Control Social Si Devianta Forma Finala 2

5/13/2018 Control Social Si Devianta Forma Finala 2 - slidepdf.com

http://slidepdf.com/reader/full/control-social-si-devianta-forma-finala-2 1/13

Ţ ranӑ Amalia,Anul I,Drept -Zi

DEVIANŢA ŞI CONTROLUL SOCIAL

Introducere:

De ce am ales aceste dou teme,devianţa şi controlul social?Pentru că reprezintăӑ fenomene sociale de mare complexitate, cauzatoare de prejudicii în plan valoric, psiho-social,individual şi pentru c in urma studieri acestor fenomene am realizat urm rile pe care le au laӑ ӑ nivelul societ ţii.ӑ

Consider c e important s cunoaştem teoriile ap rute de-a lungul timpului despreӑ ӑ ӑ deviant pentru a inţelege mai bine cum a influenţat acest fenomen evoluţia oamenilor şi aӑ

valorilor lor,atât in sens pozitiv,cât şi in sens negativ,fiind o tr s tur necesar tuturor ӑ ӑ ӑ ӑ

societ ţilor indeplinind câteva funcţii importante.ӑ

Nu in ultimul rând,devianţa poate servi societatea,ducând la schimbarea social .Aceastaӑ prezint alternative la normele şi valorile existenţiale.ӑ

De exemplu cei consideraţi devianţi la un moment dat pot deveni eroii viitorului.Oamenii careau luptat s dea dreptul femeilor de a vota au fost consideraţi devianţi la vremea aceea,dar ӑ ast zi noi consider m normal dreptul de a vota al femeilor şi ii aplaud m pe cei care s-auӑ ӑ ӑ luptat s -l obţin .ӑ ӑ

Cuprins

Ce este controlul social, forme şi stiluri de manifestare

În fiecare societate, există “o schemă a vieţii colective” : fiecare individ ştie cum să secomporte în anumite situaţii, ştie ce aşteaptă ceilalţi de la el şi la ce reacţii se poate aştepta elde la ceilalţi în urma acţiunilor sale. Atunci când apar comportamente neaşteptate, atipice,care nu se încadrează în modelele recunoscute şi acceptate social, ele vor fi sancţionate.Sancţiunile reprezintă unul din elementele controlului social. În sensul său cel mai general,controlul social reprezintă ansamblul mijloacelor şi mecanismelor socio-culturale carereglementează, orientează, modifică sau influenţează comportamentele indivizilor în societăţi,în vederea conformării lor la sistemul valoric-normativ şi menţinerii echilibrului societăţii ca

sistem.Am putea spune că, iniţial, teoriile despre controlul social au fost dezvoltate carăspunsuri la interogaţiile filosofilor secolului XVII privind posibilitatea convieţuiriioamenilor, a desfăşurării vieţii sociale în condiţiile în care oamenii au atitudini egoiste uniifaţă de alţii, sunt, aşa cum susţinea Hobbes : “Homo, homini, lupus”. Mai târziu, E. Durkheima efectuat o analiză a moralităţii ca acţiune “ a societăţii în interiorul nostru”, ca fapt socialrezultat din interiorizarea normelor. K. Marx indică constrângerea exercitată de instituţii (maiales de stat), ca factori de control social.

G.H. Mead abordează tema controlului social, explicând procesul interiorizării normelor prin dezvoltarea Eului subiectiv, prin conştientizarea aşteptărilor pe care alţii le au faţă de tine.

S. Freud construieşte supraeul ca autoritate socială interiorizată, care funcţionează ca şi

conştiinţă. Iată, deci, că teoriile despre controlul social au apărut înainte ca noţiunea decontrol social să fie inventată şi utilizată în sociologie.



Conceptul de control social a fost introdus în sociologie la începutul secolului XX decătre Şcoala americană a “jurisprudenţei sociologice” (E. A. Ross, R. Pound, L. Brandeis,O.W. Holmes) pentru a desemna pârghiile principale prin care societatea îşi asigură – prindiferite mijloace – funcţionalitatea şi stabilitatea. În concepţia lui E.A. Ross ordinea socialănu este niciodată spontană sau instinctivă, fiind asigurată atât ca efect al presiunilor

psihologice directe, al sugestiilor şi acţiunilor de stimulare de către diverse forţe sociale, cât şica acţiune dirijată a instituţiilor cu rol de reglare a comportamentelor. În opina lui Ross, legeareprezintă cel mai specializat şi cel mai perfect mecanism de control în societate, estefundamentul ordinii sociale.

Reprezentanţii şcolii “jurisprudenţei sociologice” au inclus în controlul social nu numaimijloacele şi regulile indisolubil legate de sancţionarea comportamentelor indezirabile, ci şi

pe cele care stimulează, promovează conduitele dezirabile social, respectiv : obiceiurile,moravurile, uzanţele, educaţia, arta, etica etc. Acest fapt l-a determinat pe J. Carbonnier săconsidere că acest concept este “o formă mai îndulcită a constrângerii sociale”.

În acelaşi context, Szczepanski 3sublinia faptul că fiecare grup, colectivitate, societatedezvoltă o serie de măsuri, sugestii, modalităţi de convingere, sisteme de persuasiune şi

presiune, interdicţii, constrângeri, sancţiuni (ajungând până la constrângerea fizică), sisteme şimodalităţi de manifestare a recunoştinţei, acordare de premii, distincţii prin care conduccomportamentul indivizilor şi grupului spre modele acceptate de valori şi de acţionare sprerealizarea conformismului membrilor. Acest sistem îl vom numi sistemul controlului social.Sociologul polonez, mai sus amintit, a sesizat că nu toate comportamentele şi acţiunileindivizilor sunt supuse în aceeaşi măsură controlului social.

Fiecare om deţine o anumită sferă particulară, are dreptul la o anumită zonă “privată”,care limitează controlul social, care poate fi mai mare sau mai mică, în funcţie de : a) tipul desocietate (autoritară sau democrată, tradiţionalistă sau modernă etc.), b) coeziunea grupului(cu cât aceasta este mai mare, cu atât controlul social ese mai puternic), c) caracterul

instituţiilor din care individizii fac parte (într-o organizaţie paramilitară, controlul social esteextrem), d) poziţia indivizilor în grup (în comparaţie cu un om de rând, de exemplu, preşedintele ţării este supus la un control social mult mai mare).

