CREATIVITATEA ŞI STIMULAREA COMPORTAMENTULUI CREATIV ÎN ŞCOALĂ

Creativitatea este deseori privită ca un proces misterios, ce caracterizează un număr restrâns de artişti şi inventatori geniali în marile momente de inspiraţie. În fapt noi toţi suntem prezumtivi creativi. Ori de câte ori rezolvăm o problemă într-o manieră inedită sau descoperim o nouă utilitate a unui obiect banal este solicitată într-un grad mai mare sau mai mic capacitatea noastră creativă.

Fiind o rezultantă a funcţionării optime a întregii personalităţi, creativitatea sintetizează factori multipli de natură: intelectuală, motivaţională, emoţională şi atitudinală.

Creativitatea reprezintă capacitatea individului de-a concepe şi realiza produse cât mai diferite de cele existente.

Unul din motivele de bază ale explorării creativităţii în cadrul orelor de consiliere îl constituie identificarea unor modalităţi diverse de stimulare şi recompensare a comportamentului creativ al elevilor în şcoală. Anticipăm că finalitatea unor astfel de metode se va concretiza în transferul acestui stil de abordare al realităţii şi în domenii care presupun rezolvarea de sarcini extraşcolare (de pildă cele profesionale).

Prezentăm în cele ce urmează câţiva din indicatorii care sugerează abilitatea creativă a elevilor:Indicatorii creativităţii la elevi: curiozitatea, puterea de concentrare, adaptabilitatea, puterea de muncă, independenţa, nonconformismul, capacitatea de a risca, atractivitatea faţă de complex şi misterios

Raportul inteligenţă creativitate

Oamenii creativi manifestă această abilitate într-un domeniu specific. La fel cum există diverse tipuri de inteligenţă, există şi tipuri specifice de creativitate (creativitate tehnică, creativitate artistică, creativitate ştiinţifică) (Gardner, 1984). Dacă, însă inteligenţa vizează mai degrabă abilitatea de-a învăţa lucruri noi şi de-a relaţiona lucrurile existente, creativitatea presupune conceperea unor lucruri care nu au existat anterior sau nu au corespondent în realitate. Implicaţia de aici este că o mare parte din oamenii creativi sunt inteligenţi însă reciproca nu este adevărată.

1. Dimensiunile creativităţii

O analiză a conceptului de creativitate pune în evidenţă mai multe dimensiuni ale acestui concept: procesul creativ, produsul creativ şi personalitatea creatoare.

1.1. Procesul creativ

Înainte de studiul produsului final al creativităţii ne interesează procesul prin care se dezvoltă ideea creativă. Ce se întâmplă înainte ca această idee să fie elaborată? Care sunt etapele actului creaţiei?

Wallas (1926) susţine că numărul de stadii ale creativităţii ştiinţifice poate fi redus la patru: stadiul pregătitor, stadiul incubaţiei, stadiul iluminării şi stadiul verificării.

1. Orice proces de creaţie începe prin sesizarea unei probleme. Sesizarea problemei

generează o stare de îndoială, care devine mobilul activităţii de analiză şi de căutare a soluţiei. Uneori pentru a fi creativi trebuie să fim necritici, liberi, spontani, alteori analitici,

depunând un efort susţinut de căutare a unor soluţii inedite. Există cazuri în care pregătirea se încheie fără a se ajunge la o soluţie definitivă, când

toate posibilităţile au fost epuizate. De exemplu, zecile de variante ale unui creator liric, care potriveşte cuvintele şi efectele poetice pentru a concepe un poem, sau încercările recurente ale unui elev în vederea redactării unui nuvele.

2. Faza următoare constă într–o perioadă de aşteptare, aparent pasivă, când se revine în mod inconştient asupra problemei - faza de incubaţie. Eforturile conştiente de rezolvare ale unei probleme insurmontabile creează un sentiment de frustrare. Această trăire face ca gândurile legate de problema respectivă să fie deplasate în inconştient.

