Despre taria

1. Lucrarile zilei celei dintai, dar mai vartos cele ale zilei una. Sa n-o lipsim pe ea de cele vrednice care le are in fire de la Ziditorul de vreme ce au iesit la iveala de la sine si nu s-au numarat cu celelalte. Iar dupa ce am povestit ieri cuvantul despre cele ce s-au facut in acea zi si am impartit ascultatorilor talcuirea care este dimineata hrana sufletelor, iara seara facandu-se veselie, sa trecem acum la minunile zilei a doua.

Si zic aceasta nicidecum gandind la puterea talcuitorului, ci la darul celor scrise in Scriptura, care in chip firesc sunt lesne primite, si de toata inima gustate si iubite, de cei ce cinstesc mai vartos adevarul decat cuvintele cele amagitoare. Precum si psalmistul graieste din dulceata adevarului prea aratat: "Cat sunt de dulci, zice, gatlejului meu cuvintele tale, mai mult decat mierea gurii mele."

Deci ieri, pe cat a fost cu putinta, veselindu-se sufletele noastre cu zabovirea la cuvintele lui Dumnezeu, am venit astazi iarasi in a doua zi ca sa vedem minunile lucrarilor celei de a doua zi. Pentru ca nu-mi este nestiut ca multi mesteri cu mestesuguri grosolane isi agonisesc cu osteneala din lucrarea zilnica hrana lor, care sunt de fata, si scruteaza cuvantul nostru, ca nu multa vreme sa se pagubeasca de lucru. Catre care ce sa zic? Ca vremea imprumutata lui Dumnezeu nu piere, ci este platita de El cu mare adaugire. Caci oricate intamplari facatoare de griji ar fi, acestea Domnul le va trimite, si trupului putere si sufletului osardie si negoturilor inlesnire, si in toata viata celor ce cinstesc si cauta cele duhovnicesti daruindu-le izbanda. Si desi acum nu dupa cum nadajduim ni se intampla cele pentru care ne sarguim, dar in veacul ce va sa fie buna comoara ne va fi invatatura duhului. Alunga asadar de la inima toata grija vietii si aduna-te cu totul pe sine-ti mie aici. Ca nici un folos nu este sa fii de fata cu trupul, iar inima ta pentru comoara cea pamanteasca sa se osteneasca.

2. Si a zis Dumnezeu sa se faca tarie in mijlocul apei si sa fie despartirea apelor de ape. Si ieri am auzit cuvinte ale lui Dumnezeu: Sa se faca lumina. Si astazi: Sa se faca taria. Pare-se ca cele de acum au ceva mai mult, ca nu s-a oprit cuvantul la porunca goala, ci a lamurit si pricina pentru care se cauta facerea tariei: ca sa desparta apa de apa.

Deci, luand cuvantul cel dintai, sa cercam in ce chip Dumnezeu vorbeste. Oare, dupa chipul nostru? Mai intai facandu-se in gandire intiparirea cea din lucruri, apoi dupa ce s-ar fi inchipuit, alegand semnele potrivite si cuvenite fiecarui lucru din cele ce sunt de fata le vesteste afara; apoi incredintand slujirii organelor glasuitoare cele cugetate, astfel gandirea cea ascunsa o limpezeste prin intiparirea aerului in miscarea glasului cea deslusita? Si cum nu va fi basmuire sa zici ca Dumnezeu are trebuinta de atata inconjur spre aratarea celor ce s-ar fi gandit de El? Sau mai cucernic lucru este a zice ca vointa cea dumnezeiasca si aceasta intai pornire a miscarii ganditoare este Cuvantul lui Dumnezeu?

Scriptura il inchipueste pe El mai larg, ca sa arate ca nu numai a voit ca sa se faca zidirea, dar a adus-o pe aceasta la existenta inca si prin impreuna lucrare cu cineva. Caci putea despre toate a spune la fel precum a spus la inceput: La inceput a facut Dumnezeu cerul si pamantul, apoi a facut lumina, apoi a facut taria. Iar acum aratandu-l pe Dumnezeu ca porunceste si vorbeste, ne descopera in tacere pe cel caruia ii porunceste si ii vorbeste, nepizmuindu-ne noua cunostinta, ci aprinzandu-ne pre noi spre dorire pentru acele lucruri care sunt urme si insemnari ale celor de taina. Pentru ca lucrul dobandit cu osteneala, se primeste cu bucurie si se pazeste cu grija; iar cei ce dobandesc lesne, acestora de dispretuit le este pastrarea. Pentru aceasta cunoasterea Celui Unul Nascut cu oarecare cale si randuiala nu este adusa.

Cu adevarat nici nu era cu trebuinta firii celei netrupesti cuvantul cel rasunator, devreme ce insesi lucrurile ce s-ar fi gandit, de la sine puteau fi incredintate celui impreuna lucrator. Oare, ce trebuinta de cuvant au cei ce pot sa-si impartaseasca unii altora voirile numai cu gandul?

Pentru ca glasul este pentru auz si auzul pentru glas. Caci unde nu e vazduh nu e nici limba, nici ureche, nu e gaura invartita care aduce sunetele in simtirea capului, acolo nici trebuinta nu e de

graiuri, ci precum ar putea zice cineva, impartasirea vointii se face prin insesi gandurile sale din inima.

Deci, ceea ce am zis a fost ca sa se trezeasca mintea noastra spre cercarea fetei celui catre care sunt cuvintele, de aceea cu intelepciune si cu iscusinta, chipul acesta de vorbire a fost asezat.

3. In al doilea rand se cuvine sa cercetam daca taria aceasta este altceva decat cerul facut la inceput, care si ea este numita cer, si intr-un cuvant, daca sunt doua ceruri.

Acest lucru, cei ce au filozofat despre cer ar fi voit mai vartos sa li se taie limbile decat sa-l primeasca ca un adevar. Caci ei presupun un singur cer si zic ca n-ar fi firesc pentru el un al doilea sau al treilea, sau multe a i se adauga, pentru ca dupa cum li se pare, toata fiinta trupeasca a cerului s-ar fi cheltuit pentru alcatuirea unuia singur. Pentru ca zic ca un singur trup este cel care se invarteste de jur imprejur, si acesta marginit, carele daca s-a savarsit cu cerul cel dintai nimic nu mai ramane pentru facerea celui de al doilea sau al treilea.

Deci acestea isi inchipuie cei care ingramadesc materia nezidita la Facatorul, cei care de la intaia facere de basme sunt purtati in inselaciunea cea urmatoare a acestora; iar noi cerem inteleptilor elinilor ca sa nu ne batjocoreasca pe noi mai inainte de a se invoi unii cu altii. Ca sunt unii dintre dansii care zic ca exista nenumarate ceruri si lumi, al caror neadevar dupa ce-l vor vadi cei care aduc dovezi mai grele si dupa ce vor intari prin legaturile geometrice cum ca nu este firesc sa se faca alt cer fara numai unul, atunci mai mult vom rade de flecareala lor scolareasca si nemestesugita. De vreme ce vazand ca se nasc din aceeasi pricina una si mai multe basici de apa, inca se mai intreaba pentru mai multe ceruri, daca este indestulata puterea cea ziditoare ca sa le aduca pe acestea la fiinta. Pentru ca atunci cand privim la covarsirea puterii lui Dumnezeu socotim ca intru nimica nu se deosebeste taria si marimea acestora de umezeala gaunoasa care se umfla in curgerea siroaielor.

De aceea de ras este cuvantul neputintii lor. Iara noi atat de departe suntem de a nu crede in al doilea cer, incat si pe al treilea il catam, de a carui vedere fericitul Pavel s-a invrednicit.

Iar psalmul numind ceruri ale cerurilor, ne-a dat noua intelegerea si mai multor ceruri.

Iar acestea nu sunt mai de mirare intr-adevar decat cele sapte cruguri de care intr-un glas se marturiseste de aproape toti ca poarta cele sapte stele care si zic ei sunt varite una intr-alta in chipul in care sunt puse una intr-alta vasele. Iar acestea manate de o miscare potrivnica, miscarii totului, de ele despicandu-se eterul, dulce glas si rasunator aduc, incat covarsesc dulceata oricarei melodii. Apoi cand se cere de la cei ce graiesc incredintarea cea care vine prin simtire, ce zic cei ce graiesc acestea? Ca obisnuinta cea dintru inceput cu sunetul acela, fiind obisnuiti de la intaia nastere cu el, din multa deprindere a auzului am fost lipsiti de simtire; precum urechile, celor din fierarie sunt asurzite de acelasi sunet. Iar a mustra amagirea si putreziciunea acelora care atat de vadit se arata tuturor la simpla auzire, nu este cu cuviinta barbatului, nici celui ce stie a cruta vremea, nici celui ce ia aminte la priceperea ascultatorilor. Dar cele din afara, afara lasandu-le, noi sa ne intoarcem la cuvantul cel bisericesc.

Deci s-a zis de unii din cei dinaintea noastra ca aceasta nu este facerea unui al doilea cer, ci talcuirea celui dintai, pentru ca acolo s-ar fi aratat in chip cuprinzator facerea cerului si a pamantului, iar aici Scriptura ne da noua mai lamurit chipul in care fiecare lucru s-a facut.

Dar, noi zicem ca de vreme ce si un alt nume este dat si o trebuinta deosebita a cerului al doilea, pentru aceasta el este altul decat cel facut la inceput, mai tare cu firea, si o trebuinta mai aleasa dand lumii.

4. Si a spus Dumnezeu: Sa se faca tarie in mijlocul apei si sa se desparta apa de apa. Si a facut Dumnezeu taria, si au despartit Dumnezeu apa care era dedesuptul tariei si apa de deasupra tariei.

Si inainte de a ne atinge de intelesul celor scrise in Scriptura, sa incercam a dezlega ceea ce ni se aduce noua impotriva de la altii, pentru ca ne intreaba pe noi: Daca trupul tariei este rotund, precum arata vederea, iar apa este curgatoare si alunecatoare imprejurul locurilor celor inalte,

cum a putut sa stea pe fata incovoiata a tariei? Ce vom raspunde asadar la aceasta? Pentru ca nu orice lucru, care cu adevarat se vede de noi rotund dupa scobitura cea dinauntru de nevoie este acestuia sa-si arate fata cea dinafara rotunda, si cu deadinsul sa fie in intregime ca si turnat si cu netezime rotunjit; de vreme ce vedem boltile de piatra ale bailor si alcatuirilor zidirilor in chip de pestera, care la vederea cea dinauntru in chip de semicerc este rotunjit, iar deasupra acoperamantului avand adeseori fata neteda. Deci pentru aceasta neputand sa tinem noi apa in cele de sus, sa nu fie prilej ca ei sa se supere nici ca noi sa fim suparati. S-ar cuveni sa zicem de aici care este firea tariei si pentru care pricina s-a randuit a fi mijlocul apelor. Numele tariei pentru Scriptura este obisnuit a-l randui pentru cele ce covarsesc cu puterea, precum atunci cand zice: Domnul este taria mea; si: Eu am intarit stalpii lui; si: Laudati-l pre El intru taria puterii Lui.

Pentru ca cei din afara numesc trup tare ceea ce este asemenea cu desul si plinul, care se zice pentru deosebirea de ceea ce este matematic. Si este corpul matematic numai acela care are fiinta in departari: in latime, in adancime si in inaltime. Iar trupul tare are pe langa departari si invartosare. Iar Scripturii obisnuit ii este sa numeasca taria lucrul cel tare si neinfrant, precum si pentru vazduh adeseori cand el se face vartos foloseste acest cuvant precum atunci cand zice: Cel ce intareste tunetul. Pentru ca Scriptura a numit taria tunetului intarirea si invartosarea vantului cand se opreste in scobiturile norilor si pentru aceea ca izbucnesc cu silnicie zgomotele tunetelor care iau acolo nastere. Deci aici socotim ca s-a randuit acest cuvant la o oarecare fire tare, in stare a tine piept apei care aluneca si usor se risipeste.

Si neindoielnic, fiindca dupa socotinta cea de obste pare ca din apa si-a luat el obarsia, nu se cuvine sa socoteasca cineva cu adevarat ca este din apa inghetata sau din vreo materie de acest fel care-si ia inceputul din strecurarea umezelii, dupa cum ar fi, fie piatra cristalului, in care se zice ca se preface apa peste masura de inghetata, fie firea speclului care ia fiinta in metale.

Ea este o piatra stralucitoare, avand o lumina deosebita stravezie si prea curata, care de se va afla dupa a sa fire in starea cea mai deplina fara a fi roasa nici de vreo putreziciune, nici strabatuta in adancime de crapaturi, va fi aproape asemenea la limpezime cu vazduhul.

Deci cu nici una din acestea nu putem asemana taria. Pentru ca a avea asemenea socotinte despre cele ceresti ar fi o cugetare proasta si copilareasca.

Ba chiar daca toate ar fi in toate; focul in pamant, vazduhul in apa, Si celelalte asemenea, o stihie in alta si nici una din stihiile care cad sub simturi n-ar fi curata si neamestecata, fie prin impartasirea cu cea din mijloc sau cu cea potrivnica, pentru aceasta nici chiar atunci n-am putea primi sa gasim ca taria este una din stihiile cele simple, sau ca este din amestecul acestora fiind invatati noi de Scriptura a nu lasa mintea noastra sa naluceasca dincolo de cele ce ne sunt ingaduite.

Dar noi sa nu trecem nici acel lucru fara sa-l insemnam, ca dupa ce a poruncit Dumnezeu: Sa se faca taria, nu s-a zis numai: Si s-a facut taria, ci: Si a facut Dumnezeu taria; si iarasi: Au despartit Dumnezeu.

Cei surzi auziti, si cei orbi vedeti. Si cine este surd, fara numai cel ce nu aude duhul strigand cu atat de mare glas? Si cine este orb? Fara numai cel ce nu priveste la dovezile atat de vadite pentru Cel Unul Nascut.

Sa fie taria: Acesta este glasul pricinii celei intai incepatoare. Au facut Dumnezeu taria. Aceasta este marturie a puterii celei facatoare si ziditoare.

5. Dar sa intoarcem cuvantul, urmand talcuirea. Sa se desparta, zice, apa de apa. Dupa cum se pare nemarginita era varsarea apelor, din toate partile curgand pe pamant si revarsandu-se pe el, ca si cum ar fi intrecut in masura celelalte stihii. Pentru aceasta s-a zis mai sus ca adancul acoperea din toate partile de jur imprejur pamantul.

Iar pricina multimii apelor, in cele ce urmeaza o vom da. Ca intr-adevar nimenea dintre voi nici dintre cei foarte iscusiti la minte si ascutiti in a vedea firea aceasta curgatoare si pieritoare nu va privi parerea noastra ca si cum in cuvant am pune lucruri neputincioase si plasmuite, nici nu va cere de la noi raspuns pe ce anume este intemeiata firea apelor. Pentru ca pricina pentru care

atarna pamantul cel mai greu decat apa, la mijloc, si il departeaza de margini, cu adevarat este aceeasi si pentru acea multime de apa care dupa fire are curgerea inspre cele de jos si care se cumpaneste din toate partile, neclatita stand in jurul pamantului. Asadar firea apei cea imbelsugata este revarsata in jurul pamantului, nepotrivindu-se in masura cu el, ci de multe ori intrecandu-l, dupa cum dintru inceput mai, inainte vazand ceea ce va sa fie, Marele Mester le-a asezat pentru trebuinta cea de pe urma pe cele dintai.

