COPIII I COMUNICAREA DE CĂTRE PĂRIN I A DECIZIEI DE A DIVOR AȘ Ț Ț

Înainte de depunerea actelor de divorţ şi de demararea procedurilor legale, divorţul are

întâi de toate loc în interiorul unuia dintre soţi sau a ambilor – producându-se divorţul

emoţional. Cei doi soţi se îndepărtează treptat unul de celălalt şi în locul vechiului

angajament, îşi doresc redobândirea libertăţii – de a fi, de a acţiona, de a-şi căuta din nou

iubirea etc. Divorţul emoţional si cel pe cale legală se insinuează treptat în viaţa soţilor, fiind

determinate de un cumul de factori şi de evenimente care conduc către un punct din care

singura ieşire pe care o întrevăd unul sau ambii soţi este desfacerea legală a căsătoriei.

Atunci când, într-o căsnicie, sunt implicaţi si copiii rezultaţi, lucrurile devin mai

complexe, pentru că trebuie ţinut cont nu numai de dinamica dintre cei doi soţi implicaţi in

procesul de divorţ, ci şi de cea a copilului care este implicat fără voia lui în decizia şi procesul

de separare al părinţilor.

Literatura de specialitate abundă în cercetări, articole şi observaţii care vin să

întărească ideea că divorţul este în sine un lucru de nedorit şi care are efecte negative de lungă

durată asupra copiilor. Această convingere o întâlnim în multe familii, acolo unde unul sau

ambii soţi ajung să afirme că au rămas în căsnicie „de dragul copiilor”, pentru a „nu-i face pe

copii să sufere”, pentru ca cei mici să nu rămană „fără tată/mamă”. De asemenea, odată luată

decizia de a divorţa, înaintarea procedurilor ori demararea acţiunilor propriu – zise (cum ar fi

mutarea de acasă a unuia dintre soţi sau chiar a copilului), părinţii sunt nehotăraţi şi confuzi

dacă şi când să le spună copiilor despre divorţ. Adesea ne-comunicarea deciziei o justifică

prin aceea că: fie copilul este prea mic ca să-şi dea seama ce se întamplă, fie este destul de

mare şi vede şi el ce se întamplă, fie va fi devastatoare pentru el vestea, aşa că mai bine îl lasă

până va înţelege el singur.

Nu de putine ori însă, copiii înşişi, martori ai conflictelor uneori zilnice dintre părinţi,

îşi întreabă părinţii de ce nu se despart. Sau adolescenţii, care privindu-şi retrospectiv

copilăria marcată de tensiunea dintre părinţi, ajung la concluzia că mai bine părinţii s-ar fi

despărţit, aşa ar fi putut fi fericiţi şi liniştiţi unul departe de celălalt. Prin urmare, copiii, în

logica lor simplă şi directă, înţeleg că divorţul nu este un lucru ruşinos, un lucru pe care să-l

ascunzi, un lucru care te face mai puţin realizat ca adult. În ciuda opiniei răspandite, divorţul

nu trebuie şi nu este un lucru mai puţin demn sau care confirmă temerile adulţilor că şi-au

ratat viaţa sau o bună bucată din ea. În forma lui legală, divorţul ajunge să soluţioneze o stare

de fapt dintre doi adulţi care nu reuşesc să ajungă la o înţelegere în privinţa relaţiei dintre ei şi

care nu mai sunt fericiţi în relaţia lor.

Prin urmare, având acest lucru în minte, cum pot părinţii să comunice copilului decizia

pe care au luat-o?

O serie de cercetări arată că nu divorţul în sine produce efecte negative asupra

copilului, ci modul în care divorţul este abordat de părinţi. Prin urmare, ceea ce poate lăsa

urme în copil nu este divorţul propriu – zis, ci conflictul care poate apărea între părinţi pe

parcursul divorţului, de multe ori lupta pe care soţii o duc unul împotriva altuia si în care

copilul este implicat, adesea, ca „obiect” disputat. Binecunoscuta psihanalistă Françoise

Dolto în cartea sa – „Când părinţii se despart”, oferă o serie de sugestii folositoare despre

cum le putem vorbi copiilor despre divorţ, fie că suntem părinţi, sau profesionişti care

lucrează cu copiii – psihologi, învăţătoare, judecători, asistenţi sociali etc.