Una din particularităţile activităţii inconştiente o constituie apariţia necontrolată a asociaţiilor şi analogiilor. De pildă, Poincaré descrie expulzarea electronilor din atom în timpul ciocnirile nucleare, recurgând la o analogie – o imagine care i-a venit în somn: o femeie călare pe un cal evoluează în arena unui circ. Se opreşte brusc şi florile pe care le ţine în mână zboară în public. Rămânea doar transpunerea acestei idei în limbajul mecanicii cuantice.

În scopul facilitării procesului intuitiv este recomandat ca, cel puţin pentru un timp, să facem abstracţie de dificultăţi pentru a ne abandona fanteziei.

O metodă eficace de învăţare a acestei stări de abandon constă în dezvoltarea la elevi a capacităţii de alternanţă a eforturilor conştiente cu cele intuitive. În acest scop se poate recurge la realizarea unor lecţii improvizate. Pe parcursul derulării lor profesorul poate identifica cu ajutorul elevilor soluţii posibile, chiar fanteziste la probleme noi chiar şi pentru el însuşi. În felul acesta elevii vor fi provocaţi să formuleze întrebări şi opinii personale şi chiar să provoace anumite dispute. Aceste activităţi sunt eficiente, nu atât în privinţa deprinderii procedeelor tehnice, cât în parcurgerea împreună cu persoana adultă a întregului drum sinuos de soluţionare. Se poate vorbi în acest caz de o focalizare preponderentă pe proces şi nu pe produsul finit (Radu, 1991).

3. Iluminarea este momentul apariţiei spontane a soluţiei. Momentul iluminării se bazează pe etapele anterioare de acumulare activă şi de pregătire conştientă şi inconştientă. După cum afirma Pasteur, "hazardul nu ajută decât minţile pregătite".

4. Verificarea constă în materializarea ideii într-un produs (poem, tablou, model ştiinţific etc.) şi evaluarea acestuia prin stabilirea gradului în care produsul respectiv răspunde criteriilor de originalitate.

În concluzie, procesul de creaţie nu urmează în general un tipar unic. Modalităţile de realizare ale unui produs nou şi valoros sunt variate, purtând amprenta personalităţii fiecărei persoane.

1.2. Produsul creativ

Ca urmare a parcurgerii etapelor demersului creativ se ajunge la transformarea potenţialului creativ într-un produs. Produsul creativ este modalitatea palpabilă de apreciere a creativităţii. Produsul rezultat ca urmare a parcurgerii procesului creativ trebuie să fie nou, original şi să prezinte valoare socială.

1.2.1. Criterii de apreciere a produsului creativ

Un produs e considerat creativ dacă întruneşte două criterii: criteriul originalităţii şi criteriul conexiunilor.

1. Criteriul originalităţiiCaracteristicile fundamentale ale originalităţii sunt: noutatea şi impredictibilitatea. a. Noutatea implică un proces de sintetizare a unor elemente existente într-o structură

inedită. Aceasta se realizează prin surprinderea de noi relaţii între aceste elemente. De pildă, transformarea claviaturii cu litere într-o claviatură cu note muzicale a dus la obţinerea unei maşini de scris note muzicale.

b. Impredictibilitatea se referă la relaţia neaşteptată dintre lucrurile existente în lumea reală şi obiectul creat. Creativitatea presupune realizarea unor produse (idei, obiecte, imagini) care nu există (sau nu au existat) şi uneori sunt dificil de anticipat.

2. Criteriul conexiunilorUn aspect de bază al procesului creativ îl constituie activitatea combinatorică. Prezentăm câteva metode de combinare:

plasarea lucrurilor, persoanelor într-o nouă perspectivă, de exemplu: presupunând că sunteţi extraterestru şi întâlniţi o cascadă ce aţi crede că reprezintă?

integrarea experienţei anterioare într-un nou tipar; de pildă se poate cere elevilor să-şi imagineze că nu ar exista ceasuri deşteptătoare şi să găsească alte mijloace pentru a trezi oamenii dimineaţa;

descoperirea unor conexiuni neaşteptate între lucruri sau plasarea unor lucruri/persoane într-un nou context; de exemplu, ce întrebări i-aţi adresa lui Socrate dacă l-aţi întâlni într-o zi plimbându-se pe aleile parcului din oraş?