Deci, care trebuinta atat de nespus de mare a fost ca apa sa covarseasca? Deoarece nevoia lumii este fiinta focului, nu numai pentru iconomia lucrurilor pamantesti, ci si pentru implinirea totului. Caci ciung ar fi fost intregul fiind lipsit de o stihie atat de mare si de trebuitoare. Iar acestea sunt potrivnice intre ele si stricatoare una alteia; focul pentru apa cand birueste cu puterea; iar apa pentru foc cand covarseste cu multimea. Se cadea insa, sa nu fie nici impotrivire intre ele, nici din lipsa cu totul a uneia din ele sa se dea prilej totului spre stricare. Pentru aceasta iconomisind totul, mai inainte au pus atat de multa firea umezelei, incat cu puterea focului ce-i sta impotriva sa se mistuiasca putin cate putin, pana la marginile cele oranduite ale starii lumii. Deci, Acela care pre toate cu cumpana si masura le-au asezat, (pentru ca numarate sunt de El, dupa cum zice Iov, si picaturile ploii) stia cata vreme a oranduit pentru sederea lumii si cata cheltuiala mai inainte trebuie sa i se pastreze focului. Aceasta este pricina multimii apei in zidire.

De asemenea, pentru trebuinta focului in lume, nimeni nu este cu totul atat de strain de viata, incat sa aiba nevoie de cuvantul invataturii. Nu numai ca toate mestesugurile din viata noastra, au toate trebuinta de lucrarea cea prin foc, vreau sa spun tesatoria, si cismaria, si zidaria, si plugaria, dar nici odraslirile copacilor, nici coacerea fructelor, nici nasterea animalelor a celor de pe uscat sau din apa, nici hrana acestora, fie pentru a lua fiinta de la inceput, fie a dainui in timp, de nu ar fi fost fierbinteala. Deci, zidirea fierbintelii este de trebuinta pentru alcatuirea si starea fapturilor, dar de trebuinta este si indestularea umezelii, pentru aceea ca neincetat si necontenit se mistuieste de foc.

6. Priveste din toate partile zidirea si vei vedea ca puterea fierbintelii stapaneste in toate cate sunt intru nastere si stricaciune. Pentru aceasta multa este varsata apa pe pamant, si mai departe de cele ce se vad imprastiata, si semanata pana in toate adancimile pamantului. Din ea, multimea izvoarelor, siroaiele din puturi, si curgerile raurilor in suvoaie si nesecate, pentru ca se pastreaza umezeala in multe si felurite camari.

De la Rasarit, de unde rasare soarele iarna, curge raul Indus, curgere mai mare decat toate apele cele din rauri, dupa cum au povestit cei ce scriu calatoria in jurul pamantului; iar despre partile de mijloc ale Rasaritului, si Bactrus, si Hoaspis, si Araxis, din care se desface Tanais si care se arunca in balta Meotis. Si langa acestea raul Fasis, care curge din muntii Caucaz si multe altele nenumarate care din tinuturile Arctice se poarta spre Pontul Euxin.

Iar de la apusul soarelui cel de vara sub muntele Pirineu curge raul Tartisos si Istrul, din care cel dintai se sloboade in marea cea de dincolo de Stalpi; iar Istrul curgand prin Europa da in Pont.

Si ce trebuinta a mai numara celelalte rauri, pe care le nasc muntii Ripe, care sunt de cea parte de Scitia cea dinauntru? Din care este si Rodanos impreuna cu alte nenumarate rauri, si in acestea umbla corabiile, cari trecand prin partile Galatas si la Celti si pe la barbarii care sunt aproape de ei, toate se varsa in marea de apus. Altele din miazazi coboara prin Etiopia, unele vin catre marea noastra, iar altele se desarta in afara de marea cutreierata de corabii: Egonul si Nisis si cel ce se numeste Hremetis, inca si Nilul care nici ca se aseamana cu firea vreunui rau, cand se revarsa ca o mare peste Egipt.

Astfel, locul pamantului pe care-l locuim este de jur imprejur cuprins de apa si pururea brazdat de multimea raurilor, pentru negraita intelepciune a Celui ce a purtat grija, ca firea cea protivnica focului sa nu se mistuie.

Va fi insa vremea cand si toate vor arde prin foc precum zice Isaia in cele ce vorbeste catre Dumnezeul tuturor: Cel ce zice adancului, te voi pustii, si toate raurile tale le voi usca.

Drept aceea lepadand intelepciunea este nebuna primeste impreuna cu noi invatatura adevarului, care este proasta la cuvant, dar fara greseala in cunostinta.

7. Pentru aceasta sa se faca taria in mijlocul apei si sa se desparta apa de apa.

Am zis, ce insemneaza in Scriptura numele tariei: Nu firea cea tare si vartoasa care are greutate si asprime, nu acesteia ii zice tarie. Ca asa, mai potrivit ar fi fost pamantului sa se numeasca. Ci pentru ca firea celor ce sunt deasupra este subtire si rara si necuprinsa de nici o simtire, tarie aceasta s-a numit prin asemanare cu cele subtiri si necuprinse de simtire.

Si sa intelegi un loc oarecare despartind umezeala, care spre cele de sus face sa treaca ceea ce este usor si se strecoara, iar spre cele de jos lasa ceea ce este mai gros si pamantos, pentru ca de la inceput pana la sfarsit aceeasi buna intocmire a vazduhului sa se pazeasca cu toata imputinarea, celor umede.

Dar tu nu crezi in multimea apei, iar spre multimea fierbintelii nu privesti; care desi putina in marime, este mistuitoare prin puterea asupra multei umezeli. Pentru ca ea trage la sine umezeala care-i sta inainte, precum arata ventuza; apoi este mistuitoare a ceea ce a tras, dupa chipul focului lumanarii, care prin festila isi trage hrana pusa inainte prefacand-o degraba in cenusa. Iar pentru eter cine se indoieste ca nu este infocat si fierbinte? Care de nu s-ar fi pastrat in hotarul cel hotarnicit de Cel ce l-a facut pe el, ce l-ar fi impiedecat pe el sa nu mistuie totul in flacari si mistuind cele de care s-ar atinge si sa aprinda dintr-o data toata umezeala fapturilor? Pentru aceasta apa in vazduh se face, acoperindu-se cu nori locul cel de sus din ridicarea aburilor pe care raurile si izvoarele si lacurile si baltile si toate noianurile ii sloboade, ca nu cumva eterul sa le cuprinda pe toate in foc; inca si pe soarele acesta il vedem in vremea de vara ca adeseori si in scurta clipeala a vremii lasa cu desavarsire uscat locul umed si noroios. Dar unde este acea apa? Sa ne arate noua cei intru toate iscusiti. Oare nu este limpede fiecaruia ca prin fierbinteala soarelui prefacandu-se in aburi s-au mistuit? Desi aceia zic ca soarele nici n-ar fi fierbinte. De atata flecareala sunt in stare.

Si luati seama pe ce fel de dovezi se reazema ca sa se impotriveasca lucrarii.

Pentru ca ei zic ca este alb la culoare, iar nu rosu nici galben, pentru aceea nu este dupa firea lui fierbinte; si mai zic ca fierbinteala acestuia ii vine din grabnica invartire. Oare ce cistig au ei din aceasta? Ca si cum n-ar trebui sa para ca soarele ar mistui vreo umezeala. Dar eu, desi neadevarat este cuvantul lor, intrucat imi intareste mie cuvantul nu-l inlatur.

Pentru ca graiam mai sus ca este nevoie de multimea apelor ca sa se mistuiasca fierbinteala. Dar nimic nu inseamna ca fierbinteala este din fire sau ca infocarea o are din patima spre a naste aceleasi intamplari, in aceleasi materii.

Pentru ca ori va iesi foc si flacara prin frecarea a doua lemne unul de altul, ori vor arde din vapaia aprinsa, sfarsitul din amandoua este acelasi si aproape asemenea. Cu toate ca vedem marea intelepciune a Aceluia care pe toate le o carmuieste, care muta soarele dintr-un loc intr-altul ca sa nu zaboveasca mereu in acelasi loc, sa vatame cu multa caldura podoaba si randuiala fapturilor; ci acum indepartandu-l inspre miazazi unde este solstitiul de iarna, iar apoi mutandu-se la semnele crugului, il intoarce spre miazanoapte la solstitiul de vara, astfel ca prin mutarea lui cate putin sa se pazeasca buna intocmire in locul din jurul pamantului.

Insa sa socoteasca ei insisi ca impotriva lor se lupta, atunci cand zic ca marea nu se umple din apa raurilor din pricina mistuirii soarelui, iar ce ramane este sarat si amar, pentru ca ce este subtire si buna de baut din pricina fierbintelii s-a mistuit. Acest lucru mai mult se intampla din puterea de alegere a soarelui care ridica partea usoara, iar pe cea groasa si pamantoasa ca o tina si drojdie o lasa acolo; din care pricina, ii vine amaraciunea, saratura si uscaciunea marii. Deci, cei ce zic acestea pentru mare, iarasi prefacandu-se mai zic ca nici o scadere a umezelii nu se face de la soare.

8. Si au numit Dumnezeu taria cer. Aceasta ca si cum in chip potrivit altuia i s-ar cuveni numirea aceasta, insa taria se impartaseste de acest nume prin asemanare. Deci noi am luat aminte ca locul acesta vazut, vazduhul, se zice cer, pentru ca plinatatea si desimea lui cade sub privirea noastra si pentru aceea ca se vede, s-a invrednicit sa se cheme cer, ca in cele ce s-au zis "Pasarile cerului" si iarasi ",Cele ce zboara pe taria cerului". La fel si in cuvantul "Se suie pana la ceruri". Si Moise, binecuvantand semintia lui Iosif din hotarele cerului, si din roua, si din mutarile

soarelui si intampinarile lunilor, si din varful muntilor si dealurilor celor pururea statatoare le da binecuvantarile; pentru ca prin randuiala cea buna a acestora sa se indestuleze locul dimprejurul pamantului. Chiar in blestemari ii zice lui Israil: "Si-ti va fi cerul de deasupra capului de arama". Ce vrea sa zica aici? Uscaciunea desavarsita si lipsa apelor din vazduh prin care in pamant se zamislesc roadele. Iar atunci cand zice Scriptura ca din cer se pogoara roua sau ploaia, noi intelegem apele randuite sa tina locul celor de sus. Ca dupa ce se aduna la un loc aburii in inaltime si se indeasa vazduhul din umflarea vanturilor, umiditatile care pana atunci erau subtiri ca aburul, semanate in nor, se apropie una de alta, facandu-se picaturi si de greutatea partilor laolalta adunate se coboara spre pamant; si aceasta este nasterea ploii. Iar cand umezeala taiata de puterea vanturilor s-a prefacut in spuma, iar apoi desavarsit strabatuta de raceala, va fi inghetat cu totul, norul spargandu-se, se coboara zapada. Si, intr-un cuvant, iti este cu putinta tie sa crezi, in acelasi chip, cum in vazduhul de deasupra capului nostru se alcatuieste toata firea umezelii.

Dar nimeni sa nu asemene cu iscodirea filozofilor care au grait despre cer, cuvintele duhovnicesti cele simple si nemestesugite. Ca, asa cum frumusetea femeilor preaintelepte este mai cinstita decat a curtezanelor, tot asa si deosebirea cuvintelor noastre fata de cele din afara. Caci aceia aduc incredintarea in chip silit in cuvinte, iar aici sta de fata, gol de orice mestesugire, adevarul. Dar de ce trebuie sa avem noi suparare ca sa mustram minciuna lor, in loc sa ne asezam si sa privim cu multa liniste razboiul lor, cercetand cartile acelora care, unii altora se impotrivesc. Ca nici cu numarul nefiind mai putini, nici cu vrednicia mai prejos, dar in limbutie deosebindu-se prea mult, in cuvant le stau impotriva, adica celor care zic ca va arde totul, si din nou va prinde viata din semintele cuvintelor cele ramase ale celor arse; de unde si aduc ideea nemarginitei stricari a lumii si a nasterii a doua oara. Acestia insa despartindu-se de adevar, intr-un fel sau altul isi descopera lor abaterile spre ratacire intr-o parte sau alta.

9. Dar noi avem un cuvant pentru deosebirea apelor si catre cei bisericesti care cu pricina ca merg la intelegerile cele mai inalte au alergat la alegorii spunand ca prin ape se insemneaza in chip tropic puterile duhovnicesti si netrupesti, ca sus in tarie au ramas cele mai bune, iar jos in locurile pamantesti si materialnice au ramas cele mai rele. Pentru aceasta zic ei si apele cele mai presus de ceruri lauda pe Dumnezeu, adica puterile cele bune se invrednicesc prin curatia mintii sa aduca cuvenita lauda Facatorului; iar apele cele de dedesuptul cerului sunt duhurile rautatii care au cazut din inaltimea cea dupa fire in adancul rautatii.

Acestea ca cele ce sunt tulburatoare, potrivnice si invaluite in galceava patimilor, s-au numit mare, din pricina mutarii si nestatorniciei pornirilor care se fac din alegerea voii. Deci lepadand aceste cuvinte ca pe niste nascociri de visuri si basme babesti, sa intelegem apa ca apa si despartirea apelor ce s-a facut de tarie sa o primim dupa pricina pe care am aratat-o. Si chiar daca sunt aduse vreodata apele cele de deasupra cerului spre proslavirea stapanului a toate, nu le putem socoti numai din aceasta drept fire cuvantatoare. Caci nici cerurile nu sunt insufletite numai fiindca povestesc marirea lui Dumnezeu, nici taria nu este lucru viu simtit pentru ca vesteste facerea mainilor Lui.

Iar daca zice cineva ca puterile cele intelegatoare sunt ceruri si cele lucratoare si facatoare ale slujirii sunt taria, primim cuvantul ca pe unul prea impodobit, dar nu-l vom pastra ca fiind intru totul in adevar.

Astfel daca roua, bruma, raceala, si fierbinteala au primit porunca la Daniil sa laude pe Facatorul a toate, fi-vor ele pentru aceasta fire cugetatoare si nevazuta? Dar cuvantul Scripturii pentru cei ce au mintea ascutita sa-l priceapa este deplin intru proslavirea Facatorului. Ca nu numai apei care este deasupra cerului i se cuvine cinstea pentru insusirea ei deosebita a aduce lauda deplina lui Dumnezeu, ci dupa cum zice: Laudati-L pe El cele de pe pamant, balaurii si toate adacurile. Inca si adancul pe care alegoricii l-au azvarlit sortii celei mai rele, nici pe el psalmistul nu l-a socotit lepadat, fiind primit el in hora de obste a fapturii ca sa umple cu glasuirea sa osebita armonia cantarii adusa Ziditorului.

10. Si a vazut Dumnezeu ca era frumos. Dar nu asa ca si cum lucrarea lui Dumnezeu ar fi o desfatare ochilor Sai sau ca pentru El primirea celor frumoase ar fi asemenea ca pentru noi; pentru ca frumosul este acel lucru care dupa stiinta mestesugului este ispravit si care impreuna lucreaza la incheierea desavarsita. Deci Cel care a vazut mai inainte sfarsitul fapturilor, al fiecareia in parte si toate laolalta, a incuviintat cele cerute de insusi mestesugul.

O mana care zace de o parte, un ochi singur si oricare madular despartit de trunchi n-ar putea vadi mestesugita frumusete; dar asezandu-le pe fiecare dupa randuiala frumusetea care purcede din buna masura, abia zarita putin mai inainte, se recunoaste si de cei slabi la minte. Iar, Mestesugarul si inainte de a le intocmi laolalta a cunoscut frumusetea fiecaruia si laudand-o pe fiecare isi duce gandul la sfarsitul lor.

Asadar, Dumnezeu este scris ca Mestesugar vestit care pe fiecare parte din lucrarile Lui o lauda; si alcatuindu-se toata zidirea o va umple dupa cuviinta cu lauda. Iar acum sa parasim cuvantul despre a doua zi, pentru ca ascultatorii ostenitori sa aiba vremea cercetarii celor auzite si de este vreun lucru de seama in el, sa-l tina pe acesta in amintire si sa astepte printr-o grija sarguincioasa asemenea unei digestii raspandirea celor folositoare; iar cei care au indeletnicirile vietii, puindu-si randuiala in acest ragaz in treburi si curati cu sufletul de orice grija, sa raspunda la ospatul duhovnicesc din asta seara.

