Creativitatea relationala in grupul de psihodramaAutor: Daniela Constantinescu

Iulie 2002

1. Alegerea temei

Conceptul de creativitate relationala ma preocupa de mult si am sentimentul ca

voi mai zabovi o vreme asupra lui. Pentru ca ne nastem ca urmare a unei relatii, ne

dezvoltam intr-un sistem de relatii si suntem in permanenta in relatii, cred ca e

important sa ne descoperim si sa ne cultivam resursele necesare unor relatii

sanatoase.

Construirea si trairea unei relatii e o arta, adica stiinta si creativitate bine

imbinate. Erich Fromm vorbeste despre “arta de a iubi”.

In psihologia sociala, in psihologia relatiilor de cuplu si de familie, in

sociologie si alte tipuri de abordari teoretice si practice ale relatiei se vorbeste mult

despre comunicare, satisfacerea nevoilor, motivatie, satisfactie, coeziune, negociere,

granite, sisteme, ierarhii, putere si foarte putin despre creativitate.

Depasirea unui impas relational sau optimizarea unei relatii presupune, desigur,

o cat mai profunda cunoastere, capacitatea de a constientiza ce se intampla cu tine,

cu celalalt, care e contextul in care se desfasoara o relatie. Dar dupa cunoastere,

pasul urmator e schimbarea. Folosirea tuturor lucrurilor pe care le stii pentru a te re-

inventa, pentru a trai altfel, mai in acord cu tine. Schimbarea este, deci, una

personala si se bazeaza pe creativitate.

Sigur ca poti invata principiile unei comunicari eficiente si ca astfel relatiile tale

se pot schimba in bine. Exista orientari terapeutice care accentueaza utilitatea unor

“retete” de comunicare, de gestionare a relatiilor intre generatii etc. Ar fi nedrept sa

nu observam ca ele functioneaza si ca dau rezultate absolut remarcabile de multe ori.

E vorba aici de situatiile tipice (care apar in majoritatea relatiilor) si de principiile

relationale care si-au dovedit valabilitatea, intr-o maniera statistica am putea spune.

Stim cu totii ca atunci cand nu reusim sa ne ascultam partenerul apare un blocaj de

comunicare si ca atunci cand reformulam sau oferim feed-back intr-o discutie, acest

blocaj are sanse de a fi depasit.

Cantitatea de invatatura pe care o poate prelua cineva intr-un proces terapeutic

e categoric limitata. Situatiile carora trebuie sa le facem fata in viata, chiar daca le

grupam pe categorii, raman, practic, infinite. Ceea ce au observat mai ales terapiile

de factura umanista este ca resursele personale si posibilitatile de a le combina sunt,

de asemenea, inepuizabile. Cu toate astea, construirea unei atitudini de

constientizare, a unei atitudini care te mentine in contact cu tine face parte din

obiectivele tuturor orientarilor terapeutice, pe cand construirea unei atitudini creative

fata de sine si fata de relatiile pe care le traiesti este un obiectiv mai putin privilegiat.

Este meritul unor “artisti” ai terapiei ca Moreno, Erickson, Zinker, Fromm,

Jung acela de a fi sesizat ca oamenii au nevoie de aceasta resursa pentru a se baza pe

ei insisi dupa incheierea unui proces terapeutic. Au nevoie sa se simta creativi, adica

in stare sa faca fata oricarei situatii cu ceea ce sunt (si ar putea fi) in fiecare moment.

Cred ca atunci cand ai o atitudine creativa esti undeva intre acum si viitor,

renasti pentru a creste si a merge mai departe. Pentru a te apropia de tine, asa cum

spune Jung.

Psihodrama, asa cum am trait-o eu in timpul scolii si asa cum o vad acum, e un

loc privilegiat pentru creativitate si pentru apropierea de tine cu resurse proprii. Un

loc in care te cunosti in relatia cu tine si cu ceilalti si cu fiecare sesiune iti dai seama

ca ai in tine tot ce-ti trebuie pentru a trai frumos.

