Determinarea riguroasă a necesităţilor de finanţare ale firmei constituie o condiţie de bază pentru succesul unei acţiuni antreprenoriale.

În stabilirea necesităţilor de finanţare este necesar să se parcurgă următoarele etape: identificarea necesităţilor de finanţare ale firmei; gruparea necesităţilor de finanţare în imperative şi opţionale; dimensionarea precisă a sumelor necesare satisfacerii fiecărei necesităţi de finanţare; stabilirea perioadelor în care necesităţile de finanţare trebuie şi pot fi satisfăcute (scurte,

medii şi lungi); precizarea necesităţilor care pot fi finanţate din surse proprii; stabilirea necesităţilor care vor fi finanţate din surse externe firmei.

Pentru satisfacerea necesităţilor financiare ale firmei în condiţii cât mai avantajoase, întreprinzătorul-manager trebuie să identifice sursele posibile de finanţare a acestora. Printre aceste surse regăsim şi creditul comercial, care deţine în ţări cu economie de piaţă dezvoltată o pondere importantă ca sursă de finanţare (Japonia - 30%, Franţa - 20%, SUA – 10%).

Creditul comercial este acel credit acordat între producători şi comercianţi prin vânzarea mărfurilor, în schimbul unor instrumente de credit (sau efecte de comerţ). De asemenea reprezintă o amânare la plată, acordată de un furnizor de mărfuri sau de servicii, clientului său.

Fiind un împrumut civil, creditul comercial se deosebeşte fundamental de creditul bancar prin aceea, că în timp ce banca împrumută banii depunătorilor sau fonduri ale altor bănci, împrumutătorul (creditorul) civil împrumută banii săi. Acest tip de împrumut fiind civil, chiar dacă generează obligaţii comerciale, prin aplicarea prezumţiei instituite prin art. 4 Cod comercial, nu poate fi calificat ca operaţiune bancară. Resursele partenerilor de afaceri constituie una dintre cele mai vechi şi eficace modalităţi de atragere de resurse financiare de către un întreprinzător. Această soluţie de finanţare a ciclului de exploatare se poate utiliza atât în relaţiile cu furnizorii de materii prime, materiale, utilităţi etc., cât şi cu distribuitorii şi clienţii firmei. Astfel în relaţiile cu furnizorii se primesc materii prime, materiale, semifabricate etc., care se folosesc în procesul de producţie, iar plata lor se efectuează după o anumită perioadă convenită de părţi şi stipulată în contract. Utilizarea acestor resurse materiale livrate de furnizori fără a le plăti echivalează cu atragerea de către firmă a unui capital de valoarea respectivelor resurse, fără dobândă. Astfel se evită apelarea la un credit bancar curent pentru plata furnizorilor.

Asemănător se derulează relaţia şi cu distribuitorii sau clienţii firmei. Aceştia virează în avans o sumă de bani firmei producătoare sau furnizoare pentru marfa ce le va fi livrată ulterior. Această sumă constituie, practic, o finanţare a firmei producătoare care, altfel, ar fi trebuit să utilizeze propriile lichidităţi sau credite.

Această modalitate de finanţare, denumită şi finanţare prin capital comercial, se practică, de regulă, între firme care au relaţii comerciale îndelungate şi se bazează pe încredere reciprocă.

Creditul comercial acordat între firme reprezintă o modalitate practică, apreciată diferit prin prisma intereselor proprii, de către firma care-l acordă şi de către firma beneficiară.

Conştiente că orice relaxare a activităţii oferă concurenţei avantaje greu de recuperat ulterior, firmele urmăresc să-şi conso-lideze poziţia pe piaţă. În acest scop, pe lângă îmbunătăţirea calităţii utilităţilor oferite şi a preţurilor practicate, competiţia se dă şi pe tărâmul facilităţilor acordate clienţilor. Din rândul acestora din urmă o importanţă deosebită o au facilităţile financiare referitoare la vânzările pe credit şi la rabatul acordat celor ce plătesc cash.

Vânzările pe credit au drept consecinţă imediată amânarea încasărilor şi apariţia unui debit specific sub forma soldului contului clienţi. De aceea creditul comercial poate fi considerat o investiţie pe termen scurt.

