Coordonatele întrupării Domnului IsusIoan 1:9-14

Alzheimer este o boală cruntă. Încă îmi amintesc tristețea pe care o simțeam de fiecare dată după ce îl vizitam pe fostul președinte Reagan, după ce boala i-a cuprins mintea iar el nu putea nici măcar să-și amintească persoanele sau despre slujba pe care a avut-o cândva.

L-am văzut ultima oară pe peluza casei sale din Bel Air, California, la invitația soției sale Nancy. După ce am stat cu ea de vorbă în sufragerie, m-a întrebat dacă aș vrea să-l salut pe domnul Reagan și am acceptat imediat. Am pășit afară în soarele strălucitor din California. O asistentă îl ajuta pe fostul președinte să servească prânzul. Se părea că nici nu ne-a observat; nici pe Nancy nici pe mine în timp ce l-am salutat. După o conversație scurtă, un monolog de fapt, Nancy mi-a cerut să îi conduc în rugăciune, ceva ce făceam întotdeauna când îi vizitam, fie la Washington, fie în California. După aceea, când Nancy mă însoțea la mașină, am întrebat-o: „Crezi că m-a recunoscut?”. Ea a răspuns: „Nu, până nu te-ai rugat. După ce te-a auzit, cred că a știut cine se roagă pentru el.” Acest fragment este relatat de către fratele Billy Graham, în ultima lui carte, biografia vieții intitulată „Aproape de casă”.

De ce m-am oprit asupra lui în această zi specială când sărbătorim venirea în lumea noastră a Domnului Isus Cristos? Pentru că el ne prezintă un lucru foarte simplu, dar de o valoare inestimabilă. În fața bolii și apropierii inevitabile a morții cu toții suntem egali, fie președinți fie oameni simpli. Ceea ce face totuși diferența este cunoașterea și mai ales re-cunoașterea prezenței lui Dumnezeu. Scufundat în hăurile unei boli cumplite care se numește Alzheimer, fostul mare președinte al Americii Ronald Reagan, de-acum numai o umbră a celui mai puternic om al lumii cândva, a avut totuși o tresărire de amintire. Fața lui s-a luminat de lumina unei iubiri care țâșnea de undeva dinlăuntrul ființei lui. Când? Când cineva a început să se roage lângă el. Când nu mai cunoștea pe nimeni, a fost suficientă o scânteie de rugăciune, ca să aprindă în mintea lui recunoașterea lui Dumnezeu.

Ce ar fi fost viața noastră fără Dumnezeu? Ce am fi fost noi, dacă acum peste 2000 de ani în lumea noastră nu ar fi venit Fiul lui Dumnezeu? În această dimineață specială de sărbătoare, cel mai important lucru de care trebuie să ne aducem aminte este întruparea Domnului Isus. Dacă înțelegem valoarea acestui act și mai ales, implicațiile lui, atunci suntem salvați cu adevărat.

Ne vom uita în acest mesaj la trei implicații extraordinare, trei beneficii ale întrupării Domnului Isus: vorbirea, locuirea și mântuirea.

1. Fiul lui Dumnezeu S-a întrupat ca să ne vorbeascăDeschideți la Evrei 1:1-4: După ce a vorbit în vechime părinților noștri prin proroci, în multe rânduri şi

în multe chipuri, Dumnezeu, la sfârșitul acestor zile, ne-a vorbit prin Fiul pe care L-a pus moștenitor al tuturor lucrurilor şi prin care a făcut şi veacurile. El, care este oglindirea slavei Lui şi întipărirea Ființei Lui şi care ține toate lucrurile cu cuvântul puterii Lui, a făcut curățarea păcatelor şi a șezut la dreapta Măririi în locurile preaînalte, ajungând cu atât mai presus de îngeri, cu cât a moștenit un Nume mult mai minunat decât al lor.

