Refractometria

Refractometria este o metodă optică nespectrală care se bazează pe determinarea indicelui de refracție n a unei raze de lumină care trece dintr-un mediu cu densitatea d1 într-un alt mediu cu densitatea d2,diferită de d1.În conformitate cu legile refracției, raza de incidență,raza refractantă și normala se găsesc în același plan(sunt coplanare).Pentru evaluarea refracției se utilizează și se calculează indicele de refracție ”n” care se exprimă prin raportul dintre sinusurile unghiurilor de incidență și refracție: n=sin1/sin2=c0/c1, în care c0-viteza luminii în vid,c1- viteaza luminii într-un anumit mediu.Aceste considerații sunt valabile numai pentreu cazurile în care raza incidentă cade oblic pe interfața dintre cele 2 medii.Dacă raza de incidență cade perpendicular pe interfața de separare dintre cele 2 medii, unghiurile de incidență și de refracție sunt egale cu 0.Pentru determinarea practică a indicelui de refracție se folosește refractometrul.Înainte de utilizare acesta este etalonat cu soluții etalon cu indice de refracție cunoscut,cum este toluenul,tetraclorura de carbon,monobromnaftalina.Etalonarea trebuie să fie făcută pt fiecare produs înscris în farmacopei cu etalonul dat în monografie.Etalonarea se face cu o precizie de aproape a 4-a zecimală,de aceea se consideră esențială.Măsurătoarea se face numai după curățirea atentă a prismei cu o țesătură curată și uscată cum are fi șifonul,care poate fi umectată înt-un colț cu o picătură de lichid potrivit..Polarimetria

Polarimetria

este o metodă de analiză cantitativă a substanțelor bazată pe măsurarea unghiuluicu care o subst optic activă rotește planul de polarizare a luminii.Aceste substanțe pot fi fie molecule:glucoza,fructoza,alte monozaharide,fie cristale cu această proprietate.Pentru identificare și determinarea purității se utilizează valoarea puterii rotatorii specifice. Polarimetrul este format din următoarele elemente:sursa lumină,polarizor,analizor,cuva pt soluția de studiat.Se pune soluția în cuva polarimetrului și se închide în etanș(ermetic).Valorile obținute se vor trece într-un tabel,iar determinarea concentrației necunoscute se va face prin interpolare grafică pe hîrtie milimetrică.

Fotocolorimetria

F. se deosebește de spectrofotometrie prin faptul că substanța analizată este trecută sub acțiunea diferitor regenți într-o formă colorată(obținerea unui produs colorat în urma reacției chimice).Determinarea absorbanței se realizează la fotocolorimetre.Conținutul cantitativ de substanță poate fi determinat în baza unei curbe de calibrare,construite pentru o soluție standard de substanță,sau după

formulă,ținînd cont de relația:Cx/Ax=Cst/Ast , dintre care Cx=Ax*Cst/Ast.Absorbția luminii de către soluțiile compușilor colorați depinde de natura compușilor ce absorb lumina,condițiile de obținere a lor și de componența mediului.Compusul colorat poate fi considerat comod pt utilizarea în analiza spectrofot., dacă posedă o componență stabilă,care corespunde unei anumite formule chimice.Sensibilitatea și corectitudinea determinărilor fotometrice depind în mare măsură de intervalul ales al lungimii de undă al luminii absorbite.

Spectrofotometria în IR.

Absorbanța în regiunea infraroșu posedă moleculele,momentele dipole ale cărora se schimbă la iritarea mișcărilor vibraționale ale nucleelor.Spectrele IR pot fi primite în diferite stări de agregare ale subst și servesc pt identificarea,analiza cantitativăși de asemenea pt determinarea structurii moleculelor.Determinările se efectuează la spectrofotometre IR monocromatice și bicromatice,dotate cu sisteme de dispersie în formă de prisme și rețele de difracție.Fiecare spectru ir se caracterizează printr-o serie de benzi de absorbție,maximele cărora se determină cu nr de undă sau lungimea undei, și intensitatea maximelor de absorbție.Identificarea substanței medicamentoase poate fi efectuată prin compararea spectrului ir a substanței de analizat cu spectrul analog al exemplarului standard sau cu spectrul lui standard.De obicei se folosesc spectrele ir scoase de pe comprimate de KBr sau din paste în ulei de vazelină.

Rezonanța megnetică nucleară.

Metoda rmn este o metodă de analiză,bazată pe proprietățile magnetice ale nucleelor atomilor.Modul de manifestare a acestei însușiri este influențat de ambianța chimică, în care se află atomii respectivi, putînd oferi informații cu privire la structura compusului în care sînt înglobați atomii,ale căror nuclee sunt implicateîn fenomenele de magnetizare.RMN oferă informații de o valoare inestimabilă analitică cu privire la atomii acestor elemente,punînd la dispoziție date complexe și directe cu privire la alcătuirea scheletului de atomi de carbon,hidrogen,fosfor,azot,oxigen și influența reciprocă a lor.Spectrul RMN reprezintă o totalitate de semnale înregistrate pe spectrogramă.