1.3. Personalitatea creatoare

Elementul de bază al creativităţii îl reprezintă gândirea divergentă. Gândirea divergentă presupune abilitatea de a produce o diversitate de soluţii neuzuale

şi neconvenţionale în scopul rezolvării unei anumite probleme. Elementele definitorii ale creativităţii sunt: fluenţa, flexibilitatea, originalitatea

(Guilford, 1967).

1. Dezvoltarea fluenţei de ideiFluenţa ideilor are de-a face cu abilitatea de a genera cât mai multe răspunsuri la o

problemă dată, într-un timp limitat/nelimitat. Producţia de idei se poate realiza prin: construirea de propoziţii cu sens, formate din două sau mai multe cuvinte, pentru care se

pot oferi silabele iniţiale ale cuvintelor. De exemplu, se pot da silabele "ţi" şi "stri"; jocul de cuvinte presupune găsirea cât mai multor perechi de cuvinte ce rimează, cuvinte

care au un final sau un început dat (enumerea a 30 de cuvinte ce încep cu “ra”, 30 de nume de flori etc.);

o succesiune de expresii sau propoziţii scurte, ce pot fi generate pornind de la o anumită temă. Putem, de exemplu, solicita elevilor să listeze toate lucrurile care le vin în minte şi care au anumite proprietăţi: sunt solide, flexibile şi au unghiuri.

Pentru aceasta este important ca elevul să identifice relaţiile dintre concepte, să găsească cuvinte cu sens similar/opus, să extindă sensul unor cuvinte, să selecteze cuvintele irelevante, să inventeze noi cuvinte.

Un alt tip de fluenţă îl reprezintă aşa numita “fluenţă asociativă”. De exemplu, se poate sugera elevilor să numească cinci cuvinte cu sens opus sau parţial opus cuvântului “previzibil” sau să enumere cât mai multe asemănări între conceptele "uragan" şi "spirală".

Un alt tip de gândire care facilitează creativitatea este gândirea asociativă. Gândirea asociativă presupune producerea de idei şi soluţii noi pornind de la combinarea a diferite imagini sau concepte aparent independente. Pentru aceasta se poate recurge la asociaţii.

Asociaţiile pot fi de două tipuri: (a) asociaţii lingvistice şi (b) asociaţii imagistice. Asociaţii prin imagini se aplică în situaţia în care mai multe grupe de elevi lucrează în

paralel. Fiecare grupă primeşte sarcina de a schiţa un desen abstract al succesiunii unor idei pe care le generează la un moment dat. La sfârşitul discuţiilor vor fi prezentate desenele, fără a fi explicate şi motivate. Fiecare membru al grupului va da un titlu desenului. Titlurile pot fi descrieri abstracte pline de fantezie, ca de exemplu: "hartă cu telecomandă", "maşină care se poate împacheta".

2. FlexibilitateaFlexibilitatea vizează capacitatea subiectului de a-şi modifica rapid fluxul ideativ în

scopul găsirii unor utilizări noi ale unor produse uzuale. Distingem două tipuri de flexibilitate: (a) flexibilitatea spontană bazată pe iniţiativa persoanei şi (b) flexibilitatea adaptativă, care este dirijată din afară. Flexibilitatea adaptativă solicită

abandonarea metodelor convenţionale de rezolvare ale unor probleme în favoarea găsirii de soluţii originale.

Câteva sarcini care pot fi utilizate în scopul dezvoltării flexibilităţii: identificarea de către elevi a cât mai multor soluţii la o problemă dată. De exemplu, se

poate solicita enumerarea cât mai multor utilizări diferite pentru o "agrafă". Răspunsuri fluente ar putea fi: să cureţe unghiile, pipa etc., pe când răspunsurile flexibile pot fi de genul: să notezi un număr de telefon pe o gumă, să-ţi prinzi un cercel rupt etc.;

solicitarea de finaluri cât mai variate la fabule, relatări neterminate (finaluri umoristice, moralizatoare, triste etc.);

oferirea de episoade contorsionate din istoria omenirii, solicitând elevilor să descrie consecinţele posibile pe care le-ar fi produs. De exemplu: ce s-ar fi întâmplat dacă nu ar fi fost cel de-al doilea război mondial?