2. Creativitatea relationala

Definirea conceptului

Inteleg prin creativitate relationala atitudinea si aptitudinea de a depasi

impasurile relationale si de a-ti optimiza relatiile in acord cu ceea ce esti in fiecare

moment. Aceasta presupune renuntarea la retete sau la repetarea unor scenarii care s-

au dovedit functionale la un moment dat, dar care in prezent nu mai sunt eficiente

sau chiar produc suferinta.

E vorba, asadar, despre o aplicatie in relatii a creativitatii. In subsidiar am

formulat ipoteza ca dezvoltarea relationala se bazeaza pe creativitate.

Legatura creativitate-relatie

Cele doua concepte - relatie si creativitate - sunt oricum legate intrinsec, daca

ne gandim ca a fi creativ presupune o anume relatie cu sine si cu lumea, anumite

relatii intre datele de care dispui s.a.m.d.

In literatura din domeniu se vorbeste despre creativitate individuala si

creativitate grupala, despre validarea sociala a produsului creator.

Despre legatura creativitate-relatie vorbesc si urmatoarele definitii:

“Creativitatea este capacitatea de a modela experienta in forme noi si diferite,

capacitatea de a percepe mediul in mod plastic si de a comunica altora experienta

unica rezultata.” (I. Taylor, 1959)

“Creativitatea este dispozitia de a crea, care exista in stare potentiala la toti

indivizii si la toate varstele, in stransa legatura cu mediul socio-cultural” (N.

Sillamy, 1965)

“ Creativitatea este o acomodare cu depasire.” (J. Piaget, 1978)

“Creativitatea este o formatiune hipercomplexa de personalitate si de grup

generatoare de valori noi.” (M. Roco, 1979)

Margaret Boden afirma in “Dimensions of Creativity” (1994, pag. 2) ca

dimensiunea sociala (istorica) si cea psihologica (individuala) sunt complementare in

cazul creativitatii.

Cele mai cunoscute metode de stimulare a creativitatii (brainstormingul lui

Osborn si sinectica lui Gordon) au de asemenea o baza relationala.

Energia vitala (puterea creatoare) este un concept relational si in teoria lui

Moreno. Biografic vorbind, relatia cu tatal absent l-a impulsionat sa-si dezvolte

aceasta conceptie asupra spontaneitatii si creativitatii. A devenit propriul lui tata si

Dumnezeu pentru a se putea afirma si pentru a se valorifica impulsionat din interior.

3. Argumente psihodramatice sau “De ce cred ca psihodrama stimuleaza

creativitatea relationala?”

Cuvantul lui Moreno

Stim ca Moreno a vorbit mai mult prin actiune dacat prin scrierile sale.

“Psihodrama vietii mele a precedat psihodrama ca metoda.” spunea el, asa ca am

ales sa-i dau cuvantul prin cateva episoade din viata lui care sustin ideea ca

psihodrama permite depasirea unor dificultati relationale intr-o maniera creativa.

Asa cum spuneam putin mai inainte, relatia pe care Moreno a avut-o cu tatal a

fost una dificila. Faptul ca si-a asumat anumite roluri in mod repetat (Dumnezeu,

anonim), pana la descoperirea semnificatiei lor si pana la gasirea unei solutii in sine

insusi pentru aceasta problema, i-a permis sa depaseasca aceasta ruptura si s-o

integreze treptat si constructiv in felul lui de a fi. Poate ca e un argument potrivit

pentru a spune ca nu intotdeauna creativitatea relationala presupune, in acceptiunea

mea, continuarea relatiei. In acele situatii in care o relatie nu mai poate continua

dintr-un motiv sau altul, a fi creativ inseamna a sti ca pana in momentul despartirii ai

pus in joc toate resursele tale si ca dupa aceea iti continui viata integrand aceasta

pierdere si facand din ea o resursa personala (in sensul de a invata din fiecare

moment dificil ceva despre tine, despre ceilalti, despre viata, asa incat sa nu repeti

anumite scenarii.)