Obligaţia de plată se materializează în efectele de comerţ: cambie şi bilet la ordin. Experienţa practică evidenţiază că instrumentul de plată cel mai des utilizat este biletul la ordin, deşi efectele financiare şi juridice sunt în mare parte identice cu ale cambiei.

Condiţiile de credit comercial se negociază între firmele implicate, ţinându-se seama de: politica creditului comercial a firmei furnizoare; natura obiectului actului de vânzare-cumpărare; situaţia financiară a vânzătorului (furnizorului-creditor); situaţia financiară a cumpărătorului (clientului-debitor); uzanţele comerciale specifice pieţei pe care se efectuează tranzacţia .

Scopul principal al politicii de credit comercial a firmei îl constituie creşterea cifrei de afaceri în scopul sporirii profitului net, iar pentru fundamentarea sa, firma trebuie să elaboreze mai multe variante care să ţină seama de o serie de parametri precum:

evoluţia probabilă a cifrei de afaceri în funcţie de condiţiile de credit pentru fiecare variantă;

mărimea cheltuielilor de administrare a creditelor; riscul direct; mărimea absolută a rabatului (discountului); costul capitalului în funcţie de împrumutul acordat

Totodată în determinarea politicii de credit comercial a firmei, managerul financiar trebuie să realizeze un echilibru între costurile implicate de acordarea creditului şi cele aferente neacordării sau diminuării mărimii acestuia. Astfel sunt costuri ale acordării creditelor comerciale: dobânda pierdută (acordarea creditului comercial este echivalentă cu a da credite fără

dobândă); scăderea puterii de cumpărare (cu ocazia acordării creditului comercial are loc o transferare

de valoare de la cel care acordă creditul la cel care-l obţine şi, datorită creşterii generalizate a preţurilor, acesta din urmă plăteşte datoria la o valoare inferioară celei pe care a luat-o cu împrumut);

costurile administrării creditelor comerciale (de regulă administrarea creditelor comerciale presupune o creştere importantă a volumului contabilizării tranzacţiilor);

primele de asigurare a riscului de neplată (dacă firma nu adoptă o politică prudentă a creditului comercial, anumiţi clienţi, datorită insolvabilităţii financiare, nu vor putea plăti; acest risc poate fi acoperit prin asigurare);

rabatul acordat (se acordă cu prudenţă, pentru plata promptă a mărfurilor vândute pe credit, dar gestionarea lui presupune un anumit cost);

aprecierea potenţialului valoric al clientului (de asemenea culegerea şi prelucrarea informaţiilor de către firmă sau agenţii specializate în scopul clasificării clienţilor necesită un anumit cost).

Totodată constituie costuri ale neacordării creditelor comerciale: pierderea unor clienţi (pe o piaţă concurenţială, dacă ceilalţi concurenţi ai firmei acordă

credit, va fi foarte dificil pentru aceasta să nu acorde credit comercial şi discounturi); nesiguranţa încasării numerarului (în condiţiile creditului comercial, plata bunurilor se face

prin bancă, evitându-se, astfel încasările în numerar). Fundamentarea politicii de credit comercial a firmei presupune, de asemenea, răspunsuri la

anumite întrebări, cum sunt: la cât trebuie extins creditul? cât credit trebuie permis? care să fie durata maximă a creditului? ce trebuie făcut în legătură cu debitorii rău platnici? De aceea politica de credit comercial, promovată de firma furnizoare, trebuie să cuprindă:

1. perioada creditului; 2. rabatul acordat pentru urgentarea plăţii; 3. calitatea creditului; 4. politica de încasări.

1. Perioada creditului reprezintă intervalul de timp pe care firma furnizoare îl acordă clienţilor săi pentru a efectua plata. În stabilirea perioadei se au în vedere următoarele aspecte:

natura economică a produsului (de pildă, legumele şi fructele proaspete sunt vândute pe un credit foarte scurt, în timp ce bijuteriile pot beneficia de o perioadă a creditului mai mare);

circumstanţele financiare ale firmei furnizoare (de exemplu, dacă lichiditatea financiară a acesteia este slabă va fi dificil să acorde un credit pe o perioadă prea mare, iar dacă se urmăreşte promovarea produselor poate să acorde credite şi să-şi îmbunătăţească lichiditatea prin alte metode);

situaţia financiară a cumpărătorului (de regulă, clienţii potenţiali cu o situaţie financiară precară sunt evitaţi).

