Cosmin Tileaga Organizatii Economice Internationale

Cosmin Tileagă

Organizaţii economice internaţionale

Editura Universităţii "Lucian Blaga" din Sibiu,

2010

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României TILEAGĂ, COSMIN Organizaţii economice internaţionale / Tileagă Cosmin. – Ed. a 2-a, rev.. - Sibiu : Editura Universităţii "Lucian Blaga" din Sibiu, 2010 ISBN 978-606-12-0022-1 339.73(100) © Cosmin Tileagă.

PREFAŢĂ

Perioda de profunde transformări prin care trece astăzi

mondoeconomia se caracterizează, fără îndoială şi printr-o restructurare atât a conţinutului, cât şi a modului de transmitere a cunoştinţelor de specialitate în toate domeniile.

Cât priveşte cunoştinţele de teorie economică, însuşirea principiilor şi metodelor acesteia trebuie să răspundă cerinţelor de îmbinare a elementelor de ştiinţă cu cele de politică, într-o manieră cât mai atractivă şi incitantă pentru înţelegerea în profunzime a noilor provocări economice la care, inevitabil şi ţara noastră trebuie să facă faţă.

Unor astfel de cerinţe încearcă să le răspundă şi prezenta lucrare, ”Organizaţii economice internaţionale” destinată cu precădere studenţilor profilului economic, dar, în egală măsură şi celor aparţinători altor profile (tehnic, juridic, administrativ, etc.) din învăţământul superior de stat şi particular din ţara noastră.

Prin structura sa armonioasă, concepută pe două secţiuni (autonomizate în treisprezece capitole): I. Organizaţii financiare

internaţionale şi II. Organizaţii internaţionale de comerţ, lucrarea încearcă să răspundă nevoii de a explica fundamentele teoretice ale adâncirii interdependenţelor economice dintre state în perioada postbelică şi aspecte calitative noi pe care aceste interdependenţe le dobândesc mereu în economia mondială contemporană. Aşa stând lucrurile, orice demers teoretic cu privire la conceptul de integrare nu poate să facă abstracţie de instituţiile economico-financiare ale procesului de globalizare, de mondializare şi regionalizare a vieţii economice şi sociale.

În condiţiile actualei revoluţii ştiinţifice şi tehnologice ţările trebuie să-şi găsească făgaşuri noi de dezvoltare atât în cadrul naţional cât şi în cel internaţional. Se împlineşte astfel, tot mai evident, rezolvarea problemelor dezvoltării şi progresului fiecărei economii naţionale, a întăririi interdependenţei naţional-statale, cu înfăptuirea relaţiilor economice mondiale, a dezvoltării regionale, subregionale şi continentale.

Procesul de integrare economică internaţională are la bază instituţionalizarea activităţii de colaborare economică a statelor participante. Însă, structura şi mecanismele de funcţionare ale acestor organizaţii integraţioniste trebuie să fie în conformitate cu interesele ţărilor participante privind atât desfăşurarea raporturilor reciproce, cât şi a relaţiilor cu celelalte state ale lumii. Înfăptuirea integrării trebuie să ducă la înlăturarea formelor variate de discriminare care există între economiile naţionale.

Pe baza acestor convingeri autorul, conf. univ. dr. Cosmin Tileagă, oferă celor interesaţi, studenţi şi reprezentanţi ai firmelor ce operează în practica economică naţională şi internaţională, un suport ştiinţific actualizat, dublat de concluziile ce însoţesc fiecare capitol în parte.

Prof. univ. dr. Ioan Cosmescu

Tileagă Cosmin

1

Cuprins I. Organizaţii financiare internaţionale ..................................... 3

Fondul Monetar Internaţional ................................................ 5 Banca Mondială ................................................................... 41 Banca Europeană pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare ......... 71 Agenţia de Garantare Multilaterală a Investiţiilor ............... 86

II. Organizaţii internaţionale de comerţ ............................... 107

Organizaţia Mondială a Comerţului .................................. 109 Acordul General privind Comerţul cu Servicii ................. 143 Conferinţa Naţiunilor Unite pentru Comerţ şi Dezvoltare. 168 Asociaţia Europeană a Liberului Schimb .......................... 184 Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică ... 210 Cooperarea Economică Asia - Pacific ............................... 227 Organizaţia Cooperării Economice la Marea Neagră ........ 245 Organizaţiile economice internaţionale ale ţărilor din Africa ........................................................................... 256

Organizaţii Economice Internaţionale

2

Tileagă Cosmin

3

I. ORGANIZAŢII FINANCIARE

INTERNAŢIONALE


4

Tileagă Cosmin

5

Fondul Monetar Internaţional (FMI) International Monetary Fund (IMF)

Scurt istoric Un rol important în derularea şi orientarea fluxurilor financiare internaţionale revine instituţiilor internaţionale create de-a lungul timpului în scopul promovării cooperării financiare internaţionale, facilitării accesului ţărilor mai puţin dezvoltate sau a celor care se confruntă cu dezechilibre interne temporare la resursele financiare, promovării investiţiilor străine private sau stimulării dezvoltării economice şi sociale a ţărilor membre. Odată cu extinderea şi adâncirea procesului de globalizare rolul acestor instituţii a crescut semnificativ. Intensificarea relaţiilor economice şi politice între ţări a dus la dezvoltarea unor serii de instituţii financiare internaţionale care au un rol din ce în ce mai important în supravegherea şi stabilizarea sistemului financiar - monetar internaţional. Una dintre aceste instituţii este FONDUL MONETAR INTERNAŢIONAL. Fondul Monetar Internaţional a luat naştere în urma unor preocupări internaţionale privind reorganizarea relaţiilor valutare şi financiare în vederea reconstrucţiei economice postbelice şi a dezvoltării comerţului mondial. A fost fondat în iulie 1944 în urma unei conferinţe monetare organizate la Bretton Woods. Planul Keynes (propus de Marea Britanie) preconiza înfiinţarea unei „Uniuni Internaţionale de Clearing”, care să administreze un fel de monedă internaţională cu valoare fixă în raport cu aurul, denumită „BANCOR”, din care fiecare ţară trebuia să deţină automat o cotă necesară dezvoltării schimburilor sale comerciale externe. Planul White (propus de SUA) preconiza înfiinţarea unui „Fond Monetar Internaţional”, constituit din aur şi monede naţionale, care să furnizeze ţărilor membre, în schimbul monedei lor naţionale, valuta străină necesară pentru realizarea tranzacţiilor comerciale externe şi pentru stabilirea echilibrului balanţelor de


6

plăţi. Astfel, prin acordurile încheiate, Conferinţa monetară din iulie 1944 a prevăzut înfiinţarea a două instituţii: Fondul Monetar Internaţional şi Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare. În conformitate cu acordurile de la Bretton Woods, FMI urma să deţină rolul principal în cadrul noului sistem monetar internaţional. În acelaşi timp, s-a făcut precizarea că „o ţară nu poate deveni membră a BIRD, atâta timp cât nu este membră a FMI”. La 15 noiembrie 1947, FMI a obţinut statutul de instituţie specializată a ONU. Prin urmare, ONU coordonează acţiunile FMI prin consultări şi recomandări, însă nu poate interveni direct în activitatea acestuia. Activitatea oficială a Fondului începe la 1 martie 1947, iar sediul organizaţiei este la Washington DC. Numărul ţărilor membre ale FMI a crescut rapid, de la 29 de ţări în 1945, la 125 de ţări în 1973, 151 de ţări în 1989 şi 186 de ţări membre în 1999.

Evenimente majore în evoluţia împrumuturilor FMI 1952 Acordurile stand-by au fost introduse în 1952 şi Belgia a fost prima ţară care a împrumutat 50 milioane de dolari pentru a-şi consolida rezervele internaţionale. Termenul „stand-by” înseamnă că subiectul poate lua bani doar în urma unor condiţii. 1963 În 1963, fondul a înfiinţat „facilitatea financiară de compensare” pentru a ajuta ţările membre producătoare de bunuri de bază în urma unor deprecieri temporare a exporturilor ca urmare a scăderilor de preţuri. O componentă adiţională pentru a ajuta ţările să se descurce cu crizele temporare în importurile de cereale a fost adăugată în 1981.

Tileagă Cosmin

7

Anii 1970 În timpul crizei energetice când preţurile la petrol au crescut de patru ori, Fondul a ajutat ţările importatoare de petrol printr-o „facilitate petrolieră”. Această facilitate a avut efect între anii 1974 şi 1976, când FMI a împrumutat de la ţările exportatoare şi de la cele puternice şi a acordat împrumuturi ţărilor importatoare pentru a-şi regla deficitele ca urmare a exploziei de preţuri. 1974 În 1974 a fost introdusă „facilitatea extinsă a fondului” pentru a asigura asistenţă pe termen mediu membrilor cu probleme la balanţa plăţilor datorate slăbiciunilor economice şi care necesită reforme structurale pe termen lung. Perioada acordurilor extinse este de trei ani, cu posibilitatea extinderii la patru ani. Kenya a fost prima ţară care a beneficiat de acest tip de acord. Anii 1980 În anii '80, FMI a jucat un rol central în rezolvarea crizei datoriilor ţărilor latino-americane împreună cu comunitatea bancară internaţională. FMI a ajutat ţările cu datorii să-şi realizeze programe de stabilitate pe termen mediu cu banii proprii, dar şi cu fonduri atrase de la bănci comerciale şi alte organizaţii internaţionale. 1989 Încă din 1989, FMI a ajutat ţările din centrul şi din estul Europei, zona baltică, Rusia şi alte ţări ale fostei Uniuni Sovietice pentru a-şi transforma economiile din sistemul planificat în cel al economiei de piaţă. A lucrat în parteneriat cu aceste ţări pentru a le stabiliza şi restructura economiile, lucrând chiar şi la cadrul instituţional şi legal necesar pentru o economie de piaţă funcţională.


8

1994 - 1995 Între 1994 - 1995, Mexicul a suferit o puternică criză financiară datorită unei modificări în încrederea pe piaţă. Mexic a adoptat rapid un sistem de reforme, iar FMI i-a acordat un împrumut de 17,8 mld de dolari. FMI a introdus „noile aranjamente pentru a împrumuta" (New Arrangements to Borrow (NAB)) pentru a avea suficiente fonduri în cazul unei crize majore. 1996 În 1996, FMI împreună cu Banca Mondială au lansat „iniţiativa pentru ţările puternic îndatorate”, cu scopul de a reduce datoriile ţărilor celor mai sărace din lume la nivel acceptabil într-un timp cât mai scurt. 1997 - 1998 În timpul crizei financiare asiatice (1997 - 1998), FMI a acordat fonduri uriaşe totalizând mai mult de 36 mld dolari: Indoneziei, Coreei, Thailandei pentru a-şi realiza reformele şi a-şi stabiliza economiile. În 1997, Fondul a introdus „facilitatea rezervei suplimentare” pentru a ajuta ţările care au nevoie mare de finanţare pe termen scurt datorate unor pierderi neaşteptate de încredere pe piaţa reflectată de scurgeri de capital. 1999 Fondul a introdus un nou instrument de criză, liniile de credit contingente. Acestea sunt linii de precauţie prin care membrii sunt antrenaţi să atingă politici economice puternice pentru a obţine finanţare FMI pe termen scurt când sunt ameninţaţi de pierderi neaşteptate din cauza dificultăţilor din alte ţări. 2000 Au fost introduse o serie de măsuri prin care FMI să asigure un ajutor mai rapid în prevenirea şi rezolvarea crizelor, dar şi o mai bună utilizare a resurselor FMI.

Tileagă Cosmin

9

Structura organizatorică Organele de conducere ale FMI sunt: Consiliul Guvernatorilor, Consiliul Executiv şi Directorul general. Consiliul Guvernatorilor constituie organul suprem şi stabileşte liniile directoare ale activităţii Fondului. În sfera atribuţiilor Consiliului guvernatorilor intră: primirea de noi membri; excluderea membrilor; modificarea statutului; revizuirea cotelor de participare; încheierea de aranjamente valutar - financiare cu alte instituţii etc. Consiliul este format din reprezentanţii ţărilor membre şi se reuneşte odată pe an, având rolul unei adunări generale a acţionarilor. Fiecare stat are câte un reprezentant, însă acesta are un drept de vot a cărui importanţă diferă în funcţie de cota parte subscrisă. Regula este că fiecare ţară dispune de 250 de voturi la care se adaugă câte un vot pentru 100.000 de dolari subscrişi. Astfel că numărul de voturi cel mai mare revine ţărilor cu cea mai mare cotă parte de capital subscris (SUA, Marea Britanie, Germania, Franţa şi Japonia). Consiliul de Administraţie este format din 21 de membri: şase reprezentând ţările ale căror cote părţi sunt cele mai mari sau care, fără să aibă o cotă parte prea mare, sunt creditori importanţi ai FMI (Arabia Saudită) şi 15 desemnaţi de celelalte ţări membre, grupate în principiu pe zone geografice. Consiliul exercită puterea bugetară, procedează la consultări cu statele membre, efectuează studii în materie monetară şi de finanţare, elaborează în fiecare an un raport destinat Consiliului Guvernatorilor, numeşte Directorul General, numeşte şi trimite misiunile de asistenţă. Directorul General nu poate fi nici guvernator, nici administrator, el fiind numit pe cinci ani. El este responabil de nominalizarea şi revocarea funcţionarilor, având şi un important rol diplomatic. Totodată, el prezidează Consiliul de Administraţie (deşi nu are drept de vot) şi asigură gestionarea Drepturilor Speciale de Tragere. În noiembrie 2007, Dominique Strauss - Kahn, fost ministru francez al Finanţelor, a preluat funcţia de Director General al FMI de la spaniolul Rodrigo Rato.


10

Obiective şi funcţii Rolul cel mai important pe care îl deţine Fondul este acela de manager al unui sistem monetar internaţional ordonat, previzibil şi stabil, cu graniţe deschise şi care să ofere cadrul necesar unei creşteri echilibrate în comerţul mondial şi în economiile ţărilor membre. Potrivit Articolului 1 din statutul său, FMI are următoarele obiective majore:

• promovarea cooperării monetare internaţionale; • înlăturarea restricţiilor de natură valutară din calea

comerţului mondial şi a fluxurilor financiare internaţionale; • acordarea către ţările membre de credite pe termen scurt şi

mediu în vederea reducerii dezechilibrelor temporare din balanţa de plăţi externe provocate de cauze imprevizibile, fără ca aceste ţări să recurgă la măsuri care ar putea împieta asupra prosperităţii naţionale şi internaţionale;

• promovarea stabilităţii cursurilor valutare şi evitarea devalorizării monetare ca mijloc de concurenţă internaţională;

• manevrarea cursurilor în scop de concurenţă; • scurtarea duratei şi diminuarea dezechilibrelor balanţelor

de plăţi externe ale ţărilor membre; • facilitarea expansiunii comerţului internaţional; • creşterea armonioasă a comerţului internaţional, în scopul

furnizării unui nivel ridicat al angajării forţei de muncă şi al veniturilor reale, precum şi al dezvoltării resurselor productive ale tuturor statelor membre;

• stabilirea unui sistem multilateral de reglementare a trazacţiilor curente şi de eliminare a restricţiilor de schimb care îngrădesc comerţul internaţional. În funcţie de obiectivele sale şi de mijloacele de care dispune FMI pentru realizarea lor, se pot distinge următoarele segmente,

Tileagă Cosmin

11

mai importante ale activităţii sale1: a) Acordarea de credite membrilor săi pe bază de garanţii (în monedă naţională), astfel încât, pe de o parte, aceştia să fie sprijiniţi la nevoie în eforturile de echilibrare a balanţelor de plăţi, iar pe de altă parte, să contribuie la stabilirea unui sistem multilateral de decontări, care să faciliteze tranzacţiile comerciale şi financiare internaţionale. În principiu, ţara membră a FMI, care a primit un credit de la Fond este obligată să-l folosească numai pentru echilibrarea balanţei sale de plăţi. b) Limitarea cât mai mult posibil a restricţiilor valutare care frânează dezvoltarea comerţului internaţional. În acest sens, FMI are sarcina de a veghea şi interzice încheierea de acorduri valutare discriminatorii între ţările membre. c) Menţinerea parităţii monedelor naţionale ale ţărilor membre şi urmărirea stabilităţii cursului de schimb.

Funcţiile FMI

a) Funcţia de supraveghere. Coordonarea politicilor economice poate fi urmărită din două puncte de vedere. Primul se bazează pe fixarea regulilor în areale foarte precise, astfel încât coordonarea FMI se realizează în mod aproape mecanic, urmărind eventuala tentativă a ţărilor de a eluda regulile fixate dinainte. În această logică au intrat sistemul monetar al aurului, precum şi sistemul multilateral de cursuri de schimb fixe, dar ajustabile. Cea de-a doua abordare constă în a se asigura, printr-o acţiune de supraveghere, că obiectivele şi acţiunile de politică economică adoptate de ţări în mod separat să nu fie în contradicţie cu interesele colective. Aceasta este abordarea urmată actualmente de FMI după abordarea sistemului cursurilor de schimb fixat la Bretton Woods. Supravegherea este, fără îndoială, principala funcţie a FMI.

1 Negruş, M., Toma, R., Instituţii bancare internaţionale, Ed. Alma Mater, Sibiu, 2002


12

b) Funcţia financiară. Fondul Monetar Internaţional pune la dispoziţia ţărilor membre propriile resurse financiare, pentru ca acestea să-şi poată elimina dezechilibrele externe care se pot manifesta, fie în deficitul balanţei de plăţi, fie într-o poziţie precară a rezervelor valutare. Funcţia financiară are scopul de a evita ca ţările membre să recurgă la măsuri extreme, uneori cu efect distructiv al prosperităţii naţionale sau internaţionale (art. 1). Cu alte cuvinte, se doreşte, pe de o parte, restrângerea acţiunilor care produc daune altor ţări membre, cum ar fi măsurile protecţioniste şi devalorizările concurenţiale, pe de altă parte, să se evite ajustări excesiv de costisitoare pentru ţările în dificultate, în ceea ce priveşte eficienţa economică şi ocuparea forţei de muncă. Totuşi, în exercitarea acestei funcţii, FMI caută întotdeauna un echilibru just între împrumuturile acordate şi gradul de corectitudine al politicilor economice, pe scurt, între finanţarea externă şi ajustarea internă. Pentru aceasta, cheltuirea fondurilor este întotdeauna corelată, total sau parţial, cu actualizarea măsurilor colective de politică economică stabilite împreună cu autorităţile acelei ţări. Această practică este numită în mod convenţional „condiţionalitate”. Prin aceasta se doreşte ca ţara să-şi remedieze durabil problemele care stau la baza dezechilibrului extern. Exerciţiul condiţionării se leagă şi de faptul că împrumuturile nu se alocă într-o tranşă unică, ci în mai multe tranşe, în mod normal cu scadenţă trimestrială. Aceasta înseamnă să se verifice din când în când progresele înregistrate în punerea în practică a programului de însănătoşire a situaţiei economice asupra căruia s-a convenit. Dacă unele obiective nu se realizează, tehnicienii şi organele executive ale FMI apreciază problema sub aspectul caracterului acesteia şi decid dacă vor continua, suspenda sau întrerupe întregul program. În acest scop, elementele importante de apreciere sunt: mărimea discrepanţei între rezultate şi obiective, dacă motivul discrepanţei este în afara controlului autorităţilor, dacă acesta este rezultatul politicii economice sau al factorilor exogeni.

Tileagă Cosmin

13

c) Funcţia de asistenţă tehnică. Această formă de asistenţă, preponderent gratuită, se realizează fie cu experţii săi la faţa locului, fie prin cursuri de formare şi de orientare ţinute la sediile FMI. În general, obiectivul asistenţei tehnice se schimbă în funcţie de nevoile ţărilor membre şi de strategiile FMI. În anii ’90, aceasta a fost în mare parte destinată cerinţelor fostelor economii planificate apărute după destrămarea blocului sovietic, în care lipseau cu desăvârşire aparatele instituţionale şi normele necesare unei funcţionări normale a economiei de piaţă. Actualmente, un sector de importanţă în continuă creştere este acela al standardelor internaţionale fixate în numeroase domenii la care ţările membre trebuie să se adapteze. d) Funcţia statistică. FMI dezvoltă dintotdeauna un rol foarte important în domeniul statisticilor internaţionale. Ţările membre sunt obligate să comunice FMI -ului o serie de date asupra situaţiei lor economice. Contribuţia sa în acest domeniu se concretizează în punerea la dispoziţia întregii comunităţi a acestor statistici, printr-o serie de publicaţii. De la înfiinţarea sa în decembrie 1945, scopurile urmărite de FMI au rămas neschimbate, dar operaţiunile sale, care includ supravegherea şi asistenţa financiară şi tehnică, au evoluat pentru a răspunde cerinţelor economiei mondiale în schimbare.

Resurse Resursele FMI vin în mare parte din capitalul subscris pe care statele îl depun când intră în această organizaţie, sau din revizuiri periodice ale acestor cote care pot fi mărite. Statele membre plătesc 25% din capitalul subscris în (DST) Drepturi Speciale de Tragere, sau monede de circulaţie internaţionale, cum ar fi dolarul american sau yenul japonez: în ceea ce priveşte restul de 75% al sumei, FMI poate cere statului respectiv să îl plătească în moneda proprie. Aceste cote plătite determină puterea votului deţinută de un stat în cadrul FMI, cantitatea de bani cu care aceasta poate finanţată în caz de nevoie sau chiar procentul deţinut în Drepturi Speciale de Tragere. Astfel


14

cota plătită de noii membri este proporţională cu mărimea relativă a economiei statului în cadrul economiei mondiale. Deci SUA având cea mai puternică economie, contribuie cu cea mai mare parte din totalul cotelor, adică 17,6%. Resursele FMI se pot grupa în general în patru categorii2: a) cote subscrise de ţările membre; b) dobânzi şi comisioane; c) vânzări de aur contra valute convertibile; d) împrumuturi. a) Cotele de participare constituie partea cea mai importantă din capitalul FMI. Fiecare ţară, odată cu aderarea la Fond, este obligată să subscrie o anumită cotă. Până în anul 1978 această cotă era formată din 25% aur şi 75% monedă naţională. Odată cu intrarea în vigoare a Statutului modificat al FMI, fracţiunea în aur a fost înlocuită cu valute convertibile ca echivalent al unei sume corespunzătoare în DST. În trecut, aurul corespunzător fracţiunii de 25% se depunea la unul din cei patru depozitari acreditaţi ai Fondului (Banca Federală de Rezerve a SUA, Banca Angliei, Banca Franţei şi Banca de Rezervă a Indiei). Moneda naţională este păstrată într-un cont special la dispoziţia FMI, la banca centrală sau o altă bancă din ţara respectivă. Periodic, aceste cote sunt revizuite, de regulă în sensul măririi lor. Sporirea cotelor de participare este determinată, în principal, de nevoia de resurse a Fondului pentru a face faţă solicitărilor sporite de finanţare ale membrilor. Revizuirea generală a cotelor se face la intervale de până la cinci ani, dar fiecare membru poate solicita, atunci când se consideră îndreptăţit, revizuirea singulară a cotei sale. Cota de participare are o importanţă deosebită din punctul de vedere al ţării membre, deoarece de mărimea acesteia depinde: puterea de vot a ţării, volumul ajutorului financiar care i se poate acorda şi valoarea alocărilor de DST. În cadrul FMI se aplică un sistem de vot ponderat cu cota de participare. Fiecărei ţări membre îi sunt acordate 250 de voturi, la care se adaugă câte un vot suplimentar pentru fiecare fracţiune de 100.000 dolari din cota de participare a ţării respective, astfel că 2 Gaftoniuc, S., Finanţe internaţionale, Ed. Economică, Bucureşti, 2000

Tileagă Cosmin

15

participarea statelor membre la luarea deciziilor este proporţională cu numărul total de voturi. Totuşi, pentru anumite hotărâri de importanţă deosebită (de exemplu, modificarea cotelor de participare), este necesară unanimitatea. Cotele de participare cele mai mari le au ţările dezvoltate, care deţin 3/4 din total şi, deci, din voturi: SUA – 17,6%, Japonia – 6,13%, Germania – 5,99%, Franţa – 4,95%, Marea Britanie – 4,95%. b) Dobânzile şi comisioanele reprezintă o altă resursă a FMI, a cărei mărime depinde de volumul creditelor acordate şi de evoluţia ratelor dobânzii. c) Vânzările de aur erau destinate, în formula vechiului statut, să mărească resursele Fondului într-o anumită valută pentru a face faţă solicitărilor deosebit de mari într-o monedă. d) Împrumuturile constituie o altă sursă a Fondului, utilizată în cazul în care disponibilităţile FMI devin insuficiente comparativ cu solicitările de finanţare ale ţărilor membre. Împrumuturile pot fi solicitate de la statele membre, de la alte organizaţii sau pe baza unor aranjamente. Dreptul de a primi ajutor financiar în valută şi alocări de DST de la FMI este proporţional cu cotele - părţi vărsate, fapt care crează diferenţieri accentuate în redistribuirea resurselor Fondului. Astfel, ţările cu o bună situaţie economică şi financiară au şi posibilităţi mai mari de a apela la finanţările FMI şi, în plus, primesc cele mai mari alocări de DST, ceea ce constituie un paradox, deoarece nevoi suplimentare de resurse manifestă ţările în curs de dezvoltare, ţări cu situaţie financiară slabă, reflectată şi în mărimea cotei lor subscrise şi vărsate la Fond. DST -ul este un activ de rezervă internaţională introdus de FMI în 1969, din motivul că stocurile actuale şi creşterea prevăzută a rezervelor naţionale nu va fi suficientă pentru a suţine creşterea comerţului internaţional. Mare parte din rezerve erau păstrate în aur şi dolari, iar statele membre FMI nu doreau ca rezervele globale să depindă de producţia de aur datorită incertitudinilor inerente şi a deficitelor ce se manifestau în balanţa de plăţi a Americii, care ar fi fost nevoită să asigure creşterea


16

rezervelor în dolari. Drepturile Speciale de Tragere reprezintă principalul instrument de rezervă al Sistemului Monetar International, luând locul aurului. DST au fost introduse ca o rezervă suplimentară care putea fi alocată membrilor care aveau nevoie. Până în prezent, FMI a alocat 21,4 mld. DST către membrii săi. Ultima alocare de DST a fost făcută în 1981 când 4,1 mld. au fost primite de către cele 141 de state membre. Începând din anul 1981, ţările membre nu au mai avut nevoie de o altă alocare de DST datorită creşterii pieţei de capital la nivel mondial. În septembrie 1997, pentru a aduce la acelaşi nivel noile ţări membre, care include state ce nu primiseră nici o alocare de DST, Consiliul Guvernatorilor a propus o alocare de 21,4 mld. care va fi distribuită în momentul când va obţine majoritatea voturilor în consiliu. Cele 21,4 mld. DST vor fi refolosite pentru a aduce un nivel echitabil al alocărilor primite. Ţările membre pot să folosească DST în tranzacţiile dintre ele, cu cei 16 deţinători instituţionalizaţi de DST şi cu FMI. Valoarea DST este calculată zilnic, folosind un coş al celor mai puternice şi mai stabile monede din lume: euro, yen japonez, lira sterlină şi dolarul american. Componenta coşului este revizuită la fiecare cinci ani pentru a asigura că este reprezentativă pentru monedele folosite în tranzacţiile internaţionale, şi ca pondere atribuită unei monede în cadrul coşului, reflectă importanţa monedei în tranzacţiile internaţionale. Conform statutului, Dreptul Special de Tragere îndeplineşte următoarele funcţii:

• funcţia de etalon monetar internaţional, prin Dreptul Special de Tragere putându-se exprima parităţile şi cursurile valutare;

• funcţia de mijloc de rezervă, Dreptul Special de Tragere figurând între rezervele ţărilor, alături de aur şi valutele de rezervă;

• funcţia de instrument de credit, de procurare de monedă convertibilă prin intermediul Fondului Monetar Internaţional şi în anumite condiţii;

Tileagă Cosmin

17

• funcţia de mijloc de plată, limitată la plata de dobânzi şi comisioane datorate Fondului Monetar Internaţional. Avantajele DST pentru participanţii FMI sunt numeroase. Astfel, achiziţionând DST în locul dolarilor, ţările dezvoltate îşi reduc riscurile legate de operarea pe pieţele valutare. Ţările în curs de dezvoltare pot oferi creditorilor o garanţie, alocările de DST pentru împrumuturile bancare obţinând astfel mai multe fonduri. Noile emisiuni de DST contribuie la ameliorarea imaginii şi credibilităţii FMI.

Instrumente de împrumut ale FMI şi particularităţi ale împrumuturilor

FMI asigură împrumuturi sub o varietate de facilităţi care au evoluat de-a lungul anilor pentru a satisface complet nevoile statelor membre. Durata, termenul de plată al datoriei şi condiţiile de împrumut ataşate acestor facilităţi variază, reflectând tipul balanţei de plăţi şi circumstanţele cărora se adresează. - Acordurile stand-by formează miezul politicii de împrumut al FMI. Un acord stand-by asigură un stat membru că poate să obţină o cantitate de bani stabilită, de obicei în termen de 12 - 18 luni, pentru a rezolva problemele pe termen scurt în ceea ce priveşte balanţa de plăţi. - Facilitatea rezervei suplimentare furnizează finanţare adiţională pe termen scurt a ţărilor membre care au dificultăţi la balanţa plăţilor din cauza unor neaşteptate pierderi de încredere pe piaţă reflectate în scurgeri de capital. - Linii de credit contingente. Linii de precauţie prin care membrii sunt antrenaţi să atingă politici economice puternice pentru a obţine finanţare FMI pe termen scurt când sunt ameninţaţi de pierderi neaşteptate de încredere datorită dificultăţilor din alte ţări. - Asistenţa de urgenţă. Introdusă în 1962 pentru a ajuta membrii să se descurce cu problemele de plăţi cauzate de unele dezastre naturale, această formă de asistenţă a fost extinsă în 1995 pentru membrii care au "ieşit" din conflicte militare cu capacitatea


18

instituţională şi administrativă precară. S-au deschis, astfel noi posibilităţi de finanţare din resursele Fondului, a deficitului balanţelor de plăţi ale statelor membre, mai ales a celor aflate în dezvoltare. Denumite „trageri asupra FMI”, aceste „schimburi” de monede naţionale au caracteristicile creditelor internaţionale (asupra lor se percep dobânzi şi comisioane, iar rambursarea lor se face în termenele stabilite, dar nu sunt considerate, din punct de vedere juridic, drept operaţii de credit). Tragerile obişnuite pot fi efectuate în două mari categorii:3 A. Tranşele propriu-zise. Primul mecanism, destinat finanţării deficitelor generale ale balanţelor de plăţi, prevede cinci tranşe, fiecare de mărime egală cu 25% din cota de participare a ţării solicitatoare. Tragerea în prima tranşă, denumită „tranşă rezervă” se face automat, în momentul în care doreşte ţara membră. În plus, faţă de această tranşă, există patru „tranşe de credit”, tragerile în cadrul lor se pot face succesiv, după epuizarea disponibilităţilor din „tranşa rezervă” şi după examinarea situaţiei concrete din ţara solicitatoare de către experţii FMI. Mecanismul lărgit de credit, instituit în 1974, a permis Fondului să furnizeze ajutoare statelor pentru o perioadă mai lungă. Durata acordului lărgit este în mod normal de trei ani (în cazuri excepţionale ajunge la patru ani). Tragerile în mecanismele tranşelor se pot face fie sub forma cumpărării directe şi imediate cu moneda naţională a sumei corespunzătoare, fie sub forma unor aranjamente speciale, pe baza cărora ţara solicitatoare poate să obţină sumele cuvenite, atunci când are nevoie, într-un interval stabilit de unu – trei ani (aranjamente sau credite „stand-by”). În prezent, majoritatea creditelor acordate de FMI se efectuează în baza aranjamentelor „stand-by”, acestea prezentând avantajul că, pentru perioada convenită, condiţiile stabilirii tranşelor de credit se stabilesc o singură dată.

3 Negrus, M., Toma, R., Instituţii bancare internaţionale, Ed. Alma Mater, Sibiu, 2002

Tileagă Cosmin

19

B. Facilitaţile de finanţare. Spre deosebire de mecanismul „tranşelor”, tragerile din cadrul „facilităţilor de finanţare” pot fi obţinute numai în anumite cazuri, bine specificate, de deficite ale balanţelor de plăţi, în special de către ţările în dezvoltare, după cum urmează:

1. Facilitatea de finanţare compensatorie permite ţărilor membre care înregistrează scăderi bruşte şi importante ale încasărilor valutare din exporturi să tragă asupra FMI până la 75% din cota de participare;

2. Facilitatea de finanţare a situaţiilor neprevăzute, constă în faptul că ţările pot obţine în contul acestui mecanism 30% din cota parte pentru deficitul încasărilor din export, 30% pentru situaţii neprevăzute. În plus se acordă ţării o tranşă de credit facultativă de până la 20% din cota parte, ceea ce înseamnă că în total dreptul de tragere este de 80% din cota parte.

3. Facilitatea de finanţare a stocurilor tampon este destinată ţărilor care au dificultăţi ale balanţelor de plăţi cauzate de participarea lor la acorduri sau aranjamente internaţionale privind formarea şi funcţionarea stocurilor de materii prime. Tragerile în această facilitate pot atinge 50% din cotă.

4. Facilitatea de finanţare pe termen prelungit este destinată ţărilor membre care înregistrează deficite importante şi de structură ale balanţelor de plăţi. Tragerile în cadrul acestei facilităţi pot atinge 140% din cota de participare, iar rambursarea se face într-o perioadă de patru - opt ani. Pentru a beneficia de această facilitate, ţara solicitatoare trebuie să dovedească şi să aplice un program adecvat de măsuri de corectare a dezechilibrului.

5. Facilitatea „Witteveen” este destinată să acorde asistenţă financiară suplimentară acelor ţări membre care înregistrează deficite ale balanţelor de plăţi şi care au epuizat celelalte posibilităţi de tragere asupra FMI.

6. Facilitatea de ajustare structurală şi facilitatea de ajustare extinsă. Aceste credite contribuie la modificarea structurală a economiei. Sunt credite acordate pe o perioadă de zece ani. Cuantumul total este echivalent cu 50% din cota parte a ţării.


20

7. Facilităţile concesionale sunt credite propriu - zise pe care FMI le acordă ţărilor membre foarte sărace. Sunt credite condiţionate destinate numai rezolvării unor dezechilibre ale balanţei de plăţi externe. În prezent, împrumutaţii de FMI sunt, fie ţări în curs de dezvoltare, ţări în tranziţie de la planificarea centralizată la sistemul economiei de piaţă, fie ţări care se refac din crize financiare. Multe din aceste ţări au acces limitat la pieţele de capital internaţionale datorită dificultăţilor economice. C. Particularităţi ale împrumuturilor acordate de FMI4 FMI nu este o agenţie de întrajutorare sau o bancă de dezvoltare. Împrumută pentru a-şi ajuta membrii să se descurce cu probleme la balanţa de plăţi sau pentru a reface creşterea economică susţinută. Spre deosebire de împrumuturile agenţiilor de întrajutorare, fondurile FMI nu sunt alocate pentru activităţi sau proiecte particulare. Acordarea împrumuturilor FMI sunt condiţionate de anumite politici, ţara împrumutată trebuie să adopte politici pentru a corecta balanţa plăţilor. Astfel aceste condiţii asigură că ţara respectivă nu va amâna deciziile grele sau nu va acumula în continuare datorii şi va putea să devină puternică şi astfel va putea restitui creditul. Ţara împrumutată şi FMI trebuie să se înţeleagă în privinţa politicilor economice ce sunt necesare. FMI alocă fondurile în tranşe legate de nevoile ţării respective în politicile economice adoptate. Între 2000 - 2001, FMI s-a axat pe politicile economice la nivel macroeconomic fără a interveni în politica ţării respective. Împrumuturile FMI sunt temporare. În funcţie de facilităţi, împrumuturile pot fi pe perioade de şase luni sau maxim patru ani. Perioada de rambursare este de 3¼ ani şi cinci ani pentru împrumuturile pe termen scurt (pentru acordurile stand-by) sau 4½ şi şapte ani pentru acordurile extinse. FMI aşteaptă ca împrumutaţii săi să dea prioritate rambursării

4 Constantin, P., Organizaţii internaţionale. Vol.II : Ordinea economico - financiară a lumii. Regimurile internaţionale sectoriale. Sistemul multietajat de securitate, Ed. ASE, Bucureşti, 2007

Tileagă Cosmin

21

împrumuturilor sale. Ţara împrumutată trebuie să ramburseze banii la data stabilită pentru ca fondul să poată împrumuta şi alte ţări care au nevoie de fonduri. În majoritatea cazurilor când FMI aprobă acordarea împrumuturilor înseamnă că ţara respectivă se află pe drumul cel bun în politica economică şi asfel sunt încurajaţi investitorii străini să investească în ţara respectivă.

Relaţiile României cu FMI -ul România a aderat la Fondul Monetar Internaţional la 15 decembrie 1972, fiind la acea dată singura ţară din blocul sovietic răsăritean (fără Iugoslavia) care a întreprins un asemenea demers, devenind a 125-a ţară membră. Cota iniţială a României a fost de 200 milioane de dolari, iar în prezent de 1.030,2 milioane DST sau 0,48% din cota totală, într-un cont al FMI deschis la Banca Naţională a României (BNR). Conform cotei sale, România deţine 10.552 voturi în Consiliul de Administraţie, cu o pondere de 0,49% din total. România face parte din aceeaşi grupă cu Armenia, Bosnia şi Herţegovina, Bulgaria, Croaţia, Cipru, Georgia, Israel, fosta Iugoslavie, Republica Macedonia, Moldova, Olanda şi Ucraina cu un total de 105.412 voturi, reprezentând 4,85% din total. Acest grup de ţări are ca Director Executiv în cadrul FMI pe Jeroen Kremers (Olanda). Din cadrul personalului directorului executiv face parte şi un reprezentant al României în calitate de consilier (pe o perioadă de doi ani) şi prin rotaţie, pentru următorii doi ani, în calitate de asistent al directorului executiv. Guvernatorul României la FMI este domnul Constantin Mugur Isărescu, Guvernator al Băncii Naţionale a României. Fondul a avut un reprezentant rezident la Bucureşti începând cu anul 1991. Domnul Juan Jose Fernandez - Ansola este Reprezentant Regional Principal pentru România şi Bulgaria, începând cu septembrie 2006.


22

În urma aderării la FMI, România a obţinut următoarele drepturi:

• dreptul de a obţine credite în regim normal sau ca facilităţi. Începând cu anul 1990, România a beneficiat de facilităţi sub forma tragerilor curente, acordurilor stand-by, finanţărilor compensatorii şi a facilităţilor de transformare sistematică;

• dreptul de a obţine credite în monedele altor ţări membre sau în DST din resursele generale ale Fondului, în schimbul unei sume în moneda naţională, în condiţii mult mai avantajoase decât cele ale pieţei, fiind obligată să respecte, în schimb, o serie de condiţii impuse de FMI tuturor ţărilor membre aflate în postura de debitor faţă de Fond;

• dreptul de alocări de DST în cazul unor noi emisiuni de DST. Datorită faptului că FMI a întrerupt emisiunile de DST începând cu 1972, România nu a putut beneficia de astfel de alocări decât începând cu anul 1979;

• dreptul de participare la luarea deciziilor în cadrul FMI. România deţine un numar de voturi corespunzător cotei sale de participare, iar acest drept de vot se exercită prin intermediul unui grup format din 12 ţări (Armenia, Bosnia şi Herţegovina, Bulgaria, Croaţia, Cipru, Georgia, Israel, Macedonia, Moldova, Olanda şi Ucraina), grup condus de reprezentantul Olandei, care reprezintă şi interesele ţării noastre în Consiliul Executiv al FMI;

• dreptul de aderare la BIRD şi la filialele sale. În urma aderării la FMI, ţara noastră şi-a asumat şi o serie

de obligaţii, precum: • subscrierea şi vărsarea cotei - părţi de capital; • convenirea cu FMI a unui curs reprezentativ al leului faţă de

dolarul american; • să nu aplice restricţii asupra efectuării plăţilor curente în

relaţiile economice internaţionale; • să se consulte cu FMI şi să colaboreze cu celelalte ţări

membre; • să furnizeze informaţii cu caracter economic şi financiar

privitoare la deţinerile oficiale de aur şi de mijloace de plată

Tileagă Cosmin

23

internaţionale, evoluţia importurilor şi a exporturilor, balanţa de plăţi, investiţiile străine, cursul de schimb şi altele. De la aderare şi până la 31 ianuarie 1984, România a primit credite în valoare de 2 miliarde de dolari (USD). Începând cu anul 1984 însă, relaţiile României cu FMI s-au răcit, ajungând în 1989 la un pas de întrerupere ca urmare a refuzului Guvernului de la Bucureşti de a mai apela la credite, pe baza deciziei acestuia de rambursare înainte de termen a întregii datorii externe. După reluarea raporturilor normale cu această instituţie, realizată în anul 1990, România a încheiat şapte angajamente stand-by cu FMI până în 2007, în 1991, 1992, 1994, 1997, 1999, 2001 şi 2004. Deşi fiecare din angajamentele încheiate până în prezent are trăsături individuale distincte, o analiză obiectivă prezintă faptul că toate s-au înscris pe o traiectorie logică, vizând în principal adaptarea la fiecare etapă a reformei din România5. Primul angajament stand-by, după 1989, cu o durată de 12 luni, a fost aprobat la 11 aprilie 1991, pentru un volum total de 380,5 milioane DST. Acestuia i s-au adăugat trageri în cadrul facilităţii de finanţare compensatorie pentru componenta de import ţiţei, în sumă totală de 247,7 milioane DST. Ca urmare a evoluţiei pieţei petroliere, tragerile nete s-au ridicat numai la 94,3 milioane DST. Acordul a vizat, în principal, accelerarea reformei declanşate încă din anul 1990, fiind orientat în special pe reforma economică şi a sistemului financiar - bancar şi pe închegarea cadrului legislativ şi instituţional adecvat economiei de piaţă. Caracterul general al adaptării mecanismului economic este reflectat de trei din obiectivele principale ale acordului:

• liberalizarea treptată a preţurilor; • menţinerea cursurilor multiple în economie, cu o rată

oficială puternic supraevaluată în termeni reali în comparaţie cu performanţele economiei şi cu tolerarea mai multor rate de schimb (curs interbancar, curs al caselor de schimb);

5 http://www.mae.ro/index.php?unde=doc&id=5064


24

• acceptarea unor rate ale dobânzilor în economie puternic negative în termeni reali, justificată de caracterul preponderent corectiv al creşterii preţurilor şi de asimetriile generate de liberalizarea treptată a preţurilor. Un alt obiectiv, considerat esenţial, şi care a fost privit drept principala ancoră a programului, l-a constituit limitarea severă a creşterii masei monetare, la numai 15% pe ansamblul anului, căreia îi corespundea o creştere a creditului în economie cu 21%. Acordul pe anul 1992 a fost un aranjament stand-by pe 10 luni aprobat la data de 29 mai 1992, pe o sumă totală de 314,04 milioane DST. S-a adăugat o tragere de 76,8 milioane DST în cadrul componentei ţiţei a facilităţii de finanţare compensatorie. Programul Guvernului pe 1992 a urmărit eliminarea actualelor dezechilibre interne şi externe. În afară de continuarea unei politici financiare prudente, atingerea acestui obiectiv a reclamat introducerea unor noi măsuri structurale menite să îmbunătăţească alocarea resurselor şi creşterea producţiei potenţiale şi efective. Pentru atingerea acestor obiective, autorităţile au intenţionat:

• să menţină politici financiare prudente şi o politică adecvată a ratelor dobânzilor;

• să asigure o limitare a salariilor printr-o politică strânsă a veniturilor;

• să urmeze o politică flexibilă a cursului de schimb. Aceste politici de stabilizare macroeconomică au fost completate cu politici structurale menite să facă economia mai eficientă şi mai productivă. Măsurile de reformă structurală au inclus liberalizarea în continuare a preţurilor, privatizarea, întărirea disciplinei financiare prin restructurarea şi lichidarea întreprinderilor de stat şi continuarea reformelor în domeniile financiar şi fiscal. Pe 11 mai 1994, se acordă un nou aranjament stand-by cu FMI, pe o durată de 19 luni, în sumă de 131,97 milioane DST, la care s-au adăugat 377,05 milioane DST reprezentând facilitatea de transformare sistemică (în total 509,02 milioane DST).

Tileagă Cosmin

25

Aprobarea noului aranjament a declanşat disponibilizarea tranşei a doua a creditului SAL acordat de BIRD (150 milioane USD) şi Eximbank Japonia (37,5 milioane USD), la care s-a adăugat o finanţare suplimentară din partea ţărilor din G-24 de până la 285 milioane USD. Noul acord a fost o sinteză şi o dezvoltare a celor precedente, încorporând experienţa acumulată de ambele părţi. Faţă de aranjamentele anterioare au fost introduse o serie de obiective şi criterii de performanţă noi, care au concretizat, în fapt, translatarea obiectivului principal dinspre nivelul macroeconomic spre sectorul real al economiei prin limitarea arieratelor întreprinderilor, precum şi izolarea financiară a unităţilor cu pierderi. Deficitul bugetului consolidat pe anul 1994 de 1.329 miliarde lei va fi acoperit prin împrumuturi interne nete de 275 miliarde lei şi finanţare externă netă în valoare de 1.054 miliarde lei. Ca urmare, criteriile de performanţă ale programului se bazează pe limitele creditului net al sistemului bancar către bugetul general consolidat. Al patrulea acord cu FMI a fost aprobat în august 1997. Pe 9 aprilie 1997, România a semnat scrisoarea de intenţie şi memorandumul privind politica economică a Guvernului României pentru un nou aranjament stand-by cu FMI, pe o perioadă de 13 luni. Creditul vizat era de 301,5 milioane USD şi urma să fie tras într-un număr de cinci tranşe trimestriale. Pe perioada aranjamentului România trebuia să păstreze o strânsă consultare cu Fondul. Aceste consultări includ corespondenţă şi vizite ale personalului FMI în România sau ale reprezentanţilor Românei la Fond, iar România trebuie să furnizeze prin rapoarte periodice, datele solicitate de către Fond, pentru a permite monitorizarea atingerii obiectivelor şi politicilor prezentate în memorandum. FMI aprobă pe data de 5 august 1999 un acord de împrumut pe 8 luni, în valoare de 535 milioane USD, destinat stabilizării economiei şi programului de reforme al Guvernului. Banca Naţională şi-a propus încă de la început nişte ţinte ambiţioase, respectiv scăderea inflaţiei, reducerea deficitului bugetar şi


26

reluarea creşterii economice. Împrumutul a fost pus la dispoziţie în patru tranşe; prima tranşă, eliberată în august 1999 a fost în valoare de 53 milioane DST (aproximativ 71 milioane USD). Programul economic pentru 1999 a avut ca obiective:

• diminuarea deficitului contului current; • scăderea în continuare a inflaţiei şi stabilirea condiţiilor

pentru o creştere susţinută, pe baza unui set cuprinzător de politici macroeconomice şi structurale. Guvernul decide, la începutul anului 2000, să ceară FMI acordarea unei extensii tehnice de 60 de zile a acordului de împrumut stand-by, care expira la 31 martie. Extensia a fost acordată pentru a permite completarea primei evaluări a programului, amânată din octombrie 1999. La sfârşitul lunii mai, FMI acordă României o nouă tranşă de 116 milioane dolari din acordul semnat în vara anului 1999, moment care a arătat că guvernanţii erau decişi să urmeze politicile stabilite în memorandum, după ce şase luni impresia a fost că în orice moment România putea pierde acordul de împrumut. În cadrul şedinţei din iunie 2000, Consiliul Director al FMI de la sfârşitul lunii mai, aprobă prelungirea acordului stand-by cu 11 luni, până la 28 februarie 2001, cu o reeşalonare corespunzătoare a tranşelor. Finalul anului 2000 în privinţa relaţiei România - FMI, a fost caracterizat de tatonări, discuţii şi pe alte teme decât cele strict economice. Fondul a remarcat reuşitele Guvernului în privinţa încadrării în parametrii stabiliţi, însă hotărăşte să amâne acordarea unei noi tranşe până după alegerile parlamentare şi prezidenţiale, aşteptând intenţiile noului Cabinet. Aranjamentul stand-by a expirat la sfârşitul lunii februarie 2001 cu numai două tranşe disponibilizate în cadrul aranjamentului, însumând 140 milioane DST (aproximativ 187 milioane USD). FMI a menţinut de-a lungul a trei ani acordul stand-by cu România, însă datele tehnice nu permit o nouă prelungire. Ca urmare, autorităţile române vor încerca să pună bazele unui nou acord. Este una din acţiunile cele mai dificile în ce priveşte

Tileagă Cosmin

27

relansarea reformei în România. Dincolo de sumele necesare pentru învigorarea rezervelor valutare (sumele trase din aranjamentele Stand-by având ca prioritate consolidarea rezervei valutare), deosebit de important pentru România este să primească undă verde din partea Fondului Monetar Internaţional privind credibilitatea mediului de afaceri românesc. Din păcate, imaginea României în faţa FMI şi a Băncii Mondiale nu este prea bună. Aproape toate aranjamentele Stand-by semnate cu FMI au fost abandonate pe parcurs, unele dintre obiective rămânând nerealizate. După mai bine de şapte luni de negocieri, la 31 octombrie 2001, FMI a aprobat cel de-al şaselea acord de împrumut stand-by cu România postdecembristă, în valoare de 300 milioane DST (aproximativ 383 milioane USD), prima tranşă de 52 milioane DST (66 milioane USD) fiind disponibilă imediat. Acordul s-a derulat pe o perioadă de 18 luni până în 2003; prima tranşă de 66 milioane USD s-a onorat automat, onorarea celorlalte tranşe au depins de evaluările de pe parcurs pe care FMI le-a făcut la Bucureşti. Doar 54% din sumele puse la dispoziţie au fost utilizate efectiv din ’89 încoace, comparativ cu 75%, ponderea sumelor efectiv primite de România în timpul „erei Ceauşescu”. Grav nu este atât procentul de utilizare a sumelor alocate prin aranjamentele Stand-by, cât imaginea proastă pe care o crează România, prin incapacitatea de a-şi onora integral obligaţiile asumate în negocierile bilaterale. Ca urmare a întârzierii demarării reale a reformei, tranziţia României la economia de piaţă a fost mult încetinită în comparaţie cu procesele similare din Polonia, Cehia, Ungaria. Printre cauzele economice ale acestei întârzieri se pot menţiona nivelul scăzut al asistenţei financiare externe, precum şi volumul redus al investiţiilor străine. Acordul stand-by 2004 – 2006 a avut ca obiectiv o acţiune puternică împotriva marilor datornici la bugetul de stat. Acest acord a fost unul de supraveghere preventivă cu o durată de 24 luni, banii urmând a fi eliberaţi doar în caz de urgenţă în suma de


28

aproximativ 362 milioane de dolari. Politicile cheie de stabilizare vizate constau în reducerea deficitului bugetului de stat, întărirea poziţiei financiare a întreprinderilor de stat prin ajustarea preţurilor la energie şi controlul asupra salariilor, precum şi măsuri menite să limiteze creşterea creditului. Controlul asupra salariilor în companiile de stat şi o politică prudentă privind salariul minim vor contribui la menţinerea creşterii salariale la nivel naţional în conformitate cu creşterea productivităţii. Programul include ajustări menite să crească eficienţa la nivelul veniturilor şi cheltuielilor fiscale. Se prevede reducerea în continuare a ratelor contribuţiilor la asigurările sociale, împreună cu măsuri de lărgire a bazei de impozitare şi îmbunătaţirea administraţiei fiscale. Ultimul acord stand-by semnat cu FMI a avut loc în martie 2009, perioada de finanţare fiind pe doi ani pentru 12,95 miliarde euro, pachetul total de finanţare externă, de la Fond, Uniunea Europeană, BM şi BERD urmând să ajungă la 19,95 miliarde euro. Împrumutul de 12,95 miliarde euro acordat României va avea o dobândă de aproximativ 3,5% pe an, dobânda depinzând de referinţele de pe pieţele internaţionale la care se adaugă o marjă, calculată în funcţie şi de valoarea împrumutului atras de fiecare ţară. Împrumutul acordat de FMI va fi obţinut în tranşe până la sfârşitul anului 2010, iar rambursarea se va face treptat până în 2015. Obiectivul programului este de a ameliora efectele căderii puternice a fluxurilor de capital privat către România şi de a implementa, totodată, măsurile de politică economică necesare pentru reducerea dezechilibrelor fiscale şi consolidarea sistemului financiar6. Acordul convenit de România cu FMI şi Comisia Europeană prevede respectarea a patru condiţii, respectiv ajustarea veniturilor şi cheltuielilor bugetare şi elaborarea legilor privind salarizarea unică, responsabilitatea fiscală şi reforma sistemului de pensii. Deşi efectele iniţiale ale acestor măsuri vor fi inevitabil dureroase, ele vor avea avantaje importante pe termen lung. 6 http://www.mediafax.ro/economic

Tileagă Cosmin

29

În afara sprijinului financiar pe care-l poate primi de la Fondul Monetar Internaţional, România poate să beneficieze şi de un important sprijin tehnic prin grupurile de experţi ai FMI, care ne vizitează la cerere, precum şi prin organizarea de către Fond a unor stagii de formare a experţilor din sistemul financiar - bancar al ţării noastre.

Asistenţă tehnică7 Asistenţa tehnică oferită de FMI sprijină dezvoltarea resurselor productive ale ţărilor membre, ajutându-le să-si formuleze politici economice şi fiscale în sprijinul creşterii economice. FMI ajută aceste ţări să-şi consolideze capacităţile umane şi instituţionale, şi să formuleze politici macroeconomice, structurale şi fiscale corespunzătoare. Asistenţa tehnică reprezintă aproximativ o cincime din bugetul operaţional al FMI. Finanţarea asistenţei tehnice se face atât din resurse interne cât şi externe, cele din urmă reprezentând fonduri din partea donatorilor bilaterali şi multilaterali. FMI a oferit României asistenţă tehnică în numeroase domenii, cum ar fi administrare fiscală şi vamală, politici fiscale, managementul cheltuielilor bugetare, politici monetare şi organizarea băncii centrale, supraveghere bancară, ţintirea inflaţiei, statistică, practici procedurale şi instituţionale pentru prevenirea spălării banilor.

Asistenţă financiară Una dintre responsabilităţile principale ale FMI este să acorde împrumuturi ţărilor care au dificultăţi de balanţă de plăţi, oferind acestor ţări posibilitatea de a-şi reface stocul de rezerve internaţionale, de stabilizare a cursului valutar, de continuare a plăţii importurilor şi de reinstaurare a condiţiilor de creştere economică. Spre deosebire de băncile de dezvoltare, FMI nu acordă împrumuturi pentru proiecte specifice.

7 http://www.mae.ro/index.php?unde=doc&id=5064


30

Opinii critice la adresa FMI În ultimii ani, criticile la adresa FMI s-au înmulţit, reproşându-i-se că, în majoritatea cazurilor în care i s-a solicitat intervenţia, nu a reuşit să contribuie la refacerea capacităţii de plată şi la stabilitatea cursului de schimb în ţara aflată în impas. Totodată, criticii săi consideră că mai degrabă creditorii decât debitorii au fost cei asiguraţi că vor fi salvaţi în caz de pericol. O judecată obiectivă trebuie să ţină seama de următoarele circumstanţe8:

• ţările membre aflate în dificultate sunt acelea care apelează la serviciile FMI; nu Fondul este cel care ia iniţiativa;

• resursele Fondului sunt limitate; ele provin în principal din cotele părţi ale statelor membre, Fondul având responsabilitatea gestionării lor corecte;

• FMI nu se amestecă în afacerile interne ale ţărilor membre; planul de măsuri stabilit nu poate fi decât un plan de austeritate, el fiind alcătuit de Guvernul ţării în cauză, iar consultarea experţilor Fondului, apare ca un fapt firesc în situaţia dată;

• un acord stand-by nu poate fi încheiat decât atunci când Fondul are garanţii că sumele acordate debitorului vor fi utilizate eficient, astfel încât să poată fi recuperate;

• cazurile de care se ocupă Fondul sunt dintre cele mai grave; în consecinţă, vindecarea este departe de a fi facilă. În concluzie, soluţia nu rezidă în desfiinţarea FMI, ci în eficientizarea sa. Se impune ca Fondul să capete autoritatea de a interveni, nu numai în condiţii de criză, ci şi pentru a preveni producerea unei crize. Chiar dacă tratatele internaţionale devin tot mai extinse şi mai importante, pe măsură ce procesele globalizării continuă, comunitatea internaţională operează într-un mod extrem de nehotărât. Pe acest fundal, FMI – cu toate că nu este vinovat de multe acuzaţii – „este obsedat de secret şi îi lipsesc cu desăvârşire responsabilitatea şi legitimitatea politică”, deşi „propria sa 8 Dumitrescu, S., Bal, A., Economia mondială, Ed. Economică, Bucuresti, 2002

Tileagă Cosmin

31

retorică pune atat de mult accent pe transparenţă” (Diane Coyle). În ultimele două decenii ale secolului precedent, asupra politicii de condiţionalitate a creditării, s-au adus numeroase critici mai ales din partea ţărilor în dezvoltare, critici care continuă şi astăzi. Cele mai serioase critici care îi sunt aduse FMI sunt: 1) FMI oferă soluţii identice indiferent de particularităţile ţării în cauză. Premisele pe care se bazează Fondul în aceste soluţii sunt că dezechilibrele structurale (inflaţie, şomaj, deficit bugetar) au la origine cauze comune localizate în ponderea prea mare a cheltuielilor bugetare şi, în al doilea rând, informaţiile primite în mod obişnuit de către experţii Fondului sunt prezentate sub forma unui set minimal şi standardizat de date. Nu poate exista un remediu standard în ceea ce priveşte problemele plăţilor externe, deoarece cauzele acestora, dar şi impactul măsurilor luate cu privire la aceste probleme variază. De aceea, FMI lucrează cu fiecare ţară în parte şi nu trebuie să-şi adapteze politicile în acord cu specificul ţării respective. Fondul are o largă paletă de programe în funcţie de măsurile monetare ce se impun a fi luate. Mai mult decât atât, paleta de facilităţi pe care Fondul le-a creat reflectă abilitatea acestuia de a veni în întâmpinarea nevoilor rezultate din diferitele situaţii cărora membrii trebuie să le facă faţă. Această imagine greşită asupra activităţii Fondului poate rezulta din faptul că programele acestuia reflectă concepte similare despre modul în care o ţară îşi poate restabili o situaţie de plăţi externe sustenabile. Deci, programele FMI reflectă efortul acestora de a ajuta ţările să-şi creeze o economie deschisă, să-şi stabilească preţuri reale. Dar cea mai bună cale de a realiza liberalizarea diferă de la o ţară la alta în funcţie de situaţie, de urgenţă a problemelor şi capacitatea ţării de a implementa şi de a susţine măsurile necesare. Astfel, deşi Fondul are o viziune asupra modului în care pot realiza creşteri economice şi asupra modului în care-şi pot rezolva problemele legate de balanţa de plăţi externe, această viziune nu se transpune în remedii standardizate.