Cu Marianne, prima sa muza, a verificat puterea relatiei interpersonale

empatice in facilitarea unei stari de spontaneitate si in stimularea creativitatii.

Intalnirea autentica dintre ei, faptul ca se acceptau si se simteau acceptati le-a permis

sa se exprime intr-o maniera profunda si totala si sa dezvolte o relatie stimulatoare

pentru amandoi. Moreno a vorbit de aceasta experienta ca de o a doua nastere.

Episodul Barbarei este de asemenea graitor in acest sens. Relatia dintre tanara

actrita si sotul ei era una foarte dificila inainte ca Moreno sa aiba intuitia de a o

implica in roluri de depravata si agresiva. Concretizarea de pe scena i-a permis sa-si

cunoasca si sa-si exploreze latura intunecata si astfel i-a dat posibilitatea de a se re-

inventa tinand cont de faptul ca poate fi si in acest mod, fara sa-si piarda astfel din

valoarea umana. In 1985, vorbind despre acest episod, Moreno spunea ca “fiecare se

descoperise pe sine si pe celalalt pentru prima oara”.

Cuvantul Zerkai Moreno

In introducerea pe care a scris-o pentru lucrarea lui Chris Farmer,

“Psychodrama and Systemic Therapy”, Zerka Moreno afirma:

“ Ma gandesc ca insusi termenul de psihoterapie ar trebui revizuit. Suntem

siguri ca ingrijim psihicul? Moreno era de parere ca psihicul e foarte greu de

influentat. El simtea ca relatiile sunt cele care influenteaza psihicul si ca numai prin

intermediul lor vindecarea poate avea loc. Ar trebui sa incepem sa ne numim

terapeuti ai relatiilor ?”

Psihodrama vindeca deci, in primul rand, relatiile.

Spontaneitate, creativitate si stimularea creativitatii

Spontaneitatea, inteleasa ca tendinta naturala a continuturilor noastre mentale

de a se organiza in forme bune, adica adaptate atat nevoilor interioare, cat si

cerintelor realitatii, are nevoie, pentru a se actualiza de un mediu facilitator. E vorba

mai ales de relatii empatice cu altii capabili sa transmita un sentiment de incredere in

sine si in ceilalti. Un exemplu in acest sens il constituie parintele care isi indeamna

copilul sa se increada in propria energie vitala si sa actioneze impreuna cu mediul.

La celalalt pol, “congelarea” spontaneitatii e provocata de nelinistea transmisa

copilului de parintele negativist. Moreno atribuie directorului de psihodrama o

functie analoga aceleia a unui parinte adecvat. (G Boria, “Spontaneita e Incontro”,

trad. Fermeta Jude)

In volumul “Who Shall Survive?” Moreno face o distinctie intre spontaneitate si

creativitate: “spontaneitatea este o stare interioara (prezenta in mod variabil si care

oricum se schimba incontinuu”, care pune individul in conditia de a-si folosi

propriile inzestrari de creativitate. Creativitatea e o potentialitate legata de genotip;

nu toti in stare de spontaneitate identica pot sa fie la fel de creativi. Spontaneitatea

poate sa fie indusa, in timp ce creativitatea poate sa fie numai verificata. Noi

focalizam interesul asupra dinamicii spontaneitatii, pentru ca numai starea de

spontaneitate poate sa fie stimulata sau usurata in mod constient si numai datorita ei

putem ajunge la creativitate.”

In “Psychodrama vol. I” (1946) una din ipotezele de baza ale modelului

morenian este aceea a spontaneitatii/creativitatii ca forta propulsiva a progresului

uman, independenta de libido sau de factori economici, pe baza careia se fondeaza

teza increderii, a iubirii si a participarii reciproce ca puternic principiu activ al vietii

grupului. Grupul de psihodrama (care s-a nascut din teatrul spontaneitatii) permite

dezvoltarea spontaneitatii/creativitatii actorilor si spectatorilor deopotriva si

constituie chiar un cadru in care se poate masura “coeficientul individual de

spontaneitate”.