Faptele necesare, indispensabile desfăşurării vieţii colective, sunt mult mai controlatedecât faptele care nu au decât o importanţă individuală. Astfel, societatea este mult maiinteresată de modul în care un director de şcoală coordonează activităţile educative, decât demodul în care el îşi petrece sfârşitul de săptămână. Cu cât o acţiune se referă mai mult la viaţagrupului, cu cât ea constituie o ameninţare a grupului ca întreg cu atât mai mare va fi

represiunea asupra ei. De altfel, rostul controlului social, aşa cum opinează J. Cazeneuve 4,este “să orienteze comportamentul membrilor societăţii într-un sens conform cu menţinereaacestei societăţi”. El include în sistemul controlului social ansamblul proceselor de socializareşi îndeosebi al presiunilor pe care le suferă fiecare om din partea altor membri ai societăţii.

Din perspectiva altor sociologi, ca de exemplu W.G. Sumner 5, “reglareacomportamentelor membrilor societăţii are loc în cea mai mare măsură, prin intermediul aşanumitor “folkways” (cutume sau tradiţii populare) şi “mores” (moravuri)”. Principala condiţiea vieţii sociale – subliniază autorul citat – este adaptarea omului la mediu, adaptare ce dănaştere la diverse grupuri de solidaritate, unite prin credinţe, convingeri şi moravuri comune.În calitatea pe care o au “folkways” contribuie la solidaritatea socială, au un caracter reglativşi imperativ pentru comportamente. Ele reprezintă pentru grupul social cam ceea ce reprezintădeprinderile pentru individi. Atât “folkways” cât şi “mores” constituie mijloace informale decontrol social ce se perpetuează de la o generaţie la alta prin intermediul socializării.



R.E. Park şi E. W. Burgess, în lucrarea “Inroduction to the Science of Sociology”(1921) distingeau existenţa a trei modalităţi sau forme de exercitare a controlului social însocietate :

- formele spontane, elementare de control social (de exemplu, adaptarea individuluispontană, la comportamentul unei mulţimi sub presiunea ei) ;

- opinia publică (ce joacă rolul de autoritate socială neinstituţionalizată) ;- instituţiile şi reglementările juridice (care funcţionează ca autorităţi imperativeinstituţionalizate) .

Conform teoriei funcţionalist-structuraliste (T. Parsons), regulile sociale indicăindividului normele sociale permise de societate pentru diferite situaţii, după care îşiorientează activitatea şi alege din alternativele posibile pe aceea pe care o consideră cea mai

bună. Parsons accentuează asupra ideii că supunerea faţă de norme nu se datorează unor factori de control social coercitiv, ci unui comportament natural, firesc, datorat internalizăriivalorilor sociale.

Interpretările pe care sociologii le dau astăzi controlului social pot fi grupate în douămari categorii : a) interpretări restrictive, care pun accentul pe caracterul instituţionalizat şi

coercitiv al controlului social şi b) interpretări normative , care tratează controlul socialsistemic, ca ansamblu de acţiuni umane îndreptate către “definirea devianţei şi stimulareareacţiilor sociale în prevenirea şi respingerea ei “.

Allan V. Horowitz remarcă faptul că în funcţie de diferite norme utilizate de cătrediferitele subculturi, definiţiile devianţei nu implică în mod obligatoriu consensul normativ.

Homosexualitatea, de pildă, susţine sociologul american, poate fi, pe rând, considerată caindiciu al imoralităţii, al bolii sau al unui stil libertin de viaţă. Variatele stiluri şi forme decontrol social sunt încorporate în relaţii sociale concrete şi corespund contextelor sociale încare operează (Horowitz).

În opinia lui Sorin M. Rădulescu, principalele criterii de clasificare a formelor decontrol social sunt :

a) după instanţele din care emană, controlul social exercitat de instituţii cu caracter statal (tribunale, închisori, spitale de psihiatrie etc.), de diferite grupuri sociale(familie , şcoală, grupuri de vecinătate, asociaţii, organizaţii etc.) sau de către anumiţi indivizi ce au o anumităautoritate în grup (capul familiei, preotul, şeful ierarhic etc.) ;

b) după modul în care este exercitat controlul social, este organizat formal,realizat de instituţii specializate şi spontan (informal), realizat prin tradiţii, obiceiuri, prinopinia publică etc. ;

c) după direcţia acţiunii exercitate, controlul social poate fi direct (explicit),îmbrăcând forma aprobărilor, ameninţărilor, sancţiunilor etc. şi indirect (implicit), realizându-se prin zvonuri, sugestii, manipularea prin intermediul propagandei sau publicităţii etc.;

d) după mijloacele utilizate : controlul social stimulativ (pozitiv), efectuat prinintermediul aprobărilor, recompenselor, indicaţiilor, sugestiilor etc. şi controlul socialcoercitiv (negativ) prin tabuu-ri, sancţiuni punitive, interdicţii etc.;

e) după mecanismele de reglare normativă la care apelează, controlul social arecaracter psihosocial (sugestia, convingerea, persuasiunea, manipularea etc.), caracter social

propriu-zis (instituţii sau organisme cu caracter statal, juridic, politic, adminstrativ etc.) şicultural (obiceiuri, moravuri, convenţii, tradiţii etc.)

f) după metodele (tipurile de sancţiuni) adoptate în rapot cu conduitele deviante, putem vorbi despre controlul social penal (pedepsele), compensator (plata unor daune),conciliator (negocieri, înţelegeri mutuale) şi terapeutic (resocializare).