2. Rabatul acordat pentru urgentarea plăţii urmăreşte pe de o parte să atragă noi clienţi, care îl apreciază ca fiind un mod de reducere a preţului, iar pe de altă parte o reducere a perioadei de încasare a vânzărilor, deoarece anumiţi clienţi vor plăti mai repede pentru a beneficia de avantajul acordării acestuia. Deciziile privind mărimea rabatului sunt în funcţie de rezultatele comparării costurilor şi a beneficiilor diferitelor termene de acordare. De pildă, o formă poate decide să schimbe termenii

creditelor de la „net 20“, care obligă clienţii să plătească în termen de 20 de zile, la „3/10, net 20“, care înseamnă că va admite un rabat de 3% dacă plăţile sunt făcute în termen de 10 zile. 3. Calitatea creditului se referă la forţa financiară minimă a clienţilor pentru a se acorda creditul. Stabilirea calităţii creditului presupune măsurarea acesteia, care se defineşte în funcţie de probabilitatea neîndeplinirii obligaţiilor de către clienţi. Pentru măsurarea calităţii creditului există mai multe metode, cum sunt:

sistemul celor „5 C“ – caracter, capacitate, capital, colateral, condiţii; gestiunea prin excepţie; credit scoring-ul

4. Politica de încasări evidenţiază „duritatea“ sau „lejeritatea“ în urmărirea plăţii, iar rata de transformare a creditelor comerciale în bani cash reflectă eficienţa acestei politici. În practică, pentru a controla sumele de încasat de la clienţi există două tehnici principale, respectiv: perioada medie de încasare (Pm î); modelul sumelor rămase de încasat.

Perioada medie de încasare se determină prin raportarea sumelor pe care firma le are de încasat la media zilnică a vânzărilor. Deşi este lesne de calculat, această tehnică nu este suficient de eficace, deoarece, fiind o mărime agregată, tinde să înlăture diferenţele dintre perioadele de încasare aferente diferiţilor clienţi ai firmei. Modelul sumelor rămase de încasat, deoarece indică procentul vânzărilor pe credit, efectuate într-o lună, rămase neîncasate, prezintă două avantaje principale din punct de vedere managerial, respectiv: dezagregă sumele de încasat pentru fiecare lună în care are loc încasarea; deoarece sumele de încasat sunt raportate la vânzările din luna de origine, ele nu sunt vânzări-

dependente. Acordarea creditului comercial poate fi privită ca o problemă de alocare (investire) a

capitalului, iar extinderea acestuia constituie o investiţie care se concretizează în creşterea profiturilor rezultată din mărimea vânzărilor.

Deşi creditul comercial are proporţii apreciabile, el şi-a restrâns aria datorită proliferării monopolurilor, care cuprind activităţi din foarte multe domenii, ca şi datorită creării unei stări excesive de lichiditate în viaţa economică internă şi internaţională.Totodată, această modalitate de investire a capitalului nu este lipsită de risc, iar politicile diferite având acelaşi cost pot genera diferite venituri. Bineînţeles că politica preferată va fi cea care asigură venitul cel mai mare pe suma investită.

Avantajele creditului comercial: rapiditatea, disponibilitatea şi flexibilitatea: ordinele de plată plătibile ale celor mai multe