Moreno vorbeste la un moment dat despre “stiinta raporturilor interpersonale”

fondata pe dezvoltarea unui “altruism spontan”, accesibil printr-o “spontaneitate

planificata”.

Interventia psihologica pe care a avut ocazia sa o faca in grupul de la Hudson l-a

condus la ideea ca e necesara nu numai invatarea (antrenarea) unor roluri sociale

articulate si diferentiate, ci si de o instruire afectiva, capabila sa regleze raporturile

interpersonale. Stiind ca “omul poseda suficiente resurse pentru a atinge un nivel tot

mai inalt de diferentiere si flexibilitate”, Moreno era convins ca jocul de rol e un

instrument valoros pentru instruirea spontaneitatii, a abilitatilor sociale si

afectivitatii.

El a dezvoltat chiar o “teorie a spontaneitatii invatarii”, argumentand ca starea

de spontaneitate predispune la invatare deoarece confera o plasticitate speciala

functiilor cognitive. In aceasta teorie a spontaneitatii invatarii se integreaza teza

gestaltista si cea asociationista, prin alaturarea structurii si a functiei psihice intr-un

sistem: actorul in situatie. (Moreno, 1980, pag 515-517).

Ceea ce diferentiaza invatarea din psihodrama de alte forme de invatare este

gradul foarte mare de implicare si autonomie a subiectului, mobilizarea unei arii

vaste a personalitatii sale.

Structura unei sesiuni de psihodrama

Organizarea unei sesiuni de psihodrama este prin ea insasi un argument pentru

stimularea creativitatii relationale. Exista intotdeauna o secventa de incalzire, cu rolul de

a elibera spontaneitatea si creativitatea precum exista si jocul de rol, care permite punerea

in relatie cu sine insuti si cu ceilalti (rolul se leaga intotdeauna de un contrarol, e o

structura relationala). Se creeaza, deci, conditiile optime pentru a invata despre relatii

intr-o maniera spontana.

Prezint in continuare in linii mari structura unei sesiuni, pentru a avea ocazia de a

sublinia din loc in loc elementele care contribuie, dupa pererea mea, la optimizarea

relatiilor celor implicati:

Sesiunea psihodramatică este unitatea de timp în interiorul căreia se desfăşoară o

activitate psihodramatică unitară şi completă. Cu un grup de adulţi, timpul mediu este de

2 ore (în cazul copiilor sau adulţilor cu tulburări psihice acesta se reduce).

În cadrul unei sesiuni accentul se poate pune pe grup sau pe lucrul cu un protagonist.

În primul caz e ca şi cum s-ar lucra succesiv cu mai mulţi protagonişti, fiecare având un

timp propriu de exprimare. Acest timp trebuie să fie acelaşi pentru toţi membrii grupului,

astfel încât nici unul nu e privilegiat. Fiecare are dreptul sa existe cu adevarul lui

subiectiv in aceeasi masura ca si ceilalti si acest aspect constituie conditia de baza a unei

relatii, pe care participantii au astfel ocazia de a o experimenta si de a o interioriza.

Atunci când se lucrează cu un protagonist, secvenţele sunt următoarele:

1. Timpul grupului (activitatea de încălzire) – aprox. 30 minute

2. Timpul protagonistului – aprox. 1 oră şi 15 minute

3. Timpul participării auditoriului (sharing) – aprox. 15 minute

1. Timpul grupului (activitatea de încălzire)

Pentru a-şi putea explora lumea interioară şi pentru a putea găsi soluţii la

problemele cu care se confruntă, membrii grupului trebuie să aibă acces la toate resursele

lor. Moreno considera că o condiţie esenţială pentru accesarea resurselor este reducerea

anxietăţii, care se asociază cu creşterea nivelului de spontaneitate.