32

2) Programele de ajustare propuse de FMI nu funcţionează. Aceste programe propuse de FMI se caracterizează prin faptul că sunt programe de austeritate. Vizează o echilibrare în timp la nivelul inferior a raportului producţie - consum, respectiv prin reducerea cvasigenerală a consumului, în loc să încurajeze politici susţinute care să stimuleze producţia, exporturile şi prin aceasta echilibrarea dinamică la cotele superioare ale raportului producţie - consum. Concluzia generală reieşită din studii asupra efectelor programelor de ajustare ale Fondului este aceea că au efecte pozitive în creşterea eficienţei utilizării resurselor. Răspunsul FMI, susţine că dificultăţile balanţelor de plăţi pot proveni dintr-o creştere economică nesusţinută fiind bazată pe importuri, în timp ce programele FMI pun accentul pe o creştere economică bazată pe exporturi. O metodă finală este aceea de a compara progresele făcute de ţările în care s-au aplicat programe de ajustare cu dezvoltarea unor ţări cu premize similare în care nu au fost aplicate programe. Experienţa FMI dovedeşte că, din perspectiva unui comerţ internaţional liber, economiile mai deschise au şanse mai mari de dezvoltare pentru că oferă şanse mai mari de valorificare a produselor pe piaţa externă, precum şi de atenuare a unor eventuale şocuri de pe anumite pieţe, existând posibilitatea compensării, datorită multiplelor acorduri de comerţ liber ale ţărilor, a efectelor negative provenite din fenomene de dezechilibru produse în alte ţări. De aceea, FMI recomandă în general deschiderea economiilor cu dezechilibre, liberalizarea comerţului şi a preţurilor, reducerea controlului Guvernului asupra operatorilor economici. Aceste soluţii pot fi acceptate în ţări cu structuri de piaţă dezvoltate, totuşi ritmul de aplicare a unor astfel de soluţii trebuie diferenţiat în raport cu gradul de maturizare a mecanismelor de piaţă, a pieţelor însele, în ţările membre, precum şi a psihologiei sociale. Este dificil să se ajungă la un răspuns definitiv, bazat pe un număr atât de mare de considerente, însă studiile de specialitate au indicat că programele de ajustare ale FMI au un rol pozitiv în

Tileagă Cosmin

33

creşterea economică. 3) Programele de ajustare descurajează creşterea economică. Problema balanţei de plăţi în concepţia FMI ameninţă creşterea economică pentru că afectează, fără intervenţia unor programe de restructurare, fluxurile de resurse financiare şi, implicit, importurile, concomitent cu descurajarea investiţiilor, inclusiv a celor străine. În general, ţările se văd forţate să adopte programe de ajustare economică, deoarece cheltuiesc mult deasupra resurselor. În concluzie, în ultimii ani FMI a asigurat noi facilităţi de ajustare structurală şi facilităţi de ajustare structurală extinsă, prin intermediul cărora Fondul împrumuta bani cu dobândă mică ţărilor în faţa unor probleme economice severe. Obiectivul acestor facilităţi este de a promova restructurarea economică în aceste ţări şi de a crea condiţii mai bune pentru dezvoltare.19

Principala greşeală, însă, este neglijarea a ceea ce se numeşte „contextul socio - economic” care constituie, oricum, premisa necesară producţiei şi repartiţiei de bunuri şi, prin aceasta, a creşterii economice în general. Programele inspirate de FMI reduc acest context la un set de trei măsuri izolate:

• eliminarea controlului şi a subvenţiilor preţurilor şi producţiei;

• controlul masei monetare şi eliminarea deficitului bugetar, cu intenţia de a stabiliza valuta şi de a impune rate real pozitive ale dobânzii;

• vânzarea proprietăţii statului către particulari. Realizarea imediată şi radicală a acestor măsuri nu a condus

încă la stoparea scăderii producţiei şi a gradului de ocupare a forţei de muncă, ci dimpotrivă. Măsurile promovate de FMI provoacă uneori greutăţi suplimentare în tranziţia spre economia de piaţă, alteori sunt chiar contrare acesteia. Aplicarea acestor măsuri impuse în mod drastic de FMI, ca o condiţie imperativă a acordării de noi credite, de multe ori modice în raport cu necesităţile elaborării şi aplicării unui program pe termen lung de creare a pieţei şi de finalizare a


34

tranziţiei, determină o seamă de deficienţe majore (privatizarea imediată a întreprinderilor de stat, liberalizarea preţurilor, rolul statului în problemele economice). Criticile tot mai numeroase formulate la adresa strategiei sale de ajutorare au determinat Fondul să încerce o strategie pe care unii au denumit-o de „întrajutorare”. Cei de la FMI doreau ca instituţiile din sectorul privat să ia parte la ajutorarea ţărilor cu probleme. Ei au cerut creditorilor din sectorul privat, înainte ca FMI să acorde unei ţări ajutorul necesar, să „participe” masiv la acest efort; aceştia trebuiau să accepte o „diminuare a pretenţiilor”, care constau în ştergerea unei mari părţi a datoriilor. În lumina faptului că eşecurile instituţiei erau tot mai evidente şi că tot mai multe voci cereau restrângerea domeniului de activitate a acesteia, în 1999, primul adjunct al directorului FMI, Stanley Fischer, a propus să fie extins rolul FMI de creditor de ultimă instanţă. Cum Fondul nu-şi folosise bine puterile cu care fusese investit, propunerea de a i le mări era destul de îndrăzneaţă. Economistul Joseph E. Stiglitz crede că „motivul esenţial al lipsei de coerenţă este: FMI nu-şi propune să atingă numai obiectivele prevăzute în mandatul său iniţial – întărirea stabilităţii mondiale şi punerea la dispoziţie a fondurilor necesare pentru ca statele ameninţate de recesiune să aplice politici expansioniste. El promovează şi interesele comunităţii financiare. Aceasta înseamnă că obiectivele FMI vin adesea în conflict unele cu altele”. Politicile fiscale restrictive asupra cărora a insistat Fondul au împins economia într-o recesiune fără precedent. FMI nu s-a întrebat niciodată de ce modele sale au subestimat în mod sistematic gravitatea recesiunilor – sau de ce politicile sunt în mod sistematic excesiv de restrictive. Fondul încearcă să-şi apere poziţia de instituţie infailibilă spunând că, dacă ar fi arătat că nu este prea încrezător în corectitudinea politicilor sale, şi-ar fi pierdut credibilitatea – iar succesul politicilor sale presupun ca pieţele să-i acorde încredere. Acest lucru este o adevărată ironie. Astăzi Fondul şi-a schimbat în mare măsură credibilitatea, nu doar

Tileagă Cosmin

35

în ţările în curs de dezvoltare, ci şi în sânul clientelei sale mult iubite care este comunitatea financiară. Toată lumea – din afara FMI – este de acord cu faptul că acesta ar trebui să se limiteze la activitatea sa de bază, gestiunea situaţiilor de criză şi că n-ar trebui să se implice în dezvoltarea economiilor aflate în tranziţie. Modul în care se acordă adeseori asistenţă poate să creeze obstacole în calea tranziţiei. Ţările în curs de dezvoltare nu au nevoie doar ca ajutorul să le fie astfel acordat încât să le ajute să se dezvolte, ci şi ca acesta să fie mai substanţial. Este necesar ca finanţarea acestei asistenţe (şi a altor activităţi de interes public) să se facă pe baze mai realiste, independent de capriciile politicii care se face în SUA sau în alte părţi ale lumii. Au fost formulate în acest sens câteva propuneri. În momentul creării FMI, acestuia i s-a dat dreptul de a emite Drepturile Speciale de Tragere (DST), un fel de bani internaţionali. În condiţiile în care astăzi ţările lumii îşi constituie anual rezerve de miliarde de dolari din dorinţa firească de a se proteja împotriva greutăţilor pe care le poate provoca situaţia de pe pieţele internaţionale, o parte a venitului lor nu se transformă în cerere agregată. Reducerea ritmului de creştere a economiei mondiale înregistrată în 2001 - 2002 a adus în prim plan aceste preocupări. Emiterea de DST-uri în vederea finanţării activităţilor de interes public – inclusiv a asistenţei pentru dezvoltare – ar putea contribui la conservarea potenţialului economiei mondiale şi, în acelaşi timp, la ajutorarea unora dintre cele mai sărace ţări ale lumii. Deşi înainte de 2000 existase un program de anulare a datoriilor ţărilor puternic îndatorate, puţine au îndeplinit criteriile impuse de FMI. La sfârşitul anului 2000, ca urmare a presiunilor internaţionale, 24 de ţări au fost acceptate în cadrul programului. 4) FMI se situează în cadrul negocierilor de partea băncilor comerciale străine. Debitorii şi creditorii trebuie să lucreze împreună dacă se doreşte ca o criză de resurse să fie rezolvată. Fondul nu se situează de partea băncilor comerciale străine, ci dimpotrivă, FMI s-a implicat activ în ultimii ani pentru a menţine băncile comerciale implicate în strategia de fonduri, respectiv de a


36

le menţine interesate să suporte o parte din resursele necesare finanţării programelor sale de ajustare. Relaţiile dintre FMI şi băncile comerciale este foarte simplă: fondul ajută ţările cu probleme de resurse şi de balanţă prin resurse puse la dispoziţie de băncile comerciale, pentru ca doar prin ele însele să rezolve problemele de finanţare ale ţărilor. În orice caz, nu acesta este scopul Fondului, el este o instituţie monetară şi nu una de dezvoltare. Din 1982, băncile au contribuit la finanţarea cu peste 40 miliarde dolari, deoarece au existat cazuri în care Fondul nu a fost capabil să deruleze programele de ajustare fără participarea financiară a băncilor. Prin punerea la dispoziţia ţărilor care respectă un program al FMI de resurse, băncile au garanţia că ţara respectivă îşi reorientează politicile economice către restructurarea şi către o relaţie normală cu băncile. Desigur, responsabilitatea iniţială pentru punerea la dispoziţie a resurselor o are ţara, care doreşte restructurarea prin creşterea economiilor, prin îmbunătăţirea eficienţei şi a investiţiilor, precum şi prin creşterea exporturilor şi, pentru acestea, resursele străine sunt esenţiale. Orice beneficiu pe care îl au băncile din cooperarea cu FMI este produs de efectele pe care le au programele FMI în ţările debitoare şi de evoluţia economiei în ansamblu. 5) FMI are o concepţie liberală pe care o aplică de o manieră doctrinală. Este adevărat că FMI are unele principii asupra tipurilor de politici pe care doreşte să le aplice pentru promovarea creşterii economice sănătoase. Experienţa deceniilor anterioare a arătat că libertatea relativă a activităţii economice este eficientă şi poate duce la o mai mare prosperitate decât dacă este controlată. Atunci când nu există restricţii în schimburile şi în comerţul internaţional, acestea tind să se îmbunătăţească şi au ca urmare creşterea veniturilor în toate ţările. Ţările membre FMI sunt diferite din punct de vedere economic: unele au sisteme economice planificate de traziţie către economia de piaţă sau economii de piaţă. Fondul lucrează cu autorităţile acestor ţări pentru găsirea celor mai bune căi de a atinge o balanţă de plăţi echilibrată sau un sistem echilibrat al ratei de schimb, având

Tileagă Cosmin

37

programe pentru toate ţările membre, indiferent de sistemul lor economic. În acest sens, FMI dezvoltă strategii adaptate nevoilor economice la care se referă, astfel că el a integrat programe şi în economii în care producţia şi preţurile sunt controlate. FMI este preocupat de agregatele economice prin care se promovează o balanţă de plăţi viabilă, dar şi de o creştere economică, adaptând managementul macroeconomic la realităţile economice din ţările membre. 6) Programele FMI dăunează păturii sărace a populaţiei. O instituţie precum FMI, care este responsabilă pentru bunăstarea membrilor săi, trebuie să respecte diversitatea priorităţilor politice şi sociale din ţările membre. Dar asta nu înseamnă că Fondul nu este conştient de posibilul impact al programelor sale asupra celor săraci. Este greu de măsurat influenţa negativă a măsurilor de ajustare şi datorită faptului că populaţia săracă nu este omogenă. Deci politicile economice îi afectează în mod diferit. Oricum, este clar că buna cunoaştere a categoriilor sociale şi a veniturilor acestora poate afecta în mod pozitiv aplicarea ajustărilor economice necesare ţărilor cu deficit al balanţei de plăţi. Posibilitatea ca programele economice să protejeze cele mai sărace segmente ale populaţiei devine foarte redusă, dacă statul respectiv apelează foarte târziu la FMI, atunci când dezechilibrele din economie sunt foarte grave. Măsurile ce trebuie luate în aceste condiţii foarte adesea au tendinţe să favorizeze categoriile mai bogate ale populaţiei, precum şi pe unele grupări politice, însă aceasta nu este vina Fondului. 7) Programele FMI impun austeritate în ţările membre. Ţările membre au dificultăţi ale balanţei de plăţi, pe de o parte, datorită politicilor interne nepotrivite, iar pe de altă parte, datorită dezvoltării externe nefavorabile. Acest dezechilibru forţează iniţial ţările să adopte măsuri de austeritate. În aceste condiţii, ţara poate apela la rezervele valutare sau se poate împrumuta din străinătate pentru a micşora deficitul. Însă, dacă ţara va apela la rezerve sau la împrumuturi, această situaţie


38

nu poate continua prea mult, deoarece rezervele se vor epuiza, iar împrumuturile trebuie rambursate. Programele de ajustare ale FMI încurajează eliminarea insuficienţei şi a pierderilor şi fac loc pentru eforturile structurale cu scopul promovării creşterii economice durabile pe termen lung. În concluzie, nu poate fi negat faptul că programele de ajustare pot include nişte costuri, însă acestea sunt destinate să atingă obiectivul ajustării în interesul ţărilor în care se aplică aceste programe, căutând maximum de creştere economică cu minim de austeritate. 8) Ţările în curs de dezvoltare nu au nici o influenţă în politica dusă de FMI. Datorită sistemului de votare instituţionalizat de FMI, ţările în curs de dezvoltare nu au aceeaşi putere de decizie în cadrul Fondului, în comparaţie cu ţările dezvoltate. Puterea de vot a ţărilor membre FMI este proporţională cu subscripţiile lor la Fond. Deoarece subscriţiile sunt determinate de puterea economică şi de importanţa ei în schimburile comerciale, inevitabil ţările mai puţin dezvoltate au o contribuţie mai mică la subscripţii şi implicit la luarea deciziilor. Ca grup, acestea reprezintă aproximativ 40% din totalul voturilor, ceea ce este aproape egal cu voturile adunate ale ţărilor dezvoltate. Însă ţările în curs de dezvoltare pot să influenţeze deciziile luate de Fond, deoarece au posibilitatea de a-şi exercita dreptul de vot, având în vedere că unele decizii pot fi luate cu o majoritate de 70 - 80% din voturi. Este important de menţionat că în multe cazuri problemele ţărilor membre nu se deosebesc în funcţie de starea de dezvoltare a acestora. 9) FMI nu are o influenţă reală asupra ţărilor bogate cu balanţe excedentare. Ţările care doresc asistenţă din partea FMI prezintă un program de ajustare pe care intenţionează să-l urmeze. FMI negociază împreună cu împuterniciţii ţării respective elementele acestui program şi, atunci când se acceptă, fiecare parte defineşte drepturile şi obligaţiile. Condiţia de a primi din resursele Fondului este de a avea o balanţă de plăţi deficitară şi nu contează dacă ţările respective sunt mai mari sau mai mici, bogate

Tileagă Cosmin

39

sau sărace, dezvoltate sau în curs de dezvoltare. Instrumentul principal aflat la dispoziţia Fondului este influenţa pe care acesta o exercită asupra membrilor pentru a urma politici care vor duce la prosperitatea economică a tuturor membrilor. FMI are în fiecare an consultaţii cu fiecare din membrii săi. Aceste consultaţii oferă posibilitatea schimbului de informaţii şi prezintă o oportunitate pentru toţi membrii de a comenta maniera în care ţara respectivă îşi conduce politica economică şi în ce măsură se conformează obligaţiilor asumate. 10) Există un cartel între FMI şi Banca Mondială. FMI şi Banca Mondială, prin statutele lor, luptă pentru progresul economic şi pentru bunăstarea membrilor săi, prin mandate diferite, dar în interesul comun al ţărilor membre. FMI trebuie să ajute ţările dezvoltate, cât şi pe cele în curs de dezvoltare. Obiectivele sale sunt: promovarea cooperării monetare şi stabilitatea schimburilor, facilitarea creşterii echilibrate a comerţului, dar şi oferirea de asistenţă financiară membrilor care se confrută cu dificultăţi la balanţa de plăţi. Operaţiunile Băncii Mondiale sunt de regulă pe termen lung şi oferă asistenţă tehnică şi financiară guvernelor pentru sprijinirea politicilor de reformă, precum şi pentru sprijinirea proiectelor şi programelor din sectoarele public şi privat. Convergenţa scopurilor celor două organizaţii s-a intensificat datorită creării de către Fond a programelor de ajustare structurală extinsă, în cadrul cărora Banca Mondială şi FMI cooperează pentru sprijinirea ţărilor în care se aplică aceste programe pe termen lung. FMI şi Banca Mondială şi-au modificat discursul – se vorbeşte mai mult de sărăcie, şi cel puţin la nivelul Băncii Mondiale, există dorinţa sinceră ca angajamentul de a „pune frâiele în mâinile ţării”, să fie respectat în cadrul programelor pe care aceasta le desfăşoară în multe ţări. Dorinţa de reformă este palpabilă, unele schimbări s-au produs deja. Noua rundă de negocieri comerciale asupra căreia s-a convenit în noiembrie 2001 la Doha, în Qatar, a fost caracterizată drept „runda dezvoltării”. Ea


40

a vizat nu doar deschiderea şi mai largă a pieţelor, ci eliminarea unor dezechilibre produse în trecut, dezbaterile fiind mult mai deschise decât înainte. Unii critici sunt atât de pesimişti în privinţa acestor reforme încât continuă să ceară aplicarea unor măsuri mai drastice, cum ar fi desfiinţarea FMI. Economistul Joseph E. Stiglitz crede că „ar fi inoportună asemenea iniţiativă, dacă Fondul ar fi desfiinţat, probabil ar fi recreat sub o formă sau alta. Aceasta s-ar datora faptului că, în vremurile în care lumea este cuprinsă de criză, liderii statelor le place să ştie că cineva se ocupă de situaţie, că există o organizaţie internaţională care îndeplineşte acest rol.” Marea problemă nu stă atât în instituţiile în sine, cât mai ales în principiile după care se ghidează activitatea lor: grija faţă de mediul înconjurător, luarea în calcul a părerilor celor săraci în momentul adoptării deciziilor care-i privesc, promovarea democraţiei şi a comerţului pe baze juste, trebuie avute neapărat în vedere dacă se doreşte exploatarea potenţialului benefic al globalizării. Schimbarea cea mai importantă care se impune pentru ca procesul de globalizare să se desfăşoare aşa cum ar trebui, vizează conducerea instituţiilor internaţionale la nivelul FMI şi Băncii Mondiale, aceasta presupune o schimbare în procedura de votare, deoarece se crede că procedura prezentă favorizează ţările bogate. Asemenea schimbare nu se va face uşor. Este puţin probabil ca SUA să renunţe la dreptul de veto pe care-l deţine în cadrul FMI. Este puţin probabil ca ţările industrializate dezvoltate să renunţe la dreptul lor de vot în favoarea ţărilor în curs de dezvoltare.

Tileagă Cosmin

41

Banca Mondială (BM) World Bank (WB)

Scurt istoric Banca Mondială este cea mai prestigioasă instituţie internaţională de dezvoltare, reprezentând un model pentru majoritatea băncilor de dezvoltare. Misiunea acesteia este de a lupta împotriva sărăciei şi de a furniza resurse, de a înlesni accesul la informaţie şi cunoştinţe, de a construi capacităţi şi de a stimula parteneriate în sectorul public şi privat. Procedurile sale de aprovizionare şi aprobare au fost deseori preluate şi adaptate necesităţilor instituţiilor regionale. Creată în timpul celui de-al Doilea Război Mondial la Bretton Woods, în New Hampshire (SUA), Banca Mondială avea ca misiune iniţială oferirea de capital pe termen lung ţărilor a căror infrastructură fusese distrusă în conflagraţie9. Primul său împrumut, de 250 milioane dolari, a fost acordat Franţei în 1947, pentru reconstrucţia de după război. Banca Mondială are sediul central în Washington DC (SUA), iar Statele Unite ale Americii reprezintă principalul acţionar şi finanţator al organizaţiei10. Reconstrucţia a rămas un obiectiv important al activităţii Băncii, având în vedere catastrofele naturale, crizele de natură umanitară şi nevoile de reabilitare după un conflict care afectează economiile în curs de dezvoltare şi tranziţie. Termenul „Banca Mondială” vizează două instituţii, şi anume Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (BIRD) şi Asociaţia Internaţională pentru Dezvoltare, în timp ce prin „Grupul Băncii Mondiale” se înţelege ansamblul a 5 instituţii11: 9 Gilpin. R., Economia globală în secolul XXI. Provocarea capitalismului global, Editura Polirom, Iaşi, 2004 10 Soros, G., Despre globalizare, Editura Polirom, 2002 11 Constantin, P., Organizaţii internaţionale, vol. 2, Editura ASE, Bucureşti, 2007


42

Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (BIRD) – înfiinţată în 1944, deseori numită şi Banca Mondială – principala agenţie de finanţare, cu sediul central la Washington. Obiectivul BIRD este reducerea sărăciei în ţările în curs de dezvoltare, solvabile şi cu venituri medii. BIRD promovează dezvoltarea durabilă prin împrumuturi, garanţii şi servicii de analiză şi consultanţă. Împrumuturile se acordă guvernelor sau instituţiilor publice din ţările în curs de dezvoltare, cu garanţii guvernamentale. BIRD obţine fondurile în special de pe pieţele financiare internaţionale. Cu o cotă de solvabilitate maximă (AAA), BIRD emite obligaţiuni şi transmite clienţilor săi beneficiul dobânzilor mici. Proiectele sunt evaluate de Bancă prin prisma capacităţii ţării beneficiare de a-şi plăti datoriile. Tipurile de programe susţinute de BIRD se împart în 2 categorii: - programe pentru proiecte de infrastructură economică şi socială - destinate modernizării şi dezvoltării unor sectoare cum ar fi: sectorul energetic, transporturi, agricultură şi dezvoltare rurală, educaţie, controlul natalităţii, sănătate, alimentaţie. Pentru cointeresarea aplicării eficiente a programelor, BIRD fixează condiţia participării statului beneficiar cu o anumită cotă (între 10 - 30%); - programe de ajustare sectorială, ca element de susţinere a reformei economice, promovate prin programele de macrostabilizare ale FMI, fiind destinate acoperirii deficitului extern - împrumuturi pentru ajustarea sectorului privat (Private Sector Adjustment Loan - PSAL) şi pentru ajustarea sectorului public. Asociaţia Internaţională pentru Dezvoltare (AID) – înfiinţată în 1960, debitorii acesteia sunt ţările cele mai sărace, care nu îndeplinesc condiţiile necesare pentru a obţine sprijinul Băncii Mondiale; aceasta împrumută pe termene lungi, care se pot extinde pe 30-40 de ani. Contribuie la oferirea accesului la servicii de bază mai bune (cum ar fi învăţământul, îngrijirea medicală, aprovizionarea cu

Tileagă Cosmin

43

apă) şi susţine reforme şi investiţii destinate creşterii productivităţii şi creării de locuri de muncă. Această asistenţă este vitală pentru ţări care au o capacitate minimă sau inexistentă de a împrumuta în condiţiile pieţei. Provenienţa fondurilor AID o reprezintă donaţiile din partea ţărilor industrializate. Există 45 de ţări care oferă fonduri pentru această finanţare, făcând contribuţii o dată la trei ani. Fondul a fost realimentat în 2007, cu aproape 25,1 miliarde dolari de la donatori, ceea ce reprezintă o creştere cu 42% faţă de precedenta realimentare. Contribuţiile la AID permit BM să furnizeze în ultimii 3 ani în medie 12 miliarde USD pe an sub formă de credite, fără dobândă, celor mai sărace 79 de ţări din lume (din care 39 numai în Africa), unde trăiesc aproximativ 2,5 miliarde de oameni. Cifra cumulată a împrumuturilor acordate de la înfiinţare se ridică la aproximativ 207 de miliarde USD. Corporaţia Financiară Internaţională (CFI) – înfiinţată în 1956, completează activitatea BIRD (care se desfăşoară în special la nivel guvernamental), oferind împrumuturi sectorului privat. Aşadar, CFI lucrează cu întreprinderi private viabile din ţările în curs de dezvoltare şi oferă împrumuturi pe termen lung, garanţii şi servicii de gestionare a riscului, consultanţă pentru clienţii săi. CFI investeşte în proiecte din regiuni şi sectoare deservite insuficient de investiţiile private şi găseşte modalităţi noi de a dezvolta oportunităţi promiţătoare pe pieţele considerate prea riscante de către investitorii comerciali în absenţa CIF. Este cea mai importantă sursă de împrumuturi şi investiţii pentru proiecte private în ţările în curs de dezvoltare, portofoliul său de angajamente depăşind 25 miliarde USD. Cifra cumulată a împrumuturilor acordate de la înfiinţare se ridică la peste 25 de miliarde USD, pentru următorii 3 ani fiind prevăzută o suma de 31 de miliarde destinată combaterii crizei economice. Agenţia de Garantare Multilaterală a Investiţiilor (AGMI) – înfiinţată în 1988 şi având 175 de ţări membre, obiectivul AGMI este garantarea împrumuturilor pe piaţa privată de capital destinate unor proiecte ale sectorului privat, contribuind astfel la


44

încurajarea investiţiilor străine şi dezvoltarea mediului de afaceri în ţările în curs de dezvoltare. Acest lucru se realizează prin acordarea de garanţii firmelor care investesc în aceste state, împotriva unor riscuri (naţionalizare, restricţii valutare etc.). AGMI oferă asistenţă tehnică pentru a ajuta ţările în promovarea oportunităţilor de investiţii. Agenţia oferă, de asemenea, la cerere, mediere în conflictele din domeniul investiţiilor. Cifra cumulată a garanţiilor emise se ridică la peste 17 miliarde USD. Centrul Internaţional de Reglementare a Conflictelor din Domeniul Investiţiilor – înfiinţat în 1966 şi numărând 144 de ţări membre, CIRCDI contribuie la încurajarea investiţiilor străine oferind conciliere şi arbitraj pentru diferende din domeniul investiţiilor, ajutând astfel la crearea unui climat de încredere între state şi investitorii străini. De asemenea, întreprinde şi activităţi de cercetare şi publicare în domeniul legii arbitrajului şi al legii investiţiilor străine12.

Fiecare instituţie are un rol distinct în lupta împotriva sărăciei şi îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă pentru populaţia din statele în curs de dezvoltare. Termenul generic de „Banca Mondială” se referă în principal la BIRD şi AID, iar proiectele principale de finanţare se derulează prin BIRD. Scopul tuturor acestor instituţii este acela de a contribui la progresul economic al ţărilor în curs de dezvoltare prin finanţarea unor proiecte din sectorul public şi privat al acestor ţări, prin acordarea de asistenţă tehnică şi economică13. La începutul anului 2000, Banca Mondială avea 181 de membri, iar în prezent reuneşte 186 de state, condiţia fiind ca statele membre ale Băncii Mondiale să fie membre şi ale Fondului Monetar Internaţional14. Organul suprem de conducere al Băncii Mondiale este Consiliul Guvernatorilor format dintr-un reprezentant al fiecărui 12 www.mae.ro 13 Soros, G., Criza capitalismului global: societatea deschisă în primejdie,

Editura Polirom, Iaşi, 1999 14 Constantin, P., Organizaţii internaţionale, vol. 2, Editura ASE, Bucureşti,

2007

Tileagă Cosmin

45

stat membru care, de regulă, este ministrul finanţelor. Acest organism se întruneşte în şedinţă cel puţin o dată pe an, când are loc o şedinţă cu cea a Consiliului Guvernatorilor FMI. Conducerea curentă a Băncii revine unui Consiliu de Administraţie numit şi Consiliul Directorilor Executivi, format din 24 de membri. Consiliul de Administraţie conduce şi instituţiile financiare afiliate (CFI, AID). Acesta este format din reprezentanţii Statelor Unite ale Americii, Franţei, Marii Britanii, Germaniei, Japoniei şi din 19 directori reprezentând grupurile de state. Conducerea Consiliului revine unui preşedinte ales pe 5 ani, care conduce şi administraţia Băncii. De regulă, preşedintele Băncii este un reprezentant al SUA. Votul în cadrul organismelor de conducere este proporţional cu cota de participare la Bancă. În prezent (anul 2010), preşedintele Grupului Băncii Mondiale este domnul Robert B. Zoellick. Elaborarea politicii băncii revine unui Comitet de Dezvoltare (care nu este instituţionalizat), format din miniştrii de finanţe ai ţărilor care au reprezentanţi în Consiliul Directorilor Executivi. Comitetul de Dezvoltare se întâlneşte în şedinţă de două ori pe an, una din şedinţe desfăşurându-se înaintea întrunirii Consiliului Guvernatorilor şi urmărind să stabilească volumul transferului de resurse către ţările în curs de dezvoltare. Banca Mondială are de trei ori mai mulţi angajaţi decât FMI, aceştia desfăşurându-şi activitatea atât la sediul central, cât şi la reprezentanţele deschise în întreaga lume (la mijlocul anilor 1990 existau circa 40 de reprezentanţe, iar în prezent Banca Mondială numără peste 10000 de angajaţi, repartizaţi în peste 100 de reprezentanţe în toată lumea)15.

Obiectivele Băncii Mondiale Banca Mondială acordă împrumuturi guvernelor şi agenţiilor guvernamentale care pot obţine garanţii solide din partea statului. Printre acestea se pot număra oricare din ţările membre care

15 www.worldbank.org


46

înregistrează un venit anual pe cap de locuitor sub pragul minim de creditare. Acordarea de împrumuturi statelor membre – împrumuturile sunt destinate finanţării unor proiecte ce duc la dezvoltarea economică, rezultatele proiectului dând posibilitatea rambursării creditului. Banca oferă valută doar pentru finanţarea proiectului, componenta internă a investiţiei – salariile, consumurile intermediare fiind finanţate din resursele financiare ale ţării beneficiare. Împrumuturile acordate de BIRD revin, de regulă, direct guvernelor ţărilor beneficiare, iar atunci când se finanţează proiecte private, este obligatorie garanţia guvernamentală. Intermedierea financiară – în sensul că acţionează pentru găsirea de noi resurse sau încurajarea unor bănci comerciale ori grupuri financiare de a participa la cofinanţarea împrumuturilor băncii. Acordarea de asistenţă şi consultanţă ţărilor membre – astfel, BIRD elaborează proiecte de asistenţă tehnică pentru infrastructură (studii de prefezabilitate şi fezabilitate) sau pentru dezvoltarea capacităţilor manageriale. De asemenea, acordă consultanţă în implementarea unor proiecte în domeniul privatizării, dezvoltării pieţei de capital etc. În acelaşi timp, provocările globale ale lumii contemporane au dus la apariţia unor obiective precum: - reducerea sărăciei16 şi asigurarea unei dezvoltări durabile în cele mai sărace ţări, în special cele din Africa; - identificarea unor soluţii de ajutorare a statelor afectate de diverse conflicte; - găsirea unor soluţii de dezvoltare cu servicii adaptate pentru ţările în curs de dezvoltare; - tratarea problemelor regionale şi globale, care depăşesc graniţele naţionale: schimbările climatice, epidemiile, comerţul internaţional etc;

16 http://www.financiarul.com/articol_42755/banca-mondiala-a-acordat-

imprumuturi de-100-mld--%24.html

Tileagă Cosmin

47

- reuniunea cunoştinţelor la nivel global şi folosirea lor pentru asigurarea unei dezvoltări durabile. Resursele Băncii Mondiale sunt formate din participaţiile statelor membre la capitalul Băncii, care este majorat periodic. Din contribuţia statelor membre, numai 6% se varsă, rămâne în permanenţă la dispoziţia ei, putând fi solicitată în orice moment. Aceasta este una din condiţiile ce stau la baza credibilităţii Băncii, a doua condiţie fiind aceea că împrumuturile nu pot depăşi capitalul subscris de membri, la care se adaugă rezervele. Cota de participare vărsată, în moneda naţională a ţărilor membre, are o pondere redusă în totalul resurselor Băncii. Principala resursă de finanţare o formează lichidităţile obţinute de Bancă pe piaţa internaţională de capital, aceasta reprezentând 85% din totalul pasivului Băncii. Resursele de pe pieţele internaţionale se atrag prin emisiunea de obligaţiuni pe termen mediu şi lung şi plasarea hârtiilor de valoare pe termen scurt guvernelor, băncilor centrale sau comerciale. De menţionat că circa 50% din resursele împrumutate colectate de Banca Mondială provin din lansarea de titluri pe termen scurt, aspect riscant, având în vedere că creditele asociate sunt pe termen lung. Astfel pot sa apară neconcordanţe la scadenţă, precum şi diferenţe de dobânzi ce pot afecta profitul Băncii.

Destinaţiile împrumuturilor acordate de către Banca Mondială

Finanţarea proiectelor în domeniul infrastructurii transporturilor, a procedurii şi distribuirii energiei electrice – finanţarea proiectelor de investiţii în acest domeniu a fost specifică primilor 20 de ani de activitate ai Băncii, pornindu-se de la ideea că dezvoltarea acestor sectoare economice este benefică pentru stimularea afacerilor în general. În anii ’70, se făcea finanţarea unor proiecte tot mai rar, motivându-se că ele duceau la crearea unor zone de modernism într-o ţară săracă. Finanţarea unor proiecte de combatere a sărăciei şi de realizare a unei mai bune distribuţii a venitului naţional -


48

finanţarea unor astfel de proiecte a avut loc pe la începutul anilor ’70 şi a vizat îndeosebi agricultura şi dezvoltarea rurală. Ulterior spectrul programelor de finanţare a fost lărgit spre sectorul social – educaţia, sănătatea, controlul natalităţii, alimentaţia – cu alte cuvinte, creditarea unor proiecte cu efecte directe asupra populaţiei sărace. Trebuie spus că finanţarea unor astfel de proiecte s-a lovit de critici puternice, prin care se susţinea că acestea sunt costisitoare, componenta valutară este majoritară şi nu se avantajează sectorul particular. Împrumuturile pentru ajustare structurală şi sectorială – acestea au fost iniţiate la începutul anilor ’80, ca urmare a recesiunii cu care se confruntau ţările dezvoltate şi a crizei datoriilor ce afecta ţările în curs de dezvoltare. Împrumuturile de ajustare structurală aveau şi continuă să aibă ca scop consolidarea mecanismelor de funcţionare a economiei şi a creşterii ca volum a exporturilor, urmărindu-se echilibrarea balanţei de plăţi pe termen lung. Având în vedere că Fondul Monetar Internaţional pusese la punct o facilitare de ajustare, cam în aceeaşi perioadă, deducem o colaborare strânsă a celor două organisme în acest domeniu. În ceea ce priveşte împrumuturile de ajustare sectorială, ele vizau aprovizionarea cu resurse din import pentru a se putea restructura sectorul privat din economie. Scopul de bază al Băncii Mondiale este contribuţia în dezvoltarea economică a statelor sărace aflate în perioada de tranziţie, cât şi reducerea sărăciei. Prioritate în acest scop îl au reformele de liberalizare a economiei, privatizare, reformele în domeniul învăţământului şi a asigurărilor sociale, investirea în infrastructură. BM a sprijinit reformele structurale şi privatizarea în România prin programele PSAL (Împrumut de ajustare structurală a sectorului privat – privatizarea şi restructurarea băncilor de stat, întreprinderilor de stat şi utilităţilor, atenuarea impactului social al restructurărilor, dezvoltarea sectorului privat) şi PAL (Împrumut pentru ajustarea sectorului public – reforma în justiţie, reforma sănătăţii, reforma administraţiei publice, îmbunătăţirea mecanismelor de elaborare a politicilor, precum şi eficientizarea sistemului de cheltuieli publice).

Tileagă Cosmin

49

În plus, programele de dezvoltare rurală şi de reducere a sărăciei vizează îmbunătăţirea infrastructurii rurale, inclusiv sistemele de irigaţii, serviciile sociale şi sistemul de finanţare rurală, printr-un proces participativ. De asemenea, operaţiile băncii vizează îmbunătăţirea productivităţii agricole şi forestiere. România a fost inclusă în grupul pilot al ţărilor participante la iniţiativa Băncii Mondiale denumită Cadrul General de Dezvoltare (Comprehensive Development Framework - CDF), prin proiectul pilot pentru Valea Jiului, ca reacţie la slaba activitate economică şi sărăcia accentuată din regiune. Alături de Guvern, autorităţile locale, sectorul privat şi societatea civilă din regiune, Banca a întreprins servicii de asistenţă analitică şi consiliere, pentru a sprijini comunitatea locală în dezvoltarea unei strategii pe termen lung prin identificarea cauzelor sărăciei şi a surselor de competitivitate. Împrumuturile pentru reducerea datoriei unor ţări faţă de creditorii lor, băncile comerciale - au apărut tot în anii '80, mulţi analişti incluzându-le în împrumuturile de ajustare structurală. Aceste împrumuturi se bazează pe filozofia că, odată ce datoria publică a statului se află în scădere, se eliberează fonduri ce pot fi utilizate pentru investiţii şi dezvoltare. Banca Mondială acordă consultanţă statelor membre pe durata negocierii datoriei şi îşi foloseşte solvabilitatea pentru a da încredere şi siguranţă procesului. Împrumuturile de protecţie a mediului, denumite „facilitatea ecologică globală”, sunt destinate finanţării unor proiecte de îmbunătăţire a calităţii apei şi de reducere a efectului de seră. Beneficiul esenţial obţinut de statele în curs de dezvoltare este compus din obţinerea creditărilor cu o rată a dobânzii esenţial reduse în comparaţie cu alte structuri internaţionale creditoare. Banca Mondială oferă ajutoare pe termen lung, şi doar statelor în curs de dezvoltare, pe când Fondul Monetar Internaţional este orientat spre combaterea crizelor financiare temporare din oricare stat.17

17 http://www.mae.ro


50

Împrumuturile acordate de Banca Mondială vizează perioade lungi de timp, de 15-20 ani, debitorii beneficiind de un termen de graţie în rambursarea creditului de 3-5 ani. În ceea ce priveşte dobânda, ea este egală cu cea plătită de Bancă la resursele care se finanţează, colectate de pe piaţa de capital, la care se adaugă o marjă de 0,5% pentru acoperirea cheltuielilor de gestiune ale Băncii. Banca Mondială, ca instituţie internaţională, s-a remarcat printr-o activitate concretă pe planul reconstrucţiei şi dezvoltării economice a tuturor ţărilor membre, iar mai apoi în exclusivitate, a ţărilor în curs de dezvoltare; paradoxul polarizării activităţii Băncii Mondiale în jurul procesului de dezvoltare a ţărilor din lumea a treia se explică prin faptul că aceste ţări nu au fost reprezentate la Conferinţa de la Bretton Woods. Astfel, a crescut numărul statelor care au considerat necesar să intre în rândul membrilor Băncii, sporindu-i capitalul, consolidându-i forţa economică şi prestigiul mondial de instituţie internaţională de ajutor financiar. Aceasta funcţionează ca o bancă de investiţii, deşi criteriile sale sunt într-un fel mai blânde şi în unele cazuri amânările sunt similare celor practicate de băncile comerciale. În principal, Banca oferă valuta necesară proiectului, cu condiţia ca ţara respectivă să finanţeze din resurse proprii componenta internă a proiectului. Pot exista şi excepţii de la acest principiu, dar, în general, banca nu poate fi unicul finanţator al proiectului. De aceea, este difícil să se găsească proiecte corespunzătoare acestor cerinţe, în ţările în care lipsesc mijloacele financiare interne de susţinere a proiectului.

Atragerea de fonduri Banca Mondială are în finanţare circa 2.000 de proiecte şi aprobă aproximativ 200 noi împrumuturi anual. Banca Mondială finanţează numai costul în valută al proiectelor, de regulă în limita a 30-40% din costurile totale ale unui proiect, ceea ce ridică împrumuturile acordate de Banca Mondială la circa 15 miliarde anual, la care se adaugă 5 miliarde $ credite acordate de Asociaţia

Tileagă Cosmin

51

Internaţională pentru Dezvoltare (AID). Spre deosebire de alte instituţii de împrumut, fondurile acordate de către Banca Mondială sunt însoţite de consultaţii, precum şi de rodul experienţei şi cercetărilor. La fel, condiţiile prin care sunt acordate împrumuturile sunt competitive. Ţările care împrumută de la BIRD dispun de mai mult timp pentru a înapoia datoriile, decât dacă ar fi împrumutat de la o bancă comercială – de la 15 la 20 de ani, cu un termen de graţie de la trei la cinci ani înainte de începerea plăţii sumei împrumutate. BIRD oferă ţărilor cu venit mediu o alternativă rentabilă de a obţine fondurile necesare pentru finanţarea reformelor şi serviciilor publice. AID ajută ţările cele mai sărace ale lumii să reducă sărăcia prin acordarea granturilor şi „creditelor”, care sunt împrumuturi fără dobândă cu un termen de graţie de 10 ani şi o scadenţă de la 35 la 40 de ani. Aceste ţări nu au posibilităţi financiare de a împrumuta de la BIRD sau de pe pieţele comerciale18. Banca Mondială obţine aproximativ 80% din fondurile pe care le împrumută prin vânzarea de obligaţiuni. După emitere, obligaţiunile sunt garantate de o bancă publică sau comercială şi sunt apoi achiziţionate de investitori privaţi şi instituţii (fonduri de pensii, instituţii religioase, companii de asigurări). Investitorii mai mici, precum universităţi, administraţii publice, organizaţii civice, cumpără obligaţiunile împreună cu acţiuni în cadrul unui portofoliu de investiţii (astfel încât oricine poate sprijini acţiunile Băncii Mondiale, fără să ştie acest lucru)19. Angajamentele financiare ale Băncii Mondiale au atins în ultimele 18 luni nivelul record de 100 de miliarde de dolari (75 mld. euro), fondurile fiind destinate ajutării statelor în curs de dezvoltare pentru combaterea efectelor crizei economice internaţionale20. Pe durata crizei, Banca Mondială a sprijinit 497 de programe

18 http://web.worldbank.org/wbsite/external/countries 19 http://www.terraiii.ngo.ro 20 http://www.zf.ro/business-international


52

de susţinere a activităţii economice, de luptă împotriva sărăciei şi de stimulare a sectorului privat, acordând 28 mld. dolari pentru finanţarea diferitelor proiecte de infrastructură. Au crescut, de asemenea, angajamentele destinate susţinerii sectorului financiar. Anumite ţări, precum Letonia sau Ungaria, care nu s-au numărat printre clienţii BM, au devenit partenerii instituţiei în contextul crizei mondiale21. De asemenea, creditele acordate statelor sărace s-au dublat, comparativ cu perioada de dinaintea crizei. Directorul pentru serviciile de ţară oferite de Banca Mondială, Kyle Peters, a declarat că această cerere este normală pentru ţările care se confruntă cu tensiuni economice. „Multe state au vrut să se asigure că pot susţine măsuri de protecţie socială”, conform spuselor lui Kyle Peters. Pe de altă parte, preşedintele Băncii Mondiale, Robert Zoellick, a avertizat că relansarea economică după criză va fi una inegală, iar statele lumii se vor confrunta cu noi provocări. În aceste condiţii, Banca Mondială a solicitat ţărilor membre să aprobe o majorare de capital.

Aprovizionarea şi finanţarea proiectelor Pentru a-şi îndeplini activităţile, Banca Mondială dispune de un personal de peste 7000 persoane (2000 numai pentru Fond) şi peste 40 de reprezentanţi în toată lumea. Personalul are un evantai impresionant de competenţe: economişti, ingineri, urbanişti, agronomi, statisticieni, jurişti etc. Ea are nevoie de o astfel de paletă de competenţe, căci operaţiunile sale acoperă un vast demeniu de activitate. Înţelegând nevoile de finanţare a proiectelor, furnizorii pot identifica oportunităţile de afaceri în domeniul vânzării de bunuri, echipamente, servicii şi consultanţă. Propunerea de noi proiecte trebuie adresată Băncii Mondiale, chiar de către solicitanţii guvernamentali. Companiile nu pot solicita, pur şi simplu, Băncii Mondiale finanţarea de proiecte. 21 http://www.financiarul.com/articol_42755

Tileagă Cosmin

53

Însă, în realitate, iniţiative pot avea terţe părţi interesate de succesul unei asocieri şi care pot face propuneri şi sugestii potenţialilor solicitanţi de fonduri. Aceste terţe părţi pot fi consultanţi, firme de construcţii, alte societăţi comerciale şi bănci. După aceste etape, solicitanţii de fonduri prezintă Băncii Mondiale proiectele pentru a fi evaluate. De multe ori, disponibilitatea potenţială a împrumuturilor, a fondurilor cash, ale asistenţei financiare, ale creditelor de export sau a unei structuri financiare funcţionale reprezintă o condiţie esenţială a reuşitei unui proiect. Deseori proiectele sunt cofinanţate prin diferite forme de sprijin guvernamental bilateral care, s-a susţinut că determină apariţia „elefanţilor albi”, supradimensionaţi, fie din punct de vedere al dimensiunii, fie din cel al tehnologiei. De altfel, acesta este un subiect intens dezbătut. Pentru ca proiectele să fie aprobate şi finanţate, cineva trebuie sa preia iniţiative şi să se ocupe de schimbul comercial iniţial, dar să deţină experienţă şi abilităţi necesare pentru a obţine finanţarea. În ultimă instanţă, oamenii sunt, mai degrabă, cei care promovează proiectele decât guvernele sau organismele multilaterale. Banca Mondială a înregistrat record la angajamentele de finanţare, acordând în cursul ultimelor 18 luni, un volum de credite de 100 miliarde de dolar, pentru a ajuta ţările în curs de dezvoltare să-şi revină de pe urma crizei economice globale. Astfel, a extins creditarea în luna iulie 2008, la solicitarea statelor membre, pe măsură ce solicitarea de credite din partea statelor în curs de dezvoltare a crescut ca urmare a înrăutăţirii recesiunii globale şi a scăderii dramatice a comerţului mondial. Cea mai mare parte a creditelor acordate de la debutul crizei în 2008, adică aproximativ 60,3 miliarde de dolari, au mers spre ţările cu venituri medii, care se chinuie să se împrumute de pe pieţele financiare globale. Comparativ, în anii de dinaintea crizei, creditele acordate de Banca Mondială acestor ţări s-au ridicat la o medie de 15 miliarde de dolari pe an. De asemenea, volumul creditelor şi granturilor acordate prin intermediul fondului Băncii Mondiale pentru cele mai sărace ţări din lume s-a ridicat la 21,2 miliarde de dolari în timpul crizei, comparativ cu 12 miliarde pe


54

an în perioada de dinaintea crizei. Potrivit directorului pentru serviciile de ţară oferite de Banca Mondială, Kyle Peters, o astfel de cerere este naturală pentru ţările care se confruntă cu tensiuni economice. „Multe ţări au dorit să se asigure că măsurile de protecţie socială sunt extinse atât în ceea ce priveşte numărul de persoane care au nevoie, cât şi volumul sprijinului”. Începând din luna iulie 2008, Banca Mondială a sprijinit 497 de proiecte pentru a promova creşterea economică, combaterea sărăciei şi sprijinirea sectorului privat, incluzând 28 miliarde de dolari pentru finanţarea proiectelor de infrastructură. În plus, au crescut şi angajamentele pentru sprijinirea sectoarelor financiare, pe măsură ce băncile din statele emergente şi în curs de dezvoltare s-au confruntat cu probleme în obţinerea de credite. În special ţări precum Letonia şi Ungaria, care înainte nu luau credite de la Banca Mondială, după izbucnirea crizei au reluat creditele de la instituţia financiară internaţională, pe măsură ce economiile lor au fost afectate de turbulenţele financiare. Principalele economii emergente au anunţat că sunt dispuse să-şi majoreze contribuţiile în schimbul unor participaţii mai mari22.

Informarea Banca Mondială împrumută pentru proiecte, în fiecare an, între 15-20 miliarde de dolari SUA în mai mult de 100 de ţări cu care colaborează. Proiectele vizează mediul economic şi social în aceste ţări, de la infrastructură la educaţie, sănătate şi administrarea financiară-guvernamentală. Proiectele finanţate de Bancă sunt formulate şi supravegheate conform unui ciclu de proiect bine definit. Documentele întocmite ca o parte a ciclului unui proiect pot fi o resursă valoroasă de informaţie pentru părţi interesate, ce doresc a fi la curent şi pentru mediul de afaceri interesat de participare în proiectele finanţate de către Bancă. Putem face descrierea pas cu pas a ciclului de proiect, a documentelor necesare ca parte a procesului, şi cum pot fi acestea 22 http://www.economistul.eu

Tileagă Cosmin

55

accesate: 1. Strategia de asistenţă a ţării. Banca pregăteşte servicii de consultanţă şi de împrumut, bazate pe un cadru selectiv şi domenii de avantaj comparativ orientate spre eforturile ţării de reducere a sărăciei. 2. Identificarea. Sunt identificate acele proiecte care sprijină strategiile ce sunt adecvate din punct de vedere financiar, economic, social şi de mediu. Sunt analizate şi strategiile de dezvoltare. 3. Pregătirea. Concomitent cu ajutorul financiar, Banca oferă consultaţii juridice şi de proiect. Clienţii efectuează studii şi pregătesc documentele finale pentru proiect. 4. Evaluarea. Banca evaluează aspectele economice, tehnice, instituţionale, financiare, de mediu şi sociale ale proiectului. Se pregăteşte documentul de evaluare al proiectului şi copiile juridice ale documentelor. 5. Negocierile şi aprobarea de Consiliu. Banca şi ţara care împrumută consimt asupra împrumutului sau acordului de împrumut şi proiectul este prezentat Consiliului pentru aprobare. 6. Implementarea şi supravegherea. Proiectul este implementat de către partea ce împrumută. Banca se asigură că proiectul se realizează conform obiectivelor, luând în considerare economiile, eficienţa şi productivitatea. 7. Implementarea şi încheierea. Raportul final de implementare este pregătit pentru a evalua performanţa atât a Băncii, cât şi a părţii ce împrumută. 8. Evaluarea. Departamentul independent al Băncii de evaluare a operaţiunilor pregăteşte un raport de verificare şi evaluează proiectul. Analiza este folosită pentru planificarea următorului proiect.23

Procesul începe cu stabilirea strategiilor de reducere a sărăciei şi de asistenţă a ţării. Banca admite că multe eforturi de asistenţă din trecut, inclusiv şi unele proprii, au eşuat din cauza că agenda era condusă mai mult de donatori decât de către guvernele

23 http://web.worldbank.org/wbsite/external/countries


56

pe care încearcă să le ajute. Conform politicii sale actuale de dezvoltare, Banca ajută guvernele să preia conducerea în pregătirea şi implementarea strategiilor de dezvoltare cu încrederea că programele care sunt administrate de ţară, cu un sprijin extins al părţilor interesate, au o şansă mai mare de a avea succes. În ţările slab dezvoltate, Banca foloseşte abordarea strategiei de reducere a sărăciei (SRS) care include consultări vaste şi crearea de consens asupra modului în care va spori dezvoltarea. Conform acestui proces, o strategie naţională de reducere a sărăciei este pregătită de ţară, creând un mediu de coordonare mai bun pentru donatori şi alinierea programelor lor la priorităţile naţionale. În urma acestui process, guvernul determină priorităţi proprii şi formulează sarcinile de reducere a sărăciei pentru o perioadă de la trei la cinci ani. Acestea sunt descrise în Strategia de reducere a sărăciei (SRS). Banca împreună cu alte agenţii de asistenţă îşi orientează eforturile de sprijin pe strategia proprie a ţării – o metodă atestată de îmbunătăţire a eficienţei dezvoltării. Orice proces trebuie să parcurgă câteva etape importante, astfel: 1. Etapa de identificare. Strategia de asistenţă a ţării (SAT) reprezintă planul asistenţei Băncii într-o ţară. În ţările slab dezvoltate, SAT se bazează pe priorităţile identificate în Strategia de reducere a sărăciei a ţării (precum a fost descris anterior). Scopurile descrise în SAT ghidează priorităţile programului de împrumut al Băncii şi sunt o sursă folositoare de informaţie pentru părţile interesate şi mediul de afaceri dorind să identifice domeniile cu un potenţial pentru viitor pentru care Banca împrumută. În timpul etapei de identificare, echipa Băncii lucrează cu guvernul pentru a identifica proiectele care pot fi finanţate, aceasta fiind parte a obiectivelor de dezvoltare adoptate în unanimitate. Proiectul fiind identificat, echipa Băncii elaborează o notă cu privire la conceptul proiectului (NCP) - este un document intern de patru - cinci pagini care evidenţiază elementele de bază ale proiectului, obiectivele propuse, riscurile probabile, scenarii alternative de dirijare a proiectului şi un orar

Tileagă Cosmin

57

adecvat pentru procesul de aprobare a proiectului. Ca şi documente publice necesare, se identifică Documentul informativ al proiectului (DIP), care este pregătit după o analiză internă a NCP; de obicei cuprinde între patru - cinci pagini şi conţine informaţia menţionată anterior – obiectivele, o descriere succintă, etc; documentul conţine, de asemenea, şi numele conducătorului sau şefului de echipă în cadrul Băncii Mondiale care supraveghează proiectul, o persoană de contact utilă pentru companiile interesate de a participa la licitaţiile pentru lucrul la proiect şi Lista integrata de date si prevederi (LIDP) - este formulată pentru prima dată după întâia analiză oficială a proiectului; ea identifică problemele cheie, conform politicilor de siguranţă ale Băncii Mondiale pentru problemele sociale şi de mediu, şi oferă informaţii despre modul în care ele vor fi abordate în timpul pregătirii proiectului. 2. Etapa de pregătire. Această parte a proiectului este condusă de către ţara cu care Banca lucrează şi poate dura de la câteva luni până la trei ani, în dependenţă de complexitatea proiectului propus. Banca joacă un rol de sprijin, oferind analize şi sfaturi unde este necesar. Pe parcursul acestei etape, problemele tehnice, instituţionale, economice, de mediu şi financiare cu care se confruntă proiectul vor fi studiate şi discutate – inclusiv existenţa unor metode alternative pentru atingerea aceloraşi obiective. Este necesară o evaluare pentru proiectele propuse spre finanţare la Bancă pentru a se asigura că ele sunt adecvate mediului şi pot fi susţinute (Evaluarea de mediu). Scopul Evaluării de mediu depinde de scopul, dimensiunea şi impactul potenţial al proiectului. 3. Etapa de evaluare. Banca este responsabilă pentru această etapă a procesului. Echipa Băncii examinează lucrul efectuat în timpul etapei de identificare şi pregătire, consumând de obicei de la trei la patru săptămâni în ţara client. Echipa pregăteşte pentru managementul Băncii, fie documentele de evaluare a proiectului (proiectele de investiţii), fie documentele de program (pentru operaţiuni de ajustare) şi echipa de management financiar evaluează aspectele financiare ale proiectului. DIP este înnoit pe


58

parcursul acestei etape. 4. Etapa de negociere şi aprobare. După ce echipa Băncii a evoluat proiectul propus, Banca şi ţara care solicită împrumutul de fonduri negociază forma finală a proiectului. Ambele părţi ajung la un acord în ceea ce priveşte termenii şi condiţiile împrumutului. Apoi Documentul de evaluare a proiectului (DAP) sau Documentul de program (DPG), împreună cu Memorandumul preşedintelui şi documentele juridice sunt depuse în Consiliul directorilor executivi al Băncii spre aprobare. Documente respective sunt de asemenea expediate spre verificarea finală de către guvernul împrumutător, care poate implica ratificarea de către un consiliu de miniştri sau de către parlamentul ţării. Fiind aprobat de ambele părţi, acordul de împrumut este semnat legal de către reprezentanţii lui. După toate acestea, împrumutul sau creditul se declară intrat în vigoare sau pregătit pentru eliberare (transfer), după îndeplinirea condiţiilor relevante. 5. Etapa de implementare şi supraveghere. Implementarea proiectului este responsabilitatea ţării care împrumută, iar Banca este responsabilă de supraveghere. Odată ce împrumutul este aprobat, guvernul ţării care împrumută, prin asistenţa tehnică din partea Băncii, pregăteşte descrierea şi evaluează cererea de procurări de bunuri şi servicii pentru proiect. Banca analizează această activitate pentru a se asigura că regulile pentru procurare au fost îndeplinite. În caz că acestea au fost îndeplinite corect, banii vor fi eliberaţi. Echipa de management financiar a Băncii supraveghează managementul financiar al proiectului, periodic solicitând rapoarte financiare auditare. Banca Mondială finanţează o multitudine de tipuri de proiecte în sectoare diferite, precum agricultură, educaţie, mediu, sănătate, populaţie, energie electrică, telecomunicaţii, transport şi dezvoltare urbană. Proiectele trebuie să fie realizabile din punct de vedere etnic şi financiar. În caz contrar, ele sunt eliminate chiar în faza iniţială de evaluare. Procedurile de selecţie utilizate de Banca Mondială nu sunt neapărat dificile şi îndelungate, iar propunerile înaintate spre dezbatere nu sunt puţine. Două surse utile de informare asupra proiectelor sunt:

Tileagă Cosmin

59

• Serviciul pentru Oportunităţi de Afaceri Internaţionale - un

serviciu asigurat de către Banca Mondială, prin care se oferă informaţii şi noutăţi despre aprovizionare, licitaţii, finanţare şi derularea proiectelor;

• Development Business - o publicaţie bilunară a Departamentului Economic şi Social al Naţiunilor Unite, referitoare la activitatea Băncii Mondiale şi a altor agenţii de dezvoltare regională. Pe lângă informaţiile disponibile din aceste surse, este necesară contactarea Băncii Mondiale pentru a afla despre toate oportunităţiile existente. Poate fi utilă şi contactarea funcţionarilor regionali şi sectoriali din Washington şi stabilirea unor întâlniri periodice cu aceştia, devenind posibilă astfel, monitorizarea evoluţiei tranzacţiilor şi întelegerea sistemului de funcţionare a Băncii Mondiale. Cine poate licita pentru afacerile finanţate de către Banca Mondială? Companii de toate dimensiunile pot licita pentru afaceri finanţate de către Banca Mondială. Nu există nici un sistem de înregistrare pentru producători, furnizori de mărfuri şi contractori, deşi uneori se procedează la o precalificare pentru anumite contracte de lucrări civile. Banca Mondială deţine un sistem de înregistrare computerizată a consultanţilor, numit „Informaţii despre firmele de consultanţă”. În toate situaţiile, solicitantul finanţării este responsabil de întocmirea documentaţiei licitaţiei pe care furnizorii şi contractorii i-o vor solicita după iniţierea proiectului. Sarcina de a respecta etapele procesului urmat de proiecte revine furnizorului / contractorului.

Strategia şi operaţiunile de creditare

ale Grupului Băncii Mondiale Strategia de Asistenţă pentru România (CAS) a fost prezentată Board-ului Băncii Mondiale pe data de 19 iunie 2001. CAS defineşte serviciile de creditare şi de consultanţă ale Băncii,


60

ce se bazează pe priorităţile guvernului de reducere a sărăciei şi de aderare la Uniunea Europeană şi dezvoltă activităţile iniţiate sub egida Cadrului Lărgit de Dezvoltare, pentru care România a fost una din ţările pilot. Aproape jumătate din programul de creditare pentru exerciţiile financiare 2002 - 2004 este reprezentat de împrumuturile de ajustare. Au fost schiţate două scenarii de împrumut distincte. În scenariul pesimist, în care România ar demonstra un mers ezitant al reformei, sprijinul Grupului Băncii Mondiale ar fi redus semnificativ la nivelul de 60 de milioane USD în perioada programului pentru exerciţiile financiare 2002 - 2004, activităţile fiind concentrate pe câteva intervenţii direcţionate către reducerea sărăciei. Totuşi, România a rămas cu succes în cadrul scenariului optimist de creditare, conform căruia Banca a prevăzut angajamente de până la 995 de milioane de dolari pe durata exerciţiilor financiare 2002 - 2004, faţă de 600 de milioane de dolari în perioada exerciţiilor financiare 1998 - 2000. Acest lucru reflectă îndeplinirea obiectivelor scenariului optimist, printre care progresul în stabilirea unui climat macroeconomic care să conducă la scăderea inflaţiei şi la o creştere sustenabilă, precum şi la progresul problemelor structurale cum ar fi privatizarea, iniţierea privatizării şi procesului de restructurare pentru un număr de societăţi mari de stat rămase, încheierea unor acorduri asupra planului şi programului de reducere a arieratelor la energia electrică, acordul asupra metodei şi termenului de privatizare a Băncii Comerciale Române şi a CEC, îmbunătăţirea sectorului financiar, a cadrului legal şi de supraveghere, acordul asupra strategiei anti-corupţie şi aprobarea legislaţiei pentru asistenţă socială24.

24 http://www.fmi.ro/img/File/Anexa%202%20-% 20 Relatia % 20 Romaniei

% 20 cu % 20 Banca %20Mondiala.pdf

Tileagă Cosmin

61

Se mai justifică existenţa Băncii Mondiale în secolul XXI?

Banca Mondială şi-a proclamat de mult visul unei „lumi libere de sărăcie”. Analog Fondul Monetar International, şi-ar dori o „lume liberă de crize financiare” obiectivele cruciale şi provocatoare, dar prea înguste pentru secolul al XXI -lea. Aşa cum mulţi au ajuns să conştientizeze, FMI trebuie să privească mai departe de simpla gestionare a crizelor financiare şi să se preocupe şi de comportamentele economice necooperative, în special în domeniul monetar. Comunitatea internaţională ar avea doar de câştigat dacă FMI devine centru de monitorizare şi dialog permanent între naţiunile unite bogate, cele sărace şi cele emergente. Dar, în acest scop, ţările din ultimele două categorii trebuie să capete un cuvânt mai greu. Din fericire, asemenea teme reformiste se află, în sfârşit, pe agenda discuţiilor. Întâlnirile comune FMI - Banca Mondială au consacrat o creştere a cotelor de votare pentru unele din cele mai subreprezentate economii în plină dezvoltare: China, Mexic, Coreea de Sud, Turcia. O a doua rundă de ajustare va trebui să implice alte economii emergente. La rândul ei, nu atât Banca Mondială, în special, cât întreaga industrie a asistenţei pentru dezvoltare, în general, ar avea nevoie de o repoziţionare în sensul înrădăcinării mai profunde în statele emergente. În ceea ce priveşte guvernanţa globală importantă a acestor ţări, aceasta nu poate fi subestimată - aici trăiesc 44% din persoanele infectate cu HIV/SIDA, aici se generează 47% din emisiile mondiale de dioxid de carbon. Comunitatea internaţională pur şi simplu nu are voie să abandoneze aceste state în asemenea probleme cruciale fără a risca propriul viitor. Combaterea sărăciei este un obiectiv non-negociabil. Dar acesta nu poate fi singurul obiectiv al asistenţei internaţionale sau al Băncii Mondiale. De fapt, un veritabil angajament în reducerea sărăciei chiar presupune o conlucrare cu ţările în cauză. Ele adăpostesc 70% din populaţia ce supravieţuieşte cu mai puţin de doi dolari pe zi, şi care se confruntă cu un şomaj masiv şi o pronunţată nedreptate socială, cu


62

lipsa de infrastructură, decalaje şi o întreagă listă de alte provocări. Împrumuturile acordate de către Banca Mondială au scăzut sub nivelul mediu de la mijlocul deceniului nouă, volumul lor creşte din nou şi reflectă expansiunea băncilor regionale multilaterale, dar şi reorientarea către proiecte de infrastructură cu finanţare publică.

Relaţiile României cu Banca Mondială Grupul Băncii Mondiale cuprinde Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (BIRD) şi Asociaţia Internaţională pentru Dezvoltare (AID). Acestora li se adaugă încă trei organisme afiliate: Cooperaţia Financiară Internaţională (CFI), Centrul Internaţional de Reglementare a Conflictelor din Domeniul Investiţiilor (CIRCDI) şi Agenţia pentru Garantarea Multilaterală a Investiţiilor (MIGA), care, din punct de vedere legal şi financiar, sunt entităţi separate. România a aderat la Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare în 1972, fiind, ca şi în cazul aderării la FMI, singura ţară din blocul răsăritean exceptând Iugoslavia, care a întreprins la acea dată un asemenea pas. În conformitate cu statutul BIRD, orice stat care devine membru al acestui organism financiar internaţional şi subscrie actiuni la capitalul BIRD are obligaţia să verse în contul acesteia 20% din valoarea capitalului subscris, din care 2% în aur sau dolari SUA, la Federal Reserve Bank, New York şi 18% în moneda naţională. Contul pentru cota din capital subscrisă în monedă naţională este deschis la Banca Naţională a României. Cota de subscripţie, plătită în monedă naţională, face obiectul menţinerii valorii. Astfel, ţara noastră efectuează, începând cu anul 1992, operaţiunea de menţinere a valorii cotei României subscrise în monedă naţională. Obiectivul major urmărit în România, prin aderarea sa la BIRD este acela de atragere de resurse financiare necesare procesului general de dezvoltare economică. Condiţiile care ar trebui să fie îndeplinite de România pentru

Tileagă Cosmin

63

a deveni membră BIRD sunt: apartenenţa prealabilă la FMI - această apartenenţă constituie dovada că ţara membră acceptă o anumită disciplină în relaţiile valutar - financiare internaţionale, necesare şi în relaţiile cu BIRD, participarea la capitalul pe acţiuni la BIRD, furnizarea de date şi informaţii. România, ca ţară membră, furnizează Băncii informaţii şi date privind situaţia economică şi financiară a ţării. În general, acestea sunt aceleaşi ca şi cele comunicate la FMI. Ca membru BIRD, România a beneficiat şi beneficiază de o serie de drepturi ce decurg din această calitate. Astfel, ea a contactat de la BIRD împrumuturi pentru dezvoltarea economică în condiţii mult mai avantajoase decât pe piaţa capitalurilor. Calitatea de membră asigură ţării noastre posibilitatea participarii la licitaţiile organizate de BIRD pentru realizarea proiectelor de investiţii finanţate de Bancă. Pentru proiectele de investiţii care urmează să se realizeze în ţara noastră cu împrumuturile BIRD, furnizorii români beneficiază de o marjă de preferinţă de 15% faţă de preţul firmelor străine, mai avantajoase. Se crează, astfel, condiţii propice, pentru promovarea exporturilor româneşti, în special cele de tehnologie, asistenţă tehnică şi know-how. În al treilea rând, ţara noastră obţine asistenţă tehnică pentru lucrările de investiţii ce urmează a se realiza (dacă această asistenţă se consideră utilă). În al patrulea rând, România beneficiază de pregătire superioară, prin institutul propriu al BIRD al unor cadre româneşti. Prin aderarea României la BIRD se face posibilă obţinerea unor informaţii de foarte bună calitate privind economia mondială, comerţul internaţional, ajutorul public, pentru dezvoltare, datoria externă etc., informaţii care contribuie la o mai bună participare a României la diviziunea internaţională a muncii, la promovarea comerţului şi cooperării internaţionale. În ceea ce priveşte relaţiile României cu Grupul Băncii Mondiale, ţara noastră este membră a BIRD (din 1972), CFI (din 1990), AGMI (din 1992), CIRCDI (din 1975). Activitatea Grupului Băncii Mondiale în România a început în anul 1991 şi cuprinde atât programe şi proiecte publice, finanţate de către Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare prin


64

împrumuturi acordate direct statului, prin Ministerul Finanţelor Publice, cât şi proiecte private, fără garanţie de stat, prin sprijinul acordat de către Corporaţia Financiară Internaţională şi Agenţia Multilaterală de Garantare a Investiţiilor. În cadrul Băncii Mondiale, relaţiile cu ţara noastră sunt coordonate de către doamna Orsalia Kalantzopoulos care, începând cu 1 ianuarie 2008, a preluat funcţia de director al Grupului de ţări recent înfiinţat care include Republica Cehă, Estonia, Ungaria, Letonia, Lituania, Polonia, Republica Slovacă, Slovenia, Bulgaria, România şi Croaţia, reunite în cadrul Departamentului pentru Europa Centrală şi Ţările Baltice. Instituţia este reprezentată în România prin intermediul Biroului Băncii Mondiale în România (director de ţară – domnul François Rantrua) şi Biroului Corporaţiei Financiare Internaţionale (director de ţară – doamna Ana-Maria Mihăescu). Banca Mondială a jucat un rol semnificativ în sprijinirea României în perioada de tranziţie de la o economie centralizată către o economie de piaţă funcţională. Între anii 1991 şi 2009, BM a sprijinit 55 de operaţiuni în România, cu o valoare de 6 miliarde de dolari25. La sfârşitul anului 2009, Portofoliul activ al României se află pe poziţia a cincea în cadrul regiunii Europa şi Asia Centrală, după Turcia, Azerbaijan, Kazakhstan şi Ucraina. Calitatea portofoliului Băncii în România s-a îmbunătăţit constant în ultimii câţiva ani. În timp ce indicatorii globali de performanţă sunt pozitivi, câteva probleme comune de punere în aplicare persistă. Acestea includ: ● nevoia de a acorda o atenţie specială dezvoltării capacităţii de monitorizare şi evaluare; ● nevoia de a alinia cerinţele de raportare financiară la cele mai bune practici internaţionale; ● nevoia de a întări procesul de stabilire a priorităţilor bugetare de către Guvern, pentru a asigura alocarea fondurilor din cadrul împrumutului BIRD şi finanţarea echivalentă, pentru a

25 http://web.worldbank.org/WBSITE/EXTERNAL/COUNTRIES

Tileagă Cosmin

65

obţine un impact maxim de dezvoltare de la portofoliul Băncii26. În prezent, portofoliul Băncii în România cuprinde 16 operaţiuni active în valoare de 1,779 miliarde de dolari (în 2007 au fost aprobate proiecte în valoare de 349 mil. USD, iar în 2008 de 138 mil. USD). Principalele programe de investiţii în curs de finanţare sunt: reabilitarea şi modernizarea infrastructurii transporturilor; sprijinirea serviciilor municipale, reforma sistemului judiciar în România, reforma în sectorul sănătăţii, incluziune socială, economia bazată pe cunoaştere, modernizarea sistemelor de cunoaştere şi informare în agricultură (MAKIS), închiderea minelor ineficiente şi refacerea mediului, Programul regional „Comunitatea Energetică a Europei de Sud - Est” (în valoare totală de 1 miliard de USD, incluzând diferite proiecte în derulare în România). Alte proiecte sunt în diferite stadii premergătoare aprobării, în special în domeniile agriculturii şi mediului. La 13 iunie 2006, Consiliul Directorilor Executivi al Băncii Mondiale a discutat Parteneriatul Strategic al Băncii Mondiale pentru România pe perioada 2006-2009. Strategia, elaborată în strânsă colaborare cu Guvernul României, reprezintă un ghid al asistenţei acordată ţării de către Banca Mondială. Strategia de Asistenţă pentru România pentru perioada 2006 – 2009 prevede, în premieră, un „parteneriat strategic de ţară” între Bancă şi Guvernul României, stabilind sprijinul acordat de către Banca Mondială României pentru ca aceasta să îşi atingă obiectivele privind creşterea economică susţinută şi îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă în contextul integrării şi armonizării cu Uniunea Europeană. Strategia a vizat un program de împrumuturi în valoare de 450 - 550 milioane USD pe an, împreună cu activităţi analitice şi servicii de consultanţă semnificative. Analiza şi consultanţa sunt activităţi esenţiale în cadrul contribuţiei Băncii Mondiale la eforturile de dezvoltare a României. Resursele pe care Banca Mondială le are în domeniul dezvoltării, cercetării şi al

26 http://www.fmi.ro/img/File/Anexa%202%20-% 20 Relatia % 20 Romaniei

% 20 cu % 20 Banca % 20 Mondiala. pdf


66

asistenţei tehnice contribuie la identificarea domeniilor prioritare şi la abordarea dificultăţilor din procesul de dezvoltare. Odată cu aderarea la UE, România a devenit un stat donator în contextul asistenţei pentru dezvoltare, iar, în contextul colaborării cu BM, ţara noastră a participat cu suma de 0,8 milioane EUR în cadrul a două fonduri administrate de către IBRD şi având ca scop combaterea HIV, a tuberculozei şi a malariei, precum şi accesul la educaţie în statele puţin dezvoltate. De asemenea, se estimează o creştere a sumelor destinate proiectelor de asistenţă pentru dezvoltare în următorii ani. Strategia Parteneriatului de ţară pentru perioada 2010 - 2013 a fost aprobată în iulie 2009. Ea se bazează pe utilizarea Împrumuturilor pentru Politici de Dezvoltare şi a altor noi instrumente similare de finanţare, însoţite de asistenţă tehnică ca parte componentă a pachetului de finanţare externă FMI/CE/BM, menite să sprijine România ca stat membru UE şi axate pe rezolvarea problemelor crizei economice şi a celor postcriză. Din fondurile de asistenţă pentru dezvoltare gestionate de MAE, România a alocat prin BIRD următoarele contribuţii: 2007 - 300.000 Euro pentru Fondul Global de Luptă împotriva SIDA, Tuberculozei şi Malariei. - 300.000 Euro pentru Fondul Educaţie pentru Toţi. 2008 - 50.000 Euro pentru Fondul Global de Luptă împotriva SIDA, Tuberculozei şi Malariei. - 50.000 Euro pentru Fondul Educaţie pentru Toţi. 2009 - 75.000 Euro pentru Fondul Global de Luptă împotriva SIDA, Tuberculozei şi Malariei27. Directorul Băncii Mondiale pentru România, a arătat că România trebuie să accelereze reforma justiţiei şi administraţiei şi să încheie privatizările majore în conformitate cu standardele UE 27 http://www.mae.ro

Tileagă Cosmin

67

pentru a primi noi fonduri de la instituţia financiară internaţională. Perspective Noul Parteneriat Strategic pentru România (Country Partnership Strategy – CPS) 2009 - 2013 are ca obiective sprijinirea României în vederea depăşirii crizei economice şi financiare şi continuarea programului de reforme în vederea unei creşteri economice sustenabile şi echitabile. Parteneriatul este mai flexibil şi capabil să răspundă mai bine decât precedentul la noile condiţii ale pieţei şi mediului economic, prin stabilirea de obiective clare şi pe bază de rezultate reflectând mai bine priorităţile guvernului. Programul de Împrumuturi pentru Politicile de Dezvoltare (DPL) se concentrează pe managementul financiar al sectorului public, pe sectoarele sociale, precum şi pe sectorul financiar. Seria de trei împrumuturi pentru politicile de dezvoltare (DPL-uri) vor însuma un miliard de euro cu scopul de a sprijini guvernele în atingerea obiectivelor de convergenţă cu UE. Urmare a dezvoltării economice se preconizează că, în viitorul apropiat (după 2010), România va trece la o nouă etapă a colaborării sale cu BM, moment din care ţara noastră nu va mai putea implementa proiecte ale instituţiei pe teritoriul său, urmând să rămână în continuare membru în calitate de stat donator. Ulterior, România va rămâne membru cu drepturi depline în cadrul Grupului Băncii Mondiale, dar va dobândi un nou statut în cadrul comunităţii financiare internaţionale, compatibil cu statutul de membru UE şi de donator în cadrul politicii internaţionale de cooperare pentru dezvoltare. Banca va continua să ofere asistenţă tehnică şi analize macroeconomice contra cost. Cum lucrează Banca Mondială? 1. În calitate de bancher. Principala direcţie de afaceri a Băncii Mondiale este de a acorda împrumuturi pentru proiecte de dezvoltare. Pe parcursul anilor, Banca Mondială a dezvoltat o varietate de instrumente de creditare pentru a face faţă cerinţelor celor care împrumută. BIRD şi AID sunt cele două instrumente


68

principale de creditare ale Băncii Mondiale. 2. În calitate de agent de bursă. Alte surse ale fondurilor de dezvoltare includ împrumuturi şi granturi de la ţările mai bogate prin acorduri bilaterale (un acord de împrumut între două ţări), de la organizaţii internaţionale sau grupuri de ţări prin acorduri multilaterale (un acord între mai multe ţări), de la agenţii de creditare a exportului şi de la afaceri private. 3. În calitate de donator. Banca Mondială, cu toate că este în primul rând o instituţie de împrumut, monitorizează şi un şir de fonduri pentru granturi. Spre exemplu, Fondul pentru granturi de dezvoltare finanţează proiectele pilot care testează abordări şi tehnologii inovatoare pentru probleme de dezvoltare. Granturile Băncii Mondiale au sprijinit proiecte în domeniul dezvoltării rurale, asistenţei medicale, educaţiei, politicilor economice, protecţiei mediului ambiant şi dezvoltării sectorului privat. 4. În calitate de consultant. Consultaţiile Băncii Mondiale se bazează pe ani de experienţă, analiză şi cercetare în domeniul dezvoltării. Banca Mondială este de fapt una dintre cele mai mari centre de cercetare din lume în domeniul dezvoltării economiei, studiului sărăciei, comerţului, globalizării şi mediului ambiant. În plus, fiecare proiect are o etapă de cercetare la care echipa Băncii Mondiale şi partenerii ei examinează multiplii factori importanţi pentru economia ţării şi bunăstarea socială. Aceşti factori variază de la pronosticurile economiei şi comerţului la nivelurile sărăciei, plus funcţionalitatea reţelelor de siguranţă. Banca Mondială are, de asemenea, departamente specializate care oferă consultaţii în domeniul asistenţei sociale, educaţiei, alimentaţiei, serviciilor financiare, justiţiei, dreptului şi mediului înconjurător. 5. În calitate de resursă de cunoştinţe. Odată cu scopul Băncii Mondiale de a ajuta ţările să se ajute pe sine însăşi, Institutul Băncii Mondiale este principalul centru de instruire al Băncii Mondiale, oferind programe de instruire şi informare, deseori în colaborare cu instituţiile locale de cercetare şi instruire pentru a îmbunătăţi abilităţile de dezvoltare ale membrilor săi. Institutul Băncii Mondiale dezvoltă şi menţine, de asemenea, baze de date şi reţele pentru distribuirea de cunoştinţe privind dezvoltarea

Tileagă Cosmin

69

internaţională.28

Concluzii

Scopul înfiinţării unor instituţii financiar - monetare internaţionale a fost acela de a asigura cadrul adecvat pentru cooperare şi ajutor reciproc în diferite domenii, între ţările membre. Credinţa care a condus la apariţia acestor instituţii a fost aceea că pacea mondială poate fi asigurată numai prin prosperitate economică în toate ţările. Instituţiile financiare internaţionale şi-au dovedit raţiunea de a exista. Acestea s-au dovedit capabile de acţiuni decisive în situaţia unor evenimente neaşteptate sau crize. Rolul Băncii Mondiale depăşeşte cu mult pe acela al unei simple bănci, printre obiectivele ei figurând promovarea dezvoltării sectorului privat, dezvoltarea şi organizarea cooperării monetar – financiare a statelor, asigurarea de asistenţă şi sprijin financiar pentru dezvoltarea schimburilor, menţinerea stabilităţii şi echilibrului pe plan valutar, susţinerea financiară a creşterii economice în ţările membre şi cu deosebire în cele mai puţin dezvoltate29. Prin rolul acestor organisme: de sprijinire şi realizare a unei creşteri economice, de reducere a gradului de sărăcie, de protejare a mediului înconjurător şi de promovare a dezvoltării sectorului privat are loc perfecţionarea şi dezvoltarea întregului sistem monetar şi financiar internaţional. Importanţa acestora pare să se întărească în viitor, accentul căzând pe transparenţă şi eficacitate. În eforturile ei de a sprijini democraţia şi buna guvernare, Banca Mondială trebuie să insiste asupra celor mai înalte standarde procedurale. Banca Mondială colectează şi distribuie o gamă largă de date privind măsurile sociale şi economice în vederea dezvoltării.