De două ori în acest pasaj ni se spune că Dumnezeu ne-a vorbit. Sunt amintite și cele două canale de comunicare pe care Dumnezeu le-a folosit pentru a ne vorbi. Primul au fost proorocii, în vechime, cel de-al doilea a fost Însuși Fiul Său, la sfârșitul acestor zile.

Sunt două întrebări importante la care vom răspunde în continuare. Prima dintre ele este legată de destinatarii, beneficiarii acestui mesaj: Cui a vorbit Dumnezeu?

Epistola aceasta a fost adresată în primul rând evreilor dar nu numai lor. Apostolul Pavel le atrage atenția că Dumnezeu este Cel care le-a vorbit în vechime părinților lor (și atunci când citim Vechiul Testament vedem lucrul acesta), dar la sfârșitul zilelor, adică la sfârșitul perioadei vechi-testamentale, El a vorbit prin Fiul Său.

Cineva însă ar putea spune: „Noi nu suntem evrei. Dacă Dumnezeu le-a vorbit lor, noi ce treabă avem cu asta?” Deschideți la Romani cap. 9 și 10 pentru a citi câteva versete (citește 9:1-8, 21-24; 10:4, 9-13). Ce ne spun aceste versete? Că adevăratul popor al lui Dumnezeu nu este format din cei născuți fizic, ci din cei care cred și sunt născuți de sus, din Duhul Sfânt. Într-adevăr, toate aceste beneficii Dumnezeu le-a dăruit prin poporul Israel, dar mântuirea nu mai este un beneficiu doar al poporului Israel, ci al tuturor celor ce cred. Prin urmare, textul din Evrei cap. 1 ni se aplică și nouă, celor dintre neamuri iar răspunsul la prima întrebare are legătură și cu noi, nu numai cu poporul Israel.

Cealaltă întrebare la fel de importantă este legată de necesitatea vorbirii: De ce a vorbit Dumnezeu? Sunt două implicații foarte importante ale acestei afirmații.În primul rând, vorbirea lui Dumnezeu este dovada existenței și a puterii Sale. V-ați gândit vreodată că vorbirea divină este una dintre cele mai bune dovezi ale faptului că El există?

Dumnezeu vorbește pentru că El există. Dacă n-ar exista, n-ar putea vorbi.Deschideți la 1 Împărați 18:21-29. Istoria ne este cunoscută. Au fost acolo pe muntele Carmel 850 de

prooroci ai unor dumnezei morți, pe de o parte, și un singur proroc al lui Dumnezeu, pe de altă parte. Cu toții au strigat către Dumnezeul pe care-l slujeau. Doar Unul a răspuns. De ce? Pentru că Creatorul cerului și al pământului și Cel care ne-a creat și pe noi, este adevăratul Dumnezeu, Cel înaintea Cărui ne închinăm în această zi.

Să facem un pas mai departe. Nu numai că Dumnezeu vorbește pentru că există, dar El vorbește pentru că are putere. Deschideți la Geneza cap. 1. De nouă ori citim în primul capitol al Bibliei expresia Dumnezeu a zis (vs. 3, 6, 9, 11, 14, 20, 24, 26, 29). Întreaga creație a început cu vorbirea Lui. Tot ce a fost creat, a luat ființă prin puterea cuvântului Lui. Dumnezeu a zis, și lucrurile au venit în existență, pentru că fiecare cuvânt al Dumnezeului nostru este plin de putere. El nu numai că vorbește pentru că este viu, dar vorbește pentru că are putere, pentru că are toată puterea, pentru că puterea Lui este infinită.

Termenul putere are două conotații în limba greacă. Pe de o parte, vorbirea lui Dumnezeu are puterea de a duce în ființă lucruri care nu au mai fost, de a pune lucrurile în mișcare, de a ține întreaga creație în echilibru. Puterea lui Dumnezeu ține lumea aceasta.