Directorul le propune membrilor grupului roluri şi contraroluri care îi mobilizează

integral: corporal, afectiv şi raţional. Acest lucru stimulează capacitatea de a percepe

realitatea cu toată fiinţa, descurajând totodată tendinţa de intelectualizare. Am putea

spune, in spiritul noilor descoperiri din creatologie ca se realizeaza o activare a ambelor

emisfere si mai mult, e stimulata functionarea lor integrata prin alternanta tipurilor de

activitati si chiar prin restrictiile care impun la un moment dat apelul la resurse mai putin

solicitate (comunicarea exclusiv non-verbala in anumite secvente).

În cadrul încălzirii se propun activităţi care creează o atmosferă securizantă şi

caldă în grup, astfel încât decizia de a lucra cu sine să apară cu uşurinţă. Despre cat de

important e acest sentiment de siguranta vorbeste foarte bine conceptul de fuziune. O

persoana aflata in fuziune este o persoana care se simte continuta (nou-nascutul in bratele

mamei, indragostitii, prietenii care se simt foarte deschisi unul langa altul). O conditie a

fuziunii este increderea totala in celalalt, care permite abandonul sau, altfel spus, o relatie

de tele pozitiv prin care apropierea poate exista pana la contopire. “In relatia fuzionala e

posibil sa te accepti, in timp ce te simti cu aceeasi masura acceptat si capabil de a

accepta.” (G. Boria, Spontaneita e Incontro, trad. Fermeta Jude, 1996, pag.37)

Ceea ce se castiga in momentele de fuziune constituie un punct de plecare pentru

trairea separarii, a autonomiei. Separarea este starea care permite exprimarea de sine,

definirea granitelor eu-celalalt si capacitatea de gestionare a propriilor acte. Un copil

porneste sa cucereasca lumea dupa ce mai intai a fost bine tinut in brate de mama. Altfel,

daca mama nu e “suficient de buna” pentru a-i transmite incredere in starea de fuziune,

copilul (si mai tarziu adultul) poate trai dificil atat apropierea, cat si separarea de ceilalti.

In cadrul incalzirii rolurile fuzionante si cele individuante sunt alternate, ceea ce

creeaza premisele intrarii totale intr-o relatie (fuziune), dar si ale mentinerii unui

sentiment clar si puternic de sine (individuare).

Directorul trebuie să ţină cont de nevoile pe care le are grupul în momentul

încălzirii, de climatul emoţional din grup şi să vină în întâmpinarea acestora. Dacă, de

exemplu, membrii grupului sunt uşor somnoroşi, e bine ca încălzirea să-i învioreze şi să-i

mobilizeze pentru acţiune într-un ritm prietenos. Ceea ce se întâmplă trebuie să fie

perceput ca plăcut de cei din grup. Altfel se naşte o atmosferă de anxietate care

“îngheaţa” spontaneitatea.

Pentru ca activitatea de încălzire să fie eficace, e de dorit să includă şi elemente-

surpriză care să-i invite pe membrii grupului să se abandoneze acţiunii şi nu să

pregătească răspunsuri “corecte”.

Pe parcursul încălzirii sunt favorizate (ca în general în psihodramă) relaţiile

intersubiective între cei din grup. Aceste relaţii permit autoexprimarea fiecăruia, fără să

urmeze o evaluare sau o contra-replică a celorlalţi. Se acrediteză astfel ideea că fiecare

are dreptul la propria viziune asupra lumii şi că în contextul grupului e liber să şi-o

prezinte şi să şi-o exploreze. Relaţiile interdependente, dimpotrivă, sunt construite în

contextul dialogului care se poate transforma într-o luptă pentru impunerea propriului

punct de vedere şi pentru modificare perspectivei celuilalt. De aceea se utilizează în

psihodramă “suspendarea răspunsului”.

Putem face aici o analogie cu “etapa luminii verzi” din brainstorming in care se

incurajeaza exprimarea libera, oricat de fantezista sau neobisnuita. “Etapa luminii rosii”

care permite verificarea, proba realitatii se realizeaza in psihodrama atunci cand se trece

din semirealitate in realitate, in care exista niste date ale problemei care se cer respectate.

