1. Este datoria ta

Unii spun că nimeni nu trebuie să muncească pentru a obţine siguranţa. Dar să-1 lăsăm pe creştin să judece dacă trebuie să-L creadă pe Dumnezeu sau pe ei. Căci Duhul lui Dumnezeu spune: „Dorim însă ca fiecare din voi să arate aceeaşi râvnă, ca să păstreze până la sfârşit o deplină nădejde, aşa încât să nu vă leneviţi, ci să călcaţi pe urmele celor ce, prin credinţă şi răbdare, moştenesc lăgăduinţele. " (Evr. 6.11-12).

Page 145: Crestinul in Armatura Completa Vol. 2

145

Dumnezeu însuşi îl îndeamnă pe omul sfânt să caute „siguranţa deplină a nădejdii". Corabia oamenilor care au o nădejde slabă este influenţată de vânt numai dintr-o parte. Dar Pavel vre ca cei credincioşi să meargă împotriva vântului şi să fie purtaţi de furtună spre cer. Aceasta se întâmplă numai când sufletul, asemenea unei pânze întinse spre vânt, este atât de plin cu adevărul şi bunătatea făgăduinţei, încât se bucură în aşteptarea a ceea ce va primi când va ajunge la ţărmul veşniciei, chiar dacă acum trece prin multe încercări şi ispite.

Către cine insistă Duhul pentru împlinirea acestei datorii? Către fiecare creştin. Este un păcat ca omul sărac să râvnească la averea bogatului şi să nu fie mulţumit cu puţin; dar în umblarea spirituală, este de dorit ca un creştin să aspire după toate bogăţiile harului. Pavel însuşi nu se va supăra dacă tu te vei strădui să ai o credinţă şi o nădejde la fel de puternice ca ale lui. De fapt, tu n-ar trebui să te mulţumeşti cu puţin!

în cele din urmă, observaţi că Sf. Scriptură pune harul slab al sfinţilor pe seama leneviei lor. Astfel, Pavel îşi scrie dorinţa: „aşa încât să nu vă leneviţi" (Evr. 6.12). O mână harnică este cea care face avere în lume şi acelaşi lucru este adevărat cu privire la comoara cerească.

2. Refuzul de a-ţi întări nădejdea demonstrează o slabă apreciere a lui Cristos şi a mântuirii Sale

Cu cât preţuim mai mult un lucru, cu atât vom lucra mai mult pentru a-1 obţine. Dacă un prinţ ar pierde un ban şi cineva i-ar aduce vestea că a fost găsit, este aproape sigur că vestea aceasta nu-i va stârni interesul. Dar dacă armata sa este pe câmpul de luptă şi i se aduce vestea că a fost învinsă de vrăjmaş, el va porunci să se verifice o asemenea informaţie.

Oare cerul valorează atât de puţin, încât tu să te mulţumeşti doar cu câteva probabilităţi şi cu nesigurul „poate că voi ajunge cândva acolo"! Tu trebuie că dispreţuieşti acel loc binecuvântat dacă nu-ţi arăţi un interes mai mare faţă de dreptul tău de a ajunge acolo. Când Ahab şi-a trimis armata împotriva Ramotului din Galaad, Mica i-a profeţit victoria: „Suie-te, căci vei izbândi!" (I împ. 22.15). Dar împăratul avea un motiv bine întemeiat pentru a pune la îndoială cuvintele lui Mica şi, ca urmare, l-a mustrat: „Şi împăratul i-a zis: «De câte ori trebuie să te pun să juri că nu-mi vei spune decât adevărul în Numele Domnului?»" (I împ. 22.16).

Dacă ai vreo nădejde cu privire la cer şi crezi că fericirea sau chinul veşnic depind de ea, tu trebuie să-ţi cercetezi inima în lumina Cuvântului lui Dumnezeu. Şi după ce ai citit cu atenţie aceste rânduri, îi poruncesc

270

cugetului tău să-ţi spună adevărul întreg: care este. temelia sufletului tău şi dacă poţi nădăjdui sau nu că mântuirea îţi aparţine.

Când Petru a auzit de învierea Domnului Cristos, el n-a crezut din toată inima; dar a alergat cât l-au ţinut picioarele şi s-a uitat în mormânt, dovedind astfel cât de mult îl iubea pe Domnul lui. Astfel, creştine, chiar dacă făgăduinţa vieţii veşnice n-a produs încă o astfel de siguranţă a nădejdii, încât tu să te bucuri de ea fără nici o îndoială, tu îţi poţi demonstra aprecierea faţă de ea încercând să-ţi întăreşti nădejdea şi să îndepărtezi orice îndoială.

3. Nădejdea ta poate fi aspru încercată

Navigatorul înţelept îşi pregăteşte corabia pentru ce este mai rău. El anticipează vremea rea şi vânturile care l-ar putea tulbura mai târziu. Călătoria s-ar putea încheia cu bine, dar el ştie că este mai uşor să-şi ia provizii cu el pe mare, decât să le obţină când se află pe mare. Protecţia nu poate fi găsită cu uşurinţă în vreme de încercare dacă n-a fost căutată în timp de pace. însuşi Dumnezeu ne spune că avem „nevoie de răbdare" - vrea să spună de rezerve de răbdare - „ca, după ce aţi împlinit voia lui Dumnezeu, să puteţi căpăta ce v-a fost făgăduit." (Evr. 10.36). Şi dacă acest lucru este adevărat cu privire la răbdare, este adevărat şi în ce priveşte nădejdea, deoarece răbdarea poartă orice lucru pe spatele nădejdii.

Acum, deoarece noi nu ştim niciodată câtă suferinţă şi ispită va îngădui Dumnezeu în viaţa noastră, noi nu trebuie să renunţăm nicidecum la încercarea de a ne întări nădejdea. Sunt datorii greu de împlinit şi încercări dificil de îndurat care necesită o nădejde tare. Noi trebuie să „păstrăm până la sfârşit încrederea nezguduită şi nădejdea cu care ne lăudăm" (Evr. 3.6).

Page 146: Crestinul in Armatura Completa Vol. 2

Se poate bucura creştinul care are o nădejde slabă? Nu, el se aseamănă cu un vas încărcat, dar găurit; teama de scufundare îi întunecă bucuria proprietarului comorii. Dacă ai spune acestui om să se bucure de moştenirea care-1 aşteaptă în cer, el îţi va spune că s-ar putea să nu ajungă niciodată atât de departe.

A aştepta cu răbdare o vreme îndelungată îndurarea lui Dumnezeu este un lucru greu. „Bine este să aştepţi în tăcere ajutorul Domnului" (în engl.: „Bine este să aştepţi cu nădejde şi în tăcere ajutorul Domnului." N. tr.) (PI. 3.26). O nădejde slabă respiră greu şi nu poate aştepta în linişte. în general, oamenii nerăbdători sunt cel mai greu de mulţumit - ei se plâng dacă nu obţin ce vor şi când vor.

Când credinţa şi nădejdea lui David slăbiseră, el se certa cu oricine. Nici chiar proorocul care i-a adus vestea împărăţiei n-a scăpat de mânia

146

lui şi, toate acestea, deoarece făgăduinţa a venit mai târziu decât aşteptase el. „în neliniştea mea, ziceam: «Orice om este înşelător»" (Ps. 116.11). Făgăduinţa n-a fost amânată nici măcar o zi, însă David a interpretat greşit împlinirea ei, din pricina nerăbdării lui. Dar priviţi-1 pe psalmist când credinţa şi nădejdea lui erau puternice: atunci, el nu era atât de nerăbdător să ceară îndurarea din mâna lui Dumnezeu, ci îşi dădea seama că biruinţa lui se afla în siguranţă în mâinile lui Dumnezeu, ca şi cum ar fi fost în posesia lui: „Cu încredere, Dumnezeule, vei fi lăudat." (Ps. 65.1). Este ca şi cum el ar fi spus: .JDoamne, eu aştept în linişte să Te laud. Sufletul meu nu este tulburat, pentru că Tu întârzii. Eu nu cârtesc, ci îmi pregătesc harpa cu încredere, astfel încât să pot fi gata să cânt când va veni vestea eliberării mele."

Nu este uşor pentru un copil să aştepte cu răbdare până la ora cinei, când vede pregătirile care se fac pentru un mare ospăţ; dar o persoană matură aşteaptă liniştită când masa se serveşte puţin mai târziu decât de obicei. Ceea ce ne face să ne pierdem răbdarea când aşteptăm timpul lui Dumnezeu este lipsa noastră de maturitate şi slăbiciunea darului nostru - în special al nădejdii. întăreşte-ţi nădejdea, şi răbdarea ta va creşte odată cu ea.

într-un cuvânt, creştine, tu trebuie să birui multe încercări şi ispite puternice înainte de a intra pe poarta cerului şi a fi îmbrăcat cu hainele mântuirii. Apără-ţi nădejdea acum şi ea te va apăra în vremea încercării; întăreşte-ţi nădejdea şi ea te va purta prin suferinţe. Toate mădularele trupului au grijă să protejeze capul, spre a nu Fi rănit. Mâinile evită loviturile, iar picioarele aleargă pentru a scoate capul din pericol. Gura este gata să primească medicamentul pentru a-şi trata durerea de cap. Mântuirea reprezintă pentru suflet ceea ce capul este pentru trup: principalul lucru care ar trebui ocrotit. Iar nădejdea este pentru mântuire ceea ce coiful reprezintă pentru cap. Acum, dacă un om este destul de neînţelept ca să-şi pună în pericol capul, aşezându-şi un coif puţin rezistent care să-1 apere de săgeţi, el este şi mai lipsit de pricepere dacă-şi apără mântuirea cu o nădejde slabă. Creştine, biruinţa luptei pe care o duci cu Vrăjmaşul depinde de nădejdea ta; dacă ea eşuează, tu ai pierdut.

Nădejdea este în conflictul cu ispitele şi suferinţa, aşa cum este un prinţ în mijlocul armatei sale; el dă viaţă soldaţilor săi, în timp ce-i priveşte şi-i încurajează să lupte. Dar dacă ei primesc vestea morţii regelui lor, curajul lor dispare. Iată de ce Ahab a insistat să fie aşezat în carul său: pentru a-şi ascunde rănile mortale de privirile soldaţilor lui.

Satan îşi aruncă săgeţile asupra nădejdii tale. Iar dacă aceste săgeţi îşi ating ţinta, duhul tău va sângera profund, iar întrebările vor curge din rana ta: .fot fi iertate cu adevărat păcate atât dc oribile ca ale mele?

272

Pot fi vindecate rănile atât de vechi şi infectate ale poftei? Oare aceste suferinţe pe care le îndur de atâta timp, ar putea fi îndepărtate sau ce-aş mai putea îndura?" Luptă-te ca şi cum ţi-ai apăra viaţa, susţinându-ţi nădejdea rănită în carul făgăduinţei! Nu dispera şi nu-i îngădui Diavolului să calce în picioare sufletul tău! De îndată ce nădejdea ta dă înapoi, acest Diavol blestemat îşi va declanşa răzbunarea, iar suflatul tău va fi lipsit de apărare. Această înfrângere te va zdrobi într-o aşa măsură, încât vei întreba disperat: ,JDe ce să mă gândesc la rugăciune, ascultare şi meditaţie, când şi aşa nu există nici o nădejde?"

Vom chema noi medicul după ce prietenul nostru a murit? Poate fi de folos duşul pe care l-am făcut trupului nostru, când capul este separat de el? Armata s-a împrăştiat de îndată ce s-a răspândit vestea morţii lui Ahab. De asemenea, când nădejdea ta va dispărea, tu vei părăsi orice gând de biruinţă împotriva păcatului şi a lui Satan. Atunci, tu fie vei cădea în ateismul lui Cain, fie vei fi cuprins de groaza cugetului ca Iuda, şi-ţi vei astupa gândurile stării tale disperate într-o mulţime de proiecte lumeşti.

Page 147: Crestinul in Armatura Completa Vol. 2

Acum doresc să-ţi dau un sfat cu privire la modul în care poţi să-ţi întăreşti nădejdea: în primul rând, studiază cu seriozitate Cuvântul Iui Dumnezeu; în al doilea rând, păstrează un cuget curat; în al treilea rând, cere-I lui Dumnezeu o nădejde mai puternică; în al patrulea rând, măreşte-ţi dragostea; în al cincilea rând, antrenează-ţi nădejdea, şi în al şaselea rând, adu-ţi aminte de îndurările din trecut.

CUM SĂ-ŢI ÎNTĂREŞTI NĂDEJDEA

1. Studiază cu seriozitate Cuvântul lui Dumnezeu Creştinul se naşte prin Cuvânt şi el trebuie să se hrănească cu el, altfel harul său se va ofili şi va muri. Pruncul este alăptat de mai multe ori la pieptul mamei lui. După cum Dumnezeu a pregătit hrană în Cuvântul Său pentru a întreţine orice dar duhovnicesc, tot astfel Sf. Scriptură oferă , "hrană tare" pentru a întări nădejdea celor neprihăniţi: „pentru ca, prin răbdarea şi prin mângâierea pe care o dau Scripturile, să avem nădejde." (Rom. 15.4). Diavolul cunoaşte atât de bine acest lucru, încât el munceşte din greu pentru a-1 priva pe creştin de ajutorul care se găseşte în Cuvânt. Şi el are dreptate, căci atâta vreme cât acest râu curge nestingherit şi înveseleşte Cetatea lui Dumnezeu, prin mângâierea făgăduinţelor preţioase, el nu poate cuceri Cetatea.

Diavolul îi privează pe unii oameni de această mângâiere a Sf. Scripturi prin simpla lenevie. Ei se plâng de îndoieli şi temeri precum oamenii trândavi care se plâng de sărăcie în timp ce stau întinşi în pat.

.147

18 - Creştinul în Armătură

Dar ei nu se vor ridica şi nici nu vor cerceta Cuvântul pentru a-şi satisface nevoile spirituale. Dintre toate acestea vând mângâierea cel mai ieftin. Cine are milă de omul înfometat care are pâine în faţa lui, dar refuză să-şi întindă mâna şi s-o ia?

Se întâmplă ca Satan să prezinte unor creştini false aplicaţii ale Cuvântului şi, prin urmare, tulbură duhurile lor. Diavolul este un student strălucit în materie de teologie, şi nu-şi foloseşte cunoştinţele din Sf. Scriptură decât cu scopul de a-1 atrage pe omul sfânt în păcat sau pentru a-i provoca disperarea pentru păcatul comis. El se aseamănă cu un avocat necinstit care-şi foloseşte priceperea numai pentru a pune în încurcătură un om cinstit.

Acum, dacă Satan manipulează Cuvântul cu atâta iscusinţă pentru a slăbi nădejdea ta şi a te priva de moştenirea care-ţi aparţine, tu ar trebui să-ţi dezvolţi o abilitate sfântă pentru a-ţi apăra drepturile şi a-ţi proteja nădejdea. Aşadar, când studiezi Cuvântul, tu trebuie să urmăreşti îndeaproape două ţeluri:

(a) Caută să înţelegi din Cuvânt care sunt condiţiile mântuirii şi ale vieţii în cer

Există unele condiţii, altfel mântuirea ar fi gratuită pentru toţi, indiferent dacă omul crede sau nu. Dacă Dumnezeu n-ar fi pus nişte limite la muntele Sinai şi n-ar fi precizat cine putea să se suie pe munte, atunci oricine l-ar fi putut însoţi pe Moise. Dacă Dumnezeu n-ar fixa nici o condiţie, atunci muntele sfânt al lui Dumnezeu ar putea fi atins de cel mai mare păcătos, tot atât de bine ca şi de cel mai smerit credincios, în ce priveşte mântuirea, Cuvântul prezintă două condiţii corespunzătoare celor două legăminte.

(i) Legământul firii sau legământul Legii. Dumnezeu a făcut acest legământ cu Adam, iar condiţia era ascultarea deplină. Acest lucru nu se mai cere acum, iar omul carebâjbâie la această uşă, în speranţa intrării în viaţă, o va găsi blocată. în acelaşi timp, el se privează de acea uşă adevărată care stă deschisă pentru el. „ Voi, care voiţi să fiţi so-cotiţi neprihăniţi prin Lege, aţi căzut din har." (Gal. 5.4). Prin urmare, tu trebuie să te informezi cu privire la celălalt legământ.

(ii) Legământul harului. Condiţia acestui nou legământ este pocăinţa şi credinţa. El reînnoadă prietenia dintre Dumnezeu şi oameni, ca şi cum Dumnezeu Şi-ar fi iertat prietenii de faptul că L-au părăsit cândva. Luptă-te aşadar să crezi aceste făgăduinţe şi să susţii adevărul ca pe un principiu ireversibil, şi anume că oricine se pocăieşte sincer de păcatele lui şi-L primeşte pe Cristos ca Mântuitor şi Domn cu o „credinţă neprefăcută" intră în posesia Cuvântului şi a legământului lui Dumnezeu pentru iertarea păcatelor lui şi mântuirea sufletului său.

147

Greutatea întregii clădiri a celui credincios se sprijină cu toată puterea pe pocăinţă şi credinţă, încât Duhul lui

Page 148: Crestinul in Armatura Completa Vol. 2

Dumnezeu a înlăturat orice îndoială cu privire la siguranţa lor: „Totuşi" (în engl.: „cu adevărat"), „El suferinţele noastre le-a purtat" (Is. 53.4). Nu există nici o îndoială: El a plătit datoria noastră. Pentru ce altceva ar fi suferit, până la moarte, Fiul lui Dumnezeu? A făcut lucrul acesta pentru a ne oferi o moştenire a răbdării? Da, este adevărat, dar motivaţia completă nu este aceasta, căci unii dintre tovarăşii noştri în credinţă au constituit admirabile exemple în această privinţă. Cu siguranţă, a existat ceva mai mult. El „a luat durerile noastre asupra Lui" şi „a fost zdrobit pentru fărădelegile noastre" (Is. 53.4-5). Această lucrare a fost atât de măreaţă, încât nici un sfânt n-ar fi putut s-o facă pentru noi, ci numai Fiul lui Dumnezeu. „O, adevărat şi cu totul vrednic de primit este cuvântul care zice: «Cristos Isus a venit în lume ca să mântuiască pe cei păcătoşi»" (I Tim. 1.15).

„Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios şi drept ca să ne ierte păcatele" (I Ioan 1.9). De ce s-ar putea teme omul care se pocăieşte? „De aceea şi Dumnezeu, fiindcă voia să dovedească cu mai multă tărie moştenitorilor făgăduinţei nestrămu-tarea hotărârii Lui, a venit cu un jurământ" (Evr. 6.17). Noi nu putem cere mai multă siguranţă decât ne oferă de bunăvoie Dumnezeul nostru credincios. Autorităţile guvernamentale romane nu le cereau magistraţilor să facă jurăminte, considerând că onoarea lor era suficientă pentru a-i face corecţi. Aşadar, cu siguranţă, Cuvântul lui Dumnezeu merită cel mai mare credit, căci El S-a coborât până la a face un jurământ care se va adânci în minţile noastre ca un adevăr neîndoielnic.

(b) Fii convins că eşti un păcătos care se pocăieşte şi crede

în Biblie, noi citim despre o siguranţă întreită: în primul rând, siguranţa priceperii (Col. 2.2), în al doilea rând, siguranţa credinţei (Evr. 10.22) şi în al treilea rând, siguranţa nădejdii (Evr. 6.11). Cunoştinţa formulează afirmaţia, credinţa face presupunerea, iar nădejdea trage concluzia.

Astfel creştinul poate spune: „Ştiu din Cuvântul lui că păcătosul pocăit, care crede, va fi mântuit; cugetul meu îmi demonstrează că eu m-am pocăit şi am crezut. Şi cu toate că sunt nevrednic, eu pot nădăjdui cu tărie că voi fi mântuit". Şi, în funcţie de puterea cu care creştinul se pune de acord cu adevărul lui Dumnezeu şi se pocăieşte, astfel va fi nădejdea lui - tare sau slabă. Dacă încuviinţarea adevărului făgăduinţei este slabă sau dovada credinţei şi a pocăinţei lui este nesigură, atunci nădejdea care se naşte din ele va moşteni infirmităţile părinţilor.

275

2. Păstrează un cuget curat

Trăirea plină de evlavie în această lume şi „aşteptarea fericitei nădejdi" merg împreună (Tit 2.12-13). Astfel, un suflet golit de evlavie trebuie să fie lipsit de orice nădejde reală, iar omul evlavios care este neglijent în umblarea lui sfântă îşi va pierde curând nădejdea.

Orice păcat aduce teamă şi cutremură inima omului care-1 practică. Dar păcatele comise în mod deliberat sunt pentru nădejdea creştinului ceea ce este otrava pentru trup. Păcatele produc un creştin lipsit de viaţă şi fac ca gândurile despre Dumnezeu să-1 înspăimânte: JWi-aduc aminte de Dumnezeu şi gem" (Ps. 77.3); ele îl fac pe om să se teamă să-L privească pe Dumnezeul judecăţii. La urma urmei, ar dori servitorul să vină stăpânul lui şi să-1 găsească beat?

Când prietenii lui Calvin au încercat să-1 convingă să renunţe la studiile sale nocturne, el i-a întrebat dacă ar dori ca Domnul lui să vină şi să-1 găsească lenevind. Ferească Dumnezeu ca moartea să te găsească întins în băltoaca vreunui păcat nemărturisit şi de care nu te-ai pocăit! Ar putea atunci nădejdea ta să te ducă cu bucurie în veşnicie? Poate zbura o pasăre care are o aripă ruptă? Credinţa şi un cuget curat sunt cele două aripi ale nădejdii. Dacă ţi-ai rănit cugetul cu un păcat, reînnoieşte-ţi pocăinţa, astfel încât tu să poţi acţiona cu credinţă pentru iertarea lui şi să-ţi salvezi nădejdea.

Dacă un iudeu şi-ar fi pus chezăşie hainele lui de culcare, Dumnezeu Se angaja în îndurarea Lui că ele îi vor fi restituite înainte de căderea nopţii: „Căci este singura Iui învelitoare...; cu ce are să se culce?" (Ex. 22.27). Nădejdea este învclitoarea celui sfânt care-1 înveleşte pe omul al cărui trup zace în mormânt. în Ps. 16.9, David spune: „Trupul mi se odihneşte în linişte". Creştine, salvează-ţi nădejdea înainte să apună soarele vieţii tale, altfel cu siguranţă vei avea parte de suferinţă. Un om care nu are nici o nădejde a învierii este cuprins de întristare când merge spre mormânt.

3. Cere-I lui Dumnezeu o nădejde mai puternică Iată cum încuraja Pavel sfinţii din Roma: „Dumnezeul nădejdii să vă umple de toată bucuria şi pacea pc care o dă credinţa, pentru ca, prin puterea Duhului Sfânt, să fiţi tari în nădejde" (Rom. 15.13). Dumnezeu este un Dumnezeu al nădejdii; nu numai al primei seminţe, ci şi al întregii recolte a oricărei nădejdi. El nu dă omului sfânt primul dar al mântuirii şi apoi să lase pe seama priceperii lui desăvârşirea acestei

Page 149: Crestinul in Armatura Completa Vol. 2

lucrări.

276

Fii convins că tu-L apreciezi cu smerenie pe Dumnezeu printr-o aşteptare permanentă ca El să te crească spiritual: ,J*uii de leu îşi cer hrana de la Dumnezeu" scrie în Ps. 104.21. Dumnezeu i-a învăţat să-şi exprime dorinţele când le este foame; şi prin aceasta ei au învăţat că Făcătorul lor este şi îngrijitorul lor. La început, pruncul îşi exprimă dorinţele numai prin plâns; dar de îndată ce ştie cine este mama lui, el îşi îndreaptă strigătele spre ea.

Creştine, Tatăl te poate găsi întotdeauna. El cunoaşte nevoia ta, dar ţi-o va împlini atunci când tu strigi către El. Are grijă Dumnezeu de fiarele câmpului? Atunci, cu siguranţă va avea grijă de tine, copilul Său, care trăieşti în casa Lui. Tu ai putea să te rogi pentru mai multe bogăţii şi să nu fii ascultat; dar o rugăciune pentru mai mult har va fi cu siguranţă ascultată curând.

4. Măreştc-ţi dragostea

Dragostea are o influenţă secretă, dar puternică, asupra nădejdii. Moise l-a apărat pe evreu când l-a omorât pe egipteanul cu care se lupta. Iar dragostea ucide teama - unul din cei mai răi duşmani ai nădejdii - şi astfel întăreşte mâna credinţei. Oricine udă seminţele ajută grâul să crească. Ceea ce apasă duhul creştinului este teama, astfel că el nu poate acţiona sau nădăjdui cu putere. „Dragostea desăvârşită izgoneşte frica" (I Ioan 4.18). Femeia slobodă o va îndepărta pe roabă. Frica este un urmaş al lui Agar - ea robeşte pe orice om care are un astfel de sentiment.

Dragostea nu tolerează frica. Sufletul care iubeşte întreabă: Jot să mă tem că Acela Care mă iubeşte cel mai mult mă va răni? La o parte cu voi, frică şi îndoială! Nu este loc pentru voi în inima mea". Dragostea „nu se gândeşte, la rău", este scris în I Cor. 13.5.

Cu cât îl iubeşti mai mult pe Cristos, cu atât vei nădăjdui cu mai multă putere în El şi-L vei aştepta mai liniştit. Aceste două daruri duhovniceşti sunt menţionate deseori în Sf. Scriptură: „Domnul să vă îndrepte inimile spre dragostea lui Dumnezeu şi spre răbdarea lui Cristos!" (II Tes. 3.5). Iubeşte-L şi-L vei aştepta. „Ţinefi-vă în dragostea lui Dumnezeu şi aşteptaţi îndurarea Domnului nostru Isus Cristos pentru viaţa veşnică." (Iuda 21).

5. Antrenează-ţi nădejdea

Aptitudinile se capătă prin exerciţii repetate. La sfârşitul anului tu nu vei avea în seiful tău mai mulţi bani decât ai depus. Desigur, este un lucru bun că nu au scăzut, dar tu i-ai fi putut investi şi astfel să obţii un

149

profit. „Prin urmare, se cădea ca tu să-Mi fi dat banii la zarafi şi, la venirea Mea, Eu Mi-aş E luat cu dobândă ce este al Meu", i-a spus Cristos slujitorului leneş (Mt. 25.27).

Făgăduinţele lui Dumnezeu sunt averea asupra căreia acţionează nădejdea. După cum un om nu poate trăi fără aer, tot astfel credinţa şi nădejdea nu pot trăi fără o făgăduinţă şi fără a se înviora frecevent din ea. De aceea, fă-ţi timp să meditezi la ceea ce a spus Dumnezeu. Dacă ţii la sănătatea ta, nu te mulţumi cu aerul pe care-1 respiri când lucrezi la birou sau acasă, ci mergi din când în când pe câmp pentru a respira un aer curat şi înviorător. Iar dacă eşti un creştin înţelept, tu nu vei fi mulţumit să te gândeşti la făgăduinţele lui Dumnezeu doar atunci când vei fi ocupat, ci vei căuta un loc retras şi te vei bucura meditând asupra lor.

în orice caz, uneori, când creştinul îşi aminteşte de păcatele din trecut, nădejdea lui este zdrobită de amintirile care-i întunecă cugetul. Acesta este timpul cel mai potrivit pentru a culege o făgăduinţă unde poate vedea nădejdea triumfând asupra acestei probleme. David a făcut acest lucru când se afla într-o situajie disperată: „Dacă ai păstra, Doamne, aducerea aminte a nelegiuirilor, cine ar putea sta în picioare, Doamne?" (Ps. 130.3). Dar apoi, el îşi eliberează sufletul de teamă, trăgând concluzia lui ca un adevăr neschimbat: ,JDar la Tine este iertare, ca să fii de temut" (v. 4), adică: ,JDoamne, există iertare în natura Ta; deoarece Tu iei la pieptul Tău o inimă curăţită, există, iertare în făgăduinţa Ta. Nu numai că îndurarea Ta Te conduce spre gânduri de iertare, dar făgăduinţa Ta Te detemiină s-o oferi tuturor celor ce o caută cu smerenie. "David şi-a aşezat temelia în îndurarea şi credincioşia lui Dumnezeu şi apoi a început să-şi clădească nădejdea pentru ea.

Page 150: Crestinul in Armatura Completa Vol. 2

„Eu nădăjduiesc în Domnul, sufletul meu nădăjduieşte în El şi aştept făgăduinţa Lui" (v. 5). El spunea: „Doamne, eu Te cred pe cuvânt şi prin harul Tău cu voi aştepta la această poartă a făgăduinţei şi nu voi pleca până când nu voi primi iertarea păcatelor mele". Această gustare a bunătăţii lui Dumnezeu,a fost atât de dulce, încât David n-a dorit să se hrănească singur din ea, ci a invitat şi alţi oameni evlavioşi s-o guste: „fsraele, pune-ţi nădejdea în Domnul, căci la Domnul este îndurarea şi la El este belşug de răscumpărare! El va răscumpăra pe Israel din toate nelegiuirile lui." (v. 7-8). Deoarece el învăţase să nădăjduiască în credincioşia lui Dumnezeu, David s-a luptat cu disperarea, până când a biruit-o.

Când Satan vine să ne fure nădejdea, de multe ori vine şi o puternică îndoială, datorită măreţiei lucrurilor pe care le nădăjduim. Astfel, sufletul

150

nostru devine atât de copleşit, încât începe să strige: „Oare un răzvrătit ca mine are dreptul să spere că Dumnezeu îl va face fiul şi moştenitorul Lui? Pot să mă bucur de iertarea şi de bunăvoinţa Lui? Ar putea să-mi facă o haină de slavă în cer, unde îi voi sluji, după ce am lucrat atât de puţin pentru El aici pe pământ? Este un lucru prea frumos ca să fie adevărat!" Atunci, noi vom rămâne la fel de surprinşi după cum au fost ucenicii când li s-a adus vestea învierii Domnului.

Acum, creştine, pentru a sări peste această piatră de poticnire, observă caracteristicile măreţiei lui Dumnezeu întipărite pe făgăduinţa Lui. Uneori, El şi le exprimă cu scopul de a elibera gândurile noastre şi de a ne ajuta să credem mai uşor. De exemplu, când Dumnezeu i-a promis lui Avraam lucruri minunate, El a adăugat: ,J5u sunt Dumne-zeul Atotputernic" (Gen. 17.1). Iar profetului i-a spus următoarele cuvinte: „Să se lase cel rău de calea lui şi omul nelegiuit să se lase de gândurile lui; să se întoarcă la Domnul Care va avea milă de el, la Dumnezeul nostru Care nu oboseşte iertând" (Is. 55.7).

Cum este cu putinţă ca nişte copii atât de nevrednici să aibă parte de o îndurare atât de mare? Dumnezeu are propria Sa cale de a ierta păcatele, o cale pe care nici un om n-o poate urma, căci este atât de departe de căile noastre, cât sunt de departe cerurile faţă de pământ. Dacă vei înţelege acest lucru, el va reprezenta cheia pentru a deschide cele mai mari făgăduinţe din Biblie şi vei avea acces la comorile lor negrăite.

Când citeşti o făgăduinţă, adu-ţi aminte de Cel ce a făcut-o în Cuvântul Lui: este Dumnezeu însuşi. Şi când te gândeşti la El, nu-L limita la înţelegerea ta mărginită, ci gândeşte-te întotdeauna la El ca la Fiinţa nemărginită, al Cărei centru este pretutindeni, iac circumferinţa nicăieri! Când gândurile tale s-au înălţat cel mai sus, să ştii că atunci te afli mult mai departe de a atinge slava şi nemărginirea Lui decât omul care vrea să atingă soarele cu mâna lui când se află pe un deal sau un munte. Iată ce înseamnă să atribui măreţie lui Dumnezeu.

Presupune că un împărat promite să adopte un olog sărac şi să-1 facă moştenitorul lui. Mesajul ar putea părea de necrezut omului, când consideră deosebirea dintre bordeiul lui şi palatul regelui. El ar putea crede mai uşor dacă i s-ar oferi o cameră de spital saii un pension potrivit pentru el. Totuşi, recunoaşterea puterii creatoare a regelui, necesară pentru a-1 ridica din mizerie la cea mai înaltă onoare, îl ajută pe acest om să realizeze că acest lucru ciudat nu poate fi chiar imposibil.

Dacă ne gândim doar la nevrednicia noastră în ce priveşte cerul, nu vom înţelege niciodată că suntem printre aleşii care se vor bucura de el. Dar când credem plăcerea pe care Dumnezeu o are în a-Şi demonstra măreţia - făcând fericite nişte creaturi mizerabile în loc să le condamne

279

pentru veşnicie - şi preţul pe care El l-a plătit ca îndurarea Lui să se apropie de noi, atunci îl vom vedea ca pe Dumnezeul Cel Preaînalt! Când cântărim şi medităm Ia aceste adevăruri, ele ne deschid inimile, chiar dacă sunt ferecate cu mii de legături, pentru a crede fără nici o urmă de îndoială ceea ce a spus El.

6. Adu-ţi aminte de îndurările din trecut

Când duhul creştinului este tulburat de temeri mari cu privire la viitor, el poate citi istoria îndurărilor lui Dumnezeu faţă de el. Astfel, el îndură noaptea încercării cu linişte şi nădejde. Dar cei ce nu şi-au notat în memoriile lor manifestările de dragoste ale lui Dumnezeu faţă de ei, se lipsesc de compania plăcută a mângâierii.

Page 151: Crestinul in Armatura Completa Vol. 2

Uneori, câteva cuvinte rostite de avocatul apărării conduc la achitarea unui om care altfel şi-ar petrece restul vieţii în închisoare. Şi, de multe ori, amintirea unei singure experienţe eliberează sufletul din starea de disperare - o temniţă în care Diavolul doreşte să-1 închidă pe creştin. îndurările lui Dumnezeu faţă de David au fost deseori subiectul meditaţiilor şi cântecelor lui; iar când nădejdea lui se prăbuşea, el şi-o recăpăta aducându-şi aminte de bunătatea Domnului: „Atunci îmi zic: «Ceea ce mă face să sufăr...»" (în engl.: „Atunci am spus: «Iată nelegiuirea mea. Dar tot voi lăuda lucrările Domnului»" (N. tr.) (Ps. 77.10).

Când un câine de vânătoare a pie.rdut urma, el se întoarce pentru a o regăsi şi continuă să alerge mai încrezător şi mai sigur pe sine decât înainte. Astfel, creştine, când îţi pierzi nădejdea şi pui la îndoială mântuirea ta în lumea de dincolo, priveşte înapoi să vezi ce a făcut Dumnezeu pentru tine în această lume.

Noi primim aici plata unor făgăduinţe; dar pentru celelalte trebuie să aşteptăm până vom ajunge în cer. Dumnezeu împlineşte unele făgăduinţe ca o arvună a credinţei noastre, ca şi celelalte să fie plătite la timpul lor. Şi fiecare judecată trimisă asupra celui păcătos constituie o plată parţială a întregii sume a mâniei pe care Dumnezeu i-o va plăti în iad. Dar El a promis că „păcatul nu va stăpâni asupra voastră" (Rom. 6.14), nici chiar în viaţa aceasta. Priveşte chitanţele tale.

A fost nimicită puterea păcatului în viaţa ta? Prinţul acestei lumi, pe care odată l-ai ascultat de bunăvoie, a fost detronat în inima şi sentimentele tale? Fie ca acest lucru să-ţi dea siguranţa că vei avea deplină stăpânire asupra păcatului în cer, de vreme ce a început să-şi piardă puterea asupra ta aici pe pământ.

Observaţi cum nădejdea lui David cu privire la sfinţenia desăvârşită a cerului s-a întărit din curăţia ce începuse aici pe pământ. Mai întâi, el

151

şi-a mărturisit credinţa în Dumnezeu şi apoi aşteptarea din partea Lui: ,J)ar eu, în nevinovăţia mea, voi vedea Faţa Ta: cum mă voi trezi, mă voi sătura de chipul Tău" (Ps. 17.15).