Pornind de la ultimul criteriu de clasificare (de la tipurile de sancţiuni adoptate în raport

cu comportamentul durabil), Horowitz prefigurează existenţa mai multor “ stiluri” de control social : penal, al cărui obiectiv principal constă în a “produce durere sau alte consecinţe



neplăcute celor care au comis acte blamabile” ; compensator, care implică obligareaviolatorilor normei de a compensa victimele pentru prejudiciile şi daunele suferite (accentulcade pe reinstaurarea stării normale perturbată de actul deviant) ; conciliator, care faciliteazădescoperirea unor soluţii prin negocierea mutuală între părţile implicate, fără antrenareasancţiunilor coercitive ; terapeutice, care are ca principal obiectiv modificarea personalităţii

indivizilor devianţi prin manipularea unor sisteme simbolice ce-şi propun să-i readucă la“normalitate”. Conform acestui ultim stil, individizii sunt trataţi ca victime ale unei boli, carenu poate fi controlată de ei înşişi, motiv pentru care sunt supuşi diagnosticului şi tratamentuluimedical.

Criterii de definire a fenomenului devianţei

Ideea că pentru a înţelege societatea trebuie să înţelegem şi fenomenele devianţei careapar în interiorul ei, câştigă tot mai mulţi partizani. Comportamentul deviant, începând cudeceniul patru, devine un concept cheie în sociologie, cu timpul constituindu-se o nouăramură a sociologiei : sociologia devianţei .

Temele tradiţionale ale sociologiei devianţei, care-i conturează de fapt obiectul destudiu sunt : infracţionalitatea, problema violenţei, alcoolismul, pornografia, prostituţia,consumul de droguri, homosexualitatea, lesbianismul, invaliditatea, sinuciderile, tulburările şi

bolile psihice.Definiţia sociologică a devianţei a fost elaborată cu precădere de doi autori : Sellin şi

Merton. Cel dintâi definea devianţa ca ansamblul comportamentelor îndreptate contranormelor de conduită sau ale ordinii instituţionale. În aceeaşi termeni defineşte şi Merton

fenomenul devianţei. Acesta este ansamblul comportamentelor care ameninţă echilibrulsistemului său, cu alte cuvinte, ansamblul comportamentelor disfuncţionale. Dicţionarul desociologie, coordonat de C. Zamfir şi L. Vlăsceanu, precizează că devianţa este un act deconduită care violează normele scrise sau nescrise ale societăţii sau ale unui grup. Ea se referăla tipul de comportament care se opune celui conformist, convenţional şi include nu numaiîncălcările legii (infracţiuni, delicte), ci orice deviere, abatere de la regulile de convieţuire. Unevantai larg de conduite pot fi incluse în categoria fenomenelor deviante : de la conduitele

bizare, excentrice, la cele imorale (indecenţa, obscenitatea) şi până la cele cu caracter antisocial. Putem spune că, deşi cele mai multe comportamente deviante presupun încălcareanormelor juridice, o parte dintre ele nu sunt periculoase pentru societate (sunt “infracţiuni fărăvictime”). Pentru clarificarea conceptului, o primă distincţie se cuvine a fi sesizată : între

fenomenul devianţei şi cel al anormalităţii.Pe de o parte, avem de-a face cu un concept sociologic (cel de devianţă), pe de alta, cuunul psihopatologic (cel de anormalitate). Cel de pe urmă caracterizează incapacitateaindividului (validată medical ) de adaptare la exigenţele vieţii sociale şi de exercitare adecvatăa rolurilor sociale.

Conform paradigmei “acţionaliste” (a teoriei acţiunii umane), care pare cea mai potrivită pentru abordarea problematicii sociologiei devianţei 10, devianţa reprezintă unfenomen normal în sens durkheimian. Fiind un tip de acţiune umană, ea este susţinută fie deacţionalitate, fie de iraţionalitate şi depinde de percepţia membrilor societăţii asupra acţiunii şiordinii sociale. În acest sens, A.K. Cohen remarca faptul că “nu poate exista o societate desfinţi întrucât procesul de redefinire socială operează continuu, pentru a asigura că toate

poziţiile pe o scală mergând de a imoralitate la virtute vor fi mereu completate şi căîntotdeauna, unele vor fi mai sacre decât altele”.11



În legătură cu definiţiile devianţei, mai înainte propuse, ar mai fi necesare câtevaobservaţii clarificatoare.

Devianţa este o noţiune relativă din cel puţin două motive : a. pentru că sistemulnormativ diferă de la o societate la alta şi ceea ce într-o societate reprezintă o încălcare anormei, într-o alta reprezintă dimpotrivă, un comportament conformist şi b. pentru că “legea

reprezintă un important factor de schimbare socială care poate induce modificări în receptareacontextului normativ al unei societăţi şi se poate transforma chiar ea sub impactul unor schimbări sociale”. Din această cauză, chiar în sânul aceleiaşi societăţi, anumite conduiteconsiderate la un moment dat ca infracţionale, ulterior sunt apreciate fie ca simple abaterimorale, care ies de sub incidenţa legii, fie chiar conforme cu sistemul valorico-normativ. Unexemplu concludent pentru primul caz este următorul : există societăţi musulmane care permit

poligamia sau consumul de droguri, interzicând însă consumul de alcool sau carne de porc,fapte ce-şi pierd valabilitatea în celelalte societăţi sau, mai mult decât atât, sunt apreciate însens contrar. Pentru cel de al doilea caz, putem găsi numeroase exemple chiar şi în realitatearomânească : dacă în epoca dictaturii comuniste demonstraţiile stradale împotriva politiciiguvernamentale erau incriminate de lege, astăzi legile permit astfel de acţiuni ; dacă în urmă

cu 50 de ani cuplurile consensuale, celibatul erau considerate ca deviante (din punct de vederemoral), astăzi există o mult mai mare toleranţă faţă de aceste forme alternative la căsătorie.

O altă observaţie care trebuie făcută vis a vis de definirea devianţei este că nu orice actcare se abate de la normă trebuie apreciat ca deviant. Inovaţiile se înscriu în acest caz : deşiies din tiparele normei, ar fi absurd să le apreciem ca deviante. Pe de altă parte, dacă este săluăm în calcul, pe de o parte, marea diversitate a normelor dintr-o societate şi pe de altă parte,creativitatea conduitelor umane, am putea spune că orice individ uman, într-un anumitmoment al vieţii sale încalcă norma devenind deviant.

Toate aceste observaţii constituie argumente ce susţin caracterul relativ şi echivoc alnoţiunii de devianţă, atâta vreme cât ceea ce este considerat deviant într-o societate sau într-oepocă este dezincriminat într-o altă societate şi într-o altă epocă.