28 http://web.worldbank.org/wbsite/external/countries 29 Cajal, A., Relaţii monetare şi financiare internaţionale, Editura Bucura

Nouă, Bucureşti, 1997


70

Convergenţa este un obiectiv în curs de realizare, dar reduce minim costurile globale pe care le presupune, necesită o reaşezare a instituţiilor de la Bretton Woods pentru a face faţă provocărilor cu care se confruntă economiile emergente. Banca Mondială trebuie să îşi arate deschiderea faţă de investirea locală, dacă doreşte să fie acceptată de ţările dezvoltate şi să ramână relevantă pentru ele.

Tileagă Cosmin

71

Banca Europeană pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (BERD)

European Bank for Reconstruction and Development (EBRD)

Înfiinţată în 1991, Banca Europeană de Reconstrucţie şi Dezvoltare foloseşte investiţiile pentru a susţine dezvoltarea economiei de piaţă şi a democraţiei în 29 de ţări, din Europa Centrală până în Asia Centrală. BERD este deţinută de 61 de ţări şi de două instituţii interguvernamentale. Cu toate că acţionarii săi aparţin sectorului de stat, BERD investeşte mai ales în sectorul privat, de regulă cu alţi parteneri comerciali, fiind singurul mare investitor din centrul şi estul Europei; promovează tranziţia către o piaţă economică deschisă şi democratică în 29 de ţări din Caucaz, Asia Centrală, Europa de Est, Rusia, Ucraina şi ţările balcanice de vest. BERD oferă finanţări de proiecte pentru bănci, întreprinderi industriale şi comerciale, adresându-se atât noilor iniţiative, cât şi companiilor deja existente. De asemenea, colaborează şi cu societăţi din sectorul public pentru a sprijini privatizarea acestora, restructurarea întreprinderilor de stat şi îmbunătăţirea serviciilor municipale sau comunale. De asemenea, aceasta mobilizează semnificativ investiţiile străine directe în ţara în care se realizează o operaţie. BERD deţine o reţea de clienţi după cum urmează: acţionariate în peste 60 de bănci, relaţii în derulare cu 300 instituţii financiare şi cu mai mult de 1000 de clienţi din toate sectoarele. Încă din 1991, BERD a investit peste 41,7 miliarde euro în mai mult de 2500 proiecte. Mandatul BERD stipulează că aceasta trebuie să colaboreze numai cu ţări care respectă principiile democratice. Acordul de înfiinţare a BERD impune promovarea dezvoltării durabile şi ecologice ca parte integrantă a tuturor activităţilor sale.


72

Condiţii de acordare a finanţării BERD Finanţările BERD pentru proiecte aparţinând sectorului privat fluctuează între 5 milioane € şi 250 milioane €, sub formă de împrumuturi sau participaţii la capitalul social. Cifra medie a investiţiilor BERD este de 25 milioane €. Proiectele de proporţii mai mici pot fi finanţate prin intermediari financiari sau prin programe speciale care se adresează investiţiilor de dimensiuni reduse în ţările mai puţin dezvoltate. Pentru a fi admisibil pentru o finanţare, proiectul trebuie să satisfacă următoarele condiţii:

1. să fie situat într-una din ţările în care BERD operează; 2. să aibă bune perspective comerciale; 3. să aibă un aport de capital în numerar sau în natură din

partea sponsorului proiectului; 4. să fie util pentru economia locală şi pentru dezvoltarea

sectorului privat; 5. să satisfacă criteriile financiare şi ecologice existente.

BERD adaptează fiecare proiect în funcţie de nevoile clienţilor şi de situaţia specifică a ţării, regiunii şi sectorului în cauză. De regulă, BERD finanţează maxim 35 la sută din costul total al unui proiect care pleacă de la zero sau 35 la sută din capitalizarea pe termen lung a societăţii responsabile de realizarea proiectului. Sponsorii trebuie să contribuie cu un aport de capital semnificativ, cel puţin egal cu investiţia BERD. Este de asemenea necesară asigurarea unor surse suplimentare de finanţare, din partea sponsorilor, a altor co-finanţatori sau obţinute prin intermediul programului de împrumut sindicalizat oferit de BERD. Proiectele BERD sunt evaluate în funcţie de două întrebări: „Cât de bine îşi îndeplinesc obiectivele?” şi „Cât de mult contribuie la procesul de tranziţie?”. Acestea sunt evaluate de către Departamentul de Evaluare a Băncii – Bank’s Evaluation Department (EvD) – independent de operaţiile băncii BERD. Din toate proiectele BERD evaluate până în 2008, 79% au fost

Tileagă Cosmin

73

catalogate „Excelent - Satisfăcător” în raport cu impactul de tranziţie. Banca Europeană de Reconstrucţie şi Dezvoltare urmăreşte şi contribuie la stabilirea unei culturi sănătoase şi sigure. Tocmai de aceea, totalitatea locurilor de muncă trebuie să fie aşa construite încât să asigure siguranţă, astfel că BERD analizează cu atenţie aceste aspecte în proiectele propuse. Când BERD deţine toate informaţiile necesare, o afacere în mod normal durează de la 3 la 6 luni de zile, de la contactul iniţial între părţile contractante, până la semnare. În unele cazuri însă, timpul de negociere poate fi mai scurt. Ciclul total al proiectului se poate întinde între 1 an de zile referitor la obţinerea de capital sau proiecte de finanţare, şi 15 ani de zile pentru proiecte de infrastructură pe termen lung. Ciclurile proiectelor BERD constau în următoarele stagii: ● Verificarea conceptului – Comitetul BERD de operaţiuni (OpsCom) aprobă conceptul proiectului incluzând structura financiară şi obligaţiile suportate. La această etapă, clientul semnează o scrisoare de mandat ce rezumă planul proiectului. ● Verificarea finală – O dată ce afacerea, inclusiv un act semnat în care se stipulează data limită, iar toate negocieriile şi investigaţiile au avut loc, proiectul primeşte o ultimă verificare de către OpsCom. ● Board Review – Preşedintele BERD şi echipa de operatori prezintă proiectul în faţa Consiliului de directori în vederea aprobării. ● Semnarea – Clientul şi BERD semnează pentru înţelegerea făcută, aceasta devenind legală. ● Plăţile – O dată ce condiţiile de rambursare sunt stabilite şi condiţiile băncii sunt luate în considerare, fondurile sunt transferate din contul băncii în contul clientului. ● Rambursarea – Clientul plăteşte împrumutul către BERD după un calendar stabilit. ● Vânzare de echitate – Banca vinde investiţiile sale de capital pe o bază non-recurs.


74

● Scadenţa finală – Suma creditului final este datorată pentru rambursarea la bancă. ● Încheiere – Împrumutul a fost rambursat integral.

Sectoare sprijinite

Finanţările BERD acoperă marea majoritate a sectoarelor economice. În acest sens se poate da câteva exemple: ● întreprinderile agricole. BERD este singurul mare investitor din regiune în sectorul agribusiness. Implicarea sa se întinde asupra întregului lanţ agricol – agricultură şi creşterea animalelor, procesare, comerţ, ambalaj, distribuţie şi retail. Încă din 1991, Banca a investit mai mult de 50 miliarde euro în mai mult de 340 proiecte din sectorul acesta pe întregul CEE şi CIS. Proiectele semnate s-au răspândit pe teritoriul a 18 ţări în 2008. ● energie şi eficientizare energetică. BERD se află în procesul de a ajuta ţările din centrul Europei până în centrul Asiei în aprovizionarea pe termen lung cu energie. Ea finanţează utilizarea eficientă de energie care va reduce din cerere şi din importuri, va reduce poluarea şi va atenua efectele schimbării climatice. În contextul energiei, ea promovează reducerea carbonului, transmisii eficiente, distribuţiei conform infrastructurii existente si reînnoirea surselor de energie. ● instituţiile financiare. Suportul venit către sectorul financiar este una din „activităţile miez” ale BERD. În 2008, Banca a semnat 153 proiecte în sectorul financiar în valoare de 1,9 miliarde euro. ● sectorul de producţie. BERD alocă fonduri unor segmente cruciale în cadrul producţiei de bunuri - de la farmaceutice şi hârtie, la maşini şi ţevi din oţel. În anul 2008 s-au investit 358 miloane euro în acest sector. ● infrastructurile municipale sau comunale şi infrastructurile de mediu. BERD cooperează cu parteneri pentru a realiza infrastructura municipală şi infrastructurile de mediu. În 2008, BERD a investitit în 17 noi proiecte MEI (Municipal and Environmental Infrastructure) în valoare de 279 milioane euro,

Tileagă Cosmin

75

proiecte derulate în 7 ţări. ● resursele naturale. BERD sprijină o abordare preventivă privind administrarea şi utilizarea durabilă a resurselor naturale de bio-diversitate (cum ar fi fauna, resursele piscicole şi produsele silvice) şi va asigura ca operaţiunile sale să includă măsuri de păstrare şi, acolo unde este posibil, dezvoltare a habitatelor naturale şi bio-diversităţii pe care le sprijină.30 BERD va acorda o importanţă deosebită promovării eficienţei utilizării energiei şi resurselor, reducerii deşeurilor, utilizării resurselor regenerabile şi recuperării resurselor, reciclării şi utilizării unei producţii mai curate în proiectele pe care le finanţează. ● turismul. BERD joacă un rol important în atragerea investiţiilor străine către pieţele străine şi pieţele de turism din ţările în care operează. ● telecomunicaţiile, tehnologia informaţiei şi mass-media. Investind în tehnologia informaţiei şi a telecomunicaţiilor, BERD încurajează sporirea inovaţiei şi a concurenţei, fapt ce duce la diversificarea economiei. În 2008, s-au investit 235 milioane euro în comunicaţii, media şi proiecte tehnologice. ● transportul. În ceea ce priveşte transportul, se doreşte formarea unui sistem de transport eficient, crucial pentru dezvoltarea unei economii. De aceea, BERD susţine dezvoltarea a 6 linii de transport: aviaţie, porturi, linii ferate, drumuri, îmbarcare, logistică. ● comerţul. BERD a fost prima care a stabilit un program ce facilitează comerţul între ţările din S-E Europei, Asia Centrală, Rusia, Ucraina. BERD Trade Facilitation Programme (TFP) contribuie la stimularea importului şi comerţului. De asemenea, aprovizionează împrumuturile pe termen scurt ale unor bănci sau ale unor companii pentru desfăşurarea continuă a activităţilor exportatorilor, importatorilor şi distribuitorilor. Trebuie menţionat faptul că BERD promovează egalitatea între sexe. Caută să încurajeze femeile către investiţii şi fonduri,

30 http://www.ebrd.com/about/policies/enviro/policy/romania.pdf


76

de aceea, în 2008 împrumuturile acordate femeilor constituie aproape 40% din total.

Organizare Principalul său organism de conducere este Consiliul guvernatorilor, format dintr-un reprezentant – de regulă ministrul de finanţe – pentru fiecare stat membru. Consiliul guvernatorilor deleagă majoritatea atribuţiilor de conducere Consiliului directorilor, care stabileşte orientarea strategică a BERD. Consiliul guvernatorilor alege un preşedinte al băncii, care este reprezentatul legal al acesteia. Preşedintele Băncii Europene pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare este Thomas Mirow, numit în această funcţie pe 3 iulie 2008. Preşedinţi ai BERD:

• aprilie 1991 – iunie 1993: Jacques Attali • septembrie 1993 – ianuarie 1998: Jacques de Larosiére • septembrie 1998 – aprilie 2000: Horst Kohler • iulie 2000 - iulie 2008: Jean Lemierre • iulie 2008 – prezent: Thomas Mirow

BERD – prezentare generală

Banca Europeană pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (BERD) a fost înfiinţată în 1991, după prăbuşirea comunismului în Europa, în scopul consolidării economiilor de piaţă şi a democraţiilor în 29 de ţări din Europa Centrală până în Asia Centrală. Banca este deţinută de 61 de ţări şi două instituţii interguvernamentale (Comunitatea Europeană şi Banca Europeană de Investiţii). Aceasta are sediul în Marea Britanie, respectiv în Londra, şi utilizează patru limbi oficiale: engleza, rusa, germana şi franceza. Scopul instituţiei este de a asista statele din Europa Centrală şi Asia Centrală în dezvoltarea economiei de piaţă. De asemenea,

Tileagă Cosmin

77

mandatul atribuit BERD la înfiinţare stipulează faptul că instituţia va colabora doar cu statele care adoptă principii de guvernare democratice. Ţările de operare ale BERD sunt: Albania, Armenia, Azerbaijan, Belarus, Bosnia şi Herţegovina, Bulgaria, Croaţia, FYR-Macedonia, Estonia, Georgia, Ungaria, Kazakhstan, Republica Kyrgză, Letonia, Lituania, Moldova, Mongolia, Polonia, România, Federaţia Rusă, Serbia şi Muntenegru, Slovacia, Slovenia, Tajikistan, Turkmenistan, Ucraina, Ungaria, Uzbekistan. (Tabelul.1)

Capital

BERD are un capital subscris de 20 mld. euro, cele mai semnificative contribuţii aparţinând SUA – 2 mld. euro, Franţa, Germania, Italia, Japonia, Marea Britanie – câte 1.7 mld. euro, Federaţia Rusă – 800 mil. euro, Comunitatea Europeană şi Banca Europeană de Investiţii - 600 mil. euro, etc. Din 1991, 2 miliarde euro au provenit din donaţii guvernamentale, agenţii şi entităţi sectoriale private. EU este cel mai mare donator BERD – procurând fonduri de aproape 800 milioane euro pentru a susţine proiectele BERD. Instituţii din sectorul public cooperează cu BERD - sub formă de împrumuturi, sub formă de sume mici provenite din subvenţii şi alte tipuri de „participări”- pentru a obţine cofinanţări pentru investiţii în proiecte, iar multiplul donator ETC (Early Transition Countries Fund) coordonează fondurile donatoare din băncile ţărilor cele mai sărace. Există două bănci complementare de care este nevoie mai mult ca niciodată în climatul financiar actual – Turn Around Management (TAM) şi Bussiness Advisory Services (BAS). Le numim complementare întrucât amândouă pregătesc drumul către proiectele finanţate de Bancă. Soliditatea financiară a Băncii este demonstrată şi de calificativul acordat de principalele agenţii internaţionale de rating: AAA de la Standard & Poor’s şi AAA de la Moody's.


78

BERD este cel mai mare investitor instituţional în regiune şi mobilizează investiţii străine directe semnificative, pe lângă propriile finanţări. În 2006, BERD şi-a asumat angajamente financiare în ţările central şi est-europene totalizând 550 milioane EUR, în descreştere faţă de 700 milioane EUR în anul 2005 şi 1.600 milioane în 2004. Deşi acţionarii BERD sunt din sectorul public, Banca investeşte în principal în întreprinderi private (minim 60% din valoarea operaţiunilor dintr-un anumit stat), de obicei împreună cu parteneri comerciali. BERD are atributele unei bănci care facilitează restructurarea, inclusiv financiară, premergătoare privatizării unor mari unităţi din ţările în tranziţie. Pentru împrumuturile adresate sectorului de stat utilizează garanţii guvernamentale, iar dobânda este la nivelul pieţei. 30% din resursele BERD sunt adresate dezvoltării sectorului financiar şi a celui nebancar, precum şi îmbunătăţirii serviciilor municipale. În ceea ce privesc proiectele mai mici, acestea sunt finanţate atât direct de către BERD, cât şi prin intermediul unor instituţii financiare. Sprijinind băncile comerciale locale, băncile pentru micro-întreprinderi, fondurile de participare la capitalul social şi societăţile de leasing, BERD a contribuit la finanţarea a peste 1 milion de proiecte mici. Acest accent pus asupra micilor afaceri se datorează faptului că ele constituie motorul creşterii tranziţiei între ţări – creare de locuri de muncă, reducerea sărăciei, dezvoltarea economiei şi stabilitatea politică. Un alt aspect important al Băncii Europene de Reconstrucţie şi Dezvoltare reprezintă acordarea de împrumuturi şi participare la capitalul social, garanţii, facilităţi pentru societăţile de leasing. De asemenea, Banca oferă posibilitatea de dezvoltare profesională prin programe de instruire. Ca răspuns la criza financiară globală, BERD a investit până la 8 miliarde de euro în 2009, o sumă cu 52% mai mare faţă de anul 2008.

Tileagă Cosmin

79

Relaţia România – BERD România este membră a BERD din 1991. Guvernatorul României la BERD este ministrul Finanţelor Publice, iar guvernator supleant la BERD este Guvernatorul BNR. România face parte din Constituenta condusă de Ucraina, din care mai fac parte şi Republica Moldova, Georgia şi Armenia. Banca Europeană pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare a investit, în 2007, 350 milioane euro în proiecte derulate în România, cu 50% mai mult decât în 2006. În 2008, BERD a investit în România 318 milioane euro in 25 de proiecte, inclusiv ca împrumuturi către instituţii financiare: pentru sprijinirea IMM-urilor, pentru dezvoltarea eficienţei energetice, pentru Facilitatea pentru Sprijinire a Competitivităţii IMM-urilor şi pentru întreprinderile micro si mici, inclusiv producătorii agricoli din zonele rurale. În cursul anului 2009, BERD a investit 700 milioane euro în România după cum urmează: 100 milioane euro către BCR Erste pentru sprijinirea IMM-urilor, 430 milioane euro pentru trei proiecte din sectorul energetic - două împrumuturi acordate Petrom (un împrumut de 150 milioane euro pentru creşterea performanţei de mediu, parte a unui împrumut sindicalizat în valoare de 300 milioane euro şi un împrumut de 200 milioane euro pentru construirea unei centrale independente de 860 MW de tip turbină cu gaz cu ciclu combinat) şi un împrumut de 80 milioane euro către Turceni pentru modernizarea si reabilitarea uneia dintre unităţile sale (ca parte a unui împrumut sindicalizat de 150 milioane euro). BERD reprezintă un catalizator major pentru investiţii în România, cu un portofoliu cumulat, până în septembrie 2009, în valoare de peste 4,4 miliarde euro (261 de proiecte semnate cu România începând cu 1991). 74% din totalul investiţiilor au fost angajate în sectorul privat. Pe lângă propria sa investiţie, BERD a ajutat la mobilizarea altor 7,9 miliarde euro, reprezentând co-investiţii în perioada 1991- 2009. În 2009, Banca a jucat un rol important in sprijinirea


80

pachetului financiar de 19,95 miliarde euro acordat de către FMI / EU. În cadrul acestui pachet, BERD a acceptat să mărească până la 1 miliard euro volumul investiţiilor proprii în România pentru 2009 şi 2010. Prin aceste investiţii şi implicarea directă a reprezentanţilor băncii în Consiliile de Administraţie ale unui număr mare de companii în care a investit, BERD a reuşit să îmbunătăţească practicile de conducere corporativă şi să extindă dialogul politic. Portofoliul Băncii s-a extins rapid în arii precum privatizarea la scară largă cu investitori strategici, investiţii de tip greenfield în sectorul privat, dezvoltarea sectorului financiar şi a infrastructurii în domeniile energetic, transporturi, comunicaţii şi a infrastructurii municipale. Banca susţine activ dezvoltarea sectorului financiar non-bancar prin promovarea investiţiilor în societăţi de leasing şi asigurare, precum şi în fonduri de capital, pensii şi ipoteci. Strategia de ţară pentru România, aferentă perioadei 2008 - 2009, document aflat în derulare începând cu luna aprilie 2008, are în vedere investiţii în concordanţă cu priorităţile şi nevoile de perspectivă ale economiei româneşti. Astfel, se preconizează alocarea a aproximativ 40% din fonduri pentru investiţiile în sectorul privat autohton, 35% pentru sectorul financiar, urmând ca restul să fie direcţionate către sectorul energetic. Strategia propusă se axează pe următoarele direcţii prioritare: Sectorul privat – susţinerea întreprinderilor private autohtone, cu accent pe întărirea competitivităţii şi pe sprijinirea accesului acestora pe pieţe externe, mai ales cele din regiune; Sectorul energetic – continuarea investiţiilor în companii publice şi private al căror obiect de activitate este producerea, transportul şi distribuţia de energie, cu accentul pe reabilitarea centralelor electrice. De asemenea, activitatea băncii va urmări implementarea reformelor instituţionale şi ale reglementărilor în domeniu; Infrastructură – dezvoltarea infrastructurii naţionale (cu accent deosebit pe infrastructura de transport) în vederea asigurării creşterii cooperării regionale şi a comerţului pentru a putea beneficia la maxim de avantajele pieţei unice europene. De

Tileagă Cosmin

81

asemenea, banca va continua implicarea în proiectele de infrastructură municipală pentru asigurarea cofinanţării alături de fondurile structurale disponibile din partea UE; Sectorul financiar – sprijinirea financiară a băncilor străine şi locale, în special pentru susţinerea economiei reale prin asigurarea de linii de creditare destinate IMM-urilor. Noi produse ce vizează introducerea eficienţei energetice vor fi de asemenea sprijinite. Sectorul agricol – consolidarea şi dezvoltarea concurenţei în acest sector şi punerea unui accent deosebit pe procesarea alimentelor, logistică şi desfacerea cu amănuntul în scopul stimulării cererii de produse autohtone; Sectorul întreprinderilor private – sprijinirea sectorului privat (întreprinderilor mici şi mijlocii şi celor mai importante companii locale, în special în industrie şi agricultură) atât direct, cât şi prin intermediul băncilor, pentru a le ajuta să se dezvolte şi să devină mai competitive. Banca va oferi produse de finanţare cu grad ridicat de risc (cum ar fi participare la capital, cvasi-capital şi împrumuturi structurate) sporind eforturile de a acorda împrumuturi în monedă locală; Pentru realizarea acestor obiective, BERD va contribui şi la întărirea capacităţii administrative a autorităţilor locale şi a administraţiei publice de a absorbi atât fondurile de preaderare, cât şi pe cele ulterioare aderării; O dată cu aderarea României la Uniunea Europeană, finanţarea BERD urmează, treptat, să scadă, având în vedere accesul la fondurile comunitare. România nu mai este un stat dependent de BERD din punct de vedere al asistenţei financiare, ci, ca toate ţările proaspăt intrate în UE, are o relaţie de parteneriat strategic cu instituţia, în perspectiva momentului în care ţara noastră nu va mai implementa proiecte cu asistenţă BERD pe teritoriul său, continuând să fie însă donator şi acţionar al instituţiei, moment ulterior anului 2010. La momentul actual, operaţiunile BERD se desfăşoară numai în sectorul privat. Preşedintele Băncii Europene pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare, Thomas Mirow, a efectuat o vizită în România în perioada 18-19 martie 2009 pentru a evalua „în mod special”


82

angajamentul luat de instituţie „în această perioadă de volatilitate economică globală”, se precizează într-un comunicat de presă al BERD. În cadrul vizitei la Bucureşti, oficialul a avut întrevederi cu reprezentanţii guvernului şi cu oamenii de afaceri. Potrivit documentului, în anul 2009 BERD s-a pregătit pentru „o creştere substanţială” a investiţiilor în România, după ce, în 2008, suma a depăşit 300 de milioane de euro. Până în prezent, banca a investit mai mult de 3,8 miliarde de euro în România în 267 de proiecte şi a ajutat ţara noastră să obţină 7,2 miliarde din surse externe. BERD a anunţat că va investi până la 250 milioane de euro în actualii săi clienţi corporate de talie medie, pentru a ajuta aceste companii să facă faţă crizei economice globale. Banca a anunţat că a pus deoparte suma de 250 milioane euro în „Mid-Sized Corporate Support Facility”, care va investi până la 20 milioane de euro în cei aproximativ 25 de clienţi corporate pe care îi are BERD. Instituţia multilaterală a subliniat că în cele 30 de economii din Europa de Est si fosta URSS în care investeşte, companiile sănătoase suferă de pe urma încetinirii economiei, confruntându-se cu o scădere a vânzărilor, întârzieri la plată şi restrângerea accesului la credit. Noua facilitate pentru companiile medii face parte din răspunsul BERD la criza economică mondială, răspuns care include majorarea cu o treime a investiţiilor, până la 8 miliarde euro. În acest context dificil, banca sprijină activităţile instituţiilor şi companiilor viabile. Pentru menţinerea fluxurilor comerciale, banca dublează fondurile puse la dispoziţia Programului de Facilitare a Comerţului, până la 1,5 miliarde euro.

Câteva proiecte BERD

1. Împrumuturi destinate IMM-urilor. BERD şi BCR au semnat un acord de împrumut de 100 milioane euro, care va fi direcţionat către întreprinderi mici şi mijlocii, contribuind astfel la sprijinirea economiei reale. Împrumutul acordat BCR succede

Tileagă Cosmin

83

unui împrumut similar dedicat de asemenea susţinerii sectorului IMM-urilor din România, care a fost acordat Băncii Transilvania în decembrie 2008. Linia de credit BERD este destinată finanţării companiilor care au maxim 249 de salariaţi, o cifră de afaceri de până la 50 milioane euro şi un bilanţ contabil de maxim 43 milioane euro. Sub-împrumuturile individuale acordate companiilor în cadrul acestei linii de credit nu vor fi mai mari de 1,5 milioane euro. BERD îşi va intensifica sprijinul acordat companiilor din sectoarele productive ale economiei şi IMM-urilor, a căror dezvoltare este foarte importantă în contextul actual. 2. Sprijin pentru Petrom. În martie 2009, Banca a acordat companiei Petrom un împrumut sindicalizat de 300 milioane euro pentru investiţii în infrastructura de mediu, inclusiv pentru eliminarea poluării, înlocuirea conductelor vechi şi introducerea unor măsuri de eficienţă energetică, precum şi pentru protecţia sănătăţii şi securitatea muncii. Din această sumă, 150 milioane euro au fost oferite de BERD, restul de 150 milioane euro fiind sindicalizate de la bănci comerciale. Un alt împrumut de 200 milioane euro a fost acordat companiei Petrom pentru finanţarea construirii unei noi centrale de 860 MW de tip turbină cu gaz cu ciclu combinat. Este de aşteptat ca această investiţie să încurajeze şi alte investiţii private şi, în acelaşi timp, să contribuie la stabilizarea sectorului de producere a energiei electrice din România. 3. BERD realizează prima investiţie într-o societate comercială cu capital românesc. Banca Europeană pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare participă cu 6 milioane euro la capitalul societăţii comerciale Pehart Tec, unul dintre cei mai mari producători români de hârtie Tissue. Investiţia va duce la creşterea competitivităţii şi cotei de piaţă a companiei şi va ajuta totodată compania să-şi mărească producţia de hârtie Tissue şi de produse derivate, oferind astfel alternative de foarte bună calitate la produsele mai scumpe din import şi contribuind la dezvoltarea capacităţii de export în regiune. Societatea comercială va folosi aceste fonduri pentru a-şi mări oportunităţile de export în regiune,


84

volumele de producţie şi pentru a introduce o nouă gamă de produse. 4. EDPR Wind Projects Romania - 2010. Pentru 2010, BERD ia în considerare posibilitatea finanţării unui proiect ce implică construcţia a două parcuri eoliene. Locaţia e în Dobrogea, cam la 100 de km de Portul Constanţa. Proiectul se află în stadiu de dezvoltare destul de avansată, şi s-au obţinut toate actele necesare legalizării în vederea Protecţiei Mediului. Proiectul este controlat si dezvoltat de către EDP Renovaveis prin Renovatio Power SRL şi Cernavodă Power SRL. EDPR este una dintre cele mai mari companii de energie eoliană, respectiv pe locul 3 în lume. EDPR activează în Portugalia, Spania, Franta, Belgia, Polonia, Italia, Marea Britanie, Brazilia şi România, 43% din capacitatea instalată a EDPR se află în SUA. 5. Sodă Caustică - 2010. BERD mai finanţează un proiect ce se regăseşte în oraşul Povlar în nordul Kazaksthan-ului. Noua construcţie va fi amplasată pe spaţiul unei foste fabrici de produse chimice, la care s-a renunţat si nu mai este operaţională. Noua fabrică se va folosi de tehnologii moderne şi va avea o capacitate de producţie de circa 10.000 de tone de clor pe an şi 27.000 de tone de sodă caustică pe an plus producţia altor produse relaţionate. Proiectul este unul de importanţă majoră pentru Kazahsthan şi va ajuta la reînvierea industriei chimice. Totodata, în momentul în care fabrica este complet operaţională, importul de chimice va scădea drastic. 6. Program de reciclare a deşeurilor Rijeka Regional. BERD ia în vedere acordarea unui împrumut de până la 10 milioane de euro către EKOPLUS, compania de gestionare a deşeurilor, pentru a finanţa dezvoltarea oraşului Rijeka în conformitate cu standardele naţionale si europene. EKOPLUS este deţinut în majoritate de către judeţul Primorskogoranska şi alt municipiu din Rijeka. RWMC va include construirea unui tratament mecano-biologic (MBT) al instalaţiei şi un depozit de deşeuri nou. MBT va recicla deşeurile în scopul producţiei de biogaz care urmează a

Tileagă Cosmin

85

fi folosită la producerea de energie electrică. În prezent, depozitele de deşeuri vechi vor fi închise, iar în a 2-a fază a programului, staţiile de transfer vor fi construite în locul lor. BERD este cel mai mare investitor instituţional din România, cu un total de 3,8 miliarde de euro, în 249 de proiecte. În colaborare cu numeroşii săi parteneri, banca a mobilizat peste 7,2 miliarde de euro pentru proiectele realizate în România.

Tabelul nr. 1 Ţările aparţinătoare structurii BERD şi capitalul subscris de fiecare ţară

Membru Data integrării

Capital subscr.

EUR million Membru Data

integrării

Capital subscr.

EUR million Albania 18 Dec 1991 20.00 Liechtenstein 29 Mai 1990 4.00 Armenia 7 Dec 1992 10.00 Lituania 5 Mar 1992 20.00 Australia 29 Mai 1990 200.00 Luxembourg 29 Mai 1990 40.00 Austria 29 Mai 1990 456.00 Macedonia 21 Apr 1993 13.82 Azerbaijan 25 Sep 1992 20.00 Malta 29 Mai 1990 2.00 Belarus 10 Jun 1992 40.00 Mexic 29 Mai 1990 30.00 Belgia 29 Mai 1990 456.00 Moldova 5 Mai 1992 20.00 Bosnia şi Herzegovina 17 Iun 1996 33.80 Mongolia 9 Oct 2000 2.00

Bulgaria 29 Mai 1990 158.00 Muntenegru 3 Iun 2006 4.00 Canada 29 Mai 1990 680.00 Maroc 29 Mai 1990 10.00 Croaţia 15 Apr 1993 72.92 Olanda 29 Mai 1990 496.00 Cipru 29 Mai 1990 20.00 Noua Zeelandă 29 Mai 1990 10.00 Cehia 1 Ian 1993 170.66 Norvegia 29 Mai 1990 250.00 Danemarca 29 Mai 1990 240.00 Polonia 29 Mai 1990 256.00 Egipt 29 Mai 1990 20.00 Portugalia 29 Mai 1990 84.00 Estonia 28 Feb 1992 20.00 România 29 Mai 1990 96.00 Finlanda 29 Mai 1990 250.00 Rusia 9 Apr 1992 800.00 Franţa 29 Mai 1990 1,703.50 Serbia 19 Ian 2001 93.50 Georgia 4 Sep 1992 20.00 Slovacia 1 Ian 1993 85.34 Germania 29 Mai 1990 1,703.50 Slovenia 23 Dec 1992 41.96 Grecia 29 Mai 1990 130.00 Spania 29 Mai 1990 680.00 Ungaria 29 Mai 1990 158.00 Suedia 29 Mai 1990 456.00 Islanda 29 Mai 1990 20.00 Elveţia 29 Mai 1990 456.00 Irlanda 29 Mai 1990 60.00 Tajikistan 16 Oct 1992 20.00 Israel 29 Mai 1990 130.00 Turcia 29 Mai 1990 230.00 Italia 29 Mai 1990 1,703.50 Turkmenistan 1 Jun 1992 2.00 Japonia 29 Mai 1990 1,703.50 Ucraina 13 Apr 1992 160.00 Kazakhstan 27 Iul 1992 46.00 Regatul Unit 29 Mai 1990 1,703.50 Korea, 29 Mai 1990 200.00 SUA 29 Mai 1990 2,000.00 Republica Kyrgyză 5 Iun 1992 20.00 Uzbekistan 30 Apr 1992 42.00

Letonia 18 Mar 1992 20.00 Comunitatea europeană 29 Mai 1990 600.00

Sursa: www.ebrd.com


86

Agenţia de Garantare Multilaterală a Investiţiilor (AGMI)

Multilateral Investment Guarantee Agency (MIGA) Agenţia Multilaterală de Garantare a Investiţiilor (MIGA) este membră a Grupului Băncii Mondiale. Ea a fost fondată pentru a promova investiţiile străine directe în ţările în curs de dezvoltare. MIGA a fost fondată în 1988, cu o bază de capital de 1 miliard dolari şi are sediul în Washington DC. Acţionarii agenţiei sunt din 175 de ţări membre. MIGA promovează investiţiile străine directe în ţările în curs de dezvoltare prin asigurarea investitorilor împotriva riscului politic, consilierea guvernelor cu privire la atragerea investiţiilor, schimbul de informaţii prin intermediul liniei de informare cu privire la investiţii şi medierea disputelor dintre investitori şi guverne. Avantajul MIGA în comparaţie cu ceilalţi furnizori privaţi de asigurări de risc politic este acela că este membru al Grupului Băncii Mondiale, ceea ce îi permite să intervină cu guvernele gazdă pentru a rezolva cererile înainte de a fi depuse. Agenţia este un lider atunci când este vorba de evaluarea si gestionarea riscurilor politice, este în continuă cercetare şi dezvoltare de metode noi pentru satisfacerea nevoilor clienţilor. Prin opiniile experţilor, MIGA ajută ţările să atragă şi să reţină investiţiile străine, să ofere o serie de servicii online pentru a aduce la cunoştiinţă oportunităţile de afaceri din ţările membre în curs de dezvoltare. Pe piaţă, agenţia completează activităţile altor asiguratori de investiţii şi lucrări cu partenerii prin intermediul programelor de reasigurare. Astfel, ei sunt capabili să îşi extindă capacitatea de asigurare a riscului politic din industrie, să încurajeze sectorul privat. Misiunea MIGA este de a impulsiona dezvoltarea durabilă a investiţiilor străine directe pentru a crea noi locuri de muncă, de a promova creşterea economică şi de a reduce sărăcia în ţările membre aflate în curs de dezvoltare. Agenţia a eliberat peste 20 miliarde de dolari pentru asigurarea riscurilor politice, a acordat 7,2 miliarde de dolari în peste 175 ţări. De asemenea, MIGA are

Tileagă Cosmin

87

peste 600 proiecte elaborate în aproape 100 ţări. MIGA este angajată în promovarea mediului social, economic şi în sprijinirea mediului de proiecte, care, mai presus de toate sunt dezvoltate responsabil. Ei ajută la obţinerea de beneficii pe scară largă, de exemplu, generarea de locuri de muncă, transferul de competente şi know-how-ul. Comunităţile locale primesc beneficii secundare semnificative prin îmbunătăţirea infrastructurii. Agenţia este specializată în facilitarea investiţiilor cu grad ridicat de risc, cu venituri mici. Prin parteneriatul cu Banca Mondială, MIGA are capacitatea de a finanţa o pârghie pentru garanţie în aceste fonduri de încredere faţă de frontierele de piaţă. Se axează pe sprijinirea proiectelor complexe de infrastructură şi promovează investiţiile între ţări în curs de dezvoltare. Joacă un rol foarte important în investiţiile străine directe, ajutând ţările în curs de dezvoltare să definească şi să pună în aplicare strategii de promovare a investiţiilor. Se dezvoltă şi se aplică tehnologii şi instrumente pentru a sprijini răspândirea de informaţii cu privire la oportunităţile de investiţii. Mii de utilizatori profită de avantajul online de investiţii. Agenţia foloseşte serviciile sale juridice pentru a netezi posibilele impedimente în investiţii. Prin programul de mediere a litigiilor, MIGA ajută guvernele şi investitorii să rezolve diferenţele şi să îmbunătăţească climatul investiţional din ţară. În plus faţă de garanţiile oferite de agenţie, aceasta prevede şi o serie de alte servicii, ca parte a efortului global de a încuraja investiţiile străine directe în ţările în curs de dezvoltare. MIGA operează cu o suită de servicii de informare online, oferind investitorilor informaţii necesare pentru a lua decizii potrivite şi în timp util, atunci când investesc în străinătate. În plus, MIGA oferă asistenţă tehnică pentru a ajuta guvernele şi alţi intermediari implicaţi în promovarea investiţiilor şi îmbunătăţirea capacităţii de a răspunde eficient nevoilor investitorilor.


88

Zone şi regiuni de acţiune ale MIGA

MIGA oferă asigurări de risc politic pentru proiectele dintr-o gamă largă de sectoare, în ţările membre în curs de dezvoltare, cuprinzând toate regiunile lumii. Încă de la începuturile sale în 1988, MIGA a emis 952 de garanţii pentru proiecte în 100 de ţări în curs de dezvoltare, în valoare totală de 20.9 miliarde dolari. Emiterile brute ale MIGA într-un procent de 29,2% se îndreaptă către ţările cele mai sărace ale lumii. Expunerea brută MIGA se ridică la 7.3 miliarde dolari. Regiunile de garantare sunt: regiunea Asiei şi Pacificului, regiunea Europei şi Asiei Centrale, regiunea Americii Latine şi zona Caraibe, regiunea Orientului Mijlociu şi Africa de Nord, precum şi regiunea Africii Sub-Sahariene. Încă de la începuturile sale, MIGA a emis garanţii de aproape 2,0 miliarde de dolari pentru mai mult de 90 de proiecte în Asia, cu garanţii cuprinse între 200.000 dolari pentru un proiect în China la 118 milioane dolari pentru o investiţie în Filipine. Statele regiunii Asiei şi Pacificului în care s-au realizat proiecte ale Agenţiei de Garantare Multilaterală a Investiţiilor sunt: Afganistan, Bangladesh, China, Indonezia, India, Republica Democratică Populară Laos, Sri Lanka, Malaezia, Mongolia, Nepal, Papua Noua Guinee, Filipine, Pakistan, Thailanda şi Vietnam. Regiunea Europei şi Asiei Centrale cuprinde state ca: Albania, Armenia, Azerbaidjan, Belarus, Bosnia şi Herţegovina, Bulgaria, Georgia, Republica Cehă, Croaţia, Ungaria, Kazahstan, Republica Kyrgyz, Letonia, Moldova, Macedonia, Fosta Republică Iugoslavă a Poloniei, România, Federaţia Rusă, Republica Slovacă, Turcia, Ucraina, Uzbekistan şi Serbia. În această regiune grav afectată de criza economică globală, marii investitori multilaterali şi creditori din regiune, BERD, grupul BEI şi grupul Băncii Mondiale, au convenit să asigure până la 24,5 miliarde de dolari pentru a sprijini sectorul bancar în vederea finanţării sistemului de creditare pentru întreprinderi. Sprijinul financiar include capitaluri proprii şi finanţarea

Tileagă Cosmin

89

datoriilor, linii de credit şi asigurări de risc politic. În cadrul acestui program de sprijinire, MIGA va oferi garantarea pentru riscul politic de până la trei miliarde de dolari. Din 1988 şi până astăzi, MIGA a emis 7 miliarde dolari în garanţii pentru mai mult de 160 de proiecte în America Latină şi Caraibe, care acoperă toate sectoarele şi 20 de ţări. Regiunea Americii Latine şi Zona Caraibe cuprinde: Argentina, Bolivia, Brazilia, Chile, Costa Rica, Columbia, Republica Dominicană, Ecuador, Guatemala, Guyana, Honduras, Jamaica, Nicaragua, Panama, Peru, Paraguay, Uruguay, El Salvador, Trinidad şi Tobago. În douăsprezece ţări din Orientul Mijlociu şi regiunea Africii de Nord, MIGA a emis aproape 1 miliard de dolari însemnând garanţii pentru 20 de proiecte, care să acopere investiţiile bancare generale, sectorul producţie, sectorul serviciilor de salubritate, sistemele de canalizare, sectorul petrolului şi gazelor, telecomunicaţii şi turism. Din acesta, 881 milioane dolari din valoarea garanţiilor au fost direcţionate către MENA - companii şi bănci care investesc în ţările în curs de dezvoltare din afara regiunii. Ţările membre MIGA ale acestei regiuni sunt: Bahrain, Djibouti, Algeria, Egipt, Republica Arabă, Iran, Republica Islamică a Iordaniei, Kuweit, Maroc, Cisiordania şi Gaza, Arabia Saudită, Republica Arabă Siriană, Tunisia. Africa continuă să fie una din priorităţile strategice MIGA, mai ales în contextul în care criza financiară ameninţă să distrugă multe din câştigurile recente de pe continent. În decursul a aproximativ 20 de ani, MIGA a emis aproape 2.6 miliarde dolari în garanţii pentru investiţii în Africa, sprijinind peste 100 de proiecte în 29 de ţări. Sprijinul MIGA pentru proiectele acestei regiuni subliniază angajamentul agenţiei faţă de ţările cele mai sărace ale lumii, precum şi capacitatea de a sprijini statele fragile sau aflate în conflict. Acestea sunt: Angola, Burundi, Burkina Faso, Benin, Republica Central-africană, Coasta de Fildeş din Africa, Camerun, Capul Verde, Etiopia, Ghana, Guineea Ecuatorială, Guineea,


90

Guineea-Bissau, Kenya, Lesotho, Madagascar, Mali, Mauritania, Mozambic, Nigeria, Rwanda, Sierra Leone, Swaziland, Senegal, Togo, Tanzania, Uganda, Africa de Sud, Zambia, Congo.

Agenţia de Garantare Multilaterală a Investiţiilor în România

România este membru al MIGA din anul 1992, însă primul proiect garantat a fost realizat de abia în 1997 datorită condiţiilor politice precare şi situaţiei confuze din România post-comunistă. Primul proiect MIGA a fost acordat în vederea garantării investiţiei Băncii Comerciale a Greciei pentru investiţii de capital în valoare de 5,8 milioane de dolari. Garanţia emisă de către Agenţia de Garantare Multilaterală a Investiţiilor în România avea o valoare de 15,8 milioane de dolari. Garanţia MIGA acoperă riscurile de transfer, de expropriere, de război şi tulburări civile. Banca urma să ofere companiilor private româneşti şi străine o gamă largă de servicii financiare, de creditare pe termen mediu şi inclusiv de scurtă durată, servicii de finanţare a comerţului, de comercializare a schimbului valutar şi servicii de brokeraj, corespondent bancar, precum şi servicii legate de privatizare. Proiectul urma să creeze 75 de locuri de muncă permanente pentru români şi se aştepta, la acea dată, să genereze mai mult de 1 milion dolari pe an în venituri fiscale.

Tabelul nr. 2 Proiect MIGA

Denumirea proiectului Banca Comercială Internaţională a Mării Negre – România

Titular de garantare Banca Comercială a Greciei Ţara investitoare Grecia Ţara gazdă România Sector Bancar Emitere garanţie (milioane de dolari) 15.8 Exerciţiu financiar 1997 Număr de proiect 398

Sursa: www.miga.org

În cadrul celui de-al doilea proiect realizat în România, MIGA a emis o garanţie de 29.97 milioane dolari a companiei

Tileagă Cosmin

91

Efes Breweries International, B.V. Olanda pentru investiţii în construirea şi operarea unei fabrici de bere de tip greenfield în Ploieşti, aproximativ 40 de mile nord de Bucureşti. Garanţia acoperă riscul investiţiei împotriva problemelor de război şi tulburări sociale. Proiectul urma să creeze aproximativ 400 de locuri de muncă, iar personalul să fie instruit conform tehnicilor de fabricaţie moderne, de vânzări, marketing, management, distribuţie, precum şi procedurile de siguranţă. Companiile româneşti vor beneficia de pe urma proiectului Efes Brewery SA România când acesta va procura cele mai multe dintre aprovizionările sale la nivel local. În plus, Efes Brewery SA intenţionează să încurajeze fermierii locali şi cooperativele în a produce culturi îmbunătăţite de orz şi de a crea infrastructuri adecvate de depozitare, astfel încât cererea sa de malţ să poată fi satisfăcută în întregime din producţia internă.


Denumirea proiectului Efes Brewery SA România Titular de Garantare Efes Breweries International BV Ţara investitoare Ţările de Jos Ţara gazdă România Sector De fabricaţie Emitere garanţie (milioane $) 29.97 Exerciţiu financiar 1998 Numărul de proiect 2468

Sursa: www.miga.org

În următorul proiect, MIGA a emis două garanţii în valoare totală de 1.3 milioane dolari în acoperirea a SF-BAU din Austria. Garanţiile acoperă capitalul de investiţii SF-BAU şi un împrumut al acţionarului SF-BAU Ploieşti pentru construirea şi închirierea unei clădiri de birouri din Ploieşti, aproximativ la 60 de kilometri de Bucureşti. Investiţiile sunt acoperite împotriva riscurilor de transfer de restricţie şi expropriere. MIGA a emis, de asemenea, o garanţie de 6.6 milioane dolari acordată Erste Bank din Austria pentru finanţarea proiectului. Împrumutul este acoperit împotriva riscurilor de transfer de restricţie, de expropriere, de război şi tulburări civile.


92

Proiectul va avea un impact pozitiv asupra dezvoltării economice din Ploieşti. Contractorii locali ai clădirii vor beneficia de transferul de tehnologie, iar clădirea va oferi un mediu de lucru atractiv pentru companiile high-tech, cum ar fi Raytheon şi Inginerilor Constructori.


Denumirea proiectului SF-BAU Ploieşti Titular de Garantare Erste Bank der Osterreichischen Sparkassen AG

SF-BAU Projektentwicklung GMBH SF-BAU Projektentwicklung GMBH

Investitor Ţara Austria Ţara gazdă România Sector Servicii Emitere garanţie (milioane $) 7.9 Exerciţiu financiar 1999 Numărul de proiect 2584

Sursa: www.miga.org Österreichische Volksbanken AG a primit o protecţie de 100 milioane € (86.28 milioane dolari) garantată de MIGA pentru un împrumut al acţionarului pentru extinderea operaţiunilor din filiala sa, Volksbank România SA, acoperire oferită împotriva riscurilor de transfer de restricţie, expropriere, război şi tulburări civile şi de încălcare a contractului. Reasigurarea facultativă de 35 milioane de euro a fost obţinută.


Denumirea proiectului Volksbank România SA Titular de garantare Österreichische Volksbanken AG Ţara investitoare Austria Ţara gazdă Romania Sector Bancar Emitere garanţie(milioane $) 86.28 Exerciţiu financiar 2001 Numărul de proiect 442

Sursa: www.miga.org Raiffeisen Zentralbank Österreich AG din Austria a primit o garanţie MIGA pentru investiţii de capitaluri proprii la Banca Agricolă SA în România. Garanţia de 47,73 milioane dolari, care se referă la investiţii în comparaţie cu exproprierea, Raiffeisen va

Tileagă Cosmin

93

permite activităţilor din România să se dezvolte în continuare. Conform planului de dezvoltare, banca va extinde serviciile curente, va mări numărul de servicii bancare pe care le oferă întreprinderilor mici şi mijlocii, precum şi pentru clienţii de retail. Banca Agricolă, a treia reţea de sucursale din ţară, este de aşteptat să ajute la extinderea gamei şi calităţii serviciilor bancare comerciale şi să ofere costuri mai mici de finanţare. Prin acordurile de cooperare la nivel mondial care leagă Raiffeisen Zentralbank şi numeroase bănci comerciale, proiectul ar trebui să sporească fluxul de investiţii străine directe în România. O valoare estimată de 10 milioane va acumula guvernul în următorii trei ani, în formă de impozite şi dividende.


Denumirea proiectului Banca Agricolă SA Titular de garantare Raiffeisen Zentralbank Österreich AG Ţara investitoare Austria Ţara gazdă România Sector Bancar Emitere garanţie (milioane $) 47.73 Exerciţiu financiar 2001 Număr proiect 4076

Sursa: www.miga.org MIGA a acordat Raiffeisen Zentralbank Österreich AG (RZB) din Austria două garanţii pentru 10,6 milioane dolari şi 9,5 milioane dolari pentru a acoperi împrumuturile acţionarului de 11,2 milioane de euro şi 10 milioane dolari pentru Camionaval Leasing SRL, (pentru a fi redenumit SC Raiffeisen Leasing SRL) (RL) din România. Acoperirea este de şase ani şi este împotriva riscurilor de transfer de restricţie şi exproprierea acestor fonduri. Societăţile de leasing pot servi ca mijloace importante pentru companiile care necesită investiţii în echipamente pentru a facilita expansiunea. În special pentru IMM-uri, cu acces limitat la capital şi istoria puţină a creditului, leasingul de echipamente poate fi un mecanism esenţial pentru a impulsiona creşterea economică şi să permită achiziţia de active. România a identificat leasingul ca un motor de creştere şi dezvoltare; cu toate acestea, operaţiunile de leasing au fost îngreunate din lipsă de fonduri. Acest proiect va


94

ajuta RL să ofere contracte de leasing pentru finanţarea de echipamente noi către companiile româneşti, inclusiv IMM-uri, în timp ce cresc disponibilităţile de fonduri în sectorul financiar românesc. Cu două ramuri şi 41 de puncte de vânzare din întreaga ţară, RL se aşteaptă să angajeze nouă persoane, iniţial, şi se adaugă o suplimentare de 67 lucrători peste următorii cinci ani. Compania se va specializa în sectorul de transport de leasing-camioane, remorci, maşini de utilitate şi va oferi rapid, eficient, serviciile de înaltă calitate la preţuri competitive. RL va beneficia de reţeaua de la RZB, şi de formarea personalului off-site-ul, la care se adaugă utilizarea de produse de leasing sofisticate şi sisteme proprietare de software.


Denumirea proiectului Raiffeisen Leasing SRL Titular de garantare Raiffeisen Zentralbank Österreich AG Ţara investitoare Austria Ţara gazdă România Sector Bancar Emitere garanţie(milioane $) 19.62 Exerciţiu financiar 2002 Număr proiect 4651

Sursa: www.miga.org În 2003, MIGA a emis o garanţie de 14,2 milioane euro Bank Austria Creditanstalt AG pentru împrumutul de 15 milioane € acţionar la HVB Bank România SA, proiectat pentru a ajuta banca românească să îşi extindă operaţiunile în ţară. Gradul de acoperire protejează investitorul împotriva riscului de transfer de restricţie pentru o perioadă de până la cinci ani. Întreprinderea este parte a unui efort mai larg al Grupului Băncii Mondiale, care se concentrează pe intervenţiile specifice sărăciei, promovarea creşterii prin dezvoltarea sectorului privat, de guvernare şi reforma instituţională. Proiectul va sprijini sectorul financiar românesc, prin acordarea de finanţări pe termen mediu şi va sprijini procesul de privatizare în România. În plus, HVB România va îmbunătăţi disponibilitatea fondurilor şi va genera preţuri competitive şi termeni în sectorul financiar al ţării. HVB România, o filială deţinută integral de Bank Austria

Tileagă Cosmin

95

Creditanstalt, serveşte mai mult de 10.000 de clienţi şi are aproximativ 160 de oameni. Împrumutul garantat al acţionarului va pune un accent deosebit pe sprijinirea întreprinderilor mici şi mijlocii (IMM), care joacă un rol-cheie în generarea veniturilor din export şi locuri de muncă suplimentare pentru ţară.


Denumirea proiectului HVB Bank România SA Titular de garantare Bank Austria Creditanstalt AG Ţara investitoare Austria Ţara gazdă România Sector Servicii bancare Emitere garanţie 13.9 Exerciţiu financiar 2003 Număr proiect 4912

Sursa: www.miga.org MIGA a emis o garanţie de 69.8 milioane dolari la Bank Austria Creditanstalt AG pentru împrumutul acţionarului de 70 milioane dolari la HVB Bank România SA (HVB). Gradul de acoperire protejează investitorul împotriva riscurilor de transfer de restricţie şi exproprierea pentru o perioadă de până la zece ani. Aceasta este a doua garanţie emisă la HVB; în anul fiscal 2003, MIGA a subscris un împrumut de 15 milioane euro acţionar la HVB pentru a o ajuta să-şi extindă operaţiunile în ţară. Aceasta va contribui la dezvoltarea sistemului bancar al ţării. Împrumutul va permite noului acţionar HVB să-şi continue extinderea împrumuturilor în România, ceea ce întăreşte sectorul financiar român prin furnizarea de finanţare suplimentară pe termen mediu. În plus, proiectul va permite finanţarea, inclusiv pentru sectorul IMM-urilor. În cele din urmă, HVB estimează că extinderea activităţilor sale vor sprijini indirect generarea de un supliment de 23 milioane de dolari în venituri anuale de export de către întreprinderile de finanţare legate de export.


96


Denumirea proiectului HVB Bank România SA (HVB) Titular de garantare Bank Austria Creditanstalt AG Ţara investitoare Austria Ţara gazdă România Sector Bancar Emitere garanţie 69.8 Exerciţiu financiar 2004 Număr proiect 4912

Sursa: www.miga.org În acelaşi an, MIGA a emis patru garanţii în valoare de 11,34 milioane dolari pentru Euromedic Diagnostics BV din Ţările de Jos, pentru investiţii de capital în valoare de 12,6 milioane dolari în SC Euromedic România SRL din România. Garanţiile au fost oferite pentru o perioadă de şapte ani şi oferă o acoperire împotriva riscului de încălcare a contractului. Proiectul presupune înfiinţarea şi funcţionarea a patru centre de diagnosticare a SC Euromedic România SRL, bazate pe un parteneriat public-privat cu serviciul naţional de sănătate. Centrele de diagnosticare urmau să ofere RMN, computer, tomografie, ultrasunete, teste de diagnosticare a stresului. Serviciile de îngrijire Euromedic urmau să aducă o contribuţie semnificativă în infrastructura serviciilor sociale din România prin oferirea de servicii de diagnosticare pentru o gamă largă de pacienţi. În plus, cele patru clinici urmau să angajeze aproximativ 240 de angajaţi permanenţi ca şi personal medical calificat şi manageri. Achiziţiile anuale de bunuri şi servicii pentru cele patru clinici se aşteaptă a avea un total de 2.1 milioane dolari. Veniturilor fiscale şi taxele datorate guvernului din operaţiunile Euromedic se aşteptau să însumeze un total în jur de 1 milion dolari anual.

Tileagă Cosmin

97


Denumirea proiectului SC Euromedic Romania S.R.L Titular de garantare Euromedic Diagnostics BV Ţara investitoare Olanda Ţara gazdă România Sector Servicii Emitere garanţie 11.32 Exerciţiu financiar 2004 Număr proiect 4676

Sursa: www.miga.org MIGA a mai emis două garanţii de 26,6 milioane euro (30,5 milioane dolari) şi de 16,2 milioane euro (20,1 milioane dolari) pentru Raiffeisen Zentralbank Österreich AG pentru împrumuturile acţionarilor săi în valoare de 28 milioane euro şi respectiv 17 milioane euro la Raiffeisen Bank SA România. Garanţia este acordată pentru o perioadă de şapte ani şi oferă o acoperire împotriva riscurilor de transfer de restricţie şi exproprierea. În anul fiscal 2003, MIGA a emis o garanţie de 38 milioane dolari către Raiffeisen Bank SA, pentru un împrumut de 40 milioane dolari realizat de acelaşi acţionar la întreprinderea aceluiaşi proiect. Eforturile depuse pentru extinderea proiectului au contribuit si la extinderea gamei si calităţii serviciilor bancare comerciale în România şi au scăzut costurile de finanţare. Se aşteptau noi investiţii în cadrul băncii care să contribuie la susţinerea dezvoltării economice în România în mai multe moduri. În primul rând, împrumuturile acţionarului vor consolida baza de capital a băncii, care să permită RBRO să crească termenul de creditare pe termen mediu, care să susţină investiţiile în noile echipamente. În al doilea rând, RBRO aşteaptă ca o mare parte din împrumuturile sale (mai mult de 50%) să sprijine IMM-urile locale, printr-o linie specială de IMM-uri de credit BERD, ajutând la îmbunătăţirea accesului acestora la credite. În al treilea rând, proiectul va continua să investească masiv în formare şi dezvoltare tehnologică. În cele din urmă, RBRO urma să aducă infrastructura tehnică de state-of-the-art în România, inclusiv un nou centru de operaţiuni, şi actualizare a capabilităţilor cheilor IT.


98


Denumirea proiectului Raiffeisen Bank SA Titular de garantare Raiffeisen Zentralbank

Österreich AG Ţara investitoare Austria Ţara gazdă România Sector Servicii Financiare Emitere garanţie 50.65 Exerciţiu financiar 2004 Număr proiect 5399

Sursa: www.miga.org MIGA a mai emis o altă garanţie de 23,8 milioane dolari Raiffeisen Zentralbank Österreich AG din Austria pentru a acoperi împrumutul său acordat Raiffeisen Leasing SRL din România. Împrumutul are ca scop extinderea operaţiunile filialei de leasing din România, în special pentru întreprinderile mici şi mijlocii. Garanţia este acordată pe o perioadă de până la patru ani şi are rolul de a proteja împotriva riscurilor de transfer de restricţie şi exproprierea acestor fonduri. Programul de leasing a devenit unul dintre instrumentele cele mai populare în România pentru finanţarea unor varietăţi de active solicitate de persoane fizice şi întreprinderi româneşti. Raiffeisen Leasing SRL, cu sediul din România creat în 2002, oferă servicii de leasing în primul rând în domeniul echipamentelor, vehiculelor şi, începând din 2005, imobiliare. În 2004, Raiffeisen Leasing a concluzionat 117 milioane de euro în contracte, dublu rezultatelor sale din 2003. Compania deţine o cotă de 10% din piaţa acţiunilor de acest gen. Finanţarea şi garanţiile urmau să permită Raiffeisen Leasing creşterea portofoliului său, precum şi disponibilitatea unor alternative de finanţare şi, astfel, să fie în măsură să furnizeze servicii îmbunătăţite de leasing pentru toţi clienţii săi, în special fabricanţilor, exportatorilor şi IMM-urilor. Majorarea resurselor vor permite IMM-urilor acces mai mare la finanţare pentru echipamente de producţie noi, permiţându-le să înlocuiască activele de capital depăşite moral. Disponibilitatea serviciilor de înaltă calitate, eficiente, şi la un preţ competitiv de leasing pentru

Tileagă Cosmin

99

sectorul corporaţiilor, cât şi pentru clienţii de retail, va susţine performanţa sectorului financiar din România şi va contribui la creşterea eficienţei acestuia. Aceasta, în schimb, se aşteaptă să aibă un impact pozitiv asupra sectorului privat din România şi economia globală a acestuia. Raiffeisen Leasing are o reţea de 16 unităţi situate în principalele oraşe din România, care oferă apropierea de clienţi, flexibilitate în termeni de contract şi de rambursare, specializare mai mare pentru echipa sa de profesionişti, precum şi legăturile strânse şi cooperarea cu furnizorii. Prin această reţea, societatea are posibilitatea de a valorifica cunoştinţele despre piaţa locală, în beneficiul clienţilor săi. Împrumutul va contribui la extinderea prezenţei sale locale din toată ţara şi îmbunătăţirea sinergiilor cu entităţi locale. Raiffeisen Leasing număra 88 de angajaţi în România până la sfârşitul anului 2004, şi se asteaptă ca numărul acestora să se dubleze în următorii patru ani. Angajaţii Raiffeisen Leasing beneficiază din transferul de know-how şi experienţă în ceea ce priveşte produsele sofisticate de leasing şi noile evoluţii, cum ar fi concepte-furnizor de leasing, dezvoltare imobiliară şi de leasing, leasing pentru facilitatea entităţilor publice, precum şi informaţii ale tehnologiei de leasing care reduc considerabil timpul de prelucrare. Implicarea MIGA în acest proiect este în concordanţă cu strategia asistenţei de ţară a României, care include promovarea creşterii prin dezvoltarea sectorului privat şi crearea unui sistem eficient, sănătos, şi unui sector financiar competitiv.


Denumirea proiectului Raiffeisen Leasing SRL Titular de garantare Raiffeisen Zentralbank

Österreich AG Ţara investitoare Austria Ţara gazdă România Sector Servicii Financiare Emitere garanţie 23.8 Exerciţiu financiar 2005 Număr proiect 6067

Sursa: www.miga.org


100

Cea de-a doua garanţie emisă de MIGA în anul 2005 are o valoare de 25,7 milioane dolari pentru Raiffeisen Zentralbank Österreich AG din Austria în vederea acoperirii împrumutului realizat de filiala subordonată Raiffeisen Bank România SA. Garanţia a fost acordată pe o perioadă de şapte ani şi protejează împotriva riscurilor de transfer de restricţie şi exproprierea. Împrumutul va ajuta filiala în sporirea cotei de piaţă şi oferirea de servicii bancare de calitate superioară. Ca o filială a uneia dintre băncile din Austria, Raiffeisen Bank SA este în măsură să ofere rapid şi eficient servicii profesionale clienţilor săi la preţuri competitive. Pe lângă serviciile bancare cu amănuntul şi facilităţile de credit, Raiffeisen Bank SA oferă servicii financiare comerciale, împrumuturile, trezorerie, precum şi servicii de pe piaţa de capital. Banca are, de asemenea, o linie de credit pentru împrumuturile acordate la nivel local pentru sprijinirea întreprinderilor mici şi mijlocii de către Banca Europeană pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare, care are un rol crucial pentru stimularea spiritului antreprenorial, inovare, exporturile, şi ocuparea forţei de muncă, precum şi pentru promovarea dezvoltării economice în întreaga ţară. Raiffeisen Bank SA planifică o consolidare a programului de formare, disponibil pentru toţi angajaţii. Pentru 2004, banca a acordat aproximativ 3.2 milioane dolari pentru formare profesională, pentru aproximativ şase zile de training per angajat. Raiffeisen Bank SA deţine, de asemenea, tehnologii informaţionale şi a sisteme de software, prelucrare automată, şi tehnologie bancară pentru transferul de cunoştiinţe locale. O dată cu creşterea volumului de afaceri al băncii va creşte şi numărul de persoane angajate de către bancă. Acest număr a fost estimat la aproape 4700 până la sfârşitul anului 2004. Banca doreşte, de asemenea, să îmbunătăţească în continuare infrastructura sa tehnologică, prin actualizarea capabilităţilor tehnologiei informaţiei şi prin stabilirea unui nou centru de operaţiuni. Deoarece banca se extinde, se aşteaptă ca repercusiunile asupra economiei locale să crească. Acest proiect este în concordanţă cu obiectivele cheie ale

Tileagă Cosmin

101

strategiei Băncii Mondiale pentru România, care urmăreşte să atingă o creştere economică prin îmbunătăţirea rolului sectorului privat în economie şi reformarea sectorului financiar, care sunt esenţiale pentru o dezvoltare durabilă pe termen lung.