3. OriginalitateaOriginalitatea reprezintă aptitudinea subiectului de a oferi răspunsuri neuzuale la

problemele ridicate.Oferim o serie de exerciţii, care pot fi utilizate în scopul dezvoltării originalităţii:

îmbunătăţirea unui produs (de exemplu, îmbunătăţirea unei metode de predare); utilizările neobişnuite ale unor lucruri (de exemplu, utilizări neobişnuite pentru un

"desfăcător de conserve" sau pentru un "burete"); exerciţiul consecinţelor sau exerciţiul “Ce-ar fi dacă...” (de exemplu, ce s-ar întâmpla

dacă nu am mai avea sentimente/imaginaţie, dacă am trăi într-un univers bidimensional, dacă ne-am cunoaşte ceasul biologic);

alcătuirea de povestiri (se pot oferi diferite cuvinte şi se solicită elevilor să alcătuiască unele povestiri la care interesează tematica, finalurile şi numărul scenariilor compuse).

2. Factori facilitatori/inhibitori ai creativităţii în şcoală

Este ştiut faptul că, în general copiii sunt creativi, prezentând o bogată imaginaţie, învăţând prin explorare, risc, manipulare, testare şi modificare. Însă odată ce intră în şcoală gândirea lor divergentă se transformă insidios în contrariul ei şi anume într-o gândire de tip convergent. Acest tip de gândire orientează demersurile rezolutive spre un mod unic de rezolvare a unei probleme.

Un răspuns de tip convergent deseori: (a) inhibă căutările în direcţii multiple şi încercările de găsire a unor piste colaterale, (b) creează un sentiment de nesiguranţă din partea elevilor, relativ la posibilităţile proprii

de soluţionare a unor probleme, (c) transmit elevului ideea că trebuie să caute întotdeauna o singură variantă (cea

aşteptată de profesor) ca răspuns la problemele ce li se pun (Stoica, 1983).Gândirea convergentă prin faptul că solicită răspunsuri predictibile are ca efect declinul curiozităţii şi al căutărilor creative.

În concluzie, pentru a dezvolta gândirea creativă e important să stârnim curiozitatea elevilor, încurajându-i mai degrabă să formuleze întrebarea “de ce?” decât acel submisiv “da, am înţeles”. Ca atare şcoala nu trebuie să se limiteze doar la a transmite cunoştinţe şi a-i face pe elevi să evite eşecul şcolar, ci mai mult trebuie să-şi asume şi rolul de a-i ajuta pe elevi să-şi descopere propriile potenţialităţi

Într-o cercetare de amploare realizată în mai multe şcoli din Statele Unite au fost intervievaţi profesori şi elevi din clase diferite în legătură cu factorii care facilitează comportamentul creativ. Rezultatele au arătat că atât profesorii, cât şi elevii consideră că într-un mediu şcolar în care este stimulată creativitatea, profesorul: (a) este deschis în a accepta sugestiile elevilor privind unele activităţi care pot fi desfăşurate în timpul orelor, (b) acceptă idei inedite, uneori bizare privind rezolvarea unor sarcini şcolare, (c) stimulează încrederea în sine a elevilor, şi (d) se centrează pe aspectele pozitive şi pe interesele elevilor. Pe de altă parte într-un un mediu în care este inhibată creativitatea profesorul: (a) ignoră ideile elevilor, (b) încercă să controleze totul şi (c) îşi structurează orele într-o manieră extrem de rigidă.

Sistemul educaţional autohton frecvent nu numai că nu încurajează, ci uneori chiar inhibă activităţile creatoare ale elevilor în clasă, prin cultivarea unui comportament stereotip. Elevii creativi sunt frecvent consideraţi de către dascăli o sursă de indisciplină în şcoală. Se constată deseori la profesori tendinţa de a aprecia elevii “creativi” ca fiind mai puţin simpatici decât media elevilor.

Pornind de la o succesiune de observaţii realizate în cadrul şcolii au fost identificaţi o serie de factori cu efect inhibitor asupra comportamentului creativ al elevilor.