În sociologia devianţei, se face şi delimitarea dintre devianţa pozitivă şi devianţanegativă. Prima este echivalentă cu schimbarea socială şi se referă la acele acţiuni deviantecare pun sub semnul întrebării fundamentele ordinii sociale existente, pecetluind afirmareaunor noi tendinţe de organizare socială, descoperirea unor noi mijloace de realizare ascopurilor sociale etc. Nesupunerea civilă ar putea fi o astfel de formă de devianţă pozitivă?

Devianţa negativă este echivalentă cu nerespectarea sistemului axiologic-normativ, ease concretizează în acţiuni care depăşesc limitele socialmente acceptabile de toleranţă.Această delimitare reliefează faptul că devianţa are nu numai un caracter distructiv, ci şi unulconstructiv. Ea se manifestă constructiv în următoarele trei situaţii :

a) când oferă o “supapă de siguranţă” membrilor societăţii prin prevenirea acumulării

excesive de tensiuni, nemulţumiri, conflicte care ar putea pune în pericol ordinea socială ; b) când mobilizează resursele colectivităţii, contribuind la afirmarea şi întărireavalorilor sociale fundamentale (E. Durkheim);

c) când stimulează schimbarea socială prin punerea sub semnul întrebării a legitimităţiinormelor, redefinirea sistemului normativ, modificarea rolului mijloacelor de control social.

În finalul acestei analize, să zăbovim puţin asupra diferenţelor care există întrefenomenul de devianţă şi cel de anomie. Trebuie spus, în primul rând, că devianţa nu esteechivalentă cu absenţa normelor, cu anomia, cu dezorganizarea asocială.

Termenul de anomie vine din grecesul a nomos (fără lege) şi semnifică o stare dedereglare a unui sistem sau subsistem social datorită dezintegrării normelor ce reglementeazăcomportamentul indivizilor şi asigură ordinea socială.

Termenul sociologic de anomie a fost consacrat de E. Durkheim care l-a folosit maiîntâi în lucrarea sa “La Division du travail social” (1893) pentru a desemna una din cauzele



proastei funcţionări a diviziunii muncii şi, mai târziu (1897) în lucrarea “Le suicide”, pentru adesemna un anumit tip de sinucidere în cadrul celor posibile (sinucideri “egoiste”, “altruiste”,“anomice” şi “fataliste”).

Anomia este o stare socială caracterizată prin “suspendarea temporară a funcţionalităţiivechilor reglementări”, prin tendinţe antinormative cel puţin în prima ei fază, de negare a

oricărui fel de normativitate întrucât este percepută coercitivă în mod exclusiv.Revoluţiile, răsturnând vechea ordine socială, constituie situaţii anomice tipice pentru că provoacă dezorientare normativă, confuzie în sistemul reperelor care ar trebui să orientezeconduitele. Analizând “marile tragedii” ale Revoluţiei ruse, P. Sorokin constată că stărileanomice generate de revoluţii sunt urmate, cu necesitate, de tendinţe de “pervertire acomportamntului uman”, cu alte cuvinte, de tendinţe deviante. Revoluţiile, susţine sociologulamerican, antrenează apariţia următoarelor comportamente individuale şi sociale :

- dispariţia vechilor obiceiuri şi dezvoltarea altora noi într-o scurtă perioadă de timp, şinu în câteva decenii, aşa cum s-ar fi întâmplat în condiţii obişnuite ;

- adoptarea rapidă a unor noi forme de gândire şi conduită în domeniul religios, moral,estetic, politic, profesional etc.;

- “biologizarea individului, transformarea sa într-o fiinţă primitivă care reacţioneazănumai la stimuli necondiţionaţi”;

- “eliberarea” indivizilor de sub autoritatea normelor morale sau legale declarate a fi denatură prejudiciantă pentru libertatea individului ;

- transformarea actelor de crimă şi tâlhărie în acţiuni motivate în numele “luptei pentrulibertate, fraternitate şi egalitate” ;

- amplificarea reacţiilor verbale şi scrise ale publicului (înmulţirea mittingurilor, adiscursurilor în public, a articolelor de presă, a pamfletelor etc.);

- înmulţirea infracţiunilor având ca obiect proprietatea ;- creşterea numărului de divorţuri, a delictelor sexuale şi a altor tipuri de delicte ce

afectează morala publică ;- pervertirea conduitei de muncă, dezvoltarea parazitismului, tendinţa de a dobândi

bunuri fără depunerea nici unui efort util ;- modificarea raporturilor de autoritate şi subordonare, care caracterizau vechea ordine

socială, negarea ierarhiilor şi a autorităţii legii.Accentuând asupra caracterului şocant al schimbărilor induse de revoluţii în sistemul

normativ, în comportamentul unor largi categorii de populaţii, P. Sorokin arată că :”Sclaviicare până ieri erau supuşi faţă de stăpânii lor, pierd orice sens al obiedienţei, arestându-i şiasasinându-i (…) Un individ paşnic şi inimos devine un asasin crud şi sângeros. În cursulcâtorva zile sau săptămîni, un monarhist devine republican, un individualist, socialist ; o

persoană credinciosă, un ateu … “.

Revenind la marile teorii despre anomie, constatăm că, după Durkheim, R.K.Mertoneste cel care îşi aduce o substanţială contribuţie, concepţia lui bucurându-se de un imenssucces până în anii ’70. Versiunea lui Merton se concentrează asupra organizării şi reglăriisociale în analiza apariţiei şi frecvenţei comportamentului deviant. După anii ’70, influenţateoriei lui Merton a pierdut din forţa pe care o avusese, producându-se o deplasare aconceptului de anomie din domeniul organizării sociale, în cel al integrării sociale,concomitent cu centrarea tot mai serioasă pe individ. După această dată, s-a mai produs oschimbare notabilă a sensului, anomia devenind sinonimă cu alte noţiuni, ca de exemplu :frustrare, alienare, stare de insecuritate, izolare psihică etc.