întreprinderi necesită puţine formalităţi, nu fac obiectul vreunui contract, reprezintă o formă continuă de credit, care se obţine rapid, permiţând finanţarea în totalitate sau în parte a stocurilor, în funcţie de viteza lor de rotaţie;

de obicei, furnizorii nu solicită nici o garanţie, aceştia fiind, în practică, mai înţelegători decât băncile în ceea ce priveşte eventualele depăşiri ale scadenţelor; de asemenea, este mai agreat de către întreprinderile mici şi mijlocii dat fiind faptul că, de cele mai multe ori, acestea nu se bucură de acelaşi tratament ca şi marile întreprinderi din partea băncilor;

este obţinut în mod convenabil ca o parte normală a operaţiunilor întreprinderii, extinderea în valoare a creditului comercial dezvoltând şi contracte pentru necesităţile întreprinderii;

reprezintă o sursă de finanţare relativ ieftină pentru susţinerea activităţii curente; disponibilizează resurse financiare pentru realizarea altor obiective economice;

cunoaşterea scadenţelor de plată permite elaborarea unui cashflow realist, necesar obţinerii unui credit bancar;

ofertanţii au posibilităţi mai bune de monitorizare şi forţare a celui împrumutat să plătească decât au instituţiile financiare. Aceasta deoarece ofertantul este de obicei în aceeaşi afacere iar cumpărătorul nu are altă alternativă decât să cumpere de la câţiva ofertanţi;

scopul ofertantului prin creditul comercial nu este de a face bani din înţelegerea financiară ci de a obţine profit din vânzarea bunurilor;

ofertantul poate oferi termeni favorabili de plată în scopul păstrării unei relaţii pe termen lung cu cumpărătorul.

Dezavantajele creditului comercial: creşterea gradului de îndatorare pe termen scurt va avea efecte negative asupra bonităţii

întreprinderii; prezintă riscuri atât pentru furnizor cât şi pentru client; astfel, dacă întreprinderea furnizoare

nu cunoaşte suficient de bine clientul şi nu-i evaluează cum trebuie solvabilitatea, aceasta este în pericolul de a acorda credite importante, dificil de acoperit, clienţilor mai puţin solvabili; de asemenea, clientul poate fi pus în dificultate când furnizorul încearcă să scurteze brusc durata creditului furnizor acordat.

într-un mediu economic inflaţionist, cu schimbări esenţiale ale cursului monedei naţionale în perioade de timp foarte scurte, pot apărea costuri care anulează veniturile realizate din vânzarea mărfurilor achiziţionate prin credit comercial;

neonorarea biletelor la ordin la scadenţă poate avea repercusiuni grave de natură juridică şi economică asupra întreprinderii;

nevalorificarea stocurilor de marfă achiziţionate prin credit comercial duce la dificultăţi financiare complexe.

Spre deosebire de creditul comercial,în cadrul creditului bancar participanţii sunt reprezentaţi la modul general, de un agent nebancar (producătorul sau agentul economic) pe de o parte şi de bancă pe de altă parte. Acest credit este acordat sub formă bănească. Creditul bancar prezintă avantajul unei mai mari flexibilităţi comparativ cu cel comercial, întru cât sumele disponibile pot fi orientate către diferite forme de activitate economică. Se poate mişca “ ad libitum”.

Elasticitatea sporită a creditului bancar faţă de creditul comercial a făcut ca în dinamică creditul comercial să fie devansat de creditul bancar.Între creditul comercial şi cel bancar există o

puternică legătură, în sensul că uneori creditul comercial se poate transforma în credit bancar, sau acesta poate constitui suport al acordării unui credit comercial.Prin formarea depozitelor bancare pe seama disponibilităţilor, pe de o parte, şi acordarea de credite pentru activitatea de exploatare curentă sau realizarea obiectivelor de investiţii pe de altă parte, băncile şi clienţii lor se găsesc în raporturi de reciprocitate.

Creditul bancar apare ca un sistem de relaţii între bănci si agenţii economici, în cadrulcărora mijloacele bănesti aflate temporar disponibile în conturile bancare, la care se adaugădisponibilităţile sistemului financiar-bancar, devin resurse de creditare, în sensul că suntredistribuite de bănci prin acordarea de credite diferitelor ramuri ale economiei naţionale.

Spre deosebire de creditul comercial care se acordă în raport cu disponibilităţilecapitalului industrial deja existent, creditul bancar se acordă din capitalul inactiv, temporardisponibil sau din creaţia monetară.

Prin creditul bancar este introdus în circulaţie suplimentar o cantitate mare de bani,care reprezintă realmente principalul volum de mijloace de plată în circuitele economicofinanciare.