Prima categorie de factori circumscrie anumite caracteristici ale elevilor:Aceşti factori inhibitori pot lua forma unor blocaje de natură emoţională, de natură

culturală şi perceptivă.

intoleranţa faţă de opiniile colegilor. În scopul atenuării acestei tendinţe e necesar să-i ajutăm pe elevi să-şi dezvolte toleranţa pentru nou, unic şi chiar pentru unele idei bizare;

percepţia de sine devalorizantă, surprinsă adesea în afirmaţii de genul: “Nu sunt o persoană creativă”, “Nu am făcut niciodată nimic deosebit”. Încurajându-i pe elevi să-şi reconsidere aceste autoevaluări negative recurgând la alternative de genul: “Sunt original”, “Nu-mi pasă ceea ce gândesc alţii despre modul cum văd eu lucrurile” va duce la creşterea nivelului de creativitate al elevilor. Elevii pot fi învăţaţi că într-o anumită situaţie se poate acţiona în diferite moduri. Dezvoltarea acestei deprinderi va induce la elevi: (a) o stimulare a gândirii creative, (b) creşterea stimei de sine şi (c) reducerea nivelului de anxietate în cazul necesităţii rezolvării unor sarcini slab structurate;

frica de ridicol are un efect paralizant; din dorinţa de a nu face greşeli, de a nu te expune, de a nu fi criticaţi, unii elevi preferă să nu acţioneze, să stea în umbră;

conformismul şi dependenţa excesivă de opiniile altora, dorinţa de a te ajusta valorilor şi modelelor sociale;

incapacitatea de a se interoga asupra evidentului tendinţa de a interpreta orice structură ca fiind închisă. Această tendinţă rezultă frecvent

din modul de prezentare al materialului didactic de către profesor. Acest material comportă frecvent un caracter static şi suficient, nu invită şi uneori nici nu permite interpretări sau interogaţii;

Alţi factori inhibitori ai creativităţii ţin de profesor: anumite tipare comportamentale ale profesorului cum ar fi: sancţionarea îndrăznelii de a

pune întrebări incomode, accentul exagerat pus în clasă pe competiţie, critica prematură; utilizarea de către profesor a unor “fraze ucigaşe” de genul: “asta nu e logic”, “cine ştie

răspunsul corect?”, “poţi s-o dovedeşti?”, prea academic/demodat/extravagant (Selnow, 1997);

accentul pus în şcoală pe reproducere, neaprecierea suficientă a originalităţii. Distingem astfel: (a) profesori stimulativi, ce încurajează autoexprimarea, profesori disponibili şi în afara orelor, şi (b) profesori inhibitivi, lipsiţi de entuziasm, hipercritici, rigizi şi conservatori;

profesori ce induc elevilor necesitatea lucrurilor sigure, indubitabile prin obiceiul de a insista până când obţin răspunsul anticipat de ei, în forma dorită.

O ultimă categorie de factori se referă la sistemul de învăţământ: supraîncărcarea şcolară; manuale dense şi organizate deductiv, prezentând un extract de ştiinţă, cât mai concisă şi

sistematizată, dar în nemişcare, dându-i elevului impresia că omul a descoperit toate deodată. Astfel, enigmele pe care inteligenţa omului nu le-a dezlegat nu îşi au locul în manuale (Stoica,1983).

În concluzie, evaluarea frecventă de către profesor în timpul orelor, accentul pus pe competiţie, restricţionarea răspunsurilor posibile, încurajarea conformismului, pot reduce tendinţele creative ale elevilor.

2.2. Factori de facilitare ai creativităţii

Cum ar putea profesorii să promoveze o gândire de tip creativ? Înainte de toate conştientizând faptul că acest lucru este realizabil. Profesorul este într-o poziţie cheie în ceea ce

priveşte facilitarea comportamentului creativ al elevilor. Astfel, profesorul poate încuraja sau dimpotrivă descuraja manifestările creative prin acceptarea sau respingerea a ceea ce este neuzual sau imaginativ.

Redăm în continuare câteva modalităţi prin care profesorul poate stimula creativitatea în clasă.