Diferite teorii despre devianţă

S-a încercat să se răspundă la întrebarea :”de ce oamenii se angajează în comportamentedeviante?” de pe poziţiile mai multor ştiinţe : ale biologiei, psihologiei şi sociologiei.

Vom prezenta succint conţinutul explicaţiilor biologice şi psihologice, urmând să

zăbovim mai mult asupra teoriilor sociologice privind fenomenul devianţei.În epocile premoderne, mult timp s-a crezut că oamenii acţionează iraţional, deviant

pentru că sunt posedaţi de “spiritele rele”. Se încerca găsirea cauzelor comportamentuluideviant în forţele supranaturale. În secolul XIX, descoperirile biologice au făcut ca aceastăexplicaţie să cedeze în favoarea alteia în acord cu noile cunoştinţe în biologie.

Cea mai cunoscută explicaţie a formulat-o C. Lombroso (1876), un medic care şi-adesfăşurat activitatea în închisorile italiene. Din diferite măsurători fizice pe care le-a realizatasupra deţinuţilor, el a constatat că aceştia aveau trăsături fizice distincte : frunte îngustă,

pomeţi proeminenţi, urechi mari şi lăbărţate, şi mult păr pe corp. Adoptând perspectivaevoluţionistă, el a susţinut că devianţii, mai precis criminalii, sunt “atarici”, respectivsubdezvoltaţi din punct de vedere biologic.

Mai târziu, un psihiatru britanic, Charles Goring (1913) a combătut teoria luiLombroso, susţinând că nu există diferenţe fizice esenţiale între criminali şi necriminali.Ulterior s-a revenit asupra ideii că persoanele criminale constituie un tip fizic distinct.15

Astfel, Sheldon (1949) susţine că tipul anatomic mezomorf (musculos şi atletic) este mai pobabil să devină criminal decât tipul ectomorf (înalt, slab, fragil) sau endomorf (scund şigras). Tot cam pe aceleaşi poziţii se situează şi soţii Gluck (1950), deşi ei susţin că legăturadintre criminalitate şi caracteristicile fizice este o legătură indirectă, intermediată. În viziunealor, mezomorfii au un anumit tip de personalitate (insensibili faţă de ceilalţi, ei pot reacţionala frustrare cu comportament agresiv).

Sociologul american Norman Goodman supune dezbaterii rezultatele unor cercetări

recente privind comportamntul criminal, în confomitate cu care persoana care are un modelcromozomial, care conţine un cromozom masculin (x y y), poate fi mai înclinată sprecomportamente violente. S-a constatat că modelul (x y z) este mai răspândit printre bărbaţiicriminali decât printre cei care nu au săvârşit crime. Concluzia lui N. Goodman este cănumărul subiecţilor studiaţi a fost prea mic – în cazul respectiv – pentru a putea stabili cucertitudine existenţa unei legături între comportamenteul criminal şi prezenţa unui cromozommasculin suplimentar. În sprijinul punctului de vedere mai sus enunţat, sunt citate studiilerealizate de Wilson şi Herrnstein (1995), care susţin că factorii biologici au un efectnesemnificativ asupra comportamentului criminal şi că “mediul social este cel care joacă unrol important în stimularea sau inhibarea oricărei influenţe pe care caracteristicile biologice o

pot avea asupra unui astfel de comportament”.

Teorii sociologice ale devianţei

Sociologii furnizează mai multe paradigme explicative în legătură cu fenomenuldevianţei. Ele diferă în funcţie de punctele de vedere, concepţiile, teoriile cu privire la cauzeledevianţei.• Astfel, Şcoala de la Chicago (R.E. Park, L. Wirth) ne oferă o interpretare bazată pe

modelul “patologiei sociale” şi “dezorganizării sociale”, în cadrul căreia devianţa esteînţeleasă ca abatere de la norma de conduită presupusă a fi universal valabilă. Cauzaabaterii o reprezintă perturbările “patologice” ale întregul organism social, care semanifestă cu mai multă putere în cursul proceselor de modernizare, industrializare,urbanizare.



• O altă teorie intitulată “teoria asocierii diferenţiale” sau a “transmiterii culturale” (E.Sutherland, 1940) susţine că devianţa (criminalitatea) este învăţată în cursul socializării şieste transmisă mai departe la fel ca şi conformitatea. Interacţiunea individului cu valorileşi normele grupurilor deviante, însuşirea normelor regulilor, simbolurilor acestor grupuride către individ îl va determina să adopte comportamente deviante. Angajarea în acte

deviante depinde de gradul de influenţă pe care grupul deviant îl are asupra indvidului detimpul pe care individul îl petrece în acest grup.

Comportamentul deviant este rezultatul adoptării unei subculturi deviante. Conţintul procesului socializării stă la baza diferenţei între comportamntul deviant şi cel nedeviant. Seconstată însă că, deşi toţi oamenii vin în contact cu valori şi norme antisociale, nu toţi vor adopta comportamente antisociale. Pentru a analiza efectele interacţiunii individului cu grupuldeviant, trebuie să mai luăm în calcul şi alţi factori importanţi cum ar fi : vârsta individului,frecvenţa şi intensitatea contactului.

• Conform teoriei funcţionaliste ( T. Parsons) devianţa este un eşec al solidarităţiisociale. Ea creează disfuncţii în relaţiile dintre rolurile sociale ale indivizilor,făcându-i să reacţioneze ostil faţă de normele şi valorile societăţii sau să le ignore.Devianţa perturbă întreg echilibrul stabilit între funcţiile şi structurile sistemuluisocial, deoarece ea desemnează situaţia în care indivizii refuză sau sunt incapabilisă-şi exercite rolurile sociale.• Teoria controlului social (Hirschi, Nye, Reckless etc.). Întrebarea cheie de lacare pleacă fondatorii acestei teorii este următoarea : “De ce, chiar şi în zonele cu orată înaltă a criminalităţii, unii tineri nu ajung delincvenţi?”

Cauzele devianţei – susţin gânditorii mai sus numiţi – rezidă în lipsa unui control internefectuat de individ, precum şi în lipsa unui control extern adecvat efectuat de către societate.Controlul intern îl ajută pe individ să se “izoleze” de subcultura delincventă din mediulînconjurător.