Creaţia monetară este strâns legată de mecanismele de finanţare a economiei, carepermit agenţilor economici să dispună de resurse pentru consum si investiţii peste nivelulveniturilor lor imediate, pe baza anticipărilor viitoare. Intermedierea permite creaţia monetarăfără suport material, specifică băncilor care gestionează depozite la vedere, extinsă în ultimultimp si instituţiilor care administrează plasamente pe termen scurt usor transformabile înmonedă, cunoscută fiind realitatea după care “creditele fac depozitele”. Această putere de acrea monedă poate fi restrânsă prin reglementări impuse băncilor sau prin politica bănciicentrale.

Dacă însă investiţiile necesare într-o perioadă sau într-o anumită zonă defavorizată(ţările fost comuniste) sunt masive iar economiile care trebuie să le finanţeze sunt totalinsuficiente ori se reorientează, deoarece randamentul oferit nu acoperă riscurile asumate,rolul intermediarilor financiari creatori de monedă devine predominant si conduce la unsistem cunoscut ca “economie de îndatorare” a întreprinderilor faţă de bănci si a băncilor faţăde banca centrală.

Creditele bancare joacă un rol important în derularea activităţii agenţilor economiciîn ţările cu economie în tranziţie. În perspectiva depăsirii acestei perioade de câtre România,rolul creditului bancar în acoperirea necesităţilor financiare ale agenţilor economici va fiprimordial, fiind necesare însă măsuri ferme privind:

capitalizarea băncilor (s-a stabilit deja majorarea capitalului propriu); micsorarea nivelului dobânzii la credite; politică financiară judicioasă (priorităţi la creditare pentru agenţii economici carerealizează export); susţinerea programelor de restructurare si modernizare ale agenţilor economiciviabili prin credite cu garanţie guvernamentală si dobândă bonificată; transformarea creditelor (bancare) în participaţii la capitalul firmei

Cu ajutorul informaţiilor gasite am putut ajunge la concluzia că cele două forme ale creditului, respectiv comercial şi creditul bancar sunt foarte diferite, dar fiecare dintre ele prezintă importante avantaje si caracteristici.

STUDIU DE CAZ

SISTEMUL FINANCIAR- BANCAR ÎN STRĂINATATEÎn Marea Britanie, băncile au jucat un rol însemnat de-a lungul timpului. Economia

britanicî a avut  o poziţie importantă pe arena mondială, nu doar în dezvoltarea industrială şi comercială, ci şi în organizarea sistemului bancar.

Banca Angliei (Bank of England) a fost înfiinţată în 1694 (prin decret regal – Royal Charter), avand, iniţial, un capital de 1,200,000 lire sterline. Treptat, Banca Angliei a evoluat de la rolul unei banci comerciale spre funcţiile unei banci centrale.

Funcţiile actuale ale Băncii Angliei: bancă guvernului; banca bancii; gestionează contul de regularizare valutară; raspunde de emiterea bonurilor de trezorerie; supravegheaza instituţiile bancare din Regatul Unit al Marii Britanii; păstrează conturile în lire sterline ale altor bănci centrale şi organizaţii internaţionale; împrumutător de ultima instanţă ; autoritatea de emisiune monetară. Băncile care operează în sistemul britanic sunt clasificate în funcţie de mai multe criterii. Un criteriu de clasificare este mărimea tranzacţiilor tipice pe care o bancă le deruleaza.F Retail banks (banci “cu amanuntul”) – aceste bănci se adreseaza cu porecadere, clienţilor

individuali (persoane fizice), în acest scop dezvoltând o reţea largă de unităţi cât mai aproape de clienţii potenţiali.

F Wholesale-banks (banci ”en-gros”) – în principal, aceste bănci operează numai cu afaceri de valori mari, având relaţii financiare cu firme de mari proporţii sau cu alte bănci, pe piaţa monetară.

Un alt criteriu de clasificare a băncilor porneşte de la bilanţul lor contabil şi are în vedere tipurile de depozite pe care le acceptă. Această abordare împarte băncile în primare şi secundare .

Băncile primare – sunt acele bănci care derulează operaţiuni prin intermediul mecanismului de plăţi, în interiorul ţării, ele oferind un sistem de transfer monetar, prin intermediul conturilor curente.