Denumirea proiectului Raiffeisen Bank S.A. Titular de garantare Raiffeisen Zentralbank

Österreich AG Ţara investitoare Austria Ţara gazdă România Sector Servicii Financiare Emitere garanţie 25.7 Exercitiu financiar 2005 Număr proiect 5992

Sursa: www.miga.org MIGA a emis o garanţie de 35,3 milioane dolari la Bank Austria Creditanstalt AG din Austria pentru un împrumut făcut la filiala sa deţinută în întregime în România, HVB Bank România SA (HVB-România), prin fur Wiederaufbau KfW-Kreditanstalt. Garanţia acoperă riscurile de transfer de restricţie şi exproprierea de fonduri pentru o perioadă de până la 10 ani. Aceasta este a treia garanţie a MIGA în sprijinul acestui proiect. De la înfiinţarea sa în 1998, HVB-România şi-a extins considerabil produsele şi serviciile, operând cu nouă sucursale în România la sfârşitul anului 2003. Cu axarea activităţii de creditare pe întreprinderile mici şi mijlocii, HVB-România contribuie la creşterea sectorului privat al ţării. Împrumutul acordat de KFW va fi destinat în primul rând la portofoliul de împrumuturi pentru IMM-uri, care la rândul său va continua să consolideze sectorul privat din România şi economia globală a acestuia. În plus faţă de rolul său central în finanţarea IMM-urilor, HVB-România joacă de asemenea un rol important în procesul de privatizare, oferind know-how, soluţii tehnice şi produse noi, în comerţ, proiect, precum şi finanţarea investiţiilor. HVB-România are în prezent 300 de angajaţi, majoritatea de birou şi personal calificat, în 12 de sucursale. Salariile sunt de aproximativ 20 de procente peste media industriei în România,


102

precum şi beneficii suplimentare, cum ar fi asigurare medicală şi interes scăzut de credite personale. Programele de instruire ale Bank Austria Creditanstalt sunt disponibile pentru angajaţii HVB-România. Contribuţiile la veniturile guvernamentale sunt aşteptate să depăşească 2 milioane de euro în următorii cinci ani. Se estimează că creşterea veniturilor la export rezultate din extindere va fi de aproximativ 15 milioane de euro. Acest proiect este compatibil cu obiectivele cheie ale Băncii Mondiale de asistenţă pentru România, de sporire a rolului sectorului privat, reforma sectorului financiar, îmbunătăţirea mediului şi a ţării de investiţii. Sprijinul MIGA a acestui proiect se bazează pe fatpul că sectorul financiar are un efect mai vibrant şi mai eficient asupra economiei din România.


Denumirea proiectului HVB Bank Romania S.A. Titular de garantare Bank Austria Creditanstalt AG Ţara investitoare Austria Ţara gazdă România Sector Servicii Financiare Emitere garanţie 35.3 Exercitiu financiar 2005 Număr proiect 5969

Sursa: www.miga.org

Sectoarele de acţiune ale MIGA Sectoarele de acţiune ale Agenţiei de Garantare Multilaterală a Investiţiilor sunt: sectorul financiar, sectorul bancar, sectorul infrastructurii, precum şi sectorul de fabricatie şi servicii. Începând cu anul 1988, MIGA a emis aproape 300 de garanţii în valoare de 7.8 miliarde dolari pentru proiecte în sectorul financiar. Garanţiile financiare reprezintă 47% din emiterea brută a MIGA. Acţiunea agenţiei în acest domeniu se datorează lipsei de finanţare locale pe termen lung care a fost întotdeauna o constrângere majoră pentru creşterea economică a ţărilor în curs de dezvoltare. Băncile au în mod normal acces la finanţarea pe termen scurt, prin depozite locale, iar fondurile pe termen lung

Tileagă Cosmin

103

tind să fie limitate, precum şi băncile internaţionale sunt mai puţin înclinate să-şi asume riscuri pe termen lung din cauza instabilităţii inerente în economiile emergente. Politica de asigurare a riscului de către MIGA poate contribui la atenuarea riscurilor asociate cu investiţii în sectorul financiar din ţările în curs de dezvoltare, şi de a ajuta băncile să îşi extindă operaţiunile lor. MIGA sprijină, de asemenea, bănci care întreprind pentru prima dată servicii finaciare pe pieţele emergente, prin acordarea de garanţii pentru prevenirea riscului politic, fie de tip greenfield sau achiziţii care poate însoţi o expansiune. Un alt domeniu în care MIGA s-a dovedit eficace este domeniul tranzacţiilor pe pieţele de capital. MIGA este capabilă să ofere asigurări de risc politic pentru o emisiune de obligaţiuni, o sursă importantă de finanţare pe termen lung pentru multe bănci, contribuind în unele cazuri la o creştere de rating dincolo de plafonul suveran, prin urmare, reducerea costurilor de finanţare. În domeniul extractiv, încă de la începuturile sale, MIGA a emis 86 de contracte de garantare în valoare totală de 2,4 miliarde dolari pentru proiecte în domeniul petrolului şi gazelor şi mineritului. La finele anului fiscal 2009, acest sector de acţiune a MIGA a reprezentat un procent de 7% din expunerea brută. Experienţa vastă a MIGA în sectorul petrolului, gazelor şi mineritului a condus la dezvoltarea de garanţii special concepute pentru a viza domeniul mineritului şi petrolier şi preocupări legate de gaz. Acestea includ revocarea contractelor de leasing sau de concesii, tarifare, de reglementare, precum şi riscuri de credit care decurg dintr-o încălcare a guvernului sau de denunţare a unui contract, şi litigiile legate de acordurile de demarare, partajarea de producţie, de exploatare, precum şi drepturile de forare. Implicarea agenţiei subliniază oferte care îndeplinesc cele mai înalte standarde de transparenţă şi durabilitatea a dezvoltării, îmbunătăţind impactul asupra dezvoltării de proiecte. MIGA are o vastă experienţă în sectorul infrastructurii. Încă de la începuturile sale în 1988, MIGA a emis mai mult de 5,6 miliarde dolari, însemnând garanţii pentru investiţii în proiecte de infrastructură. Agenţia sprijină investiţiile în infrastructură, care


104

acoperă proiecte în domeniul apei şi canalizării, telecomunicaţiilor şi transportului. Dezvoltarea infrastructurii este o prioritate importantă pentru MIGA, dată fiind necesitatea estimată la 230 miliarde dolari pe an numai pentru investiţii noi pentru a face faţă creşterii rapide de centre urbane şi populaţiilor deservite rural în ţările în curs de dezvoltare În anul fiscal 2009, MIGA a emis mai mult de 108 milioane dolari în garanţii pentru proiecte de infrastructură. Strategia MIGA se bazează pe punctele sale forte de pe piaţă: capacitatea de a încuraja investiţiile în puncte dificile ale continentului precum şi posibilitatea de a sprijini investiţiile dintr-un punct de vedere suveran, care implică adesea lipsa de experienţă şi, prin urmare, parteneriate mai riscante. De la un nivel record de 114 miliarde dolari în 1997, investiţiile în infrastructură, în ţările în curs de dezvoltare, cu participarea sectorului privat la începutul anilor 2000,a ajuns la doar 57 miliarde dolari în 2003. Ţările în curs de dezvoltare se confruntă cu o provocare semnificativă în atragerea multor investiţii private în toate subsectoarele de infrastructură pentru a îndeplini deficitul enorm pe care guvernele nu pot umple. Mai mult, criza financiară mondială are repercusiuni majore privind planurile de dezvoltare a infrastructurii din ţările în curs de dezvoltare. Criza financiară va determina unele proiecte existente care întâmpină dificultăţi financiare să îşi diminueze activitatea. MIGA are o vastă experienţă în sprijinirea proiectelor în domeniul agroindustrial, producţie, servicii şi turism. La începuturile sale, agentia a emis garanţii în valoare de 3.5 miliarde dolari pentru proiectele acestor sectoare. În anul fiscal 2009, domeniul agroindustrial, de fabricaţie şi de servicii din acest sector reprezintă aproape 11% din expunerea brută a agentiei. Criza alimentară din sectorul agroindustrial a adus rolul MIGA în centrul atenţiei. Costurile ridicate ale combustibilului au dus la costuri mai ridicate ale agriculturii, care au redus stocurile de alimente, iar producătorii au trecut de la producerea alimentelor de bază la producerea de biocombustibili. MIGA poate juca un rol important în ţările în curs de dezvoltare prin

Tileagă Cosmin

105

promovarea investiţiilor durabile în sectorul agroindustrial.

Garanţii oferite de MIGA în anul fiscal 2009

În anul fiscal 2009, Agenţia de Garantare Multilaterală a Investiţiilor a acordat o garanţie în valoare de 50,1 milioane de dolari pentru zece proiecte în Africa Sub-Sahariană. Această regiune reprezintă o prioritate pentru agenţie datorită nevoilor sale acute de asistenţă pentru dezvoltare. Aceste proiecte reprezintă 38% din totalul noilor proiecte sprijinite de către MIGA în anul fiscal 2009. Europa de Est şi Asia Centrală au cumulat cel mai mare volum de garanţii emise de MIGA. Trei proiecte în Asia şi Regiunea Pacificului au primit suportul MIGA cu o garanţie totală de 77,1 milioane de dolari. Două dintre proiecte au fost garantate în China, susţinând sectorul apelor potabile şi apelor uzate ale ţării. Pentru regiunea Americii Latine şi zona Caraibe au fost direcţionate 21,9 milioane de dolari, în vederea garantării unor proiecte din Brazilia şi Uruguay. La sfârşitul anului, emiterea brută a MIGA în Orientul Mijlociu şi regiunea Africii de Nord a fost de 677 milioane de dolari. În aprilie 2009, agenţii MIGA au realizat o deplasare de constatare în Irak care a vizat o mai bună înţelegere a nevoilor de dezvoltare şi a oportunităţilor de investiţii ale ţării.


106

Tileagă Cosmin

107

II. ORGANIZAŢII INTERNAŢIONALE

DE COMERŢ


108

Tileagă Cosmin

109

Organizaţia Mondială a Comerţului (OMC) World Trade Organization (WTO)

Ca urmare a faptului că pieţele interne nu reuşesc întotdeauna să absoarbă întreaga cantitate de marfă produsă, că valorificarea pe pieţele internaţionale asigură o eficienţă mai ridicată, încă de la începutul secolului al XX-lea a apărut necesitatea creării unor organisme care să faciliteze trecerea barierelor comerciale, să vegheze, să controleze şi să se implice direct în desfăşurarea comerţului internaţional. Tot de atunci s-au pus bazele unor principii cu intermediul cărora este posibilă cooperarea economică, bilaterală sau multilaterală. ORGANIZAŢIA MONDIALĂ A COMERŢULUI (OMC) este o organizaţie internaţională care supervizează un număr mare de acorduri care definesc „regulile comerciale” dintre statele membre. OMC este succesoarea „Acordului general asupra tarifelor şi comerţului” şi opereză în direcţia reducerii şi abolirii barierelor comerţului internaţional.Efectiv, OMC este succesoare mult amânată a Organizaţiei Internaţionale a Comerţului care iniţial a fost planificată a fii urmaşa GATT-ului. Unii istorici au presupus că nereuşita e posibil să fii rezultat din temerile venite din interiorul comunităţii de afaceri americane, acelea că Organizaţia Internaţională a Comerţului (ITO), ar fi putut fi folosită pentru regulariza, mai degrabă decât pentru a liberaliza marile afaceri. Scurt istoric Ideea înfiinţării Organizaţiei Mondiale a Comerţului31 (OMC) a apărut după cel de-al Doilea Război Mondial, din iniţiativa Organizaţiei Naţiunilor Unite. Scopul urmărit a fost de a stabili reguli şi principii privind relaţiile comerciale internaţionale care să asigure o anumită disciplină şi un mediu favorabil privind

31 Organisation Mondiale du Commerce (OMC), World Trade Organization (WTO)


110

desfăşurarea acestora, prin reducerea treptată a tuturor barierelor tarifare şi netarifare, precum şi a altor restricţii discriminatorii. În urma însărcinării Consiliului Economic şi Social al ONU, o comisie formată din reprezentanţi ai 23 state de membre ONU a iniţiat un proces de elaborare a unei Carte privind viitoarea OMC32, precum şi o serie de negocieri cu privire la reducerea taxelor vamale şi a altor restricţii din cadrul comerţului internaţional. Aceste demersuri de negociere s-au finalizat prin semnarea la data de 30 octombrie 1947 a Acordului General pentru Tarife şi Comerţ33 (GATT), care a intrat în vigoare în data de 1 ianuarie 1948. GATT a fost un tratat multilateral interguvernamental prin care ţările membre se obligă să respecte anumite principii şi reguli în domeniul relaţiilor comerciale: să reducă, să elimine sau să consolideze taxele vamale şi să înlăture restricţiile cantitative sau de altă natură din calea schimburilor comerciale reciproce, trecând treptat la liberalizarea acestora. Ţările care au semnat iniţial GATT, denumite membre fondatoare, sunt cele 23 de ţări implicate în cadrul negocierilor acordului: Australia, Belgia, Brazilia, Birmania, Canada, Ceylon, Chile, Cuba, SUA, Franţa, India, Liban, Luxemburg, Norvegia, Noua Zeelandă, Pakistan, Olanda, Rhoedezia de Sud, Anglia, Siria, Cehoslovacia, Uniunea Sud-Africană şi China. La momentul 31 decembrie 1994 numărul statelor participante la GATT a atins cifra de 140, fiind reprezentate de: 128 părţi contractante (membri cu drepturi depline) şi 12 membri de facto (foste colonii pe teritoriul cărora au fost puse în aplicare prevederile acordului înainte de câştigarea independenţei şi care au dreptul să devină părţi contractante după câştigarea independenţei politice).

32 Documentul elaborat este cunoscut sub denumirea „Carta de la Havana”

(1947), dar care, nefiind ratificat de către statele semnatare, nu a putut la acea dată pune bazele OMC, rămânând în vigoare în continuare GATT

33 Accord Général sur les Tarifs Douaniers et le Commerce (AGTDC), General Agreement on Tariffs and Trade (GATT)

Tileagă Cosmin

111

Momentul înfiinţării OMC34 este reprezentat de adoptarea Acordului de la Marrakech din data de 15 aprilie 1994, care a intrat în vigoare la data de 1 ianuarie 1995. Până la acest moment, GATT nu a avut un statut de organizaţie internaţională, dar a întreţinut legături cu organizaţiile specializate ale ONU.

Origini OMC a fost creată la 1 ianuarie 1995 pentru a înlocui Acordul general asupra tarifelor şi comerţului (GATT - General Agreement on Tariffs and Trade) care cuprindea o serie de tratate comerciale încheiate la sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial cu scopul de a facilita comerţul liber. În decursul timpului, textul GATT a fost modificat (a se vedea anexa nr.2) pentru a include neprevederi, în special pentru a trata problemele comerciale ale ţărilor în curs de dezvoltare. În plus, a fost adoptat un număr de Acorduri conexe care detaliază câteva din prevederile principale ale GATT. GATT şi OMC au ajutat la crearea unui puternic sistem de comerţ, contribuind la o creştere fără precedent. Sistemul a fost dezvoltat de o serie de negocieri găzduite de GATT. Prima rundă s-a ocupat de reducerea taxelor, dar negocierile de după au inclus şi alte arii. Cea mai lungă rundă de negocieri, runda Uruguay între anii 1986-1994, a dus la apariţia OMC. În februarie 1997 s-a ajuns la un acord în serviciile de telecomunicaţii. În acelaşi an, 40 de guverne au ajuns la o concluzie în ceea ce priveşte comerţul fără taxe pentru produsele din tehnologia informaţiei şi 70 de membri au pus la punct o afacere financiară de servicii ce acoperă mai mult de 95% din comerţ, în cadrul băncilor, asigurărilor, securităţii şi informaţiilor financiare. În 2000, noi discuţii au apărut în agricultură şi servicii. Acestea au fost încorporate într-un program amplu de lucru, Agenda de Dezvoltare Doha (DDA), lăsată la a IV-a conferinţă

34 Acordul a fost semnat la finalul rundei de negociei Uruguay (1986 - 1994)

din cadrul GATT


112

ministerială OMC, în Doha, Qatar, noiembrie 2001. Negocierile au încetat în ianuarie 2005. Aşadar, OMC a cunoscut diferite etape şi runde de negocieri, care ar putea fi sintetizate astfel: ● 1986 - 1994 - Runda Uruguay a negocierilor GATT, culminând cu Acordul de la Marrakech (a se vedea anexa nr.1) care a pus bazele OMC; ● 1 ianuarie 1995 – OMC îşi începe existenţa; ● 1 mai 1995 - Renato Ruggiero devine director general pe 4 ani; ● 9 decembrie - 13 decembrie 1996 – Conferinţa Ministerială inaugurală de la Singapore. În cadrul acestei Conferinţei au fost examinate evoluţiile în cadrul comerţului internaţional precum şi problemele şi aspectele de implementare a diverselor Acorduri OMC. Miniştrii ţărilor participante au decis includerea în programul de lucru al OMC 6 noi subiecte care au impact asupra dezvoltării comerţului internaţional, şi anume: comerţul şi mediul înconjurător, comerţul şi politica concurenţei, facilitarea comerţului, tranparenţa achiziţiilor guvernamentale, comerţul electronic, comerţul şi investiţiile; ● 18 mai - 20 mai 1998 – a doua Conferiţă Ministerială, de la Geneva, Elveţia. La Geneva a fost instituit un “Grup de Lucru” pentru studierea problemei ce ţine de interacţiunea dintre comerţ şi politica concurenţială în cadrul OMC. Grupul de Lucru creat începând din anul 1999, examinează în special 3 probleme relevante:

• Pertinenţa pentru politica concurenţială la principiile fundamentale ale OMC (tratament naţional, transparenţa, clauza naţiunii celei mai favorizate)

• Cooperarea între ţările membre în domeniul ethnic • Contribuţia politicii concurenţiale la realizarea

obiectivelor OMC. ● 1 septembrie 1999, Mike Moore a devenit director general; ● 30 noiembrie - 3 decembrie 1999 – a treia Conferinţă Ministerială, de la Seattle, Washington, SUA; ● 9 noiembrie - 13 noiembrie 2001 - a patra Conferinţă

Tileagă Cosmin

113

Ministerială, de la Doha, Qatar începe cu Runda de la Doha. Conferinţa Ministerială de la Doha poate fi considerată un succes atât pentru ţările membre, cât şi pentru OMC. S-a depus o muncă enormă atât de Secretariatul OMC, cât şi de ţara gazdă. După şase zile de negocieri, pe 14 noiembrie, miniştrii au aprobat o Declaraţie privind lansarea noilor negocieri comerciale multilaterale. Programul stabileşte trei ani de negocieri care vor fi finalizate în 2005, acoperind diferite domenii care vor viza comerţul internaţional, în special agricultura, serviciile, tarifele industriale, investiţiile, etc. ● 11 decembrie 2001 – Republica Populară Chineză a aderat la OMC după 15 ani de negocieri (cele mai lungi negocieri din istoria GATT); ● 1 ianuarie 2002 – Republica Chineză (Taiwan) a aderat la OMC; ● 1 septembrie 2002 – Supachai Panitchpakdi devine director general; ● 10 septembrie - 14 septembrie 2003 – a cincea Conferinţă Ministerială, de la Cancun, Mexic; ● Octombrie 2004 – Cambodgia devine membru OMC; ● August 2004 – a şasea Conferinţă Ministerială de la Geneva; ● 13 - 18 decembrie 2005 – a şaptea Conferinţă Ministerială de la Hong-Kong. Cei 149 de membrii OMC participanţi la Conferinţa Ministerială au adoptat „Declaraţia miniştrilor de la Hong-Kong”, căzând de acord ca, până la sfârşitul anului 2013, să fie anulate subvenţiile la toate produsele agricole exportate; ● 30 iunie – 1 iulie 2006 – a opta Conferinţă Ministerială de la Geneva. După Hong-Kong, preşedintele OMC, Pascal Lamy, înaintase o propunere în scopul relansării negocierilor, propunere cunoscută sub numele de „20-20-20-Proposal”:

• SUA să accepte plafonarea la 20 miliarde dolari a subvenţiilor din agricultură;

• Negocierile să folosească propunerea G-20 (un grup informal al ţărilor în curs de dezvoltare condus de Brazilia, India, China, Africa de Sud), care cerea 54%, o


114

reducere medie minimă a tarifelor din agricultură din partea ţărilor dezvoltate;

• Plafonarea la 20% a tarifelor industriale ale ţărilor dezvoltate.

Structura instituţională a OMC

Organul suprem din cadrul OMC, responsabil pentru luarea deciziilor este CONFERINŢA MINISTERIALĂ, care se reuneşte la fiecare doi ani. Ea va exercita funcţiile OMC şi va lua măsuri necesare în acest scop. Mai mult decât atât, aici se pot lua decizii în legătură cu orice problemă legată de tratatele multilaterale. CONSILIUL GENERAL este cel mai înalt organ de luare a deciziilor din cadrul OMC, sediul său aflându-se la Geneva. El este compus din reprezentanţii tuturor guvernelor membre şi are autoritatea de a acţiona în numele Conferinţei Ministeriale a OMC în perioadele dintre reuniunile acesteia, trimiţându-le în mod direct rapoarte. Este, de asemenea, responsabil pentru examinarea politicilor comerciale ale ţărilor membre, pe baza rapoartelor pregătite de Secretariatul OMC. Consiliul General este asistat în activitatea sa de35: ● Consiliul pentru Comerţul cu Bunuri, care supraveghează implementarea şi funcţionarea GATT 1994 şi a Acordurilor conexe; ● Consiliul pentru Comerţul cu Servicii, care supraveghează implementarea şi funcţionarea GATS; ● Consiliul pentru TRIPS (Acordul privind aspectele comerciale ale drepturilor de peroprietate intelectuală – Agreement on Trade - Related Aspects of Intellectual Property Rights) care supraveghează funcţionarea Acordului TRIPS. Comitete şi alte organe subsidiare constituite prin Acordul OMC: ● Comitetul pentru Comerţ şi Dezvoltare; 35 Acordul de la Marrakech privind constituirea OMC, Art.4:5

Tileagă Cosmin

115

● Comitetul pentru restricţii din motive de balanţe de plăţi; ● Comitetul pentru Buget, Finanţe şi Aderare. OMC dispune de un Secretariat, condus de un director general, care este asistat de trei directori generali adjuncţi. Conferinţa Ministerială numeşte Directotul General pe o perioadă de patru ani şi adoptă regulile referitoare la puterile, atribuţiile, condiţiile de lucru şi durata mandatului. Secretariatul OMC are un personal de cinci sute de angajaţi, de naţionalităţi diferite. În îndeplinirea sarcinilor lor, atât Directorului General, cât şi personalului OMC li se solicită „să nu ceară sau să accepte niciun fel de instrucţiuni de la vreun Guvern sau de la vreo Autoritate din afara OMC”, menţinându-se astfel caracterul internaţional al Secretariatului36. Acordul stipulează că OMC va continua practica GATT a luării deciziilor prin consens. Se consideră că s-a ajuns la consens, atunci când, în momentul luării unei decizii, nici o ţară membră nu se opune adoptării ei. Când consensul nu este posibil, Acordul prevede luarea deciziei cu majoritatea de voturi, fiecare stat având un singur vot. Deciziile în domeniul relaţiilor comerciale sau în stabilirea proiectelor de investiţii sunt influenţate de o multitudine de factori. În orice caz, stabilitatea, transparenţa cadrului economic, politic, juridic şi instituţional dintr-o ţară pot crea un climat favorabil atragerii investiţiilor străine directe. Practica a demonstrat că măsurile luate de guverne în domeniul investiţiilor străine directe sunt adesea influenţate de tradiţii, structuri economice şi administrative, orientări politice. Dar, diversitatea de măsuri politice şi administrative ce reglementează domeniul investiţiilor străine directe fac, de multe ori foarte dificilă luarea unei decizii de către potenţialul investitor străin. Aceste aspecte pot fi reglementate prin acorduri bilaterale de garantare a investiţiilor. Uniunea Europeană sprijină activitatea unui grup de lucru al OMC în domeniul comerţului şi investiţiilor,

36 Acordul de la Marrakech privind constituirea OMC, Art.4:1


116

solicitând şi corelarea cu activităţile care se desfăşoară în cadrul altor instituţii, în special UNCTAD.

Funcţiile OMC ● Facilitarea implementării, administrării şi aplicării instrumentelor juridice ale Rundei Uruguay şi ale oricăror noi acorduri ce vor fi negociate în viitor; ● Soluţionarea diferendelor (disputelor) comerciale; ● OMC joacă rol de forum de negocieri legate de comerţ între statele membre. Odată ce se ajunge la un consimţământ, preia rolul pentru punere în aplicare a acestor rezultate. Negocierile sunt pilonul de suport al acestei organizaţii. Acordurile la care ajunge se doresc a fi rezlutatul unui proces de consultări între toate părţile interesate pentru a ajuta la sporirea interacţiunilor; ● Asistă ţările în curs de dezvoltare în probleme de politică comercială prin asistenţă tehnică şi probleme de educaţie; ● Examinarea politicilor comerciale naţionale; ● Cooperarea cu alte instituţii internaţionale în formularea politicilor economice la scară mondială.

Principiile OMC Sistemul comercial trebuie să fie: ● nediscriminatoriu – o ţară nu trebuie să facă dicriminări între interlocutorii săi comerciali (se acordă tuturor în egală măsură, condiţia de „naţiunea cea mai favorizată” sau NMF) şi nici nu trebuie să facă discriminări între propriile sale produse, servicii sau cetăţeni şi produsele, serviciile sau cetăţenii străini (li se acordă „atenţia naţională”) ● mai liber – obstacolele trebuie reduse prin intermediul negocierilor; ● previzibil – întreprinderile, investitorii şi guvernele străine trebuie să aibă încredere că nu se vor stabili arbitrariu obstacole comerciale (care includ tarife, obstacolele netarifare şi alte

Tileagă Cosmin

117

mijloace); un număr crescător de compromisuri în ceea ce privesc tarifele şi de deschideri de pieţe se „consolidează” în OMC; ● mai competitiv – se descurajează practicile „neloiale” cumulând subvenţiile pentru export şi dumpingul produselor la preţuri inferioare costului pentru a câştiga părţi ale pieţii; ● mai avantajos pentru ţările mai puţin avansate – dându-le mai mult timp pentru a se adapta, o mai mare flexibilitate la privilegii speciale. Comerţul fără discriminări presupune: ● Naţiunea cea mai favorizată: tratarea celorlalţi în formă egală. În virtutea acordurilor OMC, ţările nu pot prin regula generală să stabilească discriminări între diverşii săi interlocutori comerciali. Dacă i se acordă unei ţări un avantaj special (reducerea tarifului aplicabil launul din produsele sale, de exemplu), trebuie să facă acelaşi lucru cu toţi ceilalţi membrii ai OMC. De ce se spune „cea mai favorizată”? Această expresie ca o contradicţie, pare să sugereze că este vorba de vreun tip special de clauză pentru o ţară determinată, dar în OMC înseamnă în termeni reali nediscriminarea, adică tratament egal pentru toţi. Ceea ce se întâmplă în OMC este: fiecare membru îi tratează pe ceilalţi membri în mod egal ca interlocutori comerciali „cei mai favorizaţi”. Dacă o ţară creşte beneficiile pe care le dă altui partener de afaceri, trebuie să acorde acest „cel mai bun” tratament tuturor celorlalţi membri ai OMC astfel încât toţi să continue să fie „cei mai favorizaţi”. Condiţia de naţiunea cea mai favorizată nu înseamnă întotdeauna egalitate în modul de tratare. În secolul al XIX - lea, când s-au semnat primele tratate bilaterale NMF, includerea în grupul de interlocutori comerciali „cei mai favorizaţi” ai unei ţări înseamnă că fac parte dintr-un club exclusiv, pentru că doar puţine ţări se bucurau de acest privilegiu. Astăzi când marea majoritate a ţărilor sunt membre ale OMC, clubul NMF nu mai este exclusivist. Principiul NMF asigura că fiecare ţară îi tratează egal pe toţi membrii.


118

● Tratatul naţional: tratatul de egalitate pentru naţiuni şi străini. Mărfurile importate şi cele produse în ţară trebuie să primească un tratement egal, cel puţin după ce mărfurile străine au intrat pe piaţă. Acelaşi lucru se aplică serviciilor străine şi celor naţionale şi mărcilor de fabrică sau de comerţ, dreptul de autor şi patentele străine şi naţionale. Acest principiu de „Tratat naţional” (a-i trata pe ceilalţi ca pe conaţionali), figurează în cele trei principale Acorduri ale OMC (articolul III din GATT, articolul 17 din AGCS şi articolul 3 din Acordul asupra ADPIC), chiar dacă în acest caz principiul se abordează pentru fiecare dintre ei într-o manieră diferită. Tratatul naţional se aplică doar când produsele, serviciile sau lucrările au intrat pe piaţă. Astfel, aplicarea taxelor vamale asupra importurilor nu constituie o violare a tratatului naţional, chiar dacă produsele fabricate în ţară nu sunt supuse unui impozit echivalent.

Un comerţ mai liber, de formă graduală şi prin intermediul negocierilor

Reducerea obstacolelor către comerţ este unul din mijloacele cele mai evidente de a însufleţi comerţul. Aceste obstacole includ taxele vamale (sau impozite) şi anume de instrumente cum ar fi interzicerile de importuri sau contigentele care restrâng selectiv cantităţile importate. În mod ocazional s-au dezbătut şi alte probleme, cum ar fi rolul administrativ şi politicile de schimb. De la crearea GATT, în 1947 - 1948, s-au realizat opt runde de negocieri comerciale. La început, aceste negocieri se centrau pe reducerea taxelor (taxelor vamale) aplicabile mărfurilor importate. Ca o consecinţă a negocierilor, la sfârşitul lui 1980 tarofele aplicate ţărilor dezvoltate pentru produsele industriale au scăzut neîntrerupt, ajungând la aproximativ 6,3%. Pe de altă parte în anii ’80, negocierile s-au amplificat pentru a include obstacolele netarifare asupra mărfurilor, şi anumite domenii noi, cum ar fi serviciile şi proprietatea intelectuală.

Tileagă Cosmin

119

Deschiderea pieţelor poate fi benefică, dar cere şi adaptare. Acordurile OMC permit ca ţările să introducă schimbări graduale, prin intermediul „liberalizării progresive”. În general, se acordă ţărilor în curs de dezvoltare termene mai îndelungate pentru a-şi îndeplini obligaţiile. Posibilitatea prin intermediul consolidărilor. În unele cazuri, promisiunea de a nu ridica un obstacol în faţa comerţului poate fi atât de importantă ca şi reducerea lui, acum că promisiunea permite întreprinderilor să aibă o panoramă mai clară asupra oportunităţilor sale viitoare. Prin intermediul stabilităţii şi previziunii, se încurajează investiţiile, se crează locuri de muncă şi consumatorii pot profita de beneficiile concurenţei: posibilitatea de a alege şi preţuri mai joase. Prin intermediul sistemului multilateral de comerţ, guvernele încearcă să dea stabilitate şi să previzioneze activităţile economice. În OMC, când ţările se hotărăsc să îşi deschidă pieţele de mărfuri şi servicii, îşi „consolidează” obligaţiunile. În unele cazuri, drepturile de import aplicate sunt inferioare tipurilor consolidate. Aceasta obişnuieşte să se întâmple în ţările in curs de dezvoltare. În ţările dezvoltate, tipurile efectiv aplicate şi cele consolidate obişnuiesc sa fie identice. O ţară îşi poate modifica consolidările sale, dar numai după ce le negociază cu partenerii săi comerciali, ceea ce poate însemna că trebuie să îşi compenseze pierderile comerciale. Una dintre reuşitele negocierilor comerciale multilaterale ale Rundei Uruguay, a constat în implementarea unei proporţii a comerţului referitor la obligaţiile consolidate. În agricultură, astăzi aproximativ 100% din produse au tarife consolidate. Rezultatul este un grad mare de securitate a pieţelor pentru comercianţi şi investitori. Şi sistemul încearcă să îmbunătăţească previziunea şi stabilitatea prin alte mijloace. Unul dintre ele constă în a descuraja utilizarea de contingente şi alte mijloace angajate pentru a fixa limite cantităţilor ce se pot importa (administrarea contingentelor poate crea o creştere a rolului administrativ şi a acuzaţiilor într-o manieră neloială). Alt mijloc constă în a face ca normele


120

comerciale ale ţărilor să fie atât de clare şi publice („transparente”) pe cât posibil. Multe din Acordurile OMC cer ca guvernele să facă publice politicile şi practicile lor în ţară şi să le aducă la cunoştinţa OMC. Controlul periodic al politicilor comerciale naţionale prin intermediul Mecanismului de Examinare al Politicilor Comerciale constituie alt mijloc de încurajare a transparenţei, la nivel naţional cât şi multilateral. Dezvoltarea unei concurenţe loiale Câteodată OMC este descrisă ca o instituţie de „comerţ liber”, dar nu este complet exact. În realitate, sistemul autorizează aplicarea de tarife şi, în circumstanţe restrânse, alte forme de protecţie. Este mai corect să se spună că OMC este un sistem de norme destinat dobândirii unei concurenţe libere, loiale şi fără distorsiuni. Normele asupra nediscriminării - NMF şi tratatul naţional - au ca obiectiv îndeplinirea condiţiilor echitabile de comerţ. Acesta este şi obiectivul normelor referitoare la dumping (exporturi la preţuri inferioare costului pentru a câştiga părţi ale pieţei) şi subvenţii. Problemele sunt complexe şi normele încearcă să determine ce este legal sau nu şi cum pot răspunde guvernele, în particular prin intermediul aplicării drepturilor de import adiţionale calculate pentru a compensa prejudiciul ocazionat de comerţul neloial. Multe din celelalte acorduri ale OMC sunt destinate să sprijine concurenţa loială, de exemplu în ceea ce priveşte agricultura, proprietatea intelectuală şi serviciile. Acordul asupra Contractării Publice (care este un acord „plurilateral” pentru că a fost semnat doar de unii din membrii OMC) extinde normele în materie de competenţă în ceea ce priveşte cumpărăturile realizate de mii de entităţi „publice” ale multor ţări, şi tot aşa în mod succesiv. Dezvoltarea şi reforma economică Economiştii şi experţii în probleme comerciale recunosc în mare că sistemul OMC contribuie la dezvoltare. Se recunoaşte, de

Tileagă Cosmin

121

asemenea, că ţările mai puşin avansate au nevoie de flexibilitate în momentul în care aplică Acordurile, şi propriile texte ale acordurilor încorporează dispoziţiile anterioare ale GATT, care prevăd o asistenţă specială şi concesiuni comerciale pentru ţările în curs de dezvoltare. Mai mult de trei sferturi din membrii OMC sunt ţări în curs de dezvoltare şi în tranziţie spre o economie de piaţă. De-a lungul a şapte ani şi jumătate cât a durat Runda Uruguay, mai mult de 60 din aceste ţări au aplicat în mod autonom programe de liberalizare a comerţului. În acelaşi timp, ţările în dezvoltare şi economiile în tranziţie au fost mult mai active şi influente în negocierile din această rundă ca în nici o altă rundă anterioară. Această tendinţă a distrus în practică idei că sistemul de comerţ există doar pentru ţările industrializate. A făcut, de asemenea, să varieze anterioara înclinare a ţărilor în dezvoltare pentru dispensă de la îndeplinirea unor determinate dispoziţii şi Acorduri ale GATT. La sfârşitul Rundei Uruguay, ţările în dezvoltare erau dispuse să-şi asume majoritatea obligaţiilor ce se impuneau ţărilor dezvoltate. Nu întâmplător, Acordurile le-au acordat perioade de tranziţie pentru a se adapta la dispoziţiile – mai puţin familiare şi poate mai dificile – OMC, în special în cazul celor mai săraci, ţările „mai puţin dezvoltate”. În virtutea unei decizii ministeriale adoptate în finalizarea Rundei, se dă acestor ţări o mai mare flexibilitate pentru aplicarea Acordurilor OMC. În această decizie se stabileşte că ţările cele mai bogate trebuie să accelereze aplicarea obligaţiunilor în materie de acces la pieţe care afectează mărfurile exportate de către ţările mai puţin avansate şi se cere să li se dea o mai mare asistenţă tehnică.

Abateri de la principii Atât prin textul Acordului, cât şi prin activitatea desfăşurată de la înfiinţare şi până în prezent, GATT a admis unele adaptări şi modificări de reguli şi principii, pe calea indirectă a excepţiilor, impuse de evoluţia conjuncturii comerciale şi, mai ales, de


122

evoluţia relaţiilor politice dintre statele participante: a) Admiterea creării de zone de comerţ liber şi de uniuni vamale. Această măsură a diminuat importanţa clauzei naţiunii celei mai favorizate. Ţările dintr-o regiune pot constitui un acord de comerţ liber, care nu se va aplica faţă de bunurile provenite din ţări ce nu fac parte din grupul dat. Astfel, s-a ajuns ca tratamentul aplicat în relaţiile comerciale dintre ţările Uniunii Europene să nu fie aplicat şi ţărilor extracomunitare. b) Institiurea sistemului generalizat de preferinţe vamale (SGP) în favoarea ţărilor în curs de dezvoltare, pe bază de reciprocitate. Acest sistem s-a dovedit a fi pozitiv pentru promovarea exportului ţărilor în curs de dezvoltare către ţările dezvoltate. Obiectivul SGP constă în facilitarea diversificării producţiei în ţările în curs de dezvoltare, intensificarea procesului de industrializare şi sporirea încasărilor din export. SGP vamale constă în acordarea, de către ţările donatoare (ţările dezvoltate), de scutire integrală sau parţială de taxe vamale la importul de produse manufacturate provenind din ţările beneficiare de preferinţe. Acordarea de preferinţe vamale este efectuată în mod unilateral, acestea neconstituind obiectul negocierii. Desigur, nu se poate trece cu vederea faptul că ţările dezvoltate au acceptat acest sistem preferenţial, nu numai din dorinţa de a sprijini ţările în curs de dezvoltare în efortul lor de achiziţionare de mijloace valutare de plată, dar şi din interese proprii, dacă se ţine seama că în structura exportului ţărilor în curs de dezvoltare predomină materiile prime minerale şi alte produse de bază provenind din domeniul agricol, forestier, acvatic etc necesare ţărilor dezvoltate. Un sistem uniform de preferinţe, care să fie aplicat în aceleaşi condiţii de către toate ţările dezvoltate, încă nu a fost adoptat, dar s-au aplicat scheme individuale de preferinţe care diferă de la o ţară la alta. c) Acceptarea unui grad sporit de protecţie în favoarea ţărilor în curs de dezvoltare. S-a admis ca ţările în curs de dezvoltare să poată să-şi protejeze economia naţională faţă de concurenţa străină, prin instituire de taxe vamale protecţioniste adecvate, precum şi pe calea introducerii altor măsuri

Tileagă Cosmin

123

protecţioniste.

Beneficiile sistemului comercial OMC OMC şi sistemul său comercial oferă multiple beneficii, unele bine cunoscute, altele mai puţin evidente. Obiectivul acestui sistem, bazat pe reguli şi principii, este de a se asigura că pieţele rămân deschise şi de a evita întreruperea accesului pe pieţe prin impunerea bruscă şi arbitrară a unor restricţii asupra importurile aupra importurilor. Sistemul juridic al OMC, nu numai că oferă beneficii producătorilor industriali şi întreprinderilor, dar crează drepturi în favoarea lor. Beneficiile pot fi prezentate astfel: ● Sistemul contribuie la menţinerea păcii internaţionale. În particular, pacea este un rezultat al aplicării celor mai importante principii ale sistemului comercial. ● Sistemul permite soluţionarea constructivă a diferendelor. Sistemul OMC oferă modalităţi diferite de rezolvare paşnică şi constructivă a diferendelor aferente activităţii comerciale. Faptul că ţările pot apela la OMC pentru a-şi reglementa diferendele, contribuie substanţial la diminuarea tensiunilor internaţionale din sfera comercială. ● Comerţul stimulează creşterea economică. Comerţul este un potenţial creator de locuri de muncă. Practica arată că diminuarea numărului obstacolelor comerciale influenţează pozitiv numărul locurilor de muncă. O politică bine gândită înlesneşte soluţionarea problemelor de angajare, rezultatul final fiind mai bun în condiţii de comerţ liber. ● Comerţul liber reduce chletuielile de trai. Există o mulţime de studii cu privire la impactul dintre protecţionism şi comerţul liber. Protecţionismul este scump, el întotdeauna ridică preţurile. Sistemul OMC are ca scop reducerea barierilor comerciale prin intermediul regulilor convenite de comun acord şi se bazează pe principiul nediscriminării. Rezultatul – reducerea costurilor de producţie şi reducerea preţurilor la mărfuri finite şi la servicii. ● Comerţul sporeşte veniturile. Analizele şi estimările


124

impactului Rundei Uruguay (deci a formării OMC) sau ale creării pieţei comune a UE au demonstrat că aceste procese s-au soldat cu venituri suplimentare considerabile, ceea ce a impulsionat serios procesele de dezvoltare economică. Comerţul comportă provocări şi unele riscuri – producătorii interni trebuind să ofere produse de aceeşi calitate cu cele importate, însă nu toţi reuşesc. Dar, faptul că există venituri suplimentare, înseamnă că există resurse pentru ca guvernele să poată redistribui beneficiile disponibile, spre exemplu, pentru a ajuta agenţii economici să devină mai competitivi. ● Sistemul încurajează buna guvernare. Deseori guvernele folosesc cadrul OMC ca pe o restricţie internă utilă la elaboararea politicilor economice, argumentând că se poate proceda astfel, deoarece acest fapt vine în contradicţie cu prevederile acordurilor OMC. Pentru afaceri, asumarea acestor angajamente înseamnă o mai mare claritate şi certitudine a condiţiilor de comerţ, iar pentru guverne – mai multă disciplină şi corectitudine. Beneficile pentru exportatorii de bunuri şi servicii 1. Securitatea accesului. În comerţul cu bunuri, aproape toate taxele vamale ale ţărilor dezvoltate şi o proporţie mare a celor în curs de dezvoltare au fost consolidate în cadrul OMC împotriva creşterilor. Consolidarea asigură faptul că accesul îmbunătăţit pe piaţă, obţinut prin reduceri tarifare incluse în listele de concesii ale fiecărei ţări, să nu fie întrerupt prin creşteri bruşte ale taxelor sau impunerea altor restricţii de către ţările importatoare. În domeniul serviciilor, ţările şi-au luat angajamente de a nu restricţiona accesul produselor din domeniul serviciilor peste condiţiile şi limitările specificate în listele lor naţionale. 2. Stabilitatea accesului. Sistemul asigură, de asemenea stabilitatea accesului pe pieţele de export, solicitând tuturor ţărilor să aplice un set uniform, de reguli elaborate în cadrul diverselor acorduri. Ţările au obligaţia de a asigura conformitatea cu prevederile acordurilor referitoare la reulile privind determinarea valorii în vamă, inspectarea produselor în vederea stabilirii conformităţilor cu standardele obligatorii de calitate sau eliberarea

Tileagă Cosmin

125

licenţelor de import. Beneficiile pentru importatorii de materii prime Adeseori întreprinderile sunt obligate să achiziţioneze din import materii prime, produse intermediare şi servicii, necesare producţiei de export. Regula de bază care cere ca exporturile să fie permise, fără restricţii suplimentare, după plata taxelor şi obligaţia de a asigura conformitatea cu celelalte reguli naţionale (aplicate la frontiere ca reguli uniforme din cadrul Acordurilor), facilitează importurile. Ea acordă industriilor exportatoare o anumită garanţie, anume că îşi pot procura cele necesare din import fără întârzieri şi la costuri competitive.

Soluţionarea disputelor Ca şi multe alte organizaţii internaţionale, OMC nu are o putere semnificativă pentru a întări deciziile pe care le ia atunci când un membru face o plângere împotriva unui alt membru. Dacă deciziile luate de corpul de acord în privinţa disputelor nu sunt îndeplinite, se pot lua măsuri de despăgubire pentru membrul care a făcut plângerea, însă nici o altă acţiune de constrângere nu este disponibilă. Asta înseamnă că state puternice din punct de vedere economic, cum sunt SUA, pot să ignore hotărârile luate împotriva lor de către state cu economii mai slabe, deoarece cele din urmă nu au puterea de a forţa SUA să îşi schimbe poziţia. Disputele care nu pot fi rezolvate între membri, sunt trimise în faţa unui panel/comisie format din trei membri care au rolul de „judecători”. Una din îmbunătăţirile majore aduse în cadrul OMC, spre deosebire de GATT, este posibilitatea de a respinge hotărârea luată de DSB (Dispute Settlement Body). Mai exact, în cadrul OMC, pentru ca o decizie/sancţiune să fie respinsă, este necesar doar consensul. În schimb, în cadrul GATT era suficient ca o singură ţară, inclusiv ţara vizată, să se opună deciziei panelului pentru ca aceasta să fie respinsă.


126

Participarea României România a devenit membră GATT în anul 1972, protocolul său de afiliere fiind caracteristic pentru ţările cu economie central planificată. În cadrul GATT, România a articipat la negocierile comerciale din cadrul Rundei Tokyo, ocazie cu care a consolidat un număr de 158 de poziţii tarifare şi a acceptat majoritatea Codurilor convenite. Schimbările interne radicale de la începutul acestui deceniu au permis României participarea pe o bază nouă la finalul negocierilor comerciale multilaterale din Runda Uruguay, constând în negocierea şi asumarea de angajamente pe baza principiilor standard ale economiei de piaţă care se află la fundamentul sistemului multilateral de comerţ. La încheierea Rundei Uruguay, ţara noastră a consolidat totalitatea poziţiilor tarifare, a acceptat toate acordurile multilaterale (cu rezervarea drepturilor de a beneficia de facilităţile oferite ţărilor în tranziţie şi a celor în curs de dezvoltare) şi acordurile plurilaterale, cu excepţia celui privind achiziţiile publice. La finele anului 1994, Parlamentul României a ratificat rezultatele Rundei Uruguay şi participarea ţării noastre la aceste negocieri (Legea nr.133/1994), ceea ce a permis ca România să devină membru originar la OMC (de la 1.01.1995). Evoluţii în cadrul procesului de negociere din OMC37 Hotărâtă să aplice decizile adoptate de membrii OMC cu privire la continuarea procesului de liberalizare a comerţului, România a participat la negocierile comerciale multilaterale care au dus la încheierea protocoalelor IV şi V ale GATS (Servicii de telecomunicaţii de bază şi servicii financiare), prezentând liste de angajamente specifice.

37 Strategia naţională de dezvoltare economică pe termen mediu – Camera de

Comerţ şi Industrie a României

Tileagă Cosmin

127

Totodată convinsă de necesitatea asigurării condiţiilor pentru apariţia şi dezvoltarea societăţii internaţionale, imediat după încheierea negocierilor privind serviciile de telecomunicaţii de bază, ţara noastră a intrat în negocierile privind liberalizarea comerţului cu produse ale tehnologiei informaţiei, asumându-şi angajamente consistente privind eliminarea taxelor vamale pentru importul acestor produse. Participarea României la procesul de negocieri comerciale multilaterale din cadrul OMC a avut în vedere, atât sprijinirea procesului demarat la Conferinţa Ministerială de la Marrakech şi a continuat la cea de la Singapore, cât şi preocuparea pentru prezentarea drepturilor şi obligaţiilor asumate în cadrul OMC, în deplină concordanţă cu interesele de dezvoltare ale ţării. O atenţie deosebită a fost acordată astfel preocupării de deschidere de noi pieţe pentru mărfurile româneşti şi pentru reglemetarea unor domenii de activitate (în special, servicii) în conformitate cu regulile internaţionale acceptate deja de majoritatea ţărilor participante la comerţul cu servicii. Deşi nu a constituit o negociere propriu-zisă, adoptarea Declaraţiei de la Geneva, privind comerţul electronic a fost sprijinit activ de România, pentru a permite convenirea unor reguli multilaterale şi pentru acest mod nou de realizare a comerţului, cu o dinamică şi extindere deosebit de mare. Îndeplinirea obligaţiilor asumate în cadrul OMC Realizarea unui sistem multilateral de comerţ, în plin proces de liberalizare, desfăşurat în condiţii de transparenţă şi previzibilitate, cu reguli cât mai uniforme, presupune, printre altele, respectarea angajamentelor asumate de membrii OMC. Importanţa acestui aspect este relevată şi de textele legale şi de preocuparea organelor OMC de a asigura examinarea respectării angajamentelor asumate, atât în ceea ce privesc legilaţiile naţionale ale membrilor OMC, cât şi în domeniul punerii în aplicare a unor angajamente specifice sau a unor măsuri de politică comercială. Pentru toate domeniile acoperite de acordurile din OMC,


128

România a prezentat atât legislaţiile aferente, cât şi măsurile aplicate, examinarea acestora demonstrând faptul că ţara noastră şi-a respectat în totalitate angajamentele asumate. În ceea ce privesc angajamentele tarifare sunt de remarcat următoarele etape:

● nivelul consolidat al taxelor vamale a fost respectat; în plus au existat cazuri în care nivelul taxelor vamale aplicate la o serie de produse să fie mai redus decât nivelul consolidat;

● pentru acele produse agricole pentru care România s-a angajat la deschiderea de contingente de acces minim, contingentele au fost deschise la începutul fiecărui an calendaristic, administrarea lor fiind transparentă şi necondiţionată, aspecte relevate în cadrul proceselor de examinare;

● ţara noastră a realizat transpunerea listelor de concesii în sistemul HS 1996, respectând în totalitate regulile stabilite pentru acest proces;

● deşi cu o oarecare întârziere, datorată unor probleme tehnice, au fost furnizate informaţiile necesare alcătuirii Bazei Integrate de Date. Pentru domeniul acordurilor privind salvgardarea, măsurile anti-dumping şi subvenţiile şi măsurile compensatorii: ● au fost relizate examinările de legislaţie aferentă aplicării acestor măsuri de apărare comercială; legislaţia actuală este în conformitate cu regulile multilaterale, dar România examinează posibilitatea de a aduce elemente suplimentare specifice pentru legislaţia din acest domeniu; ● prin notificările prezentate, ţara noastră a informat membrii OMC asupra faptului că nu a luat nici o măsură de apărare comercială; ● având în vedere faptul că în cadrul unei proceduri anti-dumping iniţiată de un membru OMC împotriva exporturilor româneşti, partea română nu a fost satisfăcută de modul în care s-a desfăşurat ancheta, au fost demarate consultări bilaterale preliminare, informale; ● România a notificat faptul că îşi rezervă dreptul de a practica anumite subvenţii pentru perioada de trecere la economia

Tileagă Cosmin

129

de piaţă (în baza Art. 29 al Acordului privind subvenţiile şi măsurile compensatorii, notificând în acest scop programe aferente agriculturii, industriei, investiţiilor, exporturilor, protecţiei mediului şi dezvoltării regionale). Pentru domeniul TRIMS (Măsuri investiţionale legate de comerţ), în cadrul procesului de examinare a măsurilor existente la intrarea în vigoare a OMC, România a notificat şi susţinut măsurile vizate de acest acord. Comerţul cu produse agricole. Sensibilitatea acestui domeniu pentru majoritatea membrilor OMC a determinat adoptarea unor reguli specifice pentru sprijinul intern şi subvenţiile la export, precum şi pentru posibile măsuri de salvgardare speciale. Deşi prin lista sa de angajamente România şi-a rezervat dreptul de a acorda sprijin intern producătorilor săi agricoli şi subvenţii la export pentru câteva categorii de produse agricole, insuficienţa resurselor bugetare nu a permis atingerea nivelurilor înscrise în lista sa de angajamente. În perioada de după anul 1995, sprijinul intern acordat producătorilor naţionali s-a încadrat în categoria de minimis, iar subvenţiile la export au vizat o mică parte a exportului de cereale. România nu a recurs la utilizarea clauzei de salvgardare specială şi a notificat acest lucru la Comitetul pentru Agricultură. Perioada care a trecut de la punerea în aplicare a angajamentelor asumate de membrii OMC pentru domeniul comerţului cu produse agricole a relevat, încă o dată, deosebirile foarte mari care există între politicile agricole ale acestora, diferenţe substanţiale în sprijinirea producătorilor agricoli şi a exporturilor, şi, pe cale de consecinţă, imposibilitatea membrilor OMC de a beneficia în mod real şi pe deplin de efectele liberalizării comerţului cu produse agricole. În limita angajamentelor asumate în cadru Acordului privind comerţul cu produse agricole, unele produse agricole beneficiază de triple avantaje: măsuri de sprijin intern, subvenţii la export şi concesii convenite în plan multilateral. Mărfurile agricole provenind din state care au resurse financiare necesare pentru


130

acordarea sprijinului intern şi al subvenţiei la export pot produce concurenţă forţată, anormală, pe alte pieţe şi, în special, acolo unde beneficiază de concesii. Astfel, ţările mai puţin dezvoltate sau mai puţin bogate, deşi au participat la procesul de liberalizare din domeniul agriculturii, nu au putut beneficia pe deplin de binefacerile liberalizării, ba mai mult s-au confruntat cu o concurenţă acerbă pe propriilelor pieţe, fără a avea posibilitatea utilizării deschiderilor de pieţe externe. Se poate aprecia că aceste rezultate modeste vor creea dificultăţi în cadrul procesului de continuare a liberalizării comerţului cu produse agricole; reticenţa ţărilor care nu au posibilitatea de a sprijini substanţial producţia internă şi exporturile, în a mai acorda concesii fiind, în acest context, explicabilă. Bariere tehnice în calea comerţului şi măsuri sanitare şi fito-sanitare. Pentru ambele domenii, România şi-a îndeplinit obligaţiile de notificare pentru măsurile luate, pentru punctele de informare şi de contact înfiinţate. În domeniul standardelor, având în vedere faptul că standardele româneşti nu diferă de cele internaţionale, nu a fost necesară realizarea unor notificări speciale. TRIPS - dreptul de proprietate intelectuală. Deşi, în conformitate cu prevederile Art.65 al TRIPS, invocat de ţara noastră, România avea dreptul de a beneficia de o perioadă de 5 ani pentru aducerea legislaţiei naţionale în deplină conformitate cu prevedrile TRIPS, s-a procedat la supunerea spre examinare a legislaţiei naţionale, fără a renunţa la beneficiul perioadei de tranziţie. Acest demers a fost realizat pentru a permite autorităţilor române eventuale modificări sau completări încă în intervalul de tranziţie, elementele prioritare avute în vedere de autorităţile române fiind cele de transparenţă legislativă. Acţiunea României a fost extrem de bine gândită de Consiliul TRIPS, iar în momentul de faţă se fac ultimele completări necesare, în special, pentru punerea în aplicare a unor prevederi legate de protejarea drepturilor de proprietate

Tileagă Cosmin

131

intelectuală la frontieră. Eforturile ţării noastre de a avea o legislaţie prin care drepturile de proprietate intelectuală să fie cât mai bine protejate sunt recunoscute pe plan internaţional, acesta fiind şi motivul pentru care OSIM a fost desemnat ca centru regional coordonator pentru programul PHARE RIPP (Regional Intellectual Property Project) pentru protecţia drepturilor de proprietate intelectuală. Cu ocazia examinării legislaţiei naţionale pentru domeniul proprietăţii intelectuale a fot pus în evidenţă faptul că nu există incompatibilităţi cu prevederile TRIPS, iar gradul actual de activitate a legislaţiei naţionale cu TRIPS este: compatibilitate deplină în domeniul mărcilor şi indicaţiilor geografice şi un grad foarte înalt de compatibilitate în domeniul drepturilor de autor, brevetelor de invenţii, topografia circuitelor integrate, desenelor şi modelelor industriale. Dificultăţi la balanţa de plăţi externe. Evoluţia din ultimii cinci ani a balanţei comerciale şi de plăţi externe a arătat o deteriorare continuă, dezechilibrele accentuându-se. Această trecere în revistă a modului în care ţara noastră a înţeles să dispute angajamentele asumate denotă faptul că România a reuşit asumarea angajamentelor din OMC, în conformitate cu regulile acesteia.