Devianţa apare şi atunci când legăturile dintre individ şi societate sunt slabe, cândcontrolul social informal lipseşte şi dimpotrivă, atunci când legăturile indivizilor cu societateaşi controlul social informal sunt puternice, fenomenul devianţei este absent.

În 1969, Hirschi a lansat ideea că legăturile puternice dintre indivizi şi societate sedefinesc în principal prin următoarele caracteristici : ataşament, angajament, implicare.

Ataşamentul se referă la faptul că aflaţi în relaţii cu alţi oameni importanţi pentru ei,indivizii vor acţiona în mod responsabil, luând în consideraţie şi opiniile, sentimentele,

preocupările semenilor lor ; raportul dintre indivizi şi comunitate este puternic.Angajamentul se referă la faptul că atunci când actorii sociali sunt angajaţi în anumite

relaţii ( de familie, profesionale) sunt mulţumite de statutele sociale pe care se află, ei suntmai interesaţi de menţinerea sistemului decât de schimbarea lui şi tind să se conformeze

valorilor şi normelor societăţii şi să-şi tempereze eventualele înclinaţii deviante.Teoriei controlului social i se reproşează incapacitatea de a explica acţiunile deviante

întreprise de oameni cu statut superior, aparent “respectabil” şi care sunt bine integraţi încomunităţile lor, aşa cum ar fi crima gulerelor albe.

O altă dificultate a teoriei constă în faptul că nu explică comportamentul celor integraţiîn subculturi deviante, ale căror legături sociale puternice şi sistem normativ sunt condamnatede majoritatea societăţii. În concluzie, problema nu este numai integrarea în comunitate ci şinatura sistemului de valori şi norme ale respectivei comunităţi.

Lipsa de integrare a indivizilor în societate poate fi în anumite circumstanţe cauza, iar înaltele efectul comportamentului deviant.

Cauza devianţei este explicată de alţi sociologi prin aşa numita tensiune structurală. Se

înscriu aici interpretările care se bazează pe modelul anomiei (Durkheim, Merton). Aşa cumarătam mai înainte, devianţa este un rezultat al perioadelor de schimbare socială care perturbă



câmpul valorico-normativ, dezorientează conduitele indivizilor determinându-i să adoptecomportamente adaptative deviante.

Merton (1938) susţine că devianţa este produsul nepotrivirii, conflictului dintrescopurile sociale (susţinute cultural) şi mijloacele legitime, instituţionale, oferite de societateîn vederea atingerii acelor scopuri.

Neavând acces la aceste mijloace, indivizii adoptă mijloace ilicite, dar mult maieficiente de realizare a scopurilor propuse. Nu toţi indivizii deţin succes profesional saufinanciar, prin mijloace adecvate, legitime nici chiar într-o societate a succesului cum estenumită SUA. Cei care nu au mijloacele necesare pentru a parcurge un nivel superior deeducaţie, de specializare într-un anumit domeniu este puţin probabil să se bucure de“succese”, fapt ce induce un oarecare sentiment de anomie ce poate determina adoptarea unor modalităţi deviante de adaptare. În concepţia lui Merton, adaptarea deviantă poate îmbrăca

patru forme principale : inovaţia, ritualismul, marginalizarea şi rebeliunea. Inovaţia, ca formă de adaptare deviantă, se referă la situaţia în care individul acceptă

scopurile culturale standard dar nu şi mijloacele standard (promovate de societate) pentruatingerea acestor scopuri. Un caz concret este atunci când ne folosim de informaţii

“confidenţiale” (obţinute pe căi oculte) pentru a obţine profit în afaceri. Ritualismul se referă la situaţiile în care indivizii nu acceptă sau se fac că nu înţeleg

scopurile sociale dar care acţionează totuşi în conformitate cu cerinţele societăţii : este tipiccazul birocratului preocupat mai mult de completarea corectă a formularelor decât derezolvarea solicitărilor cuprinse în interiorul acestora. Este vorba despre respectarea exageratăa regulilor, procedeelor, deci a mijloacelor în detrimentul scopurilor.

Marginalizarea defineşte acea situaţie în care individul a abandonat atât scopurile cât şimijloacele standard. El elimină contradicţia dintre atingerea scopurilor şi lipsa mijloacelor,respingându-le şi pe unele şi pe celelalte şi retrăgându-se din mecanismul social, abandonândsocietatea.

După Merton, acesta este cazul cerşetorilor, alcoolicilor, drogaţilor, bolnavilor mentali.Marginalizarea este o formă de alienare pasivă.

Rebeliunea (alienare activă) este un mod de adaptare prin care persoana, nereuşind săaccepte scopurile şi mijloacele sociale, le înlocuieşte cu alte scopuri şi mijloace. Este cazulmilitantului pentru drepturi civile, al revoluţionarului, protestatarului etc.

Potrivit teoriei tensiunii structurale, sursa devianţei nu se află în individ, ci în structurasocială.

Devianţa este explicată şi din perspectiva paradigmei “conflictului” (Quinney, Turk,Walton, Spitzer, Young etc.) Această teorie îşi găseşte rădăcinile în concepţia marxistă cu

privire la caracteristicile orânduirii capitaliste şi anume : dominanţa proprietăţii private asupramijloacelor de producţie, repartiţia inegală a resurselor, goana după profit, competiţia acerbă

între agenţii economici. Devianţa este, deci, un produs al inegalităţii sociale şi al competiţieinemiloase care determină grupurile sociale defavorizate să adopte mijloace deviante desupravieţuire. Acest tip de societate permite agenţilor de control social să înfăptuiascădiscriminări în privinţa înregistrării şi sancţionării comportamentelor deviante. În acest sens,Quinney (1974, 1980) afirma că proprietarii mijloacelor de producţie (capitaliştii) controleazăsistemul legal, fapt ce le permite să definească drept deviantă orice acţiune care le-ar ameninţa

privilegiile şi proprietăţile. În aceleaşi coordonate se înscrie şi concepţia lui Spitzer (1980),care subliniază faptul că autoritatea capitaliştilor asupra sistemului legal le permite utilizarealui pentru apărarea propiilor lor interese şi pentru menţinerea sub control a celor careameninţă funcţionarea societăţii capitaliste. El susţine că proprietarii joacă un rol cheie în a-idefini devianţi din punct de vedere social pe cei care nu vor să desfăşoare activităţile necesare

funcţionării mecanismului capitalist sau care nu manifesată respectul cuvenit faţă deautorităţi, faţă de ordinea ierarhică capitalistă.