Pe de altă parte, vorbirea lui Dumnezeu are și autoritate. Exercitarea autorității divine este un semn al puterii Lui. Textul acesta ne vorbește și despre autoritatea Domnului Isus. Apostolul Pavel spune că Fiul lui Dumnezeu ține toate lucrurile cu Cuvântul puterii Lui (v. 3). Verbul tradus prin a ține (phero), în original are sensul de a menține. Nuanța este puțin diferită. Ce înseamnă aceasta? Că există o coerență a creației, a universului creat care este ținut prin puterea Lui. El este începutul dar și sfârșitul istoriei, Alfa și Omega. Domnul Isus va duce toate în final toate lucrurile la bun sfârșit. Autoritatea Lui este vizibilă atât în menținerea universului cât și în împlinirea istoriei de sus.

Concluzia realității că Dumnezeu vorbește este următoarea: El nu numai că este viu, adevărat dar este și plin de putere și autoritate. Lucrul acesta trebuie să ne conducă la o atitudine de respect și ascultare față de ceea ce El ne comunică prin Cuvântul Lui.

Vom trece doar pe scurt la cel de-al doilea aspect al vorbirii divine.În al doilea rând, vorbirea lui Dumnezeu este dovada nevoii noastre și a iubirii Lui față de noi. Istoria căderii noastre a început în Eden, atunci când primii oameni creați pentru a se bucura de prezența

și părtășia cu Dumnezeu, au ales să asculte de îndemnul diavolului și să calce porunca primită. Tot acolo însă a început și istoria răscumpărării noastre: Vrăjmășie voi pune între tine şi femeie, între sămânța ta şi sămânța ei. Aceasta îți va zdrobi capul, şi tu îi vei zdrobi călcâiul (Geneza 3:15).

Continuarea istoriei umanității, până în zilele noastre și cât va mai fi lumea aceasta, este lupta care se dă pentru câștigarea sufletelor. Cea mai mare nevoie a fost mântuirea, eliberarea noastră din robia păcatului, trecerea de la satanocrație, domnia lui Satan în viețile noastre, la teocrație, domnia Fiului lui Dumnezeu în viețile noastre. Dacă El ar fi tăcut, aceasta ar fi fost din partea lui Dumnezeu un semn de nepăsare sau neputință în a ne rezolva cea mai arzătoare problemă și anume, salvarea noastră de la moarte veșnică. Dar Dumnezeu nu a tăcut, slavă Lui! Faptul că El ne-a vorbit prin Fiul Său la împlinirea vremii și continuă să ne vorbească prin Cuvântul Lui și prin Duhul Sfânt este una dintre cele mai evidente dovezi ale iubirii Lui față de noi.

2. Fiul lui Dumnezeu S-a întrupat ca să ne locuiască

Întoarceți la Ioan cap. 1. Aici ne este prezentată nașterea Domnului Isus nu dintr-o perspectivă istorică, ca în Matei și Luca, ci dintr-o perspectivă divină, și mai ales din perspectiva lucrării iubirii divine față de om. Isus Cristos este Cuvântul venit din cer. Citim versetul 14: Și Cuvântul S-a făcut trup și a locuit printre noi plin de har și de adevăr. Și noi am privit slava Lui, o slavă întocmai ca slava singurului născut din Tatăl.

Ce a făcut Domnul Isus de dragul nostru? Sunt două afirmații foarte importante făcute de către Ioan. În primul rând, Domnul S-a făcut trup: Și Cuvântul S-a făcut trup.Această afirmație este foarte importantă, pentru că ea ne comunică cel puțin trei învățături teologice.Prima, că nu întreaga Sfânta Treime S-a întrupat, ci doar Cuvântul, adică Fiul lui Dumnezeu.

A doua, că Isus Cristos nu S-a făcut om, ci S-a întrupat. Atenție la acest aspect. Dacă spunem doar că Fiul lui Dumnezeu a devenit om, s-ar putea să greșim. El a fost om, dar nu doar om. El S-a întrupat, adică, a luat un trup ca al nostru, păstrându-Și totodată divinitatea. Isus Cristos a fost 100% om și 100% Dumnezeu.