Cu alte cuvinte protagonistul accepta cerintele realitatii (tatal care-l rejecteaza, de pilda),

dar vine din semirealitate cu noi resurse relationale care-i permit sa traiasca relatia mult

mai confortabil. Catharsisul de integrare este indicatorul realizarii acestei noi sinteze intre

cerintele realitatii si nevoile protagonistului.

2. Timpul protagonistului presupune parcurgerea următorilor paşi:

Luarea în sarcină

- interacţiuni între director şi protagonist (gestuale, mimice, motorii);

- expresii verbale ale directorului;

- semnul care marchează trecerea de la realitate la semirealitate;

As face aici precizarea ca primele momente din relatia protagonist-director sunt

esentiale, asa incat se vorbeste si despre incalzirea directorului odata cu membrii

grupului, astfel incat el si protagonistul sa fie apoi co-creatori ai relatiei terapeutice.

Definirea noului timp şi interviul existenţial (întrebări despre aspect fizic, sănătate,

relaţii de familie, studii, muncă, viaţă sentimentală, prieteni, timp liber);

Reprezentarea scenei şi interviul in situ (întrebări referitoare la contextul în care are

loc acţiunea);

Chemarea şi intervievarea personajelor scenei;

Reprezentarea evenimentului, cu evidenţierea sentimentului central al protagonistului;

Reprezentarea modificată a evenimentului (integrarea);

Întoarcerea la realitate

- semnalarea momentului final al reprezentarii;

- concedierea eurilor auxiliare;

- concedierea protagonistului.

In toate aceste secvente se lucreaza in planul relatiilor protagonistului. Uneori e vorba

de relatia cu sine, cand e pus in scena un conflict interior, alteori relatiile cu ceilalti.

Adesea, plecand de la relatia cu sine se ajunge la relatii cu altii semnificativi, care au

imprimat un anume fel de a fi protagonistului.

Dupa Moreno, personalitatea se construieste dupa o matrice relationala. Din matricea

originara de identitate se formeaza succesiv matricea familiala, apoi cea sociala si in final

cea transpersonala. Complexitatea relatiilor creste de la un stadiu la altul si explorarea

modului in care au fost parcurse matricile respective ofera protagonistului chei pentru

optimizarea relatiilor actuale.

Ceea ce mai permite reprezentarea scenica este identificarea unor constrangeri de rol

sau aspecte limitative ale unei relatii. Moreno spunea ca fiecare individ aspira la trairea

cat mai multor roluri sau a cat mai multor variante ale unui rol. In opinia lui, rolurile

“secrete” pot exercita o presiune activa asupra rolului manifest si oficial al individului,

ceea ce genereaza stari de anxietate. Pentru a face fata anxietatii, apare adesea ca raspuns

rigiditatea rolurilor sigure si admise, adica un fel de inertie afectiva in fata tendintelor de

explorare a lumii. (Moreno, 1980, pag. 520-521) Ocazia pe care o ofera psihodrama este

cea a iesirii din anxietate prin spontaneitate si creativitate, adica aceea a unor alegeri

relationale.

Se spune ca psihodrama trebuie “sa schimbe scenariul protagonistului”, adica sa

intrerupa cercurile vicioase si manierele stereotipe in care a facut fata dificultatilor pana

in acel moment.

Atunci cand protagonistul descopera ca poate alege in fiecare moment cum sa-si traiasca

relatiile si ca nu e doar “trait” de ele sau de situatii, putem spune ca psihodrama si-a

indeplinit menirea.

Eurile auxiliare care intervin pe parcurs au rolul unor obiecte intermediare care asista

protagonistul in trecerea de la spatiul de conflict la spatiul spontaneitatii si creativitatii.