Iar, Dumnezeu, Cel ce este Facatorul celor mari si care S-a randuit Iconom al acestor mai mici, sa va dea toata intelegerea din adevarul Lui, ca sa cugetati din cele vazute pe cele nevazute si sa aflati din maretia si frumusetea zidirilor slava ce I se cuvine Ziditorului nostru. Ca cele nevazute ale Lui s-au lasat de la zidirea lumii cugetarii mintii ca si puterea cea din veci si Dumnezeirea, in asa fel ca si pe pamant si in vazduh, in ceruri si pe ape, noaptea si ziua si in toate cele vazute sa aflam in chip vadit pomenirea Binefacatorului.

Pentru ca nu vom da nici un prilej pacatului, nici vom face loc vrajmasului in inimile noastre, avand prin necontenita pomenire pe Dumnezeu locuitor in noi, Caruia I se cuvine toata slava si inchinaciunea, acum si in vecii vecilor. Amin.

Sfantul Vasile cel Mare

Sfantul Ioan Damaschin - Despre om

 

Dumnezeu a creat astfel lumea spirituala, adica pe ingeri si pe toate cetele ceresti. Caci este clar ca acestia au o natura spirituala si incorporala. Iar cand zic incorporala o pun in comparatie cu grosolania materiei, caci numai Dumnezeirea este cu adevarat imateriala si necorporala. A creat inca si lumea materiala, adica cerul, pamantul si cele care sunt asezate in ele. Lumea spirituala este inrudita cu el - caci inrudita cu Dumnezeu este firea rationala care se poate sesiza numai cu mintea - iar lumea materiala este cu totul departata de el, pentru ca ea cade sub simturi. Dar dupa cum spune graitorul celor dumnezeiesti, Grigorie, "trebuia sa se faca o impreunare din cele doua lumi, ca o dovada a unei intelepciuni mai mari si a bogatiei fata de firi, ca sa fie un fel de unire intre natura vazuta si cea nevazuta" (Cuvantul XXXVIII. "La Teofanie, adica la Nasterea Mantuitorului". MG, 36, col. 321C). Eu Spun  ca expresia "trebuia" indica vointa Creatorului, caci ea este oranduirea si legea cea mai potrivita. Nimeni nu va intreba pe plasmuitor: De ce m-ai facut asa? Caci olarul are puterea sa construiasca din lucrul sau diferite vase spre a arata intelepciunea Sa (Romani, IX, 21; Isaia, XXIX, 16;XLV, 9; Ieremia,XVIII,6)

Asa stand lucrurile, Dumnezeu creeaza pe om cu mainile Sale proprii din natura vazuta si nevazuta, dupa chipul si asemanarea Sa (Facerea, I, 26). A facut corpul din pamant, iar suflet rational si ganditor ii dadu prin insuflarea Sa proprie (Facerea, II, 7). Aceasta numim "chip dumnezeiesc", caci cuvintele "dupa chipul" indica ratiunea si liberul arbitru, iar cuvintele "dupa asemanare" arata asemanarea cu Dumnezeu in virtute, atat cat este posibil.Trupul si sufletul au fost facute simultan si nu numai intai unul si apoi celalalt, dupa cum in chip prostesc afirma Origen (185-254). Dumnezeu a facut pe om inocent, drept, virtuos, lipsit de suparare, fara de grija, luminat cu toata virtutea, incarcat cu toate bunatatile, ca o a doua lume, ca un microcosm in macrocosm un alt inger inchinator, compus, observatorul lumii vazute, initiat in lumea spirituala, imparatul celor de pe pamant, condus de sus, pamantesc si ceresc, vremelnic si nemuritor, vazut si spiritual, la mijloc intre maretie si smerenie, acelasi si duh si

trup; duh, din pricina harului, iar trup din pricina mandriei; duh, ca sa ramana si sa laude pe binefacator, trup ca sa sufere si prin suferinta sa-si aminteasca si sa intuiasca cand se mandreste cu maretia. Animal condus aici, adica in viata prezenta, dar mutat in alta parte, adica in veacul ce va sa fie; iar termenul final al tainei este indumnezeirea sa prin inclinatia catre Dumnezeu. Se indumnezcieste prin participarea la iluminarea dumnezeiasca si nu prin transformarea sa in fiinta dumnezeiasca.

Dumnezeu l-a facut pe om prin fire fara de pacat, iar prin vointa liber. Spun fara de pacat, nu pentru ca ar fi incapabil de a pacatui - caci numai Dumnezeirea este incapabila de pacat - ci pentru ca nu are in firea sa facultatea de a pacatui, ci mai mult in libertatea vointei. Avea adica puterea sa ramana si sa progreseze in bine ajutat fiind de darul dumnezeiesc, dupa cum avea si putere sa se intoarca de la bine si sa ajunga la rau, lucru pe care Dumnezeu il ingaduia, pentru motivul ca omul era inzestrat cu liberul arbitru. Nu este virtute ceea ce se face prin forta. Sufletul este o substanta-vie, simpla, necorporala, prin natura sa, invizibila ochilor trupesti, nemuritoare, rationala, spirituala, fara de forma; se serveste de un corp organic si ii da acestuia puterea de viata, de crestere, de simtire si de nastere. Nu are un spirit deosebit de el, ci spiritul sau este partea cea mai curata a lui. Caci ceea ce este ochiul in trup, aceea este spiritul in suflet. Sufletul este liber, volitional, activ, schimbator, adica schimbator prin vointa pentru ca este zidit. Pe toate acestea le-a primit in chip natural, prin harul Celui care l-a creat, prin care a primit si existenta precum si de a exista prin fire in acest chip.Pe cele necorporale si nevazute si fara de forma le intelegem in doua feluri. Pe unele le intelegem ca au aceste insusiri in virtutea fiintei lor, iar pe altele in virtutea harului. Unele exista cu aceste insusiri prin natura lor, iar altele in comparatie cu grosolania materiei. Dumnezeu are aceste insusiri prin fire; ingerii, insa, demonii si sufletele se spune ca sunt necorporali prin har si in comparatie cu grosolania materiei.

Corp este ceea ce are trei dimensiuni, adica lungime, latime si inaltime sau grosime. Orice corp consta din patru elemente; iar corpurile vietuitoarelor din cele patru humori.Trebuie sa se stie ca sunt patru elemente: pamantul, care este uscat si rece; apa, care este rece si umeda; aerul, care este umed si cald; focul, care este cald si uscat. De asemenea sunt si patru humori, in analogie cu cele patru elemente: fierea neagra, corespunzatoare pamantului, este uscata si rece; flegma, corespunzatoare apei, caci este rece si umeda; sangele, corespunzator aerului, caci este umed si cald; fierea galbena, corespunzatoare focului, caci este calda si uscata. Fructele constau din elemente, iar humorile din fructe. Corpurile vietuitoarelor sunt compuse din humori si se descompun in acestea. Caci tot ceea ce este compus se descompune in acelea din care este compus.Trebuie sa se stie ca omul comunica cu existentele neinsufletite, participa la viata celor nerationale si se impartaseste cu spiritualitatea celor spirituale. Comunica cu existentele neinsufletite prin corpul si prin amestecul celor patru elemente; cu plantele si prin acestea, dar si prin puterea de nutritie, de crestere si de insamantare, adica de nastere; cu cele nerationale prin acestea si inca prin dorinta, adica manie si pofta si prin simtire si prin miscarea impulsiva.

Sunt cinci simturi: vazul, auzul, mirosul, gustul, tactilul. Miscarii impulsive ii apartine facultatea de a trece de la un loc la altul, de a misca tot corpul, de a vorbi si de a respira. Acestea sunt in puterea noastra de a le face si de a nu le face. Omul se alatura prin ratiune de naturile necorporale si spirituale, deoarece el rationeaza, cugeta, judeca fiecare lucru, nazuieste dupa virtute si iubeste punctul culminant al virtutilor, cucernicia. Pentru aceea omul este un microcosm.Trebuie sa se stie ca proprii corpului sunt numai taierea, scurgerea si schimbarea. Schimbarea, in ce priveste calitatea, adica incalzirea, racirea si cele asemenea. Curgerea, in ceea ce priveste desertarea, caci sunt date afara cele uscate, cele umede si rasuflarea, de a caror completare are nevoie. Pentru aceea atat foamea cat si setea sunt afecte naturale. Taierea este despartirea humorilor unele de altele, desfacerea lor dupa forma si materie. Proprii sufletului sunt pietatea si cugetarea. Iar comune si sufletului si corpului sunt virtutile. Ele se refera la suflet, dar sufletul pentru indeplinirea lor se serveste de corp.

Trebuie sa se stie ca rationalul prin fire conduce irationalul. Puterile sufletului se impart in: putere rationala si putere irationala. Puterea irationala are doua parti: una care nu asculta de ratiune, adica nu se supune ratiunii, alta care asculta si se supune ratiunii. Partea neascultatoare si nesupusa ratiunii se imparte in facultatea vitala, care se numeste si puls, facultatea seminala, adica de nastere si facultatea vegetativa, care se numeste si nutritiva. Acesteia din urma ii

apartine si facultatea de crestere, care da forma corpurilor. Aceste facultati nu se conduc de ratiune, ci de natura. Partea care asculta si se supune ratiunii se imparte in manie si pofta. indeobste, partea irationala a sufletului se numeste pasionala si apetitiva. Trebuie sa , se stie ca miscarea impulsiva apartine partii sufletului supusa ratiunii.Facultatea de nutritie, de nastere si pulsul apartin partii nesupuse ratiunii. Puterea de crestere, de nutritie si de nastere se numeste vegetativa, iar pulsul se numeste putere vitala.Puterile partii nutritive sunt patru: atragatoare, care atrage hrana; pastratoare, care tine hrana si nu permite sa fie eliminata indata; transformatoare, care transforma mancarea in humori; eliminatorie, care elimina si evacueaza prin anus ceea ce este de prisos.       

Trebuie sa se stie ca facultatile oricarei vietuitoare se impart in facultati sufletesti, facultati vegetative si facultati vitale. Facultatile sufletesti sunt acelea care se indeplinesc in chip voluntar, adica miscarea impulsiva si simtirea. Miscarea impulsiva este facultatea de a schimba Jocul, de a misca tot corpul, de a vorbi si de a respira. Acestea sunt in puterea noastra de a le face si de a nu le face. Facultatile vegetative si vitale sunt acelea care se indeplinesc in chip involuntar. Facultati vegetative sunt: puterea de nutritie, puterea de crestere si puterea seminala. Facultatea vitala este pulsul. Acestea se indeplinesc fie ca vrem, fie ca nu vrem. Trebuie sa se stie ca lucrurile se impart in lucruri bune si lucruri rele. Cand se asteapta un lucru bun se naste pofta; cand este prezent, placerea. De asemenea, iarasi, cand se asteapta un lucru rau se naste frica; cand este prezent, tristetea. Trebuie sa se stie ca atunci cand spunem aici bine, vorbim fie de binele real, fie de binele aparent. Tot asemenea si despre rau.

 

Originea lumii  In legatura cu originea lumii intalnim mai multe conceptii. Dupa unii, lumea este creata de Dumnezeu, dar nu din nimic, ci dintr-o materie eterna ca si El. O astfel de conceptie punea la originea lumii doua principii: Dumnezeu si materia.  Altii au sustinut ca lumea este o emanatie din Dumnezeu, deci are o substanta divina si este identica cu Dumnezeu.  Dupa altii, lumea este rezultatul diferitelor combinatii ale atomilor. Ca materie ea este vesnica, iar ca forma este rezultatul unei lungi evolutii. Revelatia dumnezeiasca supranaturala ne arata ca lumea este opera lui Dumnezeu, creata din nimic.

Lumea si omul se implica si se explica reciproc. Natura tine de om sau intregeste pe om si omul nu se poate desavarsi fara sa reflecteze si sa lucreze asupra naturii.  Ca traitor pe pamant, omul nu se poate concepe in afara naturii cosmice. Iar aceasta inseamna ca nici natura nu-si implineste rostul ei fara om sau in afara omului si nici printr-un om care lucreaza contrar ei. Astfel natura nu este numai conditia existentei omului singular, ci si a solidaritatii umane. Iata aici si explicatia faptului ca fiecare poate contribui la coruperea nu numai a naturii care ii apartine personal, ci si a naturii care apartine tuturor.

Omul nu se poate desparti de natura cosmica, de aceea mantuirea si desavarsirea acestuia se proiecteaza si asupra acesteia. Natura intreaga este destinata slavei de care se vor impartasi oamenii in imparatia cerurilor si inca de aici ea se resimte de linistea si lumina ce iradiaza din omul sfant asupra ei (Rom., 8, 19-21). Nu trebuie sa uitam ca slava Mantuitorului de pe Tabor a acoperit si natura.

Intelegerea naturii ca dar al lui Dumnezeu nu inseamna ca ea nu trebuie prelucrata. Ea este astfel facuta, ca cele necesare existentei omului se obtin printr-o prelucrare din partea omului. Numai animalul se incadreaza in ceea ce ii da natura in mod invariabil.

Crearea lumii din nimic, in timp

Prin cuvantul lume (univers, cosmos) intelegem tot ceea ce exista afara de Dumnezeu, inclusiv omul. Prin creare intelegem aducerea unui lucru sau fiinte, din neexistenta la existenta. Dupa credinta crestina, lumea si omul au un inceput si vor avea si un sfarsit in forma lor actuala, sau in cea in care acestia pot evolua prin ei insisi. Daca n-ar avea un inceput, nu ar fi din nimic, deci nu ar fi opera exclusiva a libertatii si iubirii lui Dumnezeu. Dumnezeu aducand lumea la existenta prin actul creatiei, are in vedere desavarsirea si mantuirea lumii.

Tot ce este creat, adica lumea si omul, isi are tinta in afara sa. Lumea si omul se misca, pentru ca tind spre o tinta desavarsita pe care nu o au in ei. Si cita vreme se misca, inseamna ca lumea si omul nu au ajuns la tinta desavarsita spre care tind. Si suporta miscarea pentru ca nu si-au dat-o ei insisi si pentru ca nu au desavarsirea in ei, ci au primit miscarea de la cauza care i-a adus in existenta. Aceasta inseamna ca lumea si omul tind spre Dumnezeu fiindca sunt creatia Lui. Adevarul ca lumea este creata de Dumnezeu este marturisit de Sfanta Scriptura chiar de la primele ei cuvinte : "La inceput a facut Dumnezeu cerul si pamantul" (Fac, 1, 1). Acest adevar este intarit apoi de Sfanta Traditie prin nenumarate marturii ale ei. Astfel, Simbolul niceo-constantinopolitan ne invata sa credem in "Unul Dumnezeu, Tatal atottiitorul, Facatorul cerului si al pamantului, al tuturor celor vazute si nevazute". Crearea lumii nu se poate datora unei intamplari, arata sfintii parinti, caci intamplarea nu este creatoare de armonie, cum vedem ca exista in lume. Daca exista armonie, inseamna ca trebuie sa existe o fiinta inteligenta care a creat lumea in intocmirea ei frumoasa. Iar aceasta este Dumnezeu.

Expresia din nimic, nu indica un principiu sau o cauza materiala din care ar fi facut Dumnezeu lumea si pe om, ci numai o notiune prin care se explica lipsa oricarei materii sau realitati preexistente si ca Dumnezeu nu a avut nevoie de ceva, ca nu S-a folosit de vreun ajutor la crearea lumii, ca nu a facut-o dintr-o substanta existenta din veci, si nici din fiinta Sa.

Dumnezeu, fiind atotputernic, a putut crea lumea din nimic, adica a putut s-o aduca la existenta, din ceea ce pentru noi este inexistenta.