A treia, Fiul lui Dumnezeu a avut un trup real ca al nostru, nu doar o înfățișare umană. El realmente S-a făcut trup și a trăit printre noi. Acest adevăr este, de asemenea, foarte important, pentru că Fiul lui Dumnezeu nu a avut un fel de trup ca al nostru, înfățișarea unui trup, ci S-a făcut un trup exact ca al nostru. Dacă nu credem în întregime aceste adevăruri, atunci vom păși pe drumul unor erezii care au apărut încă din primii ani ai creștinismului și continuă până în zilele noastre.

Ca să înțelegem și mai bine expresia „S-a făcut trup”, trebuie să avem în minte următoarea distincție: întruparea nu este teofanie. Ce sunt teofaniile? După cum ne spune și termenul, ele sunt arătări ale lui Dumnezeu sau ale unor persoane angelice de-a lungul istoriei. În Vechiul Testament avem menționate mai multe astfel de teofanii, în care oamenilor din vechime li s-au arătat persoane care aveau o înfățișare umană, dar nu erau oameni în sensul deplin al cuvântului.

În cazul venirii în lumea noastră a Domnului Isus însă, nu vorbim despre o teofanie ci despre întrupare, așa cum ne spune și evanghelistul Ioan. Lucrul acesta îl găsim subliniat în două versete pe care aș vrea să le reținem. Primul dintre ele este în Evrei 2:14 (Astfel, dar, deoarece copiii sunt părtași sângelui şi cărnii, tot așa şi El însuși a fost deopotrivă părtaș la ele, pentru ca, prin moarte, să nimicească pe cel ce are puterea morții, adică pe diavolul). Ce ne spune apostolul Pavel aici? Că Domnul Isus S-a făcut părtaș sângelui și cărnii, o metaforă care descrie trupul Său. El a luat o natură identică cu a noastră și reală. Dacă întoarcem în 2 Ioan v. 7 citim: Căci în lume s-au răspândit mulți amăgitori, care nu mărturisesc că Isus Cristos vine în trup. Iată amăgitorul, iată Antihristul! Este un semnal de alarmă pe care apostolul Ioan îl trage cu privire la negarea întrupării Domnului Isus. Cei care neagă acest adevăr sunt numiți anticriști.

Acum se ridică o întrebare: De ce am insistat atât de mult asupra realității întrupării Domnului Isus, asupra expresiei S-a făcut trup? Vă rog să fiți atenți la următoarea observație. Am insistat asupra acestui adevăr pentru că doctrina răscumpărării noastre este clădită pe el, depinde de el. Dacă Cristos n-ar fi venit în trup, înseamnă că Cel care a S-a născut, a trăit și mai ales, a murit pe cruce pentru păcatele noastre, n-a avut un trup ca al nostru, ca atare, nici suferințele Lui nu au fost reale. În cazul acesta, întreaga răscumpărare este pusă sub semnul întrebării. Înțelegeți de ce trebuie să credem fără nici un dubiu că Cel care S-a născut din fecioara Maria a fost Fiul lui Dumnezeu întrupat, care a fost 100% om și 100% Dumnezeu?! Cele două rămân în picioare împreună sau se prăbușesc împreună. Slavă Domnului pentru că Cuvântul lui Dumnezeu este foarte clar în această privință.

În al doilea rând, Domnul Isus a venit să locuiască printre noi: a locuit printre noi.Literal, termenul se traduce prin „a-și stabili reședința”. Parafrazat, cuvintele apostolului Ioan ar suna

astfel: „Domnul Isus a locuit printre noi un timp, adică S-a mutat din cer aici jos pe pământ lângă noi, devenind vecinul nostru pentru o vreme.”

Expresia nu este doar foarte sugestivă ci și foarte importantă datorită implicațiilor ei teologice. Ea are un corespondent atât în Vechiul Testament cât și în Noul Testament. Ne vom uita la sensul expresiei atât în ebraică cât și greacă. Vom porni de la termenul din limba ebraică shekinah, care înseamnă a locui în. Rabinii evrei îl folosesc pentru a descrie slava sau gloria lui Dumnezeu. Corespondentul lui grecesc este skeinei care se traduce prin a-ți întinde cortul sau a-ți stabili reședința.