Ai simţit mâna protectoare a lui Dumnezeu cum te-a păzit de a te scufunda în ispitele şi necazurile tale? David ştia acest lucru şi-şi hrănea nădejdea pentru mântuirea eternă, cu recunoaşterea ajutorului lui Dumnezeu: „Tu m-ai apucat de mâna dreaptă" (Ps. 73.23). Astfel, nădejdea l-a condus din ce în ce mai aproape de dorinţa lui: ,JAă vei călăuzi cu sfatul Tău, apoi mă vei primi în slavă" (v. 24).

După cum amintirea bunătăţii lui Dumnezeu întăreşte nădejdea de mântuire a creştinului, ea îi înalţă capul deasupra celor mai crâncene lupte ale vieţii. Cu siguranţă, David ar fi fost mult mai înspăimântat de înfăţişarea impunătoare şi purtarea josnică a lui Goliat, dacă nu şi-ar fi amintit de uciderea ursului şi a leului. Figurat vorbind, David îl ucisese deja pe acest uriaş netăiat împrejur, atunci când zdrobise în bucăţi acele fiare. Şi, prin urmare, acesta a fost scutul pe care l-a ridicat ca o apărătoare când s-a îndreptat spre Goliat: „Domnul, Care m-a izbăvit din gheara leului şi din laba ursului? mă va izbă vi şi din mâna acestui filistean. " (I Sam. 17.37).

Experienţele cu Dumnezeu din trecut sunt o temelie sigură pentru a nădăjdui în El, în mijlocul situaţiilor dificile prin care trecem acum, şi, totodată, un argument puternic în rugăciune. Sfinţii folosesc aceste experienţe pentru a spune Tatălui ceea ce El deja a făcut pentru ei şi pentru a aştepta continua Sa grijă. „Scapă-mă din gura leului şi scoate-mă din coarnele bivolului" (în engl.: „Căci Tu m-ai scos din coamele bivolului". N. tr.). (Ps. 22.21). Un creştin se poate ruga în credinţa experienţei din trecut şi poate aştepta un răspuns favorabil când îndurările primite sunt rugăciunea pentru ceea ce doreşte el în prezent.

Dumnezeu intenţionează mai multă mângâiere în fiecare îndurare decât poate acumula îndurarea în ea însăşi. De exemplu, presupune că te-ai rugat lui Dumnezeu să te vindece şi El ţi-a răspuns smulgându-te din ghearele morţii. Totuşi, mângâierea acestei îndurări deosebite^ deşi este bună, reprezintă lucrul cel mai mărunt pe care Dumnezeu îl are în vedere pentru tine. Căci El doreşte ca ea să constituie un suport când credinţa şi nădejdea ta sunt clătinate de orice criză viitoare. „Ai zdrobit capul leviatanului, l-ai dat să-1 mănânce fiarele din pustie' (Ps. 74.14). în îndurarea arătată de Dumnezeu la Marea Roşie, El Se gândea la ceea ce Israel va avea nevoie pentru a trăi 40 de ani în pustie. El dorea nu numai ca ei să se ospăteze din bucuria acestei îndurări prezente, ci totodată, s-o păstreze cu fermitate în mintea lor. Astfel,

281

Page 152: Crestinul in Armatura Completa Vol. 2

credinţa lor n-ar fi fost lipsită de nici o masă în pustia aridă, în tot timpul cât trebuiau s-o străbată. Uneori, un creştin nu are pe masa lui altceva decât făgăduinţa şi experienţa lui; şi oricine nu este în stare să-şi ospăteze sufletul cu aceste două meniuri merită să ra"bde de foame.

Dumnezeu compară făgăduinţa Lui cu „ploaia" care face pământul „să rodească şi să odrăslească, pentru ca să dea sămânţă semănătorului şi pâine celui ce mănâncă" (Ps. 55.10). De ce ai dori numai jumătate din beneficiul îndurării lui Dumnezeu? Când El îşi împlineşte făgăduinţa şi te scapă din necaz, tu eşti mângâiat iar inima ta arde de mulţumire. Iată „pâinea pentru cel ce mănâncă" - un lucru ce te satisface pentru moment. Dar unde este „sămânţa semănătorului"? Niciodată fermierul nu consumă toată recolta de grâu, ci opreşte o parte pentru sămânţa care să dea o recoltă nouă. Deci, tu n-ar trebui doar să te ospătezi cu bucuria îndurării, ci să păstrezi amintirea ei ca o nădejde - sămânţă, pentru a te întări să aştepţi de la Dumnezeu mai multă îndurare şi ajutor la vreme de nevoie.

Tu ai văzut cum Dumnezeu Şi-a întins braţul pentru a te ajuta. Deci, dacă nu crezi că el şi-a pierdut puterea sau întrebuinţarea lui, nădejdea tot mai are un suport pe care să se sprijine, pentru a te ridica deasupra apelor. Câtă vreme omul s-a sprijinit pe puterea lui Dumnezeu, el n-a căzut niciodată în disperare.

O altă cale de a-I îngădui lui Dumnezeu să te scoată din disperare este să-ţi aminteşti cât de des a dovedit El necredinţa ta ca fiind un profet fals. N-a bătut El la uşa ta cu mângâiere şi eliberare, după ce tu deja ai aruncat candela nădejdii şi ai renunţat să priveşti la El? Dumnezeu a venit la Ezechia după ce el a ajuns la concluzia că situaţia lui era disperată (Is. 38.10-11). Ai rămas vreodată singur şi plin de teamă, ca şi cum ar fi venit o noapte eternă, şi n-ar mai fi existat o altă dimineaţă? Totuşi, chiar şi atunci Dumnezeu a dovedit mincinoase toate acele gânduri de disperare prin surpriza îndurării pe care ţi-a oferit-o cu blândeţe, dar pe care tu n-ai căutat-o. Aşadar, de ce te laşi înspăimântat mereu de gândurile tale de neîncredere, pe care Dumnezeu le-a dovedit de atâtea ori mincinoase? încetează să-ţi hrăneşti speranţele cu rămăşiţele temerilor nimicite!

De asemenea, adu-ţi aminte că atunci când erai cuprins de nerăbdare şi disperare datorită suferinţelor tale, îndurarea lui Dumnezeu a fost la lucru în tot acest timp pentru a te elibera. în această privinţă, David constituie un exemplu: „în neliniştea mea ziceam: «Orice om este înşelător»". Cum voi răsplăti Domnului toate binefacerile Lui faţă de mine?" (Ps. 116.11-12); „în pornirea mea nechibzuită, ziceam: «Sunt izgonit dinaintea Ta!» Dar Tu ai auzit glasul

152

rugăciunilor mele când am strigat spre Tine" (Ps. 31.22). De fapt, el spunea: „M-am rugat cu o credinţă atât de mică, încât mi-am anulat propria rugăciune! Am crezut că situaţia mea era atât de deznădăjduită, dar Dumnezeu a iertat duhul meu nechibzuit şi mi-a oferit îndurarea în care am crezut atât de puţin". Iar prin experienţa lui, David întăreşte nădejdea tulburată a oricărui sfânt: „Fiţi tari şi îmbărbătaţi-vă inima, toţi cei ce nădăjduiţi în Domnul!" (v. 24)

ÎNDEMN PENTRU CEI CE N-AU COIFUL NĂDEJDII Dacă tu tot nu ai coiful nădejdii, şi dacă nu eşti lipsit complet de simţire, ar trebui să te gândeşti în primul rând cum să-1 obţii. începe-ţi căutatea făcând loc în gândurile tale pentru aceste trei consideraţii: în primul rând, lipsa nădejdii este o problemă de mare tristeţe; în al doilea rând, este posibil să obţii nădejdea mântuirii şi, în al treilea rând, ia în calcul înfiorătoarea perspectivă de a fi aruncat în pierzarea veşnică.

1. Lipsa nădejdii provoacă o mare tristeţe

în Ef. 2.12, Pavel spune că omul fără Dumnezeu este lipsit de nădejde: „...fără nădejde şi fără Dumnezeu în lume". „Inima celor răi este puţin lucru", spune Solomon (Pv. 10.20). De ce? Ea nu-L are pe Dumnezeu pentru a-i oferi valoare. Dacă Dumnezeu, Care este lumină, nu este în mintea fa, tu eşti orb. Dacă Dumnezeu nu este' în cugetul tău pentru a-1 linişti, tu trebuie să fii un demon răzvrătit sau un ateu nebun. Dacă Dumnezeu nu locuieşte în tine, atunci este Diavolul; căci inima omului este o casă care nu va rămâne nelocuită. ,

Tu nu-ţi poţi permite să fii fără nădejde în viaţă sau în moarte. Este o lege tristă cea care înlătură dreptul unui copil răzvrătit la moştenirea sa. Dar chiar dacă ai avea bogăţie, ea reprezintă tot ce ai. Oare nu te doare inima când te gândeşti că întreaga ta răsplată îţi este oferită aici, iar atunci când sfinţii vor începe s-o primească pe-a lor, tu nu vei avea nimic?

Totuşi, este cu mult mai rău să fii lipsit de această nădejde când se apropie moartea. Prizonierul condamnat ar prefera să stea în celula lui, decât să accepte eliberarea din mâna călăului. Sufletul lipsit de nădejde preferă să-şi petreacă

Page 153: Crestinul in Armatura Completa Vol. 2

veşnicia în cea mai rea temniţă de pe pământ, decât să fie alinat de durerea lui în chinul iadului. Iată confuzia din gândurile oamenilor vinovaţi când sufletul părăseşte trupul lor. Dacă bocetele prietenilor îndureraţi de moartea unui om fac acest drum şi mai greu, cu cât mai mult groaza din cugetul păcătosului îl va înspăimânta când va vedea flăcările cumplite ale destinaţiei lui apropiate!

Oare îţi distrugi viaţa irosindu-ţi timpul cu fleacuri, când sufletul tău n-a primit mântuirea? îţi răsfeţi şi-ţi aranjezi trupul, în timp ce sufletul

283

tău doarme în iad? Aceasta este ca şi cum ţi-ai vopsi uşa când casa este cuprinsă de flăcări. Ţi-ar sta mult mai bine să-L chemi pe Dumnezeu şi să-ţi plângi cu pocăinţă păcatele la picioarele Lui, decât să te cufunzi în plăcerile trupeşti şi să îngădui cugetului tău amorţit să liniştească pentru moment gândul înspăimântător al apropiatei tale pedepse.

2. Este posibil să obţii nădejdea mântuirii

Nu mă refer la starea în care te găseşti acum, căci este cu neputinţă să ajungi în cer fără mântuire, după cum este imposibil ca Dumnezeu să mintă. Dacă oricare din demonii din iad ar avea o mie de lumi la dispoziţia lui, el le-ar da pe toate pentru această nădejde şi ar considera acest lucru un chilipir.

Dar tu ai nenumărate făgăduinţe rostite de gura unui Dumnezeu credincios, că dacă-L vei căuta la timpul şi în felul Lui, pe cât este de sigur că Dumnezeu Se află astăzi în cer, tu vei trăi cu El în slavă. „ Voi, care căutaţi pe Domnul, veselă să vă fie inima!" (în engl.: „Veţi trăi voi, care căutaţi pe Domnul". N. tr.). (Ps. 69.32). Există milioane de oameni binecuvântaţi, care trăiesc acum în cer, experimentând adevărul acestui cuvânt şi care, altădată, n-aveau un drept mai mare la cer decât ai tu acum. Acel loc nu este atât de populat, încât Dumnezeu să nu-ţi poată oferi şi ţie o cameră, dacă doreşti să mergi acolo.

Una din rugăciunile pe care Cristos le-a făcut pe pământ va ţine deschisă poarta cerului pentru toţi cei ce vor crede în El până la sfârşitul lumii:. „Şi Mă rog nu numai pentru ei, ci şi pentru cei ce vor crede în Mine prin cuvântul lor." (Ioan 17.20). Această rugăciune ar trebui să facă să-ţi tresalte inima în piept, aşa cum pruncul din pântecele Elisabetei a trcsăltat când Fecioara Măria şi-a rostit urarea.

Păcătosule, să nu spui niciodată că slujitorii Bisericii ţi-ar cere să urci un munte prea abrupt sau să ataci o cetate de necucerit. Acest lucru este rostit de Satan şi de inima ta necredincioasă. Şi atâta timp cât asculţi ce-ţi spun ei, vei fi gata să faci ce-ţi sugerează. Dar orice ar spune ei, să ştii următorul lucru: dacă nu vei avea parte de cer, Domnul nu va fi nicidecum vinovat de sângele tău; condamnarea va sta la uşa ta.

Dumnezeu este gata să dăruiască ceea ce a promis, dar tu te-ai îndepărtat de bunăvoie de viaţa veşnică. Şi orice argument ar aduce buzele tale, inima ta tot n-ar accepta condiţiile Lui. Astfel, când juriul ceresc va întreba cum a ajuns sufletul tău la un sfârşit atât de nenorocit, tu vei fi găsit vinovat de propria-ţi condamnare. Nici un alt om nu-L pierde pe Dumnezeu, decât acela care doreşte să se separe de El.

153

3. Gândeşte-te ce cumplit este să fii aruncat în pierzarea veşnică

Ce epitaf trist pentru mormântul unui om: ,Aiei zace un om care s-a sinucis, care s-a autodistrus. Acesta este bărbatul, aceasta este femeia care nu vor mai putea fi salvaţi". Ei au văzut iadul cu ochii lor şi, totuşi, s-au aruncat în el, ignorând invitaţiile făcute de Cristos prin Duhul Său şi prin slujitorii Evangheliei, ţ

Omul care-şi priveşte calui înfometat, când are belşug de fân pentru a-1 hrăni, dă dovadă de o mare cruzime; el ar fi şi mai lipsit de inimă dacă şi-ar auzi servitorul strigând după pâine şi l-ar refuza. încă şi mai condamnabil ar fi un asemenea gest în cazul unui copil sau soţiei. Dar, deoarece firea strigă cel mai tare pentru auto-apărare, cea mai mare cruzime care poate fi săvârşită contra legilor naturii este să uităm responsabilitatea pe care o datorăm vieţii noastre. Reprezintă întruchiparea cruzimii faptul ca păcătosul să-şi înfometeze sufletul respin-gându-L pe Cristos, ,J>âinea vieţii".

Numai unii oameni bolnavi psihic se sinucid; dar sinuciderea spirituală este ceva obişnuit. Dacă intri într-o casă în

Page 154: Crestinul in Armatura Completa Vol. 2

orice zi a săptămânii, vei putea găsi oameni care atentează la viaţa sufletelor lor. Ei poartă cuţitul - vreau să spun păcatele lor dragi - cu care să se înjunghie! Unii sunt dornici să cheltuiască tot ce au cu doctorii când vieţile lor le sunt ameninţate, totuşi, ei sunt atât de cruzi faţă de sufletele lor bolnave, încât îl îndepărtează pe Cristos, Doctorul cel mare, când de bunăvoie vine să-i vindece.

într-un cuvânt, oamenii angajează un belşug de înţelepciune şi discreţie în aranjarea afacerilor lumeşti; totuşi, când vine vorba de cer şi mântuirea sufletelor lor, ei nu mai sunt aceiaşi oameni. Este ca şi cum un om pregăteşte hrană pentru toţi slujitorii lui, dar, în schimb, ei nu-1 lasă să mănânce; aşadar, el este singura persoană flămândă din casă. Oamenii au grijă de trupul lor, de casă şi de familie; dar în acelaşi timp, ei flămânzesc. Puterea unor pofte îi împiedică să-şi folosească înţelepciunea şi priceperea pentru a căuta mântuirea. Aşadar, cum ar putea sufletele lor să nădăjduiască în supravieţuire sau prosperitate?

CAPITOLUL 11

A ZECEA CONSIDERAŢIE: SABIA CREŞTINULUI

„Şi sabia Duhului, care este Cuvântul lui Dumnezeu" (Ef. 6.17).

Aici ne este înmânată a şasea şi ultima componentă a armăturii celui credincios: sabia Duhului. De-a lungul timpului, sabia a reprezentat una din cele mai necesare şi cele mai folosite componente ale echipamentului unui soldat. Un pilot fără hartă, un student fără cartea lui şi un soldat fără sabie - toţi sunt ridicoli. Dar, mai presus de acestea, este absurd să gândeşti să fii creştin fără să ai cunoştinţa Cuvântului lui Dumnezeu şi o anumită abilitate în folosirea acestei arme.

Cuvântul folosit în mod obişnuit în Sf. Scriptură pentru război este „sabia". „Voi chema sabia peste toţi locuitorii pământului" (Ier. 25.29), adică: „ Voi trimite război". Acum, o astfel de armă este Cuvântul lui Dumnezeu în mâna creştinului. Prin ascuţişul săbiei el îşi ucide toţi vrăjmaşii şi face mari fapte de vitejie: „Ei l-au biruit prin sângele Mielului şi prin cuvântul mărturisirii lor" (Ap. 12.11). Dar înainte de a discuta mai în detaliu despre sabia Duhului, să observăm tipul armelor prezente aici pentru uzul creştinului, precum şi locul şi ordinea lor.

TIPUL ARMELOR NECESARE CREŞTINULUI

Această armă este folosită atât pentru apărare cât şi pentru atac. Celelalte componente ale armăturii descrise de apostol sunt arme de apărare: cingătoarea, platoşa, scutul şi coiful. Dar sabia are un dublu rol: apără pe creştin şi-1 răneşte pe duşman.

1. Pentru apărare

Indiferent cât de strălucite ar fi celelalte componente ale armăturii creştinului, el ar fi foarte uşor dezarmat dacă n-ar avea sabia în mâna

286

lui. Şi, cu siguranţă, credinciosul ar fi dezbrăcat de toate darurile lui duhovniceşti, dacă n-ar avea această sabie care să le apere şi să-1 păzească şi pe el de furia lui Satan. ,J?acă n-ar fi fost Legea Ta desfătarea mea, aş fi pierit în ticăloşia mea." (Ps. 119.92).