Băncile secundare – nu sunt parte a mecanismului de plăţi şi nu participă la sistemul de compensare. Majoritatea depozitelor acestor bănci sunt depozite la termen, în mare parte în valută, chiar dacă aceste aspecte diferă de la banca la banca.

GRUPUL HSBC – LONDRAGrupul bancar britanic HSBC este primul grup bancar din Europa.Supranumită “banca

lumii”, HSBC are sediul central în Londra.Numărul trei la nivel mondial şi deosebit de activă pe piaţa asiatică, HSBC are aproximativ

9500 de sucursale , 250.000 de angajati in 77 de ţări din Europa, regiunea Asia-Pacific, America, Orientul Mijlociu si Africa.Profiturile băncii britanice s-au situat peste estimările a 11 analişti economici chestionaţi la Bloomberg

Italia are cea mai veche tradiţie în activitatea bancara dintre toate ţările europene şi multe din tehnicile cheie ale activităţii bancare au fost ”inventate” în Italia.

Evoluţia sectorului bancar în Italia, în ultimele decenii, a fost diferită de cea urmată de băncile altor ţări.

Până de curand, sistemul bancar italian a funcţionat pe baza unei legi din 1936, care a fost votată dupa o serie de falimente bancare. Scopul principal al legii era sa prevină alte falimente ale băncilor. Acest lucru s-a realizat prin împărţirea instituţiilor financiare în şapte categorii, pentru care s-au stabilit specializările bancare.

S-a creat astfel, un sistem financiar unic, a cărui organizare reflectă interacţiunea a trei factori principali:

coexistenţa institutiilor publice şi a celor private; distincţia dintre bănci şi alte instituţii financiare; codificarea relaţiilor dintre diferite sectoare.Multe dintre băncile sectorului public nu aveau ca scop realizarea de profit, ci acordarea de

asistenţă financiara şi realizarea de acte de caritate, pe plan local. Existau mecanisme complexe ce permiteau diferitelor tipuri de instituţii financiare să colaboreze, fără a fi concurente. Băncile de economii erau, in mod deosebit, limitate la anumite tipuri de operaţiuni.

O lege recentă a schimbat complet acest sistem. Scopul principal al acestei legi este să permită instituţilor financiare de stat să-şi schimbe

forma legală şi să devină companii de investiţii în domeniul titlurilor de valoare. Alte tendinţe structurale ale industriei financiare italiene, demne de remarcat, sunt:

eliminarea diferentei, prin lege, dintre tipurile de bănci; acordarea dreptului băncilor din sectorul public de a intra pe pieţele de capital; favorizarea fuziunilor între bănci; privatizarea băncilor de stat; posibilitatea expansiunii băncilor, pe tot teritoriul Italiei; permisiunea acordată băncilor de a opera şi în alte sectoare financiare. Evoluţia sistemului bancar italian demonstrează o tendintă de transformare a marilor bănci în

conglomerate financiare (asemănătoare celor britanice) şi mai puţin în bănci universale (ca în cazul băncilor germane).

SANPAOLO IMI BANK - ITALIA

            Grupul SANPAOLO IMI este una dintre principalele entitati financiar-bancare italiene, având o acoperire teritoriala si o capacitate distributiva semnificativa, care îi permite sa deserveasca atât piata retail cât si piata companiilor. Grupul are peste opt milioane de clienti, ceea ce îi asigura o pozitie dominanta din punct de vedere comercial.

Dimensiunile actuale ale Grupului SANPAOLO IMI au fost atinse în urma unui proces de crestere interna, dar si în urma unor fuziuni cu alte entitati financiar-bancare din Italia.

Misiunea grupului este de a desfasura activitati financiare si de împrumut, oferind servicii de excelenta însotite de management prudent al resurselor populatiei si un angajament de implicare în sustinerea continua a dezvoltarii sistemului antreprenorial, cu scopul de a contribui la cresterea economica globala a tarilor în care este prezent.

Unele  din cele mai importante banci din America sunt Bank of  America cu sediul in San Francisco, California,si Citigroup.