Potențiometria

-este o metodă bazată pe măsurarea potențialului apărut între soluția analizată și electrodul scufundat în ea.În analiza farmaceutică se utilizează pe larg titrarea potențiometrică.Aceata se bazează pe determinarea volumului echivalent de soluție titrantă prin măsurarea forței electromotoare apărute în urma diferențeide potențial între electrodul indicator și cel de comparare, scufundați în soluția

analizată.Metoda P. Este folosită la determinarea ph-ului soluțiilor și la determinarea concentrațiilor unor ioni.Metoda P. Poate fi folosită în procese de titrare cu diferite mecanisme: oxido-reducere,neutralizare,sedimentare.Măsurarea forței electromotoare se execută la potențiometre.Titrantul este adăugat uniform în cantități egale.În p. de echivalență are loc o variație bruscă de potențial.Rezultatul titrării se prezintă grafic prind indicarea punctului de echivalență pe curba de titrare,sau prin calcule.

Polarografia

-este bazată pe măsurarea puterii curentului electric apărut la electrooxidarea sau electroreducerea substanțelor analizate.Dizolvantul este apa, solvenții organici sau micști.Electroliza se petrece în celula polarografică, ce constă din electrolizer, punte salină și doi microelectrozi: electrod picătură de mercur și un electrod indicator.Pt identificare se utilizează valoarea potențialului semiundei,iar pt dozare- înălțimea undei(măsurarea intensității curentului de difizie limită).Analiza cantitativă se face în baza curbelor de calibrare cu utilizarea soluțiilor standard de referință.

Termogravimetria

-se poate defini ca studiul schimbării masei materialelor în funcție de temperatură, de timp și într-o atmosferă dată. Tg este o tehnică prin care se măsoară masa probei o dată cu creșterea temperaturii.Metoda este utilă în determinarea purității probei precum și a concentrațiilor de apă,de carbonați sau de substanțe organice din materiale, dar în general pt studierea oricărei reacții de descompunere termică.Modificările masice înregistrate duc la niște reprezentări grafice numite termograme sau curbe termogravimetrice.Proba se încălzește în cuptor a cărui temperatură se măsoară,viteza de încălzire fiind controlată în așa fel ca temperatura să crească continuu și,pe cît posibil,liniar.Simultan proba se cîntărește.

Analiza termodiferențială

-se bazează pe măsurarea diferenței de temperatură dintre probă și o substanță de referință, o dată cu încălzirea întregului sistem.Metoda este sensibilă la procesele endo- și exotermice cum ar fi: tranziții de fază,deshidratări,descompuneri, reacții redox și reacții în fază solidă.Curbele dta obținute în urma metodei înregistrează diferența de temper ce apare între probă și o substanță de referință,aflate ambele în același cuptor într-un proces de încălzire.La o anumită temper numai proba suferă transformare ce decurge cu absorbție sau cedare de căldură.Aparatele ce înregistrează simultan curbele pe aceeași probă se numesc derivatografe.

Analiza calorimetrică diferențială

-măsoară inependent debitele de flux termic spre o probă și spre un etalon, care se află ambele la aceeași temperatură.Se determină apoi diferența dintre cele două fluxuri termice și se reprezintă grafic diferența dintre fluxurile termice, în funcție de temperatură.Se utilizează două incinte calorimetrice,una conținînd proba și alta materialul de referință,separate una de alta,dar menținute de două dispozitive de încălzire separate,la aceeași temperatură.Încălzirea realizată electric se înregistrează.

Fotometria flăcării

-această metodă este o variantă simplificată a spectroscopiei de emisie în care sursa de excitare este o flacără.În comparație cu arcul electric, scînteia electrică, laserul sau plasma,sursa în discuție,avînd temperatura mai coborîtă,are un singur avantaj: în flacără,existînd un nr mic de atomi în stare excitată,spectrul are un nr mai mic de linii.Din punct de vedere practic metoda este imp prin aceea că permite obținerea semnalelor analitice pt elemente ca Na,K,Ca,Li-elemente dificil de analizat prin alte tehnici-utilizînd o aparatură simplă și ieftină.Proba,după dizolvare, este adusă în flacără prin pulverizare,utilizîndu-se un pulverizator,iar picăturile fine evaporîndu-se brusc,provoacă apariția ionilor,respectiv a atomilor,care suferă excitări și dezexcitări repetate.Simultan cu acestea au loc fenomene de ionizare,asocieri de ioni, autoabsorbția și difuzia.Aparatura constă din urm părți principale:un pulverizator pneumatic,arzător,gazul combustibil.Determinările cantitative se efectuează prin metoda curbei de etalonare sau cea a adousului standard.