Aceasta se aseamănă cu sabia învăpăiată care-1 ţinea pe Adam departe de Paradis. Deseori, omul sfânt este comparat cu grădina lui Cristos; iar cu sabia Cuvântului, el îşi păzeşte grădina pentru a nu fi jefuită de mângâierile şi darurile lui Dumnezeu, prin atacurile permanente ale lui Satan. Cuvântul lui Dumnezeu este o groază pentru Satan; căci nu poate să-şi înăbuşe frica faţă de el. Numai să spună Cristos: ,,Este scris", că Diavolul aleargă ameţit şi înspăimântat. Şi sfinţii au descoperit că arma cea mai potrivită pentru a se apăra împotriva ispitelor arzătoare ale lui Satan este cuvântul rostit de buzele binecuvântate ale lui Cristos.

întreabă-1 pe David ce armă a folosit pentru a îndepărta loviturile duşmanului şi îţi va spune că a fost Cuvântul lui Dumnezeu. „Cât priveşte legăturile cu oamenii, eu, după cuvântul buzelor Talc, mă feresc de calea celor asupritori" (Ps. 17.4), adică: ,frin ajutorul Cuvântului Tău, eu m-am păzit de acele legături rele care-i distrug pe cei ce nu au această armă".

2. Pentru atac

Page 155: Crestinul in Armatura Completa Vol. 2

Dacă sabia îl apără pe soldat, de asemenea îl răneşte pe duşman. Astfel, Cuvântul lui Dumnezeu este o sabie care ucide şi, în acelaşi timp, o sabie care protejează. Nu numai că ea îl păzeşte pe credincios să cedeze în faţa unei ispite din afară, dar ea ucide poftele dinăuntru şi desăvârşeşte biruinţa. Un om îşi poate birui vrăjmaşul într-o zi, dar să fie înfrânt de el în ziua următoare. Iar unii ar putea birui pentru moment lumea, dar în cele din urmă să fie nimiciţi de duşmanul ascuns al poftei care niciodată n-a fost distrus prin puterea Cuvântului.

ORDINEA ŞI LOCUL ACESTEI COMPONENTE A ARMĂTURII Apostolul îi recomandă creştinului toate celelalte componente ale armăturii şi apoi insistă asupra acestei săbii. Deşi Duhul lui Dumnezeu nu Se mărgineşte la folosirea exclusivă a unor metode, permiteţi-mi să vă ofer o dublă semnificaţie a locului şi ordinii acestei săbii.

1. Darurile Duhului Iui Dumnezeu sunt necesare pentru folosirea corectă a Cuvântului

Nimic altceva nu este mai batjocorit decât Cuvântul, deoarece oamenii se apropie de el cu inimi pângărite. Ereticul se foloseşte de Biblie

155

pentru a-şi susţine doctrina falsă, dar cum s-ar putea ca naşterea ei monstruoasă să aibă la bază Cuvântul curat al lui Dumnezeu? Cu siguranţă, deoarece el se apropie de Cuvânt fără cingătoarea sincerităţii -iar Dumnezeu îl lasă să piardă adevărul.

Un alt om citeşte Cuvântul şi este mai împietrit în poftele lui decât înainte. El îşi însuşeşte o falsă siguranţă din greşelile unor sfinţi şi continuă cu îndrăzneală să se scufunde în păcatele lui. Acest om obraznic se apropie de Cuvânt cu o inimă nesinceră, dar aşteaptă ca platoşa neprihănirii să-1 apere de ispitele înfricoşătoare.

Mai există o altă categorie de oameni care, deşi sunt lipsiţi de credinţa care să dea viaţă adevărului şi mustrărilor cugetului lor, aleargă plini de curaj spre vârful acestei săbii şi-L provoacă pe Dumnezeu să-i lovească cu ea: „Unde este cuvântul Domnului? Să se împlinească dar" (în engl.: „acum". N. tr.) (Ier. 17.15). Dispreţul lor se joacă cu această sabie sfântă şi plini de îndrăzneală strigă: ,Ămeninţările tale înfricoşătoare spun că judecăţile lui Dumnezeu se apropie. Să le vedem. Oare sabia lui Dumnezeu este ruginită, de-I ia atâta timp să o scoată din teacă?"

Iar sufletul disperat, fără un coif al nădejdii, nu este într-o stare mai bună. în loc să ridice Cuvântul pentru a se apăra împotriva temerilor unui cuget vinovat, el se năpusteşte asupra armei oferite lui pentru a-şi ucide vrăjmaşul şi îşi nimiceşte propriul suflet. Iată de ce apostolul prezintă mai întâi celelalte componente şi apoi le oferă sabia pentru a o folosi spre binele lor. O sabie în mâna unui nebun şi Cuvântul lui Dumnezeu în gura omului păcătos sunt folosite doar pentru a-i răni pe amândoi, precum şi pe cei mai apropiaţi prieteni ai lor.

2. Fără Cuvântul lui Dumnezeu, creştinul nu poate fi în siguranţă Chiar după ce creştinul şi-a încins pieptul cu platoşa neprihănirii, şi-a luat în mână scutul credinţei şi şi-a pus pe cap coiful nădejdii, el trebuie să-şi mai ia şi sabia Duhului, care este Cuvântul lui Dumnezeu. El nu este o carte oferită pentru a fi citită de cei mai slabi studenţi din şcoala Iui Cristos, ci de cei mai străluciţi, apţi pentru academia cerească. Este asemenea regulii unui arhitect care sună astfel: „Este la fel de necesar să aşezi piatra din vârf a construcţiei la sfârşitul vieţii, ca şi temelia la începutul ei". Numai un constructor nechibzuit îşi aruncă firul cu plumb înainte de a termina casa.

Acum vin să ridic arma aşezată înaintea ta - „şi sabia Duhului, care este Cuvântul lui Dumnezeu". Observaţi trei părţi în acest text: în primul rând, arma însăşi; în al doilea rând, de ce Cuvântul lui Dumnezeu este numit sabia Duhului; şi, în al treilea rând, cum să foloseşti această sabie.

288

I. ARMA ÎNSĂŞI

încep cu arma însăşi - „sabia Duhului, care este Cuvântul lui Dumnezeu". La început, am prezentat sabia scoasă din teacă, apoi am pus-o din nou în teacă, pentru a o mânui sub metafora de sabie. Aici observăm caracterul dublu al Cuvântului lui Dumnezeu: în primul rând, Fiul veşnic al lui Dumnezeu şi, în al doilea rând, cuvântul rostit al lui Dumnezeu, variind în funcţie de metodele diferite prin care îşi descoperă gândul Lui.

CE SE ÎNŢELEGE PRIN CUVÂNTUL LUI DUMNEZEU

Page 156: Crestinul in Armatura Completa Vol. 2

1. Fiul veşnic al lui Dumnezeu

„Cuvântul era cu Dumnezeu şi Cuvântul era Dumnezeu" se scrie în Ioan 1.1. Iar în Ap. 19.13 citim: „Era îmbrăcat cu o haină muiată în sânge. Numele Lui este: Cuvântul lui Dumnezeu". Aceste texte vorbesc de o persoană, şi nu poate fi altcineva decât Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu. Dar nu Cristos este Cuvântul lui Dumnezeu la care se referă acest text. Mai degrabă Duhul este sabia lui Cristos, decât Cristos sabia Duhului: ,JDin gura Lui ieşea o sabie ascuţită, ca să lo-vească Neamurile cu ea" (Ap. 19.15).

2. Cuvântul mărturisit al lui Dumnezeu, în concordanţă cu celelalte căi prin care El îşi descoperă gândul

Când pământul avea doar câţiva locuitori şi ei trăiau mulţi ani, Dumnezeu îşi descoperea gândurile Sale oamenilor prin vise şi viziuni şi prin descoperiri imediate faţă de martori credincioşi, care, la rândul lor, îi învăţau pe semenii lor. Ei au trăit atât de mult, încât doar trei oameni sfinţi au putut'păstra puritatea religiei prin tradiţie de la moartea lui Adam până în vremea dinaintea coborârii israeliţilor în Egipt. Astfel, Dumnezeu a amânat scrierea Cuvântului Său mărturisit, deoarece el a fost păstrat în siguranţă de câţiva oameni demni de încredere.

Dar, după ce zilele omului au fost scurtate, iar oamenii s-au înmulţit, Dumnezeu a scris cu propriul deget cele Zece Porunci, pe table de piatră, pentru a-Şi păzi poporul de idolatrie şi o închinare păcătoasă. Mai târziu, El i-a poruncit lui Moise să scrie celelalte cuvinte pc care le-a auzit de la El pe munte; şi tot timpul, Dumnezeu a continuat să-Şi arate voia prin descoperiri supranaturale.

în cele din urmă, Dumnezeu a găsit plăcere să-Şi finalizeze Cuvântul Său sfânt prin Cristos, marele învăţător al Bisericii, şi prin apostoli,

156

19 - Creştinul în Armătură

lucrătorii Săi publici, pentru ca sfinţii să-L folosească până la sfârşitul lumii. Blestemul lui Cristos este adresat oricărui om care adaugă sau scoate ceva din Cuvântul scris al lui Dumnezeu: „...dacă va adăuga cineva ceva la aceste cuvinte, Dumnezeu îi va adăuga urgiile scrise în cartea aceasta. Şi dacă scoate cineva ceva din cuvintele cărţii acestei proorocii, îi va scoate Dumnezeu partea lui de la pomul vieţii şi din cetatea sfântă, scrise în cartea aceasta". (Ap. 22.18-19).

Sf. Scriptură este singura carte în care sunt menţionate toate căile prin care li S-a descoperit Dumnezeu în mod direct oamenilor, şi noi trebuie s-o primim ca pe Cuvântul neîndoielnic al lui Dumnezeu. El cuprinde o cale desăvârşită a credinţei şi vieţii, filele din urmă" sunt numite astfel, deoarece noi nu trebuie să mai aşteptăm vreo altă descoperire a gândurilor Sale faţă de noi. „După ce a vorbit în vechime părinţilor noştri prin prooroci, în multe rânduri, şi în multe chipuri, Dumnezeu, la sfârşitul acestor zile, ne-a vorbit prin Fiul' (Evr. 1.1).

SFINTELE SCRIPTURI CONŢIN CUVINTELE VREDNICE DE CREZARE ALE LUI DUMNEZEU

Prin Sf. Scripturi eu înţeleg Vechiul şi Noul Testament care constituie temelia pe care este clădită credinţa noastră; „...fiind zidiţi pc temelia apostolilor şi proorocilor" (Ef. 2.20). Şi ele au venit atât de rapid din mintea şi inima sinceră a lui Dumnezeu, după cum iese respiraţia din trupurile noastre. „Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu" (II Tim. 3.16), adică rostită de El.

Atât subiectul cât şi cuvintele au fost alese de Dumnezeu; căci lucrurile vorbite de ei nu erau rostite cu „vorbiri învăţate de la înţelepciunea omenească, ci cu vorbiri învăţate de Ia Duhul Sfânt" (I Cor. 2.13). Dumnezeu nu ne-a oferit în Sf. Scriptură o temă pentru a fi lărgită, ci S-a limitat la ceea ce a spus El. Iată de ce nici o Scriptură nu trebuie să fie înţeleasă prin propria noastră interpretare; ci trebuie s-o lăsăm să se explice singură. Un text din Sf. Scriptură luminează un altul, deoarece ea nu redă gândurile unor oameni, „ci oamenii sfinţi au vorbit de la Dumnezeu mânaţi de Duhul Sfânt" (II Pet. 1.21).

Oamenii au nevoie de argumente pentru a dovedi veridicitatea cuvintelor rostite de ei; dar Cuvântul lui Dumnezeu este martorul suficient pentru El însuşi. Ceea ce redă adevărul curat trebuie să fie o mărturie liberă. Cristos a considerat că este înjositor să împrumute din mărturia unui om şi S-a îndreptat spre El însuşi potrivit cu ceea ce

290

Page 157: Crestinul in Armatura Completa Vol. 2

Scriptura spusese despre El; şi El a fost mai mult decât dornic să rămână sau să cadă din opinia vrăjmaşilor Lui în lumina acestei mărturii scrise.

Duhul lui Dumnezeu înalţă inima să creadă Cuvântul lui Dumnezeu, depunând El însuşi mărturie pentru ceea ce este scris. Apoi, El pecetluieşte aceste adevăruri în inima credinciosului. Astfel, doresc să vă împărtăşesc câteva argumente din Scriptură care dovedesc originea ei divină. Topica generală a demonstraţiei mele este următoarea: în primul rând, importanţa subiectului Sf. Scripturi, şi, în al doilea rând, efectele supranaturale produse de ea.

DIVINITATEA SCRIPTURII: IMPORTANŢA SUBIECTULUI EI Subiectul dezbătut în Sf. Scriptură demonstrează originea sa divină; ea nu poate fi un produs al omului. Haideţi acum să vedem dacă Biblia este sau nu o reflectare a trăsăturilor lui Dumnezeu. Iată aspectele Sf. Scripturi pe care le vom examina: primul, istoric; al doilea, profetic; al treilea, doctrinal; şi al patrulea, instructiv.

1. Istoric

în această secţiune, haideţi să analizăm: în primul rând, vechimea subiectului; în al doilea rând, simplitatea şi sinceritatea scriitorilor.

(a) Vechimea subiectului

Ce resurse poate găsi un om în studiul său pentru a-i permite să scrie istoria creaţiei? Cercetându-şi propria raţiune, necredincioşii au descoperit că lumea a avut un început, care nu poate fi decât lucrarea lui Dumnezeu. Dar cum se poate compara descoperirea lor cu redactarea unei istorii diferite a modului în care Dumnezeu a făcut lumea, ordinea în care a fost creată fiecare făptură şi timpul afectat? Pentru a fi calificat pentru o astfel de lucrare, un om ar fi trebuit să existe înaintea întregii lumi şi să fi fost un martor al fiecărei zile de creaţie. Dar omul nu poate face aceasta, deoarece el însuşi a fost creat în ultima zi.

Totuşi, există o istorie mult mai veche decât cea a creaţiei scrisă în Sf. Scriptură, unde descoperim ce s-a făcut în cer înainte de a fi existat lumea. Cine ne poate oferi un raport al hotărârilor veşnice dezbătute atunci şi al făgăduinţelor Tatălui referitoare la viaţa veşnică, făcute Fiului şi la alegerea Lui la timpul potrivit?

(b) Simplitatea şi sinceritatea scriitorilor

Unii autori redau cu acurateţe istoria anumitor persoane menţionând atât greşelile şi slăbiciunile lor, cât şi realizările lor. Dar unde sunt oamenii care descriu în mod obiectiv greşelile propriei lor familii? La acest punct, peniţele refuză deseori să scrie întregul adevăr. Ei pot arunca

157

o pată în istoria lor, dar nu asupra numelor lor; şi chiar dacă ar face vreo menţiune în acest sens, ea ar fi foarte subtilă.

Dar în istoria Sf. Scripturi nu se ţine cont de această iubire de sine. Scriitorii sunt liberi să-şi expună propria ruşine şi goliciune înaintea lumii. Astfel, Moise a descris amănunţit măcelul săvârşit de poporul lui în cetatea Slhem. Nimic n-a scăpat peniţei lui - el a istorisit purtarea mândră a sorei sale şi mustrarea aspră pe care i-a adresat-o Dumnezeu, şi chiar incestul părinţilor lui (Ex. 6.20).

Moise nu şi-a apărat onoarea proprie, mai mult decât pe cea a familei lui, ci a înregistrat greşelile lui una după alta: şovăiala de a-L asculta pe Dumnezeu; nerăbdarea şi cârtirea faţă de încercările care au însoţit chemarea sa în lucrare, precum şi necredinţa după confirmări miraculoase ale făgăduinţei lui Dumnezeu. Peniţa sa a fost călăuzită de un duh superior oamenilor.

2. Profetic

Astfel de preziceri minunate nu pot izvorî decât dintr-o pană folosită de o mână divină, deoarece toate s-au întâmplat la timpul lui Dumnezeu. De unde au putut veni acestea dacă nii de la El? „Lucrurile ascunse sunt ale Domnului, Dumnezeul nostru" (Dt. 29.29). Acesta este un prerogativ de neîmpărtăşit, al singurului Dumnezeu adevărat, Care stă pe dealul eternităţii şi de acolo priveşte şi înţelege lucrurile.

Page 158: Crestinul in Armatura Completa Vol. 2

Deoarece Satan este plin de ambiţie şi doreşte ca oamenii să creadă că şi el poate prooroci, el a trimis în orice vreme profeţi mincinoşi care să rostească neadevăruri în auzul unei lumi ignorante. Dar prezicerile lui nu sunt proorocii adevărate, după cum nici minunile lui nu sunt realităţi. Căci aceste preziceri sunt întunecate şi aranjate în mod iscusit, precum o fotografie îndoită. Ele poartă două feţe sub aceeaşi glugă, iar Diavolul se înfăşoară în aceste falduri pentru a se salva indiferent de schimbări. Având acest lucru în minte, noi putem identifica uşor câteva caracteristici ale profeţiilor false ale lui Satan.

(a) Cauzele naturale sunt marcate ca supranaturale

Dacă un om îţi spune că un prieten va muri în câteva luni, iar apoi prietenul moare, ai putea crede la început că a fost o proorocie. Dar când îţi dai seama că acel om a fost un medic, care a diagnosticat boala prietenului tău, tu nu-1 vei mai privi ca pe un profet, ci-1 vei admira ca pe un medic iscusit. Astfel, când considerăm anii îndelungaţi de experienţă ai lui Satan în studierea ştiinţelor naturii, noi nu vom mai accepta prezicerile lui ca pe nişte proorocii, ci îl vom privi ca pe un naturist obişnuit cu cauzele naturale.