Consideraţii critice asupra rolului şi obiectivelor OMC

În postura sa de element – cheie al administrării economice mondiale, alături de Banca Mondială şi OMC – singura organizaţie care reglementează comerţul interneţional – stârneşte discuţii aprinse, pro şi contra, comerţul devenind una din cele mai fierbinţi arme ale jocurilor internaţionale de interese. Iată câteva dintre aceste abordări, care vin direct sau tangenţial în incidenţă cu OMC: a) Încercarea de includere în agenda OMC a unor obiective tangenţiale comerţului, fapt care suprasolicită resursele şi aşa destul de limitate ale organizaţiei, făcând ca scopul ei de bază,


132

crearea unui climat comercial internaţional favorabil dezvoltării, să aibă de suferit. În mod concret, creşte presiunea asupra OMC de a deveni o instituţie care urmăreşte dezvoltarea. Există şi viziunea conform căreia OMC ar trebui să aibă obiectiv doar crearea şi guvernarea unui „sistem mondial reglementat de comerţ de bunuri şi servicii şi nu urmărirea de obiective precum împărţirea echitabilă a bogăţiei create în liberalizarea comerţului sau asistarea ţărilor sărace”. Ideea ce stă la baza acestei viziuni este caracterul volativ al negocierilor. Ţările participante la negocieri multilaterale o fac din proprie voinţă, pentru că găsesc nişte beneficii în participarea la acel acord. Cei care pierd din implementarea unor asftel de acorduri înseamnă că nu au avut nişte aşteptări realiste de la finalizarea negocierilor. Critica adusă actualului sistem de negociere din cadrul OMC, cum că ţările dezvoltate sunt principalii beneficiari ai liberalizării în dauna ţărilor mai puţin dezvoltate, are două lacune. Într-adevăr, există o discrepanţă între beneficiile primite de Sud şi Nord de pe urma negocierilor, însă este normal ca diferenţa de dezvoltare între state să nu permită un grad similar de folosire a oprtunităţilor comerciale apărute după liberalizare. Apoi, ar fi o naivitate în a se crede că raporturile de putere dintre state nu influenţează rezultatele acestor acorduri. Acest fapt nu înseamnă că există o „răutate” intrinsecă a acordurilor multilaterale pentru ca ţările în curs de dezvoltare să câştige mai puţin, ci doar că hotărârile luate urmăresc, în primul rând, obiectivele ţărilor dezvoltate, pentru ca acestea au o putere mai mare de negociere. Dorinţa ţărilor în curs de dezvoltare de a primi un tratament special, fie printr-o perioadă mai mare de timp pentru aplicarea regulilor, fie prin scutirea de la anumite reguli (mergând până la aplicarea unui tratament unilateral), vine în contradicţie cu principiile economice din spatele liberalizării. Liberalizarea, chiar unilaterală, crează oportunităţi pentru ţara care o aplică. În plus, tratamentul preferenţial este discriminatoriu între ţările dezvoltate şi ţările în curs de dezvoltare şi mai departe, între aceste şi cele mai puţin dezvoltate, nefiind deloc clare care sunt criteriile după

Tileagă Cosmin

133

care o ţară nu mai este una dintre „cele mai puţin dezvoltate”, ci doar o „banală” ţară în curs de dezvoltare. Disputa dintre susţinătorii liberalizării şi cei care o contestă se poartă cu mult dinaintea existenţei GATT/OMC. Acum două secole, „clasicii” economiei, precum Adam Smith, David Ricardo şi Frederic Bastiat, susşineau liberalizarea nu doar din perspectiva necesităţii acesteia pentru a atinge prosperitatea, ci şi ca pe un drept fundamental al cetăţenilor din toate ţările de a face comerţ liber. În prezent, susţinătorii liberalizării, bazându-se pe lucrări ale unor autori precum Ludwig von Mises, Murray N. Rothbard şi Edward Hudgins, se confruntă cu argumente aduse de protecţionişti, care susţin că economiile ţărilor sunt mai puternice în spatele barierilor comerciale. Însă, în contextul economic internaţional actual, unde fenomenul globalizării duce la pieţe din ce în ce mai integrate, se observă că singura formă de creştere a bunăstării este liberalizarea comerţului internaţional, împreună cu liberalizarea pieţelor interne. În plus, argumentele aduse de protecţionişti sunt văzute drept o protecţie nu a economiilor locale, ci a industriilor necompetitive, deci o formă de protecţie faţă de concurenţă în detrimentul consumatorilor. La rândul lor, protecţioniştii întreabă retoric: „dacă liberalizarea comerţului are efecte atât de pronunţate în direcţia creşterii bunăstării, de ce în aproape 50 de ani de la semnarea GATT nu s-au înregistrat progrese semnificative în acest domeniu?”. Reducerea tarifelor la bunurile industriale de la 40% la doar la 4% prin acordurile încheiate în cadrul GATT, par să contrazică acest lucru, dar, din punctul de vedere al îndeplinirii obiectivelor GATT, ele nu par să realizeze ce şi-a propus GATT. Agenda politică a ţărilor este un impediment în realizarea liberalizării, care însă este cea mai buna soluţie, din punct de vedere economic liberalizarea prezintă probleme la punerea în practică. Ţările sunt preocupate de protejarea industriilor în formare („infant industries”) şi de protejarea pieţelor interne de dumping, astfel încât drumul parcurs până la liberalizarea totală a


134

pieţelor este unul anevoios. Cu toate acestea nu există dubii că negocierile nu se vor relansa sau că OMC nu va exista în continuare. Este greu de imaginat o economie internaţională fără o organizaţie de genul OMC, care şi-a demonstrat rolul în creşterea fluxurilor comerciale (deşi există numeroase voci care contestă beneficiile la nivel naţional aduse de liberalizare). Rămâne de văzut dacă viitorul va aduce modificări ale viziunii asupra rolului şi modalităţilor de actţiune ale OMC. b) OMC – centrul de reacţie negativă împotriva globalizării. În mod paradoxal, reacţia e mai dură în ţările dezvoltate – în care protestarii acuză propriile guverne de manipularea comerţului internaţional şi a sistemului de investiţii în avantajul celor bogaţi şi în dezavantajul celor săraci – decât în ţările în curs de dezvoltare38. Dimpotrivă, există mai multă susţinere pentru principiile comerţului liber în economiile emergente „pentru că această retorică a pieţei libere este cea care a deschis porţile pieţelor bogate ale OECD pentru ţările în curs de dezvoltare”39. Chiar şi ţări precum cele denumite „tigrii asiatici”, zguduite de criza financiară, au pus favorabil în discuţie comerţul şi regimul de investiţii, în numai două decenii, aceastea obţinând creşteri importante ale standardelor de viaţă de pe urma porţilor deschise ale Occidentului pentru exporturile lor. „Orientarea către înainte” a devenit o doctrină centrală a fiecărei strategii reuşite de dezvoltare40. 38 Sunt două genuri de „voci” care – la Seattle în 1999 şi la următoarele întâlniri ale OMC, până în 2006 au protestat vehement împotriva comerţului global: - pe de o parte „revolta radicală romantică”, protestatarii bine intenţionaţi, copii ai generaţiei ’68, care cred că regulile comerciale funţionează împotriva oamenilor săraci din ţările în curs de dezvoltare; - pe de altă parte, sindicatele occidentale (în special SUA), care doresc să impună standarde de muncă în ţările în curs de dezvoltare, ca pretext pentru a-şi proteja propriile interese 39 Diane Coyle, după Governing the World Economy, Polity Press/Blackwell

Publishers Ltd., 2000 40 Fred Bergsten, The Global Trading System and Developing Countries in

2000, în „Financial Times”

Tileagă Cosmin

135

c) Comerţul internaţional şi investiţiile au devenit „o zonă politică de război”. Paradoxal, cele mai înalte tensiuni la nivel interguvernamental apar între membrii „G-4” (UE, SUA, Japonia, Canada), grup „familial” care direcţionează politica comercială. Urmează tensiunile dintre guvernele ţărilor în curs de dezvoltare şi ţările dezvoltate care, de pildă - în 1999 - au blocat timp de şase luni numirea unui nou Director General al OMC (între Mike Moore - Noua Zeelandă şi Supachai Panitchpakdi - Thailanda), fiecare preluând funcţia, finalmente, pe câte o jumătate deperioadă. Totuşi, cele mai serioase dispute care au ajuns până la OMC pentru soluţionare, au implicat SUA contra UE şi SUA contra Japoniei. Atât reacţiile negative împotriva sistemului global de comerţ şi investiţii provenite din afară, cât şi cele dinlăuntrul său, demonstrează că se întâmplă ceva mai complex decât o „caricatură de luptă” între „bogaţii opresivi” şi „săracii exploataţi”; într-o economie în care „învingătorul ia totul”, există un contrast tot mai accentuat între învingători şi rândurile îngroşate ale învinşilor, ce se concretizează în diviziunea puterii şi a bogăţiei între companiile multinaţionale şi indigeni şi între corporaţii şi foţa de muncă prost plătită în ţările în curs de dezvoltare (Diane Coyle). O luptă preliminară marelui război asupra OMC a fost conflictul dintre OECD şi protestatarii radicali contra Acordului Multilateral de Investiţii (Multilateral Agreement on Investment - MAI), în fapt, o schiţă de tratat asupra investiţiilor internaţionale pentru Clubul celor mai bogate 29 de ţări, destinat să creeze un spaţiu de mişcare în cadrul regulilor de investiţii din interiorul OCDE, pentru companiile naţionale şi străine (efectul asupra altor ţări a fost complet ignorat – de unde şi protestele ivite, cum că MAI ar fi o garanţie dată multinaţionalelor de a-i exploata pe cei „fără de putere”). De exemplu, guvernele ţărilor OCDE nu ar fi putut impune companiilor străine regulile locale de „conţinut” (cerând investitorilor străini să cumpere anumite proporţii din bunurile de care aveau nevoie, de la interni), dacă firmele


136

naţionale nu trebuiau să se supună aceluiaşi regim. Ulterior, sindicatele comerciale şi protestatarii ecologişti au impus schiţei de tratat noi clauze privind standardele minime de muncă şi de mediu (G-7 considerând că primele erau de apanajul Organizaţiei Internaţionale a Muncii - (OIM) - parte a ONU, iar celelate ţineau de negocieri internaţionale separate). Investiţiile internaţionale, respectiv fluxurile crescute de capital, pot fi controlate numai printr-un set de reguli internaţionale şi numai dacă organizaţiile internaţionale sunt împuternicite legal să le aplice şi monitorizeze. Ori un tratat internaţional asupra investiţiilor ar putea fi aplicat cel mai bine prin OMC, deşi coaliţia protestatară îl va cataloga drept „MAI intrat pe uşa din spate”. Dar, în acest caz, e greu de văzut cum vor exista vreodată reguli care să protejeze economiile ce se nasc (emergente) de potenţialul monopol capitalist global. La întrunirea ministerială a OCDE din aprilie 1998 de la Paris, guvernele Franţei şi SUA temându-se de acest tratat datorită protestelor, l-a remis, spre îngropare, diplomaţiilor. OMC rămâne însă singurul organ capabil să introducă norme opţionale pentru investiţiile internaţionale, incluzând standarde şi reglementări obligatorii de muncă şi mediu. OMC apare, astfel, ca un nou forum de conflict asupra tuturor chestiunilor mai sensibile din guvernarea economiei mondiale. Pentru numeroşi săraci din lume, orice nouă rundă de discuţii despre comerţ, ce se termină cu un eşec, este o cumplită tragedie, pentru că liberalizarea comerţului este esenţială pentru ieşirea din sărăcie. „Răul” din OMC, atât cât e, poate fi reperat în faptul că organizaţia este :

• teribil de secretoasă şi de birocratică; • controlată în întregime de ţările bogate; • copleşită de avocaţii acestor ţări; • amplasată într-unul din cele mai bogate oraşe din lume

(Geneva). În plus, OMC funcţionează prin consens, ceea ce înseamnă

Tileagă Cosmin

137

că toţi cei 134 de membri trebuie să fie de acord asupra a orice. OMC a fost lansată într-o lume care devine rapid tot mai complicată şi în care aproape orice conflict care depăşeşte graniţele naţionale va sfârşi ca dispută comercială. Faptul că în OMC regulile se aplică tuturor oferă „celor fără de putere” o oarecare protecţie. Întrunirea de la Seattle (decembrie 1999) a fost un element nodal în politica globală, deoarece pentru prima oară un grup de ţări în curs de dezvoltare s-a prezentat la negocierile comerciale cu o agendă coordonată şi convenită de comun acord şi, astfel, tot pentru prima oară, SUA şi UE nu au reuşit să-şi impună punctul de vedere (exact în momentul în care grupuri mari de protestatari din ţările bogate au început să-şi acuze propriile lor guverne de abuz de putere). Ţările sărace au, cu adevărat, nevoie de mai mult succes pe pieţele bogate (şi de o creştere rapidă a comerţului mondial) şi, ca atare, au nevoie ca ţările bogate să respecte regulile pe care le-au formulat la înfiinţarea OMC în 1994. Ţările în curs de dezvoltare se opun sindicatelor (în special celor americane), care încearcă sancţiuni sau impozitări mari asupra importurilor provenite din „Lumea a III-a”, dacă acestea nu îndeplinesc standardele occidentale minime de muncă, incluzând interzicerea folosirii muncii copiilor (în fapt, ţările dezvoltate sunt ipocrite, afirmă contestatarii, nedorind decât să-şi protejeze anumite slujbe pe pieţele lor). Rezolvarea acestor spinoase probleme se poate face printr-un compromis raţional, prin crearea unui grup de lucru OMC/OIM. Totuşi, există mulţi oameni – chiar bine intenţionaţi – care sunt de acord cu faptul că sursa creşterii economice ar fi comerţul internaţional. Realitatea este însă că multe ţări în curs de dezvoltare devin mai puţin sărace prin exporturi, unele schimbând standardele de viaţă ale popoarelor lor într-o singură generaţie. Activiştii antiglobalizare văd însă în acceptarea globalizării şi în liberalizarea pe mai departe a comerţului o victorie a companiilor multinaţionale occidentale (îndeosebi americane). Aceste tensiuni aduc un nor de obscuritate asupra chestiunilor comerciale; este


138

evident că SUA, de exemplu, susţin interesele companiilor sale naţionale care includ şi mari transnaţionale, dar, pe de altă parte, SUA au acceptat în ultimul timp să-şi limiteze propriile puteri din sfera politicii comerciale prin acceptarea regulilor OMC. Trebuie ţinut cont că lumea s-a mişcat instituţional fie către o mai mare libertate comercială, fie către un mai mare protecţionism (experţii numind aceasta „teoria bicicletei”). d) Comerţul este punctul cel mai uşor de ţintit din globalizare. „Paradoxal - scrie Fred Bergsten – cele mai mari presiuni pentru a inversa cursul liberalizării pot fi găsite în ţările care au creat, au hrănit şi s-au luptat pentru ordinea de după război, SUA şi UE. Motivul este, alături de deschiderea mult mai mare a SUA către comerţ, stagnarea veniturilor mici în SUA. Protecţionismul în ambele regiuni vine din izolare, fără ca politicienii din ambele extreme să poată demonstra că un comerţ liber regional – în cadrul UE şi NAFTA – înseamnă închidere faţă de restul lumii”. Liberalizarea devine mai dificilă pentru că formele de protecţie devin mai subtile. De exemplu, în domeniul investiţiilor directe, care sunt acum un aspect crucial al relaţiilor comerciale, reglementările care apar pentru a-i proteja pe cei care le primesc sunt contraproductive (de exemplu, regulile cu conţinut local sau cerinţele locale pentru tranferul de tehnologie), ele sfârşind prin a descuraja investitorii multinaţionali de a-şi intregra deplin reprezentanţa locală în reţeaua lor globală. Concluzie: va trebui să existe o formă de acord multilateral în ţările în curs de dezvoltare şi ţările dezvoltate, iar cadrul nu poate fi altul decât OMC. În afară de comerţ şi alte domenii se vor dovedi având la fel de multe probleme:

• standardele de muncă mizerabile pot fi folosite ca o formă de competiţie neloială („dumping social”), aşa că vor trebui discutate în contextul comerţului;

• în acelaşi timp, forţa de muncă ieftină e principalul avantaj competitiv al acestei emergenţe şi, prin urmare, standardele de muncă pot fi cu siguranţă impuse pe uşa din dos de

Tileagă Cosmin

139

către ţările dezvoltate (pentru a împiedica concurenţa să aibă un acces cinstit pe piaţă). Şi mai controversate decât problemele sociale şi standardele de muncă pot fi standardele de mediu, biotehnologia şi chestiunile legate de sănătate, precum hrana modificată genetic. Dar eliminarea graniţelor prin globalizare dă posibilitatea exceselor privitoare la mediu şi la sănătate, existând mai puţine bariere împotriva poluării şi a bolilor aduse din altă parte. De subliniat însă că tot mai puţine rezultate în domeniul biotehnologiei şi manipulării genetice, al produselor farmaceutice, pesticidelor, ca să nu mai vorbim de tehnologia informaticii, sunt obţinute de cercetarea ştiinţifică din domeniul public şi tot mai multe sunt patentate de firme private. În SUA, primele 10 corporaţii au proporţii de piaţă de 1/3 în domeniul seminţelor şi produselor farmaceutice, 70% în domeniul calculatoarelor şi 80% în domeniul pesticidelor şi telecomunicaţiilor. Puterea de monopol trezeşte îngrijorarea publică, limitată la pieţele dezvoltate, ea însăşi o armă puternică. („Monsanto”, cel mai mare producător de seminţe modificate genetic a renunţat „de bunăvoie” la cele mai controversate afaceri). O problemă foarte serioasă este dezechilibrul de putere şi de cunoaştere dintre consumatorii din ţările în curs de dezvoltare şi corporaţii. Acordul OMC privind aspectele legate de comentariile referitoare la drepturile de proprietate intelectuală poate fi considerat ca „necinstit”. Astfel, numărul de patente internaţionale sub regim multilateral a crescut de la mai puţin de 3000 în 1979, la aproape 3,5 milioane în 1997, din care 97% sunt deţinute de ţările bogate, peste 50% din taxele de licenţiere fiind încasate de SUA. Mai mult, 4/5 din patentele acordate în ţările în curs de dezvoltare aparţin unor rezidenţi din ţările dezvoltate. Un raport al PNUD (Human Development Report – 1999) arată că nu există nici o diferenţă între patentarea de către o companie multinaţională a genelor unei plante exotice şi spionajul industrial, numind-o „furt al materialelor genetice, cât şi al cunoştinţelor dobândite, vreme îndelungată, privind folosirea lor pentru a


140

realiza medicamente”. Raportul PNUD demonstrează că şi o taxă mică, de numai 2%, pentru folosirea resurselor genetice ale plantelor din biosistemul ţărilor în curs de dezvoltare, s-ar materializa în peste 5 miliarde USD din profiturile firmelor multinaţionale în favoarea ţărilor în curs de dezvoltare, sugerând că o taxă de 10% ar fi mai corectă. O problemă care vine doar tangenţial în incidenţă cu OMC este imigraţia, legală şi ilegală. Paradoxal, fluxurile de azi abia mai contează – evident, procentual – comparativ cu valurile de imigranţi din Vechiul Continent către Lumea Nouă, la finele secolului XIX - lea şi începutul secolului XX. (Fluxurile legale către SUA, de 1 - 1,5 milioane persoane în anii ’90, le egalează numeric pe cele de dinaintea Primului Război Mondial, dar – raportat la populaţia totală – sunt procentual mult mai mici). Deşi opoziţia politică faţă de creşterea imigraţiei e foarte mare, e tot mai greu de acceptat că orice va fi liber să circule pe glob – bunuri, capitaluri, servicii – cu excepţia cetăţenilor. În ciuda barierelor înalte, numărul de oameni ce se deplasează peste graniţele naţionale este imens şi creşte în funţie de creşterea inegalităţii dintre venituri. În condiţiile în care 1,5 miliarde de oameni trăiesc cu mai puţin de 1 dolar pe zi, presiunea migraţiei va contiunua să se strângă în jurul graniţelor foarte bogate. „Forţele globalizării nu respectă drăgălăşenii precum averea şi status-ul” (Diane Coyle). Până acum, fenomenul globalizării s-a manifestat printr-o distribuţie incorectă a câştigurilor economice cu consecinţe în:

• creşterea inegalităţii în cadrul ţărilor bogate; • creşterea inegalităţii dintre ţările bogate şi ţările sărace.

În percepţia publică există suspiciunea că procesul este aranjat pentru a-i îmbogăţi pe cei deja bogaţi, persoane sau corporaţii multinaţionale. Esenţial este ca disputa internă din ţările bogate să nu fie întoarsă împotriva lumii sărace, exact ceea ce au făcut protestatarii romantici împotriva OMC-ului şi a Acordului Multilateral pentru Investiţii, protest amplificat – după cum s-a arătat – de interesele anumitor sindicate. Opoziţia la globalizare a avut însă şi aspecte mai

Tileagă Cosmin

141

constructive, de pildă campania pentru ştergerea datoriilor ţărilor în curs de dezvotare, condusă de „Jubilee 2000”. În concluzie, echilibrul câştigurilor din globalizare va trebui să se încline către cei care pierd astăzi, căci economia mondială nu poate fi mulsă la infinit de o mica minoritate, fără a genera crize şi conflicte. Comerţul liber trebuie să fie liber pentru toată lumea şi dacă comerţul şi capitalul sunt libere, atunci şi oamenii trebuie să fie mai liberi să se mişte - sarcini şi obiective ce pot intra în aria de competenţe a OMC.

Concluzii

Sistemul de comerţ internaţional promovat de OMC are în centru următoarele principii: ● combaterea discriminărilor - aplicarea tratamentului naţiunii celei mai favorizate şi a tratamentului naţional; ● libertatea comerţului - obţinută gradual, prin intermediul negocierilor; ● predictibilitate - natura obligatorie a acordurilor şi procedurilor pentru membrii OMC, precum şi asigurarea transparenţei; ● promovarea concurenţei loiale; ● încurajarea dezvoltării şi reformei economice, vizând, în special, ţările mai puţin dezvoltate şi în curs de dezvoltare. În viziunea OMC, acest sistem aduce o serie de beneficii, cele mai importante fiind reprezentate de: rezolvarea constructivă a diferendelor, reducerea costurilor de trai, creşterea veniturilor şi sporirea posibilităţilor de alegere în ceea ce priveşte bunurile/serviciile şi calitatea acestora.

Tabelul nr.15 Ţările membre şi anul aderării

Albania 8 septembrie 2000 Angola 23 noiembrie 1996 Antigua şi Barbuda 1 ianuarie 1995 Argentina 1 ianuarie 1995 Armenia 5 februarie 2003 Australia 1 ianuarie 1995

Bahrain 1 ianuarie 1995 Bangladesh 1 ianuarie 1995 Barbados 1 ianuarie 1995 Belgia 1 ianuarie 1995 Belize 1 ianuarie 1995 Benin 22 februarie 2006 Bolivia 12 septembrie 1995

Botswana 31 mai 1995 Brazilia 1 ianuarie 1995 Brunei 1 ianuarie 1995 Bulgaria 1 ianuarie 1996 Burkina Faso 3 iunie 1995 Burundi 23 iulie 1995 Cambodgia 13 octombrie


142

2004 Camerun 13 decembrie 1995 Canada 1 ianuarie 1995 Cape Verde 23 iulie 2008 Republica Africană Centrală 31 mai 1995 Ciad 19 octombrie 1996 Chile 1 ianuarie 1995 China 11 decembrie 2001 Columbia 30 aprilie 1995 Congo 27 martie 1997 Costa Rica 1 ianuarie 1995 Coasta de Fildeş 1 ianuarie 1995 Croaţia 30 noiembrie 2000 Cuba 20 aprilie 1995 Cipru 30 iulie 1995 Cehia 1 ianuarie 1995 Republica Democrată Congo 1 ianuarie 1997 Danemarca 1 ianuarie 1995 Djibouti 31 mai 1995 Dominica 1 ianuarie 1995 Republica Dominicană 9 martie 1995 Ecuador 21 ianuarie 1996 Egipt 30 iunie 1995 El Salvador 7 mai 1995 Estonia 13 noimebrie 1999 Comunităţile Europene 1 ianuarie 1995 Fiji 14 ianuarie 1996 Finlanda 1 ianuarie 1995 Macedonia 4 aprilie 2003 Franţa 1 ianuarie 1995 Gabon 1 ianuarie 1995 Gambia 23 octombrie 1996 Georgia 14 iunie 2000 Germania 1 ianuarie 1995 Ghana 1 ianuarie 1995 Grecia 1 ianuarie 1995 Grenada 22 februarie 1996 Guatemala 21 iulie 1995 Guineea 25 octombrie 1995 Guineea Bissau 31 mai 1995 Guyana 1 ianuarie 1995 Haiti 30 ianuarie 1996 Honduras 1 ianuarie 1995 Hong-Kong, China 1 ianuarie 1995 Ungaria 1 ianuarie 1995

Islanda 1 ianuarie 1995 India 1 ianuarie 1995 Indonezia 1 ianuarie 1995 Irlanda 1 ianuarie 1995 Israel 21 aprilie 1995 Italia 1 ianuarie 1995 Jamaica 9 martie 1995 Japonia 1 ianuarie 1995 Iordan 11 aprilie 2000 Kenya 1 ianuarie 1995 Republica Korea 1 ianuarie 1995 Kuweit 1 ianuarie 1995 Republica Kirghistan 20 decembrie 1998 Letonia 10 februarie 1999 Lesotho 31 mai 1995 Liechtenstein 1 septembrie 1995 Lituania 31 mai 2001 Luxemburg 1 ianuarie 1995 Macao, China 1 ianuarie 1995 Madagascar 17 noiembrie 1995 Malawi 31 mai 1995 Malaesia 1 ianuarie 1995 Maldive 31 mai 1995 Mali 31 mai 1995 Malta 1 ianuarie 1995 Mauritania 31 mai 1995 Mauritius 1 ianuarie 1995 Mexic 1 ianuarie 1995 Moldova 26 iulie 2001 Mongolia 29 ianuarie 1997 Maroc 1 ianuarie 1995 Mozambic 26 august 1995 Myanmar 1 ianuarie 1995 Namibia 1 ianuarie 1995 Nepal 23 aprilie 2004 Olanda 1 ianuarie 1995 Noua Zeelandă 1 ianuarie 1995 Nicaragua 3 septembrie 1995 Niger 13 decembrie 1996 Nigeria 1 ianuarie 1995 Norvegia 1 ianuarie 1995 Oman 9 noiembrie 2000 Pakistan 1 ianuarie 1995 Panama 6 septembrie 1997 Papua Noua Guninee 9 iunie 1996

Paraguay 1 ianuaruie 1995 Peru 1 ianuarie 1995 Filipine 1 ianuarie 1995 Polonia 1 iulie 1995 Portugalia 1 ianuarie 1995 Qatar 13 ianuarie 1996 România 1 ianuarie 1995 Rwanda 22 mai 1996 Saint Kitts şi Nevis 21 februarie 1996 Saint Lucia 1 ianuarie 1995 Saint Vincent & Grenadines 1 ianuarie 1995 Arabia Saudită 11 decembie 1995 Senegal 1 ianuarie 1995 Sierra Leone 23 iulie 1995 Singapore 1 ianuarie 1995 Slovacia 1 ianuarie 1995 Slovenia 30 iulie 1995 Insulele Solomon 26 iulie 1996 Africa de Sud 1 ianuarie 1995 Spania 1 ianuarie 1995 Sri Lanka 1 ianuarie 1995 Surinam 1 ianuarie 1995 Swaziland 1 ianuarie 1995 Suedia 1 ianuarie 1995 Elveţia 1 ianuarie 1995 Taipei, China 1 ianuarie 2002 Tanzania 1 ianuarie 1995 Thailanda 1 ianuarie 1995 Togo 31 mai 1995 Tonga 27 iulie 2007 Trinidad şi Tobago 1 martie 1995 Tunisia 29 martie 1995 Turcia 26 martie 1995 Uganda 1 ianuarie 1995 Ucraina 16 mai 2008 Emiratele Arabe Unite 10 aprilie 1996 Marea Britanie 1 ianuarie 1995 SUA 1 ianuarie 1995 Uruguay 1 ianuarie 1995 Venezuela 1 ianuarie 1995 Vietnam 11 ianuarie 2007 Zambia 1 ianuarie 1995 Zimbabwe 5 martie 1995

Sursa: www.wto.org

Tileagă Cosmin

143

Acordul General privind Comerţul în Servicii (AGCS) General Agreement on Trade in Services (GATS)

Acordul General privind Comerţul cu Servicii, cunoscut mai ales sub denumirea de GATS, este abrevierea denumirii integrale în limba engleză a acordului: „General Agreement on Trade in Services”. De fapt, GATS reprezintă dimensiunea de servicii a noii Organizaţii Mondiale a Comerţului şi totodată unul din pilonii de bază ai sistemului comercial internaţional. GATS a început deja să exercite efecte de liberalizare asupra pieţelor de servicii încă de la înfiinţarea acestuia în 1 ianuarie 1995, atât la nivel naţional, cât şi internaţional. Iar în ultimii ani, în plus faţă de prevederile iniţiale ale Acordului original, GATS s-a îmbogăţit cu noi înţelegeri multilaterale menite a deschide piaţa mondială a serviciilor de telecomunicaţii şi cea a serviciilor financiare.

Ce reprezintă GATS?

GATS reprezintă primul acord global, cu caracter universal, chemat să promoveze expansiunea comerţului internaţional cu servicii şi, implicit, creşterea şi dezvoltarea economică a ţărilor membre în contextul globalizării crescânde a economiei mondiale. Instrumentul principal pentru atingerea acestui scop îl constituie liberalizarea progresivă a comerţului cu servicii, susţinută de un set de principii, reguli şi discipline specifice menite a controla activităţile participanţilor la acest comerţ. Acordul stabileşte un set de reguli de bază pentru desfăşurarea comerţului internaţional cu servicii, un set de obligaţii clare pentru fiecare ţară membră şi o structură juridică pentru asigurarea respectării acestor obligaţii. Deşi reprezintă un acord interguvernamental, GATS are o relevanţă directă pentru firme, întrucât reflectă încrederea ţărilor membre în virtuţile unei economii deschise, în reguli de piaţă corecte şi în protecţia consumatorilor. Prin stipularea setului de principii şi reguli internaţionale în cadrul căruia firmele pot acţiona la scară globală, GATS oferă un cadru clar şi previzibil pentru desfăşurarea comerţului internaţional cu servicii – fie a


144

tranzacţiilor transfrontieră, fie a celor intermediare prin investiţiile străine directe (ISD), asigurând astfel firmelor un grad sporit de certitudine cu privire la drepturile lor în raport cu ceilalţi participanţi la acest comerţ. Prin redarea unor libertăţi sporite firmelor în vederea furnizării serviciilor lor şi prin stimularea competiţiei internaţionale, GATS este menit să încurajeze inovaţia, competitivitatea bazată pe preţ şi performanţele de calitate. GATS se detaşează de toate instrumentele juridice internaţionale existente în sfera serviciilor în virtutea vocaţiei sale universale şi globale, ceea ce înseamnă că acoperă:41

• aproape totalitatea pieţelor de servicii; • marea majoritate a activităţilor de servicii; • toate modalităţile practice prin care pot fi livrate

serviciile clienţilor externi; • serie de aspecte legate de stabilirea operaţiunilor

comerciale pe pieţele externe, inclusiv prin mijlocirea ISD. Sfera de cuprindere a GATS sub aspectul ţărilor membre este foarte vastă, înglobând peste 130 ţări (în martie 1998) reprezentând peste 90% din comerţul internaţional cu servicii. Numeroase alte ţări importante au cerut în mod oficial să devină membre ale GATS, între care Rusia, ţările fostei URSS, China şi Taiwan. Astfel se poate aprecia că, în urma accesiunii acestor ţări, comerţul internaţional cu servicii se va desfăşura în proporţie de 100% între ţările membre GATS. Acordul şi regulile sale generale acoperă, în principiu, ansamblul serviciilor care pot fi comercializate, de la servicii de curăţenie până la tranzacţiile cu valori mobiliare şi de la serviciile de consultanţă până la serviciile de transport rutier, deşi unele servicii cad sub incidenţa unor anexe specifice care limitează sfera de acoperire a GATS. În cadrul sistemului de „angajamente specifice”, ţările membre au posibilitatea de a specifica cu exactitate serviciile în cazul cărora aceste angajamente garantează accesul liber la piaţă în favoarea furnizorilor străini de servicii, 41 Agnes G., Serviciile şi Dezvoltarea, Ed. Expert, Bucureşti, 2000

Tileagă Cosmin

145

precum şi restricţiile pe care doresc să le menţină în raport cu acele sectoare. GATS acoperă toate modalităţile prin care furnizorii de servicii îşi deservesc clienţii, respectiv toate „modalităţile de furnizare” a serviciilor. Aceasta înseamnă că ţările membre trebuie să precizeze în listele lor de angajamente specifice dacă permit sau nu ca:

• firmele străine să presteze servicii pe piaţa lor naţională prin intermediul tranzacţiilor transfrontiere (respectiv al livrării peste graniţă a serviciilor);

• cetăţenii lor să se deplaseze în ţara furnizorului pentru a cumpăra un serviciu;

• furnizorii străini de servicii să stabilească o prezenţă comercială pe piaţa naţională;

• persoanele fizice străine furnizoare de servicii să fie prezente temporar pe piaţa naţională în scopul furnizării de servicii. În acest mod, firmele furnizoare de servicii sunt în măsură să cunoască exact poziţia lor pe piaţă străină şi în raport cu clienţii străini, iar dacă în activitatea lor se confruntă cu bariere ridicate de oricare din cele patru modalităţii, ele pot verifica rapid dacă ţara membră respectivă şi-a asumat obligaţii şi, ca atare, pot stabili dacă acea ţară încalcă angajamentele asumate. Dacă există suspiciunea că o ţară membră încalcă obligaţiile asumate, oricare altă ţară membră poate invoca prevederile GATS pentru a recurge la procedurile de reglementare a diferenţelor. Stipularea principiilor şi regulilor de bază pentru desfăşurarea comerţului internaţional cu servicii, a setului de obligaţii clare pentru fiecare ţară membră şi a structurii juridice pentru asigurarea respectării acestor obligaţi permite firmelor să identifice care pieţe sunt deschise pentru furnizorii străini de servicii şi să se asigure că aceeaşi piaţă va rămâne deschisă şi în viitor. În cazul în care piaţa respectivă se dovedeşte a nu corespunde gradului de liberalizare convenit prin GATS, acordul prevede pentru fiecare ţară posibilitatea de a obţine pentru furnizorii săi naţionali de servicii tratamentul la care aceştia sunt


146

îndreptăţiţi. Sub aspectul accesului la pieţele de servicii, firmele se pot baza pe GATS pentru a se asigura că beneficiază de un tratament identic cu cel acordat oricărei alte firme străine, în virtutea „tratamentului naţiunii celei mai favorizate” (NCMF), ca principiu fundamental al GATS. Acest principiu înseamnă că fiecare ţară membră a GATS are obligaţia de a trata firmele provenind din toate celelalte ţări membre în mod identic, nediscriminatoriu. Totodată, acordul conţine şi reguli menite a elimina discriminarea dintre furnizorii străini de servicii şi cei naţionali, în baza aplicării "tratamentului naţional". În cazul în care, în contextul reglementării unei pieţe, există un element de discriminare care pune furnizorul străin de servicii într-o poziţie mai puţin favorabilă faţă de furnizorul autohton, ţării membre respective îi revine sarcina de a declara în mod deschis elementul discriminatoriu în cadrul listei sale de angajamente specifice, astfel încât acest element să devină vizibil pentru toată lumea.

Obiectivele şi structura GATS

1. Obiectivele GATS sunt42: ● acordarea clauzei naţiunii celei mai favorizate, ● aplicarea tratamentului naţional şi asigurarea transparenţei legilor şi reglementărilor. Aceasta vizează „promovarea creşterii economice a tuturor partenerilor comerciali şi dezvoltarea ţărilor în curs de dezvoltare”, prin expansiunea comerţului cu servicii. Acordul caută să atingă acest obiectiv aplicând la comerţul cu servicii regulile GATT, cu modificările necesare pentru a ţine seama de trăsăturile sale specifice. Transparenţa este asigurată în primul rând prin “lista de angajamente specifice” furnizată de fiecare membru şi anexată ca parte componentă a GATS. Rubricile listelor indică sectoarele sau

42 Cristureanu, C., Economia imaterialului: Tranzacţiile internaţionale cu

servicii, Ed. All Beck, Bucureşti, 1999

Tileagă Cosmin

147

subsectoarele de servicii, specificând pentru fiecare limitările, condiţiile şi restricţiile referitoare la accesul la piaţă şi la tratamentul naţional, precum şi angajamentele adiţionale asumate. Fiecare parte contractantă va notifica cu promptitudine Consiliului pentru comerţul cu servicii adoptarea sau modificarea oricărei legi, reglementări sau dispoziţii administrative precum şi modificările la listă. 2. Structura GATS constă în:

• un text cadru care stabileşte conceptele, principiile şi regulile care se aplică la măsurile ce afectează comerţul cu servicii;

• anexele Acordului, care stabilesc principiile şi regulile privind sectoare specifice şi care completează textul;

• angajamente specifice de liberalizare a comerţului în sectoare şi subsectoare de servicii, figurând în listele naţionale de angajamente ale ţărilor membre.

Acordul privind serviciile este de fapt un pachet de înţelegeri alcătuit din trei părţi:

• prima parte este un Acord cadru (GATS) care cuprinde drepturile şi obligaţiile fundamentale ale tuturor membrilor, rezultând din seturi de reguli, principii şi discipline general valabile pentru toate componentele comerţului cu servicii;

• a doua parte este alcătuită din liste naţionale de angajamente specifice asumate de către toţi membrii în ce priveşte liberalizarea comerţului cu servicii, care este un proces continuu;

• a treia parte cuprinde un număr de anexe referitoare la situaţia specifică a anumitor sectoare de servicii. Referitor la Acordul General pentru Comerţul cu Servicii (GATS) (similar GATT-ului pentru comerţul cu mărfuri), acesta are 6 părţi (29 de articole)43.

43 WTO –“The General Agreement in Trade in Services - objectives, coverage and disciplines”. Document publicat de Secretariatul OMC şi disponibil la adresa www.wto.org/english/tratop_e/serv_e/gatsqa_e.htm


148

Prima parte a GATS Prima parte a GATS se referă la sfera de aplicare şi definiţia serviciilor (art. I) şi vizează:

• serviciile provenind din teritoriul unei părţi şi destinate teritoriului altei părţi;

• serviciile furnizate pe teritoriul unei părţi în beneficiul unui consumator al altei părţi;

• serviciile furnizate de către persoane fizice ale unei părţi pe teritoriul altei părţi;

• serviciile favorizate prin prezenţa unor entităţi furnizoare de servicii ale unor părţi pe teritoriul unei alte părţi. Totodată, sunt precizate şi formele de furnizare transfrontieră a serviciilor. În conformitate cu aceste prevederi, modurile de furnizare transfrontieră sunt:

• furnizarea peste graniţă; • deplasarea consumatorilor de servicii; • prezenţa comercială; • mişcarea persoanelor fizice prestatoare de servicii.

Elementele principale care diferenţiază aceste patru moduri de furnizare sunt legate de deplasarea capitalului, deplasarea furnizorului de servicii şi deplasarea consumatorilor de servicii, astfel: 1. în cadrul “furnizării peste graniţă” a unui serviciu, se deplasează doar acesta, fără ca furnizorul serviciului sau consumatorul acestuia să se deplaseze peste graniţă. Astfel de servicii sunt acelea de telecomunicaţii, de bază de date prin telefon sau alte mijloace de tele-transmisie, servicii de consultanţă prin poştă, etc.; 2. pentru „deplasarea consumatorilor” se consideră că furnizorul de servicii şi capital necesar prestărilor serviciilor rămâne în ţara furnizoare, cel care se deplasează fiind consumatorul serviciului. Exemple de astfel de servicii sunt serviciile hoteliere în turismul internaţional, serviciile de comerţ cu amănuntul, etc.; 3. „prezenţa comercială” a furnizorilor străini de servicii

Tileagă Cosmin

149

constituie forma cea mai complexă de furnizare. Aceasta implică atât deplasarea capitalului necesar constituirii unei societăţi comerciale având obiectul de activitate furnizarea de servicii, cât şi deplasarea furnizorului străin de servicii, ca investitor. În acest caz, consumatorul serviciilor respective nu se deplasează, el cumpărând serviciile pe piaţa naţională. Exemple privind acest mod de furnizare sunt serviciile de asigurare, de consultanţă, financiar-bancare, transport, etc. care sunt furnizate prin intermediul unei societăţi cu capital străin; 4. „prezenţa persoanelor fizice prestatoare de servicii” constituie un mod de furnizare care implică în principal deplasarea prestatorului de servicii la sediul consumatorului. Această deplasare poate fi însoţită sau nu de deplasarea fluxului de capital, deci de prezenţa comercială a furnizorului străin. Un exemplu de astfel de furnizare îl constituie deplasarea unui consultant al unei firme străine de consultanţă sau avocatură la sediul consumatorului, pentru prestarea serviciilor de consultanţă. Majoritatea listelor naţionale de angajamente au înscris la acest mod de furnizare „neconsolidat”, ceea ce înseamnă că respectiva ţară nu îşi asumă nici un angajament viitor referitor la garantarea unui drept acordat persoanelor fizice prestatoare de servicii, ale altor ţări, de a fi prezente pe piaţa forţei de muncă din ţara respectivă. Acest lucru se datorează intenţiilor tuturor ţărilor de a proteja forţa de muncă naţională în scopul de a reduce cât mai mult posibil şomajul, în special în rândul persoanelor care dispun de o anumită calificare. Partea a doua a GATS A doua parte a GATS se referă la obligaţiile şi disciplinele generale pe care membrii trebuie să le respecte (şi cuprinde articolele II – XV). Cadrul general conţine o serie de obligaţii care se aplică comerţului cu servicii în general, indiferent dacă o ţară a făcut anumite concesii pe sectoare sau nu. Acestea se numesc obligaţii necondiţionate. Fundamentală în acest sens este Clauza Naţiunii celei mai Favorizate (Most Favoured Nation – MFN). Clauza cu privire la accesul la pieţe are ca obiectiv eliminarea


150

progresivă a următoarelor tipuri de măsuri: limitări privind numărul de furnizori de servicii, valoarea totală a tranzacţiilor cu servicii sau numărul total de operaţiuni cu servicii efectuate de persoane fizice angajate. Ea vizează, de asemenea, eliminarea progresivă a măsurilor care restrâng sau prescriu tipuri specifice de entităţi juridice sau de întreprinderi comune prin intermediul cărora furnizorii de servicii pot oferi un serviciu, precum şi limitările privind participarea capitalului străin exprimate sub forma unei limite maxime a acestei participări. Clauza cu privire la tratamentul naţional obligă părţile să acorde acelaşi tratament atât furnizorilor proprii, cât şi furnizorilor de servicii străini. Părţile au totuşi posibilitatea să facă unele derogări de la tratamentul naţional, dar în acest caz nu trebuie să modifice condiţiile de concurenţă în favoarea furnizorilor naţionali. Tabelul de mai jos prezintă elementele cheie44 ale GATS, împreună cu scurte explicaţii pentru fiecare.

Tabel nr. 16 Elementele cheie aplicabile în GATS

Explicaţie Aplicare Probleme

Aco-perire

Toate serviciile comercializate la nivel internaţional sunt acoperite în cele 12 sectoare de servicii (de exemplu, educaţie, transport, financiare, turism, sănătate, construcţii)

Se aplică la toate serviciile cu 2 excepţii: - servicii oferite în exerciţiul autorităţii guvernamentale - drepturile de trafic aerian

Controverse în legătură cu semnificaţia termenului „exerciţiul autorităţii guvernamentale”

Măsuri

Toate legile, regulamentele şi practicile guvernelor naţionale, regionale sau locale care pot afecta comerţul

Termen generic care se aplică tuturor sectoarelor

Există patru obligaţii necondiţionate în GATS: - clauza naţiunii celei mai

Se aplică tuturor sectoarelor de servicii indiferent dacă este un

Trebuie acordată atenţie „clauzei naţiunii celei mai

44 WTO – “The General Agreement in Trade in Services - objectives, coverage and disciplines”. Document publicat de Secretariatul OMC şi disponibil la adresa www.wto.org/english/tratop_e/serv_e/gatsqa_e.htm

Tileagă Cosmin

151

favorizate - transparenţă - reglementarea diferendelor - monopoluri

angajament programat sau nu

favorizate”

Obligaţia asumată de părţile contractante de a-şi acorda reciproc, în mod automat şi fără alte compensaţii, toate provilegiile şi avantajele acordate de ele sau care vor fi acordate în viitor ţărilor terţe în domeniul relaţiilor comerciale. MFN înseamnă tratament egal faţă de toţi partenerii comerciali. Conform GATS, toate avantajele şi privilegiile care au fost acordate sau vor fi acordate în viitor de către una din părţile contractante oricărei ţări terţe trebuie să fie extinse imediat şi necondiţionat asupra celorlalte părţi contractante. De exemplu, dacă un ofertant străin deschide un campus în ţara A, atunci ţara A trebuie să permită tuturor membrilor OMC acest lucru. Sau dacă ţara A alege să excludă ţara B de la acest privilegiu, atunci toţi membrii OMC sunt excluşi.

Se poate aplica chiar dacă ţara nu şi-a luat nici un angajament ferm pentru a acorda acces la piaţa sa. Sunt permise excepţii, pentru o perioadă de 10 ani.

MFN are implicaţii pentru acele ţări care sunt deja angajate în comerţul cu servicii educaţionale şi/sau care acordă acces la ofertanţii străini. A nu se confunda Clauza naţiunii celei mai favorizate cu Clauza tratamentului naţional.

Există o serie de obligaţii condiţionate ataşate la programele naţionale: - accesul la piaţă - tratamentul naţional

Se aplică numai angajamentelor listate în programele naţionale. Gradul şi întinderea

Susţinătorii GATS consideră că obiectivele naţionale în domeniul


152

obligaţiilor sunt determinate de către fiecare ţară în parte.

educaţional sunt protejate de aceste două obligaţii

În virtutea acestei clauze, partenerii comerciali străini trebuie să beneficize de aceleaşi drepturi şi obligaţii în materie economică, ca şi naţionalii.După ce unui ofertant străin i s-a permis intrarea pe piaţa naţională, nu trebuie să existe discriminare în tratamentul primit de acesta faţă de cel primit de ofertanţii locali.

Se aplică numai dacă ţara şi-a luat un angajament ferm. Se permit excepţii.

Criticii GATS consideră că această clauză ameninţă educaţia ca „bun public”

Se referă la gradul în care este permis accesul la piaţă a ofertanţilor străini în anumite sectoare. Accesul la piaţă poate fi afectat de una sau mai multe dintre cele 6 tipuri de bariere numite de GATS.

Fiecare ţară determină barierele în calea accesului la piaţa sa internă pentru fiecare dintre sectoarele de servicii.

GATS include o agendă, ceea ce înseamnă că fiecare rundă de negocieri duce liberalizarea comerţului cu servicii şi mai departe. Aceasta înseamnă că sunt acoperite tot mai multe sectoare de servicii şi tot mai multe bariere sunt înlăturate.

Se aplică tuturor sectoarelor de servicii, şi deci este valabilă şi pentru educaţie

Abordarea „de jos în sus” se referă la faptul că fiecare ţară determină tipul şi întinderea angajamentelor pe care şi le ia în fiecare sector. Abordarea „de jos în sus”

Scepticii susţin că abordarea „de sus în jos” va avea o importanţă şi un impact tot mai mari, ceea ce va face ca presiunile

Tileagă Cosmin

153

se referă atât la principalele reguli şi obligaţii, cât şi la agenda de liberalizare progresivă; presiunea pentru înlăturarea barierelor comerciale este în creştere.

pentru liberalizare să crească.

Sursa: www.wto.org/english/tratop_e/serv_e/gatsqa_e.htm Partea a treia a GATS Partea a treia a GATS, intitulată Angajamente specifice (articolele XVI – XVIII), enunţă dispoziţii cu privire la accesul la pieţe şi la tratamentul naţional, care nu reprezintă obligaţii generale, ci doar angajamente luate în listele naţionale45. Sunt în mod expres precizate şase tipuri de măsuri interzise pe considerentul că aplicarea lor ar duce la anularea angajamentelor, după cum urmează:

• limitări privind numărul furnizorilor de servicii, fie sub forma unor contingente numerice, unor monopoluri, furnizori de servicii sau de solicitări ale unui test privind necesităţile economice;

• limitări privind valoarea totală a tranzacţiilor cu servicii sau a activelor, sub forma de contingente numerice sau de cerinţe ale unui test privind necesităţile economice;

• limitări privind numărul total de operaţii de servicii sau cantitatea totală de servicii furnizate, exprimate în unităţi numerice determinate sub formă de contingente sau de cerinţe ale unui test privind nevoile economice;

• măsuri care restrâng sau prescriu tipuri specifice de entităţi juridice sau de societăţi mixte prin intermediul cărora un furnizor poate furniza un serviciu;

• limitări privind participarea capitalului străin, exprimate



154

sub forma unei limite maximale în procente a deţinerii de acţiuni de către străini sau privind valoarea totală a investiţiilor străine individuale sau globale. În spiritul tratamentului preferenţial pentru ţările în curs de dezvoltare, GATS stipulează cerinţe pe linia dezvoltării capacităţii lor de furnizare a serviciilor, a îmbunătăţirii accesului lor la circuitele de distribuţie şi la reţelele de informare privind aspectele comerciale, tehnice şi de formare profesională şi o mai mare liberalizare a accesului pe pieţe în domeniul serviciilor de interes pentru ele. GATS permite participarea oricărui membru la un acord de integrare economică sau de integrare numai în domeniul serviciilor, cu condiţia să nu genereze efecte de discriminare faţă de terţi, fie la intrarea în vigoare, fie în cazul angajamentelor anterioare, după aplicarea unui calendar de ajustare. Părţile şi-au asumat obligaţia respectării normelor şi criteriilor referitoare la eliberarea de autorizaţii, de licenţe şi de certificate pentru furnizorii de servicii, precum şi a recunoaşterii acestor acte ca şi a atestatelor privind experienţa profesională acordate într-o altă ţară. În cazul existenţei situaţiei de monopol pe piaţa unui serviciu, autorităţile naţionale sunt obligate să se asigure că furnizorul respectiv nu acţionează într-o manieră incompatibilă cu regulile GATS. Partea a patra a GATS Partea a patra a GATS (articolele XIX – XXI) pune bazele unei liberalizări progresive a sectorului serviciilor printr-o serie de negocieri succesive, precum şi prin elaborarea de către ţările membre a unor liste de angajamente46. După o perioadă de 3-4 ani, părţile vor avea posibilitatea să retragă sau să modifice


Tileagă Cosmin

155

angajamentele cuprinse în listele lor. Dacă angajamentele sunt modificate sau sunt retrase, vor trebui angajate negocieri cu părţile interesate în vederea ajungerii la un acord în legătură cu orice compensaţie necesară. În cazul în care nu se va ajunge la un acord, problema va fi supusă arbitrajului. Acordul autoriza menţinerea sau introducerea unor noi restricţii în comerţul cu servicii din motive de dificultăţi ale balanţei de plăţi sau ale situaţiei financiare externe. Măsurile de salvgardare specifice, ca şi subvenţiile şi accentuarea gradului de liberalizare a accesului la pieţe urmau să constituie obiectul unor noi negocieri după intrarea în vigoare a GATS. În strictă concordanţă cu aceste reglementări generale, acordul stipulează în anexele sale sectoriale privind serviciile de transport aerian, maritime, financiare şi de telecomunicaţii măsuri, drepturi şi obligaţii ale părţilor cu caracter specific segmentului respectiv. La încheierea rundei, nu s-a reuşit acoperirea prin reglementări specifice a tuturor sectoarelor de servicii, iar gradul de liberalizare atins este considerat insuficient. Din aceste motive, deşi Acordul GATS prezintă o importanţă deosebită ca primă reglementare multilaterală a comerţului cu servicii, negocierile de fond în acest domeniu au continuat după intrarea în funcţiune a OMC. Partea a cincea a GATS Partea a cincea a GATS (aticolele XXII – XXVI) se referă la dispoziţii instituţionale, privind în special consultările şi reglementarea diferenţelor, precum şi instituirea unui Consiliu pentru servicii. Partea a şasea a GATS Partea a şasea a GATS (articolele XXVII – XXIX) se referă la dispoziţii finale.


156

Principalele prevederi ale GATS GATS se aplică la măsurile guvernamentale care privesc serviciile furnizate pe baze comerciale. Astfel, acesta acoperă atât întreprinderile din sectorul privat, cât şi companiile proprietare ale guvernelor, dacă acestea furnizează serviciile pe bază comercială. Serviciile obţinute de departamentele şi agenţiile guvernamentale pentru uzul lor intern sunt excluse din sfera acordului. Printre obligaţiile importante impuse de textul cadru sunt cele referitoare la47: a) transparenţa reglementărilor – Acordul cere ca fiecare ţară membră să stabilească unul sau mai multe puncte de informare, de unde alte ţări membre să poată obţine informaţii privind legile şi reglementările afectând comerţul din sectoarele de servicii de interes pentru industriile lor. În plus, în scopul sprijinirii furnizorilor de servicii din ţările în curs de dezvoltare, Acordul cere ţărilor dezvoltate membre să stabilească puncte de contact pentru obţinerea informaţiei necesare. b) recunoaşterea reciprocă a calificărilor cerute pentru furnizarea de servicii. Companiile sau persoanele care furnizează servicii trebuie să obţină certificate, licenţe sau alte autorizări care să le permită să facă afaceri. Acordul solicită ţărilor membre să încheie aranjamente pentru recunoaşterea reciprocă a cerinţelor de calificare pentru obţinerea autorizaţiei. Acordurile de recunoaştere vor fi notificate OMC. c) aplicarea tratamentului naţiunii celei mai favorizate – În cadrul GATS, atunci când o ţară permite pătrunderea competitorilor străini într-un anumit sector, înseamnă că se vor acorda oportunităţi egale pentru sectorul dat serviciilor acordate de toate ţările membre a OMC. NMF se aplică în cazul tuturor serviciilor, dar se permit unele scutiri speciale temporare. d) regulamentele vor fi obiective şi rezonabile – Dat fiind faptul că regulamentele interne sunt cele mai importante mijloace

47 Jivan, Al., Managementul Serviciilor, Editura de Vest, Timişoara, 1998

Tileagă Cosmin

157

de exercitare a unei influenţe sau a controlului asupra comerţului cu servicii, în Acord se cere ca guvernele să reglementeze serviciile în mod rezonabil, obiectiv şi imparţial. e) de a nu aplica restricţii la transferurile şi plăţile internaţionale, cu excepţia cazului când ţara are serioase dificultăţi cu balanţa de plăţi, dar chiar şi în asemenea cazuri restricţiile vor fi temporare şi vor respecta alte limite şi condiţii; f) măsuri care să fie luate pentru liberalizarea comerţului, inclusiv acelea care să asigure o mai mare participare a ţărilor în curs de dezvoltare. Runda Uruguay a constituit începutul. GATS cere să fie desfăşurate mai multe negocieri, primele urmând să înceapă pe parcursul următorilor cinci ani. Scopul urmărit este ca procesul de liberalizare să continue prin intermediul majorării numărului de angajamente în programe. Celelalte prevederi din textul cadru pot fi, în linii mari, împărţite în două grupe. În prima grupă sunt domeniile pentru care textul prevede că negocierile ar trebui să aibă loc. În a doua grupă sunt prevederile privind excepţiile de la regulile generale. Comerţul cu servicii este mult mai divers decât comerţul internaţional cu bunuri. Companii de telefoane, bănci, companii aeriene şi firme de contabilitate acordă serviciile lor în moduri cu totul diferite. Anexele GATS reflectă unele din aceste diversităţi. Anexele reglementează următoarele domenii: deplasarea persoanelor fizice, serviciile financiare, telecomunicaţiile, servicii de transport aerian, achiziţiile publice, subvenţiile, licenţierea.

Calendarul negocierilor în cadrul GATS

1 Ianuarie 1995: prin semnarea Actului Final în cadrul Rundei Uruguay s-a înfiinţat OMC şi a intrat în vigoare şi GATS 1 Ianuarie 2000: debutul negocierilor, conform Articolului XIX din GATS care prevedea ca negocierile să înceapă la nu mai târziu de 5 ani după înfiinţarea OMC (1 Ianuarie 1995). Martie 2001: se ajunge la un acord cu privire la procedurile de negociere. Prima rundă de negocieri din cadrul GATS a început în mod


158

oficial în anul 2000. Prin Declaraţia Ministerială de la Doha, Qatar, din 14 Noiembrie 2001 au fost stabilite inter alia datele esenţiale din cadrul programului de negocieri, inclusiv termenul limită pentru finalizarea negocierilor, după cum urmează: 30 Iunie 2002: termenul pentru înaintarea cererilor de acces la pieţe. 31 Martie 2003: termenul pentru înaintarea ofertelor iniţiale de acces la piaţă. Ca urmare a protestelor puternice împotriva GATS din Februarie 2003, Comisarul european Pascal Lamy a anunţat că UE nu va mai face nici un fel de concesii în domeniul serviciilor medicale, educaţionale şi în domeniul audiovizualului. A 5-a Conferinţă Ministerială – Cancún, Mexic, 10-14 Septembrie 2003: evaluarea stadiului negocierilor. Această Conferinţă a fost dominată de discuţii tensionate, venind în special din partea UE, care a insistat până în ultima clipă asupra includerii sub egida OMC a unor probleme precum investiţiile, politica competiţională, transparenţa în efectuarea de achiziţii guvernamentale şi facilitarea comerţului (simplificarea procedurilor vamale). Ţările în curs de dezvoltare nu au cedat presiunilor din partea UE, dovedind că au un cuvânt de spus în actualul context internaţional. Această Conferinţă a fost considerată un succes politic, tocmai pentru că solidaritatea dintre ţările în curs de dezvoltare a învins presiunile din partea UE.

Rezultatele Rundei Uruguay şi ale negocierilor ulterioare Runda Uruguay (La Punta del Este 1986 - 1993) Negocierile în cadrul Rundei Uruguay s-au soldat cu elaborarea Actului Final (la 15 decembrie 1993) ce a fost supus aprobării guvernelor celor 117 ţări participante la negocieri. Rezultatele rundei au fost puse în aplicare la 1 ianuarie 1995. Prin Actul Final s-a convenit: a) Acordul privind crearea Organizaţiei Mondiale a Comerţului. OMC este concepută ca o organizaţie independentă, în afara ONU;

Tileagă Cosmin

159

b) Acordul General pentru Comerţul cu Servicii GATS; c) Acordul referitor la Aspectele Drepturilor de Proprietate Intelectuală legate de Comerţ.

Tabelul nr.17 Principalele date referitoare la Runda Uruguay

Sursa: www.wto.org

În virtutea convenirii GATS ca rezultat al negocierilor comerciale multilaterale din cadrul Rundei Uruguay, comerţul cu servicii este plasat într-un cadru multilateral de reguli şi discipline, comparabil cu cel asigurat pentru comerţul cu bunuri materiale de GATT. Pe parcursul Rundei Uruguay, negocierile s-au concentrat asupra convenirii principiilor şi regulilor de bază menite a guverna procesul de liberalizare a comerţului cu servicii. Din cauza lipsei de experienţă în materie de liberalizare în sfera comerţului cu servicii, care în mod tradiţional s-a desfăşurat pe o bază bilaterală şi reciprocă, au fost necesare negocieri complexe şi de durată. Aceasta a însemnat că ţările membre ale OMC au avut mai puţin timp la dispoziţie pentru negocierea unor angajamente reale de liberalizare, cu toţi partenerii comerciali şi vizând toate sectoarele de servicii. Totuşi, drept rezultat al Rundei Uruguay, numeroase ţări au abandonat dreptul lor de a garanta acces la pieţele lor pe o bază reciprocă, ameliorând condiţiile de acces pe pieţele lor. Ele trebuie acum să se conformeze obligaţiei de a acorda tratamentul naţiunii celei mai favorizate (NCMF) care în sine generează oportunităţi lărgite de liberalizare şi de acces pe piaţă în numeroase ţări. Faptul

Septembrie 1986 Punta del Este Lansarea Decembrie 1988 Montreal Revizuirea la jumătate de termen de către miniştri

Aprilie 1989 Geneva Finalizarea la jumătate de termen Decembrie 1990 Bruxelles „Finalizarea” conferinţei ministeriale cu un impas Decembrie 1991 Geneva Finalizarea primului proiect al Actului Final

Iulie 1993 Tokio Soluţionarea impasului privind accesul pe piaţă de către Quad la Sumitul G7

Decembrie 1991

Geneva Încheierea majorităţii negocierilor (mai continuă unele negocieri cu privire la accesul pe piaţă)

Aprilie 1994 Marrakesh Semnarea Acordurilor Ianuarie 1995 Geneva Constituirea OMC, intrarea în vigoare a Acordurilor.


160

că numeroase ţări membre şi-au asumat obligaţii de „îngheţare” la nivelul existent a măsurilor care afectează comerţul cu servicii înseamnă că ele nu mai pot inversa liberalizarea fără a acorda compensaţii corespunzătoare în schimb. Este de remarcat că în momentul semnării Actului Final al Rundei Uruguay, la 15 aprilie 1994, la Marrakesh (Maroc), un număr total de 95 ţări membre au prezentat liste de angajamente specifice în domeniul serviciilor, iar 61 dintre acestea au prezentat liste cu excepţii de la aplicarea principiului NCMF. Chiar dacă, în general, se apreciază că majoritatea ţărilor dezvoltate au acoperit prin angajamentele asumate majoritatea sectoarelor de servicii, analiştii consideră că multe rămân încă de realizat. Astfel, numeroase ţări au devenit membre ale GATS, asumându-şi angajamente doar în câteva sectoare de servicii. În pofida acestor neajunsuri şi neîmpliniri, se poate aprecia totuşi că, în urma încheierii Rundei Uruguay, s-a creat o bază solidă pe care pot fi clădite viitoarele acţiuni de liberalizare. Există un nou potenţial pentru realizarea de noi paşi în direcţia liberalizării în toate sectoarele de servicii, dat fiind faptul că nici un sector – cu excepţia drepturilor fundamentale din transporturile aeriene deocamdată – nu a fost exclus din GATS. Pornind tocmai de la aceste neajunsuri şi neîmpliniri, cu prilejul încheierii negocierilor comerciale din cadrul Rundei Uruguay, s-a convenit ca negocierile să continue într-un număr dat de sectoare de servicii, şi anume, în domeniul serviciilor financiare, al serviciilor de telecomunicaţii de bază, şi al mişcării persoanelor fizice furnizoare de servicii. Pe de altă parte, a fost identificată nevoia elaborării de noi reguli şi discipline în cazul achiziţiilor guvernamentale şi al măsurilor de subvenţionare având efecte de distorsiune asupra comerţului, ca şi nevoia unei posibile clauze de salvgardare. De asemenea, GATS înglobează un program implicit pentru dezvoltarea unor reguli mai detaliate cu privire la reglementările interne (naţionale) şi recunoaşte dreptul fundamental al ţărilor de a reglementa sectorul naţional de servicii.

Tileagă Cosmin

161

România şi GATS În anul 1995 au intrat în vigoare acordurile semnate şi ratificate de România cu GATS şi cu Uniunea Europeană. România a participat la negocieri multilaterale din sfera serviciilor din momentul lansării Rundei Uruguay în 1986, motivele de natură economică, diplomatică fiind diverse. GATS constă în:

• un set de concepte, principii şi reguli cu caracter general care se aplică măsurilor ce afectează comerţul;

• angajamente specifice, luate de fiecare ţară privind accesul la piaţă şi tratamentul naţional ce se aplică doar listei de servicii înaintată de fiecare ţară;

• un acord privind organizarea periodică a unor negocieri pentru continua liberalizare a comerţului cu servicii;

• anexe cu specificaţii privind anumite sectoare de servicii, precum şi un set de decizii ministeriale vizând implementarea GATS. Principala obligaţie ce revine României ca membră GATS este de respectare a „tratamentului naţiunii celei mai favorizate”, ce prevede ca România să acorde serviciilor şi furnizorilor de servicii proveniţi din celelalte ţări semnatare a GATS acelaşi tratament. De la această regulă sunt doar câteva excepţii bine precizate. Alte obligaţii ce decurg din prevederile GATS:

• transparenţă (obligaţia publicării tuturor legilor, reglementărilor şi deciziilor administrative ce au legătură cu comerţul cu servicii);

• integrare economică (dreptul participanţilor de a fi părţi ale unor acorduri de liberalizare a comerţului cu servicii în anumite condiţii);

• recunoaşterea educaţiei, a standardelor, licenţelor etc. Ca angajamente specifice în cadrul GATS, România trebuie

să acorde „tratamentul naţional” anumitor categorii de servicii şi furnizori ce vor să acceadă pe piaţa românească. „Tratamentul


162

naţional” înseamnă un tratament nu mai puţin favorabil decât cel acordat serviciilor/furnizorilor de servicii similari autohtoni. Oferta românească de servicii, supusă liberalizării în cadrul GATS, cuprinde 43 de categorii de servicii, ce acoperă 8 din cele 11 sectoare majore de servicii: servicii de afaceri, servicii de comunicaţii, servicii de construcţii, servicii de distribuţie, servicii de protecţie a mediului, servicii financiare, servicii turistice, servicii de transport etc. Nu sunt puse în discuţie: serviciile de ocrotire a sănătăţii, serviciile sociale, serviciile de recreaţie, cultură şi sport. Sfera de cuprindere sectorială a angajamentelor specifice naţionale în contextul GATS a României este de 28%, în ţările dezvoltate aprox. 50%, în ţările în curs de dezvoltare/tranziţie este în jur de 11%. Comparând situaţia cu Polonia, Cehia, Slovacia, Ungaria, oferta României este însă modestă.

Consecinţele GATS asupra României Prin prisma considerentelor de mai sus vizând sfera sectorială de cuprindere şi nivelul angajamentelor iniţiale asumate de România în contextul GATS, se pot formula câteva aprecieri pe marginea ofertei de liberalizare a comerţului cu servicii al României, care ar putea fi sintetizate astfel: În primul rând, lista naţională a României este foarte precaută, înglobând angajamente de liberalizare doar în câteva segmente de servicii, care pot fi considerate deja relativ deschise, cum ar fi serviciile de afaceri, de distribuţie, turism, servicii de telecomunicaţii cu valoare adăugată, anumite aspecte ale serviciilor bancare şi de asigurări, dar nu şi în alte servicii. În al doilea rând, este evident că România s-a folosit de dreptul conferit de statutul său de ţară în curs de dezvoltare pentru a deschide un număr mai redus de segmente de servicii şi de a extinde în mod progresiv accesul furnizorilor străini de servicii la piaţa sa. În al treilea rând, obligaţiile asumate de România în cadrul listei sale naţionale de angajamente specifice coincid cu legislaţia

Tileagă Cosmin

163

în vigoare în momentul negocierilor. În esenţă, angajamentele iniţiale implică doar faptul că reglementările existente au fost „îngheţate”, ceea ce înseamnă că România nu va mai putea impune noi măsuri care să afecteze accesul la piaţă sau tratamentul naţional în cazul acelor sectoare şi subsectoare de servicii pe care le-a inclus în lista sa, în condiţiile şi limitele ataşate acestora. În al patrulea rând, oferta iniţială a României, ca de altfel şi ofertele celorlaltor ţări participante la GATS, trebuie considerate ca simple poziţii de „deschidere”, menite să păstreze anumite „rezerve de negociere” în perspectiva negocierilor viitoare din domeniul serviciilor. Ca orice acord internaţional, GATS se bazează pe o strânsă corelaţie între drepturile şi obligaţiile părţilor participante. În contextul GATS România va putea beneficia atât de principiile şi regulile generale vizând comerţul cu servicii înglobate în textul acordului şi anexele sale, cât şi de prevederile specifice cuprinse în listele naţionale de angajamente ale participanţilor, ataşate textului acordului, cu condiţia, desigur, ca România să onoreze, la rândul său, obligaţiile cu caracter general şi specific pe care le-a asumat în privinţa conduitei sale în domeniul comerţului internaţional cu servicii. Sub aspect teoretic, beneficiile pentru România din participarea sa la GATS pot fi identificate în două planuri intercorelate48. În primul rând, România va putea să beneficieze de oportunităţi lărgite de export ca urmare a sporirii accesului serviciilor româneşti pe pieţele externe şi, respectiv, al furnizorilor români de servicii. Aceste oportunităţi sunt însă atât o funcţie a conţinutului listelor cu angajamentele concrete de liberalizare ale partenerilor României în GATS, cât şi a capacităţii curente şi potenţiale de export în sfera serviciilor a ţării noastre. 48 WTO – “The General Agreement in Trade in Services - objectives, coverage and disciplines”. Document publicat de Secretariatul OMC şi disponibil la adresa www.wto.org/english/tratop_e/serv_e/gatsqa_e.htm


164

Reglementarea accesului exportatorilor români de servicii pe pieţele membrilor GATS are o importanţă deosebită pentru noul sector privat românesc în curs de afirmare. Dimensiunea redusă a firmelor private româneşti creează dificultăţi majore în competiţia acestora cu corporaţiile occidentale, care au dimensiuni apreciabile, dispun de largi facilităţi de cercetare, de prestigiu internaţional. Pe de altă parte, în cadrul exportului de servicii, firmele româneşti au posibilitatea să pună în valoare avantajul natural de care dispun sub forma costurilor mai reduse ale forţei de muncă. În al doilea rând, un beneficiu important pentru România rezultând din GATS vizează creşterea eficienţei economice a sectorului său de servicii, ca urmare a unei mai bune alocări a resurselor interne şi a accesului sporit la inputuri de servicii mai ieftine şi de calitate superioară. Totodată, este de aşteptat ca accentuarea concurenţei străine pe piaţa românească a serviciilor să conducă la stimularea creşterii calităţii şi eficienţei serviciilor oferite de furnizorii naţionali. La rândul său, creşterea eficienţei ofertei româneşti de servicii va aduce după sine oportunităţi sporite de export. În mod practic, oportunităţile de export şi de import se află în strânse relaţii de interdependenţă: inputurile de servicii de calitate superioară şi/sau mai ieftine constituie deseori o premisă importantă pentru o producţie naţională mai eficientă şi mai competitivă şi, astfel, pentru exporturi sporite de servicii şi de bunuri materiale. Consolidarea capacităţii sectorului românesc de servicii, astfel încât acesta să genereze exporturi pe termen lung, nu poate fi concepută fără un influx considerabil de echipamente moderne de servicii, de tehnologie avansată şi de know-how organizaţional din străinătate, realizat fie prin intermediul comerţului transfrontier, fie prin investiţii străine directe. Întrucât principiile şi regulile GATS acoperă toate modurile de furnizare a serviciilor, participarea României la acest mecanism de cooperare în sfera serviciilor cu vocaţie universală creează numeroase premise pentru modernizarea sectorului românesc de servicii şi pentru ajustarea acestuia la exigenţele pieţei mondiale.

Tileagă Cosmin

165

Este însă cât se poate de evident faptul că o implicare sporită a României în schimburile internaţionale cu servicii este dependentă de implementarea unor politici naţionale adecvate de dezvoltare a sectorului românesc de servicii. Schimbările care au avut loc şi care continuă să aibă loc în cursul tranziţiei către economia de piaţă în sectorul de servicii şi, în general, în condiţiile economice interne, înglobează deopotrivă oportunităţi şi sfidări pentru promovarea procesului de internaţionalizare a serviciilor în România. În acest context, GATS poate asigura un beneficiu major pentru ţara noastră. Mai precis, participarea la un acord multilateral care impune anumite discipline şi constrângeri procesului decizional pe plan naţional este de natură să sprijine guvernul românesc în eforturile sale de a promova şi implementa măsurile de politică economică reclamate de reforma economică, precum şi încercările acestuia de neutralizare a opoziţiei exercitate de unele grupuri de interese influente faţă de liberalizarea economiei româneşti.

Concluzii Concluzionând în câteva cuvinte părerea noastră despre acest Acord, am putea spune că, crearea GATS constituie o victorie incontestabilă a multilateralismului comercial, iar liberalizarea şi ordonarea comerţului internaţional cu servicii ca urmare a transpunerii în practică a rezultatelor acestui Acord GATS sunt de natură să stimuleze expansiunea economică globală. Globalizarea şi liberalizarea au determinat transformarea comerţului internaţional cu servicii într-un motor puternic al creşterii şi într-un mecanism important de integrare a ţărilor în economia globală. În acelaşi timp, este unanim recunoscut că integrarea şi participarea deplină a acestora şi a altor ţări în curs de dezvoltare şi în tranziţie la economia globală ar contribui substanţial la expansiunea comerţului mondial cu servicii. În prezent, GATS constituie o organizaţie ce dispune de un cadru legal şi instituţional comercial multilateral. Acestea stabilesc principalele obligaţiuni contractuale ale guvernelor


166

respective, în materie de legislaţie comercială internă faţă de instituţia nominalizată şi fiecare membru al ei în parte. Odată cu aderarea la GATS, România a dobândit o serie de beneficii şi avantaje, iar ca şi membră a GATS este deja o ţară cu o imagine de partener serios de afaceri, unde sistemul comercial este previzibil şi transparent, unde oamenii de afaceri din străinătate sunt mai siguri pentru investiţiile pe care le fac în România. Cadrul legislativ al GATS a devenit pentru România o bază sigură pentru desfăşurarea negocierilor şi tratativelor comerciale în domeniul serviciilor. Acest cadru mai permite României să soluţioneze litigiile şi situaţiile de conflict alături de ceilalţi membri, iar GATS joacă rolul arbitrajului internaţional. În concluzie, GATS are ca scop promovarea şi întărirea liberalizării comerţului cu servicii. Procesul de liberalizare implică două aspecte – extinderea acoperirii GATS la mai multe sectoare de servicii şi scăderea numărului şi a intensităţii măsurilor restrictive în calea comerţului internaţional cu servicii. Aşadar, în ciuda faptului că fiecare ţară are dreptul de a decide asupra întinderii angajamentelor pe care le ia, cu fiecare nouă rundă de negocieri, se aşteaptă ca ţările să adauge noi sectoare şi sub-sectoare de servicii la programele de angajamente. Iar în ultimii ani, în plus faţă de prevederile iniţiale ale Acordului original, GATS s-a îmbogăţit cu noi înţelegeri multilaterale menite a deschide piaţa mondială a serviciilor de telecomunicaţii, financiare de contabilitate şi cea a serviciilor educaţionale. Până nu demult, educaţia a fost absentă din discuţiile referitoare la globalizare, considerându-se că aceasta este prin excelenţă un serviciu fără caracter comercial. Însă realitatea a demonstrat contrariul, mai ales în ultimele două decenii. Comerţul cu servicii educaţionale se numără în prezent printre cele mai importante domenii în relaţiile externe ale unor ţări, cum ar fi de exemplu Australia, Canada, Noua Zeelandă, Marea Britanie şi SUA. Cea mai mare parte din comerţul internaţional cu servicii educaţionale este reprezentată de studenţii care învaţă în străinătate. Învăţământul superior reprezintă o industrie cu mare

Tileagă Cosmin

167

potenţial de export. În ţările OECD, serviciile educaţionale reprezintă cel putin 3% din exporturile totale de servicii – venituri din export de aproximativ $50 miliarde. În Australia şi Noua Zeelandă, serviciile educaţionale se situează pe locul 3 şi respectiv pe locul 4 în rândul serviciilor exportate. Educaţia transnaţională este recunoscută ca fiind foarte importantă pentru bunăstarea socială şi economică. La nivel individual, absolvenţii de studii superioare se bucură de perspective mai bune, atât materiale cât şi nemateriale (recunoaştere socială, de exemplu). La nivel naţional, educaţia aduce un plus de valoare capitalului uman al unei ţări, în acest fel contribuind la creşterea economică. De asemenea, ea poate juca un rol important în transmiterea valorilor culturale şi în dezvoltarea capitalului social. Iar accesul general şi larg la educaţie, măcar până la anumite nivele educaţionale, este văzut de către mulţi ca fiind un factor important în asigurarea echităţii. După părerea noastră, investiţia în educaţie şi în formarea oamenilor este cea mai importantă şi deopotrivă cea mai rentabilă pentru dezvoltarea unei societăţi pe termen lung. De aceea, instituţiile de învăţământ şi educaţie sunt privite ca instituţii strategice pentru destinul naţional, iar educaţia este factorul strategic al dezvoltării de perspectivă şi ea priveşte modelarea multidimensională si anticipativă a factorului uman. Toate acestea ar trebui să ne facă să avem încredere în educaţia transnaţională şi să încercăm să profităm de oportunităţile pe care ni le oferă această formă de învăţământ, şi în acest mod, să obţinem un număr mai mare de specialişti care au experienţa unui alt sistem de învăţământ şi a unei alte mentalităţi.