Alternanta Eu actor/Eu observator din timpul reprezentarii permite stabilirea unui

optim motivational si emotional necesar aparitiei unei solutii pentru situatia explorata (v.

starea necesara aparitiei insight-ului in teoriile creativitatii sau alternanta implicare

totala/detasare care a asigurat cele mai mari descoperiri ale lumii).

3. Timpul participării auditoriului (sharing)

Reprezintă un moment puternic integrativ pentru protagonist, care după ce şi-a

exprimat pe scenă, în faţa celorlalţi, trăirile, conflictele, dorinţele, primeşte de la fiecare

dintre membrii grupului câte o mărturisire personală, aspecte semnificative şi poate

intime ale lumii lor.

Directorul intervine în această etapă doar pentru a asigura respectarea regulii conform

căreia nu se fac evaluări sau interpretări, ci doar împărtăşiri ale unor experienţe personale

similare cu cea reprezentată de protagonist sau pur şi simplu evocate de ea.

Mecanismul terapeutic pe care-l observam pe parcursul acestor 3 etape este acela al

analizei prin actiune a lumii interioare a protagonistului pentru a se realiza o noua sinteza

a datelor subiective. Specialistii in creativitate ar spune ca fiecare sesiune de psihodrama

ofera ocazia derularii unui proces creator, avand ca rezultat de fiecare data un alt

protagonist decat acela care a pasit pe scena la inceput.

Si cum intotdeauna pe scena se joaca relatii ale protagonistului, ceea ce apare este o

noua sinteza relationala. Si daca ar fi sa mergem mai departe in spiritul lui Moreno,

considerand ca procesul creator e mai important decat produsul (“conserva culturala”),

putem spune ca fiecare sesiune ii ofera protagonistului bucuria de a participa la creatia

lumii lui de relatii si prin aceasta la propria creatie. Increderea in sine ca si creator e cea

care se construieste astfel, avand ca puncte intermediare diverse stari de sinteza

relationala.

4. Aplicatii ale psihodramei in terapia de cuplu si de familie

Moreno insusi a sesizat valentele psihodramei in planul relatiilor de cuplu si

de familie, asa incat si-a dezvoltat metoda pentru a fi cat mai bine adaptata acestui

context specific. Prezint in continuare cateva caracteristici (cerinte metodologice) ale

acestei aplicatii, asa cum apar ele in articolul “Psychodramatic Treatment of

Marriage Problems” din “Psychodrama, Vol. I” (1940):

Metodele psihodramatice sunt utile atât în pregătirea cuplurilor pentru viaţa de

familie (formarea în rolul de soţ sau soţie), cât şi în rezolvarea diverselor

probleme care apar în cuplu.

Procedura începe cu interviuri independente ale fiecărui partener. Se urmăreşte

identificarea aspectelor problematice, aşa cum sunt percepute de cei cu care

lucrăm. Aceste aspecte constituie punctul de plecare în terapie, chiar dacă adesea

ocolesc “punctul nevralgic”, adevărata problemă a cuplului. Acest adevăr poate

fi scos la iveală pe scenă, indiferent din punctul din care pornim, datorită

dinamicii psihodramatice care permite activarea şi aducerea la suprafaţă a unor

conţinuturi profunde, autentice.

E necesar să fie intervievaţi ambii parteneri, chiar dacă numai unul solicită o

intervenţie terapeutică.

Uneori se dovedeşte utilă şi intervievarea altor persoane implicate în viaţa

cuplului respectiv (părinţi, copii, prieteni, amanţi), cu atât mai mult în situaţiile

conflictuale care au legătură cu acestea.

Atunci când cuplurile sunt evazive în cadrul interviului, sunt rugate să acţioneze

pe scenă aşa cum o fac într-o secvenţă din viaţa lor, cu recomandarea de a lăsa

deoparte restricţiile pe care le simt de obicei (ex: Ne aud vecinii. sau Ce-o să

creadă copiii?), de a fi cât mai liberi.

Moreno consideră că înaintea primei şedinţe de psihodramă propriu-zisă e

necesară explorarea atomului social al fiecărei persoane implicate.