BANK OF AMERICABank of America de astăzi este formată din 3 mari ramuri:

CONSUMATORUL- consumatorul global şi Small Business Banking este cea mai mare ramura a companiei. Achiziţia FleetBoston şi  MBNA au mărit semnificativ mărimea şi locul băncii în rating. CORPORATIA- Global Corporate si Investment Banking, de asemenea cunoscută sub numele de  Banc of America Securities asigură fuziuni şi achiziţii, sfaturi şi cosiliere.Cele mai puternice grupuri ale sale sunt: Leveraged Finance, Syndicated Loans, si  Mortgage Backed Securities. INVESTITIILE- În prezent Bank of America  construieşte un nou sediu uriaş pentru operaţiunile din New York. Cladirea va fi sediul ramurii de investiţii a companiei .

Bank  of America a cunoscut  o uimitoare  evoluţie în toate domeniile sale de activitate.În prezent ea depaşeşte rivala sa, grupul financiar Citigroup, devenind astfel cea mai mare bancă din lume,în funcţie de valoarea de piaţă.

Astfel acţiunile sale au crescut cu 35 de cenţi la 54.27 dolari pe unitate , în timp ce preţul titlurilor rivalului sau Citygroup a coborat cu 33 de cenţi la 49.56 de dolari pe unitate.Acest lucru a fost posibil datorită unor achiziţii realizate sub conducerea lui  Kenneth Lewis directorul FleetBoston Financial, in 2004, şi a companiei de carduri de credit MBNA.

Pe de altă parte, şeful de la Citigroup, Charles Prince, a avut probleme de natură juridică şi etică şi a fost criticat de acţionari importanţi.

Bank of America este cea mai mare bancă de retail din SUA, in timp ce Citigroup obţine peste 40% din venituri din activităţi internaţionale.

Bank of America a anunţat recent creşterea profitului cu 41%, pentru al treilea trimestru al anului.Aceste rezultate sunt explicate de catre oficialii bşncii ca urmare a majorării comisioanelor pentru cărţile de credit şi a vânzarii unei unităţi braziliene.

Comparaţie între România si ţările Europei Centrale şi de Est.

     Dezvoltarea grupurilor financiar bancare porneşte de la analiza cadrului economic general de implicare a capitalului străin în economiile europene emergente.Aici sunt analizate cauzele, motivaţiile şi formele pătrunderii băncilor străine în Europa Centrală şi de Est.         În toate  tările emergente, implicarea capitalului străin s-a realizat întâi pe calea fluxurilor transfrontaliere (care au crescut de la cca. 500 miliarde dolari în 1990 la aproape 1500 miliarde dolari în prezent), si abia apoi pe calea investiţiilor directe, respectiv implantarea de bănci straine.        În primul rând, intrarea capitalului străin în sectorul bancar din  ţările Europei Centrale şi de Est poate fi definită ca fiind constituirea sau cumpărarea de instituţii bancare, care devin astfel bănci străine.          Pentru a analiza formele şi dimensiunile expansiunii capitalului străin în Europa Centrala şi de Est, trebuie să distingem două aspecte: activităţile transfrontaliere ale băncilor şi activităţile subsidiarelor şi sucursalelor locale în ţările gazda.        Dupa 1990, la început mai timid, dar ulterior tot mai pregnant, ţările Europei Centrale şi de Est au devenit un receptor important al creditelor acordate de băncile străine, fie transfrontalier fie local, prin subsidiare deschise în ţările emergente ale Europei. Ţările în curs de dezvoltare din Europa (unde se includ ţările foste socialiste dar si Cipru, Malta si Turcia) cumuleaza cca. 2,6% din creanţele externe pe ansamblu, respectiv 27% din totalul creantelor externe către ţările în curs de dezvoltare.       Trebuie remarcat faptul că aceste creanţe se realizează într-o măsura tot mai mare prin subsidiarele locale ale băncilor străine (ţările în curs de dezvoltare din Europa cumulează aproape 5% din creanţele locale ale subsidiarelor străine) şi mai puţin prin credit transfrontalier (unde ţările în curs de dezvoltare din Europa totalizează 1,5% din creanţele internaţionale). Se pare deci ca Europa Centrală şi de Est a trecut de faza implicării băncilor pe calea fluxurilor financiare, ajungându-se la investiţii directe (sucursale şi subsidiare implantate local), ceea ce înseamnă desigur o mai mare stabilitate financiară şi expresia intenţiei de implicare pe termen lung în regiune.         Dacă în 1990, Europa Centrală şi de Est cumula 5% din creditele acordate de băncile multinaţionale în ţările în curs de dezvoltare, în 2005 se ajungea la 23% din acestea. Ca urmare, băncile străine au ajuns să domine în prezent piaţa bancara naţională a acestor ţări. Dupa 1994 şi pâna în prezent, ponderea băncilor străine în totalul instituţiilor de credit din Europa Centrală şi de Est a crescut de la 20% (pondere în numarul total al băncilor), respectiv 55% (pondere în activele totale) la 60%, respectiv peste 70%42. În ţări precum Estonia, Slovacia şi Croaţia, băncile autohtone sunt aproape în totalitate  deţinute de străini, în Cehia, Lituania, România si Ungaria ponderea capitalului străin este de peste 80%. Singura excepţie notabilă este Slovenia, cu o pondere a băncilor străine mai mică de 30%.        Prezenţa dominantă a capitalului străin este legată de privatizarea fostelor bănci de stat, modul preferat de intrare fiind înfiinţarea de subsidiare prin achiziţionarea de bănci locale şi mai puţin crearea de sucursale.        Prezenţa băncilor străine are o serie de avantaje incontestabile sub aspectul îmbunătaţirii eficienţei economice şi a dezvoltării sistemului bancar, atât în mod direct, cât şi prin presiunea pe care o impun celorlalte bănci din sistem prin standardele aplicate.Totuşi, prezenţa acestora nu