168

Conferinţa Naţiunilor Unite pentru Comerţ şi Dezvoltare (UNCTAD)

United Nations Conference on Trade and Development (UNCTAD)

Scurt istoric Conferinţa Naţiunilor Unite pentru Comerţ şi Dezvoltare (UNCTAD) a fost înfiinţată în 1964 ca un organism interguvernamental permanent, în urma primei sesiuni a conferinţei care a avut loc la Geneva şi face parte din sistemul Naţiunilor Unite, fiind specializată în problemele comerţului şi dezvoltării pe plan mondial. Are 188 de ţări membre la care se adaugă şi numeroase organisme interguvernamentale şi ONG, care participă la lucrările sale în calitate de observatori. Acesta este principalul organ al Adunării Generale a Naţiunilor Unite care se ocupă cu comerţul, investiţiile si problemele de dezvoltare. Organizarea obiectivelor sunt de a „creşte comerţul, investiţiile şi oportunităţile de dezvoltare din ţările în curs de dezvoltare şi a le ajuta în eforturile lor de a se integra în economia mondială în mod echitabil”. Pentru a-şi atinge obiectivele, UNCTAD desfăşoară mai multe tipuri de activităţi, de la cercetare, analiză, cooperare tehnologică până la dialog cu societatea civilă şi întreprinderile. Crearea Conferinţei a fost bazată pe preocupările ţărilor în curs de dezvoltare pe piaţa internaţională, cu privire la societăţile multinaţionale, precum şi diferenţa între ţările dezvoltate şi cele în curs de dezvoltare a Naţiunilor. În anii 1970 şi 1980, UNCTAD a fost strâns legată de ideea unui Ordin Economic Internaţional nou (NIEO). În prezent, UNCTAD are 193 state membre şi are sediul la Geneva în Elveţia. Statele participante alcătuiesc patru grupuri, structurate după criterii economice şi geografice. Cele patru grupuri sunt:

• Grupul A, al ţărilor în curs de dezvoltare, din Africa şi Asia;

• Grupul B, al ţărilor dezvoltate, membre ale Organizaţiei pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică - OCDE;

• Grupul C, al ţărilor latino - americane, inclusiv Cuba;

Tileagă Cosmin

169

• Grupul D, al ţărilor foste socialiste 21 astăzi cu economii în tranziţie. Ţările din grupurile A şi C alcătuiesc Grupul celor 77. Grupul celor 77 este prima sesiune UNCTAD, cuprinde ţări în curs de dezvoltare. Grupul celor 77 este o asociere a peste 100 de ţări, de regulă aflate în curs de dezvoltare, formată la Conferinţa Naţiunilor Unite pentru Comerţ şi Dezvoltare din 1964 (iniţial doar din 77 de ţări), cu scopul susţinerii în continuare a interesului lor comun pentru dezvoltarea instituţională a sistemului economic mondial. Grupul a jucat un rol important în negocierile internaţionale referitoare la comerţ şi tarife, în special cele referitoare la acordurile internaţionale de mărfuri. În plus, grupul a propus mai multe politici generale, care vizează restructurarea sistemului monetar internaţional, accelerarea transferului de tehnologie şi a furnizării asistenţei economice, precum şi extinderea suveranităţii naţionale asupra resurselor, în vederea redistribuirii avuţiei în favoarea ţărilor în curs de dezvoltare. Munca interguvernamentală se face la 5 niveluri de întâlniri: Conferinţele UNCTAD - au loc o dată la fiecare 4 ani; ● UNCTAD a XIII- a, va avea loc la Doha, Qatar, în 2012; ● UNCTAD a XII- a, a avut loc la Acera, Ghana, în 21 - 25 aprilie 2008; ● UNCTAD a XI- a, a avut loc la Sao Paulo, Brazilia, în 13 - 18 iunie 2004; ● UNCTAD a X- a, a avut loc la Bangkok, Thailanda, în 12 - 19 februarie 2000; ● UNCTAD a IX-a, a avut loc în Midrand, Africa de Sud, în 27 aprilie - 11 mai 1996; ● UNCTAD a VIII-a, a avut loc în Cartagena, Columbia în 8 - 25 februarie 1992; ● UNCTAD a VII-a, a avut loc în Geneva, Elvetia în 1987; ● UNCTAD a VI-a, a avut loc în Belgrad, Iugoslavia în 1983; ● UNCTAD a V-a, a avut loc în Manila, Filipine în1979; ● UNCTAD a IV-a, a avut loc în Nairobi, Kenya în 1976;


170

● UNCTAD a III-a, a avut loc în Santigo de Chile, Chile în 1972; ● UNCTAD a II-a, a avut loc în New - Delhi, India în 1968; ● UNCTAD I, a avut loc în Geneva, Elvetia în 1964. UNCTAD consiliul pentru Comerţ şi Dezvoltare - Consiliul gestionează activitatea UNCTAD între două conferinţe şi se întâlneşte până la de trei ori în fiecare an; patru comisii UNCTAD şi un grup de lucru se întâlnesc mai des decât consiliul pentru a se ocupa de politică, programe şi probleme bugetare. Comisia va convoca reuniuni de experţi cu privire la subiectele selectate în vederea furnizării de fonduri. În octombrie 2005, UNCTAD a creat Panoul de persoane eminente pentru a consolida rolul de dezvoltare şi impactul UNCTAD. Grupul a avut opt persoane eminente care aveau cunoştinţe de probleme de dezvoltare în domeniu la nivel internaţional. Secretarul General al UNCTAD a examinat cele mai bune strategii pentru a-şi îndeplini misiunea de dezvoltare şi mandatele, astfel cum este menţionat în planul de acţiune din Bangkok şi în acordul de la Sao Paulo. ● Fernando Henrique Cardoso (preşedinte), fost preşedinte al Braziliei; ● Gro Harlem Brundtland, fost director general al Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii şi fost prim-ministru din Norvegia; ● Jagdish Bhagwati, profesor de economie şi drept la Columbia University; ● Joaquim Chissano, fost preşedinte al Mozambicului; ● Tarja Halonen, Preşedintele Finlandei; ● Yongtu Long, Secretarul General al Boao Forum pentru Asia, fost vice - ministru de cooperare comercială şi economică, şi şef de Comerţ - reprezentant China; ● Benjamin Mkapa, fost preşedinte al Tanzaniei; ● Lawrence Summers, fost preşedinte al Universităţii Harvard, fost economist şef al Băncii Mondiale, fost secretar al Trezoreriei din Statele Unite.

Tileagă Cosmin

171

Rapoarte UNCTAD

UNCTAD produce o serie de rapoarte de actualitate, inclusiv:

1. Raportul de Comerţ şi Dezvoltare; 2. Revizuirea de Comerţ şi Mediu; 3. Raportul Mondial al Investiţiilor; 4. Raportul dezvoltării economice în Africa; 5. Raportul ţărilor mai puţin dezvoltate; 6. Statistica UNCTAD; 7. Raportul informaţiei economice; 8. Revizuirea de transport maritim; 9. Trecerea în revistă a chestiunilor internaţionale de contabilitate şi raportarea anuală;

1. Raportul de Comerţ şi Dezvoltare Raportul de Comerţ şi Dezvoltare (TDR), lansat în 1981, este eliberat în fiecare an pentru sesiunea anuală a consiliului de Comerţ şi Dezvoltare. Raportul analizează tendinţele economice actuale şi probleme majore de politică de interes internaţional şi face sugestii pentru abordarea acestor probleme la diferite niveluri. 2. Revizuirea de Comerţ şi Mediu Obiectivul Revizuirii Comerţului şi Mediului este de a consolida înţelegerea şi promova dialogul cu privire la dimensiunea dezvoltării comerţului cheie şi problemelor de mediu. Fiecare ediţie a Revizuirii Comerţului şi Mediului cuprinde una sau mai multe articole pe teme alese, comentarii cu privire la aceste articole, precum şi o privire de ansamblu asupra activităţilor de cooperare tehnică UNCTAD în domeniul comerţului, mediului şi dezvoltării. 3. Raportul Mondial al Investiţiilor Raportul Mondial al Investiţiilor se concentrează asupra tendinţelor în investiţiile străine directe (ISD) la nivel mondial, la nivel regional şi la nivel de ţară şi ia măsuri pentru a îmbunătăţi contribuţia sa la dezvoltare.


172

Fiecare problemă a raportului conţine: • Analiza tendinţelor în materie de investiţii străine directe

în cursul anului precedent, cu accent special cu privire la implicaţiile de dezvoltare;

• Clasificarea celor mai mari corporaţii transnaţionale din lume;

• Analiza în profunzime a unui subiect selectat legate de ISD;

• Politica de analiză şi recomandări; • Anexa statistică cu datele privind fluxurile de ISD şi de

stocuri pentru 196 de economii. 4. Raportul dezvoltării economice în Africa Raportul dezvoltării economice în Africa analizează principalele aspecte ale problemelor de dezvoltare din Africa şi aspecte legate de politica de interes pentru ţările africane. Acesta face recomandări de politică pentru acţiunile întreprinse de ţările africane şi de către comunitatea internaţională pentru a depăşi provocările de dezvoltare cu care se confruntă continentul. 5. Raportul ţărilor mai puţin dezvoltate Raportul ţărilor mai puţin dezvoltate oferă o sursă cuprinzătoare şi autoritară a analizei socio-economice şi date privind ţările cele mai sărace. Raportul este creat pentru un public larg de guverne, politicieni, cercetători şi toţi celor implicaţi în dezvoltarea acestor ţări. Fiecare raport conţine o anexă statistică, care furnizează date de bază cu privire la ţările mai puţin dezvoltate. 6. Statistica UNCTAD UNCTAD eliberează statisticile care sunt relevante pentru analiza comerţului internaţional, pentru investiţiile străine directe, şi mai explicit pentru a înţelege tendinţele economice din ţările în curs de dezvoltare în ultimele decenii, în special în contextul globalizării. 7. Raportul informaţiei economice Raportul informaţiei economice este publicat anual. Acesta analizează tendinţele actuale şi problemele internaţionale majore

Tileagă Cosmin

173

de politică în ceea ce priveşte tehnologiile informaţiei şi comunicaţiilor şi utilizarea lor. Raportul se bazează pe UNCTAD E - Commerce şi Raportul de Dezvoltare şi redefineşte domeniul său de aplicare, reflectând creşterea, adâncimea de informare privind economia şi rolul său cheie în comerţ şi dezvoltare. 8. Revizuirea de transport maritim Revizuirea de transport maritim a fost publicat anual din 1968. Acesta raportează cu privire la evoluţia la nivel mondial a transportului maritim, a porturilor şi transportului multimodal. 9. Trecerea în revistă a chestiunilor internaţionale de contabilitate şi raportarea anuală (ISAR) ISAR ajută ţările în curs de dezvoltare şi economiile în tranziţie pentru punerea în aplicare a celor mai bune practici în transparenţa corporativă şi de contabilitate, cu scopul de a facilita fluxurile de investiţii şi dezvoltarea economică. ISAR are un număr de domenii de activitate, inclusiv: aplicarea IFRS, contabilitate de către IMM-uri, divulgarea de guvernanţă corporativă şi raportarea de mediu.

Structura UNCTAD Sesiunea sau Conferinţa, organ plenar, organizează sesiuni la nivel ministerial o dată la patru ani, pentru formularea orientărilor generale şi programarea activităţii organizaţiei. De la înfiinţare şi până în prezent s-au desfăşurat doisprezece asemenea conferinţe, astfel: Geneva (1964), New Delhi (1968), Santiago de Chile (1972), Nairobi (1976), Manila (1979), Belgrad (1983), Geneva (1987), Carthagena (1992), Midrand (1996), Bangkok (2000), Sao Paulo (2004), Accra (2008). Organ suprem, Conferinţa are toate puterile; deciziile şi recomandările sunt adoptate prin consens. Consiliul pentru comerţ şi dezvoltare este organul permanent, care preia competenţele conferinţei atunci când ea nu este reunită. În plus, deţine funcţii executive şi pregăteşte lucrările conferinţei.


174

Principalele atribuţii ale Consiliului sunt: • urmăreşte punerea în aplicare a recomandărilor,

declaraţiilor, rezoluţiilor şi alte hotărâri ale conferinţei, luând măsuri ce sunt de competenţa sa;

• iniţiază şi întocmeşte studii şi rapoarte în domeniul comerţului şi cu privire la problemele conexe ale dezvoltării;

• îndeplineşte rolul de comitet pregătitor al sesiunilor UNCTAD;

• elaborează rapoarte referitoare la activitatea sa, pe care le prezintă Adunării Generale a ONU, prin intermediul Consiliului Economic şi social - ECOSOC;

• în cazuri de necesitate face propuneri pentru crearea de organisme subsidiare, menite să-l sprijine în îndeplinirea eficientă a funcţiilor ce-i revin. Activitatea permanentă este desfăşurată prin intermediul comisiilor, comitetelor şi grupelor de lucru, specializate pe: produse de bază, produse manufacturate, transporturi maritime, comerţ invizibil, finanţarea comerţului, transfer de tehnologii, cooperare internaţională între ţări în curs de dezvoltare. După reforma instituţională din 1996 au fost create, ca organe subsidiare ale Consiliului pentru Comerţ şi Dezvoltare, următoarele trei comisii:

1. Comisia pentru comerţul cu bunuri şi servicii; 2. Comisia pentru investiţii, tehnologie şi probleme

financiare conexe; 3. Comisia pentru întreprinderi, facilităţi comerciale şi

pentru dezvoltare. Secretariatul, instalat la Geneva, are ca funcţie principală obligaţia de a asigura buna funcţionare a conferinţei şi consiliului pentru comerţ şi dezvoltare. Este condus de un secretar general, numit de secretarul general al ONU. Secretariatul UNCTAD face parte din cel al ONU; numără circa 400 funcţionari, care au sediul la Geneva. Bugetul anual al UNCTAD este de circa 50 milioane dolari şi provine din bugetul ordinar al ONU. Activitatea de cooperare tehnică atinge circa 24

Tileagă Cosmin

175

milioane dolari pe an, fiind finanţată din surse extrabugetare, furnizate de ţările donatoare, de cele beneficiare şi de diferite organizaţii. Centrul comun de comerţ internaţional GATT – UNCTAD (creat în 1964, în cadrul GATT) face parte din structura UNCTAD începând cu anul 1968. Principala lui misiune este de a acorda asistenţă de specialitate ţărilor în curs de dezvoltare în domenii legate de promovarea exporturilor. În centrul atenţiei stau domenii precum: dezvoltarea pieţei şi a producţiei, dezvoltarea serviciilor aferente comerţului, informaţiile comerciale, dezvoltarea resurselor umane etc. Rolul organizaţiei Organizaţia îşi îndeplineşte mandatul prin trei funcţii:

• funcţionează ca un forum pentru deliberările interguvernamentale, susţinut de discuţii cu experţi şi schimburi de opinie, îndreptate către atingerea consensului;

• realizează cercetări, analize ale politicilor şi colectarea de date statistice pentru dezbaterile reprezentanţilor guvernelor cu experţii;

• asigură asistenţă tehnică construită pe cerinţele specifice ale ţărilor în curs de dezvoltare şi ale economiilor în tranziţie. În unele cazuri, UNCTAD cooperează cu alte organizaţii şi ţări donatoare pentru a acorda asistenţă tehnică. Principalele atribuţii ale Consiliului sunt:

• urmăreşte punerea în aplicare a recomandărilor, declaraţiilor, rezoluţiilor şi altor hotărâri ale Conferinţei, luând măsuri ce sunt de competenţa sa;

• iniţiază şi întocmeşte studii şi rapoarte în domeniul comerţului şi cu privire la problemele conexe ale dezvoltării;

• îndeplineşte rolul de comitet pregătitor al sesiunilor UNCTAD;

• elaborează rapoarte referitoare la activitatea sa, pe care le prezintă Adunării Generale a ONU, prin intermediul Consiliului Economic şi Social - ECOSOC;


176

• în cazuri de necesitate face propuneri pentru crearea de organisme subsidiare, menite să-1 sprijine în îndeplinirea eficientă a funcţiilor ce-i revin. Consiliul pentru Comerţ şi Dezvoltare - asigură desfăşurarea activităţii permanente între sesiunile conferinţei. În acest sens în cadrul său se acţionează pentru transpunerea în fapt a rezoluţiilor, declaraţiilor şi hotărârilor conferinţelor. Organele subsidiare ale Consiliului pentru Comerţ şi Dezvoltare sunt concepute într-o structură flexibilă ca număr, forme de organizare şi atribuţii. În timp, ele au fost reprezentate de comisii, comitete şi grupe de lucru după cum urmează: UNCTAD promovează integrarea prin dezvoltare a ţărilor în curs de dezvoltare în economia mondială, scopul său fiind acela de a ajuta la conturarea dezbaterilor politice şi gândirii asupra dezvoltării, cu un accent asupra susţinerii reciproce a politicilor naţionale şi a acţiunilor internaţionale, astfel încât toate acestea să favorizeze dezvoltarea durabilă. UNCTAD desfăşoară, de asemenea, diferite programe de cooperare tehnică, cum ar fi: ASYCUDA, DMFAS, EMPRETEC şi WAIPA. În plus, UNCTAD desfăşoară anumite cooperări tehnice în colaborare cu Organizaţia Mondială a Comerţului prin intermediul International Trade Centre (ITC), o agenţie de cooperare tehnică care vizează aspectele operaţionale şi de întreprindere, orientat spre dezvoltarea comerţului. ASYCUDA În principiu, introducerea sistemului vamal informatizat urmăreşte facilitarea circulaţiei mărfurilor, perfecţionarea procedurilor de evaluare şi colectare a taxelor vamale, asigurarea procedurilor vamale standardizate, automatizate şi clare, furnizarea de informaţii statistice precise şi promte privind comerţul exterior, îmbunătăţirea metodelor de încasare a datoriilor vamale, îmbunătăţirea controlului financiar. Sistemul informatic integrat ASYCUDA (Automated System for Customs Data / Sistemul Automatizat Vamal), elaborat de UNCTAD (Conferinţa

Tileagă Cosmin

177

Naţiunilor Unite pentru Comerţ şi Dezvoltare) se utilizează în prezent în mai multe versiuni (ASYCUDA, ASYCUDA++) de către serviciile vamale din 85 de ţări din toate regiunile lumii. Proiectul este implementat în baza acordului de colaborare între Departamentul vamal şi UNCTAD care prevede printre altele şi instruirea personalului vamal în domeniul utilizării sistemului ASYCUDA World. Concomitent, agenţii economici în calitate de beneficiari ai sistemului, precum şi ca participanţi ai procesului de perfectare a declaraţiilor vamale, sunt implicaţi în mod direct la implemetarea programului. Caracteristicile ASYCUDA. Caracteristici generale. Este sistemul care gestionează declaraţiile vamale, inclusiv toate regimurile vamale, are un mecanism de selectivitate puternic, gestionează problema evaluării în vamă şi a taxării, conţine instrumente pentru construirea rapoartelor etc. Oferă posibilitatea comunicării agenţilor economici cu vama prin mecanismul de schimb electronic de date. Agentul economic fiind conectat direct la sistemul informatic vamal poate întocmi, controla şi trimite electronic declaraţiile vamale pe serverul organului vamal competent. Permite implementarea întregului pachet de reglementări vamale în vigoare pentru procesarea declaraţiilor vamale şi asigură aplicarea în mod unic a taxelor vamale. Oferă toate informaţiile ce pot avea legătura cu o declaraţie vamală (coduri utilizate la întocmirea declaraţiilor vamale), garantează pentru toţi agenţi economici acces egal la legislaţia vamală, reglementări privind drepturile de import / export şi scutiri de drepturi. Oferă posibilitatea consultării on-line cu vama. Este un sistem standardizat - sunt utilizate sistemele de codificare şi clasificare corespunzătoare standardelor internaţionale. Flexibil - oferă o varietate de posibilităţi şi poate fi adaptat la cerinţele operaţionale ale administraţiei vamale naţionale. Uşor de utilizat - declaraţiile vamale şi alte acte au acelaşi format ca cel de pe hârtie. Toate mesajele pot fi traduse. Sistemul se bazează pe mecanismul de selectivitate şi evaluare a riscului, astfel este posibilă implementarea unui management de


178

risc automat în timpul procesului electronic de vămuire. ASYCUDA permite clasificarea declaraţiilor în mai multe canale, în dependenţa de nivelul riscului, care sunt evidenţiate prin culori: roşu - acordarea liberului de vama numai după efectuarea obligatorie a controlului documentar şi fizic; galben - efectuarea numai controlului documentar; albastru - pentru posibilul control / audit posterior; verde - pentru eliberare după achitarea drepturilor de import, fără control documentar sau fizic. Sistemul asigură integritatea datelor şi protejarea secretului comercial. Sistemul asigură schimbul de informaţii prin reţea între toate unităţile vamale şi accesul limitat la informaţiile din diferite module. EMPRETEC Empretec este programul internaţional de dezvoltare antreprenorială dezvoltat de Harvard Business School, susţinut de Natiunile Unite şi Guvernul României. Programul EMPRETEC a apărut ca o consecinţă a dezvoltării întreprinderilor mici şi mijlocii ca bază a creşterii economice în economiile emergente. De la prima sa livrare, acum 20 de ani în Argentina, EMPRETEC şi-a creat o audienţă formată din peste 80.000 de antreprenori, din 27 de ţări, devenind unul dintre cele mai populare şi eficiente programe de dezvoltare antreprenorială. EMPRETEC este promovat de către UNCTAD (United Nations Conference for Trading And Development), ce gestionează livrarea cursului în toate ţările lumii. Atelierul de lucru EMPRETEC a ajuns în România printr-un parteneriat între Natiunile Unite şi Guvernul României, prin intermediul Ministerului pentru Întreprinderi Mici şi Mijlocii, Comerţ, Turism şi Profesii Liberale, ce gestionează programul „UNCTAD/EMPRETEC – România pentru sprijinirea dezvoltării întreprinderilor mici şi mijlocii”. WAIPA WAIPA a fost înfiinţată în anul 1995 şi este înregistrată ca organizaţie non - guvernamentală (ONG) din Geneva, Elveţia. Asociaţia a avut 228 agenţii membre de la 156 de ţări. WAIPA

Tileagă Cosmin

179

actionează ca un forum pentru agenţiile de promovare a investiţiilor (API), pentru a oferi oportunităţi de reţea şi de a facilita schimbul de bune practici în consolidarea capacităţilor şi de promovare a investiţiilor. DMFAS Programul DMFAS este un program al Naţiunilor Unite promovat de către UNCTAD, la Geneva. Obiectivele programului DMFAS sunt sprijinirea ţărilor la dezvoltarea administrativă, instituţională şi structurilor juridice pentru managementul datoriei eficiente; să ofere asistenţă tehnică pentru birouri guvernamentale responsabile de gestionarea datoriei; de a acţiona ca un punct focal pentru discuţii şi de schimb de experienţă în managementul datoriei. Programul de administrare a datoriei, software de sistem, este instalat în prezent în peste nouăzeci de instituţii guvernamentale.

Obiectivele UNCTAD UNCTAD îşi propune:

• să favorizeze cooperarea internaţională astfel încât să fie instaurată o relaţie comercială cât mai echitabilă între Nord şi Sud şi să intensifice relaţiile Sud - Sud;

• să restructureze comerţul internaţional ţinând cont de interesele specifice ale ţărilor în curs de dezvoltare, în interiorul unui mediu mai previzibil;

• să formuleze principii şi să pună în practică politici vizând comerţul internaţional şi problemele conexe ale dezvoltării economice;

• să ia măsuri în colaborare cu organele competente ale ONU în vederea negocierii şi adoptării de instrumente juridice multilaterale în domeniul comerţului internaţional;

• să servească drept centru al armonizării politicilor economice ale guvernelor şi ale grupurilor economice regionale în materie de comerţ şi dezvoltare.


180

Principalele realizări ale UNCTAD Larga participare a ţărilor la acest forum internaţional are anumite explicaţii. Astfel, organizaţia internaţională cu profil similar, GATT, presupunea opţiunea doctrinală pentru liber schimb, prin respectarea principiilor şi regulilor de conduită convenite. Spre deosebire de GATT, în cadrul UNCTAD fiecare ţară se poate plasa fie pe poziţii dirijiste, fie liberale. De asemenea, obligaţiile asumate nu au caracter de angajament. Hotărârile, luate cu majoritate de 2/3 din voturi, se înscriu în rezoluţii, dar nu au caracter obligatoriu, ci doar de recomandare sau invitaţie. Fiecare ţară dispune de un vot, ceea ce înseamnă că ţările în curs de dezvoltare îşi pot asigura majoritatea atunci când se solidarizează, impunând hotărârile dorite. De regulă, ţările în curs de dezvoltare îşi armonizează poziţiile în cadrul conferinţelor ministeriale ale grupului celor 77, care precedă sesiunile UNCTAD. Oferind tuturor ţărilor în curs de dezvoltare posibilitatea exprimării punctului de vedere, UNCTAD a devenit de la bun început cadrul adecvat pentru iniţierea unor mutaţii în cadrul schimburilor internaţionale. Aceste mutaţii depăşesc cadrul simplei liberalizări, ele vizând lărgirea relaţiilor comerciale şi a cooperării între toate ţările lumii, în scopul eradicării sărăciei şi subdezvoltării şi al accelerării procesului de dezvoltare economică. În declaraţiile şi rezoluţiile UNCTAD sunt înscrise numeroase măsuri de soluţionare a diferitelor probleme care afectează ţările în curs de dezvoltare, dar transpunerea în practică a acestor soluţii avea să fie obstrucţionată de lipsa posibilităţilor de acţiune în mod similar ale GATT şi de caracterul neobligatoriu al hotărârilor. Prin urmare, strategia adoptată de UNCTAD a fost de a elabora măsurile de reformă şi de a determina apoi GATT să le aplice în practică. Pe parcursul celor peste patru decenii de existenţă, UNCTAD a raportat numeroase succese prin aplicarea acestei strategii. Printre rezultatele concrete ale activităţii interguvernamentale realizată sub auspiciile UNCTAD, trebuie amintite:

Tileagă Cosmin

181

1. Rezultatele în domeniul comerţului cu produse de bază: ● Acorduri internaţionale asupra produselor de bază23 şi crearea unor grupe de studiu asupra produselor de bază, regrupând ţări producătoare şi consumatoare. ● Pentru stabilizarea preţurilor la produsele de bază, în cadrul UNCATD s-a propus aplicarea programului integrat pentru produse de bază. Acest program presupune instituirea unor acorduri pe produse între principalii producători - exportatori şi consumatori - importatori, care vizează stabilizarea preţurilor şi a încasărilor din export pentru ţări în curs de dezvoltare. Stabilizarea se realizează prin mecanismul stocurilor regulatorii, finanţate dintr-un aşa - zis fond comun. Mecanismul stocurilor regulatorii este conceput să funcţioneze astfel încât să menţină preţurile în limita unor marje de fluctuaţie de +/- 10%. Atunci când oferta depăşeşte cererea şi preţurile riscă să scadă cu mai mult de 10%, administraţia stocului intervine pe piaţă prin cumpărări masive, pentru a echilibra cererea cu oferta. În caz contrar, administraţia stocului livrează pe piaţă cantităţi corespunzătoare, în vederea restabilirii echilibrului. ● În 1989 a fost creat Fondul comun pentru produse de bază (750 mil.USD), destinat să faciliteze finanţarea acordurilor pe produse şi să încurajeze activitatea de cercetare - dezvoltare vizând produsele de bază, crearea Fondului fiind rezultatul deciziei SUA de a contribui la finanţarea acestui Fond. 2. Rezultatele în domeniul comerţului cu produse manufacturate: ● Propunerea românească, făcută încă de la prima sesiune UNCTAD: în cazul ţărilor în curs de dezvoltare, livrările de echipamente industriale să fie plătite prin cote părţi din producţia obţinută cu aceste echipamente (buy - back). ● S-a propus crearea unei instituţii specializate în domeniul industrial; astfel, în 1966, a luat fiinţă Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare Industrială (ONUDI), cu sediul la Viena. ● Recunoaşterea tratamentului preferenţial în favoarea ţărilor în curs de dezvoltare. Prima reuşită în acest sens o reprezintă adoptarea Sistemului generalizat de preferinţe (SGP), constând în


182

concesii tarifare acordate ţărilor în curs de dezvoltare de către ţările dezvoltate şi care a început să funcţioneze în 1971. 3. Rezultatele în domeniul transporturilor: ● Convenţia Naţiunilor Unite cu privire la participarea la traficul de linie (1974); ● Convenţia Naţiunilor Unite privind transportul mărfurilor pe mare (1978); ● Convenţia Naţiunilor Unite privind transportul internaţional multimodal de mărfuri (1980); ● Convenţia Naţiunilor Unite privind condiţiile de înmatriculare a navelor (1986); ● Convenţia Naţiunilor Unite asupra ipotecilor maritime (1993). 4. Eforturi întreprinse în favoarea ţărilor cel mai puţin avansate: ● În acest domeniu, UNCTAD a jucat principalul rol, organizând două Conferinţe ale ONU pe această temă şi asigurând de asemenea şi suportul logistic. Prima Conferinţă (Paris, 1981) a adoptat noul program de acţiune (NPA) pentru anii 80, definind măsurile pe care aceste ţări trebuie să le ia pentru a favoriza propria dezvoltare, precum şi măsurile de sprijin internaţional. A doua Conferinţă s-a desfăşurat în 1990, tot la Paris şi a trecut în revistă aplicarea NPA, adoptând un program de acţiune pe care ţările mai puţin avansate, dar şi ţările dezvoltate, s-au angajat să-l pună în practică în următorul deceniu. ● Lucrările UNCTAD au dat un impuls politic acţiunilor întreprinse de alte organisme internaţionale. Se pot aminti, de exemplu, stabilirea ajutorului public pentru dezvoltare (APD) la 0,7% din PIB-ul ţărilor donatoare, ameliorarea mecanismului de finanţare compensatorie a deficitelor comerciale pentru ţări în curs de dezvoltare, pus în practică prin intermediul FMI, precum şi crearea drepturilor speciale de tragere (DST). România este membră a UNCTAD de la înfiinţare (1964), participând activ la lucrările sale, contribuind la dezbaterile privind problemele economiei globale şi la elaborarea de acorduri

Tileagă Cosmin

183

şi recomandări, vizând sprijinirea ţărilor în curs de dezvoltare şi în tranziţie. În prezent, România participă la activităţile UNCTAD în noua sa calitate, de stat membru UE, contribuind la elaborarea poziţiilor comune ale Uniunii. Investiţiile străine directe în România au crescut în 2006 cu 34,1%, până la 8.6 miliarde dolari, ritm egal cu media înregistrata la nivel global, de 34,3%. Fluxul global de investiţii străine directe a crescut pentru al treilea an consecutiv, până la 1.230 miliarde dolari, însă recordul de peste 1.400 miliarde dolari din 2000 rămâne nedoborât, potrivit primelor estimări din acel an ale Conferinţei Naţiunilor Unite pentru Comerţ şi Dezvoltare (UNCTAD). Creşterea investiţiilor străine directe arată mai ales creşterea economică mare şi performanţele economice puternice în multe părţi ale lumii, a arătat UNCTAD, adăugând că această creştere a fost înregistrată atât în ţările dezvoltate, cât şi în rândul celor în curs de dezvoltare. Liberalizarea politicilor pentru investiţii şi a anumitor norme pentru comerţ au stimulat în plus acest avans. Volumul investiţiilor străine directe în ţările în curs de dezvoltare a crescut cu 48% în 2006 şi a atins nivelul de 800 miliarde dolari. Statele Unite ale Americii au fost cel mai mare beneficiar de investiţii străine directe în 2006, atrăgând un volum de investiţii de 177,3 miliarde dolari. Astfel, SUA a devansat Marea Britanie, liderul din 2005. Totuşi, UE rămâne cea mai mare zonă beneficiară de investiţii străine directe. În 2006, volumul acestora a ajuns la 549 miliarde dolari, ceea ce înseamnă ca UE a beneficiat anul trecut de 45% din toate investiţiile străine directe, la scară globală. Potrivit UNCTAD, au apărut mai multe riscuri la nivel mondial, care ar putea avea implicaţii asupra fluxurilor din şi spre ţările dezvoltate. UNCTAD este de părere că dezechilibrele la nivelul conturilor curente, preţul mare şi volatil al petrolului şi deficitul fiscal mare al ţărilor din UE vor avea consecinţe asupra perspectivei investiţiilor străine directe în ţările dezvoltate. Fluxul de investiţii străine directe către ţările în curs de dezvoltare a crescut cu 10% anul trecut, iar pentru economiile în


184

tranziţie (Europa de Sud-Est şi Comunitatea Statelor Independente), creşterea a fost de 56,2%.

Asociaţia Europeană a Liberului Schimb (AELS) The European Free Trade Association (EFTA)

Asociaţia Europeană a Liberului Schimb (AELS) reprezintă o zonă de liber schimb, creată în 1960 (printr-un acord European de liber – schimb), la iniţiativa Marii Britanii care încerca astfel să prevină riscul unei dominaţii economice din partea CEE. Asociaţia Europeană de Liber Schimb a fost fondată pe premisa liberului schimb că mijloc de atingere a prosperităţii şi creşterii economice între ţările membre şi pentru a funcţiona ca promotor a unor relaţii economice de cooperare mai strânse între ţările Vest-Europene. Originea AELS este bine ancorată în contextul European de integrare. Cele şapte state fondatoare – Austria, Danemarca, Norvegia, Portugalia, Suedia, Elveţia şi Marea Britanie – şi-au propus explorarea unui tratat de liber schimb, între ele, la începutul anului 1959 ca răspuns la formarea Comunităţii Economice Europene (CEE) în 1958. Rezultatul acestei convenţii a fost acceptat în noiembrie 1959 şi semnat la Stockholm pe data de 4 ianuarie 1960. Convenţia de la Stockholm a stabilit structura, principiile şi un set minim de reguli şi proceduri care aveau să fie aplicate. Detaliile se refereau la reducerea tarifelor, eliminarea restricţiilor cantitative şi a regulilor care ţineau de provenienţa mărfurilor. În cadrul acestei structuri care se suprapunea parţial peste cea a CEE, tarifele pe mărfuri industriale între ţările membre AELS au fost – cu câteva excepţii – eliminate din anul 1967. Restrctiile cantitative au fost eliminate la jumătatea anului 1965.

Tileagă Cosmin

185

Figura nr. 1 AELS şi UE în 1960 – pozitionare geografica

Sursa: www.efta.int

Prin Convenţia de la Stockholm statele membre AELS s-au angajat să înlăture taxele pe schimburile dintre ele în acelaşi timp cu programul CEE, intensificând accelerarea reducerii tarifelor. Important de menţionat este faptul că AELS era o zonă liberă, nu o uniune vamală, astfel încât politica comercială externă nu trebuia decisă în comun. Acest lucru era deosebit de important şi a permis Marii Britanii să menţină taxe preferenţiale cu Commonwealth. Spre deosebire de CEE, comerţul cu produse agricole a fost exclus de la liberalizare de către AELS. În 1999, miniştrii AELS au decis să revină cu îmbunătăţiri asupra Convenţiei de la Stockholm, pentru a reflecta asupra creşterii în importantă a economiei globale, a serviciilor de schimb, a investiţiilor străine directe şi a drepturilor asupra proprietăţii intelectuale. Această înţelegere care completează


186

convenţia AELS a fost adoptată în 2001. Această revizuire a convenţiei a întărit coeziunea relaţiilor economice între statele membre AELS şi oferă o platformă comună îmbunătăţită pentru dezvoltarea relaţiilor cu alţi parteneri de pe glob. AELS a cunoscut câteva modificări în ceea ce priveşte membrii săi. Finlanda a devenit ţară membră asociată în anul 1961, şi membră cu drepturi deplină în 1986. Islanda s-a ataşat în 1970 şi Lichtenstein în 1991. Danemarca şi Marea Britanie au părăsit AELS pentru a deveni membre ale CE – Comunităţii Europene - în 1973. Portugalia s-a alăturat CE în 1986; la fel au făcut şi Austria, Suedia şi Finlanda în 1995.

Relaţiile dintre AELS şi CE În paralel cu părăsirea coaliţiei, de către Danemarca şi Marea Britanie, s-au negociat la începutul anilor ’70 o serie de înţelegeri de liber schimb între celelalte state AELS şi cele CE. Majoritatea au intrat în vigoare începând cu 1973. Ca răspuns la îngrijorările cu privire la competitivitatea Europeană de la începutul anilor 1980, s-a ţinut la Luxemburg o primă întâlnire la nivel ministerial între statele AELS şi cele ale CE pentru a se explora posibilităţile unor viitoare cooperări economice în Europa de vest. Rezultatul a fost „Declaraţia de la Luxemburg”, care propune câteva programe de viitor pentru dezvoltarea cooperării economice europene, care poate deveni cel mai mare sistem de liber schimb din lume. În ianuarie 1989, într-un discurs ţinut în faţa Parlamentului European, Jacques Delors, preşedintele Comisiei Europene a propus „un nou parteneriat, mai structurat, cu procese comune de luare a deciziilor şi cu instituţii administrative” cu statele membre ale AELS („Iniţiativa Delors”). Statele AELS s-au declarat gata să iniţieze negocierile cu Comunitatea Europeană, care să conducă la „cea mai mare posibilă realizare a liberei circulaţii a mărfurilor, serviciilor, capitalurilor şi a persoanelor, cu scopul de a crea un Spaţiu Economic European dinamic şi omogen”.

Tileagă Cosmin

187

Negocierile cu CEE au început în 1990. Acordul a fost convenit în cele din urmă în 1992 şi a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1994 pentru statele UE, pentru Austria, Finlanda, Islanda, Norvegia şi Suedia. Elveţia, cu toate ca a fost respinsă ca membru al CEE printr-un referendum în 1992, a incheiat două seturi de acorduri bilaterale cu UE în 1999 şi 2004. Liechtenstein a devenit membru al CEE la 1 Mai 1995. De la aderarea Austriei, Finlandei şi Suediei la UE în 1995, trei state membre AELS, participă în CEE: Islanda, Liechtenstein şi Norvegia. Acordul CEE este în funcţiune de cincisprezece ani. El se extinde pe piaţa internă a UE si la cele AELS: Islanda, Liechtenstein şi Norvegia. Ca rezultat al cooperarii, operatorii economici din statele CEE şi AELS pot să îşi desfăşoare conduita lor de afaceri în temeiul cadrului juridic şi sunt supuşi la aceleaşi drepturi şi obligaţii în domeniile acoperite de Acordul CEE-AELS, ca operatorii din statele membre ale UE. De la intrarea sa în vigoare, mai mult de 5.000 de noi acte juridice au fost încorporate în CEE, ca şi completare a celor 1500 existente în documentul original. Acordul CEE prevede, de asemenea şi cazuri pentru cooperarea în domenii cum ar fi mediul, politica socială, mediul de cercetare dezvoltare, care includ participarea statelor SEE şi AELS în diverse programe UE. Acordul nu include domenii precum politicile comune a UE privind comerţul exterior, agricultură şi pescuit, uniune monetară sau de securitate şi de afaceri internaţionale. Un cadru instituţional elaborat cunoscut şi ca sistemul cu doi piloni a fost înfiinţat pentru a gestiona Acordul. Aceasta include un set de instituţii comune - la nivel ministerial a Consiliului CEE, Comitetul mixt al CEE constituit din înalţi funcţionari şi subcomitete şi grupuri de lucru de funcţionari şi experţi - şi de două instituţii autonome AELS: Autoritatea de Supraveghere AELS (SEC) - pentru a monitoriza respectarea de normele CEE de către statele CEE şi AELS şi Curtea AELS, care joacă un rol vis-à-vis de statele CEE - AELS comparabilă cu cea a Curţii


188

Europene de Justiţie în UE. Acordul CEE conţine dispoziţii pentru permiterea de adăugiri din partea AELS înainte de adoptarea unei noi legislaţii. Adăugirile pot lua forma participării experţilor AELS în comitetele CE sau prezentarea de observaţii AELS, precum şi adoptarea de rezoluţii care să răspundă iniţiativelor comisiei. Aceste aşa-numite mecanisme de modelare ale deciziei sunt un element important al SEE pentru statele SEE - AELS, pentru ca acordul nu le permite accesul la procesul decizional în cadrul UE. Înaintarea procesul de extindere a UE a avut un impact considerabil asupra CEE. Acordul prevede că orice stat care devine membru al UE, trebuie să aplice, pentru a deveni membru al SEE. Statele AELS astfel au urmat îndeaproape negocierile privind extinderea UE în Europa Centrală şi de Est. Extinderea CEE, a avut loc simultan cu extinderea UE în mai 2004. Negocierile privind extinderea CEE asupra României şi Bulgariei s-au încheiat în Iulie 2007. La 10 decembrie 1992, la Geneva (Elveţia) s-a semnat Acordul de Comerţ Liber dintre România si Statele Asociaţiei Europene a Liberului Schimb (AELS), prin care se urmărea stabilirea între România şi statele AELS a unei zone de comerţ liber (dar nu mai târziu de 31 decembrie 2002). Obiectivele propuse prin acest acord care avea la baza relaţii comerciale între economii de piaţă şi respectarea principiilor democratice şi a drepturilor omului, sunt: ● promovarea, prin expansiunea comerţului reciproc, a dezvoltării armonioase a relaţiilor economice între statele AELS şi România şi susţinerea, prin aceasta, a dezvoltării activităţii economice, îmbunătăţirea nivelului de trai şi a condiţiilor de muncă şi creşterea productivităţii şi stabilităţii financiare; ● asigurarea de condiţii corecte de concurenţă în domeniul comerţului între statele AELS si România; ● de a contribui, în acest mod, prin înlăturarea barierelor din calea comerţului, la dezvoltarea armonioasa si expansiunea comerţului mondial. Trebuie reamintit faptul că în aceeaşi perioadă a fost semnat

Tileagă Cosmin

189

şi acordul European instituind o asociere între România, pe de o parte, şi Comunităţile Europene şi statele membre ale acestora, pe de alta, care reliefează dorinţa României de a se integra în structurile europene, deziderat care a devenit principalul obiectiv naţional de politică externă (împreună cu aderarea la NATO). Procesul de negociere a aderării României la Spaţiul Economic European, demarat la 5 iulie 2006, a cuprins patru runde de negocieri şi s-a finalizat prin semnarea minutei negocierilor la data de 29 martie 2007. Ulterior, la data de 14 mai 2007, s-a desfăşurat, la Bruxelles, ceremonia de parafare a Acordului privind participarea Republicii Bulgaria şi a României la Spaţiul Economic European şi a cordurilor conexe. România a beneficiat prin aplicarea acestui acord de un cadru reglementat în relaţia cu statele Asociaţiei Europene a Liberului Schimb AELS/SEE: Islanda, Liechtenstein si Norvegia, similar celui comunitar, precum si de asistentă financiara în valoare de aproape 100 milioane Euro acordată în baza aceloraşi principii care au fost aplicate în cazul celor 10 noi state membre ce au aderat la UE în anul 2004. Având în vedere că România a aderat la UE în 2007, respectiv la mijlocul perioadei de aplicare a actualelor mecanisme financiare (2004-2009), pentru România (precum şi pentru Bulgaria) va avea loc o dezvoltare proporţională a ce1or două mecanisme financiare actuale (pe perioada 2007-2009). Pentru perioada 2009-2014 urmează să fie aplicat, atât celor zece noi state membre care sunt deja parte a CEE, cât si României şi Bulgariei, mecanismul financiar revizuit, care va fi negociat ulterior. Aspecte-cheie în cadrul negocierilor de extindere a CEE au ca şi scop creştea substanţială a contribuţiilor financiare pentru asistarea noilor state membre UE, pentru a reduce diferenţele sociale şi economice, precum şi pentru a despăgubi accesul pe piaţă redus a statelor CEE - AELS. Pentru a gestiona contribuţiile, Oficiul Mecanismului Financiar (FMO), administrativ legat de AELS, a fost stabilit să se ocupe de cea mai mare parte a contribuţiei de aproximativ 1,3 miliarde € din statele CEE - AELS


190

pentru perioada 2004-2009. Strategia comercială AELS vis-à-vis de ţări non-UE (ţări terţe) a evoluat treptat, deplasându-se dincolo de continentul european, pentru a cuprinde în prezent una dintre cele mai mari reţele din lume a relaţiilor de liber schimb. Primul acord de comerţ liber negociat de către statele AELS ca şi grup a fost cu Spania. Acesta a intrat în vigoare în 1980 şi a ajuns la capăt în 1985, în momentul aderării Spaniei la CE. În 1990, ca răspuns la iniţiativele CE de a încheia acorduri care vizează comerţul liber în bunuri industriale cu ţările în tranziţie din Europa Centrală şi de Est, miniştrii AELS au decis să construiască o reţea proprie de acorduri de liber schimb în paralel cu cea CE. Într-o primă etapă, statele AELS au încheiat acorduri cu Polonia, România, Bulgaria, Ungaria şi Republica Cehă şi Slovacia. Negocierile au fost, de asemenea, lansate cu Israel şi Turcia. În 1995, miniştrii AELS şi-au îndreptat atenţia spre relaţiile de comerţ liber dincolo de limitele Europei, pentru a menţine o politică de paralelism şi coerenţa cu cele ale UE, ţinând cont de „procesul de la Barcelona” lansat de către UE în 1995. Declaraţiile privind cooperarea cu autorităţile din Egipt, Tunisia, Maroc, Palestina, Iordania şi Liban au avut loc în 1997; toate s-au dezvoltat în acorduri de comerţ liber. Extinderea reţelei AELS în Europa Centrală şi de Est a continuat simultan cu Slovenia şi cele trei state baltice, Letonia, Lituania şi Estonia, urmată de Macedonia şi Croaţia. Ca urmare a extinderii UE în 2004 şi 2007, acorduri de liber schimb, cu state în curs de aderare la UE au fost înlocuite cu aranjamente existente între statele AELS şi UE. O a treia fază în relaţiile AELS cu ţări terţe a început atunci când statele AELS a deschis negocierile cu Canada în 1998. De atunci, AELS şi-a extins acordurile de comerţ liber pentru a cuprinde ţările din America Latină, Asia şi Africa. Până în prezent, AELS a semnat 20 de acorduri de liber schimb cu 29 de ţări (Turcia, Israel, Maroc, Autoritatea Palestiniană, Macedonia, Mexic, Iordania, Croaţia, Singapore, Chile, Liban, Tunisia, Republica Coreea, SACU (Botswana, Lesotho, Namibia, Africa

Tileagă Cosmin

191

de Sud, Swaziland), Egipt, Canada, Columbia, Consiliul de Cooperare al Golfului (Bahrain, Kuweit, Oman, Arabia Saudită Qatar, Emiratele Arabe Unite), Albania şi Serbia. Negocierile sunt în curs de desfăşurare cu 5 ţări (Algeria, India, Peru, Thailanda şi Ucraina), precum şi discuţii preliminare au loc cu altele, în special cu Rusia, Indonezia, Vietnam şi Hong Kong. AELS şi-a extins, de asemenea, sfera de aplicare a acordurilor sale pentru a cuprinde comerţul cu servicii şi investiţii şi în cazul acordurilor cu Chile, Columbia, Mexic, Republica Coreea, şi Singapore. În plus, multe acorduri de liber schimb AELS prevăd asistenţă tehnică legată de promovarea comerţului şi investiţiilor. Toate statele membre ale AELS sunt membre ale OMC şi ataşate cu cea mai mare prioritate unui sistem de bună funcţionare a comerţului mondial. În opinia AELS abordările multilaterale şi bilaterale, se sprijină reciproc. Combinând cadre contractuale cu UE şi acorduri de liber schimb cu ţările terţe, aproximativ 80% din comerţul AELS este astăzi reglementat de acorduri preferenţiale, cu contabilizare UE pentru mai mult de 70%.

Statele AELS Deşi ţările membre ale AELS (Islanda, Liechtenstein, Norvegia şi Elveţia), sunt mici, acestea sunt lideri în lume în anumite sectoare vitale pentru economia globală. Cele două ţări alpine ale AELS, Liechtenstein şi Elveţia, sunt recunoscute pe plan internaţional ca fiind centre financiare şi ţări gazdă pentru numeroase companii multinaţionale. Economia Elveţiei se bazează pe produse de mare calitate şi pe practicarea de preţuri ridicate pe pieţele lumii. Elveţia este un lider mondial în farmaceutice, biotehnologie, utilaje, ceasornicărie, servicii bancare şi asigurări. Deşi este un stat mic ca dimensiune sau suprafaţă şi deţine resurse limitate, Liechtenstein este un oraş puternic industrializat şi specializat în capital, produse de înaltă tehnologie si în special instrumente de precizie.


192

Cele două ţări nordice ale AELS, Islanda şi Norvegia, se bazează pe producţia de peşte, industria metalurgică şi transporturile maritime. Economia Islandei beneficiază de resurse naturale regenerabile precum pescuitul şi energia hidro şi geotermală. Deşi se bazează încă foarte mult pe pescuit şi prelucrarea peştelui, economia islandeză a cunoscut în ultimele două decenii o puternică diversificare în industria aluminiului şi serviciilor. In cazul Norvegiei, o mare parte din economia acesteia a fost alimentată de abundenţa resurselor naturale, inclusiv exploatarea petrolului şi producţia acestuia, existenţa unor hidrocentrale electrice şi domeniul pescuitului. Alte sectoare importante ale economiei norvegiene includ serviciile, în special transporturile maritime şi industriile de ulei conexe. Statele membre ale AELS se clasează printre ţările cu cel mai mare PIB/locuitor din lume în anul 2007. Statele membre ale AELS depind în mod tradiţional de comerţul internaţional şi sunt deschise acestuia. Ca o consecinţă a acestui fapt comerţul reprezintă o parte importantă din activitatea economică a ţărilor membre ale AELS.

Instituţii ale AELS 1. Consiliul AELS - gestionează relaţiile dintre statele membre ale AELS în conformitate cu Convenţia AELS. Este un forum prin care statele membre se consultă, negociază şi acţionează împreună. Mandatul de elaborare a politicilor Consiliului este foarte larg. Aceste politici sunt concepute pentru a promova obiectivele generale ale Asociaţiei şi pentru a facilita dezvoltarea legăturilor sau relaţiilor cu alte state şi organizaţii internaţionale. Consiliul este de asemenea responsabil pentru aspectele administrative şi problemele bugetare în termen ale AELS. Acest Consiliu se reuneşte, în mod normal, la nivel ministerial de două ori pe an. Un număr de comitete specializate şi de grupuri de experţi raportează direct Consiliului. Spre exemplu Comisia pentru relaţiile cu ţări terţe, supraveghează funcţionarea

Tileagă Cosmin

193

şi dezvoltarea relaţiilor de comerţ liber şi acorduri de cooperare cu ţările din afara Uniunii Europene. 2. Organismele Consultative ale AELS - Comitetul Consultativ al AELS cuprinzând reprezentanţi ai industriei şi ai forţei de muncă şi Comisia Parlamentară ce cuprinde membri din parlamentele ţărilor AELS, oferă consultanţă Consiliului în ceea ce priveşte afacerile curente ale AELS. Ambele comitete au legături formale cu colegii lor din UE. Ocazional ei se întâlnesc de asemenea şi cu omologii lor, din ţările cu care AELS are acorduri de liber-schimb.

Figura nr.2 Structura Consiliului AELS

Sursa: www.efta.int

Comitetul Consultativ al Asociaţiei Europene a Liberului Schimb (AELS) este un forum pentru sindicate şi organizaţii patronale din cele patru ţări membre, Islanda, Liechtenstein, Norvegia şi Elveţia. Prin cooperarea cu partenerii sociali în cadrul Uniunii Europene, Comitetul, serveste ca o legătură între partenerii sociali AELS şi în UE. Rolul Comitetului Consultativ În cursul a peste 50 de ani de existenţă AELS, Comitetului Consultativ i-a fost pus în sarcina un număr tot mai mare de sarcini şi responsabilităţi, prin urmare şi-a consolidat rolul său, în procesul de consultare a Asociaţiei. Comitetul consultativ este acum o platformă vitală pentru dialog şi consultare între partenerii sociali AELS şi autorităţile AELS. Prin participarea la lucrările


194

Comitetului permanent al statelor AELS şi ale Consiliului ministerial, Comitetul are drept obiectiv sensibilizarea cu privire la aspectele sociale şi economice ale acordurilor comerciale AELS şi SEE. Activităţile Comitetului Consultativ Comitetul Consultativ acordă o mare importanţă pentru o serie de probleme economice şi sociale legate de CEE şi relaţiile AELS din alte ţări terţe, concentrându-se, printre altele, şi mai în profunzime, în ceea ce priveşte strategia din spatele relaţiilor dintre ţările terţe, extinderea SEE şi AELS, participarea la programele UE, creşterea economică şi ocuparea forţei de muncă, piaţa internă, energie şi mediu, politicile privind piaţa forţei de muncă, migraţia, agenda socială, şi politică de vecinătate. Este important pentru comitet să vizualizeze posibilul impact al evoluţiilor noi ale UE, politicile şi procedurile asupra AELS şi CEE. Cu privire la anumite aspecte, Comitetul numeşte persoane specializate, care funcţionează în calitate de experţi şi coordonatori. Comitetul scrie avizele şi rezoluţiile care sunt prezentate autorităţilor AELS şi organismelor CEE. Comitetul produce, de asemenea, documentele de lucru ca bază pentru discutii pe teme noi, emergente, relevante pentru AELS şi SEE. Gestionarea Secretariatului AELS- zi de zi activitatea Secretariatului este condusă de către Secretarul General, care este asistat de către doi adjuncţi, unul situat la Geneva şi celălalt la Bruxelles. Aceste trei posturi sunt împărţite în cadrul Statelor Membre ale AELS. Sediile din Geneva se ocupă cu managementul şi negocierea acordurilor de liber-schimb încheiate cu ţări ne membre ale UE, şi oferă sprijin Consiliului AELS. La Bruxelles, Secretariatul oferă sprijin în gestionarea Acordului privind SEE şi asistenţă statelor membre în pregătirea unei noi legislaţii pentru integrarea în Acordul SEE. De asemenea Secretariatul asistă statele membre la elaborarea şi luarea deciziilor de aderare la UE. Cele două sedii conlucrează îndeaproape pentru a implementa prevederile Convenţiei de la Vaduz.

Tileagă Cosmin

195

Biroul de Statistică al AELS are sediul la Luxemburg şi contribuie la o dezvoltare mai amplă şi integrare a Sistemului Statistic European.

Figura nr. 3 Graficul organizaţional

Sursa: www.efta.int

Avizele adoptate de către Comitetul Consultativ AELS în 1998-2010 Bianual, partenerii sociali AELS se întâlnesc cu Consiliul AELS la nivel ministerial - primăvara cu miniştrii de la toate cele patru state AELS şi în toamnă cu preşedinţia ministerului. Reuniunile anuale cu comitetele parlamentare AELS asigură un schimb de opinii binevenit între partenerii sociali şi al parlamentarilor AELS. Cele două comitete organizează o conferinţă comună la fiecare doi ani. Comitetul Economic şi Social European Cooperarea între partenerii sociali AELS şi UE a fost consolidată considerabil prin contacte strânse între Comitetul Consultativ AELS şi Comitetului Economic şi Social European (CESE). Cooperarea informală între cele două instituţii a început din 1975, dar mai târziu a fost oficializată prin acordul CEE, care a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1994 şi a instituit Comitetul Consultativ CEE. Acest organism constă dintr-un număr egal de reprezentanţi ai Comitetului Consultativ AELS şi CESE.


196

Membrii Membrii Comitetului Consultativ AELS sunt desemnaţi de către statele membre.Fiecare ţară poate trimite şase reprezentanţi în Comitetul consultativ AELS. Organizaţiile europene CES (Confederaţia Europeană a Sindicatelor) pot trimite un observator fiecare. Comitetul Consultativ alege un preşedinte şi doi vicepreşedinţi, aleşi din rândul membrilor cu un mandat de doi ani fiecare. Preşedinţia Consiliului SEE- AELS şi Comitetul permanent se roteşte între statele AELS.

Tabelul nr. 18 Elveţia nu face parte din Acordul SEE.

Sursa: www.efta.int

Priorităţi în timpul prezidării

consiliului AELS – Liechtenstein

A doua jumătate a anului 2009 Preşedinţia din Liechtenstein îşi va baza priorităţile sale pe concluziile luate în cadrul reuniunii Consiliului AELS la nivel ministerial în Hamar, Norvegia, la 22 iunie 2008.

Tileagă Cosmin

197

1. Afacerile interne AELS ● Continuarea de a adapta convenţia Vaduz (AELS) şi anexele sale la nevoile în schimbare; ● Continuarea activitatii Grupului de lucru privind comerţul şi mediul privind standardele de muncă în AELS; acordurile de liber schimb cu scopul de a contribui la evoluţia situaţiei internaţionale în aceste domenii; ● Dezvoltarea de baze comune ale statelor membre pentru viitoarele negocieri de liber schimb; ● Continuarea consultărilor în Grupul de lucru pentru aniversarea a 50 de ani de existenţa AELS. 2. Relaţiile ţărilor terţe Acorduri de liber schimb existente: Iordania, Liban, Turcia, Singapore: Sustinerea de şedinţe cu comisii mixte. Acorduri în curs de desfăşurare; negocieri de liber schimb: ● Ucraina: Ţinerea a două runde de negocieri privind un acord de liber schimb; ● Hong Kong: Şedinţa de organizare şi o rundă de negociere privind un acord de liber schimb; ● Peru: Rezolvarea problemelor în scopul semnării Acordului de liber schimb; ● Serbia: Rezolvarea problemelor restante şi revizuirea finalizării juridice cu scopul semnării Acordului de liber schimb; ● Albania: Finalizarea revizuirii juridice cu scopul semnării Acordului de liber schimb; ● Algeria: Pregătirea şi desfăşurarea rundei finale a negocierilor de liber schimb; ● Thailanda: Monitorizarea posibilităţii de a relua negocierile de liber schimb ● Potenţiale negocieri de liber schimb şi viitori parteneri potenţiali: ● Rusia: evaluarea fezabilităţii şi lansarea negocierilor privind un acord de liber; ● Malaezia: semnarea unei declaraţii comune privind cooperarea în vederea unor posibile negocieri viitoare de comerţ liber;


198

3. Alte activităţi ● urmărirea îndeaproape a evoluţiilor cu privire la eventuala aplicare a Islandei la Uniunea Europeană; ● continuarea schimbul de opinii cu privire la negocierile în curs în cadrul OMC; ● participarea la mecanismul de transparenţă în cadrul Comitetului OMC privind acordurile comerciale regionale cu privire la acordurile de liber schimb ale AELS. Secretari AELS Secretarul General coordonează activităţile organizaţiei şi este responsabil pentru gestionarea globală a resurselor organizaţiei. El este asistat de doi secretari generali adjuncţi, unul cu sediul la Geneva, celelalt la Bruxelles. Bugetul AELS

Tabelul nr. 19 Bugetul anual al secretariatului AELS.

(Buget exprimat in Franci Elvetieni - CHF) Trade Relations 4,540,000 Managing the EEA Agreement 9,624,000 EFTA/EU-Statistical cooperation 885,000 Secretary/General Services 2,160,000 EU-EFTA and EFTA cooperation programmes 3,471,000 Internal activities 4,330,000 Total EFTA Secretariat 25,010,000

Sursa: www.efta.int

Tabelul nr. 20 Contributia la bugetul AELS 2010

Sursa: www.efta.int

Member State Share Contributions (in CHF)

Iceland 4.81 % 1,204,000 Liechtenstein 0.88 % 219,000 Norway 56.29 % 14,079,000 Switzerland 38.02 % 9,508,000 Total 100.00 % 25,010,000

Tileagă Cosmin

199

Figura nr. 4 Informaţii generale 2009

Sursa: Oficiul National de Statistica,

Eurostat si Site-uri oficiale ale Guvernului

Tabelul prezintă datele generale referitoare la cele patru ţări membre AELS pentru anul 2009. De notat sunt formele diferite de guvernamant: Islanda – Guvern Parlamentar; Lichtenstein – Monarhie Constituţională; Norvegia – Monarhie Constituţională; Elveţia – Republică Federală. Trei dintre cele patru tari sunt reprezentate in guvern de catre un prim-ministru. Elveţia este o excepţie acordand şefului de stat şi atribuţii de prim-ministru. Diferenţe notabile se remarcă şi la nivelul populaţiei şi al densitaţii populaţiei. Cele patru ţări prezintăa diferenţte semnificative; dacă Norvegia se întinde pe o suprafaţă de peste 350 de mii de kilometri pătraţi, Lichtenstein are o suprafaţă totală de 160 de kilometrii pătraţi numărându-se printre statele cu cea mai mică suprafaţa a lumii.


200

Figura nr. 5 Indicatori economici: 2007


Eurostat si Site-uri oficiale ale Guvernului Tabelul prezintă indicatorii economici înregistraţi la nivelul anului 2007. Datele sunt exprimate în milioane Euro şi procente pentru diferitele valori. Toate datele din acest tebel care fac referire la cele patru ţări membre AELS, pot fi comparate cu ultima coloană care prezintă situaţia anului 2007 ale celor 27 ţări mambre UE. Putem remarca faptul că indicatorii de creştere economică nu variază considerabil comparativ cu cei UE. Islanda, Norvegia şi Lichtenstein înregistrează o creştere a PIB apropiată de valoarea de 5,8% înregistrată de ţările membre UE. Doar Elveţia înregistrează un procent de 0,7%, considerabil mai mic comparative cu celelalte ţări AELS. Tabelele de mai jos sunt o reprezentare grafică a volumului de export şi import pe care îl realizează statele membre AELS cu diferitele ţări, uniuni vamale sau de liber schimb. Se observă că majoritatea importurilor şi exporturilor de mărfuri au ca destinaţie Statele Unite, China, Japonia, Rusia şi o reţea de parteneri FTA care asigură accesul pe o piaţă de peste 400 de milioane de consumatori. Din aceste două grafice sunt excluse cele 27 ţări membre UE. În tabelul următor cel reprezentat in Fig.4 – se pot observa pe larg partenerii cu care AELS face schimb de mărfuri. Preţurile

Tileagă Cosmin

201

sunt exprimate în Dolari Americani şi procente. Figura nr. 6

Principalele destinaţii pentru import şi export



Figura nr. 7 Principalii parteneri ai EFTA în merchandise: 2007

(în milioane dolari şi procentual)




202

Figura nr. 8: Comerţul statelor EFTA în lume

Figura nr. 9: Evoluţia comerţului statelor EFTA în lume

Nivelul diferit de dezvoltare economică Acordurile de liber schimb ale AELS iau în considerare nivelurile de dezvoltare economică ale ţărilor partenere. Deoarece statele membre ale AELS au eliminat în mod normal toate tarifele, precum şi alte restricţii cu privire la produsele industriale, în

Tileagă Cosmin

203

momentul intrării în vigoare a acordurilor de liber schimb, ţările partenere cu o economie mai puţin dezvoltată pot beneficia în urma perioadelor de tranziţie. Aceste perioade oferă ţărilor partenere timpul necesar pentru ca acestea să-şi adapteze economia la condiţiile de comerţ liber.

Agricultură

În cadrul acordurilor de liber schimb, AELS la fel ca şi UE, în general face distincţie între produsele agricole industriale de bază şi cele prelucrate. În principiu AELS subvenţionează comerţul liber la produsele prelucrate, dar menţine anumite măsuri de compensare a costurilor ridicate pentru materiile prime utilizate în industria de prelucrare. Produsele agricole de bază sunt tratate separat în acorduri bilaterale realizate între fiecare stat AELS şi ţara parteneră, având în vedere faptul că ţările AELS nu au o politică agricolă comună.

Peşte şi alte produse marine

Sectorul pescuitului reprezintă aproape jumătate din totalul exporturilor de bunuri ale Islandei, fiind şi o parte importantă din exportul industrial al Norvegiei. Liberalizarea comerţului la peşte şi alte produse marine constituie un element important în cadrul acordurilor de liber schimb ale AELS ca urmare a faptului că ţările AELS exportă peşte în întreaga lume.

Reguli cu privire la originea mărfii

Regulile privitoare la originea mărfii sunt esenţiale pentru funcţionarea liberă a unui acord de liber schimb, deoarece acestea determină care produse pot beneficia de condiţii preferenţiale. Pentru a califica anumite mărfuri ca fiind „originare” în conformitate cu un acord de liber schimb, produsele – atât cele industriale cât şi cele agricole, trebuie să fie „în întregime


204

obţinute” ori „suficient de prelucrate sau transformate” într-o ţară cu care există încheiate acorduri de comerţ liber. Deoarece procesele de producţie se dezvoltă şi desfăşoară în tot mai multe ţări, regulile de origine specifică în ce măsură produsele naţionale conţin materiale importate dintr-o ţară terţa, fără a pierde statutul preferenţial în cadrul acordurilor de liber schimb.

Servicii şi investiţii

Acordurile de liber schimb ale AELS cu ţările europene şi mediteraneene conţin, în mod normal, clauze evolutive cu scopul de a realiza liberalizarea treptată şi reciprocă şi deschiderea pieţelor în domeniul serviciilor. Există şi alte acorduri de liberalizare a comerţului cu servicii, ce acoperă toate modurile de aprovizionare şi anexe speciale pentru anumite sectoare de importanţă deosebită, spre exemplu în serviciile financiare şi telecomunicaţii. Aceste dispoziţii se bazează pe Acordul General al OMC privind Comerţul cu Servicii (GATS), ce cuprinde angajamente îmbunătăţite pentru anumite sectoare ale serviciilor. Referitor la investiţii, acordurile de liber schimb încheiate de statele membre ale AELS urmăresc modele sau tipare diferite. Trebuie menţionat şi faptul că previziuni sau dispoziţii substanţiale au fost incluse în special în acordurile de liber schimb încheiate cu Chile, Columbia, Mexic şi Singapore. Aceste acorduri liberalizează afacerile investitorilor pe de o parte şi de asemenea pot fi extinse şi asupra altor aspecte cum ar fi promovarea investiţiilor şi mişcările de capital.

Achiziţii publice

Deschiderea pieţelor de achiziţii publice asigură o concurenţă loială şi promovează transparenţa, prevenind astfel corupţia şi practicile ilicite. În mai multe din acordurile recente ale AELS au fost incluse capitole cu privire la achiziţii publice în baza principiilor de reciprocitate, ne discriminare şi transparentă.

Tileagă Cosmin

205

Drepturi de proprietate intelectuală

Protecţia efectivă a drepturilor de proprietate intelectuală (DPI) este crucială pentru comerţul internaţional. Acordurile de liber schimb ale AELS prevăd standarde înalte pentru protecţia acestora şi includ măsuri de punere în aplicare a drepturilor de proprietate intelectuală împotriva pirateriei, contrafacerii şi încălcării acestor drepturi. Dispoziţiile sunt constituite pe baza principiului naţional şi cel al naţiunii celei mai favorizate, aşa cum este prevăzut în Acordul OMC privind Aspectele Comerciale legate de Drepturile de Proprietate Intelectuală (TRIPS).