158

(b) Cauzele morale şi politice sunt numite miraculoase

Ceea ce Diavolul i-a spus lui Saul că se va întâmpla cu armata şi împărăţia sa nu era altceva decât concluzia logică a lucrurilor care avuseseră deja loc, şi anume, Dumnezeu îl respinsese pe Saul şi unsese ca împărat un alt om. Păcatele lui Saul umpluseră măsura - culminând cu cererea unui sfat de la o vrăjitoare - iar o puternică armată filisteană se adunase împotriva lui. Asociate cu un cuget neliniştit, toate acestea l-au ajutat pe Diavolul să prevadă sfârşitul lui Saul, fără un dar al profeţiei.

(c) Dumnezeu le poate descoperi viitorul, lui Satan şi instrumentelor sale Călăul nu este un profet. El nu poate spune unui om când va fi

executat, până când nu obţine indicaţii din partea împăratului cu privire la timpul când va putea da curs poruncii sale. Satan i-ar fi putut spune mai dinainte lui Iov ce nenororciri vor veni asupra averii lui, asupra slujitorilor, copiilor şi propriului său trup, deoarece Dumnezeu îi îngăduise să fie instrumentul prin care să fie aduse aceste încercări peste Iov. Dar nici Satan, şi nici o altă făptură nu poate prevedea întâmplările care nu se ridică din cauze naturale şi nici nu urmează probabilităţile morale şi politice.

Profeţiile din Sf. Scriptură sunt închise în biroul voinţei divine pentru a demonstra originea lor cerească. Ele trebuie să vină de la Dumnezeu, Care este Singurul atoateştiutor. De exemplu, cine altul decât Dumnezeu i-ar fi putut spune lui Avraam unde vor fi urmaşii lui şi ce se va întâmpla cu ei după 400 de ani de la moartea lui?

Şi, în sfârşit, cât de minunate sunt proorociile despre Cristos, Mesia! Persoana Lui, naşterea, viaţa şi moartea Lui sunt descrise cu atâta precizie cu mult timp înainte de venirea Lui pe pământ, ca şi cum ar fi fost înregistrate de cei care L-au însoţit şi au văzut cu ochii lor tot ce s-a întâmplat.

Unele lucruri proorocite despre Cristos par prea neînsemnate pentru a merita un loc în profeţiile sfinte. De exemplu, încălecarea unui măgăruş, cei 30 de arginţi, păstrarea intactă a oaselor Lui, când cele ale tovarăşilor Lui de suferinţă fuseseră zdrobite - aceste pasaje aparent neimportante ne-au ajutat să ne întărim credinţa slabă cu privire la profeţie. Toate aceste întâmplări mărunte dau multă greutate argumentului care dovedeşte adevărul şi divinitatea profeţiei. Deoarece sunt atât de neînsemnate în ele însele, ochiul care le poate vedea de la o distanţă atât de mare este cu atât mai pătrunzător. Numai o cunoaştere nemărginită ar fi putut vedea aşa ceva.

Aceste profeţii au fost atât de lămurite şi cunoscute de atâta timp încât este imposibil ca Diavolul să rămână un ignorant şi să nu facă tot

293

ce-i stă în putinţă pentru a opri venirea lor la lumină. Cu toate acestea, nici chiar toate minciunile şi atacurile lui repetate n-ar putea opri vreuna dintre ele de a se împlini la timpul ei. Aici, înţelepciunea şi puterea lui Dumnezeu se reflectă cu o asemenea intensitate, încât nici un vrăjmaş întunecat al Sf. Scripturi nu-i poate slăbi puterea.

Page 159: Crestinul in Armatura Completa Vol. 2

3. Doctrinal

Mă refer numai la acele motivaţii şi principii ale credinţei prezentate în Sf. Scriptură pentru a fi crezute şi îmbrăţişate de toţi cei care doresc viaţa veşnică. Câteva exemple vor fi suficiente.

în primul rând, Dumnezeu însuşi, Care este principalul obiectiv al credinţei noastre. Cine, în afară de Dumnezeu, ne-ar putea spune cine este El şi care este natura Lui? Gândirea firească a descoperit că există un Dumnezeu, iar puterea Lui este învăţată în şcoala naturii. Dar cum se poate ca nişte oameni neşcoliţi să înveţe adevărata cunoştinţă a lui Dumnezeu, când filozofi de seamă au bâjbâit necontenit după teorii fără sfârşit, dar fără să găsească uşa? Apostolul răspunde: ,Mu-mea, cu înţelepciunea ei, n-a cunoscut.pe Dumnezeu" (I Cor. 1.21).

Dumnezeu însuşi trebuie să descopere trinitatea Dumnezeirii, deoarece inima omului nu poate ţinti niciodată aşa de sus încât să descopere un astfel de adevăr. Şi acelaşi lucru poate fi spus despre întreaga Evanghelie - Isus Cristos, Dumnezeu-om, justificarea prin credinţa în sângele Lui şi întreaga doctrină a harului, a mântuirii etc. Aceste adevăruri n-ar putea pătrunde niciodată în inima celui mai înţelept om din lume; totuşi, un copilaş care aude Evanghelia, crede aceste mistere pe care nici chiar Platon sau Aristotel nu le-au înţeles.

Odată ce aceste mistere ne sunt descoperite printr-o comunicare divină, raţiunea noastră rămâne blocată. Este ca şi cum bufniţa ar declara că soarele este lipsit de lumină, deoarece ochii ei slabi nu pot suporta lumina. Astfel, noi trebuie să credem aceste adevăruri, încrezându-ne în Acela Care ni le spune, şi să nu le acceptăm sau respingem după cum ele sunt sau nu în acord cu gândirea noastră. Oricine încearcă să mânuiască această doctrină cu raţiunea lui, mai degrabă decât cu credinţa lui, se aseamănă cu un fierar care ridică un fier înroşit cu mâna lui, în loc să-1 scoată cu cleştele. La ce altceva s-ar putea aştepta dacă nu să-şi ardă degetele?

4. Instructiv

Partea instructivă a Sf. Scripturi cuprinde porunci şi învăţături. Ea poartă însemnul Divinităţii, care poate fi văzut în mod clar, dacă vom

294

considera, în primul rând, vasta întindere a poruncilor Sf. Scripturi, iar în al doilea rând, curăţia lor.

(a) Vasta întindere a poruncilor Sf. Scripturi

Oare un împărat dă legi pentru lumea întreagă, sau se mărgineşte la popoarele şi naţiunile peste care stăpâneşte? Dintre toate imperiile care au existat vreodată, cel mai mare a fost Imperiul Roman; totuşi, după ce aripile vulturului roman au crescut, ele nu s-au putut întinde decât asupra unui teritoriu restrâns. Cât de neînţelept ar fi fost din partea împăratului să emită legi pentru acele naţiuni care nici măcar nu-1 cunoşteau!

Dar Sf. Scriptură dă legi pentru toţi oamenii, indiferent de locul în care trăiesc - chiar şi în locurile în care Biblia nu a fost văzută niciodată. Sunetul lor străbate tot pământul, iar cuvintele lor ajung până la capătul lumii. Multe din aceste legi scrise reprezintă doar a doua ediţie a ceea ce a fost scris în cugetele oamenilor înainte de apariţia Sf. Scripturi. Deci, dacă legile întipărite adânc în cugetele oamenilor sunt de la Dumnezeu, atunci Sf. Scriptură trebuie să aibă aceeaşi provenienţă.

După cum Sf. Scriptură îşi aşterne învăţăturile ei pentru fiecare om, indiferent că este bogat sau sărac, tot astfel poruncile Lui vizează întreaga personalitate umană: inima cu cele mai tainice gânduri, la fel de bine ca şi omul din afară. Acele Scripturi care se referă la datoria noastră faţă de Dumnezeu cer ca noi să facem orice lucru din toată inima şi cu tot sufletul. Dacă ne rugăm, trebuie s-o facem ,Jn duh" (Ioan 4.23). Şi pe tărâmul relaţiilor dintre oameni, inima este implicată adânc: „Să nu urăşti pe fratele tău în inima ta" (Lv. 19.17).

După cum venele continuă arterele în corpul omenesc, făgăduinţele şi pedepsele care însoţesc poruncile Sf. Scripturi se potrivesc naturii duhovniceşti a acelor porunci. Răsplătirile sau pedepsele coincid cu împlinirea sau nerespectarea poruncilor: „Ferice de cei cu inima curată, căci ei vor vedea pe Dumnezeu (Mt. 5.8), şi nu: „Ferice de cei care au mâini curate şi o inimă murdară".

„Blestemat să fie înşelătorul care are în turma lui o vită de parte bărbătească şi totuşi juruieşte şi jertfeşte Domnului o

Page 160: Crestinul in Armatura Completa Vol. 2

, vită beteagă" (Mal. 1.14). înşelătorul este un făţarnic care dă Domnului pielea, în locul cărnii jertfei; coaja datoriei, în locul miezului şi o supunere exterioară, în locul unei supuneri din inimă. Principalul motiv pentru care legile lui Dumnezeu se întind spre om sau se întorc împotriva lui este ascultarea sau neascultarea inimii. Iar sufletul şi duhul reprezintă vasul în care sunt turnate binecuvântările sau blestemele, în funcţie de atitudinea de ascultare sau neascultare: „Cei ce cheamă pe Domnul îl vor lăuda: veselă să vă fie inima pe vecie" (în engl.: „Inima

160

voastră va trăi pentru totdeauna" N. tr.) (Ps. 22.26) sau: „împietreşte-le inima şi aruncă blestemul Tău împotriva lor!" (PI. 3.65).

Cine ar putea alcătui legi care să îndrume inimile oamenilor sau să pregătească răsplătiri pentru a atinge sufletele şi cugetele lor? Un împărat ar părea ridicol dacă ar da o lege ca supuşii lui să-1 iubească sau să-şi mărturisească gândurile de nesupunere. Şi mai mult, ce conducător pământesc şi-ar asuma răspunderea că el poate să ţină inimile şi gândurile oamenilor sub jurisdicţia sa?

De-a lungul anilor, oamenii au plănuit crime, dar au fost atacaţi de propriile lor cugete înainte ca cineva să-i poată acuza. Ei au renunţat nu datorită legii, ci pentru că se temeau de temnicerii cugetelor lor din pricina violării Legii lui Dumnezeu. Căci această lege nu numai că opreşte mâinile să ucidă, dar leagă şi inimile pentru a nu blestema. Ea stăpâneşte cugetele oamenilor nelegiuiţi precum o zăbală cu care Dumnezeu îi struneşte pe cei mai încăpăţânaţi păcătoşi, şi îi încovoaie astfel încât ei nu-L pot scutura complet din gura lor.

(b) Curăţia poruncilor Sf. Scripturi

Dumnezeu este „Cel Sfânt" (Is. 43.3). Numai El este desăvârşit: „Nici cerurile nu sunt curate înaintea Lui" (Iov 15.15). Şi după cum Dumnezeu este singura Persoană sfântă, tot astfel Sf. Scriptură este singura carte sfântă. Apar greşeli chiar şi în scrierile cele mai sfinte ale celor mai sinceri oameni după ce au fost analizate de un ochi critic. Şi Sf. Scriptură a fost analizată de tot soiul de oameni; totuşi ea nu comportă nici cea mai mică necurăţie. Ea este atât de pură, încât curăţeşte sufletele murdare: „SUnfeşte-i prin adevărul Tău: Cuvântul Tău este adevărul" (Ioan 17.17). în Sf. Scriptură nu există nimic care să întreţină firea sau să ofere combustibil vreunei pofte. Ea străpunge fiecare păcat şi loveşte încheieturile tuturor păcătoşilor, bogaţi sau săraci: „Umblarea după lucrurile firii pământeşti este moarte, pe când umblarea după lucrurile Duhului este viaţă şi pace" (Rom. 8.6).

Bine spunea Atenagoras: ,Nici un creştin nu poate li nelegiuit, numai dacă nu este făţarnic". Scriptura pe care el o mărturiseşte ca fiind regula credinţei şi a vieţii lui nu-i va îngădui să îmbrăţişeze o doctrină falsă sau o practică lipsită de curăţie. Numai creştinismul se poate lăuda cu aşa ceva, căci necredincioşii au fost atraşi în multe plăceri senzuale de dumnezeii lor falşi. Dar creştinul nu-L poate învinui pe Dumnezeu pentru păcatele lui, căci El nu ispiteşte pe nimeni să facă rău, ci urăşte atât păcatul cât şi pe cel ce săvârşeşte păcatul. Totodată, creştinul nu poate învinovăţi nici Biblia, care condamnă la iad fiecare păcat şi pe toţi cei care trăiesc în păcat: „Necaz şi strâmtorare va veni peste orice

296

suflet omenesc care face răul, întâi peste iudeu, apoi peste grec; sla vă, cinste şi pace va veni însă peste oricine face binele: întâi peste iudeu, apoi peste grec' (Rom. 2.9).

Cine poate fi autorul acestei cărţi binecuvântate, dacă nu Dumnezeul cel binecuvântat? Dacă ar fi scris-o vreo creatură, ea ar fi trebuit să fie ori păcătoasă, ori sfântă.

(i) Nici o creatură păcătoasă nu poate fi autorul Sf. Scripturi. Cu siguranţă, oamenii păcătoşi nu şi-ar produce singuri astfel de dureri, încât să dărâme propria lor împărăţie a întunericului, marele proiect care străbate Biblia de la început până la sfârşit. Şi, desigur, nici un duh necurat sau vreun om păcătos n-ar putea pretinde că este sfânt. Chiar dacă Satan este îndrăzneţ, el nu este atât de imprudent încât să pretindă o astfel de lucrare divină. Şi chiar dacă ar face-o, frumuseţea glorioasă a sfinţeniei care străluceşte pe faţa Cuvântului lui Dumnezeu ar interzice oricărui om cu o gândire corectă să creadă că autorul ei a fost un demon atât de îngrozitor. Orice creatură dă naştere unor făpturi asemănătoare. Şi ce asemănare este între lumină şi întuneric?

(ii) Nici o creatură sfântă nu poate fi autorul Sf. Scripturi. Ar putea vreo creatură care este aproape total lipsită de dragostea pentru Dumnezeu să falsifice dreptul lui de autor, înlocuind formula: „Aşa vorbeşte Domnul" cu propriul lui

Page 161: Crestinul in Armatura Completa Vol. 2

nume? Cu siguranţă, pământul care I-a înghiţit pe Core, deoarece pretindea că este un trimis al lui Dumnezeu, nu l-ar fi cruţat nici pe Moise, dacă ar fi vorbit ceva în Numele lui Dumnezeu, fără ca El să-i fi spus acel lucru. Deci, în afara lui Dumnezeu, nimeni nu se poate declara autorul Sf. Scripturi; iar El a pretins aceasta cu suficiente minuni pentru a convinge de divinitatea lor şi pe cel mai împietrit ateu.

DIVINITATEA SF. SCRIPTURI: EFECTELE EI SUPRANATURALE Orice efect este produsul unei cauze. Dacă noi găsim efecte superioare capacităţii oricărei creaturi ca fiind produsul Sf. Scripturi, aceasta evidenţiază că însăşi Sf. Scriptură are o origine supranaturală. Ceea ce psalmistul spunea despre tunet, noi am putea aplica vocii Celui Atotputernic ce s-a auzit din cer: „Glasul Domnului este măreţ"; el sfarmă cedrii" - împăraţi şi împărăţii; el „face să ţâşnească flăcări de foc" (Ps. 29.4, 5, 7). Cu o singură înghiţitură din această apă duhovnicească, martirii au stins flăcările focului înspăimântător în care fuseseră aruncaţi de vrăjmaşii lor. Glasul Domnului „face să se cutremure pustia" lumii sălbatice, făcându-i pe cei mai mândri păcătoşi să tremure asemenea frunzelor bătute de vânt (v. 8). El „despoaie

161

pădurile" şi-i vânează pe păcătoşi din vizuina lor de minciuni, unde ei fug pentru a se ascunde de strigătul răzbunării divine.

Dar pentru a vorbi mai clar, există patru efecte puternice pe care Cuvântul le are asupra inimilor oamenilor şi fiecare va dovedi originea lui divină. în primul rând, el are putere de a cerceta inima; în al doilea rând, el are putere de a învinovăţi cugetul; în al treilea rând, are putere de a mângâia un duh apăsat, şi în al patrulea rând, are putere de convertire.

1. Putere de a cerceta inima

Cuvântul lui Dumnezeu priveşte tainele noastre şi ne spune ce facem în cele mai ascunse locuri. El pătrunde acolo unde nu poate căuta nici un poliţist - şi anume, în inimă. Cristos a venit la ucenici „când uşile erau încuiate... şi a stat în mijlocul lor" (Ioan 20.19). Astfel, Cuvântul intră în inima păcătosului, fără a cere permisiunea, şi stă acolo în mijlocul gândurilor lui ascunse. Deseori, motivele păcătosului sunt descoperite de Cuvântul propovăduit, ca şi cum slujitorul s-ar uita pe fereastră. Deoarece Dumnezeu însuşi este Cuvântul, şi poate pătrunde între încheieturi şi măduvă, numai El poate pretinde acest atribut deosebit: Jiu, Domnul, cercetez inima" (Ier. 17.10).

Deci, dacă numai Dumnezeu poate cerceta inima, atunci Cuvântul, care face acelaşi lucru, nu poate veni decât de Ia Dumnezeu însuşi. Cine poate face o cheie la acest lacăt al inimii, dacă nu Cel ce a făcut lacătul? Să presupunem că ai ascuns o sumă de bani şi, în afară de tine, nimeni nu ştie unde este ascunsă cheia. Dacă ai găsi cheia în alt loc, iar cutia desfăcută, tu ai putea deduce foarte curând cine a făcut acest lucru. Astfel, inima ta a fost deschisă, iar gândurile ei tainice s-au înfăţişat în Cuvânt. Dumnezeu este acolo. EI a făcut cheia. Dar acum, haideţi să privim spre două taine pe care le descoperă Cuvântul.

(a) Ceea ce ştie numai omul

Domnul Cristos i-a spus femeii din Samaria un lucru pe care nici cei mai apropiaţi semeni nu-1 cunoşteau. Şi din pricina acestei descoperiri, ea a dedus că El era un prooroc, un om al lui Dumnezeu. Şi noi putem şti că Sf. Scriptură este Cuvântul lui Dumnezeu, când face acelaşi lucru în zilele noastre.