Comunicarea deciziei de a divorţa ar trebui făcută odată ce cei doi soţi s-au hotărât

ferm că asta se va întampla în continuare. Comunicarea deciziei înainte ca cei doi părinţi să

fie siguri şi fermi în decizia lor de a divorţa nu face decât să bulverseze copilul şi să-l arunce

într-o stare de insecuritate. Înainte de a se produce orice schimbare în interiorul familiei

(mutarea unuia dintre părinţi sau a copilului, schimbarea şcolii de către copil), decizia trebuie

comunicată copilului de către ambii părinţi într-o atmosferă securizantă pentru copil. În

comunicarea deciziei este nevoie înainte de toate de doi părinţi maturi, care îşi asumă ceea ce

spun şi care pot susţine astfel cadrul securizant pentru copil.

În funcţie de vârsta copilul mesajul poate fi adaptat, însă părinţii îi pot spune astfel

copilului: „Probabil că ai observat că de ceva timp eu cu mama /tatăl tău nu ne mai înţelegem

şi ne certăm destul de des. Am stat mult timp şi ne-am gandit ce soluţie să găsim. Am hotarât

că lucrurile vor merge mai bine pentru noi toţi dacă vom divorţa.” Dacă copilul nu ştie ce este

acela un divorţ, părinţii îi pot explica: „Divorţ este atunci când eu cu mama ta nu vom mai

locui împreună, ci fiecare va sta într-o casă diferită.” De asemenea, în discuţie este absolut

important să i se clarifice copilul că, deşi cei doi adulţi se despart în calitatea lor de soţi, vor

rămane întotdeauna părinţii copilului şi vor avea grijă de el. Françoise Dolto recomandă să i

se spună copilului ceva de tipul: „Să ştii că nu regretăm că ne-am căsătorit, pentru că astfel te-

am avut pe tine şi amândoi te iubim foarte mult. Deşi noi doi ne despărţim ca soţ şi soţie şi nu

vom mai fi împreună şi nu vom mai locui în aceeaşi casă, vom rămane întotdeauna părinţii tăi

şi vom fi alături de tine mereu.”

Un alt mesaj important pe care copilul trebuie să-l audă de la părinţii săi este legat de

deculpabilizarea copilului. În special la vârstele mici, copilul se simte atotputernic şi are o

gândire magică potrivit căreia el este cauza tuturor lucrurilor. De aceea, cu cât este mai mic,

cu atât copilul se poate culpabiliza în ceea ce priveşte divorţul părinţilor. Şi aici i se poate

comunica copilului:”Neînţelegerile dintre mine şi tatăl tău/mama ta nu sunt din cauza ta, ci

noi ca soţi nu ne mai înţelegem; tu eşti o reuşită, ne bucurăm că ne-am căsătorit pentru că

astfel tu ai venit pe lume.”

Unii părinţi se întreabă cât să dezvăluie copilului legat de motivele despărţirii. Este

contraindicat să i se dezvăluie copilului motivele divorţului, chiar dacă ele par „reale” în ochii

fiecăruia dintre soţi. Fiecare dintre soţi are propriul „adevăr” asupra căsniciei şi asupra

motivelor pentru care lucrurile nu mai merg. De aceea, comunicarea motivului subiectiv şi

personal al fiecărui părinte nu poate decât să îl constrângă pe copil să se situeze de o parte sau

alta a baricadei „adevărului”, deci de partea unui părinte sau a celuilalt. În schimb, la

întrebarea: „De ce divortaţi?” pe care copilul o poate adresa, părintele poate răspunde: „Ca

adulţi noi nu ne mai înţelegem” sau „iubirea dintre noi ca soţi a dispărut şi nu mai putem sta

împreună.(Iubirea pentru tine însă nu a disparut)”.

Deşi pe termen scurt vestea despre divorţ şi adevărul asupra a ceea ce părinţii

intenţionează să facă ar putea produce în copil: furie, anxietate ori negare, pe termen lung,

copilul pus în mod atent şi delicat în faţa unui adevăr exprimat simplu şi clar, se va adapta şi

îşi va putea găsi resursele ca, alături de părinţii săi, să integreze şi să depăşească această etapă.

Este important să fie asigurat copilul de către ambii părinţi că, deşi momentan situaţia nu este

prea fericită, lucrurile vor sta mai bine şi că se vor avea unii pe alţii. Copilul interiorizează

astfel mesajul că există speranţă pentru perioada de după divorţ şi că nu va trebui să treacă

singur prin această situaţie.

De altfel, o serie de cercetări desfăşurate în 2002 (conduse de E. Mavis Hetherington

de la Universitatea din Virginia) arată faptul că majoritatea copiilor se recuperează rapid după

primirea veştii. Deşi pe termen scurt, copiii experimentează emoţii negative de anxietate,

furie, şoc şi neîncredere, aceste trăiri se diminuează sau dispar pană la finele celui de-al doilea

an de la primirea veştii.

Sursa bibliografică: Françoise Dolto –Când parintii se despart, 2007 Ed. Trei