V-ați întrebat vreodată cum arată slava lui Dumnezeu? Unul din eroii Bibliei, Moise, a avut și el dorința de a o vedea, exprimată în Exodul cap. 33. Într-un moment de intimă și profundă apropiere de Dumnezeu, când obține de la Domnul o mare promisiune (Domnul i-a zis lui Moise: „Voi face ce-mi ceri acum, căci ai căpătat trecere înaintea Mea și te cunosc pe nume!”; v. 17) el îndrăznește să-I ceară un lucru pe care niciun alt muritor nu l-a mai făcut: Moise i-a zis: „Arată-mi slava Ta” (v. 18). Știm că Dumnezeu nu S-a supărat pe el, nici n-a considerat cererea lui Moise ca fiind una ireverențioasă: Domnul i-a răspuns: „Voi face să treacă pe dinaintea ta toată frumusețea Mea și voi chema Numele Domnului înaintea ta; căci Eu Mă îndur de cine vreau să Mă îndur și am milă de cine vreau să am milă!... Fața nu vei putea să Mi-o vezi, căci nu poate omul să Mă vadă și să trăiască!” (vs. 19, 20). La ce se referă „toată frumusețea Mea”. Expresia face referire la gloria lui Dumnezeu.

În Vechiul Testament, cele mai reprezentative forme ale slavei lui Dumnezeu au luat forma luminii, a focului, a norului sau o combinație a lor. Evreii au folosit termenul shekinah (tradus ad litteram prezență) pentru

a desemna norul strălucitor care stătea deasupra Cortului Întâlnirii sub formă de stâlp de nor în timpul zilei și stâlp de foc în timpul nopții (Exodul 13:20-22). Și acum atenție. În Noul Testament, slava lui Dumnezeu apare sub o nouă formă și anume, întruparea Domnului Isus: Și Cuvântul S-a făcut trup și a locuit printre noi plin de har și de adevăr.

Am să vă rog să rețineți următoarea afirmație foarte importantă. Manifestarea slavei lui Dumnezeu este miezul, cheia înțelegerii relației dintre Dumnezeu și om. Haideți să urmărim această descoperire a slavei lui Dumnezeu de-a lungul istoriei omenirii. Prima dată ea este vizibilă în relația dintre Dumnezeu și primii oameni, înaintea de căderea în păcat și alungarea lor din Eden (vezi Geneza 3:8). Apoi, Dumnezeu este Cel care inițiază o nouă cale de comunicare a slavei Sale în relația cu omul și vedem lucrul acesta mai întâi în Cortul Întâlnirii (Exodul 33:7-10; Numeri 10:33-36), apoi în Templul de la Ierusalim (1 Împărați 8:27). Toate aceste texte vorbesc despre binecuvântarea incredibilă a prezenței lui Dumnezeu.

Acum, rețineți o altă observație foarte importantă. Scopul Cortului și apoi al Templului a fost locuirea slavei lui Dumnezeu (shekinah) printre oameni (vezi rugăciunea lui Ezechia din 2 Împărați 19:14, 15). La împlinirea vremii însă, Dumnezeu L-a trimis în lumea noastră pe Fiul Său, pentru ca prin locuirea Lui printre noi pentru o vreme, să ajungem să fim locuiți de slava lui Dumnezeu. Nașterea sau întruparea Domnului Isus este realitatea extraordinară a locuirii slavei lui Dumnezeu în noi (vezi Ioan 14:22, 23). Cristos Domnul S-a întrupat ca să ne locuiască slava lui Dumnezeu. Noi nu mai admirăm de departe slava divină cu fețele acoperite, ci în noul Legământ devenim Templul prezenței slavei divine revelate în Isus Cristos (1 Corinteni 3:16). Prin venirea în lumea noastră, Fiul lui Dumnezeu Și-a întins cortul printre noi, dar mai ales, în noi. Traducerea ortodoxă este foarte frumoasă: Și Cuvântul S-a făcut trup și S-a sălășluit printre noi.