(b) Ceea ce omul însuşi nu ştie

Dumnezeu este „mai mare decât inima noastră şi cunoaşte toate lucrurile" (I Ioan 3.20). El ştie despre noi mai multe lucruri decât ştim noi înşine. Cuvântul Său sapă până în adâncul inimii şi scoate la iveală o murdărie pe care ochiul cugetului n-a văzut-o niciodată

161

înainte. „N-aş fi cunoscut pofta, dacă Legea nu mi-ar fi spus: «Să nu pofteşti'.»" (Rom. 7.7).

Dacă Cuvântul scoate la suprafaţă ceea ce scapă cercetării cugetului omenesc, nu dovedeşte că are o origine divină? Apostolul ne îndeamnă să cunoaştem puterea Cuvântului propovăduit de a deschide inima: „Tainele inimii lui sunt descoperite, aşa că va cădea cu faţa la pământ, se va închina lui Dumnezeu şi va mărturisi că, în adevăr, Dumnezeu

Page 162: Crestinul in Armatura Completa Vol. 2

este în mijlocul vostru" (I Cor. 14.25).

2. Putere de a învinovăţi cugetul

Cugetul este un castel ferit de atac, până când Dumnezeu declanşează lupta. Nici o putere nu-1 face să se plece, decât cea pe care trebuie s-o asculte atât cerul, cât şi pământul. Cine îl dezarmează pe un om puternic trebuie să fie mai puternic decât el. Iar Cel ce stăpâneşte cugetul trebuie să fie mai mare decât el. Acum, Cuvântul poate să sfărâme această putere a sufletului care refuză să se supună oricui, dar nu lui Dumnezeu.

Atâta timp cât Iov n-a fost atins de mâna lui Dumnezeu, el se bucura de starea lui de prosperitate şi presupunea că bogăţia lui spirituală corespundea averii sale materiale. Dar, când Legea l-a învinovăţit de păcat, ea i-a dezgolit cugetul, care a devenit tot atât de gol, ca şi condiţia sa exterioară de mai târziu. Pentru prima dată, el a văzut cât de lipsit de sfinţenie era. Cuvântul a avut o aşa putere asupra Iui, încât a început să tremure deasupra gropii fără fund a propriei nelegiuiri.

Cine poate mişca, aşa cum face braţul Domnului? Când un simplu prizonier - apostolul Pavel - i-a vorbit despre judecata viitoare procuratorului Felix, acesta a început să tremure sub influenţa unei asemenea forţe acuzatoare. Cine, dacă nu Dumnezeu, ar fi putut înspăimânta pe acei oameni care erau vinovaţi de vărsarea sângelui lui Cristos şi de batjocorirea doctrinei Sale, încât ei să strige în timpul predicii lui Petru: „Fraţilor, ce să facem?" (F. A. 2.37). Oare aceasta nu constituie o dovadă a Divinităţii tot atât de clară ca momentul în care Moise a lovit stânca cu toiagul din mâna lui?

3. Putere de a mângâia

Cugetul este prizonierul lui Dumnezeu în inima omului şi nimeni nu-1 poate elibera decât acela care l-a pus acolo. Numai un împărat lipsit de putere nu are alt loc în care să-şi închidă prizonierii decât o temniţă care poate fi spartă de un alt om. Dar când Dumnezeu leagă pe

299

un păcătos cu lanţurile vinovăţiei, nimeni nu-1 mai poate elibera: „Duhul doborât de întristare cine-1 va ridica?" (Pv. 18.14).

Durerea unui cuget rănit provine din simţământul întunecat al mâniei lui Dumnezeu faţă de păcat. Şi nimeni n-o poate vindeca decât Cel ce poate asigura sufletul de îndurarea dătătoare de iertare. Această putere este ascunsă atât de adânc în inima lui Dumnezeu, încât numai El poate fi mesagerul unei astfel de veşti. Prin urmare, Cuvântul care face acest lucru vine numai de la El.

Cuvântul nu numai că ne asigură de iertarea lui Dumnezeu, dar umple sufletul „cu o bucurie negrăită şi strălucită" (I Pet. 1.8). Nu mai este nevoie să aşteptăm alte asigurări din cer; Duhul Sfânt Care a adus la început Cuvântul l-a sigilat apoi în inimile multor credincioşi.

Toţi sfinţii ştiu că mângâierea şi pacea lor se trag din aceste fântâni ale mântuirii. „Când gânduri negre se frământă cu grămada înăuntrul meu, mângâierile Tale îmi înviorează sufletul" (Ps. 94.19). Dar „nebunii... prin nelegiuirile lor, ajunseseră nenorociţi" (Ps. 107.17). Şi ce i-ar putea elibera? Nu există o altă mângâiere decât prin rugăciuni şi lacrimi: ,Atunci, în strâmtorarea lor, au strigat către Domnul, şi El i-a izbăvit din necazurile lor" (v. 19). Şi observaţi cheia pe care Dumnezeu o foloseşte pentru a deschide uşa temniţei: „A trimis cuvântul Său şi i-a tămăduit" (v. 20).

Lucruri mari şi minunate se înfăptuiesc prin Sf. Scriptură. Cuvântul lui Dumnezeu stinge toate flăcările iadului. Lumina bucuriei lui este atât de pură şi puternică în inima omului sfânt, încât stinge cu razele lui bucuria firească, după cum soarele aprinde vatra. Cuvântul calcă peste scorpioni şi peste şerpi, iar ei n-au nici o putere să-i rănească pe cei ce cred. El învinge teama de moarte. Demonii cunosc Cuvântul şi fug dinaintea lui, părăsindu-şi fortăreţele şi părăsind cugetele, astfel încât Cuvântul poate intra cu mângâierile lui dulci şi cu puternice consolări. Sf. Scriptură eliberează sufletul care a fost legat de disperare şi aruncat în focul cumplit al mâniei lui Dumnezeu. Cuvântul aduce raiul pe pământ şi oferă sufletului credincios o perspectivă atât de clară a Ierusalimului ceresc, ca şi cum el s-ar plimba deja pe străzile lui binecuvântate. Şi, în cele din urmă, Cuvântul oferă credinciosului acelaşi ospăţ de care au parte şi sfinţii din ceruri.

Page 163: Crestinul in Armatura Completa Vol. 2

4. Putere de convertire

Când ucenicii lui Ioan L-au întrebat pe Cristos dacă El era sau nu adevăratul Mesia, El nu le-a răspuns în mod direct, ci i-a lăsat pe ei să deducă răspunsul din lucrările minunate pe care le făcea. „Mergeţi",

300

le-a spus Isus, „de spuneţi lui Ioan ce auziţi şi ce vedeţi: orbii îşi capătă vederea, şchiopii umblă, leproşii sunt curăţiţi, surzii aud, morţii în viază şi săracilor li se propovăduieşte Evanghelia" (Mt. 11.4-5). Omul este transformat potrivit naturii Evangheliei şi înnoit prin Duhul Sfânt, Care o insuflă.

Până să dezbatem aceste lucruri, noi am cruţat puterea de convertire a Cuvântului, deoarece ea reprezintă cea mai mare minune dintre toate. Când sufletele se pocăiesc, orbul primeşte vederea. Voi eraţi întuneric, dar acum sunteţi lumină în Domnul. Şi ologul umblă - picioarele sufletului sunt libere să alerge după Dumnezeu.

Cuvântul creează o inimă nouă, iar omul este atât de schimbat şi diferă de Eul de odinioară, tot atât de mult cât un miel se deosebeşte de un lup. Unul este blând, celălalt este crud - acest lucru trebuie să fie de la Dumnezeu. Câţi oameni care odinioară erau prizonieri ai poftelor lor, posedaţi de toţi atâţia demoni câte păcate făceau, şi conduşi de ei, au auzit Evagnhelia şi apoi au îngenuncheat înaintea lui Isus, fiind eliberaţi şi primind o judecată dreaptă? Nădăjduiesc că şi tu poţi spune ceea ce zicea apostolul: „Căci şi noi eram altădată fără minte, neascultători, rătăciţi, robiţi de tot felul de pofte şi plăceri... Dar când s-a arătat bunătatea lui Dumnezeu, Mântuitorul nostru, şi dragostea Lui de oameni, El ne-a mântuit, ... prin spălarea naşterii din nou şi prin înnoirea făcută de Duhul Sfânt" (Tit 3.3-5).

Tu, care eşti scrisoarea lui Cristos, scrisă nu cu cerneală, ci cu Duhul Dumnezeului cel viu, te-ai putea îndoi că acest cuvânt care te duce acasă la Dumnezeu vine tot de la El? Un om poate sta multă vreme la picioarele unui filozof, fără să poată renunţa la inima lui veche şi păcătoasă şi să primească una nouă şi sfântă!

Dar chiar şi cel mai bun filozof dintre toţi a săvârşit păcate ascunse şi are atitudini greşite. Niciodată oamenii nu pot afla despre aceste păcate; dar Cuvântul cucereşte cele mai înalte locuri ale slăbiciunii spirituale şi nu lasă necucerită nici o fortăreaţă. El izgoneşte păcatul şi pe Satan din locurile lor ascunse şi scoate poftele din gropile pe care şi le-au săpat. Inima nu este un sanctuar sigur pentru păcat. Cuvântul o va lua - după cum Ioab a fost îndepărtat de la altar, de ale cărui coame se prinsese, pentru a nu fi omorât.

Eu nu pot oferi un exemplu mai bun al puterii de convertire a Cuvântului, decât biruinţele lui miraculoase atunci când apostolii au fost trimişi pentru prima dată să propovăduiască harul lui Cristos. Oriunde se duceau, lumea era înarmată, iar Diavolul se găsea în fruntea oştirilor care se împotriveau acestei lucrări a Cuvântului. Cu toate

163

acestea, apostolii au răscolit lumea, fără să scoată o altă sabie, în afara ^vangheliei veşnice". Nimic mai puţin decât braţul Celui Atotputernic n-ar fi putut înfăptui astfel de lucruri minunate - păcătoşii au renunţat la idolii care-i înşelaseră toată viaţa; şi, cel mai important lucru, păcătoşii au primit un nou Domn, pe Isus răstignit. Dar acum, haideţi să considerăm trei circumstanţe unice pentru a accentua adevărul pocăinţei prin Cuvântul lui Dumnezeu.

(a) Micimea oamenilor care propovăduiau pocăinţa

Urmaşii lui Cristos erau nişte oameni simpli atât în ce priveşte pregătirea intelectuală, cât şi starea lor materială. Dar tocmai acest lucru i-a uimit pe vrăjmaşii lor, care recunoşteau că aceşti oameni săraci n-ar putea contribui în mod personal la succesul care avea să-i urmeze, după cum, în opinia lor, suflatul în cornurile de berbec n-ar fi putut contribui la dărâmarea zidurilor Ierihonului şi nici cântatul din instrumente a lui Iosafat n-ar fi putut pune pe fugă vrăjmaşii puternici. Există o singură explicaţie: suflarea lui Dumnezeu i-a determinat să sune din trâmbiţa Evangheliei, iar Duhul Său a smerit inimile ascultătorilor lor.

(b) Natura doctrinei pe care ei au recomandat-o lumii

Mesajul lor nu era numai ciudat şi nou, dar în acelaşi timp, contrar naturii păcătoase a omului. El nu conţinea nimic care să fie pe placul poftei păcătosului. Creştinismul este acceptat cu uşurinţă, dacă este prezentat sub înfăţişarea unei femei uşuratice, având pângărită puritatea ei. Dar doctrina creştină în superioritatea ei nativă, pune securea la

Page 164: Crestinul in Armatura Completa Vol. 2

rădăcina fiecărui păcat şi-i condamnă pe toţi cei ce trăiesc în nelegiuire.

Acest lucru ne-ar putea determina să ne dăm înapoi - aşa cum a făcut Moise la rugul în flăcări - pentru a vedea cum este crezută şi acceptată o doctrină, lipsită de sens pentru o gândire firească, şi care ne învaţă că suntem mântuiţi prin neprihănirea altuia. într-adevăr, raţiunea aduce nenumărate obiecţii împotriva doctrinei încrederii în Cristos pentru eliberarea de sub robia păcatului şi Satanei; totuşi, de-a lungul vremurilor, mulţi credincioşi au acceptat-o şi s-au dăruit ei prin botez, precum soldaţii pecetluiesc înscrierea lor în armată printr-un jurământ.

(c) Slaba încurajare, din perspectivă lumească, pe care Cuvântul le-a dat-o ucenicilor Domnului Isus

Dacă Cuvântul ar fi promis bunăvoinţa regilor sau locuri de cinste, nu ne-am fi mirat să vedem mari mulţimi convertindu-se la creştinism. Dar Evanghelia pe care o propovăduiau ucenicii n-a venit cu nici o mită. N-au fost aruncate mere de aur de-a lungul drumului pentru a-i atrage pe păcătoşi. Cristos nu spune ucenicilor Săi să se încline şi să poarte coroane pe capul lor, ci o cruce în spatele lor: „Dacă doreşte cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să Mă urmeze" (Mt. 16.24). Cuvintele Mântuitorului pe care le

164

învăţau apostolii nu duceau spre palajte, ci Ia închisoare. Aceşti oameni nu visau să obţină bunuri pământeşti, ci să se despartă de ceea ce aveau.

Când credincioşii pot uita interesele lor pământeşti: bogăţie, copii şi soţii, şi primesc cu bucurie cea mai sângeroasă moarte pe care vrăjmaşii lor şi-ar putea-o imagina, o putere cerească trebuie să se odihnească pe altarul doctrinei unde ei sunt gata să se sacrifice. Ucenicii nu ţinteau spre o faimă în istorie şi nici pentru obţinerea slavei cereşti prin martiraj. Doctrina pe care o propovăduiau ei nu îngăduia nimic din toate acestea, ci îi învăţa că atunci când făceau ce era mai bine şi când sufereau mânia oamenilor răi de dragul lui Dumnezeu, ei trebuiau să renunţe la toată slava şi să se considere doar nişte slujitori. Toate aceste consideraţii împletite împreună alcătuiesc o coardă puternică pentru a te trage, chiar cu îndoielile tale, într-o credinţă fermă a originii divine a Sf. Scripturi.

II. DE CE „CUVÂNTUL LUI DUMNEZEU" ESTE NUMIT „SABIA DUHULUI"

Prima parte a textului a descris arma a cărei întrebuinţare le este poruncită creştinilor: Cuvântul lui Dumnezeu. A doua parte descrie această armă ca sabia Duhului. Aşadar, două întrebări importante merită locul central al studiului nostru: prima, de ce Cuvântul lui Dumnezeu este comparat cu o sabie? Iar a doua, de ce această sabie poartă numele Duhului?

DE CE ESTE CUVÂNTUL LUI DUMNEZEU COMPARAT CU O SABIE

Sabia este arma folosită în permanenţă de soldaţi, pentru a se apăra şi pentru a-i ataca pe duşmani. Astfel, ea ilustrează întrebuinţarea de bază a-Cuvântului lui Dumnezeu, prin care credinciosul se apără şi, în acelaşi timp, îl loveşte pe duşman. »

DE CE ACEASTĂ SABIE ÎI ESTE ATRIBUITĂ DUHULUI „Căci armele cu care ne luptăm noi nu sunt supuse firii pământeşti, ci sunt puternice" (II Cor. 10.4). Deoarece Satan este un duh, noi trebuie să ne luptăm cu el cu arme spirituale. Iar Cuvântul este o Sabie spirituală. Haideţi acum să considerăm trei motive pentru care Cuvântul scris este cunoscut ca fiind sabia Duhului.

1. Dumnezeu este Autorul

Numai mâna Lui a întocmit şi a modelat această armă; ea nu provine dintr-un cuptor omenesc, ci „oamenii sfinţi au vorbit de ia Dumnezeu, mânaţi de Duhul Sfânt" (II Pet. 1.21).

303

2. Duhul este singurul interpret adevărat al Cuvântului Scripturile trebuie să fie citite şi înţelese sub călăuzirea Duhului

Sfânt Care le-a întocmit. Numai cel ce a proiectat încuietoarea ne poate ajuta să găsim cheia pentru a o deschide. „Nici o proorocie din Scriptură nu se tâlcuieşte singură" (II Pet. 1.20). Şi de ce nu? Deoarece ea nu a fost dată de un duh omenesc: „Căci nici o proorocie n-a fost adusă prin voia omului" (v. 21). Cine cunoaşte gândul lui Dumnezeu atât de

Page 165: Crestinul in Armatura Completa Vol. 2

bine ca Duhul Sfânt?

3. Numai Duhul lui Dumnezeu poate da putere Cuvântului în suflet z

Atâta vreme cât Duhul Sfânt nu-Şi pune pecetea, cu putere, asupra adevărurilor pe care le citim şi le auzim, şi nu întipăreşte imaginea lor în minţile şi inimile noastre, ele nu lasă o urmă mai adâncă decât un sigiliu pe o stâncă. Nu strigătul ucenicilor, ci venirea lui Cristos a potolit furtuna şi i-a dus la ţărm. Studiul nostru asupra Cuvântului nu poate convinge mintea şi nici nu poate satisface inima până când nu vine Duhul lui Dumnezeu pentru a-i da putere. „Credeţi acum?", îi întreba Cristos pe ucenicii Săi (Ioan 16.31). Aceeaşi întrebare a bătut de nenumărate ori la uşa lor, dar nu a putut fi primită până când Duhul nu Şi-a întins mâna şi a întors cheia!

CUVÂNTUL SCRIS ESTE SABIA PRIN CARE CREŞTINII ÎI BIRUIE PE VRĂJMAŞI

Fără Cuvânt, Duhul nu va face nimic pentru credincioşi, iar ei, la rândul lor, nu pot face nimic fără El. Cuvântul este sabia, iar Duhul lui Cristos braţul care o mânuieşte pentru sfinţi. Toate marile biruinţe pe care Cristos şi urmaşii Lui le câştigă în lume sunt realizate cu această sabie. Când El porneşte împotriva vrăjmaşilor Săi, această sabie este încinsă la coapsa lui: „Războinic viteaz, încinge-Ţi sabia, podoaba şi slava!" (Ps. 45.3). De asemenea, ei i se atribuie' şi biruinţa lui asupra lor: „Da, slava ta! - Fii biruitor, suie-te în carul tău de luptă, apără adevărul" - adică, Cuvântul lui Dumnezeu (v. 4).