Adesea conflictul apare datorită unei relaţii extraconjugale şi terapeutul trebuie

să fie atent să nu influenţeze cursul acţiunii într-o direcţie care i se pare lui

dezirabilă, indiferent care ar fi datele problemei.

Relaţiile extraconjugale apar frecvent atunci când un rol dorit de unul din

parteneri nu-şi găseşte un contra-rol corespunzător în celălalt (ex: rolul de mamă

sau rolul de poet). E important în acest sens ca în cursul terapiei să fie evidenţiate

“rolurile ascunse”.

Grupul de psihodramă va fi compus din cuplul respectiv şi câteva euri auxiliare.

Atunci când unul din parteneri e protagonist, e de preferat ca celălalt să rămână

în auditoriu şi să urmărească scena. El nu poate juca propriul lui rol pe scenă (cel

puţin la începutul terapiei).

Eurile auxiliare trebuie să fie bine pregătite pentru a se putea detaşa de propriile

probleme şi a putea prelua caracteristicile persoanelor pe care le interpretează.

Eurile auxiliare şi aceste persoane nu trebuie să se cunoască din alte contexte.

Atunci când nu avem la dispoziţie euri auxiliare, putem folosi tehnica întâlnirii

(o scenă în care unul din parteneri e protagonist, iar celălalt e eu auxiliar,

jucându-şi rolul din perspectiva celuilalt, fără a interveni cu propriul punct de

vedere).

Pentru unele cupluri e nevoie de o etapă de pregătire, în care li se poate face o

descriere a metodei, a efectelor pe care le-a avut în alte cazuri şi a rezultatelor pe

care le pot aştepta la problema lor.

În cazul în care cei doi se simt stingheri pe scenă, se poate începe cu un moment

fericit din viaţa cuplului sau cu un moment din viitor, în care ei arată şi se poartă

aşa cum şi-ar dori. Se poate reprezenta, de asemenea, o situaţie simbolică.

5. Concluzii

Spatiul psihodramei permite insusirea intr-o maniera spontana, prin actiune a

unor aspecte care faciliteaza trairea unei relatii si depasirea dificultatilor

( adevarul si nevoile proprii si ale celuilalt au dreptul sa existe in egala masura;

atat momentele de fuziune, cat si cele de individuare construiesc o relatie; e bine

sa te pui in pielea celuilalt pentru a te apropia cat mai mult de ce traieste el etc.);

In psihodrama se dezvolta mai ales o atitudine spontana, creativa, capacitatea de

a te pune in starea adecvata pentru a gasi solutii;

Schimbarile relationale pe care un protagonist devine treptat capabil sa le faca ii

cresc acestuia increderea in sine si in drumul de viata pe care il alege;

Uneori, dupa ce lucrezi mult in maniera psihodramatica, in interiorul tau se

construieste o scena interioara. Adesea sesiunile interioare dureaza mai mult de 2

ore, dar rezultatele merita sa ai rabdare. Pentru ca regasesti intotdeauna

spontaneitatea pe care ai trait-o de atatea ori impreuna cu grupul si cu directorul

de psihodrama. Si pentru ca solutiile sunt atat de aproape…

6. Bibliografie

Chris Farmer – Psychodrama and Systemic Therapy, Londra, 1995

Fermeta Jude – Studii documentare in psihodrama, Timisoara, 1996

Givanni Boria (trad. Dana Dragoteanu) - Psihodrama clasica (suport de curs)

J.L. Moreno - Psychodrama, Vol. I , art. “Psychodramatic Treatment of Marriage

Problems”, 1940

Margaret Boden – Dimensions of Creativity, Massachusetts, 1994

Radu Vulcu – Dinamica schimbarii in psihodrama (suport de curs)

Revista Intalnirea a Asociatiei Romane de Psihodrama Clasica, numerele 6/1999

si 8-9/2001

Sharon Wegscheider-Cruse (coord.) – Family Reconstruction: The Living

Theater Model, Los Altos, 1994