Expresia la inceput, din primele cuvinte cu care incepe Moise relatarea creatiei : "La inceput a facut Dumnezeu cerul si pamantul" (Fac, 1, 1), inseamna la inceputul timpului, adica atunci cand nu exista nimic afara de Dumnezeu. Ea arata ca substanta lumii a fost creata de Dumnezeu la inceputul timpului si ca, deci, nu exista din veci.  Expresia biblica "la inceput a facut" subliniaza ideea ca lumea are un inceput. Adica ea apare in timp si nu este vesnica. Timpul este masura miscarii sau a schimbarii. Si fiindca miscarea sau schimbarea este legata de lume, putem spune ca timpul face parte constitutiva din lume. Inceputul lumii coincide cu inceputul timpului, iar lumea exista si avanseaza spre tinta ei finala in decursul timpului.  Cu privire la crearea lumii in timp s-a obiectat ca ea ar contrazice neschimbabilitatea lui Dumnezeu, deoarece prin creare ar interveni o schimbare in fiinta lui Dumnezeu. Parintii si scriitorii bisericesti au aratat pe larg ca nu poate fi vorba de nici o contrazicere, deoarece lumea ca idee a existat in Dumnezeu din veci, si numai realizarea ei s-a facut in timp. Crearea lumii nu este decat realizarea ideii vesnice si neschimbabile a lui Dumnezeu.

Fiind creata in timp, din nimic, lumea nu este contrara eternitatii, cum socotea Origen. Cuprinsa in planul din veci al lui Dumnezeu, lumea are originea, ca idee, in eternitate, este sustinuta de eternitate si este randuita, intr-un anumit fel, vesniciei, dar care nu este la fel cu vesnicia lui Dumnezeu. Caci lumea nu este vesnica, adica mai exact, nu devine eterna ca realitate concreta, prin ea insasi, ci prin Dumnezeu.

Bunatatea creatiei

Fiind realizarea planului lui Dumnezeu, din veci, si opera lui Dumnezeu care este atotperfect si bun, lumea nu poate fi decat buna. Dumnezeu nu poate crea ceva rau si imperfect, intrucat aceasta ar fi in contradictie cu Dumnezeu insusi care, in fiinta Sa, este iubire desavarsita.  

Din punct de vedere fizic, in lume exista o anumita ordine si armonie, precum si tot felul de bunuri necesare vietii omenesti. Aceasta ne determina sa afirmam ca si din punct de vedere fizic lumea este buna. Dar ea este buna si din punct de vedere spiritual, intrucat in ea progresam pe calea mantuirii si dobindim fericirea vesnica.

De bunatatea lumii ne incredinteaza Sfanta Scriptura cand zice : "Si a privit Dumnezeu la toate cate facuse si iata, erau bune foarte" (Fac, 1, 31).

Raul din lume nu este opera lui Dumnezeu, ci a fiintelor rationale (mai intai a diavolului si apoi a omului), care au pacatuit si prin aceasta s-au abatut de la izvorul binelui. De aceea, raul este, in primul rand, de ordin moral. Raul fizic (durerile fizice si moartea) nu sunt decat o consecinta a raului moral. Sfintii parinti spun ca raul nu are fiinta, intrucat nu este creat de Dumnezeu, iar fiinta au numai cele create de Dumnezeu. Raul nu este o entitate, ci numai o lipsa a binelui. Nu este legat fiintial de o realitate si nu face parte integranta din vreo creatura. El consta in indepartarea omului de la bine.  Omul, desi poate savarsi raul, nu poate totusi zadarnici scopul general al creatiei, caci Dumnezeu poarta de grija creatiei, conducand-o spre tinta ei finala, limitand, in acest sens, puterea raului sau directionandu-l in asa fel ca sa nu tulbure ordinea generala a lumii, ci chiar sa serveasca in planul general al ei.  Deci, raul nu exista ca principiu, ci tine de o persoana, adica vine de la o persoana si este permis de Dumnezeu, fiindca respecta libertatea. Netinand de firea zidirii in general si a omului in special, el poate fi invins, cum a si fost invins in lumea aceasta de Hristos.

Lumea ca dar al lui Dumnezeu

Dupa invatatura crestina, lumea a fost creata de Dumnezeu ca dar pentru oameni. Viata este un dar si anume cel mai mare dar al lui Dumnezeu, sursa a altor multe daruri facute omului si lumii.

Prin lumea ca dar, Dumnezeu ne arata insasi iubirea Sa fata de noi toti si realizeaza un dialog progresiv in iubire cu noi. Dar pentru: aceasta trebuie sa intoarcem si noi lui Dumnezeu un dar. Dar omul nu are ce sa dea de la sine lui Dumnezeu. El poate, insa, si trebuie sa renunte la unele dintre darurile primite, intorcandu-le lui Dumnezeu. Acesta este sacrificiul omului, cand renunta la o serie de daruri pe care, in lacomia lui, le considera ca necesare vietii lui. Prin aceasta el arata ca recunoaste ca toate le are de la Dumnezeu ca dar si-I apartin Lui.

Dar in actul daruirii el nu o pierde total, ci se imbogateste prin ea si mai mult, prin faptul ca o daruieste. Primirea si intoarcerea darului imbogateste pe om in relatia sa cu Dumnezeu si cu semenii. Paradoxul se explica prin faptul ca darul primit si intors apropie persoanele in asa masura, incat obiectul darului devine comun si devine mijlocul transparent al celei mai depline comunicari intre persoane. Si nu numai comun, ci si sporit prin viata ce si-o comunica persoanele prin iubirea manifestata in darul ce si-l fac.

Cel mai mare dar pe care cineva il poate face lui Dumnezeu este darul vietii sale. Dar aceasta intoarcere a darului nu inseamna o dispretuire a darului primit, adica a vietii. Caci intoarcerea darului implica pretuirea lui de catre cel care l-a primit, fiindca nimeni nu poate darui cu adevarat decat ceea ce are mai bun. Cel ce-si daruieste viata lui Dumnezeu nu tine, insa, la ea in mod egoist, ci o daruieste lui Dumnezeu atunci cand este necesar sau in cazurile mai dese o pune in slujba lui Dumnezeu, slujind semenilor.

Trebuie observat apoi ca nimeni nu intoarce lui Dumnezeu lucrurile primite fara sa fi adaugat la ele si munca sa. De exemplu, painea, vinul, untdelemnul, aduse ca ofrande lui Dumnezeu, in biserica, sunt nu numai darul lui Dumnezeu, ci si munca omeneasca imprimata in ele. Desigur, si munca o presteaza credinciosul tot cu puterile date lui de Dumnezeu. Totusi, el ar fi putut sa nu foloseasca aceste puteri pentru o munca prin care sa intoarca lui Dumnezeu lucrurile primite cu pecetea sa omeneasca, adica valorificate de el.

Actul caderii protoparintilor Referatul Genezei ne spune ca protoparintii au cazut mancand din pomul cunostintei binelui si raului, neascultand de porunca lui Dumnezeu, care, permitandu-le sa manance din toti ceilalti pomi din paradis, ii oprea sa manance din el (Gen. 2, 16-17; 3, 1-6).

 Un element al caderii este neascultarea, altul gustarea din pomul oprit al cunostintei binelui si raului. Desi neascultarea si gustarea se produc deodata, gustarea se adauga totusi ca un element deosebit la neascultare. Fiind o materializare a neascultarii, gustarea e si implinirea, dar si urmarea neascultarii.Despre nescultare ne dam seama ca are un caracter pacatos. Ea e o opunere a omului fata de Dumnezeu, un refuz de a-L considera ca Stapanul suveran, e manifestarea unei independente fata de El, o desconsiderare de catre om a avertismentului ce i s-a dat ca nu poate fi fericit decat conformandu-se voii divine, si prin aceasta o rupere a comuniunii neintrerupte de iubire cu Dumnezeu, o bizuire a omului pe sine insusi. Motorul neascultarii este, cu un cuvant, mandria. Dar ce este gustarea din pom, respectiv ce este pomul cunostintei binelui si raului? Fiind prin sine un pacat, pacatul care implica si declanseaza o multime de alte pacate, s-ar parea ca neascultarea, ca produs al mandriei, ar fi putut sa-si gaseasca prilejul de a se manifesta in calcarea indiferent carei porunci sau oprelisti a lui Dumnezeu. Deci a putut gasi acest prilej si in gustarea rodului unui pom vazut, care i-a fost oprit omului de Dumnezeu. Dar, trecand peste latura vazuta a faptului care s-a putut savarsi in legatura cu un pom concret, sau peste tot cu un obiect vazut, ceea ce e cu mult mai important e semnificatia spirituala a gustarii din acest pom, care presupune o semnificatie spirituala a pomului insusi. Lamurirea semnificatiei spirituale a pomului ne va ajuta sa intelegem mai bine in ce-a constat pacatul gustarii din el, ce-a insemnat aceasta gustare, pe langa neascultare. Sfintii Parinti ne-au dat mai multe asemenea semnificatii spirituale ale pomului cunostintei binelui si raului. Ele se completeaza reciproc, lamurind diferitele aspecte ale pacatoseniei actului caderii. Mai intai, chiar prin materialitatea obiectului in legatura cu care s-a produs caderea, se exprima o semnificatie de ordin spiritual: prin ea se indica o aplecare a omului spre cele simtuale si materiale, intr-un act de neascultare de Dumnezeu. Cele materiale ne-au fost ingaduite de Dumnezeu, dar gustarea lor trebuie sa se faca in limitele randuite de El, fara sa uitam de El. Gustarea protoparintilor din pomul oprit indica insa o alipire dezordonata, in afara de limitele ingaduite de Dumnezeu, de cele materiale, o cufundare exclusiva a omului in ele. Omului i se pare ca placerea celor sensibile, pe care o gusta, sau cele sensibile insesi constituie adevaratul bine. Si tinand seama de aceasta parere viitoare a omului, Dumnezeu numeste cu anticipatie pomul din care va gusta el, in sens ironic, pom al cunostintei binelui si raului. De semnificatia aceasta a pomului se apropie explicarea Sf. Maxim Marturisitorul. Dupa el, "omul vietii reprezinta mintea sufletului in care isi are sediul intelepciunea, iar pomul cunostintei binelui si raului e simtirea trupului in care e vadit ca se afla miscarea nerationala".Amandoi pomii, sau atat mintea cat si simtirea, au puterea de a deosebi intre anumite realitati. Mintea deosebeste intre cele spirituale si cele sensibile, sau intre cele vesnice si cele trecatoare, indemnand pe om sa se prinda de cele dintai ca de cele bune si sa dispretuiasca pe cele de-al doilea, ca pe cele rele. Simtirea deosebeste intre placere si durere, gasind-o pe cea dintai ca buna si pe cea de a doua ca rea si indemnand pe om sa caute pe cea dintai. Ea inverseaza binele si raul, prezentand ca bine ceea ce nu e bine, sau e numai in aparenta bine, si invers. Caci forul care decide acum ce e bine si ce e rau, nu mai e ratiunea, ci irationalitatea simtirii. "Omul primind porunca dumnezeeasca sa nu se atinga prin cercetarea cu fapta de aceasta simtire, n-a pazit-o. El are acum irationalitatea simtirii ca singurul mijloc de discernamant in slujba conservarii trupului. Iar prin ea se prinde cu totul de placere ca de ceea ce e bun si se fereste de durere ca de ceea ce e rau". Dupa explicarea aceasta, raul ar sta intr-o predominare a simtualitatii asupra spiritului. Dar, "irationalitatea simtirii", de care vorbeste Sf. Maxim, nu inseamna lipsa ratiunii din simtire, ci o ratiune subordonata simtirii, o "amestecare a intregii puteri cugetatoare in simtire" (Filocalia, III, p. 9). Iar aceasta inseamna o slabire a ratiunii, a spiritului in om. "Desfatarea simtirii" se impreuna, cum zice Sf. Maxim, cu o "pervertire a mintii" (Filocalia III, p. 127). Chiar cand pacatul se arata ca o preocupare excesilva de cele sensibile, el are totusi o implicatie spirituala, fiind o abdicare a spiritului de la rolul lui conducator. "Asa numita simtualitate e ea insasi o modalitate a spiritualului. Daca simtualitatea este o anumita modalitate a vietii spirituale, raul simtualitatii nu consta, fireste, in continutul ei, nu in aceea ca noi satisfacem trebuintele noastre inferioare, ci in aceea ca pentru ele inabusim sau uitam aspiratia dupa lucrurile mai inalte. Nu e, de pilda, "in sine" pacat, ca mancam, dar cand inchinam toata viata spiritului nostru interesului de a manca, in

aceasta inabusire a nazuintelor mai inalte se arata raul". Raul in asemenea cazuri sta in aceea ca omul abdica prin spirit de la spiritul sau, caci spiritul insusi abdica de la demnitatea sa de conducator.  Caci omul e spiritual si in abdicarea de la spirit. Dar spiritualitatea lui e acum pervertita, echivoca. El poate justifica prin ratiune, prin spirit, fapta nespirituala, irationala, pe care o face. E un act sau stare care poate fi interpretata si ca spirituala si ca nespirituala, sau antispirituala, adica si ca rationala si ca nerationala, si ca libera si ca nelibera, si ca buna si ca rea. Spiritul e acela care da faptei simtuale rele, intelesul unui bine. Dar spiritul o face aceasta indemnat de simtualitate. Caci aceasta considera intai placerea ca un bine, lucru pe care il face apoi si spiritul. De aci caracterul echivoc al raului: el pare adica rau, aci ca bine. Nu e curat ca binele. Dar Sf. Maxim talmaceste pomul acesta si ca creatiunea indeobste, in care deasemenea se cuprinde atat binele cat si raul, dupa cum e privita duhovniceste sau pur trupeste. Considerarea simtirii ca bine e strans legata, de altfel, cu considerarea celor materiale, gustate simtual, ca bune. "Sau iarasi, poate ca zidirea celor vazute s-a numit pom al cunostintei binelui si al raului, fiindca are si ratiuni duhovnicesti care nutresc mintea, dar si o putere naturala, care pe de o parte desfateaza simtirea, pe de alta perverteste mintea. Deci contemplata duhovniceste ea ofera cunostinta binelui, iar luata trupeste li se face oamenilor dascal in ale patimilor, facandu-i sa uite de cele dumnezeesti". De aci rezulta ca nu zidirea in sine e rea, ci alipirea de ea, numai printr-o simtire necarmuita de minte, ci suverana peste minte.  Sensul acesta al pomului ca zidire, se reduce deci tot la sensul lui ca simtire, sau sta in legatura cu el. De aceea Dumnezeu nu i-a oprit omului pentru totdeauna impartasirea de lume, ci numai pana ce ar fi ajuns sa-si stapaneasca deplin simtirea prin maturizarea spirituala. Dar omul neascultand "si-a deschis larg simtirea", ceea ce i-a "orbit mintea", l-a instrainat cu totul de cunostinta de Dumnezeu si l-a umplut de cunostinta patimasa a lucrarilor. "Impartasindu-se deci omul fara masura de aceasta numai prin simtire, asemenea dobitoacelor necuvantatoare, si afland prin experienta ca impartasirea de cele sensibile sustine firea lui trupeasca si vazuta, a parasit frumusetea dumnezeiasca, menita sa alcatuiasca podoaba lui spirituala si a socotit zidirea vazuta drept dumnezeu, indumnezeind-o, datorita faptului ca e de trebuinta pentru conservarea trupului". Dar de aci rezulta ca experienta pacatului s-a putut naste in primii oameni prin mijlocirea unui pom sensibil. Caci imbratisarea creatiunii si intoarcerea de la Creator, a trebuit sa se manifeste nu numai printr-un act precis de neascultare, ci si printr-o manifestare a atasamentului fata de ceva din creatiune. Si e foarte de inteles ca aceasta neascultare a putut fi provocata in om de iluzia ca, intr-un anume obiect creat, reliefat dintre celelalte printr-o anumita ispita, gaseste tot ceea ce-l poate dispensa de Dumnezeu.. Din acest motiv, pomul e numit pomul cunostintei binelui si raului, in sens ironic. O explicare in sensul acesta a pomului din paradis, da Sf. Ilarie de Poutier. "Astfel, tot ce a spus despre pomul in care se crede ca a fost stiinta binelui si a raului si de fructul aceluia... precum si de Adam ca, gustand din pom s-ar fi facut dumnezeu, a spus, contrar obiceiului de graire, spre rusinarea neascultarii acelora, care au crezut diavolului impotriva vietii lor. Deci a numit bun un pom care nu era bun... intr-un sens ironic. Astfel pomul acela, n-a avut in gustul fructului sau, puterea de a impartasi binele si raul, ci pentru ca diavolul, voind sa duca la gustare pe Eva si prin ea pe Adam, ca sa o poata indemna la aceasta cat mai usor, a mintit, ca in fructul arborelui acela ar fi binele si raul, sau ca daca ar gusta din el ar deveni dumnezei; iar Eva a crezut pentru aceea, pentru ca socotea ca in fructul acelui arbore se cuprinde cunoasterea binelui si raului". Deci pomul acela n-a fost un pom mitologic, ci un pom real, fara nici o putere spirituala intrinseca. Iar expresia "s-au deschis ochii lor", Sfantul Ilarie, urmand lui Origen, o explica in sensul ca s-au deschis alti ochi ai lor, ochii simtirii pacatoase, "caci ii delecta pe ei fagaduinta diavolului, prin care se credeau pe ei dumnezei viitori". O explicare, care nu e total straina de acestea, dar care pare sa retina numai semnificatia spirituala a pomului, desinteresandu-se de realitatea lui materiala, o da Sfantul Grigore de Nissa. El declara, in Comentariul la Cantarea Cantarilor: "Suntem convinsi ca pomul interzis mancarii nu era un smochin, nici altul din pomii fructiferi. Caci daca atunci smochinul ar fi fost purtator de moarte vesnica, n-ar fi nici acum bun de mancare". Desigur ca Sf. Grigore de Nissa voieste sa