în Ap. 1.16, îl vedem pe Cristos ţinând „în mâna dreaptă şapte stele"; indicând modul personal în care El poartă de grijă aleşilor Lui. Şi cum îi apără? „Din gura Lui ieşea o sabie ascuţită cu două tăişuri". Acesta este minunatul privilegiu pe care legământul harului îl oferă celui mai sărac credincios. Adam nu a avut un astfel de beneficiu în primul legământ; după ce a păcătuit, o sabie învăpăiată îl oprea să intre în paradis. Dar câtă vreme a fost inocent, nici o sabie nu-î păzea de păcat; el singur trebuia să se apere.

304

Dar acum, Cuvântul lui Dumnezeu se interpune între sfinţi şi toate pericolele. Acest adevăr ne va apărea şi mai clar dacă vom scoate în evidenţă principalii vrăjmaşi ai creştinului şi vom arăta modul în care ei toţi trebuie să-şi primească lovitura fatală din partea Cuvântului.

CUVÂNTUL LUI DUMNEZEU ÎI BIRUIE PE PRIGONITORI

Creştinii vor fi persecutaţi atâta timp cât Diavolul are în această lume copii care să moştenească împărăţia întunericului ce aparţine tatălui lor. Iar aceşti adversari fără milă nu se tem să calce peste stelele cerului a căror lumină arată oamenilor din lume păcatele lor hidoase.

Astfel, flăcările martirajului au fost aprinse şi s-au declanşat puternice masacre împotriva sfinţilor încât credincioşi nevinovaţi au suferit cumplit înainte de a muri. Ce scări foloseşte Dumnezeu pentru a escalada asemenea munţi de mândrie demonică? Şi unde sunt armele necesare poporului lui Dumnezeu pentru a se împotrivi şi pentru a-i birui pe aceşti monştri cu înfăţişare omenească?

Noi descoperim nişte arme foarte puternice în turnul lui David: Cuvântul lui Dumnezeu. Aici găsim scuturi, sabia şi săgeţile prin care creştinii din orice vreme s-au apărat împotriva prigonitorilor şi i-au biruit chiar şi pe cei mai puternici. Armata lui Dumnezeu învinge orice vrăjmaş prin una din cele două căi: pocăinţa sau nimicirea. Iar sabia care le execută pe amândouă este Cuvântul lui Dumnezeu - ea are două tăişuri.

1. Pocăinţa

Uneori, aleşii lui Dumnezeu, prin ignoranţă şi prejudecată, sunt asociaţi cu duşmanii sfinţilor. Dar sabia Duhului este cuţitul sacrificator pentru a înjunghia inimile lor, pentru a-i goli de sângele fierbinte al păcatelor lor care i-au îndepărtat de Biserică, şi pentru a-i pregăti ca jertfă bine-primită de El.

Astfel, ucigaşii Domnului nostru binecuvântat au auzit o singură predică şi la prima străpungere a săbiei Duhului aflată în mâna lui Petru, ei s-au recunoscut vinovaţi de sângele Domnului Isus. Ei se saturaseră de păcatele lor şi, prin urmare, şi-au aruncat de îndată armele şi s-au înscris în armata lui Dumnezeu.

Cristos n-a avut în lume un vrăjmaş mai înverşunat decât Pavel, a cărui inimă era atât de aprinsă de ură împotriva

Page 166: Crestinul in Armatura Completa Vol. 2

Bisericii, încât el sufla moartea ca un cuptor aprins. Totuşi, ce arme a folosit Isus în afara Cuvântului lui Dumnezeu, pentru a cuceri castelul inimii lui Pavel? El a ţinut o predică atât de puternică de la amvonul Lui ceresc, încât a

166

20 - Creştinul în Armătură

nimicit mândria lui şi l-a. transformat într-un prizonier smerit. Apoi, Duhul Şi-a început lucrarea Lui de pocăinţă.

Astfel, duşmanul fioros al sfinţilor a fost îmblânzit de groaza Legii şi înnoit de blândeţea Evangheliei. Acum, Pavel era mult mai pregătit să-şi dea viaţa pentru apărarea Evangheliei decât fusese înainte pentru a lua vieţile acelora care o propovăduiau.

2. Nimicire

Dacă vrăjmaşii lui Dumnezeu continuă să se înverşuneze împotriva adevărului, refuzând să se pocăiască, ei n-ar trebui să se aştepte decât la nimicire. Ei sunt asemenea dobitoacelor sortite să fie prinse şi nimicite (II Pet. 2.12). Şi ei ar trebui să ştie mai dinainte cine îi va nimici: însuşi Cuvântul lui Dumnezeu. ,J)acă umblă cineva să Ie facă rău, le iese din gură un foc, care mistuie pe vrăjmaşii lor; şi dacă vrea cineva să le facă rău, trebuie să piară în felul acesta" (Ap. 11.5). Aceşti oameni i-au chinuit şi ars pe sfinţi cu voia lor; totuşi, Cuvântul pe care sfinţii l-au propovăduit va distruge pe vrăjmaşii lor. El trăieşte pentru a-i răzbuna pe sfinţi. Cuvântul lui Dumnezeu le va da lovitura fatală.

Sabia Cuvântului este foarte lungă; ea atinge pieptul tuturor vrăjmaşilor lui Dumnezeu. Şi, cu toate că ei se simt în siguranţă şi puternici, mai devreme sau mai târziu Dumnezeu va deschide o uşă pentru a lăsa nimicirea să vină peste ei. Proorocul a prezis distrugerea iminentă a filistenilor, anunţând: „Vai de locuitorii de pe malurile mării... Aşa a vorbit Domnul împotriva ta" (Ţef. 2.5), ca şi cum ar fi spus: „ Tu eşti un popor pierdut şi întreaga lume nu te poate salva, deoarece Cuvântul Domnului este împotriva ta". Precum fulgerul, blestemul Cuvântului arde păcatul până la rădăcină. Toate cele 7 popoare ale Canaanului au fost înghiţite de Israel, după cum fructul copt cade în gura celui care scutură pomul. Cuvântul Domnului alergase înaintea lor, iar moartea duşmanilor lor era sigură.

De cele mai multe ori, noi privim guvernele ca pe nişte forţe care controlează afacerile pământului, totuşi ele nu reprezintă mai mult decât o muscă pe o roată. Cuvântul lui Dumnezeu este cel care decide tot ce se face pe scena lumii: Jată, astăzi te pun peste neamuri şi împărăţii, ca să smulgi şi să tai, să dărâmi şi să nimiceşti, să zideşti şi să sădeşti."(Ier. 1.10). Tot pământul este al Iui Dumnezeu; şi cine are putere să construiască pe pământul Lui, sau să dărâme, în afară de El însuşi? în Cuvântul Lui, El Şi-a expus deja gândul Lui, şi anume ce le va face vrăjmaşilor Lui şi ce va face pentru sfinţii Lui.

166

CUVÂNTUL LUI DUMNEZEU ÎI BIRUIE PE ERETICI

Prigonitorul ucide numai trupul, dar Ispititorul otrăveşte sufletul. Este mai bine să fii rănit în trup de sabia lui, decât să fii prins viu, în „cursa Diavolului", aşa cum spune apostolul în I Tim. 3.7.

Când Pavel a fost prins în lanţurile prigonitorului, el s-a bucurat că a scăpat de capcană: „M-am luptat lupta cea bună, mi-am isprăvit alergarea, am păzit credinţa. De acum mă aşteaptă cununa ne-prmănirii' (II Tim. 4.7-8). El triumfa, ca şi cum bătălia s-ar fi încheiat şi el ar fi câştigat, când de fapt călăul lui Nero avea să-i taie capul: „Căci eu sunt gata să fiu turnat ca o jertfă de băutură" (v. 6).

Cum putea Pavel să proclame biruinţa când se afla într-o situaţie atât de disperată? Iată ce l-a făcut să triumfe: el şi-a păzit credinţa. Dacă el ar fi părăsit-o prin viclenie sau ar fi sacrificat-o pentru o doctrină falsă, el şi-ar fi pierdut sufletul. Dar pentru că a ales să-şi păstreze credinţa, el a renunţat la viaţa lui pentru a primi din mâna lui Dumnezeu una mai bună decât cea care-i fusese luată de oameni.

Cu toate că sabia războiului în mâna unui duşman barbar reprezintă o judecată aspră, propagarea erorii este ceva mult mai rău. Aceasta este înţepătura în coada acelei judecăţi. Mulţi oameni evlavioşi ar putea cădea datorită săbiei vrăjmaşului lor, dar numai aceia care nu sunt printre cei pecetluiţi de Dumnezeu simt înţepătura otrăvită a înşelăciunii. Noi putem fi tăiaţi de sabia vrăjmaşului şi să nu fim răniţi, dar nu putem spune acelaşi lucru când bem,

Page 167: Crestinul in Armatura Completa Vol. 2

fie şi o singură picătură, din doctrina lor.

Când Pavel l-a avertizat pe Timotei să se apere împotriva înşelătorilor, el l-a trimis la Sf. Scriptură şi i-a spus să persevereze în studierea ei: „Tu să rămâi în lucrurile pe care le-ai învăţat şi de care eşti deplin încredinţat" (II Tim. 3.14). Noi putem să ne autodistrugem cu armele altora, împiedicându-ne de mulţi autori; dar oricine are sabia Duhului are tot ce-i trebuie pentru a-1 înfrunta pe cel mai fioros campion al înşelăciunii pe care Diavolul îl antrenează şi-1 conduce. Oamenii înşelaţi nu vor mai putea sta înaintea noastră ţinând această sabie, ci se vor asemăna cu un copil care are un pumnal de lemn şi vrea să lupte împotriva unui uriaş înarmat cu arme ucigătoare.

Toate înşelătoriile se înspăimântă de lumina Cuvântului şi este mult mai de temut să fii examinat de el decât s-ar îngrozi un hoţ de o judecată aspră. A da pe faţă doctrina ereticilor înseamnă a-i birui. Când vin faţă în faţă cu Cuvântul, ei trebuie să-şi plece capul, precum Cain: ei sunt daţi de ruşine. Aceasta este singura cale de a testa învăţăturile dubioase - dacă ele pot trece peste această lege înspăimântătoare fără să fie rănite sau cenzurate, ele pot fi considerate drept adevăruri.

307

Pavel ne spune că unii oameni ,jiu vor putea să sufere învăţătura sănătoasă" <ll Tim. 4.3). Ei vor o doctrină care să corespundă dorinţelor lor, iar Cuvântul nu va face acest lucru. „Cel care este propriul lui învăţător" spunea Bernard, „este sigur că are ca stăpân un nebun". Iar Dumnezeu a rostit acelaşi avertisment prin Solomon: „Calea nebunului este fără prihană în ochii lui, dar înţeleptul ascultă sfaturile" (Pv. 12.15). Cel care face din Cuvântul lui Dumnezeu sfătuitorul lui este într-adevăr un om înţelept.

CUVÂNTUL LUI DUMNEZEU COMBATE STRICĂCIUNEA ŞI POFTELE

Aceşti doi vrăjmaşi sunt mai de temut decât cei dinainte, deoarece ei se găsesc înăuntrul nostru - pofte care se ridică împotriva noastră şi se asociază cu Diavolul însuşi pentru a provoca durere în trupul nostru. Scânteia poftei ne-aparţine, dar flacăra este a lui Satan, deoarece ispitele lui sunt torentul care o împrăştie. Iar când focul întâlneşte vânturi atât de puternice care să-1 poarte pe aripile lui, unde ne va duce?

O legiune de demoni poate fi smulsă din trup mai' uşor decât o singură poftă din suflet. Lui Satan îi place mai mult să locuiască în inimă decât în casă. El a părăsit, fără să se opună, inima demoni-zaţului din Gadara, pentru a intra în porci, deoarece ieşind din trupul lui şi mulţumindu-se pentru o vreme cu o casă mai mică, el nădăjduia să găsească o cale prin care să intre în posesia mai multor suflete omeneşti.

Cuvântul lui Dumnezeu este singura armă a credinciosului. Precum sabia lui Goliat, el doboară şi ucide poftele încăpăţânate ale omului. El poate stăpâni poftele noastre când se ridică în mândria lor. Pofta mugeşte mai ales când sângele tânăr este fierbinte şi nerăbdător. Soarele omului continuă să se înalţe tot mai sus şi el presupune că mai este mult timp până să se întunece. Deci, braţul care doboară poftele unui tânăr impulsiv trebuie să fie foarte puternic, deoarece el este tentat să guste toate plăcerile trupului.

Dar să îngăduim Cuvântului lui Dumnezeu să întâlnească pe acest tânăr îndrăzneţ, care se ospătează din plăcerile trupeşti ce-i stau înainte şi să vedem ce se întâmplă. Şopteşte-i câteva cuvinte din Evanghelie, înţepând cugetul lui cu vârful acestei săbii, şi-1 vei vedea cum va fugi cât va putea de repede! David oferă leacul pentru a-1 vindeca pe acest tânăr de poftele lui - nu numai de una singură, ci de toate. Cum se poate curaţi un tânăr spălându-se în acest Iordan? „îndreptându-se după Cuvântul lui Dumnezeu" (Ps. 119.9). Cuvântul este mai mult

308

decât suficient, că ci el este numit „toiagul de cârmuire al puterii lui Dumnezeu" (Ps.110.2).

Cu acest toiag în mâna lui Moise, Dumnezeu a făcut mari minuni pentru a-i pedepsi pe egipteni şi a-i salva pe evrei. El l-a îmblânzit pe Faraon, determinându-1 pe el şi poporul lui să-1 elibereze pe Israel. Până la urmă, ei chiar se bucurau să-i vadă plecând pe evrei! Prin acest toiag, el a despicat marea pentru a-1 scăpa pe Israel şi a-i îneca pe egipteni. Iar prin acest toiag al Cuvântului Său, Dumnezeu atinge şi astăzi cugetele oamenilor, despică stâncile inimilor lor împietrite, separă apele poftelor lor şi smulge păcătoşii de sub puterea păcatului şi a lui Satan.

Augustin n-a putut fi eliberat de poftele lui până când a auzit o voce spunându-i: „Ia citeşte!" El a deschis Biblia la

Page 168: Crestinul in Armatura Completa Vol. 2

Romani 13 şi ceea ce a citit acolo a provocat un adevărat cutremur în sufletul lui. Uşile temniţei inimii lui s-au deschis imediat, iar lanţurile poftelor care nu puteau fi sfărâmate prin eforturile lui s-au rupt de îndată. El a mărturisit că a fost un sclav al acestor pofte şi că a fost legat de ele cu lanţurile puternice ale plăcerii asociate cu vinovăţia. El s-a tăvălit cu atâta plăcere în poftele lui murdare, de parcă s-ar fi odihnit pe un pat de mirodenii, ungându-se cu alifii preţioase. Cu toate acestea, acest singur cuvânt a avut o putere aşa de mare, încât a smuls aceste pofte din inima lui şi i-a transformat dragostea într-o ură profundă faţă de ele.

După cum Cuvântul este arma prin care Dumnezeu eliberează păcătoşii de sub puterea Diavolului, totodată El îl foloseşte pentru a-i apăra pe sfinţi de ispitele care i-ar putea atrage din nou în păcat. Satan, fiind acum îndepărtat din împărăţia sa, încearcă cu stăruinţă să-1 învinovăţească pe păcătosul iertat.

Dar acele teritorii pe care le cucerim cu ajutorul săbiei trebuie să le păstrăm prin sabie. David ne spune cum şi-a păstrat calea şi a păzit-o de Vrăjmaş: „Cât priveşte legăturile cu oamenii, eu, după cuvântul buzelor Tale, mă feresc de calea celor asupritori" (Ps. 17.4). Este ca şi cum el ar fi spus: dori să ştii cum scap eu de lucrurile păcătoase pe care cei mai mulţi oameni le doresc? Răspunsul este Cuvântul lui Dumnezeu, care mă păzeşte de ispite/e care îi nimicesc treptat pe oameni".

Putem noi să mergem împotriva păcatului şi a lui Satan cu o armă mai bună decât aceea pe care Cristos a folosit-o pentru a lupta împotriva Ispititorului? Cu siguranţă, El l-ar fi putut doborî cu uşurinţă pe Diavolul cu o singură rază izvorâtă din divinitatea Sa, dacă ar fi dorit să lupte pe această cale. Totuşi, El a ales să ascundă măreţia divinităţii Sale şi i-a îngăduit lui Satan să se apropie de El, astfel încât să-1 poată învinge prin Cuvântul

168

Său, demonstrând astfel valoarea acestei săbii pe care El dorea s-o lase urmaşilor Săi pentru a lupta împotriva aceluiaşi vrăjmaş.

Dumnezeu promite să-1 pedepsească pe „leviatan" - Satan - cu „sabia Lui marc şi puternică" (Is. 27.1). Acest pasaj din Vechiul Testament se referă la balenă, marele devorator, care nu se teme de nici un alt peşte din mare, decât de peştele-sabie, de care este ucis deseori. Căci, primind o singură înţepătură a săbiei lui, balena se grăbeşte spre ţărm şi acolo se zbate până moare.

Astfel, Diavolul, marele devorator de suflete, aleargă în marea acestei lumi, precum leviatanul în ocean - şi înghite oamenii care n-au putere de a se împotrivi. Totuşi, când se confruntă cu un sfânt înarmat, care ştie cum să folosească Cuvântul lui Dumnezeu, el şi-a întâlnit adversarul care să-i vină de hac.