Cromatografia prin schimb de ioni

- metoda se bazează pe utilizarea coloanelor cu schimbători de ioni respectiv a materialelor rezistente la agresivitatea acizilor,bazelor sau ale sărurilor- substanțe ale căror soluții apoase servesc drept eluenți.Granulele de rășină se solvatează cu apă tinzînd spre un volum limită maxim.Pompînd un eluent prin coloană ionii din acid vor deplasa ionii fixați,prin echilibre ionice similare spre o porțiune inferioară,iar aceștia se vor putea fixa din nou, puțin mai jos, pe alte centre de schimb din coloană.Procesul se repetă ionii migrînd de sus în jos prin coloană.Fazele mobile reprezintă soluții apoase diluate de acizi sau baze și doar cînd este necesar se mai adaugă o concentrație coborîtă de metanol pt a se facilita dizolvarea moleculelor puțin ionizate în apă.Pt separarea cationilor se utilizează ca faze staționare cationiți și drept eluenți soluții de acizi,iar pt separarea bazelor se folosesc anioniți și ca eluenți soluții de baze.

Analiza de fluorescență.

-metodă fizico-chimică bazată pe emisia energiei absorbite.Prin absorbție de energie o moleculă poate fi treansferată din stare electronică de bază în alta.Prin analiza de fluorescență pot fi determinate subst med:steroizi,vitamine,alcaloizi,antibiotice,sulfanilamide,derivații piramidinei.Metoda fluorescenței poate continua și oferi o proprietate avantajoasă a moleculelor subst med fiind supuse separării prin cromat pe str subț sau prin cromat pe hîrtie.Localizarea zonelor pe cromatogramă este ușor de efectuat prin expunerea cromatogramei la radiații luminoase și apoi se va observa fluorescența compușilor concentrațiîn diverse zone ale cromatogramei,sunt marcate prin valoarea Rr.

Cromatografia pe strat subțire

CSS,constă într-o separare cromatografică pe o fază staționară sub forma unui strat de aproximativ 0,25 mm,așezat pe o placă,dintr-un materialinert,de obicei de sticlă.CSS poate fi de repartiție,de absorbție sau de schimb ionic.Tehnica uzuală constă în aplicarea unei cantități foarte mici de soluție conținînd amestecul de substanțe care urmează a fi separate,la mică distanțăde unul din capetele plăcii,după care se introduce placa într-un vas cu posibilități de închidere etanșe în care atmosfera a fost saturată în prealabil cu vaporii solventului.Se inversează apoi capătul unde s-au aplicat probele în lichidul aflat pe fundul vasului,astfel încît punctele de aplicare al probelor să fie la aproximativ 1 cm deasupra nivelului lichidului.Faza mobilă se deplasează prin acensiune capilară.Pe măsură ce progresează frontul fazei mobile subst din amestec se separă în zone distincte situate de-a lungul stratului adsorbant.Cînd frontul fazei mobile s-a apropiat de extremitatea plăcii cromatografice,aceasta se scoate, se usucă și apoi prin diferite procedee se identifică substanțele separate.

cromatografia pe hîrtie

-separă probe de lichide uscate cu un solvent lichid(faza mobilă) și o bandă de hîrtie(faza fixă).Lichidul se deplasează printre spațiile unui material poros datorită forțelor de adeziune, coeziune și tensiunii superficiale.Lichidul poate ascensiona pe foaia de filtru deoarece atracția față de sine este mai mare decît forța gravitațională.Solviții se dizolvă în solvenți cu proprietăți similare.Acest lucru permite solviților să fie separați prin diferite combinații cu solvenți.Separarea componentelor depinde atît de solubilitatea lor în faza mobilă cît și de afinitatea specifică față de faza mobilă și cea fixă.

Cromatografia de lichide la înaltă presiune

-se bazează pe dezvoltarea cîtorva domenii din cadrul cromatografiei de lichide:aparatura,coloane speciale și materiale de umplere,teoria procesului cromatografic.Echipamentele utilizate pot realiza presiuni ridicate,volume moarte reduse și detectoare ft sensibile.Coloanele HPLC,adesea cunt cumpărate gata umplute ceea ce permite economisirea timpului totodata necesitînd o mare pricepere a operatorului.Injectarea probelor se realizează cu ajutorul unor dispozitive speciale-valve de injecție,bucle de injecție.Curgerea solventului rpin coloană se realizează cu ajutorul unor pompe de mare presiune.Detectarea și cuantificarea substanțelor separate se realizează în mod continuu cu ajutorul detectoarelor de diferite tipuri și a integratoarelor-înregistratoare.Intervenția manuală a operatorului este minimă.