spuna prin aceste cuvinte, in primul rand, ca nu in sine a avut un pom puterea de a naste raul si moartea. E ceea ce am vazut ca spune si Ilarie de Poitier. Dumnezeu n-a putut face ceva rau. Totusi nu e exclus ca gustarea celor materiale sa fie pentru om si un act de pacat. Degradarea omului implica degradarea creatiunii. Dar pe Sfantul Grigore il intereseaza in explicarea sa, numai fiinta pacatului insusi. Tinand seama de aceasta, iata semnificatia spirituala pe care o da Sf. Grigorie de Nissa pomului cunostintei binelui si raului: "Asadar e interzis pomul care rodeste cunostinta amestecata. Caci s-a amestecat fructul acela din cele contrare... poate din motivul acesta, ca raul nu sta gol, de sine insusi, aratandu-se dupa fiinta sa. Caci raul ar fi fara putere daca n-ar fi colorat in vreun bine, prin care sa atraga pe, cel amagit, spre poftirea lui. Dar acum firea raului e amestecata, in adanc avand ascunsa pierzania, ca pe o viclenie, iar la aratare, manifestand prin amagire vreo nalucire a binelui. Caci cine s-ar rostogoli in noroiul rau mirositor al desfranarii, daca n-ar socoti voluptatea ca un lucru bum si vrednic de preferat... Fiindca deci, cei multi vad "binele in ceea ce desfata simturile, si binele adevarat si cel parut au acelasi nume, de aceea pofta ce se misca spre rau ca spre bine, a fost numita de Scriptura bine si rau... Nu e nici rau in sens absolut (neamestecat cu nimic, n. pr.), deoarece e amestecat cu binele, nici bine in sens curat, deoarece sub el se ascunde raul". Sf. Grigorie observa ca raul nu poate sta singur de sine si nu poate exercita nici o atractiune prin sine; el are lipsa de bine pentru a cuceri. In ori ce rau e un echivoc, o duplicitate, prin care se vede dependenta lui si a constiintei umane, de bine. De aci vine si viclenia legata inevitabil de rau, si marea lui putere de disimulare, de minciuna. Un rau absolut demascat nu are nici o putere. Numai binele poate exista prin sine in forma pura. Numai el e lipsit de viclenie, de duplicitate, de echivoc. Cu ce lucru superior s-ar mai putea masca binele? "Binele adevarat e simplu si cu un singur chip prin fire, strain de orice duplicitate si amestecare cu contrarul". Aceasta inseamna ca numai binele are un fundament propriu in existenta, pe cand raul e un parazit. Ideea aceasta o expune Sf. Grigore, interpretand raportul intre cei doi pomi din Paradis. Observand ca de amandoi pomii spune Geneza, ca erau in mijlocul sau in centrul Paradisului, iar doua centre nu pot fi, el zice: "Trebuie sa intelegem din intelepciunea celor spuse, aceasta invatatura, ca locul cel mai din mijloc dintre cele sadite de Dumnezeu il are viata; iar moartea este nesadita si fara radacina, neavand nicaeri vreun loc propriu, ci se sadeste prin privarea de viata, cand inceteaza impartasirea celor vii de ceea ce e bun. Fiindca deci viata e in mijlocul pomilor dumnezeiesti, iar prin caderea din aceasta se iveste moartea, de aceea cel ce a explicat invatatura aceasta prin ghicituri, a spus si de pomul acesta ca este in mijlocul Paradisului. Iar de rodul lui a spus ca e amestecat din cele contrare. Caci a spus de unul si acelasi lucru ca e bun si rau, indicand prin aceasta firea pacatului. Fiindca toate cele savarsite in chip pacatos, sunt precedate de o placere si nu se poate afla un pacat lipsit de placere... De aceea se numeste fructul bine dupa judecata cea pacatoasa, intrucat asa li se pare celor ce pun binele in placere. Dar dupa aceea, prin mistuirea amara a mancarii, se afla ca e rau". Ca si Sf. Maxim, asa si Sf. Grigorie de Nissa interpreteaza pomul cunostintei binelui si raului, in sensul ca el ar exprima pe de o parte caracterul simtual al raului, pe de alta parte echivocitatea pacatului, necesitatea lui de a-si da o aparenta a binelui. Dar pe cand Sf. Maxim staruie mai mult asupra primului lucru, Sf. Grigorie staruie mai mult asupra celui de al doilea. Ambele aceste aspecte ale raului sunt adevarate. Cel de al doilea, echivocitatea, e chiar cu mult mai general si mai adanc, decat il descrie Sf. Grigorie de Nissa. Explicatia aceasta nu pretinde sa arate propriu zis ce e raul in fiinta lui, desi rea e si sfasierea pe care o produce si o sustine in om pacatul. Ceea ce e pacatul propriu zis, pretinde sa o spuna afirmatia ca raul sta in ridicarea pe primul plan a simtualitatii. Sa vedem cum trebuie inteleasa aceasta afirmatie a Sfintilor Parinti, tinand seama si de alte expresii ale lor. Daca pomul acela nu avea in sine puterea cunoasterii, nu avea in sine nici cine stie ce senzatie deosebita. Diavolul a amagit pe protoparinti mai mult prin inchipuirea placerii ce o vor avea gustand din el. Pe langa aceasta i-a ispitit cu inchipuirea independentei, starnita in ei. Astfel, se poate spune ca in legatura cu un obiect material, caderea a fost totodata un" act spiritual. Pe om l-a ispitit, pe langa perspectiva unei placeri simtuale, perspectiva mincinoasa a indumnezeirii sale, a totalei independente de Dumnezeu; dar aceasta a fost provocata de pofta simtuala. "Diavolul - zice Sfantul Ilarie - a amagit pe Eva cu acel fel de pacat, prin care a meritat sa cada si el din cer, adica prin aroganta". Neascultarea insasi a fost prima manifestare a acestei independete, a acestei "indumnezeiri" gustata intai cu inchipuirea, precum a fost si provocata in mare masura de perspectiva indumnezeirii si nu numai de ispita placerii materiale. Propriu zis aceste doua sunt mereu amestecate. Gustand din pom, protoparintii au simtit amandoua aceste lucruri, placerea sensibila si experienta unui act de independenta fata de Dumnezeu, de indumnezeire. Cautarea placerii sensibile in fapturi, e indumnezeirea fapturii, e trairea unei nepasari de Dumnezeu in aceasta gustare.

 Dar autoindumnezeirea omului si indumnezeirea creatiunii este nu numai o atitudine, ci si o conceptie. Si aci avem din nou, sub forma cea mai reliefata, amestecul dintre simtualitate si spiritualitate. Indumnezeirea zidirii inseamna ridicarea ei pe treapta suprema a existentii, investirea ei cu sensul absolutului. Iar acesta este un act propriu spiritului omenesc. E un echivoc cumplit aci. Creatia vazuta, ca material de satisfacere a simtirii, devine dumnezeu. Dar aceasta, pentru ca placerea simtuala insasi i se face omului dumnezeu. Intreg sensul existentei se concentreaza in preocuparile simtuale. Iar preocuparile acestea produc omului grija de sine, intelegandu-se precumpanitor ca trup. Indumnezeirea creatiei e produsa de iubirea trupeasca a omului de sine. "Necunoasterea lui Dumnezeu, care a indumnezeit zidirea, vine din iubirea trupeasca de sine a neamului omenesc". Pacatul se naste dintr-o miscare impusa spiritului de simtualitate si duce spiritul la o stare inferioara, subordonata simtualitatii: la parasirea lui Dumnezeu si la alipirea de creatiune. Atat momentul initial, cat si cel final al miscarii reprezinta o spiritualitate echivoca, o spiritualitate pusa in slujba trupului. In iubirea de sine din care porneste pacatul, omul se vede ca trup, iar prin indumnezeirea creatiei, lumea nu e transfigurata, ci ingrosata. Pe langa aceasta, indumnezeirea creatiunii, desi e o conceptie atotcuprinzatoare, implica o necunoastere a ceea ce e mai esential, a lui Dumnezeu, mai bine zis chiar "necunoasterea lui Dumnezeu a indumnezeit zidirea" (Filocalia, III, .13). Desi aceasta e o conceptie, si o conceptie inseamna o cunoastere generala, larga, ea e in acelasi timp o grozava necunoastere si ingustare. In indumnezeirea creatiei se manifesta aceleasi caractere spiritual-nespirituale, acelasi bine-rau, aceeasi "cunostinta amestecata", care prin cautarea placerii si evitarea durerii, tradeaza o tendinta ce se invarteste necontenit in jurul creatiei. Astfel pacatul protoparintilor, desi are si un caracter spiritual, implica o spiritualitate echivoca, o alunecare a spiritului. Pacatul e deodata simtual-spiritual. Caracterul lui spiritual e impregnat de simtualitate si viceversa. Acest dublu aspect al lui, il arata naratiunea Genezei. Sarpele cauta sa provoace inca prin prima intrebare adresata Evei "ce este ca a zis Dumnezeu: sa nu mancati din tot pomul raiului?" Geneza II, 1, atat o pofta a trupului, cat si mandria spiritului. Si cand Eva arata ca "e oprita de la mancarea pomului, prin frica de moarte (Gen. II, 3), sarpele isi intareste ambele ispite, inalaturand din Eva frica de moarte, (Gen. II, 4-5). Si slabind aceasta frica, femeia vede deodata atat frumusetea pomului, cat si valoarea cunoasterii (Gen. II, 6). De aci ea vede ca pacatul a insemnat atat o miscare a poftei, cat si o miscare spirituala de orgoliu. Pana ce omul era stapanit de frica mortii, isi tinea atat simtirea in frau, cat si dorinta spirituala de a cunoaste ca Dumnezeu, de a fi ca El. Simtirea nu se deschidea ca sa vada frumusetile sensibile si prin aceasta nici dorinta ca sa descopere binele si raul de caracter simtual, adica placerea si durerea. Dar cand i se spune ca nu va muri, chiar de va da drumul simtirii, aceasta se desface indata de sub stapanirea spiritului. Si insusi spiritul se lasa dus de ea, in dorinta de a cunoaste binele si raul. "Si a vazut femeia ca pomul e bun la mancare si frumos la vedere si cum ca frumos este a cunoaste". (Geneza II, 6). Iar dupa mincare "s-au deschis ochii lor, si au vazut ca sunt goi". Omul e bucuros sa aiba si nemurirea, dar si placerea simtuala; adica o nemurire neconditionata de ascultarea de Dumnezeu, ci de puterile proprii si de alipirea simtuala la lume. Si de fapt duhul rau nu spune Evei numai ca nu va muri, ci si ca va fi ca Dumnezeu, cunoscand ca si El binele si raul, iar aceasta printr-o gustare simtuala. Asadar, pe de o parte stimuleaza simtirea sa se desfaca din legaturile spiritului, iar pe de alta trezeste in spirit mandria, adica ambitia omului de a fi ca Dumnezeu. Daca sarpele ar fi incurajat numai simtirea, sau dorinta de placere trupeasca, poate ca n-ar fi reusit s-o duca pe aceasta la pacat. Dar in acelasi timp, duhul rau ii slabeste spiritul, trezind in el mandria, aceasta pofta necurata a spiritului de a fi ca Dumnezeu. Pofta simtirii si pofta spiritului s-au aprins astfel deodata, ca o singura miscare. Omul nu mananca din pom numai pentru a-si satisface pofta simtirii starnite, ci si pentru a-si satisface ambitia spirituala de a fi ca Dumnezeu. Pofta simtirii trezeste ambitia spiritului, sau slabeste legatura lui cu Dumnezeu, si ambitia spiritului da un sens absolut, spiritual, acestei pofte, sporind-o. Pacatul se savarseste de om in intregime, nu de o parte a lui, si afecteaza omul in intregime. Ambitia omului de a deveni Dumnezeu e provocata si se foloseste de un act de satisfacere simtuala. Sf. Ciril din Alexandria spune ca prin placere a fost amagita mintea lui Adam, ca sa considere ca nu e nici un rau a calca legea lui Dumnezeu. Iar Sf. Simion Noul Teolog, spune ca Adam a cazut din mandrie. Si la fel spusese Fericitul Augustin, ca la baza caderii lui Adam sta mandria. Deci pofta simtuala, ca eliberare a simtualitatii de spirit, a trebuit sa starneasca in spirit mandria, pentru a se putea satisface. Deabia prin mandrie a rupt spiritul din ascultarea de Dumnezeu si l-a aservit siesi. Actul caderii e prin urmare in acelasi timp un act spiritual si un act simtual. El e o