Concurenţa

Acordurile de liber schimb ale AELS conţin reguli referitoare la concurenţă, având în vedere că liberalizarea comerţului este subliniată de practici de afaceri care să împiedice limitarea sau denaturarea concurenţei între agenţii economici care îşi desfăşoară activitatea în cadrul zonelor de liber schimb. Aceste prevederi se aplică şi activităţilor desfăşurate de întreprinderile publice şi monopolurilor.

Declaraţiile comune de Cooperare

● pot reprezenta primul pas spre liberalizarea comerţului în relaţiile dintre parteneri; ● reprezintă un mod de cooperare pe problemele legate de comerţ, referitoare: la barierele tehnice şi alte restricţii din calea schimburilor comerciale, barierele vamale şi cele referitoare la originea mărfii, la drepturile de proprietate intelectuală; ● au scopul de a îmbunătăţi condiţiile pentru proiectele de cooperare din sectorul privat; ● presupun înfiinţarea unui Comitet mixt pentru a examina cooperarea între parteneri, căile şi mijloacele de liberalizare a comerţului şi a investiţiilor între părţi, şi pentru a discuta orice problemă de interes comun;


206

● AELS a semnat declaraţii cu privire la cooperare cu următoarele state: Albania, Algeria, Columbia, Consiliul de Cooperare din Golf (GCC), Piaţa Comună de Sud (MERCOUSUR), Mongolia, Muntenegru, Serbia şi Ucraina.

Asistenţa tehnică

Aspectele despre asistenţa tehnică sunt incluse în unele acorduri de liber schimb ale AELS, având ca obiectiv principal acordarea asistenţei partenerilor în relaţiile de liber schimb, în punerea în aplicare a acordurilor şi pentru a întări capacitatea lor de a beneficia de pe urma accesului preferenţial la pieţele AELS. Capacitatea de construcţie, formarea profesională şi transfer al kow-how-ului în chestiuni legate de comerţ se află în centrul activităţii de asistentă. Pentru a realiza cea mai bună utilizare a resurselor disponibile, asistenţa tehnică se concentrează pe zonele în care statele AELS pot oferi expertize optime, spre exemplu: standarde tehnice, reguli cu privire la originea mărfii şi proceduri generale vamale, pescuit, comerţ în servicii, drepturi de proprietate intelectuală şi promovarea exportului către statele AELS. Cu toate acestea abordarea acordurilor de liber schimb ale AELS este flexibilă şi permite o analiză a tuturor cererilor de asistentă, venite din partea ţărilor partenere, în conformitate cu liniile directoare stabilite de către Consiliul AELS. Este de remarcat faptul că în timp ce statele AELS urmăresc o politică de consolidare şi extindere a propriei reţele de comerţ liber, acestea continuă să anexeze cea mai mare prioritate pentru o mai bună funcţionare a sistemului comercial multilateral sub egida OMC.

Istoric al evenimentelor importante pentru AELS

1960 - Asociaţia Europeanã a Liberului Schimb (AELS) este fondată de cãtre Austria, Danemarca, Norvegia, Portugalia, Suedia, Elveţia şi Marea Britanie

Tileagă Cosmin

207

1961 - Finlanda devine un membru asociat al AELS 1970 - Islanda devine membru al AELS 1972 - Danemarca şi Regatul Unit AELS lasă să se alãture Comunităţii Economice Europene (CEE). Restul AELS membre semneazã acorduri bilaterale de liber schimb (FTA) cu CEE 1977 - Eliminarea tarifele pentru bunurile industriale în comertul între CEE şi statele AELS 1979 - Acordul de liber schimb semnat cu Spania 1984 - Declaraţia cu privire la Luxemburg mai larg de cooperare între CEE şi AELS 1985 - Portugalia părăseşte AELS pentru a deveni un membru al CEE 1986 - Finlanda devine un membru cu drepturi depline al AELS 1989 - Începerea negocierilor privind un Spaţiul Economic European, mai târziu a devenit Spaţiul Economic European. Acordul privind comerţul liber în peºte între statele AELS 1991 - Liechtenstein devine membru al AELS. Acordul de liber schimb semnat cu Turcia 1992 - Acordul privind Spaţiul Economic European (SEE) este semnat la Porto, Portugalia. Acordurile de liber schimb semnat cu fosta Cehoslovacie, Israel, Polonia şi România. Declaraţia cu privire la cooperare semnat cu Albania. Elveţia respinge participarea la SEE prin referendum 1993 - Acordul de liber schimb semnat cu Bulgaria şi Ungaria. Protocolul privind succesiunea din Republica Cehă şi Republica Slovacã la Acordul AELS- Cehoslovac 1994 - Acordul privind Spaţiul Economic European (SEE) intră în vigoare. Mecanismul Financiar SEE este stabilit pentru perioada 1994-1998 (500 milioane de ECU pentru a acorda sprijin) 1995 - Austria, Finlanda şi Suedia se alătură Uniunii Europene. Liechtenstein devine un participant cu drepturi depline în Acordul CEE. Acordurile de liber schimb semnate cu Estonia, Letonia, Lituania şi Slovenia. Declaraţiile privind cooperarea semnat cu Egipt, Maroc si Tunisia


208

1996 - Declaraţiile privind cooperarea semnat cu Macedonia si palestinian Organizaţia de Eliberare a Palestinei 1997 - Acordul de liber schimb semnat cu Maroc. Declaraţiile privind cooperarea semnate cu Iordania şi Liban 1998 - Acordul interimar semnat cu Organizaţia pentru Eliberarea Palestinei, în numele Autoritătii Palestiniene. Negocierile formale privind un acord de liber schimb a început cu Canada, Cipru, Egipt şi Iordania 1999 - Acordurile de liber schimb cu OEP şi cu Marocul intra în vigoare 2000 - Acordurile de liber schimb semnate cu Macedonia şi Mexic. Declaraţiile privind cooperarea semnata cu Croaţia, Ucraina, Consiliul de Cooperare al Golfului, sub piaţa comună (MERCOSUR) şi Serbia şi Muntenegru. Un nou Instrument Financiar SEE este stabilit pentru perioada 1999-2003 (119.6 milioane EUR pentru acordarea de sprijin) 2001 - Convenţia semnatã în cadrul reuniunii ministeriale a AELS în Vaduz, Liechtenstein la data de 21 iunie. Acordurile de liber schimb semnate cu Croaţia şi Iordania 2002 - Actualizat AELS (Convenţia de la Vaduz) a intrat în vigoare la 1 iunie. Un acord de liber schimb semnat cu Singapore şi o Declaraţie privind cooperarea semnată cu Algeria. Cerere pentru aderarea la SEE a zece tări care au aderat la UE 2003 - Lansarea negocierilor de extindere a SEE din 9 ianuarie. Acordul privind extinderea CEE, semnat la 11 noiembrie. Un nou Mecanism Financiar CEE, precum şi o bază bilaterală norvegiană. Mecanismului Financiar este stabilit în sprijinul coeziunii economice şi sociale pentru perioada 2004 -2009. Acordul de liber schimb semnat cu Chile 2004 - Spaţiul Economic European (CEE) a crescut în membrii; include 28 de ţări dintre care zece ţări aderă la Uniunea Europeană la 1 mai. Acordul de liber schimb semnat cu Libanul şi Tunisia. 2005 - AELS a semnat cu Republica Coreea două acorduri de recunoaştere reciprocă (MRAs). Negocierile cu ţările din Africa de Sud a uniunii vamale (SACU) sunt finalizate. Lansarea oficială

Tileagă Cosmin

209

a negocierilor de liber schimb cu Thailanda. 2006 - Începerea negocierilor cu Bulgaria şi România privind aderarea la CEE. Lansarea oficială a negocierilor de liber schimb cu Comunitatea de Cooperare a Golfului (CCG). 2007 - Acordul privind extinderea CEE cu Bulgaria şi România este semnat. Negocierile privind un ALS cu Canada sunt finalizate. Începerea negocierilor privind un ALS cu Columbia, Peru şi Algeria. Declaraţia cu privire la cooperare este semnată cu Mongolia. ALS cu Egiptul intră în vigoare. Lansarea Grupul de Studiu comun cu Rusia. 2008 - AELS semnează cu Canada şi Columbia. Începerea negocierilor privind un ALS cu India. ALS cu ţările din Africa de Sud a uniunii vamale (SACU) intră în vigoare. Raportul comun cu Grupul de Studiu finalizat cu Rusia.


210

Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică (OCDE)

Organisation for Economic Cooperation and Development (OECD)

Una dintre trăsăturile noi, definitorii ale economiei mondiale postbelice este poliferarea organizaţiilor economice internaţionale; într-un timp relativ scurt, numărul lor a crescut neînchipuit de repede. Mai mult încă, ele joacă un rol din ce în ce mai important în viaţa economiei mondiale. Astăzi, nu există stat suveran, independent care să nu facă parte dintr-o astfel de organizaţie. Organizaţiile economice internaţionale (OEI) nu au şi nu pot avea o existenţă de sine stătătoare. Ele sunt o emanaţie a voinţei unor state independente. Statul şi funcţiile acestor organizaţii sunt cele conferite de statele membre, reflectând preocupările acestora. În interiorul unei organizaţii, devine posibil ca un stat să întreţină, concomitent, raporturi cu mai multe state, ceea ce deschide noi posibilităţi de progres pentru fiecare economie naţională în parte. Este necesar ca OEI să asigure tuturor membrilor libera participare, egală în drepturi, indiferent de orânduirea socială, de mărime sau de nivelul dezvoltării lor economice. Acestea au fost create ca urmare a preocupărilor comune ale unui anumit grup de state. Atunci când statele lumii au început să fie confruntate cu probleme globale, de interes general, a căror dezvoltare impunea cooperarea întregii comuntăţi internaţionale, au fost înfiinţate OEI. Unele dintre aceste organizaţii nu sunt specializate, deoarece îşi concentrează eforturile asupra unui anumit domeniu. Părţile candidate la integrarea într-o astfel de organizaţie trebuie să se afle la un nivel de dezvoltare aproximativ egal şi între ele să nu existe decalaje economice. Organizaţiile trebuie să coopereze în interiorul ţărilor membre şi pentru progresul economiei mondiale în ansamblul ei. Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică reprezintă un for internaţional de dezbatere a politicilor economice şi sociale la nivel global, o asociaţie apolitică a ţărilor

Tileagă Cosmin

211

cel mai bine dezvoltate din punct de vedere economic, având drept misiune construirea unei economii puternice în statele membre, îmbunătăţirea eficienţei, perfecţionarea sistemelor de piaţă, extinderea comerţului liber şi contribuţia la dezvoltarea economică. OCDE este o organizaţie mondială cu caracter permanent, s-a înfiinţat în anul 1961 şi este localizată în capitala Franţei, Paris. Aceasta are în prezent 30 de ţări membre şi un buget de 303 milioane de euro. Limbile oficiale sunt engleza şi franceza, secretariatul organizaţiei are 2500 de angajaţi, numărul publicaţiilor este de 250 pe an, sloganul fiind următorul: ,,Pentru o economie mai puternică, mai curată şi mai cinstită.’’

Preliminări ale integrării economice. Scurt istoric. La numai câţiva ani după terminarea Celui de-al Doilea Război Mondial, în plină perioadă de reconstrucţie economică, este creată Organizaţia Europeană de Cooperare Economică (OECE) în anul 1948. Scopul imediat constă într-o mai riguroasă şi mai eficientă administrare a ajutorului american acordat ţărilor vest-europene în cadrul aşa-numitului Plan Marshall. Pe parcurs, se conturează preocuparea organizaţiei pentru dezvoltarea unui regim multilateral de schimburi viabile şi echilibrate. Ulterior, în anul 1968, locul OECE este luat de Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică (OCDE), organ consultativ, cu o competenţă mai cuprinzătoare, incluzând nu numai ţări din Europak, ci şi din alte continente. După această preluare din anul 1961, aptitudinea OCDE este de a construi economii puternice în ţările membre, de a îmbunătăţi eficienţa, de a extinde comerţul liber şi de a contribui la dezvoltarea ţărilor industrializate, precum şi a celor în curs de dezvoltare. După mai mult de patru decenii, OCDE se concentrează pe propriile ţări şi îşi stabileşte atracţiile de analiză cu privire la acestea. În prezent, aproape întreaga lume se ocupă de economia de piaţă.


212

Făcând o comparaţie între OECE şi OCDE se pot formula următoarele concluzii: ● trecerea de la o instituţie la alta reprezintă saltul de la o altă organizaţie subregională la alta interregională; ● din punct de vedere al măsurilor instituţionale, OECE s-a situat pe un plan superior; lipsa de amploare a măsurilor OECE se explică prin condiţiile economico-politice diferite, prin activitatea sa, desfăşurată în paralel cu un număr apreciabil de organizaţii internaţionale, înainte de toate cu CEE (Comunitate Economică Europeană). De activitatea sa trebuie legate o serie de iniţiative importante, cum ar fi crearea în 1950 a Uniunii Europene de Plăţi (UEP), organ al OECE destinat să realizeze ,,echilibrul general al plăţilor între statele membre”; tot OECE realizează premisele trecerii din 1958 la convertibilitarea monetară; ● OCDE este, în schimb, cea mai largă formă instituţională de cooperare a ţărilor capitaliste dezvoltate. În cadrul său au loc dezbateri cu caracter general privind elaborarea strategiei sau stabilirea tacticilor menite să conducă la dezvoltarea diferitelor probleme cu care se confruntă ţările membre. Intră, de asemenea, în atribuţiile organizaţiei definirea unor platforme comune în preajma unor regiuni internaţionale. Pentru cooperare cu fostele colonii, în cadrul OCDE funcţioneză un Comitet de Ajutor pentru Dezvoltare (CAD). Propagarea protecţionismului de la o ţară la alta prin mecanismul măsurilor de retorsiune, a făcut ca, în proporţii şi sectoare diferite, aproape toate statele să promoveze asemenea practici. Însă, pe lista ţărilor care recurg la protecţionism, pe primele locuri se înscriu ţările industriale avansate. În schimb, pe lista celor afectate se situează ţările în curs de dezvoltare recent industrializate (Extremul Orient, America Latină). Tensiunile protecţioniste sunt deosebit de puternice şi în relaţiile dintre ţările membre ale Organizaţiei pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică. Dintre ele, cel mai frecvent vizată este Japonia, care promovează şi ea un protecţionism excesiv, prin măsuri cu caracter netarifar, deosebit de sofisticate şi subtile. Dintre organizaţiile regionale, succesele cele mai mari, pe

Tileagă Cosmin

213

linia promovării, cooperării şi rezolvării unor probleme globale le-a raportat OCDE. Comitetele pe probleme economice ale OCDE şi-au adus un mare aport, la promovarea cooperării statelor dezvoltate în domeniile de vârf ale electronicii, energiei nucleare, industriilor aero-spaţiale, precum şi în studierea evoluţiei conjuncturii economice. Prin gama largă a avantajelor reciproce pe care le oferă, cooperarea economiei internaţionale s-a dovedit a fi una dintre cele mai adecvate forme de realizare a schimbului internaţional de activitate şi este larg practicată şi preferată de toate statele lumii. Partea fundamentală ia în considerare fiecare domeniu politic din cadrul fiecărui stat membru pentru a analiza modul în care interacţionează unele dintre ele, între ţări şi chiar dincolo de zona OCDE. De exemplu, modul în care politica socială afectează funcţionarea economiei sau globalizarea care va schimba economiile lumii prin deschiderea de noi perspective pentru creşterea acestora sau poate, punerea în mişcare de rezistenţă manifestată în protecţionism. Aşa cum se deschide pentru noi contacte din întreaga lume, OCDE va extinde domeniul ei de aplicare, privind în perspectivă un post-industrial mai vechi, prin care se îndreaptă spre o economie mai compusă a organizaţiei într-o bază de cunoaştere mai prosperă şi mai crescută a acesteia.

Misiunea OCDE

Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică este un forum unic unde guvernele a 30 de democraţii conlucrează pentru a răspunde provocărilor economice, sociale, a celor ce ţin de globalizare şi de exploatarea oportunităţilor globalizării. OCDE alătură guvernele ţărilor implicate la democraţie şi la piaţa economică din întreaga lume având următoarele scopuri:

• de a sprijini şi de a susţine creşterea economică; • de a lansa noi locuri de muncă; • de a creşte nivelul de trai; • de a menţine stabilitatea financiară;


214

• de a ajuta la dezvoltarea economică a altor ţări; • de a contribui la dezvoltarea comerţului mondial.

Organizaţia stabileşte întâlniri între guverne pentru a compara experienţe politice, pentru a rezolva probleme comune, pentru a identifica cele mai bune practici şi pentru a coordona politici domestice şi internaţionale. Aceasta este un forum, unde presiunea egală poate acţiona ca un stimulent puternic pentru îmbunătăţirea politicii şi pentru implementarea instrumentelor independente care, ocazional, pot conduce la semnarea unor tratate. De asemenea, OCDE face schimb de experienţă cu peste 100 de alte ţări. OCDE face eforturi pentru a înţelege şi a ajuta guvernele să răspundă la noi dezvoltări şi preocupări. Acestea cuprind comerţul şi ajustarea structurală, securitatea online şi provocările legate de reducerea sărăciei în lumea dezvoltată. Pentru mai mult de 40 de ani, OCDE a fost una dintre cele mai largi şi mai de încredere surse de statistică comparabilă, economie, informaţii sociale şi colecţionare de date. OCDE monotorizează aceste date, analizează şi prognozează dezvoltarea economică şi cercetarea schimburilor sociale. De asemenea, elaborează metode în domeniul comerţului, ambianţei, agriculturii, tehnologiei etc. OCDE este unul dintre cei mai largi editori ai lumii în domeniul economiei şi politicilor sociale. Editările organizaţiei sunt o primă modalitate de a răspândi producţia intelectuală a acesteia atât pe hârtie, cât şi online. De-a lungul ultimei decade, OCDE a rezolvat o serie de probleme sociale, economice şi legate de mediu, adâncindu-şi legătura cu afacerile, uniunile comerciale şi alţi reprezentanţi ai societăţii civile. Negocierile de la OCDE în privinţa taxelor şi a preţurilor de transfer au deschis drumul tratatelor bilaterale în jurul lumii.

Cei 30 de membri ai OCDE

20 dintre ţările membre OCDE au aderat la 14 decembrie în anul 1960, atunci când a fost semnată Convenţia stabilită de către

Tileagă Cosmin

215

organizaţie. Celelalte ţări au devenit membre ale organizaţiei de-a lungul anilor, ultima ţara admisă fiind Republica Slovacă, în decembrie 2000. Cele 30 de ţări, precum şi data aderării la organizaţie sunt următoarele: Australia (7 iunie 1971), Austria (29 septembrie 1961), Belgia (13 septembrie 1961), Canada (10 aprilie 1961), Republica Cehă (21 decembrie 1995), Danemarca (30 mai 1961), Finlanda (28 ianuarie 1969), Franţa (7 august 1961), Germania (14 decembrie 1961), Grecia (27 septembrie 1961), Ungaria (7 mai 1996), Islanda (5 iunie 1961), Irlanda (17 august 1961), Italia (29 martie 1962), Japonia (28 aprilie 1964), Coreea (12 decembrie 1996), Luxemburg (7 decembrie 1961), Mexic (18 mai 1994), Olanda (13 noiembrie 1961), Noua Zeelandă (29 mai 1973), Norvegia (4 iulie 1961), Polonia (22 noiembrie 1996), Portugalia (4 august 1961), Republica Slovacă (14 decembrie 2000), Spania (3 august 1961), Suedia (28 septembrie 1961), Elveţia (28 septembrie 1961), Turcia (2 august 1961), Marea Britanie (2 mai 1961), SUA (12 aprilie 1961). În prezent, statele membre ale organizaţiei deţin împreună peste 70% din producţia şi comerţul mondial cu bunuri şi servicii şi peste 90% din volumul investiţiilor străine directe la nivel mondial, fapt pentru care organizaţia a fost numită ,,clubul ţărilor bogate”. Valoarea şi valabilitatea recomandărilor şi rezoluţiilor Organizaţiei pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică este atât de mare, încât se constituie practic într-o matrice de funcţionare a economiei mondiale. Acolo unde Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică decide să dezvolte programe, reuşeşte să mobilizeze fonduri, fie din resurse proprii, fie din alte resurse, cum ar fi cele ale Uniunii Europene, Comisia Europeană făcând parte din Consiliul OCDE. Într-un protocol suplimentar al convenţiei OCDE, statele membre au decis implicarea Comisiei Comunităţii Europene în activitatea organizaţiei. Această participare îi dă comisiei statutul de simplu observator, conferindu-i totodată şi statutul de membru. O prioritate actuală OCDE o reprezintă procesul de extindere a organizaţiei, conform strategiei aprobate în anul 2004, “Strategia


216

pentru Extindere şi Colaborare cu Statele Nemembre OCDE”, cunoscută sub denumirea de Raportul Noboru. În mai 2007, ţările OCDE au convenit asupra posibilităţii de integrare a ţărilor Chile, Estonia, Israel, Rusia şi Slovenia, totodată dorind să atragă în organizaţie şi Brazilia, China, India, Indonezia şi Africa de Sud. În luna decembrie a aceluiaşi an, membrii organizaţiei au pus în aplicare planul cu privire la primii numiţi. În contrast cu multe alte organizaţii intenaţionale, aderarea unei ţări candidate la organizaţie nu implică automat acceptarea acesteia ca membru OCDE. Membrii consiliului organizaţiei se reunesc pentru a stabili ţările propuse pentru aderare şi condiţiile care trebuiesc îndeplinite. Această decizie se ia la sfârşitul aşa numitului ,, proces de dezvoltare”. Criteriile de aderare vor deveni mai selective în privinţa aderării unor noi membri prin suplimentarea criteriilor cum ar fi:

• existenţa unei economii de piaţă şi a unei democraţii; • dimensiunea şi importanţa economică a unui stat; • principiul beneficiar reciproc din care aderarea unui nou

stat să fie benefică atât pentru statul respectiv, cât şi pentru OCDE;

• consideraţii globale, nu neapărat limitat la diversitatea geografică.

Partenerii mondiali

De-a lungul timpului, interesele OCDE cu privire la integrarea economiilor non-membre s-a intensificat, ajungând astăzi să întreţină relaţii corporative cu peste 70 dintre ele. Centrul de Cooperare cu Non-membrii dezvoltă şi supraveghează orientările relaţiilor globale ale organizaţiei cu non-membrii. 10 foruri globale au fost însărcinate cu rezolvarea problemelor legate de graniţă, acolo unde relevanţa activităţii OCDE este dependentă de comunicarea cu non-membrii. Iniţiativele regionale cuprind Europa, Asia, America Latină

Tileagă Cosmin

217

şi Africa. Ajutând tranziţia economiilor Europei Centrale şi de Est, se obţine o îmbunătăţire a guvernării, a societăţii civile, a parlamentului şi a organizaţiilor. De la înfiinţare, OCDE a fost însărcinată cu problemele societăţii civile, acest lucru fiind vizibil prin Comitetul de Afaceri şi Consultanţă în Industrie (BIAC- Business Industry Advisory Committee) şi prin Comitetul de Consultanţă în Comerţul Uniunii (TUAC- Trade Union Advisory Committee). OCDE menţine, de asemenea, relaţii strânse cu societatea civilă şi cu parlamentarii ţărilor membre, remarcabili prin legăturile lor apropiate şi de lungă durată cu Consiliul Europei, cu Adunarea Parlamentarilor şi cu Comitetul Economic al N.A.T.O. OCDE mai are relaţii oficiale şi cu alte organizaţii internaţionale, cum ar fi Organizaţia Internaţională a Muncii( ILO-International Labour Organisation), Organizaţia Agriculturii, FMI, Banca Mondială, Agenţia Internaţională a Energiei Atomice şi multe alte naţiuni unite. Conform aprecierilor O.C.D.E. globalizarea s-a realizat în trei etape:

• prima fază, a internaţionalizării, s-a desfăşurat în primele trei decenii postbelice, caracterizându-se prin intensificarea schimburilor comerciale, ţările lumii păstrându-şi caracterul naţional;

• a doua etapă, a transnaţionalizării, specifică perioadei 1970 - 1990, se caracterizează printr-un dinamism extraordinar al fluxurilor de investiţii străine şi al implantărilor în străinătate;

• a treia etapă, a globalizării propriu-zise, a debutat în anii ’90 şi a marcat apariţia economiei fără frontiere sau a economiei globale, se caracterizează prin apariţia unor reţele (fluxuri) mondiale de producţie, informaţii şi schimburi financiare. Din punct de vedere economic, scopul globalizării îl reprezintă creşterea profitului şi menţinerea în viaţă a diferitelor firme pentru care spaţiul naţional se dovedeşte insuficient, în condiţiile creşterii costurilor legate de cercetare-dezvoltare, reducerea duratei de viaţă a produselor şi creşterii exigenţelor de calitate.


218

Convenţia OCDE

Convenţia Organizaţiei s-a semnat la Paris în data de 14 decembrie 1960, guvernele participante fiind următoarele: Republica Austria, Belgia, Canada, Regatul Danemarca, Republica Franceză, Germania, Grecia, Republica Islanda, Irlanda, Republica Italiană, Marele Ducat al Luxemburgului, Regatul Ţărilor de Jos, Regatul Norvegiei, Republica Portugheză, Spania, Regatul Suediei, Confederaţia Elveţiană, Republica Turcă, Regatul Unit al Marii Britaniei şi Irlandei de Nord şi SUA. Aceste guverne:

• au în vedere că puterea economică şi prosperitatea sunt esenţiale pentru a-şi atinge scopul Organizaţiei Naţiunilor Unite, de prezervare a libertăţii individuale şi de creştere a bunăstării generale;

• cred că ei pot continua aceste obiective cel mai eficient prin consolidarea tradiţiei de cooperare care a evoluat între ele;

• recunosc că recuperarea economică şi progresul Europei la care participă OCDE au avut o contribuţie majoră şi au deschis noi perspective pentru consolidarea tradiţiei şi aplicarea de noi sarcini şi obiective mai largi;

• sunt convinse că o cooperare mai largă va avea o contribuţie esenţială la relaţiile paşnice şi armonioase între popoarele lumii;

• recunosc interdependenţa în creşterea economiilor lor; • sunt determinate de consultare şi cooperare pentru a

utiliza mai eficient capacităţile şi potenţialul lor, astfel încât să promoveze cea mai mare creştere economică şi bunăstarea socială a popoarelor lor;

• cred că naţiunile mai avansate din punct de vedere economic ar trebui să coopereze la cel mai bun nivel al lor pentru a asista ţările în procesul de dezvoltare economică;

• recunosc că extinderea continuă a comerţulului mondial este unul dintre cei mai importanţi factori care favorizează dezvoltarea economică a ţărilor şi îmbunătăţirea relaţiilor

Tileagă Cosmin

219

economice internaţionale; • sunt hotărâte să urmărească aceste scopuri într-un mod

compatibil cu obligaţiile care le revin în alte organizaţii internaţionale sau instituţii la care participă sau în conformitate cu acordurile la care iau parte;

• au convenit asupra următoarelor dispoziţii pentru reconstituirea Organizaţiei pentru Cooperare Economică Europeană ca fiind ale OCDE:

- obiectivele OCDE sunt realizarea celei mai mari creşteri economice durabile şi de ocupare a forţei de muncă, menţinerea stabilităţii financiare, contribuirea la expansiunea economică atât în cadrul Organizaţiei, cât şi la nivel mondial, precum şi dezvoltarea comerţului mondial;

- pentru îndeplinirea acestor obiective, membrii au convenit asupra utilizării eficiente a resurselor economice, asupra dezvoltării resurselor de care dispun în domeniul ştiinţific şi tehnologic, asupra formării profesionale, asupra punerii în aplicare a unor politici referitoare la creşterea economică şi la stabilitatea financiară, precum şi la evitarea punerii acesteia în pericol. De asemenea, se urmăresc atât reducerea sau chiar eliminarea obstacolelor din calea schimburilor de bunuri şi servicii precum şi extinderea procesului de liberalizare a mişcărilor de capital. • părţile contractante la această convenţie trebuie să fie

membrii ai organizaţiei; • deciziile luate în cadrul organizaţiei sunt valabile pentru

toţi membrii, cu excepţia cazurilor speciale în care se prevede altfel;

• deciziile nu vor fi obligatorii pentru nici un stat până când acesta nu a respectat cerinţele propriilor proceduri constituţionale. Ceilalţi membri pot opta pentru aplicarea provizorie a deciziei pe teritoriul lor;

• un Consiliu format din toţi membrii trebuie să fie un organism de la care provin toate actele organizaţiei. Consiliul se poate întruni în sesiuni de Miniştri sau de reprezentanţi


220

permanenţi; • Consiliul desemnează în fiecare an atât un preşedinte

care prezidează la sesiunile sale ministeriale, cât si doi vicepreşedinţi;

• Consiliul stabileşte un Comitet Executiv care este necesar pentru realizarea obiectivelor organizaţiei;

• Consiliul desemnează cu un mandat de 5 ani un secretar general responsabil pentru activitatea Consiliului. Acesta va fi asistat de către mai mulţi secretari generali adjuncţi. El sprijină şi face propuneri Consiliului cu privire la activităţile organizaţiei;

• Consiliul Organizaţiei trebuie să comunice cu statele non-membre sau alte organizaţii, să stabilească şi să menţină relaţii cu acestea, precum şi să le invite la activităţile acestora;

• Consiliul poate decide să invite orice guvern pregătit să-şi asume obligaţiile de stat membru şi de a adera la organizaţie;

• orice parte contractantă poate rezilia aplicarea convenţiei, notificând guvernul depozitar cu 12 luni înainte;

• sediul central al organizaţiei se află la Paris, cu excepţia cazului în care Consiliul convine astfel;

• în fiecare an, în confornitate cu reglementările financiare adoptate de către Consiliu, Secretarul General va prezenta acestuia un buget anual pentru aprobare atât pentru sediul central, cât şi pentru filiale. Convenţia a fost adoptată la Paris în 14 decembrie 1960, în engleză şi în franceză, ambele versiuni fiind egal autentice, într-un singur exemplar. Acestea au fost depuse la guvernul depozitar, iar copiile au fost trimise tuturor membrilor. Consiliul OCDE Corpul de conducere al Organizaţiei este Consiliul OCDE, format din reprezentanţii ţărilor membre. El oferă asistenţă asupra activităţii comitetelor şi decide asupra bugetului anual. Puterea deciziilor Consiliului OCDE este semnificativă. Acestea sunt luate prin consens de către reprezentantul fiecărei ţări membre, dar şi un reprezentant al Comisiei Europene.

Tileagă Cosmin

221

Consiliul se întâlneşte regulat la nivelul reprezentanţilor permanenţi OCDE. De asemenea, acesta se întâlneşte şi la nivel ministerial, o dată pe an pentru a discuta probleme cheie şi pentru a fixa priorităţile activităţii OCDE, care este îndeplinită de către secretariatul acesteia la hotărârea Consiliului. Comitetele Cei 30 de reprezentanţi ai Organizaţiei se întâlnesc în comitete specializate pentru a dezvolta idei si pentru a discuta progresul din diferite domenii cum ar fi: economie, comerţ, ştiinţă, resurse umane, educaţie şi pieţe financiare. Aceste comitete sunt aproximativ 200, reprezentând grupuri funcţionale şi experte. Cam 40.000 de superiori oficiali din administraţiile naţionale merg la întâlnirile comitetelor OCDE, în fiecare an pentru a cere, a discuta, a contribui şi a îndeplini sarcinile date de către secretariatul OCDE. Odată ce ei se întorc acasă, aceştia au acces direct la documente şi pot schimba informaţii printr-o reţea specială. Secretariatul OCDE Secretariatul din Paris conţine 2500 de oameni angajaţi care sprijină activitatea comitetelor şi îndeplinesc activităţile de care răspund în funcţie de priorităţile alese de către consiliu. Personalul include economişti, avocaţi, oameni de ştiinţă şi alţi profesionişti. Mulţi dintre aceşti membri sunt stabiliţi în Paris, dar sunt câţiva care lucrează şi la alte centre OCDE din alte ţări. Bugetul Bugetul OCDE pentru 2009 este de 303 milioane Euro. Organizaţia este finanţată de către 30 de ţări membre. Contribuţiile naţionale se bazează pe o formulă care să ţină seama de dimensiunea fiecărui membru al economiei. Cel mai mare contribuitor sunt Statele Unite, care prevede aproape 25% din buget, urmat de Japonia. Cu aprobarea Consiliului, ţările pot face, de asemenea, contribuţii voluntare pentru programe speciale nefinanţate din


222

bugetul principal de stat. Dimensiunea bugetului şi al programului de lucru OCDE sunt stabilite pe o bază de doi ani de către ţările membre. Organizaţiile de planificare, bugetare şi de management sunt organizate pe un sistem bazat pe rezultate. Independenţa de audit extern a Organizaţiei de conturi şi gestiune financiară se realizează de către Instituţia Supremă de Audit, un stat membru al OCDE, numit de către Consiliu în ianuarie 2003. Departamentul de audit este format din 4 membri ai instituţiilor de audit naţional din ţările membre, numiţi de către Consiliul OCDE. Acesta certifică validitatea conturilor contabile, iar consiliul aprobă apoi managementul secretarului general. Spre deosebire de Banca Mondială sau Fondul Monetar Internaţional, OCDE nu dispensează subvenţii şi nu acordă împrumuturi.

Principiile OCDE

Implementarea principiilor guvernării corporatiste

În Uniunea Europeană, conceptul de guvernare corporatistă a început să se contureze mai clar după 1997, când majoritatea ţărilor au adoptat coduri de guvernare corporatistă, care aveau însă caracter opţional. Principiile guvernării corporatiste elaborate de OCDE aduc indicaţii specifice, de natură să amelioreze reglementările juridice. Acestea formulează propuneri practice în atenţia autorităţilor bursiere, a investitorilor şi a altor pioni care intervin în guvernarea companiei. În elaborarea acestor principii s-a pornit de la identificarea elementelor comune din coduri, a celor mai eficiente modele practice de guvernare. Principiile guvernării corporatiste au fost publicate pentru prima oară în 1999, devenind referinţă internaţională în materie de guvernare corporatistă. Pentru a ţine cont de evoluţia intervenită după 1999, principiile au fost revizuite în 2003, în cadrul unui vast proces de consultări regionale. Noile principii au fost aprobate de guvernele ţărilor OCDE în aprile 2004.

Tileagă Cosmin

223

Potrivit principiilor OCDE, implementarea unui regim eficace de guvernare corporatistă trebuie să conducă la transparenţa şi eficienţa pieţelor, să fie compatibilă cu statul de drept şi să definească în mod clar repartiţia responsabilităţilor între instanţele competente în materie de supraveghere, de reglementare şi de aplicare a dispoziţiilor legale. Trebuie să încurajeze o cooperare activă între socităţile şi diferitele părţi participante, pentru a crea bogăţie şi locuri de muncă şi a asigura perenitatea societăţilor sănătoase din punct de vedere financiar. Guvernarea corporatistă reflectă modul în care o societate este condusă şi controlată. În definirea acestui concept se merge pe ideea că performanţa globală a companiei are la bază teoria deţinătorilor de interese.

Relaţiile OCDE – România Evoluţii recente importante în relaţia România - OCDE

Unul dintre obiectivele de politică externă în plan multilateral îl reprezintă dezvoltarea şi intensificarea relaţiilor cu OCDE în vederea îndeplinirii condiţiilor de admitere a României în grupurile şi structurile de lucru ale organizaţiei. În perioada ianuarie 2003 – iulie 2004, România a asigurat co-preşedinţia Investment Compact (iniţiativă a Pactului de Stabilitate pentru Europa de Sud – Est), alături de Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică şi Austria, fiind prima ţară din regiune care a avut această calitate. La 28 aprilie 2004, Guvernul României a trimis oficial canditatura României de aderare la OCDE. În prezent, România participă în cadrul următoarelor structuri de lucru: A. în calitate de membru: Centrul de Dezvoltare DEV/OCDE, din 30 martie 2004. Centrul de Dezvoltare (DEV) beneficiază de principiul autonomiei de selecţie a programelor pe care le derulează, obiectivul său principal fiind colaborarea cu parteneri nemembri OCDE pentru


224

susţinerea politicilor din domeniul dezvoltării. Începând cu 2007, România contribuie financiar la proiectul DEV al Raportului economic pentru regiunile Marea Neagră şi Asia Centrală (BSECAO), ca parte a Programului de Lucru DEV/OCDE pentru perioada 2007 - 2008. Acest raport, urmăreşte monitorizarea sistematică, precum şi evaluarea performanţei economice şi a politicilor corelate acesteia din regiunile Marea Neagră şi Asia Centrală, furnizând analize comparative între ţări în scopul facilitării diseminării informaţiilor şi a dialogului dintre factorii de decizie. Programul de Dezvoltare Economică Locală (LEED) al OCDE. La Consiliul OCDE din 16 decembrie 2004, România a fost admisă ca membru cu drepturi depline în cadrul Programului LEED. Acest program a fost creat în anul 1982, la iniţiativa Franţei şi Italiei, pentru dezvoltarea şi stimularea forţei de muncă la nivel local. În prezent, din structura sa de lucru fac parte 28 de ţări membre din Europa şi din afara acesteia, la care se adaugă Comisia Europeană, Banca Mondială, Banca Europeană pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (Iniţiativa Central-Europeană) şi Banca de Dezvoltare Inter-Americană. Din 1994, programul LEED face parte din Serviciul de Dezvoltare Teritorială OCDE, constituind totodată un pilon important al Centrului pentru Antreprenoriat, IMM-uri şi Dezvoltare Locală, lansat de OCDE în anul 2004 şi din care România face parte din anul 2005. Misiunea programului LEED consistă în îmbunătăţirea calităţii politicii publice din domeniul economic, social şi al pieţei forţei de muncă la nivel local. Datorită demersurilor României pe lângă conducerea Programului LEED, precum şi a implicării în susţinerea locală a proiectelor acestuia, Centrul LEED pentru Dezvoltare Locală de la Trento, unul dintre cele două centre regionale LEED, creat în 2003 şi dedicat coordonării zonei Europei Centrale şi de Sud-Est, a selectat România ca ţară din Europa de Sud - Est pentru participarea în anul 2005 la Studiul LEED privind Politicile de Integrare a Forţei de Muncă şi Dezvoltare Economică - derulat în parteneriat cu Ministerul Muncii, Solidarităţii Sociale şi Familiei şi la Studiul privind

Tileagă Cosmin

225

Antreprenoriatul feminin în România - derulat în parteneriat cu Agenţia Naţională pentru Întreprinderi Mici şi Mijlocii şi Cooperaţie. De asemenea,în vederea consolidării cooperării în cadrul LEED / OCDE, România, prin intermediul Ministerului Muncii, Familiei şi Egalităţii de Şanse şi a Ministerului pentru Întreprinderi Mici şi Mijlocii, Comerţ, Turism şi Profesii Liberale, a organizat în iunie 2007 reuniunea Comitetului Director al Programului LEED, precum şi Conferinţa Internaţională cu tema „Întreprinderi sociale”. Scopul Conferinţei a fost de a informa asupra avantajelor pe care le oferă acest tip de activitate pentru finanţare. Antreprenoriatul social aplică principiile de business pentru rezolvarea unor probleme sociale, creând o structură de dezvoltare şi nu o dependenţă imediată. Întreprinderile sociale creează locuri de muncă, în general, pentru persoane cu venituri mici sau aflate în dificultate. Comitetul Oţelului, din 27 octombrie 2005. Declaraţia pentru Investiţii Internaţionale şi Companii Multinaţionale (DCIIM) din cadrul Comitetului pentru Investiţii, aderarea având loc în aprilie 2005. Declaraţia reprezintă unul din codurile strategice de liberalizare urmărite de organizaţie ca etapă obligatoriu de parcurs pentru examinarea oricărei ţări candidate, viitoare membră a OCDE. În mai 2005, s-a deschis oficial Punctul Naţional de Contact, în cadrul Agenţiei Române pentru Investiţii Străine, organism înfiinţat în vederea aplicării Ghidului OCDE pentru Întreprinderi Multinaţionale, în conformitate cu statutul României de ţară aderantă la Declaraţie. B. cu statut de observator ● Grupul de lucru al Comitetului pentru Construcţii Navale. ● Comitetul pentru Dreptul Nuclear din cadrul Agenţiei pentru Energia Nucleară. ● Schema II a Comitetului pentru Agricultură (Sistemele OCDE de certificare a seminţelor furajere, a cerealelor, a sfeclei de zahăr, a seminţelor de legume şi Regimul OCDE de aplicare a normelor internaţionale pentru legume şi fructe).


226

● Comitetul Transporturilor Maritime. ● Comitetul pentru Concurenţă. Statutul, dobândit în 2005, este acordat pentru o perioadă de doi ani, până la sfârşitul anului 2007. ● Comitetul Turismului. ● Grupul de Lucru pentru Întreprinderi Mici si Mijlocii, statutul de observator al României fiind obţinut în 2007. ● Grupul de lucru al Comitetului de construcţii Navale, cu statut de observator ● Comitelul pentru Dreptul Nuclear din cadrul Agenţiei pentru Energia Nucleară, cu statut de observator ● Comitelul Oţelului, cu statut de observator ● Schema II a Comitetului pentru Agricultură, cu statut de observator ● Comitetul Transporturilor Marititime, cu statut de observator ● Centrul de Dezvoltare OCDE, cu statut de membru cu drepturi depline şi având un loc în cadrul Governing Board (Organismul de Coordonare a Centrului) ● Declaraţia OCDE privind investiţiile internaţionale şi companiile multinaţionale, alături de celelalte 38 de ţări semnatare, cu statut de membru ● Membru cu drepturi depline în cadrul Programului de Dezvoltare Economică Locală (LEED) al OCDE Local Economic Employment Development. România a semnat cu OCDE un număr de trei Acorduri cadru: ● Declaraţia privind cooperarea în domeniul dezvoltării durabile industriale; ● Declaraţia privind cooperarea în domeniul luptei împotriva corupţiei; ● Declaraţia privind înfiinţarea Centrului Român de Informare şi Documentare OCDE la Bucureşti. Centrul Român de Informare şi Documentare OCDE îşi propune să asigure în timp real accesul la documentele şi publicaţiile elaborate de OCDE şi să devină principala interfaţă

Tileagă Cosmin

227

între experţii români şi Organizaţie, fiind în acest sens singurul centru din Europa de Sud-Est.

Cooperarea Economică Asia - Pacific (APEC) Economic Cooperation Asia - Pacific (ECAP)

Prezentare generală Forumul Cooperarea Economică Asia Pacific (APEC) a fost fondat în anul 1989 pentru capitalizarea creşterii interdependenţei economiilor din regiunea Asia-Pacific. Prin încurajarea creşterii economice, prin intensificarea cooperării tehnice şi economice şi sentimentului de comunitate, APEC tinde să îmbunătăţească nivelul de trai al populaţiei din această regiune. Din APEC fac parte Australia, Brunei, Canada, Chile, China, SUA, Indonezia, Japonia, Malayezia, Coreea de Sud, Hong Kong, Mexic, Noua-Zeelandă, Papua Noua-Guinee, Filipine, Peru, Rusia, Singapore, Taiwan, Thailanda şi Vietnam. APEC este un forum unic, funcţionând pe bazele dialogului deschis şi a respectului pentru punctele de vedere ale tuturor participanţilor. Nu există obligaţii legale: conformitatea se obţine prin discuţii şi suport reciproc, sub forma cooperării tehnice şi economice. În APEC, toate economiile au drept egal de decizie şi luarea de decizii se realizează prin consens. Încă de la înfiinţare, APEC s-a dezvoltat, devenind una dintre cele mai importante grupări regionale din lume. Cele 21 de economii membre sunt casă pentru mai mult de 2,6 miliarde de oameni şi reprezintă aproximativ 56% din PIB (produsul intern brut) al lumii şi 49% din comerţul mondial. Din punct de vedere economic, APEC este cea mai dinamică regiune din lume. Pornind de la targetul pe cinci ani, de reducere a costurilor pentru tranzacţii comerciale cu 5%, stabilit în Shanghai, în anul 2001, economiile membre APEC au stabilit un nou target pentru o reducere de încă 5% până în 2010. Forumul se adaptează permanent, pentru a permite membrilor să discute despre noi provocări economice importante. Acestea includ facilitarea comerţului electronic, iniţierea repartizării digitale, lupta împotriva terorismului şi introducerea


228

de măsuri de protecţie împotriva bolilor infecţioase.

Ce este Cooperarea Economică Asia-Pacific? Cooperarea economică Asia-Pacific sau APEC este primul forum pentru facilizarea dezvoltării economice, cooperării, comerţului şi investiţiilor în regiunea Asia-Pacific. APEC este singura grupare interguvernamentală din lume care funcţionează pe baza lipsei de obligaţii legale, a dialogului deschis şi a respectului egal pentru punctele de vederea ale tuturor participanţilor. Spre deosebire de WTO (World Trade Organization - Organizaţia Mondială a Comerţului) sau de alte companii de comerţ multilaterale, APEC nu solicită obligaţii de tratat participanţilor săi. Deciziile luate în cadrul APEC sunt rezultatul consensului, iar obligaţiile sunt asumate voluntar. APEC are 21 de membre - denumite „economii membre” – care reprezintă aproximativ 41% din populaţia mondială, aproximativ 56% din produsul intern brut mondial şi 49% din comerţul mondial.

Scopuri şi obiective

APEC a fost fondat în anul 1989, în vederea intensificării creşterii economice şi îmbunătăţirii nivelului de trai din regiune, precum şi pentru consolidarea comunităţii Asia-Pacific. Încă de la înfiinţare, APEC a lucrat pentru reducerea tarifelor şi a altor bariere comerciale existente de-a lungul regiunii Asia-Pacific, creând economii interne eficiente şi sporind dramatic exporturile. Cheia pentru îndeplinirea viziunii APEC sunt ceea ce denumim „obiectivele Bogor” pentru un comerţ liber şi deschis şi pentru investiţii în Asia-Pacific; obiective stabilite pentru a fi îndeplinite până în anul 2010 pentru economiile industrializate şi până în anul 2020 pentru economiile în curs de dezvoltare. Aceste obiective au fost adoptate de către Liderii APEC, la întâlnirea care a avut loc în anul 1994, în Bogor, Indonezia. Comerţul liber şi deschis şi investiţiile ajută la dezvoltarea economiilor, crează

Tileagă Cosmin

229

locuri de muncă şi oferă oportunităţi mai mari pentru comerţ internaţional şi investiţii. În contrast, protecţionismul menţine preţurile mari şi protejează ineficienţa în anumite industrii. Comerţul liber şi deschis ajută la scăderea costurilor de producţie şi prin aceasta la reducerea implicită a preţurilor bunurilor şi serviciilor - un beneficiu direct pentru toţi. APEC lucrează, de asemenea, prin politica de aliniere şi cooperarea economică şi tehnică, la crearea unui mediu sigur şi eficient pentru circulaţia bunurilor, serviciilor şi a populaţiei peste graniţele regiunii, APEC funcţionează ca un forum de cooperare economică multilaterală şi de comerţ. Economiile membre participă la acţiuni individuale şi colective, în vederea deschiderii pieţelor şi a promovării creşterii economice.

Creşterea economică

Încă de la fondarea sa, în anul 1989, regiunea APEC a fost constant, din punct de vedere economic, cea mai dinamică parte a lumii. În prima decadă de la fondare, economiile membre APEC au generat aproximativ 70% din creşterea economică mondială şi regiunea APEC a depăşit constant restul lumii, chiar şi în timpul crizei financiare asiatice. Economiile membre APEC lucrează împreună pentru susţinerea creşterii economice prin obligaţie faţă de un comerţ liber, investiţii şi reformă economică. Prin reducerea progresivă a tarifelor şi a altor bariere puse comerţului, economiile membre APEC au devenit mai eficiente şi exporturile s-au înmulţit semnificativ. Consumatorii din regiunea Asia-Pacific au beneficiat direct şi indirect de pe urma acţiunilor individuale şi colective ale economiilor membre APEC. Printre beneficiile directe se numără şi creşterea oportunităţilor în domeniul locurilor de muncă, existenţa mai multor programe de instruire, protecţie socială mai puternică şi diminuarea sărăciei. Pe larg, pe termen mediu, economiile membre APEC se vor bucura de costuri de întreţinere mai mici datorită reducerii barierelor comerciale şi de o regiune mai competitivă economic care va scădea preţurile bunurilor şi ale


230

serviciilor, de care are fiecare nevoie zilnic, de la mâncare, la haine şi telefoane mobile. Cooperarea economică Asia-Pacific (APEC) acţionează în trei direcţii mari pentru a veni în întâmpinarea obiectivelor Bogor pentru un comerţ liber şi deschis şi pentru investiţii în regiunea Asia-Pacific, obiective care trebuie atinse de către economiile dezvoltate până în anul 2010 şi de către economiile în curs de dezvoltare, până în anul 2020. APEC se concentrează pe trei direcţii cheie:

• liberalizarea comerţului şi investiţiilor; • facilitarea afacerilor; • cooperarea economică şi tehnică.

Finalitatea acestor trei direcţii va permite economiilor membre APEC să fortifice economiile proprii prin exploatarea resurselor din regiune şi prin atingerea eficienţei. Beneficii tangibile sunt oferite şi consumatorilor din regiunea APEC, prin creşterea oportunităţilor de angajare şi de instruire, prin oferirea mai multor posibilităţi de alegere pe piaţă, prin bunuri şi servicii mai ieftine, precum şi prin acees îmbunătăţit la pieţele internaţionale. Liberalizarea comerţului şi a investiţiilor Liberalizarea comerţului şi a investiţiilor reduce şi, în cele din urmă, elimină tarifele şi barierele netarifare puse comerţului şi investiţiilor. Protecţionismul este costisitor, deoarece creşte preţurile bunurilor şi ale serviciilor. În consecinţă, liberalizarea comerţului şi a investiţiilor se concentrează pe pieţele deschise, în vederea creşterii comerţului şi a investiţiilor în cadrul economiilor, şi are drept rezultat creşterea economică a economiilor membre APEC şi a standardului de viaţă pentru toţi. Facilitarea afacerilor Facilitarea afacerilor se concentrează asupra reducerii costurilor tranzacţiilor, a îmbunătăţirii accesului la informaţiile legate de comerţ, asupra politicii de aliniere şi a strategiilor de afaceri pentru facilitarea creşterii comerţului liber şi deschis. În

Tileagă Cosmin

231

esenţă, facilitarea afacerilor ajută importatorii şi exportatorii din Asia-Pacific să se întâlnească şi să conducă afacerile mai eficient, reducând astfel costurile de producţie şi conducând la creşterea comerţului, la bunuri şi servicii mai ieftine, la mai multe oportunităţi de angajare, toate datorită unei economii dezvoltate. Cooperarea economică şi tehnică (ECOTECH) ECOTECH se dedică asigurării de instruire şi cooperare, în vederea dezvoltării capacităţii, astfel încât toate economiile membre APEC, să poată beneficia de comerţul global şi de noua economie. Această direcţie dezvoltă capacitatea la nivel insituţional şi personal pentru a putea asista economiile membre APEC şi populaţiile acestora în obţinerea abilităţilor necesare satisfacerii potenţialului economic.

APEC - un forum economic multilateral Forumul APEC Forumul APEC a fost lansat în 1989, la iniţiativa primului ministru australian, crearea sa fiind puternic sprijinită de Japonia. Ideea fondării unui forum multilateral care să sporească cooperarea economică dintre economiile din regiune îşi are geneza în circumstanţele specifice ale sfârsitului anilor 1980. Uniunea Europeană încerca să îşi consolideze uniunea vamală şi să creeze Spatiul Economic European, Canada şi SUA negociau extinderea zonei lor de comerţ liber (CUSFTA) şi includerea Mexicului pentru a forma NAFTA, iar negocierile din runda Uruguay erau blocate. Economiile asiatice erau în pericol de a fi lăsate în afara valului de regionalizare într-o perioadă când colapsul sistemului comercial multilateral era o ameninţare reală. Australia era îngrijorată de perspectiva de a rămâne în afara unei organizaţii regionale asiatice, propusă de Malaezia. APEC a avut un început ezitant şi a fost privit cu destul de mult scepticism. Iniţial, obiectivul principal al forumului APEC a fost cooperarea şi consultarea economică. APEC şi-a început activitatea prin întâlniri între Miniştrii de


232

Externe şi cei ai Economiei din statele membre şi prin punerea în practică a unor proiecte de mică anvergură. Treptat, activitatea forumului a fost extinsă şi către alte domenii de interes pentru participanţi, iar la reuniunile anuale au început să ia parte şi şefii de stat. Cooperarea economică Asia-Pacific (APEC) acţionează ca un forum economic multilateral, de cooperare şi comerţ. Este unic, datorită faptului că reprezintă singura grupare interguvernamentală din lume, angajată în reducerea barierelor comerciale şi în creşterea investiţiilor, fără a solicita membrilor săi să semneze obligaţii legale. Forumul reuşeşte prin promovarea dialogului, prin respect egal faţă de punctele de vederea ale tuturor participanţilor şi prin luarea deciziilor pe baza aprobării unanime, să realizeze un comerţ liber şi deschis şi obiectivele de investiţii. Economiile membre APEC acţionează individual şi colectiv în vederea deschiderii pieţelor şi pentru promovarea creşterii economice. Economia gazdă În fiecare an, una dintre cele 21 de economii membre APEC joacă rolul de gazdă pentru întrunirile APEC şi îndeplineşte rolul de preşedinte APEC. Economia gazdă APEC este responsabilă de prezidarea întâlnirii anuale a liderilor economici, a întâlnirilor ministeriale de elită, a întâlnirilor responsabililor la nivel ierarhic superior, a Consiliul Consultativ APEC şi a Consorţiul centrelor de studii APEC şi deţine funcţia de Director executiv al Secretariatului APEC. Funcţia de Director executiv adjunct este ocupată de către un diplomat de nivel ierarhic superior, din economia care va găzdui în anul următor. Finanţare APEC nu este o organizaţie donator. În schimb, activităţile APEC sunt finanţate în mare parte de o contribuţie anuală mică a economiilor membre APEC - din anul 1999 a ajuns la un total de 3,38 milioane de dolari anual. Aceste contribuţii sunt folosite pentru finanţarea unui Secretariat în Singapore şi pentru diverse

Tileagă Cosmin

233

proiecte de susţinere a obiectivelor economice şi de comerţ ale APEC. Din anul 1997, Japonia a furnizat fonduri suplimentare (între 2,7 şi 4,2 milioane dolari annual, în funcţie de sumă şi ratele de schimb) pentru proiecte care susţin liberalizarea comerţului şi investiţiilor şi obiectivele de facilizare. Economiile membre APEC furnizează, de asemenea, resurse considerabile pentru ajutorarea operaţiunilor APEC. Acestea includ suplimentarea personalului specializat din Secretariat, găzduirea de întâlniri şi finanţarea parţială (sau completă) a unor proiecte. Politica de dezvoltare Politica de conducere a forumului Cooperării Economice Asia - Pacific (APEC) este furnizată de către cele 21 de economii lider APEC. Propunerile de strategie furnizate de către miniştrii APEC şi de către Consiliul Consultativ APEC sunt considerate de către economiile lider APEC parte din acest proces. Pentru configurarea politicii de conducere APEC, sunt organizate anual următoarele întâlniri: ● întâlnirea liderilor economici APEC (are loc o dată pe an, în economia gazdă APEC), întâlnirea ministerială APEC, întâlnirea anuală ministerială APEC a miniştrilor de comerţ / economie străini (are loc imediat după întâlnirea liderilor economici APEC), ● întâlnirile ministeriale sectorale (au loc regulat, acoperind domenii precum educaţie, energie, mediu înconjurător şi dezvoltare susţinută, finanţe, dezvoltarea resurselor umane, cooperare tehnico-ştiinţifică regională, întreprinderi mici şi mijlocii, telecomunicaţii şi industria informaţiilor, turism, comerţ, transport). Propunerile de la aceste întâlniri sunt furnizate liderilor economici APEC pentru a fi luate în calcul. Consiliul Consultativ APEC (ABAC) ABAC furnizează liderilor economici APEC, printr-un raport formal, în cadrul unei întâlniri anuale o perspectivă de afaceri în problemele APEC. Raportul anual conţine propuneri pentru


234

îmbunătăţirea mediului de afaceri şi investiţii din regiunea APEC. De asemenea, ABAC se întruneşte de patru ori pe an şi are un reprezentant care participă la întâlnirile ministeriale. Cooperarea economică Asia - Pacific (APEC) are trei observatori oficiali: Secretariatul Asociaţiei naţiunilor din sud-estul Asiei, Consiliul de cooperare economică a Pacificului, Secretariatul forumului Insulelor din Pacific. Aceşti observatori participă la întâlnirile APEC şi au acces complet la documentele şi informaţiile legate de aceste întâlniri. Grupurile de observatori oferă parteneriat, expertiză şi privire din interior, care ajută APEC în atingerea obiectivelor şi în implementarea iniţiativelor. Secretariatul Asociaţiei naţiunilor din Sud-Estul Asiei (ASEAN) În Declaraţia Asociaţiei naţiunilor din Sud-Estul Asiei sunt menţionate ţelurile şi scopurile Asociaţiei care sunt: ● accelerarea creşterii economice, progresul social şi dezvoltarea culturală în regiune, prin unirea eforturilor în spiritul egalităţii, parteneriatului, în scopul consolidării fundaţiei comunităţii a naţiunilor din Sud-Estul Asiei prospere şi paşnice; ● promovarea stabilităţii şi păcii în regiune, prin respectarea justiţiei şi a literii legii în relaţiile dintre ţările din regiune şi prin aderarea la principiile Cartei Naţiunilor Unite. Consiliul pentru cooperare economică în Pacific (PECC) PECC este un parteneriat tripartit unic al unor responsabili la nivel ierarhic superior din domeniul afacerilor, industriei, din domeniul guvernamental, academic şi din alte cercuri intelectuale. Toţi participă în calitatea privată şi discută liber probleme curente, practice, de politică a regiunii Asia-Pacific. PECC are ca scop deservirea ca forum regional pentru cooperare şi pentru politică de coordonare în vederea promovării dezvoltării economice în regiunea Asia-Pacific, pornind de la următoarele premise: ● forţa proprie afacerilor şi industriei, forţa proprie guvernamentală, academică şi a altor cercuri intelectuale se poate concentra mai bine asupra promovării accelerării creşterii

Tileagă Cosmin

235

economice, a progresului social, a dezvoltării tehnico-ştiinţifice şi a calităţii mediului înconjurător al regiunii; ● atunci când se dezvoltă în spiritul parteneriatului, a corectitudinii, a respectului şi a cooperării veritabile, comerţul, asumarea comună a riscurilor, ajutorul reciproc şi alte forme de colaborare duc la consolidarea fundaţiei necesare pentru o regiune a Pacificului prosperă, progresivă şi paşnică. Secretariatul Forumului Insulelor din Pacific (PIF) PIF este forumul interguvernamental regional suprem din Pacificul de Sud. PIF se ocupă de probleme precum comerţul regional, dezvoltarea economică, aplicarea legii în regiune şi în împrejurimi, cooperare şi securitate în Pacificul de Sud. Secretariatul APEC are sediul în Singapore şi acţionează ca principal mecanism de întreţinere pentru funcţionarea APEC. Furnizează asistenţă tehnică, consultativă şi de coordonare, precum şi servicii de managementul informaţiilor, comunicaţii şi de interes public.

Proiecte APEC aflate în desfăşurare SCE este împuternicit să raporteze anual activităţile ECOTECH (Cooperarea economică şi tehnică) ale APEC. În 2007, acest raport se bazează pentru prima dată pe o listă consolidată de priorităţi ECOTECH, aprobată de miniştrii în 2006. Această listă a îmbinat şi a adus la zi priorităţile Cadru Manila 1996 şi priorităţile ECOTECH-APEC aprobate în 2003, ca urmare a apelurilor liderilor şi miniştrilor, pentru sporirea accentului pus pe cooperarea economică şi tehnică APEC şi asupra obiectivelor pentru dezvoltarea capacităţii. Priorităţile APEC pentru cooperare economică şi tehnică sunt:

• dezvoltarea capitalului uman; • dezvoltarea de pieţe stabile şi eficiente prin intermediul

reformei structurale; • consolidarea infrastructurii economice;


236

• facilitarea fluxurilor tehnologice şi echiparea tehnologiilor pentru viitor;

• protejarea calităţii vieţii printr-o creştere solidă a calităţii mediului înconjurător;

• dezvoltarea şi consolidarea dinamismului întreprinderilor mici şi mijlocii (IMM);

• integrarea în economia globală; • dezvoltarea capacităţilor pentru securitate umană şi luptă

împotriva terorismului; • promovarea dezvoltării economiilor bazate pe

cunoaştere; • preocuparea pentru dimensiunea socială a globalizării.

Acest capitol subliniază faptul că unele proiecte au fost preluate în anul 2007, de diferite foruri APEC în vederea susţinerii cooperării economice şi tehnice. Comitetul pentru Buget şi Management (BMC) a aprobat 76 de proiecte ECOTECH pentru implementare în 2007 (excluzând proiectele CTI, Comitetul Economic (EC) şi Asociaţia Miniştrilor de Finanţe).

Dezvoltarea capitalului uman

Un număr mare de proiecte APEC ajută la dezvoltarea capitalului uman din regiune. De exemplu, Grupul de lucru pentru dezvoltarea resurselor umane (HRD) a ţinut un simpozion cu tema dezvoltării capacităţilor pentru liberalizarea investiţiilor. Proiectul mizează pe creşterea capacităţii sectoarelor publice şi de afaceri, implicate în dezvoltarea legislaţiei interne, a elaborării de politici şi a sistemului social, în domeniul investiţiilor străine directe. Doreşte să trateze probleme legate de măsuri de reformă economică, de proceduri legale aferente ciclului de viaţă al investiţiei (înfiinţarea, funcţionarea şi dizolvarea unei afaceri) şi legate de alte proceduri pentru crearea unui mediu de investiţii atractiv.

Tileagă Cosmin

237

Dezvoltarea de pieţe stabile şi eficiente prin intermediul reformei structurale

Majoritatea activităţilor de susţinere a acestor priorităţi sunt întreprinse de către Comitetul Economic şi de către Asociaţia Miniştrilor de Finanţe. De exemplu, la sfârşitul anului 2007, a avut loc Cel de-al Doilea Dialog pentru politica de dezvoltare a pieţei de economii şi capital. O altă activitate întreprinsă de către Asociaţia Miniştrilor de Finanţe este Capacitatea regulatorie prudentă de intensificare a programului de instruire pentru asigurări de viaţă, care va instrui în cele mai noi practici din domeniul industriei asigurărilor generale şi va sublinia experienţele economiilor dezvoltate în reglementarea respectivelor industrii.

Consolidarea infrastructurii economice

Grupul de lucru pentru telecomunicaţii şi informaţii (TELWG) şi Grupul de lucru pentru transport (TPTWG) sunt principalele foruri APEC care întreprind activităţi pentru consolidarea infrastructurii economice. TEL implementează proiectul WTO - Dezvoltarea capacităţii pentru reglementările interne în vederea familiarizării membrilor APEC cu disciplinele reglementările interne WTO, GATS şi cum sunt aplicate aceste reglementări în sectorul de tehnologia informării şi comunicării (ICT). Economiile au discutat pe marginea exemplelor de cele mai bune practici şi a unui set de directive pentru implementarea regulamentelor interne în sectorul ICT. Aceste directive vor ajuta economiile în curs de dezvoltare să dezvolte sau să reformeze structurile de politică şi de reglementare şi să devină conforme cu standardele WTO. Activitatea principală este un studiu consultativ care va identifica şi va clasifica diversele tipuri de acorduri existente pe rutele actuale de comerţ ale APEC. Aceste acorduri vor fi evaluate în funcţie de importanţa lor pentru comerţul APEC şi a argumentelor pro şi contra pentru comisionari, exportatori şi alţi


238

acţionari. Va evalua mai apoi aspectele non-competitive ale acordurilor şi vor propune directive pentru a le trata.

Facilitarea fluxurilor tehnologice şi echiparea tehnologiilor pentru viitor

Grupul de lucru pentru ştiintă şi tehnologie industrială (ISTWG) se concentrează asupra riscului izbucnirii de boli infecţioase, şi va conduce un proiect în două etape care vizează intensificarea capacităţii regiunii de folosire a tehnologiei convergente, adică: două sau mai multe tehnologii sau discipline diferite, care se unesc pentru a contribui la prevenirea şi managementul riscului izbucnirilor de boli infecţioase care s-ar putea răspândi în toată lumea, pornind din regiunea APEC. Prima etapă va identifica un grup de tehnologii convergente, folosind analiza bibliometrică şi planificarea strategică. Cea de-a doua etapă constă în organizarea de ateliere de lucru în Japonia şi Taipeiul Chinez sau Coreea. În cadrul acestor ateliere de lucru vor fi invitaţi experţi din diferite domenii tehnologice, din cadrul APEC, pentru a realiza împreună, foile de parcurs ale acestor tehnologii. Un proiect al Grupului de lucru pentru ştiintă şi tehnologie industrială va furniza un mediu pentru informaţii mai eficient, precis şi potrivit pentru a asista Centrul pentru Climă al APEC - Servicii de informare asupra climei. Acest proiect va duce tehnologia şi capacităţile de prevedere a climei disponibile la ora actuală, la următorul nivel de acurateţe, astfel încât economiile membre să poată proteja mai eficient populaţia de evenimentele climatice extreme.

Protejarea calităţii vieţii printr-o creştere solidă a mediului înconjurător

Grupul de lucru pentru conservarea resurselor marine (MRCWG) va susţine o iniţiativă de dezvoltare a unui proiect TILF fondat anterior, care a identificat principiile şi politica de

Tileagă Cosmin

239

mediu folosite în administrarea acvaculturii (acvacultura este consideratã o formã de agriculturã care include cultivarea, procesarea şi marketingul vieţuitoarelor acvatice: peşti, crustacee, moluşte şi plante acvatice) şi a rolului lor în liberalizarea comerţului şi investiţiilor. Economiile APEC reprezintă aproape 90% din toate acvaculturile din lume şi consumă 70% din producţia mondială de peşte. Toate economiile APEC caută să menţină mările regionale şi oceanele comune în stare bună, pentru a putea asigura astfel susţinerea producţiei de peşte pentru viitor. Republica Coreea a investit considerabil în cercetarea ştiinţelor oceanului şi în dezvoltarea de strategii care ajută la menţinerea unui echilibru ecologic în ecosistemele marine. Grupul de lucru pentru conservarea resurselor marine susţine Coreea pentru organizarea de cursuri de instruire de scurtă durată, în cadrul cărora Coreea va împărtăşi cunoştinţele sale, economiilor în curs de dezvoltare din regiune. În 2007, Grupul de lucru pentru energie (EWG) şi-a asumat responsabilitatea pentru un număr de proiecte de îmbunătăţire a fabricilor de cărbune din regiune. De asemenea, şi-a asumat responsabilitatea pentru promovarea proiectului Monitorizarea mediului înconjurător al centralelor electrice pe bază de cărbuni, în vederea dezvoltării economiilor asiatice APEC şi pentru un proiect care se concentrează asupra lecţiilor învăţate prin aducerea la zi şi recondiţionarea unor centrale termice pe bază de cărbuni vechi - cel mai bun ghid practic pentru economiile APEC în curs de dezvoltare.