Teoria conflictului, ca şi teoria tensiunii structurale, mută sursa devianţei dinspreindivid spre structura socială. Limitele ei derivă chiar din unele presupoziţii fundamentale pecare se întemeiază. Astfel, ea consideră că bogaţii sunt atotputernici şi că sunt liberi sădefinească după bunul plac orice act inconvenabil pentru ei ca act deviant.

“Această teorie ignoră consumatorul sau legile pentru protejarea muncitorilor care

restrâng libertatea de acţiune a capitaliştilor”, ignoră faptul că “există legături împotrivatrusturilor care împiedică anumite companii să controleze evenimentele după bunul lor plac”, precum şi faptul că chiar în ţările socialiste care limitează cel mai mult inegalităţile sociale,există manifestări ale fenomenului de devianţă.

Teoria etichetării este un nou model explicativ al devianţei. Cum apare această teorie?Stanton Wheeler, profesor cercetător în sociologia devianţei (SUA), într-un interviu cu MihailCernea 20 sesiza că în primele patru decenii ale secolului, interesul cercetătorilor devianţei era

polarizat în jurul efortului de a răspunde la două întrebări :1) cum putem explica variaţiile(după aria geografică, zona oraşelor, legislaţia în vigoare, după diferitele categorii socialeetc.) în rata criminalităţii? 2) cum putem explica de ce tocmai un anumit individ ajunge lacomportament delincvent sau la crimă? Iată, deci, continuă autorul mai sus menţionat, că în

această perioadă cercetătorii nu-şi puneau întrebarea : de ce acest comportament esteconsiderat deviant sau criminal. După cel de al doilea război mondial, situaţia se schimbăfundamental : apar noi modele de teoretizare sociologică a devianţei, termenul de devianţăeste utilizat cu o frecvenţă crescândă, este elaborat conceputl de “labelling”(etichetare).

Tot acum Frank Tannenbaum şi Edwin Lemert au subliniat importanţa problemelor pecare le ridică denumirea unei conduite date drept delincvenţă, crimă sau devianţă. A procedaastfel, susţin cei doi autori, înseamnă a eticheta sau stigmatiza respectiva persoană şi a-iîngreuna revenirea la un mod de viaţă obişnuit. Una din cele mai clare abordări a acestei teoriia realizat-o Howard Becker, care, în lucrarea “The Outsiders”, făcea următoarea inserţiuneexplicativă : “însăşi grupurile sociale constituie devianţă, aplicând aceste reguli la anumiţiindivizi şi etichetându-i drept marginali”.

Raţionamentul pe care el îl dezvoltă în această lucrare porneşte de la întrebarea “ceanume face dintr-un act, un act criminal”. Pe scurt, răspunsul ar fi următorul : nu ceva careeste imanent actului însuşi face dintr-un act un act criminal, ci etichetarea oficială. Iniţial, el aajuns la acest răspuns, constatând că în legislaţia americană, existau atât lucruri inofensive câtşi lucruri periculoase care, după împrejurări, erau considerate uneori ca deviante, iar alterorica acceptabile. La rândul său, Stanton Wheeler constat că majoritatea crimelor gulerelor albe(exemplu, propaganda înşelătoare a unor produse, “violarea reglementărilor antitrust în lumeaafacerilor) la început primesc sancţiuni foarte blânde : i se solicită persoanei să renunţe la a lemai comite şi abia în ultimă instanţă se acordă o modestă sancţiune penală (cel mult 1 anînchisoare). La polul opus, furtul unor cauciucuri de automobil poate fi pedepsit cu până la 15

ani închisoare în unele state din SUA. Putem spune că, în conformitate cu această teorie,devianţa nu are realitate în sine, ci numai prin procesul său de definire, de “etichetare” a unor comportamente ca fiind deviante. Nici un comportament nu este în mod inerent sau în modautomat deviant. Diversele societăţi (şi în cadrul acestora diversele grupuri) eticheteazădiferite acţiuni ca deviante.

Ceea ce este important pentru această teorie nu este actul de devianţă propriu-zis(“devianţa primară”), ci devianţa secundară, etichetarea publică ca deviant şi, ca urmare,acceptarea identităţii deviante de către persoana care a săvârşit actul. Această acceptare poatefi considerată ca un stigmat care schimbă fundamental conştiinţa de sine a respectivei

persoane şi duce la o “carieră deviantă” (Goffman, 1963). Cu alte cuvinte, nu violarea normeicontează (pentru că toţi sunt “devianţi” într-un mod sau altul) ci etichetarea, stigmatizarea

persoanei care a violat norma.



Cercetările sociologice care au succedat această teorie au scos în evidenţă câteva dintrelimitele ei. În 1980, Gove constata că unii delincvenţi se angajează în infracţiuni diverse, cutoate că nu au fost prinşi niciodată şi deci nu au fost expuşi devianţei secundare, respectivetichetării şi stigmatizării. Pe de altă parte, pentru anumite categorii de oameni, faptul de a fietichetaţi este mai degrabă un stimulent pentru a-şi schimba comportamentul decât pentru a

persevera în comiterea de infracţiuni. De asemenea, aşa cum sesiza M. Cernea, în oricesocietate unii comit prejudicii corporale altora, se încalcă dreptul la proprietate, nu se respectăcontractele etc. Ori, abordarea acestor acţiuni ca simple activităţi de etichetare “ar fi ogreşeală şi o trivializare”.

Statistica criminalistică

Frecvenţa cu care se produc actele delincvente diferă nu numai de la o ţară la alta, cichiar şi în interiorul aceleiaşi societăţi, de la o regiune la alta (ea este mai ridicată în regiunilemetropolitane decât în cele urbane mici, suburbane sau rurale). Cercetările sociologiceevidenţiază faputl că SUA are cea mai ridicată rată a criminalităţii comparativ cu celelaltesocietăţi industrializate ale lumii. Ca explicaţie a acestui fapt, cercetătorii sugerează următoriicâţiva factori : centrarea pe succesul individual, mari inegalităţi economico-sociale, rata înaltăa mobilităţii sociale şi geografice (care reduce controlul social).