(a) aceptarea şi încurajarea gândirii de tip divergent.Exemple: Pe parcursul discuţiilor din clasă profesorul poate formula întrebări de genul: “Poate cineva să sugereze un alt mod de-a înţelege această întrebare?”Recompensarea încercărilor de-a găsi soluţii inedite, chiar dacă produsul final nu e unul perfect sau expectat de către profesor.

(b) tolerarea opiniilor nonconformisteExemple: a solicita elevilor să-şi argumenteze opiniile divergente.Asiguraţi-vă dacă elevii nonconformişti au acces egal la privilegiile şi recompensele care le acordaţi celorlalţi

(c) încurajarea elevilor să aibă încredere în propriile lor judecăţiCând elevii pun o întrebare e important să fie luat în calcul şi faptul că ei pot răspunde, reformula sau clarifica întrebările pe care le formulează. În consecinţă trebuie facilitate astfel de activităţi.

(d) sublinierea faptului că oricine este capabil să realizeze activităţi creative într-o anumită formăEvitaţi descrierea marilor artişti sau inventatori prin trăsături specifice unor supraoameniRecunoaşteţi şi apreciaţi eforturile creative ale fiecărei activităţi a elevilor.

Redăm câteva sugestii privind modul în care profesorul poate dezvolta în clasă o atmosferă care să faciliteze creativitatea:

încurajarea elevilor să gândească, să descopere fără a fi ameninţaţi cu evaluarea imediată. Evaluarea continuă, îndeosebi în timpul învăţării iniţiale îi determină pe elevi să aibă teamă de utilizarea unor modalităţi creative de învăţare. E importantă acceptarea erorilor pe care le recunosc ca parte a procesului creativ.

încurajarea curiozităţii, explorării, experimentării, fantasmării, punerii de întrebări, testării şi dezvoltării talentelor creative. Elevii trebuie învăţaţi să exploreze, să vizualizeze o problemă, să inventeze sau să modifice unele din procedurile învăţate, să asculte şi să argumenteze, să-şi definească scopurile şi să coopereze în echipă.

recompensarea exprimării unor idei noi sau a unor acţiuni creative; neimpunerea propriei soluţii în rezolvarea unor probleme; provocarea elevilor cu idei incongruente şi paradoxuri aparente; oferirea de evaluări deschise, idei controversate care să-i provoace să găsească şi să-şi

pună probleme; încurajarea elevilor să-şi noteze ideile proprii, ţinând anumite jurnale, caiete de notiţe.

Profesorii care aplică aceste principii renunţă la a oferi doar un flux permanent de cunoştinţe. Ei devin astfel un mediator între copil şi realitate şi nu doar o sursa directă a furnizării de informaţie. Astfel cercetările au arătat că aceşti profesori în timpul orelor frecvent: alocă o cantitate mai mare din timp adresării de întrebări comparativ cu media profesorilor

refuză să răspundă imediat unor întrebări reflectându-le în replici de forma: “Dar tu ce crezi?”, “Cum vezi tu lucrurile?”.

adresează întrebări cu caracter divergent de genul: “ Ce s-ar întâmpla dacă …”, “Ce te face să crezi aceasta?”.

nu oferă un feedback evaluativ imediat, ci acceptă şi manifestă interes pentru răspunsurile paradoxale. Rezultatul acestor strategii proprii este că elevii înşişi vor tinde să-şi pună probleme să

descopere noi probleme şi să problematizeze asupra unor lucruri acceptate ca adevărate.

2.3. Climatul creativ

Există câteva principii de recompensare a comportamentului creativ în şcoală. Respectarea acestor principii reprezintă premisele instaurării unui climat creativ la nivelul clasei. Deşi aceste principii sunt recunoscute de un număr mare de profesori ca fiind importante, e surprinzător faptul că ele nu sunt practicate de majoritatea profesorilor. Redăm în continuare aceste principii:

1. Respectarea întrebărilor neuzualeNimic nu este mai recompensant pentru un copil care adresează întrebări decât răspunsul

pe care-l primeşte la întrebările formulate, precum şi faptul că adulţii iau în serios întrebările lui. Copiii au nevoie să fie învăţaţi cum: să formuleze o întrebare; să se joace cu ea; s-o întoarcă pe toate feţele privind-o din diverse unghiuri; s-o reformuleze; să-şi asume rolul de investigator, dincolo de nevoia de a primi răspunsuri imediate, tip clişeu din partea profesorului sau părintelui.