este o condiţie neaparat necesară pentru dezvoltarea sistemului financiar, exemplul concret fiind furnizat de Slovenia, ţara cu un nivel ridicat de eficienţa a sectorului bancar şi cu un grad ridicat de intermediere financiară, chiar dacă prezenţa bancilor străine este sub 25%, de departe cea mai mică din regiune. Nu este neaparat o condiţie suficientă, fapt ilustrat de situaţia României şi Bulgariei, cu un grad de prezenţă străina mult mai ridicat decât în cazul fostelor ţări iugoslave, de exemplu, dar cu un grad de dezvoltare şi intermediere financiară mai mic decât acestea.          Un exemplu concret al dezvoltării unui grup financiar bancar în Europa Centrală şi de Est este ERSTE BANK.        Cu o istorie datând din 1819, când impăratul Franz I a iniţiat fondarea unei bănci de economii, într-o perioadă dificilă ce venea după războaiele napoleoneene, Erste Bank este cea mai mare companie din Austria, conform clasamentului Forbes Global 2000, ca valoare a activelor şi cel mai mare grup financiar din Europa Centrală, atât ca număr de clienţi cât şi ca active, devansând grupul belgian KBC. De asemenea, banca deţine prima poziţie pe piaţa de retail din Cehia si Slovacia (27% si, respectiv 35%), a doua în Ungaria (10%) şi a treia poziţie în Croaţia (10%).         Managementul băncii austriece vede în statele est-europene singurele pieţe cu potenţial de creştere din Europa. Aşadar, în ultimii ani Erste Bank a realizat o serie de achiziţii, în ordine cronologică in Ungaria, Croaţia, Cehia, Slovacia şi, recent în Serbia, Ucraina si România. Erste Bank este listată la bursa din Viena din 1997 (in urma unei oferte publice primare in valoare de 508 milioane euro, cea mai mare de pâna atunci) şi din 2002 la bursa din Praga.

Bibliografie“ Particularităţi ale creditului comercial în economia de piaţă” -Leontin STANCIU “Finanţele întreprinderii” –Nicoleta Mişu„Finanţarea prin credit bancar”- curs„Monedă şi credit” –Vasile Turliuc, Vasile Cocriş ( suport curs )http://www.scritube.com/economie/finante/Lucrare-de-diploma-Sistemul-ba1132422244.php