indulcire simtuala, prin gustare, dar si o condamnabila indulcire spirituala, prin neascultare, prin mandrie. Satisfacerea poftei simtuale, fara contributia spirituala a neascultarii, e proprie animalului si nu e pacat. Astfel pacatul e, in acelasi timp, desprinderea omului de Dumnezeu si o dezordine in firea lui. Aceasta e iarasi ideea Fer. Augustin, redata astfel de Gaudel: "Pacatul este dezordine si perversitate in om, act prin care el se intoarce de la binele sau suveran, Creatorul, pentru a se atasa la creatura". Alipirea de lume, dorita de simtualitate, genereaza in acelasi timp mandria, sau neascultarea. Caci aceasta alipire e nu numai dintr-un dor al simtualitatii, ci si dintr-o uitare de Dumnezeu, sau dintr-o desconsiderare a Lui, fapt care indica o slaibire a spiritului. Pana ce constiinta de Dumnezeu e puternica in om, mandria nu gaseste loc in el, pentru ca Dumnezeu e prea covarsitor fata de el. Dar cand Dumnezeu e uitat si in fata omului nu mai sta decat lumea, sau un Dumnezeu micsorat prin distanta, omul se lasa dus cu totul spre lume sau incepe sa se simta mare fata de lume si nepasator fata de Dumnezeu. Astfel indumnezeirea lumii, care inseamna uitarea de Dumnezeu, usor duce la indumnezeirea omului. E aci poate si o revansa pe care si-o ia spiritul. Tras in jos, tarat spre lume, el nu poate sa nu se simta superior fata de lume; el nu poate sa nu se simta injosit in aceasta inlantuire de ea. Mandria e o replica pe care spiritul o da simtualitatii, dar nu o replica pura ce se opune simtualitatii, pentru a reveni in slujba lui Dumnezeu, a Spiritului suprem, ca sa creasca din El, ci o replica echivoca pentru a se socoti el insusi, ca spirit omenesc, suprema instanta, deci putand abuza si de simtualitate sau putand asculta de ea cum ii place, fara teama ca va trebui sa dea candva socoteala de aceasta cadere in simtualitate. Mandria aceasta a spiritului e mandria spiritului simtualizat. Replica ce o da prin ea spiritul simtualitatii, nu e o opozitie fata de simtualitate, ci incantarea ca se poate bucura constient de ea, robind ei, ca nu e in el o simtualitate oarba, animalica. Pacatul omului, ca fiinta spiritual-trupeasca, nu e nici pur simtual, nici pur spiritual, ci spiritual-simitual, e pacatul omului intreg, cazut de la Dumnezeu si gravitand in jurul sau propriu ca ultima realitate, si a lumii ca realitate subordonata exclusiv lui, dar care in acelas timp il subordoneaza. El consta in caderea spiritului omenesc din legatura cu Spiritul suprem, ca izvorul vietii spirituale, si prin aceasta se poate spune, ca pacatul consta dintr-o simtualizare a spiritului. Dar e o simtualizare voita de spirit. Miscarea pacatului poate fi numita cu numele general de iubire egoista de sine, care se manifesta atat sub aspectul de pofta dupa o satisfacere simtuala, cat si sub aspectul ambitiei de a deveni ca Dumnezeu, de a se iubi si socoti pe sine ca suprema realitate. Cum s-a putut naste aceasta miscare, aceasta iubire egoista, spiritual-simtuala in om, odata ce prin creatiune era curat? O samanta de explicatie ne da tot Geneza, cand ne arata ca omul inca inainte de pacat tinea sa nu moara. Dumnezeu insusi a sadit in firea omului instinctul de conservare si tot El a sadit si instinctul cresterii in viata si al stapanirii peste lumea obiectelor, cand le-a spus: "Cresteti si va inmultiti, si stapaniti pamantul" (Gen: 1, 20) Desigur, pentru ca aceasta crestere sa se faca normal si real, atat simtualitatea cat si spiritul trebuiau sa pazeasca o anumita granita, simtualitatea granita care o tinea in subordinea spiritului, adica in spirit, iar spiritul granita care il tinea an subordinea lui Dumnezeu, adica in unire cu Dumnezeu. Era granita care tinea pe om in legatura cu Dumnezeu, adevaratul infinit, si asigura cresterea lui indefinita. Simtualitatea trebuia sa nu iasa din spirit, sau sa nu incalece peste spirit, iar spiritul trebuia sa nu iasa din unirea cu Dumnezeu, sa nu se considere pe sine Dumnezeu. Aceasta nu insemna o restrangere a cresterii, ci o crestere ordonata, adica o adevarata crestere. Numai Dumnezeu e izvorul vietii si numai din El se poate face cresterea ordonata a spiritului. La fel, numai in spirit, simtualitatea sporeste in cunoasterea adevarata a celor sensibile. Nu granita ce s-a pus omului ii inchidea propriu zis sporirea in viata, ci iesirea din sfera divina, prin amagirea ca se intinde intr-un domeniu mai larg. Sensul acestei granite il avea porunca de a nu manca din pomul cunostintei binelui si al raului, adica de a nu da drumul simtualitatii, de a nu-i permite sa atraga si spiritul exclusiv -in imanenta. Porunca urmarea tinerea omului in matca ce-i facea posibila cresterea, oprirea lui de la revarsarea si imprastierea haotica. Porunca aceasta constituia in acelasi timp o granita a spiritului in spre Dumnezeu, si o granita a simtualitatii in spre spirit. Constiuia o asemenea granita prin teama ce trebuia sa o aiba omul de a nu asculta de Dumnezeu. A fost deajuns o mica intunecare de judecata prim ispita satanei, ca omul sa creada ca e indreptatit sa-si validiteze instinctul de crestere si intr-o directie in care simtea granita, fara sa inteleaga prea bine rostul ei. De ce n-ar creste cu atat mai vartos, daca ar gusta din plin si din

ordinea lumii sensibile? Cresterea prin infranarea de la aceasta directie i s-a parut omului, sub ispita satanei, ca e prea inceata si oarecum unilaterala. De ce n-ar creste mai bine, dand drumul indata la toate posibilitatile simtualitatii? Omul voia, printr-un instinct, sadit in el de Dumnezeu, sa se mentina in viata si sa aiba mai multa viata. Satana ii spunea ca aceasta dorinta nu va deveni irealizabila, prin intinderea lui peste hotarul pus, ci dimpotriva, se va realiza mai din plin. Printr-o scurta intunecare de judecata, omul usor a putut crede, ca e pe linia instinctului, urmarindu-l pe acesta si in directia oprita. Satana i-a spus: "Poti sa te mentii si sa cresti, fara a te mai lovi de o granita". Ispita se folosea de un instinct pus in om. De ce nu si-ar lasa omul simtualitatea singura, sa se desfasoare in toate virtualitatile ei, in loc sa se lase actualizata treptat de spirit? De ce n-ar lua ea initiativa, daca e mai spontana? De ce sa creasca spiritul treptat sub calauzirea lui Dumnezeu, in loc sa devina automom ca Dumnezeu? Cum zice Sf. Ciril din Alexandria, Dumnezeu facuse pe om si-l asezase intr-o stare de mare bogatie. Dar tocmai pentru a nu cadea dirr aceasta pricina in mandrie, uitand ca totusi e rob, ca nu are de la el bunatatile ce le are, i s-a dat aceasta porunca. Ea indica omului ca nu spre cele sensibile trebuie sa-i fie cresterea, sau nu fara Dumnezeu, ci in Dumnezeu si prin Dumnezeu. Porunca insemna propriu zis oprirea omului de a iesi din unirea cu Dumnezeu. "impodobind deci Dumnezeu faptura, i-a daruit vietuirea in paradis. Dar pentru ca trebuia ca cel astfel infrumusetat si incoronat cu belsugul bunatatilor de sus, sa nu fie lasat sa fie dus spre ingamfare, ignorandu-si starea de dependenta, (caci largimea in stralucire si libertatea nemasurata usor duce pe cineva spre patima ingamfarii si inaltarii), i s-a dat - cum se da de obicei o masura slujitorilor - o lege a infranarii, ca prilej de a nu uita pe Stapanul, ca prin ea sa fie adus mereu la amintirea Celui ce a dat porunca si sa stie clar ca e supus randuielilor Celui ce-l stapaneste". Trecand peste aceasta porunca, omul a refuzat conditia de supus al lui Dumnezeu, a refuzat masura pusa slujitorului si s-a facut el insusi masura tuturor lucrurilor. El nu s-a mai orientat dupa Dumnezeu in judecarea a ce e bine si ce e rau, ci a luat din fiinta sa schimbacioasa criteriul suprem de judecata. Acesta e un alt sens al cunoasterii binelui si raului, la care a ajuns omul prin gustarea din pomi, prin calcarea granitei. Prin porunca lui Dumnezeu se pusesera in primul rand niste granite si niste masuri inlauntrul omului. Calcand porunca, aceste granite si masuri launtrice au fost nesocotite. O granita s-a calcat prin excesul de simtualitate, alta prin mandrie; si amandoua prin neascultare. Astfel s-a produs o rupere de Dumnezeu si o rupere launtrica a omului, caci desi spiritul s-a simtualizat, dar nu de tot, nu in insasi potentele sale, ci a ramas in acelasi timp intr-o atitudine de protest fata de nefireasca lui situatie de rob al simtualitatii si de instrainare de Dumnezeu, izvorul vietii lui si al cresterii indefinite. Astfel simtualitatea a iesit din sfera spiritului si spiritul din sfera divina. In alti termeni, intreg omul a devenit simitualitate, sau s-a imanentizat si a indumnezeit lumea vazuta caci simtualitatea a atras spiritul dupa ea, rasturnand raportul firesc cu el si facandu-se calauza lui. Spiritul a ramas in functiune, dar intr-o functiune de suprafata, uitand de adancimile sale, de adancimile divine, desi nu de tot. Lumea i-a devenit dumnezeu. Vrand sa fie insusi dumnezeu, i-a devenit lumea dumnezeu. In loc ca spiritul sa inalte simtualitatea in Dumnezeu, simtualitatea a coborat spiritul la suprafata lucrarilor. Parintii rasariteni pun in actul caderii un accent asa de mare pe alipirea omului la cele sensibile, nu pentru ca ar vedea pacatul constand numai in aceasta, nu si intr-o degradare spirituala, ci pentru ca, dupa ei, tocmai prim autonomizarea simtualitatii e facuta imposibila lucrarea spiritului care, prin contemplarea oarecum directa a lumii spirituale si dumnezeiesti, are marele rol de a unifica si calauzi intreg omul spre Dumnezeu. Pe cand in Apus, urmandu-se lui Aristotel, spiritul conceput mai mult pasiv "e excitat din afara" prin fenomene si se realizeaza prin simturi, prin acestea dobandindu-se cunoasterea si infaptuindu-se sudura intre suflet si corp, sufletul nefiind "in contact imediat cu lumea suprasensibila", in Rasarit "spiritul e orientat din nastere spre contemplarea luminii necreate" si tocmai datorita acestei lucrari a lui, este unificatorul tuturor puterilor si functiunilor naturii umane si ale acesteia cu Dumnezeu, revarsand o lumina de sus peste lucrurile sezisate de simturi. Pe cand pentru latini, spiritul, neavand nici o iluminare primita de sus, nu cunoaste altceva decat aceea ce ii mijlocesc simturile, si numai prin analogie cu materialul oferit de ele cunoaste pe Dummezeu, pentru rasariteni, dimpotriva, spiritul revarsa prin simturi lumina de sus peste lucruri. Desigur, pentru a unifica prin aceasta omul intreg in el insusi

si cu Dumnezeu, spiritul trebuie sa fie incarnat si sa lucreze in trup prin puterile lui inferioare sau psihice, spiritualizandu-le prin aceasta si pe ele, ca si intreg trupul.  Data fiind aceasta doctrina patristica, intelegem cum afirmatia parintilor, ca pacatul primilor oameni sta in ridicarea celor sensibile la rangul binelui, in locul binelui adevarat, care sta in cele spirituale, departe de a insemna ca aceasta autonomizare a simtualitatii n-a afectat si spiritul insusi in viata lui - cum se considera in Apus - implica atragerea spiritului de la contemplarea lui Dumnezeu si impiedecarea lui de la rolul de unificator al tuturor puterilor umane, ceea ce inseamna o slabire a spiritului. Parintele Dumitru Staniloae

Despre creatie, caderea omului, rai si iad

- Parinte Cleopa, spuneti-mi cateva cuvinte despre creatia lumii vazute si nevazute, dupa invatatura Sfintilor Parinti.

- Toata creatia este scoala a sufletelor celor cuvantatoare, spune Sfantul Vasile cel Mare in Exaimeron. Caci, privind la cele create la Dumnezeu, ne inaltam cu mintea la cele nevazute si ne intarim in sfanta credinta. Cat suntem in trup, toate le vedem "ca prin oglinda" , adica prin creatii, care formeaza icoana, imaginea celor viitoare de dincolo de mormant. Creatia este oglinda lui

Dumnezeu in care se reflecta bunatatea, mila, pronia si iubirea Tatalui ceresc pentru noi oamenii. Sfintii Parinti numesc pe toate cele vazute "spatele lui Dumnezeu" , care inchipuiesc, simbolizeaza pe cele viitoare. Iar cand vom trece la cele vesnice, atunci vom vedea cu ochii cei duhovnicesti "fata lui Dumnezeu" , adica vom privi fata catre fata slava Prea Sfintei Treimi, fara sa mai avem nevoie de "oglinzile" cele de pe pamant, adica de creatii. Aici pe pamant nu suntem vrednici sa privim pe Dumnezeu in fata. Iar daca auzim pe Sfantul Apostol si Evanghelist Ioan, zicand : "Pe Dumnezeu nimeni niciodata nu L-a vazut" (Ioan 1, 18) , sa intelegem ca nu L-a vazut dupa fiinta, dupa esenta, insa Il vedem prin creatie. Ca dupa fiinta nici ingerii din cer nu-L pot vedea si intelege pe Dumnezeu.

- Ce spun Sfintii Parinti si mai ales Sfanta Scriptura despre ingeri si despre caderea lui Adam ?

- La inceput ingerii nu stiau ca Iisus Hristos este numit de Duhul Sfant "Ingerul sfatului celui mare" , cum Il numeste proorocul Isaia, cu care se sfatuia permanent Tatal. "Ingerii nu-L stiau de Fiu al lui Dumnezeu" , spune Sfantul Vasile cel Mare in Exaimeron. Deci, cand a strigat Sfantul Arhanghel Mihail, zicand : "Inchinati-va Ingerului sfatului celui mare" , unii din ingeri n-au vrut sa I se inchine Lui si de aceea au cazut in adancul iadului, cum spune Mantuitorul : "Vazut-am pe satana, cazand ca un fulger din cer" ( Luca 10, 18 ) .

Deosebirea dintre caderea ingerilor rai si a omului este ca ingerii au cazut cu voia lor, deci din libertate, iar omul a cazut din amagire si din indemnul diavolului. Iar "pacatul cu sfatuire" , spune Sfantul Ioan Gura de Aur, "jumatate este al celui ce il face si jumatate al celui ce l-a sfatuit" . Dumnezeu a ingaduit omului in rai sa faca pacatul cel mai mic, adica sa manance din pomul cunostintei binelui si raului. Ca daca manca din pomul Vietii, cum spune Sfantul Ioan Gura de Aur, omul nu mai avea pocainta niciodata, se impietrea la inima ca diavolul, cadea ca diavolul, nu mai murea niciodata si se chinuia in veci in iad, asemenea satanei.

La caderea lui Adam au contribuit doua patimi rationale ale omului - mandria si pofta. Prin caderea sa, omul Adam nu a pierdut total harul lui Dumnezeu, caci a cazut din ispita diavolului. Astfel, harul si arvuna mantuirii au ramas in om, pentru ca a gresit din nestiinta si pentru ca este purtator de trup pamantesc. Numai celui ce se leapada de Dumnezeu i se ia harul Duhului Sfant, dar si acesta. este primit prin pocainta. Iar cel ce greseste din nestiinta, pastreaza harul, insa acoperit de pacate. Iata pentru care pricina femeia lui Adam s-a numit Eva, adica Viata, iar nu moarte, pentru ca nu a cazut total ca diavolul si apoi pentru ca prin a doua Eva, adica Maica

Domnului, se va izbavi neamul omenesc.

Dupa cuvantul Sfantului Ioan Gura de Aur, indoit a fost creat omul, cu trup si suflet; indoit a fost si pomul cunostintei binelui si raului; indoita si urmarea greselii lui Adam; indoit este si raiul- raiul pamantesc, sau sanul lui Avraam, unde stau sufletele dreptilor pana la judecata viitoare si raiul ceresc, adica imparatia cerurilor unde vor intra dreptii pana dupa a doua judecata. Iar mancarea din pomul cunostintei binelui si raului inseamna "cat de bine era omului daca nu manca si cat de rau este ca a mancat" .