Care ar trebui să fie răspunsul nostru? Înainte de orice, ar trebui să-I mulțumim Celui care a avenit în lumea noastră pentru a locui printre noi și

să ne deschidem inima pentru a fi locuiți de Domnul. Ce înseamnă asta? Înseamnă să-L primim pe El ca Mântuitor și Domn. Aici am să fac aici o corectură. Auzim în rugăciunile din această perioadă de multe ori expresia: „Doamne, cu ocazia nașterii Tale, te rog să Te naști în multe inimi.” Nu este corect teologic. Domnul Isus nu Se naște în inimi, El domnește în inimi. El S-a născut o singură dată fizic acum 2000 de ani în Betleem. De-atunci El a intrat și continuă să intre, nu ca Prunc, ci ca Domn, în inimile care-L primesc.

Apoi, cred că ar trebui să ne dorim să locuim în prezența Domnului. Asta înseamnă o viață trăită pentru slava lui Dumnezeu. El nu a venit ca musafir, ci ca Domn. Vă aduceți aminte cum se încheie Psalmul 23? Și voi locui în Casa Domnului până la sfârșitul zilelor mele. Cred că David a înțeles cât de important este să-ți dorești să stai în prezența lui Dumnezeu, să locuiești în prezența slavei Lui. Aceasta ar trebui să fie și dorința noastră. Aceasta înseamnă să înțelegi cu adevărat întruparea Domnului Isus, Cel care a venit din cer să ne locuiască.

3. Fiul lui Dumnezeu S-a întrupat ca să ne mântuiascăFoarte pe scurt voi sublinia că Fiul lui Dumnezeu S-a întrupat ca să ne mântuiască.În mesajul adus de îngeri pe câmpia Betleemului adresat nu numai păstorilor ci și lumii întregi, adevărul

central a fost: Astăzi în cetatea lui David vi s-a născut un Mântuitor, care este Cristos, Domnul (Luca 2:11). Mântuirea este 100% lucrarea lui Dumnezeu. Niciodată noi nu ne-am fi putut mântui singuri și nici nu

puteam face nimic pentru mântuirea noastră. Ca să fie mântuită omenirea avea nevoie de un Mântuitor și El ne-a fost trimit în Persoana Domnului Isus Cristos. Cei care-L resping, de fapt resping mântuirea, salvarea de la păcat și de la condamnare veșnică.

În încheierea cuvântului de apărare adresat Sinedriului, apostolul Petru spune cu referire la Domnul Isus: El este „Piatra lepădată de voi, zidarii, care a ajuns să fie pusă în capul unghiului.” În nimeni altul nu este mântuire: căci nu este sub cer niciun alt Nume dat oamenilor în care trebuie să fim mântuiți (Fapte 4:11, 12). Fiul lui Dumnezeu S-a întrupat ca să ne aducă mântuirea în dar. Mântuirea este doar prin El, nu printr-o biserică, nu printr-un preot sau pastor, nu printr-un sfânt, nici măcar prin Maria, mama Lui, doar prin Isus Cristos.

Martin Luther a spus odată: Viața creștină poate fi rezumată la câteva pronume posesive. Este una să spui „Isus Cristos este un Mântuitor”, este cu totul alta să spui „Isus Cristos este Mântuitorul meu și Domnul meu.” Satan poate face prima afirmație, însă doar un creștin mântuit poate face cea de-a doua declarație.

În această zi de sărbătoare suntem chemați cu toții să înțelegem bine cele trei coordonate ale întrupării Fiului lui Dumnezeu. El a venit să ne vorbească, să ne locuiască și să ne mântuiască. Dacă le înțelegi cu

adevărat și mai ales, dacă vei fi gata să-ți deschizi viața pentru a-L primi, vei putea să spui și tu la fel ca Toma odinioară: Domnul meu și Dumnezeul meu. Amin!