Dezvoltarea şi consolidarea dinamismului întreprinderilor mici şi mijlocii

Grupul de lucru pentru întreprinderile mici şi mijlocii (SMEWG) va conduce o instruire de scurtă durată, ca parte a proiectului său de intensificare a dezvoltării pieţei industriilor culturale locale din APEC. Industriile culturale locale există în aproape toate economiile APEC şi sunt destinate asistenţei


240

guvernamentale. Produsele lor sunt atractive pentru cumpărătorii străini şi din această cauză au un potenţial de export ridicat. Acest proiect are drept scop ajutorarea lor în extinderea pieţelor în arena internaţională, cu ajutorul comerţului electronic şi anume prin: dezvoltarea capacităţii comerţului electronic şi transformarea diviziunilor digitale în oportunităţi digitale, constituirea unei platforme pentru industriile culturale locale, pentru expunerea produselor lor şi pentru creşterea oportunităţilor de afaceri pe pieţele străine şi consolidarea cooperării transfrontaliere în regiunea APEC pentru promovarea dezvoltării pieţelor de peste ocean. Grupul de lucru pentru întreprinderile mici şi mijlocii va conduce, de asemenea, un seminar pe tema Cele mai bune practici pentru internaţionalizarea întreprinderilor mici şi mijlocii. Proiectul va intensifica dezvoltarea capacităţii economiilor APEC de generare de locuri de muncă, dezvoltarea potenţialului furnizat de resursele umane, stimularea creşterii economice, consolidarea dinamismului întreprinderilor mici şi mijlocii şi creşterea exporturilor prin promovarea potenţialului antreprenor de export. În plus, proiectul Grupului de lucru pentru întreprinderile mici şi mijlocii va dezvolta un model aprobat pentru dezvoltarea întreprinderilor mici şi microîntreprinderilor prin intensificarea legăturilor comerciale interne şi internaţionale. Se va baza pe combinarea celor mai bune practici existente în domeniu pentru dezvoltarea microîntreprinderilor, cu accent în special pe femei şi pe populaţia indigenă.

Integrarea în economia globală

Activităţile de susţinere a integrării în economia globală se desfăşoară în diferite foruri, inclusiv în cel pentru promovarea comerţului prin dezvoltarea standardelor de-a lungul regiunii, şi în cel pentru îmbunătăţirea competitivităţii prin dezvoltarea capacităţii şi educaţiei şi pentru îmbunătăţirea vămilor şi proceselor de punere în carantină. Exemplele includ programul Motoarele electrice, programe pentru alinierea standardelor şi

Tileagă Cosmin

241

pentru cele mai bune practici existente în domeniu, al grupului de lucru pentru energie (EWG) din cadrul APEC, care au ca scop promovarea folosirii de motoare eficiente în economiile membre, prin alinierea metodelor de testare cu standardele de performanţă energetică. Se dezvoltă pe baza unui acord IEC pentru crearea unei metode unice, acceptată de către lumea experţilor tehnici, pentru măsurarea eficienţei motorului. Proiectul are ca scop facilitarea folosirii unui singure metode de testare comune şi aprobării nivelurilor de eficienţă şi funcţionare adecvate, în rândul economiilor membre. Folosirea unei metode comune de testare şi stabilirea unei funcţionări aliniate la niveluri „de mare eficienţă” va pemite furnizorilor să desfacă mai uşor produse eficiente, în cadrul economiilor APEC.

Securitate umană şi dezvoltarea capacităţii în lupta împotriva terorismului

Grupul de sinteză pentru lupta împotriva terorismului ţine anual o conferinţă pe tema Comerţ sigur în regiunea APEC (STAR). Cea de-a cincea conferinţă STAR a avut loc la Sidney în 27-28 iunie 2007. Constituie o iniţiativă importantă, intensificând parteneriatul public-privat, în scopul asigurării unui comerţ sigur printr-o metodă eficientă şi prin reducerea oricărui impact secundar al activităţilor anti-teroriste asupra comerţului şi investiţiilor. În acest mod, ajută şi la dezvoltarea şi îmbunătăţirea securităţii umane şi luptei împotriva terorismului din regiunea APEC. Grupul de sinteză pentru lupta împotriva terorismului a dezvoltat şi un program de redresare a comerţului (TRP), care reprezintă un set de propuneri, care vor stabili cadrul pentru viitoarele activităţi în APEC, îmbunătăţind dezvoltarea capacităţii economiilor pentru securitate umană şi luptă împotriva terorismului. Grupul de sinteză aniti-corupţie şi experţi în transparenţă (ACT) va conduce un atelier de lucru de dezvoltare a capacităţii pentru combaterea corupţiei legate de spălarea de bani. Scopul


242

acestui atelier de lucru este schimbul de cele mai bune practici existente în domeniul autorităţilor competente din regiunea APEC şi trezirea conştiinţei prin aducerea spălării de bani şi a corupţiei în fruntea înţelegerii în rândul oficialilor şi a publicului. Prin intermediul acestui atelier de lucru, vor fi clarificate un nivel minim de standarde şi o reţea de profesionişti anti-corupţie şi anti-spălare de bani pentru a împărţi informaţii şi practici. Atelierul de lucru va sublinia diseminarea experţilor în informaţii şi studii de caz ale autorităţilor guvernamentale competente şi a altor intelectuali, punând accentul pe propunerile grupului de sinteză al acţiunii financiare şi implementarea lor în economiile membre. Grupul de lucru pentru cooperare tehnico-agricolă (ATCWG) a ţinut un seminar pentru a împărtăşi experienţele dobândite în managementul ameninţării cu gripă aviară H5N1, va furniza economiilor APEC oportunitatea să identifice factorii cheie în diferite metode de pregătire şi ripostare împotriva gripei aviare şi relevanţa acestor factori în propriile lor situaţii. Grupul de sinteză pentru sănătate (HWG) a ţinut de asemenea un atelier de lucru pe tema Implemenarea planului de acţiune APEC pentru prevenirea şi eradicarea pandemiilor de gripă aviară. Obiectivul principal al acestui atelier de lucru este crearea de oportunităţi pentru economiile membre, de împărtăşire a informaţiilor, de implementare a unui plan de acţiune, identificarea necesităţilor de dezvoltare a capacităţii, discutarea ariilor de lucru prioritare şi discutarea viitoarelor activităţi de dezvoltare a capacităţii.

Promovarea dezvoltării economiilor bazate pe cunoaştere

Promovarea dezvoltării economiilor bazate pe cunoaştere este preluată de mai multe foruri, inclusiv de către Grupul de lucru pentru telecomunicaţii şi informaţii (TEL), ECSG şi HRDWG. De exemplu, în 2007, TEL a susţinut un proiect de lansare a Inspectorului Şef al Serviciului de informaţii (CIO), model de instruire în regiunea APEC pe perioada anului 2007. Proiectul

Tileagă Cosmin

243

stabileşte cadrul pentru întărirea legăturilor CIO, atât în interiorul regiunii, cât şi în afara ei. ECSG a întreprins un proiect de dezvoltare a capacităţii pentru comerţ fără hârtii (electronic). Proiectul APEC pentru Dezvoltarea capacităţii pentru comerţ fără hârtii şi pentru protecţia proprietăţii intelectuale va îmbunătăţi dezvoltarea capacităţii pentru comerţul fără hârtii, care a devenit punctul cheie pentru strategia APEC de dezvoltare a comerţului fără hârtii. Capacitatea de comerţ fără hârtii are 2 aspecte: ● dezvoltarea mediului pentru comerţ fără hârtii (inclusiv infrastructuri, reglementări, politică, standardizare, securizare, etc.) şi ● nivelul digitalizării comeţului fără hârtii în spaţiul vămilor, administraţia comerţului, transporturi, reglemetnare financiară, servicii faţă de terţi, managementul în întreprinderi. Grupul de lucru pentru pescării (FWG) contribuie la dezvoltarea economiilor bazate pe cunoaştere prin două proiecte aflate în desfăşurare: „Dezvoltarea conservării şi managementului rechinilor în regiunea APEC” care este destinat dezvoltării capacităţii membrilor APEC din Pacificul de est pentru obţinerea aprobării perscăriilor de rechini şi „Reţeaua de acvacultură pentru Americi” care continuă şi care va furniza mijloacele necesare schimbului de informaţii între economii, ca bază pentru planificarea, coordonarea şi managementul iniţiativelor acvaculturale în cadrul economiilor. Fundaţia pentru educaţie al APEC (AEF) continuă să protejeze cooperarea APEC în educaţie, dezvoltarea resurselor umane şi dezvoltarea capacităţii prin aprobarea programelor. Din 2006, AEF a susţinut şase proiecte din cadrul a cinci economii (Coreea, Peru, Filipine, Rusia şi Vietnam) pentru dezvoltarea tineretului defavorizat prin oportunităţi educaţionale utile. De la înfiinţare, AEF a acordat sprijin financiar în valoare de 2,4 milioane de dolari pentru 19 proiecte de intensificare a oportunităţilor digitale şi încurajare a dezvoltării capacităţii pentru grupurile defavorizate din regiune.


244

Preocuparea pentru dimensiunea socială a globalizării Un proiect sponzorizat de către Grupul de lucru pentru pescării (FWG) va face o evaluare a impactului economic, social şi de mediu a pescuitului ilegal, nedeclarat şi nereglementat (IUU), precum şi provocările şi obstacolele în calea implementării măsurilor de luptă împotriva pescuitului ilegal, nedeclarat şi nereglementat. Se estimează că proiectul se va transforma în propuneri de acţiuni pentru economiile APEC, pentru economiile nemembre APEC din regiunea Asia - Pacific, organizaţii regionale (inclusiv organizaţii de management al pescăriilor regionale, organizaţii non - guvernamentale şi organizaţii interguverna-mentale) şi oricare altă parte interesată de atenuarea pescuitului ilegal, nedeclarat şi nereglementat din regiunea Asia-Pacific. Grupul de lucru pentru ştiintă şi tehnologie industrială (ISTWG) a aprobat un atelier de lucru pentru participarea femeilor şi a comunităţilor etnice în forţa de muncă din domeniul ştiinţei şi tehnologiei (S&T). În cadrul atelierului de lucru, planificat a avea loc la Seul, toate economiile membre participante vor întocmi un raport asupra propriei economii, inclusiv statistici defavorabile sex/etnie şi analiza politicii de educaţie, forţă de muncă din domeniul ştiinţei şi tehnologiei (S&T). Împărtăşind şi comparând, se speră o mai bună înţelegere a situaţiei cu care se confruntă femeile şi minorităţile entice în sectorul ştiintei şi tehnologiei.

Tileagă Cosmin

245

Organizaţia Cooperării Economice la Marea Neagră (OCEMN)

Black Sea Economic Cooperation Organization (BSECO)

Înfiinţarea organizaţiei şi obiectivele ei Crearea unei structuri de cooperare în zona Mării Negre a fost avansată pentru prima oară în 1990, de fostul preşedinte al Turciei, Turgut Ozal, în cursul unei vizite oficiale în România. La iniţiativă au subscris România, Bulgaria şi URSS. Cooperarea Economică a Mării Negre (CEMN) a fost oficial lansată, prin semnarea Declaraţiei de la Istanbul, la 25 iunie 1992. Membrii fondatori ai CEMN sunt: Albania, Bulgaria, Grecia, România, Turcia, R. Moldova, Rusia, Ucraina şi trei ţări caucaziene (Armenia, Azerbaidjan şi Georgia). Regiunea CEMN se întinde, ca suprafaţă, de la Marea Adriatică la Oceanul Pacific şi cuprinde în arealul său un număr de opt mări. Cele două documente adoptate la Istanbul la 25 iunie 1992 („Declaration on Black Sea Economic Cooperation” şi „Bosphorus Statement”) arată că obiectivul central al CEMN îl constituie accelerarea dezvoltării economice şi sociale a statelor membre în scopul realizării unui grad superior de integrare în economia europeană şi mondială, prin intensificarea cooperării multilaterale şi folosirea avantajelor care decurg din proximitatea geografică şi complementaritatea economiilor naţionale. În mod deliberat, a fost evitată includerea unor obiective de natură politică sau de securitate, considerate neadecvate momentului. Regiunea Mării Negre are o importanţă strategică recunoscută, care este dată de resursele naturale foarte bogate, în special petrol şi gaz, şi de o piaţă potenţială de peste 350 milioane consumatori. Comerţul cumulat al regiunii reprezintă peste 5% din comerţul mondial. Componenta strategică a regiunii s-a accentuat, în ultimul timp, ca urmare a declanşării campaniei antiteroriste; SUA sunt interesate de evoluţiile din regiune, iar UE îşi substanţiază asistenţa pentru ţările din zonă prin Politica de Nouă Vecinătate.


246

Evoluţia cooperării economice în bazinul Mării Negre poate fi împărţită în trei etape: 1. de formare, lipsită de rezultate şi fără o organizare clară, a durat până la întâlnirea de la Bucureşti, din anul 1996, când miniştrii de externe au adoptat un „Plan de acţiune” care a îmbunătăţit cooperarea; 2. de introducere a sistemului Troicii ministeriale, în cursul căreia a început finanţarea comună a Secretariatului Internaţional Permanent (PERMIS) de la Istanbul şi s-au intensificat reuniunile la toate nivelele. În iunie 1998, la Yalta, s-a semnat „Carta CEMN”; 3. de asumare a caracteristicilor unei organizaţii regionale. La 30 aprilie 1999, la Reuniunea miniştrilor de externe din statele CEMN de la Tbilisi, a fost înfiinţată Organizaţia Cooperării Economice a Mării Negre (OCEMN), care a devenit o structură regională de cooperare în domeniul economic. OCEMN a dobândit statutul de observator la ONU începând cu 8 octombrie 1999, urmare adoptării Rezoluţiei A/54/5. La 25 iunie 2002, la Istanbul, şefii de stat şi de guvern din regiunea Mării Negre au marcat, în cadrul unei reuniuni extraordinare, aniversarea a zece ani de la crearea Cooperării Economice a Mării Negre. La Summit-ul aniversar OCEMN, a fost semnată „Declaraţia Decenială”, prin care se marchează trecerea organizaţiei într-o nouă etapă şi în care sunt creionate domeniile viitoare de acţiune, cum sunt cele legate de securitatea şi stabilitatea regională, cooperarea cu Uniunea Europeană şi colaborarea cu alte iniţiative şi structuri regionale. La 25 iunie 2007, la Istanbul, a avut loc Summit-ul Aniversar al OCEMN (15 ani de la înfiinţarea organizaţiei). A fost adoptată o Declaraţie Aniversară. Relaţia cu UE a constituit unul din cele mai importante puncte ale preşedinţiei elene (noiembrie 2004-aprilie 2005). Reuniunea de la Komotini a adoptat o declaraţie ministerială care se referă la necesitatea unei platforme de cooperare UE-OCEMN. La 14 februarie 2008, la Kiev, a avut loc Reuniunea specială a Consiliului miniştrilor afacerilor externe ai statelor membre ale

Tileagă Cosmin

247

OCEMN şi ai statelor membre ale UE, fiind lansat procesul Sinergiei Mării Negre.

Organizare şi structuri instituţionale

State membre: Albania, Armenia, Azerbaidjan, Bulgaria, Georgia, Grecia, R.Moldova, România, Federaţia Rusă, Serbia – Muntenegru, Turcia şi Ucraina. Observatori: Austria, Egipt, Israel, Italia, Polonia, Slovacia, Tunisia, Franţa, Germania, Conferinţa Cartei Energiei, Black Sea Commission, International Black Sea Club (cu statut mai vechi), SUA, Rep. Cehă, Croaţia şi Belarus (din octombrie 2005). Ungaria şi Marea Britanie deţin statutul de partener pentru dialog sectorial cu OCEMN. Alte organizaţii şi instituţii internaţionale, printre care Uniunea Europeană, OSCE, Consiliul Europei, OECD, CEE/ONU, PNUD, ONUDI, FAO, OMC, OIM, BERD, BEI şi Banca Mondială sprijină activităţile OCEMN. Intâlniri periodice ale sefilor de state si guverne: Istanbul - 25 iunie 1992; Bucureşti - 30 iunie 1995; Moscova - 25 octombrie 1996; Yalta - 5 iunie 1998; Yalta- 10-11 septembrie 1999, reuniunea extraordinară pe tema „Cooperării Marea Baltică - Marea Neagră”; Istanbul -17 noiembrie 1999; Istanbul – 25 iunie 2002, Istanbul, la 25 iunie 2007 Consiliul miniştrilor afacerilor externe: Este forul de decizie al OCEMN (Consiliul Ministerial) care se întruneşte semestrial în ţara care deţine Preşedinţia în exerciţiu. La reuniunile miniştrilor de externe, deciziile se adoptă prin consens pentru primirea unor noi membri, acordarea statutului de observator, crearea de noi mecanisme sau modificarea structurii acestora, adoptarea sau modificarea regulilor de procedură şi a regulamentelor financiare. Pentru alte decizii este nevoie de o majoritate de 2/3 din voturile exprimate. La reuniunea specială a Consiliului Ministerial, de la Istanbul din 25 iunie 2004, s-a adoptat o declaraţie comună a miniştrilor de externe ai statelor membre OCEMN cu privire la contribuţia


248

organizaţiei la securitatea şi stabilitatea în regiunea Mării Negre, ceea ce marchează intrarea cooperării în sfera politicului (aspect neabordat iniţial). Comitetului Înalţilor Funcţionari (CIF) din ministerele de externe ale statelor membre analizează principalele probleme ale organizaţiei şi formulează propuneri înaintate Consiliului Ministerial. Reuniunile CIF pot fi:

• reuniuni ordinare - au loc în perioadele premergătoare reuniunilor Consiliului Ministerial, fiind destinate pregătirii acestora;

• reuniuni extraordinare – pot fi convocate de Preşedinţia în exerciţiu pentru discutarea problemelor urgente. Asemenea întâlniri au fost organizate de Federaţia Rusă în anul 2000 (pentru finalizarea Agendei Economice a OCEMN si examinarea problematicii lărgirii organizaţiei), de Azerbaidjan în sem.I. 2004 (cu scopul reformării instituţionale a OCEMN) şi de Georgia în sem.II. 2004 (pentru pregătirea Declaraţiei asupra securităţii şi stabilităţii în zona Mării Negre şi respectiv creşterea eficienţei activităţii OCEMN). Troica OCEMN: Asistă Preşedinţia în exerciţiu la îndeplinirea mandatului încredinţat de Consiliul Ministerial. Este formată din statul care exercită preşedinţia, cel de la care s-a preluat preşedinţia şi cel care o va prelua. Grupurile de lucru, la care se adaugă întâlniri ale grupurilor create ad-hoc şi ale experţilor, acoperă domeniile: energie, transporturi, comunicaţii, mediu, situaţii de urgenţă, turism, ştiinţă şi tehnologie, ocrotirea sănătăţii şi domeniul farmaceutic, promovarea şi protejarea investiţiilor, cooperare industrială şi comercială, IMM, finanţe şi bănci, schimb de date statistice şi informaţii economice, agricultură şi industrie alimentară, combaterea criminalităţii organizate. Secretariatul Internaţional Permanent ( PERMIS ), cu sediul la Istanbul, funcţionează sub autoritatea Preşedintelui în exerciţiu al OCEMN şi această autoritate se exercită de către Secretarul General.

Tileagă Cosmin

249

Organisme înrudite

Adunarea Parlamentară a OCEMN - organ consultativ, constituită în 1993, este formată din 70 de parlamentari ai ţărilor membre şi un Secretariat cu sediul la Istanbul. Consiliul OCEMN al Oamenilor de Afaceri, are un Secretariat separat la Istanbul. Centrul Internaţional de Studii privind Marea Neagră - Atena. Banca pentru Comerţ şi Dezvoltare a Mării Negre, cu sediul la Salonic.

Centre afiliate

În urma deciziei Consiliului Ministerial şi în vederea promovării intereselor ţărilor membre în domenii specifice de cooperare, au fost înfiinţate: Centrul regional pentru energie – Sofia, Centrul de coordonare a datelor statistice – Ankara, Centrul pentru întreprinderi mici şi mijlocii – Bucureşti, Asociaţia Camerelor de Comerţ din Regiunea Mării Negre etc.

Proiecte şi acţiuni prioritare

La summit-ul din 2002 şi la reuniunile ulterioare ale Consiliului Miniştrilor Afacerilor Externe, organizaţia a început să acorde atenţie sporită proiectelor. În baza deciziei Consiliului Ministerial de la Tirana, din 25 octombrie 2002, a fost constituit Fondul de Dezvoltare a Proiectelor (FDP) prin contribuţii voluntare ale statelor membre, iar în baza deciziei CM de la Istanbul, din 14-15 iulie 2003, s-a înfiinţat un Comitet Director al FDP însărcinat cu gestionarea fondurilor acumulate. Într-o primă etapă, la constituirea FDP au contribuit „voluntar” numai 5 state, Grecia, Federaţia Rusă, România şi Turcia (cu 30.000 USD fiecare) şi Azerbaidjanul (cu suma simbolică de 1.500 USD). Ulterior, au mai contribuit cu sume


250

variabile Consiliul de Afaceri al OCEMN şi Centrul Internaţional de Studii privind Marea Neagră, astfel încât fondurile acumulate s-au ridicat la cca 130.000 USD. În anul 2006, Bulgaria a contribuit la FDP cu 30.000 USD, iar R. Moldova şi-a anunţat intenţia de a contribui cu o sumă similară. FDP rămâne deschis participării şi altor state şi organizaţii interesate din afara zonei. Datorită volumului restrâns de fonduri, sumele ce se acordă promotorilor de proiecte regionale nu depăşesc cifra de 15.000 USD / proiect şi servesc prioritar pentru finanţarea studiilor de pre-fezabilitate. Până în prezent, au fost alocate fonduri pentru implementarea unor proiecte regionale, cu caracter mai mult de cercetare, în domeniile comerţului, transportului rutier de mărfuri, politicilor energetice, protecţiei mediului înconjurător, sănătăţii şi farmaciei. Pe măsura degajării consensului politic şi a identificării surselor de finanţare necesare, statele membre OCEMN vor trece la implementarea unor proiecte de dimensiuni mai mari, după cum urmează: 1. interconectarea reţelelor electrice şi conectarea lor la sistemele din vestul Europei; 2. dezvoltarea infrastructurilor de transport, prin prelungirea către Est a marilor magistrale europene; 3. construirea unor conducte pentru transportul petrolului şi gazelor naturale; 4. modernizarea şi interconectarea sistemelor de comunicaţii. În baza deciziei Consiliului Ministerial (CM) de la Tirana, din 25 octombrie 2002, a fost constituit Fondul de Dezvoltare a Proiectelor (FDP) prin contribuţii voluntare ale statelor membre, iar în baza deciziei CM de la Istanbul, din 14 - 15 iulie 2003, s-a înfiinţat un Comitet Director al FDP însărcinat cu gestionarea fondurilor acumulate. Fondul urmăreşte facilitarea elaborării şi promovării proiectelor cu impact economic regional mărit în regiunea OCEMN.

Tileagă Cosmin

251

Contribuţii ale României la activităţile OCEMN România: ● A susţinut constant necesitatea strângerii relaţiilor de colaborare între OCEMN si Uniunea Europeană. O asemenea abordare este favorizată atât de trecerea OCEMN în faza operaţională, cât şi de curentul favorabil creat prin „Politica Europeană de Vecinătate”. ● A iniţiat procesul de implicare a OCEMN pe dimensiunea de securitate şi stabilitate în regiunea Mării Negre, contribuind la elaborarea unui concept viabil în materie şi la identificarea mijloacelor de creştere a contribuţiei organizaţiei în acest domeniu. ● A lansat procesul de reformă şi restructurare a OCEMN, în vederea creşterii eficienţei şi vizibilităţii sale pe plan regional şi internaţional. „Declaraţia de la Bucureşti - Către cea de-a 15-a aniversare a OCEMN”, adoptată prin consens, exprimă acordul statelor membre de a trece la realizarea următoarelor obiective: monitorizarea implementării deciziilor, reforma şi restructurarea OCEMN, creşterea contribuţiei statelor observatoare la activităţile Organizaţiei. În calitate de ţară-coordonatoare a Grupului de lucru pentru cooperare în domeniul combaterii crimei organizate, a contribuit substanţial la încheierea unui Protocol Adiţional la Acordul CEMN în materie, cu accent particular pe combaterea terorismului şi a iniţiat încheierea unui Memorandum de Înţelegere între OCEMN şi Central SECI de la Bucureşti, în vederea transferării experienţei acestui centru în zona Mării Negre. Prin statutul deţinut pe plan internaţional, de membru al NATO şi al UE, România îşi aduce o contribuţie semnificativă la promovarea obiectivelor OCEMN în cadrul forurilor internaţionale şi la creşterea vizibilităţii organizaţiei. Priorităţile României pe durata Preşedinţiei la OCEMN (noiembrie 2005 - aprilie 2006) România a exercitat preşedinţia OCEMN în intervalul noiembrie 2005 - aprilie 2006, iar obiectivele promovate au fost


252

următoarele: 1. dezvoltarea unei relaţii de parteneriat între OCEMN şi UE; 2. lansarea şi, eventual, finalizarea unui proces de reflecţie asupra viitorului OCEMN, inclusiv din perspectiva restructurării Organizaţiei; 3. consolidarea dimensiunii de securitate şi stabilitate în cadrul OCEMN; 4. sprijinirea eforturilor statelor din Europa de Est şi Caucaz de consolidare a proceselor democratice şi a reformelor impuse de tranziţia la economia de piaţă, concomitent cu crearea unui mediu de afaceri sigur şi atractiv; 5. mobilizarea statelor membre pentru a trece la elaborarea şi implementarea cât mai rapidă a unor proiecte de dezvoltare consistente, cu impact şi vizibilitate pentru întreaga regiune; 6. dezvoltarea schimburilor comerciale între statele din bazinul Mării Negre; 7. extinderea colaborării OCEMN cu alte organizaţii regionale şi internaţionale. Pentru îndeplinirea obiectivelor, România a organizat o serie de evenimente la Bucureşti şi la sediul organizaţei din Istanbul, dintre care menţionăm 4 reuniuni ministeriale (transporturi, mediu, afaceri interne şi afaceri externe), o Conferinţă regională a Energiei, un Salon special destinat promovării turismului în regiunea Mării Negre şi o serie de reuniuni ale Grupurilor de Lucru din OCEMN (în total cca. 34 evenimente). Atât statele membre, cât şi Secretariatul OCEMN au menţionat că România a exercitat o preşedinţie de succes a OCEMN, cu rezultate notabile în reformarea şi restructurarea OCEMN şi în apropierea de Uniunea Europeană. Cu ocazia reuniunii miniştrilor de externe din statele membre UE şi statele din regiunea Mării Negre (Kiev, 14.02.2008), România a anunţat disponibilitatea de a promova patru proiecte noi, în domeniul urgenţelor civile, protecţiei mediului, educaţiei şi dezvoltării contactelor dintre societatea civilă. Au fost distribuite conceptele acestor proiecte. A fost anunţat şi interesul pentru lansarea unei platforme regionale privind migraţia.

Tileagă Cosmin

253

La 23 iunie 2008, a avut loc, la Bucureşti, evenimentul de lansare a studiului BSECAO (Black Sea and Central Asian Economic Outlook Study), proiect iniţiat în cadrul CIF OCEMN (semestrul I/2006) şi aprobat la CM Moscova (noiembrie 2006). OCEMN, alături de OECD şi OSCE, are calitatea de partener de proiect cu rol de coordonator pentru celelalte structuri regionale. SG OCEMN a participat la acest eveniment.

Presedinţia turcă şi ucraineană

La reuniunea Consiliului Miniştrilor Afacerilor Externe din statele membre OCEMN de la Belgrad (19 aprilie 2007) s-au semnat cele două Memorandumuri de Înţelegere privind dezvoltarea Automagistralei Inelare a Mării Negre şi, respectiv, dezvoltarea Autostrăzilor Maritime. În urma reuniunii ministeriale de la Belgrad, din 19 aprilie 2007, Turcia a preluat preşedinţia în exerciţiu a OCEMN şi a organizat Summit-ului aniversar al OCEMN (Istanbul, 25 iunie). La acest Summit, Comisia Europeană a primit statutul de observator la OCEMN. La 25 octombrie 2007, mandatul de conducere a organizaţiei a fost preluat de Ucraina. Preşedinţia turcă nu s-a remarcat prin rezultate notabile. Summit-ul a survenit pe fondul unei situaţii politice interne extrem de complexe, însă a beneficiat de prezenţa tuturor şefilor de state. Consiliul Ministerial de la Ankara (25 octombrie 2007) nu a adoptat decizii importante pentru evoluţia OCEMN. Principalul proiect, respectiv înfiinţarea unui mecanism modelat după conceptul „Europei cu mai multe viteze” („fast track mechanism”, în terminologia OCEMN) nu a fost adoptat. Progresele înregistrate, în perioada în care Preşedinţia a fost asigurată de Ucraina, sunt moderate. Singurele excepţii notabile sunt lansarea Sinergiei Mării Negre şi adoptarea noului buget restructurat. Succesul reuniunilor ministeriale sectoriale (energie şi transporturi), dar şi ale Consiliului Miniştrilor Afacerilor Externe a fost umbrit de absenţa consensului pentru transmiterea


254

unui mesaj politic comun (toate cele trei declaraţii comune adoptate la nivelul miniştrilor au fost însoţite de declaraţii unilaterale).

Presedinţia albaneză (mai – octombrie 2008)

Are în vedere următoarele obiective: 1. implementarea reformelor structurale pentru ca OCEMN să devină mai activă si mai eficientă; 2. amplificarea cooperării OCEMN-UE prin utilizarea mecanismelor troicii şi a grupurilor ad-hoc de experţi în domeniul interacţiunii OCEMN-UE, implicarea statelor membre UE cu statut de observator OCEMN, extinderea relaţiilor cu ONU şi agenţiile specializate ale acesteia, extinderea interacţiunii cu alte iniţiative regionale, active în regiunea extinsă a Mării Negre. 3. intensificarea cooperării multilaterale în zona Mării Negre, în special în domeniile: energie, transport, turism, cultură, protecţia mediului, combaterea crimei organizate şi a terorismului.

Perspective

Principalele probleme aflate în atenţia OCEMN pentru etapa viitoare sunt:

• restructurarea şi reorientarea activităţilor astfel încât acestea să fie în măsură să răspundă noilor evoluţii de pe plan regional şi internaţional şi mai ales aşteptărilor legitime ale statelor membre;

• identificarea unor priorităţi de acţiune care să fie menţinute în atenţie pe parcursul mai multor preşedinţii ale organizaţiei, de natură să permită finalizarea proiectelor şi programelor de cooperare demarate anterior (eliminarea fragmentărilor de până acum prin schimbarea la fiecare 6 luni a priorităţilor);

• revitalizarea activităţii unor grupuri de lucru din cadrul OCEMN şi consolidarea statutului de instituţie coordonatoare, ca premise esenţiale pentru asumarea de către statele membre a unor

Tileagă Cosmin

255

responsabilităţi directe în promovarea de proiecte de cooperare; • intensificarea demersurilor pentru stabilirea unor relaţii

de parteneriat cu Uniunea Europeană, în contextul favorabil creat de noua politică europeană de vecinătate;

• sprijinirea eforturilor statelor din Europa de Est şi Caucaz de consolidare a proceselor democratice şi a reformelor impuse de tranziţia la economia de piaţă, precum şi asigurarea unei cooperări susţinute cu comunitatea euro-atlantică;

• creşterea contribuţiei OCEMN la consolidarea securităţii si stabilităţii în zona Mării Negre, inclusiv prin atragerea SUA, UE şi a NATO la asemenea acţiuni;

• extinderea colaborării OCEMN cu alte organizaţii şi structuri de cooperare regională.


256

Organizaţiile Economice Internaţionale ale Ţărilor din Africa

International Economic Organizations of the African Africa este al doilea continent ca mărime de pe Terra. Reprezintă peste 20% din suprafaţa uscată a Terrei, iar populaţia cca. 8,5% din populaţia mondială. În evoluţia grupărilor economice intra-africane se disting câteva etape. Pentru început, s-au constituit organizaţii în cadrul a două zone lingvistice, anglofonă si francofonă, ca urmare a grupărilor existente în perioada colonială, apoi etapa în care apropierea între state a fost determinată de motive politice, iar începând cu anul 1962 se remarcă o nouă orientare şi anume, formarea organizaţiilor subregionale pe criterii sau din necesităţi reale 49. În timp, în Africa au fost adoptate noi tratate pe lângă cele existente, au fost revizuite programele ce vizau cooperarea prin formarea de noi instituţii şi/sau încorporarea de noi concepte desemnate să întărească organizaţiile existente. Ca şi în alte regiuni, Africa pune în aplicare apropieri pentru cooperarea regională şi subregională . Pentru consolidarea spaţiului economic african, în special prin crearea de grupări economice subregionale care să ducă la realizarea unei Pieţe Comune la nivelul continentului, este nevoie însă de eficientizarea grupărilor economice existente prin mobilizarea mai intensă a resurselor financiare interne şi externe necesare realizării proiectelor de dezvoltare în toate domeniile importante: industrie, agricultură, infrastructură, precum şi dezvoltarea schimburilor comerciale.

49 Dumitrescu, S., Economie Mondială, Ed. Microinformatica, Cluj, 1992

Tileagă Cosmin

257

Organizaţia Unităţii Africane (OUA)50 Deşi nu este o organizaţie cu caracter economic, trebuie amintită pentru că această organizaţie a facilitat procesul de apropiere dintre ţările continentului. Este o organizaţie interguvernamentală regională creată în anul 1963, cu sediul la Addis Abeba, are ca membri 51 de state, la care se adaugă şi Republica Sud-Africană . A fost creată în scopul dezvoltării colaborării politice şi economice a statelor membre, apărării solidarităţii, integrităţii teritoriale şi independenţei tărilor africane, eliminării colonialismului de pe continentul african. Drepturi si obligaţii ale statelor membre Carta Organizaţiei Unităţii Africane era alcătuită din 32 de articole, împărţite pe mai multe domenii de funcţionare . Principalele obiective ale organizaţiei se regăseau în articolul II al cartei, acesta fiind alcătuit din 2 puncte. Ele erau enumerate la punctul 1, iar în vederea realizării acestora era nevoie de o coordonare şi armonizare a intereselor comune în câmpurile politicii, diplomaţiei şi apărării, ţinându-se cont în acelaşi timp de domeniile socio-economice şi tehnico-ştiinţifice. În concordanţă cu aceste scopuri, statele membre sunt obligate să respecte anumite principii: egalitatea suverană a tuturor, neimplicarea organizaţiei în treburile interne ale vreunui stat membru, respectarea suveranităţii şi integrităţii teritoriale a fiecăruia dintre acestea, reglementarea pe cale paşnică a oricărui conflict, condamnarea asasinatului politic, devotamentul faţă de cauza emancipării tuturor teritoriilor africane aflate încă sub stăpânire colonială, şi nu în ultimul rând, neutralitatea totală faţă de cele două poluri ce îşi disputau supremaţia mondială, dat fiind faptul că în acea vreme ne aflam în plin război rece. Articolul IV stipulează că orice stat independent şi suveran

50 Dicţionar REI, Ed. Enciclopedica, Bucureşti, 1993


258

din Africa poate face parte din organizaţie. Totuşi nu orice stat care îndeplinea aceste condiţii se putea considera membru, această prevedere fiind completată de punctul 2 din articolul XXVIII, care stipula că aderarea unui stat poate fi decisă doar printr-o majoritate simplă a statelor membre. Astfel, teritoriile dependente şi mişcările naţionale (în general rebele) nu puteau fi membre ale organizaţiei, ele având rolul de observator. Un membru al organizaţiei nu putea fi exclus sau suspendat din aceasta. În acest sens, a existat o propunere venită din partea Senegalului, prin care se urmărea eliminarea acelor membri care nu-şi îndeplinesc obligaţiile prevăzute de cartă, dar aceasta a fost respinsă de ceilalţi participanţi. Statele membre pot însă să părăsească organizaţia oricând vor ele, conform articolului XXXII. De altfel, a şi existat un asemenea caz, atunci când Marocul s-a retras din structurile organizaţiei în 1982, datorită faptului că a fost inclusă Republica Sahara Occidentală, teritoriu pe care marocanii îl considerau a fi al lor. Tot atunci, Zairul, ca aliat al Marocului, s-a retras şi el în semn de protest, însă după patru ani, Mobutu a revenit asupra deciziei, ceea ce nu s-a întâmplat şi în cazul Marocului, acesta nefiind, nici în ziua de azi, membru al Uniunii Africane. Articolul V specifică faptul că toţi membrii au drepturi egale şi în acelaşi timp datorii egale. Singura excepţie în ceea ce priveşte datoriile egale se referă la contribuţia statelor la bugetul organizaţiei. Articolul XXIII prevede că bugetul trebuie realizat prin contribuţia statelor membre în conformitate cu nivelul contribuţiei acestora la bugetul ONU, asta însemnând că sumele trimise sunt inegale. Acest lucru se vede şi din formularea folosită în articolul XXIII, prin care se specifică faptul că bugetul trebuie realizat prin contribuţia statelor, în engleză „shall be provided by the member states”. În limbajul internaţional, cuvântul „shall” înseamnă o obligaţie. Această situaţie se poate explica prin teama că membrii nu îşi vor onora la timp contribuţia stipulată. Mai mult, în 1979, a fost introdusă o sancţiune suplimentară pentru rău-platnici.

Tileagă Cosmin

259

Instituţii principale Conform articolului VII din cartă, Organizaţia Unităţii Africane are patru instituţii principale, acestea fiind Adunarea Şefilor de Stat şi de Guvern, Consiliul de Miniştri, Secretariatul General şi Comisia Medierii, Concilierii şi Arbitrajului. A. Adunarea Şefilor de Stat şi de Guvern Adunarea şi Consiliul sunt cele mai importante organe politice ale Organizaţiei. Ca şi organ suprem al OUA, Adunarea poate revoca deciziile celorlalte instituţii, inclusiv pe cele ale Consiliului. Aceasta este alcătuită din şefii de stat şi de guvern, sau de reprezentanţii lor acreditaţi în acest sens, şi trebuie să se întâlnească cel puţin o dată pe an. Dacă un stat membru solicită întrunirea, iar această cerere este acceptată de două treimi din membri, Adunarea se va întruni în sesiune extraordinară, conform articolului IX din Cartă. În această sesiune extraordinară, se stabileşte prin majoritate simplă data şi locul întrunirii, locul putând fi la Addis-Abeba, unde se află sediul central al organizaţiei, sau în altă locaţie. Fiecare stat membru avea dreptul la un singur vot, iar deciziile şi rezoluţiile puteau fi adoptate numai dacă două treimi din numărul total al membrilor erau de acord. Se pare că această decizie a fost luată pentru a se combate eventualul absenteism, dar mai ales pentru a se evita ca hotărârile importante să fie luate de o minoritate. Totuşi, chestiunile de procedură necesită doar prezenţa a două treimi din membri, acest număr fiind valabil şi pentru constituirea unui forum pentru o întrunire specială (meeting), ce se desfăşura în particular (art. X.3 şi X.4). La începutul fiecărei sesiuni anuale, Adunarea alegea un şef de stat ca preşedinte, el fiind secondat de nu mai puţin de opt vice-preşedinţi, aleşi în urma unui meeting. Împreună, cei nouă constituiau Biroul Adunării, preşedintele având atribuţii limitate. B. Consiliul de Miniştri Prima referire a Cartei la organizarea Consiliului de Miniştri


260

apare în articolul XII, de unde aflăm că acesta poate fi alcătuit din miniştrii de externe aI ţărilor membre, sau oricare alt ministru desemnat de guvernul statului respectiv. De asemenea, şi ambasadorii sau alţi oficiali acreditaţi puteau fi reprezentanţi în Consiliu. Acesta se întrunea oficial de două ori pe an, iar atunci când vreun membru solicita acest lucru şi două treimi din state erau de acord, se întrunea în sesiune extraordinară. Prima sesiune anuală era programată a se desfăşura în luna februarie, având pe ordinea de zi stabilirea bugetului precum şi a programului Organizaţiei pentru următorul an fiscal. Cealaltă sesiune, oficial, trebuia să aibă loc în luna august, dar, de regulă, se desfăşura în lunile iunie sau iulie. Întrunirile Consiliului se desfăşurau la sediul central al Organizaţiei de la Addis Abeba, însă oricare membru putea propune găzduirea pe teritoriul său a întrunirilor Consiliului. De obicei, aceste întruniri se desfăşurau cu uşile închise, însă dacă jumătate din membri erau de acord, şedinţa putea fi şi publică. Agenda de lucru la o întrunire obişnuită a Consiliului era stabilită de către Secretarul General, şi trebuia să conţină dezbaterea asupra raportului anual elaborat de acesta, discuţii despre întrunirea precedentă, despre activitatea Comisiilor Speciale, statele membre sau alte probleme. La începutul fiecărei sesiuni, Consiliul trebuia să aleagă, prin vot secret şi majoritate simplă, un preşedinte, trei vice-preşedinţi şi un raportor. Mandatul acestora se întinde pe o perioadă de şase luni, de regulă perioada dintre cele două sesiuni. Ca şi în cazul Adunării, cei aleşi vor forma şi Biroul Consiliului. Consiliul răspundea în faţa Adunării, pregătind chiar şi conferinţele acesteia. De asemenea, el trebuia să vegheze punerea în aplicare a deciziilor Adunării şi să coordoneze formele cooperării pan-africane, conform articolului II.2 din Cartă şi cu instrucţiunile Adunării, ce se regăseau în articolul XIII. Alte două atribuţii importante ale Comisiei, stabilite prin Cartă, se regăseau în articolele XXII şi XXXI ale acesteia. Primul dintre ele stabilea că regulile de funcţionare a Comisiilor Speciale trebuiau aprobate de Comisie, în timp ce, conform articolului

Tileagă Cosmin

261

XXXI, Comisia decidea privilegiile şi nivelul imunităţii ce urmau a fi acordate oficialilor OAU ce lucrau în statele membre. C. Secretariatul General Acest organ avea un rol administrativ, fiind condus de un Secretar General. Mandatul acestuia era de patru ani, însă o persoană putea să fie realeasă de mai multe ori. Conform Regulilor 32-34 din Regulamentul de Procedură al OAU, el era ales de către Adunarea Generală prin vot secret, trebuind să beneficieze de o majoritate de două treimi. Tot aici se precizează ca, în timpul votului, Secretarul General să nu fie ales pe considerente regionale. În schimb, asistenţii Secretarului erau aleşi exclusiv pe acest criteriu, trebuind să reprezinte diferitele regiuni ale continentului. Totuşi, în ambele cazuri, principalul criteriu de selecţie trebuia să fie competenţa profesională. Conform Cartei şi Regulamentului, Secretariatul General era organul central şi permanent al Organizaţiei Africii Unite. Rolul său era acela de a superviza implementarea deciziilor Consiliului în diferite zone ale cooperării. De asemenea, această instituţie avea largi prerogative administrative, cum ar fi acordarea de sprijin tehnic şi administrativ diverselor organisme, organizarea sesiunilor, păstrarea documentelor, întocmirea unui raport anual, pregătirea programului anual şi întocmirea bugetului spre a fi trimis Consiliului, acesta urmând să-l supună dezbaterilor, şi multe alte atribuţii. Deşi teoretic, Secretarul General şi asistenţii săi nu aveau dreptul de a participa la deliberările celorlalte organe, practic ei puteau să asiste la întrunirile acestora, fără însă a putea influenţa sau revoca vreo decizie a acestora. Acest lucru se datorează lipsei de prerogative din Cartă care să-i permită să desfăşoare activităţi politice, cum este spre exemplu cazul Secretarului General al ONU, ale cărui competenţe sunt menţionate în articolul 99 al Cartei acestei organizaţii. Totuşi, în decursul anilor, poziţia Secretarului nu a fost upgradată, deşi se avea în vedere acest lucru, la începutul anilor ’90, rolul acestuia în Organizaţie devenind unul mai mult


262

decorativ. D. Comisiile OAU Conform Cartei OAU, Adunarea Generală poate decide crearea a cinci comisii, acestea fiind alcătuite din miniştrii statelor membre, sau din reprezentanţii legali ai acestora. Cele mai importante dintre acestea erau: Comisia Economică şi Socială, Comisia Educaţiei, Ştiinţei, Culturii şi Sănătăţii şi Comisia de Apărare. În 1964, o dată cu izbucnirea conflictului frontalier dintre Algeria şi Maroc şi succesul OAU în rezolvarea paşnică a acestui diferend, s-au pus bazele unei noi comisii, ce s-a numit Comisia de Mediaţiune, Conciliere şi Arbitraj. Aceasta a fost înfiinţată în baza unuia dintre principiile OAU care milita pentru reglementarea paşnică a diferendelor. Reglementarea juridică a comisiei a fost realizată printr-un Protocol, anexă la Carta OAU, ce a fost semnat la Cairo, în iulie 1964. Aceasta era alcătuită din 21 de membri, dintre care cinci erau aleşi special, în funcţie de situaţiile care trebuiau să fie soluţionate. Comisia putea fi sesizată la solicitarea statelor părţi la diferend, de comun acord sau doar de unul dintre aceste state. De asemenea, ea mai putea fi sesizată de Consiliul de Miniştri sau de Adunarea Şefilor de Stat şi de Guvern. Dacă era acceptată competenţa Comisiei, aceasta putea proceda la anchete, exercita medierea, putând chiar să exercite rolul unui organ arbitral. În 1977, în cadrul Conferinţei Adunării Generale a Şefilor de Stat şi de Guvern s-a decis suspendarea alegerii membrilor Comisiei, aceştia fiind înlocuiţi de către un Comitet ad-hoc compus din reprezentanţii a nouă state precum şi de alţi trei, numiţi de Preşedintele Adunării. Totuşi, în ciuda acestor prevederi, Organizaţia nu a reuşit să menţină, aşa cum şi-ar fi dorit, pacea şi securitatea continentului. Drept urmare, în 1993 la Conferinţa anuală a Adunării OAU, a fost adoptată o rezoluţie ce prevedea crearea Mecanismului Special de prevenire, gestionare şi soluţionare a conflictelor în Africa, acesta fiind axat pe diplomaţia preventivă, mediere şi bune oficii.

Tileagă Cosmin

263

Uniunea Vamală şi Economică a Africii Centrale (UVEAC)51

Este considerată organizaţia care reprezintă cel mai bine pe continentul african procesul de integrare. A luat fiinţă prin dorinţa statelor de a lichida prin efort comun starea de rămânere în urmă, în care se aflau. Organizaţia a fost construită pe baza Tratatului de la Brazaville (Congo) intrat în vigoare în 1966 şi a fost alcătuită iniţial din 5 state: Camerun, Republica Africa Centrală, Ciad (care a părăsit organizaţia în 1969), Congo şi Gabon . Obiectivele propuse erau realizarea unei uniuni vamale şi economice prin eliminarea barierelor tarifare dintre ţările membre, adoptarea unui tarif extern comun, coordonarea planurilor de dezvoltare a politicilor în domeniul dezvoltării industriale şi transporturilor etc. Dintre obiectivele propuse, s-au materializat în special cele privind crearea uniunii vamale. Au fost obţinute rezultate importante şi pe linia realizării unei uniuni economice pentru că, în afara acestor măsuri cu caracter comercial, s-a pus în practică o procedură de repartizare a unor proiecte de industrializare şi coordonare a programelor de dezvoltare în diferite sectoare. Această grupare s-a lărgit prin semnarea în 1983,la Libreville (Gabon), a unui tratat cu privire la constituirea Comunităţii Economice din Africa Centrală (CESAC)52, care cuprindea 10 state din zonă şi care şi-a propus să creeze o Piaţă Comună a Africii Centrale (Burundi, Camerun, Republica Africa Centrală, Congo, Gabon, Guineea Ecuatorială, Rwanda, Sao Tomé şi Principe, Ciad şi Zair). Semnarea, în martie 1994, a unui nou tratat a creat Comunitatea Economică şi Monetară a Africii Centrale (CEMAC), care a înlocuit de fapt cea mai veche grupare de integrare subregională în Africa, numită Uniunea Vamală şi

51 Dicţionar REI, Ed. Enciclopedica, Bucureşti 1993 52 Suta, M., Comerţ internaţional şi politici comerciale, Editura Economică,

Bucureşti, 1995


264

Economică a Africii Centrale (UVEAC).

Comunitatea Economică Africană (CEA) A fost creată prin Tratatul de la Abuja (Nigeria), semnat în iunie 1991, cu ocazia celei de-a 27 -a întâlniri la nivel înalt a şefilor de state şi guverne din toate ţările membre ale Organizaţiei Unităţii Africane. A intrat în vigoare în mai 1994 şi a propus realizarea unor obiective majore de integrare şi cooperare la scară regională, care implică însă voinţa politică a statelor şi realizarea de programe economico-sociale reale la nivel subregional şi naţional, şi anume53:

• promovarea dezvoltării economice, sociale şi culturale şi integrarea economiilor africane pentru realizarea unei creşteri economice şi promovarea unei dezvoltări susţinute şi endogene;

• stabilirea, la scară continentală, a unei scheme de dezvoltare, mobilizare şi utilizare a resurselor umane şi materiale ale Africii cu scopul de a obţine o dezvoltare proprie;

• promovarea unei cooperări în toate domeniile cu scopul de a ridica standardul de viaţă al popoarelor africane şi de a menţine şi asigura stabilitatea economică, relaţii apropiate şi paşnice cu toate statele membre şi de a contribui la progresul, dezvoltarea şi integrarea economică a continentului;

• coordonarea şi armonizarea politicilor între comunităţile economice existente şi viitoare cu scopul de a grăbi stabilizarea graduală a comunităţii continentale. La nivel continental, Tratatul Abuja expune un plan ce necesită o raţionalizare a instituţiilor integrării în Africa sub auspiciile CEA şi asigură crearea unui Parlament Pan African şi stimularea unor organe executive ale comunităţii, considerate ca o măsură care va spori participarea la procesul integrării. În perspectivă, acest tratat va dezvolta un plan pentru 53 National Strategies on Communication and Advocacy, U.N, Development

Programme, 1996

Tileagă Cosmin

265

stabilirea graduală a Comunităţii în 6 etape: • prima etapă (ce nu va depăşi 5 ani): intrarea

comunităţilor economice regionale existente şi stabilirea de noi comunităţi în regiunile unde acestea nu există;

• a doua etapă (ce nu va depăşi 8 ani): la nivelul fiecărei comunităţi regionale, stabilirea barierelor tarifare existente, a taxelor vamale şi a taxelor interne, pregătirea şi adoptarea unor studii care să determine cum va decurge abrogarea barierelor tarifare în comerţul regional şi intercomunitar şi pentru armonizarea taxelor vamale; întărirea integrării pe sectoare la nivel regional şi continental în toate domeniile de activitate, în special în comerţ, agricultură, finanţe, transporturi şi comunicaţii, industrie şi energie; coordonarea şi armonizarea activităţilor în cadrul comunităţilor economice prezente şi viitoare;

• a treia etapă (ce nu va depăşi 10 ani): la nivelul fiecărei comunităţi regionale, stabilirea unei zone de liber schimb, conform unui plan, pentru ridicarea graduală a barierelor tarifare pentru comerţul intra-comunitar;

• a patra etapă (ce nu va depăşi 2 ani): coordonarea şi armonizarea sistemelor tarifare în cadrul diferitelor comunităţi economice regionale cu privire la stabilirea unei uniuni vamale la nivel continental prin adoptarea unui tarif extern comun;

• a cincea etapă (ce nu va depăşi 4 ani): realizarea unei Pieţe Comune Africane prin adoptarea unei politici comune în mai multe domenii (agricultură, transport şi comunicaţii, industrie, energie, cercetare ştiinţifică), armonizarea politicilor pieţei monetare, financiare şi fiscale, aplicarea principiului liberei mişcări a persoanelor, constituirea resurselor necesare pentru CEA.

• a şasea etapă (ce nu va depăşi 5 ani): consolidarea şi intrarea structurii Pieţei Comune Africane prin libertatea de mişcare a persoanelor (precum şi dreptul la rezidenţă şi de stabilire în orice zonă), bunuri, capitaluri şi servicii; integrarea sectoarelor economice, politice, sociale şi culturale şi stabilirea unei singure pieţe interne, precum şi o Uniune Economică şi


266

Monetară Pan Africană. În acest fel, se consideră că au fost adoptate noi modalităţi şi instrumente, care vor impune formarea unei comunităţi pentru dezvoltare , în vederea creării unui spaţiu economic viabil.

Comunitatea Economică a Statelor din Africa Occidentală (CEAO )54

A luat fiinţă la Bamako (Mali) în 1970 şi cuprindea 7 state africane: Benin, Coasta de Fildeş, Mali, Mauritania, Niger, Senegal, Volta Superioară (care ulterior s-a retras, devenind numai observator). Acest organism a reprezentat un sistem de cooperare orientat spre dezvoltarea comunitară a tuturor activităţilor economice din zonă. Chiar de la începerea activităţii, au fost organizate şi pregătite reuniuni ale diferitelor grupuri de experţi, întâlniri ale miniştrilor şi şefilor de stat şi s-a efectuat pe scară comunitară o muncă intensă de cunoaştere a realităţilor economice, sociale, financiare , din zonă. Ca urmare, au devenit tot mai evidente interdependenţele economice ale ţărilor din Africa de Vest, ceea ce a dus la ideea constituirii unei Comunităţi Economice Vest-Africane mai largi, care să includă toate statele din zonă. Pe această temă au avut loc mai multe întâlniri şi, în 1973, la Lome, s-a desfăşurat o conferinţă la care s-a discutat crearea unei Comunităţi Economice a statelor Africii de Vest (CESAV) la care au participat 16 tări: Benin, Burkina Faso, Insulele Capului Verde, Coasta de Fildeş Gambia, Ghana, Guineea, Guineea Bissau, Liberia, Mali , Mauritania, Niger, Nigeria, Senegal, Sierra- Leone, Togo.

54 Suta, M., Comerţ internaţional şi politici comerciale, Editura Economică,

Bucureşti, 1995

Tileagă Cosmin

267

Comunitatea Economică a Statelor Africii de Vest (CESAV)

Este o grupare economică guvernamentală care succede celeilalte şi a fost creată în 1975 prin semnarea Tratatului de la Lagos. Ţările membre sunt: Benin, Burkina Faso, Cabo verde, Cote d’Ivoire, Gambia, Ghana, Guineea, Guineea Bissau, Liberia, Mali, Niger, Nigeria, Senegal, Sierra Leone şi Togolese. Şi-a propus crearea unei Uniuni Economice a statelor membre prin suprimarea progresivă şi reciprocă a taxelor vamale şi a altor taxe echivalente, desfiinţarea obstacolelor din calea liberei circulaţii a bunurilor, persoanelor, serviciilor, şi capitalurilor, adoptarea unei politici comerciale comune şi a unui tarif vamal unic faţă de importurile din alte ţări (cu excepţia mărfurilor provenite din CEE), armonizarea politicilor agricole, promovarea de proiecte comune în transporturi şi în domeniul financiar şi monetar, crearea unui fond comunitar de cooperare, compensare şi dezvoltare. În iulie 1993, Tratatul prin care a fost creată în 1975 CESAV, a fost revizuit. Acest tratat revizuit conferă organizaţiei putere deplină de a lua decizii legate de instituţiile comunităţii, crează condiţiile pentru crearea unui Parlament, a unui Consiliu economic şi social, a 8 comisii tehnice, asigură cooperarea şi securitatea regională prin instituirea unui impozit comunitar care va crea resursele financiare ale comunităţii. CESAV de acum va fi unica comunitate economică din vestul Africii.

Comunitatea Africii de Est (CAE)55 Este o grupare economică guvernamentală creată în 1967 prin semnarea Tratatului de la Kampala de către Kenya, Tanzania, Uganda şi care a înlocuit Organizaţia Serviciilor Est-Africane, fondată în 1964.

55 Dictionar REI, Ed. Enciclopedica, Bucuresti, 1993


268

Obiectivele stabilite au fost crearea unui sistem comun de tarife vamale şi de taxe de consum, liberalizarea comerţului dintre membrii comunităţii, realizarea unei politici agrare comune, fondarea unei bănci pentru finanţarea dezvoltării, armonizarea legislaţiilor comunitare, realizarea unor servicii comune de transport etc. CAE urmăreste întărirea relaţiilor de colaborare în domeniul industriei, comerţului si în alte activităţi, în scopul asigurării dezvoltării accelerate şi echilibrate a ţărilor membre.

Acordul de Cooperare, Dezvoltare şi Comerţ Trade, Development and Cooperation Agreement (TDCA)

A fost semnat între Africa de Sud şi Uniunea Europeană la 11 Octombrie 1999. A intrat în vigoare începând cu 1 ianuarie 2000, cu aplicare parţială pentru unele capitole, dar începând cu 01.05. 2004 are funcţionalitate completă. Este primul acord de cooperare şi comerţ pe termen lung, încheiat de UE cu o ţară de pe continentul african şi are drept scop furnizarea unui cadru juridic potrivit şi oportun cu noile schimbări ce au avut loc atât în Africa de Sud, cât şi pe plan european. Susţine şi încurajează eforturile depuse în domeniul economic şi social în procesul de tranziţie, promovează cooperarea regională (SADC şi SACU), încurajează dezvoltarea şi liberalizarea comerţului cu produse, servicii şi capital, susţine integrarea Africii de Sud pe planul economiei mondiale şi promovează cooperarea între U.E si RSA şi implicit facilitează comerţul cu ţările din Africa şi Australia strâns legate de exporturile şi importurile din RSA. Acordul de cooperare, dezvoltare şi comerţ acoperă mai multe domenii dintre care amintim:

• comerţ de liber schimb; • politicile comerciale şi instrumente de apărare comercială; • proprietatea intelectuală; • dezvoltare economică; • aspecte politice (respectarea democraţiei şi a drepturilor

omului); • aspecte sociale, culturale, mediul înconjurător şi altele.

Tileagă Cosmin

269

Studenţii din cadrul Facultăţii de Ştiinţe Economice (Universitatea Lucian Blaga din Sibiu), specializarea Afaceri Internaţionale, care au contribuit la realizarea acestei cărţi sunt:

Alexa Diana

Andreescu Ionuţ

Astănoaiei Andreea Elena

Ban Viorica

Bălăucă Andreea Ramona

Blezu Diana

Bogdan Vlad

Braşovean Mihai

Calotă Roxana

Cercea Andreea

Ciucă Costinel

Cotora Roxana

Daneş Nicolae Mădălin

Dobriţoiu Ştefan Andrei

Dragomir Alexandra

Dragomir Anamaria

Droc Diana

Frăţilă Mircea Nicolae

Keszeg Timea

Manolescu Mihaela Oana

Manta Adriana Maria


270

Marin Teodora Maria

Mathe Răzvan Andrei

Mihai Iulian Cristian

Moleşit Andreea

Mosor Alexandru

Neagu Alexandra Florina

Ognean Alina Gabriela

Oprean Alina - Nicoleta

Orosz Pulver Bianca

Paca Crina Petronela

Panduru Alexandru

Prişcu Alexandru Ioan

Ritivoi Ionuţ

Rusciorean Andra

Simion Daniela

State Andreeea Larisa

Şamu Alexandra - Ioana

Şerban Claudiu

Şerban Ioana-Lenuţa

Şerbu Ioana

Ştefănescu Alexandru

Şuldac Alin

Toda Ioana

Bibliografie: Albu C., Fondul monetar internaţional (Documentar), Ed.

Politică, Bucureşti, 1973 Bibere, O., Uniunea Europeană între virtual şi real, Ed. ALL,

1999 Cajal, A., Relaţii monetare şi financiare internaţionale, Ed.

Bucura Nouă, Bucureşti, 1997 Constantin P., Organizaţii internaţionale, Ed. ASE, Bucuresti,

2007 Constantin, P, Organizaţii internaţionale, vol. 2, Ed. ASE,

Bucureşti, 2007 Cristureanu, C., Economia imaterialului: tranzacţiile

internaţionale cu servicii, Ed. All Beck, Bucureşti, 1999

Dicţionar REI, Ed. Enciclopedică, Bucuresti, 1993 Drăgan, G.; Ilie, F.; Gologan, O.; Dobrot, G.; Ferezdoun, A.K.,

Le nouvel ordre commercial mondial. Du GATT à l’ OMC, Nathan, 1995

Dumitrescu, S.; Bal, A., Economia mondială Ed. Economică, Bucureşti, 2002

Fontaine, P., Construcţia europeană de la 1945 până în zilele noastre, Ed. Institutul European, Iaşi, 1999

Frunzeti, T., Organizaţii internaţionale Gaftoniuc, S., Finanţe internaţionale, Ed. Economică,

Bucureşti, 2000 Ghibuţiu, A., Serviciile şi dezvoltarea. De la prejudecăţi la noi

orizonturi, Ed. Expert, Bucureşti, 2000 Gilpin, P., Economia globală în secolul XXI. Provocarea

capitalismului global, Ed. Polirom, Iaşi, 2004 Ioncică, M., Economia serviciilor, Ed. Uranus, Bucureşti, 1997 Jivan Al., Managementul serviciilor, Ed. de Vest, Timişoara,

1998 Maziliu D., Dreptul comerţului internaţional, Ed. Lumina Lex,

Bucuresti, 1999

National Strategies on Comunication and Advocacy, U.N., Development Programme, 1996

Negrus, M.; Toma, R., Instituţii bancare internaţionale, Ed. Alma Mater, Sibiu, 2002

OMC, Agreement on subsidies and countervailing measures OMC, Grupul de lucru privind interacţiunea dintre comerţ şi

politica în domeniul concurenţei, The fundamental WTO principles of national treatment, most – favourednation treatment and transparency (WT/WGTCP/W/114), 1999

ONU, Trade and Development Board, Commission on Investment, Technology and Related Financial Issues, Intergovernmental Group of Experts on Competition Law and Policy, Ways in which possible international agreements on competition might apply to developing countries, including through preferential or differential treatment, with a view to enabling these countries to introduce and enforce competition law and policy consistent with their level of economic development, 5 septembrie 2005 OMC, Understanding WTO, ediţia 2005

Petre, C., Organizaţii internaţionale. Vol. II: Ordinea economico - financiară a lumii. Regimurile internaţionale sectoriale. Sistemul multietajat de securitate, Ed. ASE, Bucureşti, 2007

Păun, N.; Păun, A. C., Istoria construcţiei europene, vol. I, Ed. Fundaţiei pentru Studii Europene, Cluj Napoca, 2000

Petre, C., Ordinea economico - financiară a lumii. Volumul II. Regimurile internaţionale sectoriale. Sistemul multietajat de securitate, Ed. ASE, Bucureşti, 2007

Poenaru, M., Organizaţii economice internaţionale, Ed. Era, Bucureşti, 2000

Popescu A., Dinu A., Jinga I., Organizaţii economice şi euroatlantice, Ed. Economică şi Pedagogică, Bucureşti, 2008

Dumitrescu, S., Economie mondială, Ed. Microinformatica, Cluj, 1992

Prof. Suta, M., Comerţ internaţional şi politici comerciale, Ed. Economică, Bucureşti, 1995

Profiroiu, A.; Profiroiu, M., Introducere în realităţile europene, Ed. Economică, 1999

Ruşanu, D. R.; Nicolae, F., Mecanisme de susţinere şi promovare a exportului, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2006

Scaunas S., Organizaţii internaţionale şi instituţii europene, Editura Burg, Sibiu, 2008

Soros, G., Criza capitalismului global: societatea deschisă în primejdie, Ed. Polirom, Iaşi, 1999

Soros, G., Despre globalizare, Ed. Polirom, 2002 Sută, N., A zecea Sesiune a UNCTAD, Bangkok, Thailanda, 12

- 19 februarie 2000, Ed. Independenţa Economică, Brăila, 2000

Sută, N., Comerţ internaţional şi politici comerciale contemporane, Ed. Economică, 2003

Sută, N.; Sută - Selejan, S., Comerţ internaţional şi politici comerciale contemporane, Ed. Economică, Bucureşti, 2003

Şaguna, D.D, Drept financiar şi fiscal, Ed. Allbeck, Bucureşti, 2003

Tofan, M., Drept European, Integrarea României în structurile Uniunii Monetare Europene, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2008

The World Bank and the APEC Region Trade and Investment 2006

Tileagă, C., Organizaţii economice internaţionale, Ed. Universităţii Lucian Blaga, Sibiu, 2009

Ţinca, O., Drept comunitar general, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1999

Vese, V.; Ivan, A. L., Istoria integrării europene, Ed. Presa Universitară Clujeană, 2001

WTO – The General Agreement in Trade in Services - objectives, coverage and disciplines.

* * *

web.worldbank.org/WBSITE/EXTERNAL/COUNTRIES wto.org/english/tratop_e/serv_e/gatsqa_e.htm www. actrus.ro www.apec.com www.apecef.org www.bnro.ro/ Relatia - cu - Banca - Internationala - pentru -Reconstructie - si- Dezvoltare - (BIRD)-1448. aspx www.capitalul.ro/ finante - banci / bird - ar - putea - anula -unele - imprumuturi - acordateromaniei. html www.comm.ecowas.int www.curierulnational.ro www.dce.gov.ro –îndrumător de afaceri în Africa de Sud www.ebrd.com/about/faq/index.htm#apply www.ebrd.com/about/index.htm www.ebrd.com/country/country/romania/sign.pdf www.ebrd.com/projects/eias/39417.htm www.ebrd.com/projects/eias/39561.htm www.ebrd.com/projects/eias/41163.htm www.ebrd.com/projects/psd/stages.htm www.ebrd.com/pubs/factsh/country/romaniar.pdf www.economistul.eu www.efta.int www.eumed.net www.eumed.net/ecorom/XVI.%20Organisme%20economice%20internationale/2%20grupul_bancii_mondiale.htm www.fdi.net www.financiarul.com

www.fmi.ro www.fmi.ro www.imf.com www.mae.ro www.mae.ro www.mae.ro www.mae.ro/index.php?unde=doc&id=5066 www.manager.ro www.mediafax.ro www.mfa.gov.md www.mfinante.ro www.miga.org www.ocde.org www.scritube.com www.standard.money.ro www.terraiii.ngo.ro www.unctad.org www.wikipedia.org www.wikipedia.org www.wordpress.com www.worldbank.org www.worldbank.org, BIRD, Statut de înfiinţare, art.I, secţ. VII www.worldbank.org.ro www.wto.org www.zf.ro www.zf.ro

Cosmin Tileaga Organizatii Economice Internationale

Documents

Transcript of Cosmin Tileaga Organizatii Economice Internationale