Profesorii se aşteaptă să fie capabili întotdeauna să dea răspunsuri prompte, chiar atunci când nu dispun de un răspuns adecvat. Amânarea răspunsului creează o anumită tensiune interioară. Astfel se prefigurează o dublă tentaţie a profesorului fie: (a) să ofere răspunsuri prefabricate imediat, fie (b) să ignore întrebările. Copiii formulează multe întrebări pentru care profesorul, cel puţin pentru moment nu are un răspuns. Acest fapt ar trebui acceptat ca normal şi dezirabil, dar el poate fi perceput sub forma unei ameninţări la adresa securităţii profesorului.

2. Respectarea imaginaţiei şi ideilor inediteCopiii creativi pot observa multe relaţii şi semnificaţii, ce scapă profesorilor lor.

Utilizarea ideilor elevilor în clasă creşte interesul acestora, creează entuziasm şi stimulează efortul.

3. Sublinierea valorii ideilor pe care le emit eleviiDificultatea aplicării acestui principiu constă în prejudecata celor mai mulţi profesori

materializată în convingerea că elevii nu sunt capabili să producă idei originale, valoroase. Desigur aceşti profesori nu vor fi în stare să recompenseze comportamentul creativ al elevului în clasă. În scopul aplicării acestui principiu se pot adopta unele din ideile elevilor în activităţile clasei. De asemenea, se pot utiliza modalităţi de comunicare a acestor idei, multiplicându-le şi distribuindu-le clasei sau notându-le într-o carte a clasei

4. Oferirea de oportunităţi de exprimare sau de lucru în absenţa unor evaluări imediateE dificil pentru mulţi profesori să conceapă faptul că nu este necesar să evalueze imediat

tot ceea ce fac elevii. Sunt necesare perioade de timp mai îndelungate, pe parcursul cărora o persoană să aibă posibilitatea să înveţe şi să se exprime în absenţa "ameninţării" unor evaluări imediate. Evaluarea externă este deseori percepută la modul negativ drept ameninţătoare, fapt ce creează o atitudine defensivă şi inhibă creativitatea.

În concluzie, creativitatea nu trebuie asimilată unei caracteristici specifice unor indivizi

izolaţi, ci drept rezultantă a interacţiunii optime dintre sistemul cognitiv al unei persoane şi

contextul sociocultural în care se dezvoltă. Ca atare, un mediu armonios, care stimulează exprimarea liberă poate contribui la dezvoltarea potenţialului creativ al elevului. Un astfel de mediu se caracterizează prin următoarele componente: alocarea de către profesor a unor resurse substanţiale de timp în vederea dezvoltării gândirii creative a elevilor, recompensarea ideilor şi produselor creative, încurajarea riscului de-a oferi răspunsuri inedite, tolerarea unor răspunsuri greşite sau neaşteptate, imaginarea unor alte puncte de vedere, explorarea mediului, interogarea unor fapte bine cunoscute sau unor asumpţii, generarea unor ipoteze multiple, centrarea mai degrabă pe idei mai generale decât pe fapte specifice, gândirea asupra procesului gândirii.

Bibliografie selectivă:

Băban, A. (2001). Consiliere şcolară. Ed. Psinet, Cluj-Napoca.Cosmovici, (1998). Psihologie şcolară. Ed. Polirom. IaşiJurcău, N. (1999). Psihologie şcolară. Ed. U.T. Press, Cluj- Napoca Gage, J. şi colab.(1992). Educational Psychology. Prentice Hall, New Jersey.Ionescu, M. şi colab. (1998). Educaţia şi dinamica ei. Ed. Tribuna Învăţământului. Cluj-Napoca.Lemeni, G. (2002). Surse de acurateţe şi iluzie în monitorizarea metacognitivă, Creier, Cogniţie, Comportament, (3), 283-304.