Termomicroscopia

-permite observarea schimbărilor de fază ale unei substanțe care au loc sub acțiunea unei încălziri programate atunci cînd aceasta este așezată între lama și lamela unui microscop.Schimbările de fază ce pot avea loc sunt: modificări cristaline,topirea parțială a unei forme cristaline,sublimarea,polimorfismul,aspectul cristalelor.Impuritățile scad punctul de topire și măresc domeniul de topire.

Metoda titrimetrică acido-bazică în mediul anhidru

-cuprinde metode de dozare care utilizează ca mediu de reacție alți solvenți înafară de apă.Prezintă posibilitatea de a doza substanțe insolubile sau greu solubile în apă,substanțe cu caracter slab bazic sau slab acid,amestecuri de acizi,baze,săruri.Exemplu –dozarea Barbitalului:0,3 g de subst se dizolvă în 30 ml dimetilformamidă neutralizată cu albastru de timol în dimetilformamidă și se titrează cu metoxid de sodiu 0.1 mol/l pînă la colorație albastră.

Validarea metodelor analitice

-procesul prin care laboratorul verifică dacă metoda este adecvată scopului în care va fi utilizată.Validarea metodei analitice este o cerință esențială în practica analizei chimice.Ea se efectuează atunci cînd laboratorul introduce în lucru o metodă pe care nu a mai utilizat-o în trecut,cînd trebuie implementate îmbunătățiri ale metodei,cînd met este extinsă pt a fi utilizată și pentru alt scop decît cel pînă în prezent,pt a demonstra echivalența metodei cînd sunt utilizate instrumente diferite,pt a demonstra echivalența a două metode utilizate în laborator.Dacă o metodă analitică este dezvoltată cu un domeniu larg de utilizare, atunci se realizează studii în care sunt implicate mai multe laboratoare.Validarea într-

unsingur laborator impune să aleagă,în funcție de cerințele clientului:selectivitate,exactitate,precizie,domeniu de lucru,limita de cuantificare,robustețe ș.a.

.Erori și clasificarea erorilor.

Fiecare metodă de analiză constituie un ansamblu de operații,pt efectuarea cărora se folosește o anumită tehnică de lucru,o anumită aparatură și anumiți reactivi analitici.Asupra acestor factori intervin o serie de erori care influențează exactitatea și precizia rezultatelor.Erorile pot fi sistematice sau întîmplătoare.Erorile sistematice depind de metoda sau tehnica de analiză utilizată,de gradul de performanță al aparatelor și de modul de manipulare al acestora, de gradul de puritate al reactivilor și de modul de conservare al lor,de calitatea vaselor și ustensilelor de laborator.Aceste erori pot fi permanente sau repetabile,dar o dată sesizabile se pot diminua sau evita.Erorile întîmplătoare intervin datorită condițiilor în care se exercită deteminările: fluctuații de temperat.,presiune,umiditate,imperfecțiunea organelor senzoriale,impurificări accidentale,neatenția în timpul lucrului.

Controlul sterilității

Prin sterilitate se înțelege absența microorg vii sub fmă vegetativă sau sporulată,capabile să se dezvolte în cond adecvate.Contr ster se efectuează pe fiecare serie de produs.Pt controlul sterilității se folosesc medii de cultură sterile,transparente,cu valoarea nutritivă efectuată pe germeni test,păstrate la temperatura normală și ferite de lumină.Timpul de conservare a mediilor este de cel mult 21 de zile de la preparare.Însămînțarea probelor se efectuează în condiții aseptice.Probele analizate se consideră sterile dacă în nici unul din tuburile care conțin medii de cultură însămînțate nu se constată prin examen microscopic sau macroscopic o creștere de microorganisme.În cazul în care apar modificări în transparența inițială a mediului se execută obligatoriu examenul microscopic al frotiurilorcolorate prin metoda Gram.

Controlul pirogenității.

Metoda constă în urmărirea temperaturii animalelor de experiență după administrarea unui medicament injectabil, pt a decela eventuala prezență a impurităților cu efect hipertermizant.Se întrebuințează iepuri de casă sănătoși,cu greutatea 1,8-2,8 kg.Animalele vor fi ținute în cuști individuale,într-o încăpere cu t aprox 22 C.O substanță antigenică nu poate fi injectată la același animal decît o singură dată.Un animal nu poate fi utilizat la mai mult de 8 probe.Proba pirogenității se execută pe 3 iepuri.Animalele se cîntăresc înainte de executarea

probei.Animalele se introduc în cutia de contenție cu cel puțin o oră înainte de control.Se constată temperatura inițială.Injectarea se face în vena marginală a urechii.Produsul este corespunzător dacă suma celor 3 modificări individuale maxime de t nu depășește 1,15 C.