Despre ingeri trebuie sa stim ca ei s-au zidit numai prin gandirea lui Dumnezeu, dar nu erau neschimbatori, ci i-a lasat ca ei singuri sa castige prin lupta neschimbarea. Atat ingerii cat si primii oameni nu aveau imaginatie. Cum au cazut ingerii in imaginatie, indata au cazut din cer in iad, ca doreau sa fie asemenea "celui Preainalt" . Iar oamenii au cazut in clipa cand s-au indoit de cuvantul lui Dumnezeu. Indata ce satana le-a rapit frica de moarte, zicand : "Nu veti muri, ci veti fi vii..." , omul a cazut in imaginatie si apoi in pacat. Cea mai mare paguba este sa uite omul de moarte. Cum i-a sters omului din minte frica mortii, indata a murit prin pacat. Sfantul Ioan Gura de Aur spune ca primul om a cazut prin trei lucruri : femeia, lemnul ( pomul ) si neascultarea. Si tot prin trei lucruri va fi mantuit : Maica Domnului, Crucea si ascultarea.

- Ce spun Sfintii Parinti despre cele sapte zile ale creatiei ?

- Sfantul Vasile cel Mare, in cartea sa Exaimeron (facerea lumii in cele sase zile) , spune ca zidirea s-a facut " ingrecata " ca o femeie insarcinata in a noua luna, cu toate zidirile din ea, gata sa le dea viata. Iar Duhul lui Dumnezeu incalzea adancul, "se odihnea deasupra apelor" , ca sa dea viata apelor si zidirilor.

Deci pamantul avea viata de cand Duhul Sfant incalzea adancul, dar nu avea si suflare de viata. Sfanta Scriptura la Facere (cap. 1,1-2) , spune ca "pamantul era netocmit si gol" , dar nimeni nu stie de cand era, ca cele cu ochi inca nu se creasera, nu primisera suflare de viata. Ziua intai a creatiei a fost Duminica, caci atunci a zis Dumnezeu " sa fie lumina" ( Facerea l, 3 ) . De aceea El a inviat tot duminica, caci prin inviere a innoit lumina cea dintai. Lumina cea dintai a fost creata, iar nu necreata. Ea nu izvora din energiile necreate ale Duhului Sfant. Era o lumina cereasca a carei origine omul nu poate sa o stie. De asemenea, nici despre primele trei zile ale creatiei nimeni nu stie lungimea lor, ca inca nu era soare care sa rasara si sa apuna.

Soarele este numit de Sfantul Vasile cel Mare "caruta luminii" , spunand ca Dumnezeu a pus in soare numai putin din lumina creata in ziua cea dintai si a randuit ca soarele sa lumineze pamantul "ca o lampa" , adica muntii, codrii, campiile, raurile si marile, care implinesc porunca cea dintai, mereu curg si se aduna la un loc. Toate legile puse de Dumnezeu in univers, dupa care se conduce intreaga creatie, se numesc de Sfintii Parinti "temeliile lumii" si cine cugeta la ele se intareste in credinta si lauda cu mai multa tarie pe Ziditorul a toate, implinind cuvantul proorocului David care zice : "Cine va vorbi despre puterile Domnului, auzite va face toate laudele Lui " ( Psalm 105, 2 ) . Legile universului nu se schimba niciodata pentru ca sunt "temelii" ale intregii zidiri. Iar cand auzim pe Sfantul Apostol si Evanghelist Ioan, zicand : "Tatal Meu lucreaza si Eu lucrez" , sa intelegem ca Tatal lucreaza prin legile creatiei si ale vietii; iar Fiul lucreaza prin pronie, adica prin pazirea legilor universului, care formeaza temeliile lumii vazute.

Frumusetea zidirilor create de Dumnezeu este asa de minunata, incat si ingerii din cer se uimesc de armonia lor, dupa cum spune Iov : "cand s-au creat stelele, laudatu-M-au cu glas mare toti ingerii Mei" ( Iov 38, 7 ) . Armonia si frumusetea zidirilor au uimit pe sfinti, pe filosofii, pe intelepti, pe poeti, pe artisti, pe crestini si chiar pe pagani, inaltandu-i cu mintea la Creatorul a toate, Dumnezeu. Prin cugetarea la zidiri multi au cunoscut pe Dumnezeu, au sporit in rugaciune, au inaltat imne de lauda Ziditorului si au ajuns chiar la rugaciunea cea mai inalta a mintii si a inimii. De aceea, spun Sfintii Parinti, ne este de mare folos sa cugetam la zidirile lui Dumnezeu, pentru a-L cunoaste si iubi mai mult pe Dumnezeu.

- Ce ne mai puteti spune despre creatie si despre crearea omului ?

Dumnezeu a facut pe om si intreaga lume din patru materii sau stihii. Doua stihii usoare - aerul si

focul - si doua stihii grele, care curg in jos - pamantul si apa -, dupa marturia Sfantului Vasile cel Mare. Aceste patru stihii lucreaza unite si neamestecate, dar si amestecate. Iar in vremea de apoi, stihia cea mai de sus, cea mai usoara, adica focul, va arde pe celelalte trei stihii, dar numai cat va fi fiinta omeneasca, dupa cuvantul Domnului care zice : "De mania Atottiitorului se vor aprinde stihiile pamantului" (adica aerul, pamantul si apa) . Dar zice Duhul Sfant prin gura lui David ca nu va distruge stihiile si intreaga zidire, ci numai le va innoi : "Trimite-vei Duhul Tau si se vor zidi si vei innoi fala pamantului" (Psalm 103, 31) .

Dumnezeu a creat trei ceruri. Cerul intai este vazduhul; al doilea este eterul - un fel de foc deasupra vazduhului; si al treilea cer este cerul ingerilor. Aici a fost rapit Sfantul Apostol Pavel si "a auzit cuvinte de nespus pe care nu se cuvine omului a le grai" ( II Corinteni 12, 2-4 ). Aici este raiul.

Omul a fost creat de Dumnezeu, dupa chipul si asemanarea Sa. El este singura faptura pe care a zidit-o Dumnezeu cu mainile Sale, iar nu numai prin cuvant, ca pe toate celelalte. L-a creat apoi cu sfatul celor trei persoane ale Prea Sfintei Treimi, ca zice la Facere : "Sa facem om dupa chipul si asemanarea Noastra" (Facere 1, 26). Trupul omului a fost creat din pamant, iar sufletul lui a fost insuflat de Dumnezeu in chip nevazut. Omul este compus din doua parti - trup si suflet - dihotomism, asa cum ne invata Biserica noastra Ortodoxa; iar nu din trei parti - trup, suflet si duh- trihotomism, cum invatau unii scriitori bisericesti vechi. Omul are duh, adica suflet animal ca toate vietatile, din care izvorasc puterile firesti ca: puterea seminala, cea crescatoare, de hranire, de conservare, instinctele etc. Dar sufletul animal al omului apartine trupului si nu trebuie sa-l confundam cu sufletul de origine divina creat de Dumnezeu in om, care se uneste cu trupul in clipa zamislirii si se duce la cele vesnice prin moarte. Trupul se va reuni cu sufletul la judecata viitoare, insa va invia induhovnicit, iar nu cum a fost pe pamant.

Omul incepe de pe pamant sa guste si sa traiasca cele ale cerului, caci inca de pe pamant materia omului se indumnezeieste, se lumineaza la fata, se dezbraca de cele pamantesti si se imbraca in cele ceresti, asa cum au fost sfintii. Caci "zidirea toata suspina, asteptand innoirea firii omului" (Romani 8, 22-23) .

Dumnezeu a facut trei lumi : o lume de jos, unde este numai intuneric, vapaie de foc si tartar, in care se chinuiesc diavolii si sufletele celor pacatosi. Iadul a fost creat in clipa caderii ingerilor rai. A doua lume, numita amestecata, adica pamanteasca, unde este amestecat binele cu raul, bucuria cu intristarea, fapta buna cu pacatul, placerea cu durerea, viata cu moartea. Aici pe pamant se trudeste omul sa scape de pacatesi de iad si sa dobandeasca mantuirea prin fapte bune si pocainta. Aici placerea vietii sau a nuntii se rasplateste cu durerea, cu chinurile nasterii si cresterii de copii. Altfel nu este mantuire. Ca spune Sfantul Maxim Marturisitorul : "Cine fuge de durerile veacului de acum, are parte de durerea cea vesnica" . A treia lume este raiul si imparatia cerurilor. Acolo este numai bucurie, cantare, lumina si viata vesnica.

- Ce altceva trebuie sa mai stim despre om ?

Omul este "regele creatiei" pentru ca este facut cu sfatul Prea Sfintei Treimi, dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu; pentru ca are suflet viu si poarta in el, prin Botez, pe Tatal, pe Fiul si pe Sfantul Duh. Omul este singura fiinta care primeste darul de a spori in virtute, in sfintenie si in putere, ajungand pana la indumnezeiere. Insa prin pacat, omul a cazut din cinstea cea dintai, in starea cea de rob, de om pacatos. De aici, se poate iarasi sui la cinstea cea dintai, de fiu al lui Dumnezeu, insa cu multe si mari jertfe si osteneli. Iata ce zice despre aceasta Sfantul Grigorie de Nyssa : "Precum Dumnezeu l-a facut pe om alt dumnezeu, dumnezeu al pamantului, tot asa, prin pacat, Dumnezeu S-a suparat asa de mult pe om, incat intreaga zidire s-a razvratit asupra omului. Trupul ii este neputincios si plin de suferinte, focul il arde, frigul il omoara, sarpele il musca, lupul il ucide, marea il ineaca, pamantul il inghite, foamea il chinuie, diavolul il ispiteste pana la moarte..." .

Totusi Dumnezeu nu l-a parasit pe om. I-a dat mijloace de indreptare, de pocainta si de mantuire. Mai intai i-a lasat harul mantuirii, desi inabusit de pacate. Apoi i-a dat legea constiintei ca sa-l invete si sa-l mustre pentru cele rele. I-a lasat in inima dorul raiului pierdut, adica nostalgia paradisului, care ii da omului ravna pentru rugaciune, lacrimi de pocainta, simtire

duhovniceasca spre cele bune. In Hronograf se spune ca dupa izgonirea lui Adam din rai, patruzeci de zile a plans stramosul Adam la portile raiului, cerand iertare, insa heruvimii care strajuiau portile raiului nu i-au mai deschis, caci nu mai putea sa intre in nemurire omul muritor fara pocainta si jertfa de rascumparare a lui Hristos. Atunci, intorcandu-se Adam inapoi pe pamant, a inceput a-l ara, a-l semana si a lucra in sudoarea fruntii sale, ca sa-si dobandeasca painea cea de toate zilele.

Desi era departe de Dumnezeu, de aici de pe pamant omul Il putea vedea pe Dumnezeu, cum spune Sfantul Isaac Sirul, insa in chip tainic, prin cei doi ochi ai sufletului. Cu un ochi Il vedea pe Dumnezeu din zidiri, adica prin contemplarea duhovniceasca a creatiei, a tuturor celor facute asa de minunat de mainile lui Dumnezeu. Cu al doilea ochi Il vedea pe Dumnezeu prin implinirea poruneilor Lui si prin simtirea duhovniceasca a inimii. Sfantul Vasile cel Mare spune in aceasta privinta ca, cu cat sporeste omul in cugetarea sau contemplarea naturala a zidirilor, in aceeasi masura sporeste in credinta si in dragostea de Dumnezeu.

- Ce ne invata Sfintii Parinti despre cele noua cete ingeresti ?

Dumnezeu a creat mai intai lumea nevazuta, adica pe ingeri. Sfantul Apostol Pavel si mai tarziu ucenicul sau, Sfantul Dionisie Arepagitul, in lucrarea sa Ierarhia cereasca si bisericeasca, imparte ingerii in noua cete ceresti, fiecare ceata de ingeri avand o anumita misiune dumnezeieasca (Romani 8, 38; 1 Petru 3, 22) . Astfel, Serafimii cei cu cate sase aripi, Heruvimii cei cu ochi multi si Scaunele sau Tronurile, care "odihnesc pe Dumnezeu ganditor" , formeaza prima ceata de ingeri. Acestia inconjoara tronul cel de vapaie si lumina al Prea Sfintei Treimi (Iezechiel 1, 4-28) . Apoi urmeaza Puterile, Stapaniile si Domniile, care formeaza a doua ceata mijlocie de ingeri. Acestia au misiunea sa stapaneasca intreg universul, planetele, stelele, vanturile, marile si puterile intunericului, adica pe diavoli si iadul. Urmeaza apoi Incepatoriile, Arhanghelii si Ingerii, care formeaza a treia ceata de ingeri si au ca misiune sa faca cunoscuta oamenilor voia lui Dumnezeu. Deci, ingerii nostri pazitori sunt numarati in ceata a noua, ca cei mai de pe urma dintre ingeri si cei mai apropiati de neamul omenesc.

- Ce stim din Sfanta Scriptura si de la Sfintii Parintii despre rai ?

Sfanta si dumnezeiasca Seriptura ne vorbeste despre rai, zicand : "Si a sadit Dumnezeu rai in Eden, catre Rasarit, si-a pus acolo pe omul pe care l-a facut. Si a facut Dumnezeu sa rasara din pamant tot pomul frumos la vedere si bun la mancare; si pomul vietii in mijlocul raiului, precum si pomul cunostintei binelui si raului" (Facere 2, 8-9) . Sfantul Ioan Damaschin, despre rai, zice asa : "Pentru ca Dumnezeu a vrut sa faca pe om dintr-o fire vazuta si una nevazuta, dupa chipul si asemanarea Sa (Facere 1, 26) , ca pe un inger si stapan al intregului pamant si ale celor ce sunt intru el, i-a zidit omului inainte un fel de palat imparatesc in care traind, va avea viata fericita. Acesta este raiul dumnezeiesc, plantat in Eden cu mainile lui Dumnezeu, camara a intregii bucurii si veselii; caci Eden inseamna desfatare si este situat in partea de rasarit, mai sus decat tot pamantul. Are o clima temperata si este luminat de un aer foarte fin si curat, acoperit cu plante vesnic inflorite, plin de miros de buna mireasma, umplut de lumina, depasind notiunea oricarei frumuseti si podoabe simtite; un tinut cu adevarat dumnezeiesc si o locuinta vrednica de cel facut dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu. In el nu locuia nici o fiinta rationala, ci numai omul, plasmuirea mainilor dumnezeiesti" (Sfantul Ioan Damaschin, Dogmatica, cap.11, Despre paradis) .

Sfantul Vasile cel Mare, aratand din Sfanta Scriptura ca raiul a fost zidit de Dumnezeu la rasarit, zice : "Si a sadit Dumnezeu raiul in Eden, spre rasarit, si a pus acolo pe omul pe care l-a plasmuit. Sa intelegem, deci, ascultatorilor, sadire vrednica lui Dumnezeu si rai cuviincios iubirii de podoaba al unui Ziditor ca Acesta atat de mare" . Apoi, aratand ca nu cu lemne de obste a fost impodobit raiul, zice acelasi Sfant Parinte: "Daca cu lemnele cele de obste ar fi fost plin raiul, s-ar fi cuprins cu adevarat intru facerea cea dintai a sadurilor si nimic nu ar fi fost trebuinta de sadirea cea mai aleasa si mai deosebita... dar acum, mult mai deosebite si cu chipul si cu gusturile si cu neamurile, sadurile cele din sine, care mai inainte rasarisera din pamant, sunt felurile copacilor saditi de Dumnezeu in rai" (Exaimeron) .

- Unde este locul raiului si al iadului si care este originea lor ?