CUVÂNTUL LUI DUMNEZEU BIRUIE ÎNCERCĂRILE

Un alt vrăjmaş al creştinului este o armată alcătuită din batalioane necruţătoare de încercări. Uneori, atacă o durere exterioară, apoi, la scurt timp, urmează o suferinţă interioară; alteori, o întreagă oştire porneşte împotriva credinciosului. Acest lucru i se întâmpla lui Pavel când spunea: „De afară lupte, dinăuntru temeri" (II Cor. 7.5). în acelaşi timp, el ducea o luptă crâncenă cu încercările de afară şi suportă conflictele din inima lui. Este îngrozitor când izbucneşte un foc într-o cetate în vreme ce zidurile ei sunt atacate.de duşman. Totuşi, uneori chiar şi cei mai evlavioşi sfinţi trebuie să îndure în acelaşi timp atât nuiaua pe spatele lor cât şi mustrările lui Dumnezeu în duhul lor. „Tu pedepseşti pe om şi-1 loveşti pentru fărădelegile lui, îi prăpădeşti, ca molia, ce are el mai scump." (Ps. 39.11).

Uneori, Dumnezeu îi pedepseşte pe copiii Lui, punându-le câte o cruce pe spatele lor, dar le zâmbeşte cu manifestări lăuntrice ale harului; El îi pedepseşte cu o nuia plăcută de rozmarin. Una o îndulceşte şi o îmblânzeşte pe cealaltă. Dar, alteori, el trimite o cruce şi împreună cu ea o încruntare. El loveşte cu o încercare exterioară şi, ca un tată supărat, spune copilului Său: „Această lovitură este pentru acel rău care l-ai făcut - iar aceea pentru cealaltă faptă rea". Iar când creştinul se află sub mâna unui Dumnezeu care pedepseşte, Satan nu va fi prea departe, ci se va arăta nerăbdător să-şi arunce sarea şi oţetul în duhul rănit al credinciosului pentru a-1 duce şi mai departe în ispită.

Deseori, Dumnezeu trimite atât de multe oştiri de încercări împotriva creştinului, încât acestuia îi este greu să le îndure pe toate; totuşi, Cuvântul lui Dumnezeu oferă rezerve înviorătoare de credinţă şi răbdare pentru a-i feri duhul de orbirea produsă de disperare. Cuvântul lui

168

Page 169: Crestinul in Armatura Completa Vol. 2

Dumnezeu îi oferă creştinului războinic toată armătura necesară; El îi este mângâietor şi sfătuitor atât pe câmpul de luptă, cât şi în afara lui.

David afirmă cu tărie că inima lui ar fi murit dacă nu s-ar fi desfătat cu Cuvântul lui Dumnezeu: „Dacă n-ar fi fost Legea Ta desfătarea mea, aş fi pierit în ticăloşia mea" (Ps. 119.92). Cuvântul era o duhovnicească Abişag, care îi încălzea sufletul în timpul celor mai aspre încercări. Toate plăcerile lumii care se îngrămădeau asupra lui i-ar fi lăsat inima rece dacă Cuvântul nu s-ar fi odihnit la pieptul lui pentru a-i oferi pacea lăuntrică: „Aceasta este mângâierea mea în necazul meu: că făgăduinţa Ta îmi dă iarăşi viaţă" (v. 50). O făgăduinţă este de mai mult folos pentru un suflet încercat decât o haină călduroasă pentru un trup înfrigurat.

Când Adam a fost izgonit din Paradis în răcoarea lumii, el fiind gol - având înăuntru un cuget vinovat şi poveri în afară - Dumnezeu i-a dat mai întâi o făgăduinţă care să-i întărească sufletul, şi apoi l-a învăţat să-şi facă haine pentru trup. Domnul cunoştea foarte bine cât de necesar era acest cuvânt pentru a-1 feri să devină pentru a doua oară o pradă a Diavolului şi pentru a nu fi înghiţit de murdăriile şi suferinţele în care el singur se aruncase. Dumnezeu nu l-ar mai fi lăsat nici măcar o zi să rămână fără apărare împotriva atacurilor lor, ci a pus sabia făgăduinţei în mâna lui pentru a apăra şi mângâia inima lui în vremea de încercare.

Un credincios spunea că el ar prefera să rămână fără mâncare, băutură, lumină, aer şi viaţă, decât să trăiască fără cuvintele dulci ale lui Dumnezeu care au deschis închisoarea sufletului său tulburat şi i-au adus bucuria lăuntrică: „ Veniţi la Mine, toţi cei trudiţi şi împovăraţi, şi Eu vă voi da odihnă." (Mt. 11.28). Acum, dacă o singură făgăduinţă, asemenea unui spic de grâu frecat în palma credinţei, şi aplicat de Duhul lui Cristos, poate pregăti un ospăţ de bucurie pentru un suflet înfometat, cât preţ punem noi pe întregul ogor al Sf. Scripturi, care este plin de făgăduinţe, tot atât de preţioase ca şi aceasta?

Mai presus de valoarea mângâietoare ă făgăduinţelor lui Dumnezeu, noi le vedem ca pe grânarul tuturor proviziilor spirituale din care, Iosif al nostru, scumpul Domn Isus, îi hrăneşte şi îi întreţine pe fraţii Lui în timp de foamete. Ele reprezintă stupul plin de miere unde sufletul credincios este încălzit în iama încercării şi se hrăneşte din abundenţă cu îndurările stocate aici. Ele reprezintă limanurile spre care sufletele ispitite îşi îndreaptă corabia lovită de ploaie şi vânt şi stă acolo în siguranţă până când cerni se înseninează, iar furtuna declanşată de lume, păcat şi Satan se potoleşte.

Chiar şi atunci când moartea se apropie, iar Diavolul mai are o singură luptă de dat pentru a învinge sau a pierde victoria pentru totdeauna,

311

credinţa în făgăduinţă smulge sufletul creştinului din garnizoana trupului său - unde a îndurat un asediu atât de puternic - şi-1 duce spre cer, cu o bucurie triumfătoare, lăsând în mâinile morţii numai carnea sa. Dar în fuga sa, credinciosul este însoţit de o nădejde sigură a răscumpărării trupului său în ziua învierii.

ÎNDRĂZNEALA SISTEMELOR RELIGIOASE DE A DEZARMA

OAMENII DE ACEASTĂ SABIE SPIRITUALĂ

Este Cuvântul sabia Duhului cu care creştinul îşi poate nimici vrăjmaşii? Atunci, noi trebuie să judecăm cu asprime orice sistem religios care dezarmează oamenii de singura armă care-i apără împotriva vrăjmaşilor care caută moartea lor veşnică. Este adevărat, aceşti lideri au doar câteva frunze de smochin pentru a ascunde această tradiţie ruşinoasă, făcând lumea să creadă că ei sunt foarte miloşi, deoarece nu doresc ca enoriaşii lor să se rănească cu o astfel de armă. Ei chiar citează mărturia lui Petru pentru apărarea lor, căci odată el a spus: „în ele sunt unele lucruri greu de înţeles, pe care cei neştiutori le răstălmăcesc ca şi pe celelalte Scripturi spre pierzarea lor. " (II Pet. 3.16).

Dar a interzis Petru oamenilor citirea Cuvântul lui Dumnezeu, pentru simplul motiv că unii oameni nestatornici au răstălmăcit Sf. Scriptură? Dimpotrivă. Căci în alte pasaje, el îi sfătuieşte pe credincioşi să nu se lase amăgiţi de înşelătoria celor răi, ci să „crească în harul şi în cunoştinţa Domnului şi Mântuitorului nostru Isus Cristos" (v. 18).

Lumina este carul care transportă influenţa soarelui. Aşadar, cunoştinţa lui Cristos aduce cu ea influenţele harului Său în inimă. Şi cum se aştepta Petru ca oamenii să crească în cunoştinţa lui Cristos, dacă nu citind Sf. Scriptură, singura carte unde ea poate fi găsită? Ce greşeală din partea învăţătorilor care doresc ca oamenii să înveţe această cunoştinţă

Page 170: Crestinul in Armatura Completa Vol. 2

numai din predicile lor, şi nu din Cuvânt! Cum ar putea o Biserică să fie sigură că aude adevărul, dacă nu are Sf. Scriptură, singura piatră de încercare pentru a verifica puritatea doctrinei? Dumnezeu însuşi-direcţionează Cuvântul Său nu unui anumit grup - nu unor oameni deosebiţi - ci fiecărui om (Rom. 1.7; II Cor. 1.1). De ce sunt făcute legile, dacă nu pot fi declarate? Şi de ce-ar fi fost scrisă Sf. Scriptură, dacă nu să fie citită şi cunoscută de toţi oamenii? Apostolul a poruncit ca Epistolele să fie citite în Biserică cu aceeaşi autoritate cu care le-a scris. Oare slujitorii Cuvântului de la începutul Bisericii L-au ascuns de oameni, în loc să-i încurajeze să-L ascundă în inimile lor?

Este adevărat că unii oameni deformează Sf. Scriptură spre propria lor pierzare, după cum se întâmplă ocazional ca cineva să se înece cu o

312

bucată de pâine dacă nu este atent când mănâncă. Dar trebuie ca oamenii să flămânzească de teamă să nu se înece? Unii se rănesc cu arme ascuţite; ar trebui atunci ca întreaga armată să fie dezarmată, şi să se permită numai câtorva ofiţeri să poarte sabie? Dacă acest argument ar fi fost suficient să pecetluiască Biblia, ar trebui s-o negăm atât faţă de intelectuali, cât şi faţă de oamenii simpli; căci este un fapt cunoscut că cele mai mari.erezii s-au născut în cele mai ascuţite minţi. Ori de câte ori oamenii mândri susţin că "ei sunt mai înţelepţi decât Dumnezeu, mintea lor nebună se întunecă din ce în ce mai mult, până când ei devin atât de obişnuiţi cu întunericul, încât ei nu mai pot vedea suveranitatea Lui.

SUFICIENŢA SF. SCRIPTURI

Ar putea exista o blasfemie mai mare la adresa Dumnezeului nostru decât să susţii că cuvântul Său nu conţine absolut tot ce este necesar pentru mântuire? Ar putea trimite Dumnezeu pe poporul Său în luptă şi ar putea pune în mâna lor o sabie greoaie, care nu-i poate apăra şi nu le poate croi un drum spre cer printre armatele duşmanilor puternici, în vreme ce El le porunceşte să mărşăluiască? De ce ne-ar da Tatăl arme cu care nu ne-am putea împotrivi Vrăjmaşului, de vreme ce El ştie cum să ne furnizeze cele mai bune arme? Oare ne-ar oferi El arme nepotrivite pentru apărare şi apoi ne-ar avertiza să nu folosim nimic altceva? Dacă aşa stau lucrurile, înseamnă că El îşi trimite oile la măcelar pentru a li se tăia capul de către vrăjmaş.

Dumnezeu însuşi a lăudat această sabie înaintea poporului Său, când îi spunea lui Timotei că te „poate face înţelept spre mântuire", ca şi creştin, iar ca „om al lui Dumnezeu" sau slujitor al Evangheliei te face „desăvârşit" şi „cu totul destoinic pentru orice lucrare bună" (II Tim. 3.15, 17). Şi nu ne interzice El să folosim orice altă armă în afara celei pe care ne-o oferă Sf. Scriptură? A merge în altă parte, şi nu la Cuvântul Său, pentru a căuta sfat sau protecţie, înseamnă a renunţa la credinţa în El. Sf. Scriptură este suficientă pentru scopurile lui Dumnezeu şi poate dărui fiecărui creştin adevărat suficientă înţelepciune pentru a găsi mântuirea pentru sufletul lui.

NELEGIUIREA FOLOSIRII SĂBIEI PENTRU APĂRAREA PĂCATULUI

Ereticul studiază Cuvântul lui Dumnezeu pentru a-şi justifica reaua sa purtare, silind Sf. Scriptură să spună ce vrea el. Mulţi oameni păcătoşi îndrăznesc să-şi apere felul lor de viaţă murdar folosind Cuvântul - pe care îl cunosc numai cu mintea lor - pentru a evita mustrările. De exemplu,

170

dacă îi spui unui om imoral că alegerile lui sunt greşite, el îţi va cita ceea ce spunea Solomon că „nu este altă fericire pentru om sub soare decât să mănânce şi să bea şi să se veselească" (Ecl. 8.15). Ca şi cum Dumnezeu însuşi, care a călăuzit peniţa lui Solomon, trebuie să fie un prieten al mâncăcioşilor şi beţivilor! în adevăr, „a mânca, a bea şi a te veseli" în acest context nu se referă decât la a-1 mulţumi lui Dumnezeu cu bucurie pentru belşugul de binecuvântări pe care El ni le oferă.

Inima omului este nespus de rea când fură astfel de porţii dulci din Sf. Scriptură pentru a-şi masca poftele. Versetele care arată darul lui Dumnezeu, oferit pentru a muia inimile păcătoşilor şi a-i atrage la Cristos, sunt folosite adesea trunchiat pentru a împiedica o inimă împietrită să se plece înaintea Mântuitorului. Dumnezeu ne-a oferit exemple de căderi ale oamenilor sfinţi pentru a ne încuraja să veghem, să rămânem în picioare şi să nădăjduim în îndurarea Lui. Totuşi, mulţi au ales să se complacă într-o viaţă păcătoasă, asemenea acelor animale care se culcă în propria lor murdărie. Ei susţin că totul va fi în regulă, deoarece unii sfinţi deosebiţi au avut momente de căderi grave şi, totuşi, păcatele lor au fost iertate, iar sufletele lor mântuite.

Page 171: Crestinul in Armatura Completa Vol. 2

Satan foloseşte cele câteva exemple de pocăinţă târzie din Sf. Scriptură pentru a-i acorda timp păcătosului şi a-1 determina să mai rămână puţin în Sodoma păcatului lui. ,JV-a sosit încă al 11-lea ceas", îl convinge el, „de ce să te pocăieşti mai devreme decât trebuie?" Deoarece Satan minte cu atâta abilitate, experienţa tâlharului pocăit, care a ajuns în cer de la cruce, a fost folosită - împotriva voii lui Dumnezeu - pentru a conduce mulţi păcătoşi spre un loc de pedeapsă veşnică.

Păcătosule, nu este suficient că eşti plin de pofte, de mai citezi şi Sf. Scriptură pentru a te încuraja, forţând Cuvântul scris al lui Dumnezeu să sprijine păcatul tău? Diavolul a abuzat de Sf. Scriptură în acest mod când a încercat să-L determine pe Cristos să accepte în pustie propunerea lui blestemată. De ce umbli pe urmele înşelătorului? Prin aceasta, tu îţi înmulţeşti păcatul.:

Nici un păcat nu este mic, ci cel mai neînsemnat este socotit ca blasfemie când îl comiţi pe seama Sf. Scripturi. Diavolul nu este nicicând mai satisfăcut decât atunci când poate răni Numele lui Dumnezeu cu propria Lui sabie. El înduplecă pe om să păcătuiască şi apoi susţine că Dumnezeu l-a deteminat să facă acest lucru. Dacă Dumnezeu ar izola un om pe pământ din pricina mâniei Lui aprinse, cu siguranţă acela ar fi omul care îşi ascunde păcatele la adăpostul aripilor Sf. Scripturi.

314

RECUNOŞTINŢA FAŢA DE CUVÂNT

în loc să-i îngăduim lui Satan să ne smulgă Sf. Scriptură prin strategiile lui, haideţi să-L binecuvântăm pe Dumnezeu pentru sabia pe care El ne-a pregătit-o prin harul Său. Dacă un om are o împărăţie, dar nu are sabie pentru a-şi apăra coroana, el nu se poate aştepta să se bucure de ea multă vreme. Trăim într-o lume în care vieţile noastre nu sunt în siguranţă câtă vreme noi nu suntem înarmaţi complet. Nu există o altă cale de a ajunge în cer, decât trecând pe teritoriul Vrăjmaşului. Aşadar, care sunt speranţele unui suflet neînarmat care ar dori să ajungă în cer?

Când Israel călătorea- din Egipt spre Ţara Făgăduinţei, foarte puţine popoare au crezut că ei vor trece prin ţara lor fără să ridice armele împotriva lor. Iar creştinul va găsi că marşul lui spre cer este chiar mai periculos, deoarece Satan nu s-a mai îmblânzit şi nici oamenii păcătoşi nu au devenit mai amabili faţă de poporul lui Dumnezeu. Ce îndurare Şi-a arătat Dumnezeu când ne-a oferit o sabie care să ne apere de toate pericolele! Creştine, această armă se află chiar acum în mâna ta, precum toiagul în mâna lui Moise. Chiar dacă în spatele tău s-ar afla o legiune de demoni, iar în faţa ta o mare de păcate, cu această sabie, mânuită de credinţa ta, îţi vei putea croi drum printre ele. într-adevăr, Sf. Scriptură este un dar mult mai mare decât soarele de pe cer. De fapt, ne-ar fi mai uşor să scăpăm de căldura razelor de soare decât să interzicem Bisericilor Cuvântul lui Dumnezeu. Dacă soarele ar dispărea, noi.am muri, dar dacă dispare Sf. Scriptură sufletele noastre ar bâjbâi prin iad. Aşadar, noi trebuie să-L binecuvântăm pe Dumnezeu pentru trei îndurări speciale privitoare la Cuvântul Său.

1. Binecuvintează-L pe Dumnezeu pentru traducerea Sf. Scripturi

Cuvântul tradus este sabia noastră scoasă din teacă. La ce i-ar folosi Cuvântul Domnului, scris în ebraică sau greacă, unui creştin care nu înţelege decât limba sa maternă? La fel ca Ioan, el ar plânge la vederea cărţii pecetluite pe care nu o poate citi. Aşadar, să-L binecuvântăm pe Dumnezeu care n-a trimis îngeri, ci oameni, înzestraţi prin ungerea Duhului Sfânt pentru lucrarea lor, dotaţi cu puterea de a îndepărta piatra de la gura fântânii!

Creştine, când tu eşti nevoit să stai acasă datorită suferinţelor tale, tu ai Cuvântul lui Dumnezeu care să-ţi ţină companie în singurătatea ta. Şi cu toate că tu nu poţi sta cu fraţii şi surorile tale l