Cat priveste despre locul raiului, Sfantul Vasile cel Mare nu arata locul geografic unde a fost anume. Ci zice doar atat : "Deci acolo a sadit Dumnezeu raiul unde nu era sila vanturilor, nu nepotrivire a celor patru stihii si patru vremi ale anului, nu grindina, nu trasnete care aprind, nu volburi, nici trasnete care lovesc, nici inghetare de iama, nici umezeala de primavara, nici infocare de vara, nici uscaciune de toamna... Acolo floarea nu putina vreme straluceste... Buna mireasma este fara de sat, frumoasa vopseala vesnic straluceste... Acolo sunt neamuri de feluri de pasari, care prin floarea aripilor si prin dulcea viersuire a glasului, dulceata prea minunata adauga celor ce se vad, incat sa se ospateze omul prin toate simtirile : pe unele vazandu-le, pe altele auzindu-le, pe altele pipaindu-le, pe altele mirosindu-le si din altele gustand..." (Exaimeron, Cuvant pentru rai). Despre rai, atat Sfanta Scriptura, cat si dumnezeiestii Parinti ne arata ca locul lui este la Rasarit. Raiul se mai numeste si "Paradis" , care in limba persana inseamna gradina plina de saduri si flori. In limba ebraica raiul se zice "Pardus" . Teofilact al Bulgariei si Sfantul Nicodim Aghioritul spun sa nu se confunde raiul cu cerul, pentre ca altul este cerul si altul raiul, unde a fost primul om.

Asadar, iata aici putine cuvinte despre rai si locul raiului. Iar despre iad stim din dumnezeieasca Scriptura ca iadul este loc de chin (Matei 18, 8; 23, 33; Marcu 9, 43; Luca 16, 23, 28) . Stim ca in iad sufera trupul si sufletul celor pacatosi (Matei 5, 30; 18, 9) . Stim ca in iad este pedeapsa vesnica (Daniil 12, 2; Matei 25, 46) . Iadul are foc vesnic (Matei 18, 8) ; flacara vesnica; are rau de foc (Apocalipsa 20,10; 19, 20) ; are foc nestins (Isaia 66, 24; Marcu 9, 43) ; are foc mistuitor (Isaia 33, 14) ; are gheena focului (Matei 5, 22; 10, 28; 18, 9) ; are tartar (2 Petru 2, 4; Apoc. 20,1) ; acolo este " viermele, plangerea si scrasnirea dintilor " (Matei 13, 42; 51, 50) , cum spune Domnul nostru Iisus Hristos.

Dumnezeiescul Parinte Ioan Gura de Aur, aratand cat folos aduce omului cugetarea la iad, zice : "Daca la gheena totdeauna vom gandi, nu vom cadea degraba in gheena" . Si iarasi : " Nimeni din cei ce au inaintea ochilor gheena nu va cadea in gheena" (Impartire de grau, Cuvant despre judecata cea viitoare) . Iar unde este locul iadului, dupa Sfanta Scriptura, acesta ni-l arata dumnezeiescul Apostol Pavel in Epistola sa catre Efeseni, zicand: "Iar aceea ca S-a suit, ce inseamna decat ca S-a pogorat in partile cele mai de jos ale pamantului " . Apoi zice : "cel ce S-a pogorat, Acela este care S-a si suit mai presus decat toate cerurile, ca pe toate sa le umple" (Efeseni 4, 9-10 ) . Deci, iata marturia Sfintei Scripturi despre locul iadului. Locul lui este in" partile cele mai de jos ale pamantului", adica adancul cel nemasurat al vazduhului. De aceea si dumnezeiescul Parinte Ioan Damaschin, intelegand acest lucru din Sfanta Scriptura, zice astfel in cantarile sale : "Pogoratu-Te-ai intru cele mai de jos ale pamantului si ai sfaramat incuietorile cele vesnice, care tineau pe cei legati, Hristoase, si a treia zi, precum Iona din chit, ai inviat din mormant" (Slujba Invierii, pesna a 6-a) .

In cartea Usa pocaintei tiparita in limba romana la Brasov, in anul 1812, scrie: "Drumul cerului se face prin pogorare, dupa cum si drumul iadului se face prin suire; si macar ca cerul este deasupra crestetului nostru, iar iadul este sub picioarele noastre, cu toate acestea, ca sa ajungi in cer este trebuinta sa te smeresti si sa te pogori, pentru ca este scris in Sfanta Scriptura: "Tot cel ce se va inalta pe sine, se va smeri, iar cel ce se smereste pe sine se va inalta" ( Luca 14, 11 ) .

Cat priveste originea raiului, el a fost creat de Dumnezeu odata cu crearea primului om, caruia i-a fost incredintat sa-l lucreze si sa-l stapaneasca. Iadul a fost creat de Dumnezeu pentru ingerii cazuti care s-au prefacut in diavoli, inainte de crearea omului, adica in clipa cand Lucifer a cugetat "sa fie asemenea" cu Dumnezeu. Altceva este raiul si altceva este Imparatia Cerurilor. Raiul a fost destinat omului inainte de cadere, in care stau si sufletele dreptilor pana la judecata de apoi, fiind numit si "sanul lui Avraam" ; iar Imparatia Cerurilor este locul unde se afla scaunul si slava Prea Sfintei Treimi si unde vor intra sufletele dreptilor dupa judecata de apoi, fiiind numita si "fericirea vesnica" (Matei 25, 46) .

- Care este numarul ingerilor cazuti din cer, dupa Sfanta Scriptura si Sfintii Parinti, in ce loc stau diavolii pana la judecata viitoare si de au voie sa ispiteasca si sa piarda pe

oameni ?

Dumnezeiasca Scriptura nu ne arata exact numarul ingerilor cazuti din cer, ci numai ne spune ca cei ce au cazut din cer impreuna cu Lucifer "au fost a treia parte din stelele cerului" , adica din ingeri (Apocalipsa 12, 4, 9) . Iar locuinta ingerilor cazuti este in vazduh, adica locul dintre cer si pamant (Efeseni 6, 12) . In alt loc spune ca ingerii rai sunt aruncati in intuneric, adica departe de fata lui Dumnezeu, pana la judecata viitoare (Isaia 14,12,15; II Petru 2; 4; Iuda 1, 6; Luca 8, 31) .

Crestinii, toti oamenii drepti ai lui Dumnezeu sunt ispititi si suparati de diavoli cu ingaduinta si voia lui Dumnezeu, pentru a nu se mandri, pentru a li se incerca credinta si pentru a-si pune toata nadejdea lor numai in Dumnezeu (II Corinteni 12, 7; I Petru 1, 6-7) . De asemenea, crestinii sunt ispititi de diavol, pentru incercarea dragostei lor fata de Dumnezeu (Deuteronom 13, 3) ; pentru incercarea supunerii oamenilor fata de Dumnezeu (Deuteronom 8, 2) ; pentru a se alege cei buni de cei rai si a se invrednici de mai multa plata. Ispitele diavolului, insa, nu intrec niciodata puterile noastre, "caci Dumnezeu nu ingaduie sa fim ispititi mai presus de puterile noastre" ( I Corinteni 10, I3; II Petru 2, 9; Apocalipsa 3,10) .

- Din ce cauza a cazut omul din rai? Din mandrie, din neascultare sau din amagirea diavolului ?

A cazut din toate aceste pricini. Si din mandrie, caci a voit sa fie asemenea Ziditorului sau; si din lacomie, pentru ca a mancat din pomul oprit; si din neascultare, si din zavistia si amagirea diavolului (Sf. Maxim Marturisitorul, Filocalia, vol. III. pag. 153; Facere 3, 1-7; II Corinteni 11, 3; I Corinteni 7, 5; Matei 4, 1; I Tesaloniceni 3, 5) .

- Ce s-ar fi intamplat cu Adam daca nu manca din pomul cunostintei binelui si raului, ci manca din pomul vietii ?

Daca Adam ar fi mancat din pomul vietii, atunci si pedeapsa lui ar fi fost fara de sfarsit, adica nu ar mai fi murit, ca prin moarte sa i se ierte pacatul, ci ar fi fost aruncat in adancul iadului, impreuna cu diavolul, fara nici o speranta de iertare si rascumparare (Dogmatica Sfantului Ioan Damaschin, cap. 11) .

- Cum s-ar inmultit neamul omenesc si ce soarta ar fi avut daca nu gresea Adam in rai ?

Sfantul Maxim Marturisitorul spune ca "scopul de mai inainte al lui Dumnezeu a fost sa nu ne nastem prin legatura nuntii, din stricaciune" . Dar calcarea poruncii a facut ca oamenii sa se inmulteasca prin nunta, intrucat Adam a nesocotit legea data de Dumnezeu. Deci, toti cei ce se nasc din Adam " se zamislesc intru faradelegi" , cazand sub osanda protoparintelui. Aceasta o spune proorocul David zicand : "in pacate m-a nascut maica mea" . Deci Eva, maica noastra, a tuturor, a nascut in pacat, adica din placere. De aceea, si noi cazand sub osanda maicii noastre Eva, zicem ca ne nastem in pacate ( Filocalia, vol. II, pag. 210 ) .

Unii Sfinti Parinti afirma ca, daca Adam nu ar fi gresit, neamul omenesc s-ar fi inmultit prin cuvant. In aceasta privinta spune Sfantul Vasile cel Mare: "Ce zici, omule? Este oare vreun lucru cu neputinta la Dumnezeu? Oare Dumnezeu, Care inmulteste neamul multor feluri de pasari fara impreunare, nu putea face acest lucru si cu neamul omenesc?..." ( Exaimeron, Cuvantul 8 ) .

Iar daca intrebi ce soarta ar fi avut Adam daca nu gresea in rai, la aceasta zic ca " Dumnezeu l-a facut pe om pentru ca sa se impartaseasca de bucuria de a fi in preajma lui Dumnezeu si de fericirea de a cunoaste, de a-L slavi pe Dumnezeu". El este incununarea intregii zidiri, este o lume mica, cum spun Sfintii Parinti. Prin trupul sau, omul face legatura cu lumea vazuta, iar prin suflet el face legatura cu Dumnezeu. Omul a fost facut sa fie faptura aleasa a slavei dumnezeiesti. Rostul sau in rai era sa implineasca porunca lui Dumnezeu si sa lucreze prin harul Duhului Sfant la desavarsirea sa, ajungand prin participare sa fie dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu (Invatatura de credinta Ortodoxa, pag. 71-73) .

- Cum se cuvine sa traim noi pe pamant, pentru a rascumpara pacatul stramosesc al

lui Adam facut in rai ?

Mai intai trebuie sa ne botezam in numele Prea Sfintei Treimi, deoarece Sfantul Botez deschide imparatia cerurilor, dupa cuvantul Sfintei Evanghelii, care zice: "De nu se va naste cineva din apa si din Duh, nu poate sa intre in Imparatia lui Dumnezeu" (Ioan 3, 5) . Bupa botez, avem datoria sa ne pazim de pacate si sa luptam impotriva lor, fiind ajutati de harul lui Dumnezeu cel primit la Sfantul Botez. "Prin botez ne-a scos eu sila din robie, desfiintand pacatul prin cruce si ne-a dat poruncile libertatii; dar a urma sau nu poruncilor, a lasat la voia noastra libera. Deci, chiar de la Sfantul Botez, dupa harul lui Iisus Hristos, ni s-a daruit harul desavarsit al lui Dumnezeu, spre implinirea tuturor poruncilor. Dar pe urma, tot cel ce l-a primit in chip tainic, dar nu implineste poruncile, pe masura neimplinirii este luat in stapanire de pacat, care nu este al lui Adam, ci al aceluia ce a nesocotit poruncile, intrucat luand puterea lucrarii, nu a savarsit lucrul " (Filocalia, vol. 1, Sfantul Marcu Ascetul, pag. 27) . "Caci in masura in care crezand, lucram poruncile, in aceeasi masura lucreaza si Duhul Sfant in noi roadele Sale..." (Ibidem, pag. 290 ) .

- Care este cea dintai lege data omului in rai?

Dupa cuvantul Sfantului Isaac Sirul, cea dintai lege data de Dumnezeu omului in rai este legea cea fireasca, adica vederea si intelegerea zidirilor lui Dumnezeu (Filocalia, vol. X, Cuvantul 5) .

- Spuneti-ne cateva cuvinte despre patriarhul Avraam si urmasii Lui. Cum a ajuns el " parinte al multor neamuri "?

Avraam a fost al unsprezecelea patriarh de la Sem, fiul lui Noe. El a avut trei femei, prin pronia lui Dumnezeu, ca prin ele sa uneasca toate cele trei grupe de popoare care se trag din semintia lui Noe. Astfel, prin Sarra, care era din neamul lui Sem, se trage semintia evreilor, adica semitii. Prin Heturia, care era din neamul lui Iafet, al doilea fiu al lui Noe, se trag popoarele Asiei si Europei, adica iafetitii. Iar prin a treia femeie, Agar slujnica, care era din neamul lui Ham, al treilea fiu al lui Noe, se trage semintia agarenilor sau arabilor, numiti si hamiti. Deci, prin cele trei femei, Avraam a devenit parinte al tuturor semintiilor pamantului, adica al semitilor (evreilor), al iafetitilor, adica al crestinilor ( ndo-europenilor) si al hamitilor, adica al arabilor. Cand toate aceste trei semintii vor crede in Hristos, atunci se vor uni toate popoarele si "va fi o turma si un pastor" . Noi crestinii suntem fiii lui Avraam prin credinta lui Isaac, care simboliza jertfa lui Hristos si prin femeia lui, Heturia. Semitii sunt fiii lui Avraam prin Sarra, iar hamitii (arabii) sunt fiii lui Avraam, prin Agar slujnica. Dar noi crestinii suntem fiii lui Dumnezeu prin credinta in Iisus Hristos, care este mult mai de pret decat a fi fiul lui Avraam prin sange, cum sunt evreii si arabii.

- Spuneti-ne ceva si despre Noe si urmasii lui.

Noe este al doilea Adam al omenirii, pentru ca el singur cu inca sapte suflete au fost scapati de Dumnezeu cu viata in vremea potopului. El a avut trei fii : Sem, Ham si Iafet. Pe Sem l-a binecuvantat tatal sau Noe, zicand: "Binecuvantat sa fie Domnul Dumnezeul lui Sem, iar Canaan ( fiul lui Ham ) sa-i fie rob". Pe Iafet, de asemenea, l-a binecuvantat, zicand: "Sa inmulteasca Dumnezeu pe Iafet..." iar pe Ham l-a blestemat, pentru ca a vazut goliciunea tatalui sau, zicand: "Blestemat sa fie Canaan! Robul robilor sa fie la fratii sai." ( Facere 9, 25-27 ) .

Datorita pacatelor lui Sem, pamantul Palestinei a fost mai tarziu ocupat de popoarele canaaneice, care se trag din Ham. De aceea a fost chemat Avraam din tara Ur in Canaan ca sa mosteneasca pamantul stramosului sau Sem. Pentru aceea si Moise a intors poporul ales din Egipt in pamantul fagaduintei, adica in tara Canaanului, care era dat lor de Dumnezeu dupa potop. Dar, dupa cum stim, din Vechiul Testament, evreii au biruit aproape toate popoarele canaaneice din Palestina, "afara de cinci cetati" pe care Dumnezeu nu le-a dat in mainile evreilor; pentru ca prin aceste popoare pagane sa-i smereasca pe evrei cand vor iesi inaintea lui Dumnezeu. Deci, ori de cate ori evreii suparau pe Dumnezeu, El ii lasa sa cada in mainile celor cinci popoare pagane, printre care au fost si filistenii.

Sfintii Parinti spun ca Dumnezeu face tot asa si cu crestinii si chiar cu barbatii sfinti. Le lasa unele slabiciuni si patimi firesti nebiruite de ei, precum mania, somnul, foamea, lenevirea, gandurile,

imaginatia, ispitele trupesti, cu scopul sa-i smereasca, ca sa nu cada in pacatul mandriei. La sfarsitul vietii, insa, Dumnezeu le ridica aceste patimi si prin mila Lui se mantuiesc. Caci fara mila Lui, nici sfintii nu se pot mantui, dupa cuvantul care zice : "In dar sunteti mantuiti".

Lumina si faptele credintei - convorbiri cu Parintele CleopaArhimandrit Ioanichie BALAN