În continuare, vom face câteva aprecieri referoitoare la statisticia criminalităţii în SUA.Relativ la această problemă, Norman Goodman, în “Introducere în sociologie” a ţinut să

facă în primul rând următoarea constatare : există mai multe crime decât sunt înregistratestatistic. Departamentul de justiţie al SUA estimează că ar putea fi de 3 ori mai multe crimedecât se raportează (multe crime nu sunt înregistrate pentru că victimele nu sunt identificatesau nu figurează în rapoartele birocraţiei).Studiile în domeniu asociază delincvenţa cu vârsta,genul, clasa socială şi rasa.

În privinţa vârstei, se constată că cei mai mulţi criminali sunt adolescenţi sau puţin peste 20 de ani, sunt deci tineri şi foarte tineri. Acest grup de vârstă rerezintă peste 40% dincrimele violente şi aproximativ 50% din toate delictele împotriva proprietăţii. Pe de altă parte,este mai probabil ca “crimele gulerelor albe” (delapidări, fraude, reclame false, manipulare aacţiunilor şi a obligaţiunilor, înşelare la preţ, poluarea mediului, vânzarea clandestină dealimente dăunătoare sau de droguri etc.) să fie comise de cei care sunt mai în vârstă.

Asociind delictele cu genul studiile arată că bărbaţii comit de 4 ori mai multe delicteîmpotriva proprietăţii decât femeile şi cam de 9 ori mai multe acte violente.

Unele delicte sunt tipic masculine (violul) şi altele tipic feminine (prostituţia).Se observă că agenţii care aplică legea sunt mai reticenţi în a eticheta femeile drept

criminale decât în a eticheta bărbaţii. Când prejudecăţile legate de gen vor fi tot mai rar

întâlnite şi pe măsură ce drepturile femeilor şi bărbaţilor devin egale (Alder şi Alder, 1979)s-ar putea ca diferenţa în ratele crimelor să scadă.Corelarea devianţei cu clasa socială evidenţiază faptul că un procent mai mare de

delincvenţi aparţin clasei de jos comparativ cu clasa mijlocie sau de sus. În acelaşi timp, maimulte victime provin din clasa de jos decât din celelalte. Şi nu în ultimul rând, probabilitateade a fi arestaţi şi condamanţi e mai mare pentru reprezentanţii clasei de jos.

Infracţionalitatea este strâns legată şi de factorul rasă . Aşa, spre exemplu, frecvenţa cucare africanii-americani sunt arestaţi este mai mare decât procentul din populaţia totală pecare aceştia îl reprezintă. În 1996, când ei reprezentau 12% din populaţie, ei formau cam 28%din arestările pentru delicte grave, 33% pentru delicte împotriva proprietăţii, 45% delicteîmpotriva persoanei (FBI, 1987).

Statistica privind starea infracţionalăţii în România evidenţiază existenţa unei situaţiirelativ mai puţin alarmante decât cea existentă în SUA. Comparativ însă cu situaţia existentă



în umă cu 10 ani, lucrurile nu sunt deloc îmbucurătoare : dacă în 1989 au fost depistaţi 55.737infractori, în 1999 numărul acestora a crescut de peste 4 ori, ajungând la 239.346.

Deşi numărul infractorilor minori în 1999 nu reprezintă mai mult de 7% din numărultotal al faptelor penale în ţară, în raport cu anul 1989 el a crescut aproape de 8 ori (de la 2868la 16.119). În topul delincvenţei juvenile cele mai multe infracţiuni sunt cele de furt (17 059)

şi tâlhărie (761) ; uremază apoi vătămările corporale (273), violurile (110), prostituţia (87),omorurile (24).Cea mai mare parte a micilor infractori au vârste cuprinse între 14 şi 17 ani ; aproape

40% din minorii delincvenţi sunt elevi în clasa a V-VIIIa şi aproape 50% din fetele care se prostituează.

În privinţa sexului, datele statistice arată că majoritatea infracţiunilor sunt comise de băieţi (peste 90%).

În privinţa mediului de rezidenţă observăm că şi în România delincvenţa juvenilă estemai frecventă în mediul urban decât în cel rural : 71% din furturi şi 71% din tâlhării, 63% dinomoruri şi 57% din loviturile generatoare de moarte sunt săvârşite de minori în oraşe.

Consumul de alcool joacă un rol important în determinarea generării infracţiunilor. El

stă la baza cazurilor de lovituri cauzatoare de moarte (88%) şi a cazurilor de viol (55%). Maimult de 1/3 din omorurile comise de minori s-au produs sub influenţa alcoolului.

Concluzii

Concluzia la care am ajuns in urma studierii celor dou teme,controlul social şiӑ devianţa,este c acestea sunt strâns legate intre ele,iar pentru a putea inţelege unul dintreӑ

fenomene trebuie neap rat s -l studiem şi pe cel lalt pentru c devianţa apare atunci cândӑ ӑ ӑ ӑ leg turile dintre individ şi societateӑ sunt slabe,când controlul informal lipseşte,ins atunciӑ când leg turile indivizilor cu societatea şi controlul social informal sunt puternice,fenomenulӑ devianţei dispare.

Ins fenomenul devianţӑ ei nu are doar aspecte negative ci uneori poate servisocietatea,ducând la schimbarea social .ӑ

Devianţa,aşadar,este comportamentul care difer de cel obişnuit şi traditional.Dac acestӑ ӑ comportament este aplaudat sau condamnat depinde de cine-l apreciazӑ ;el depinde şi de zonaspecific in care apare.ӑ

Pe scurt deviana este rezultatul unui proces social.

.



Bibliografie :

1.Dan Banciu, Sorin M.Rădulescu, Marin Voicu, ‘‘ Introducere în sociologiadevianţei’’, Ed. Ştiinţifica şi Enciclopedica, Bucureşti, 1985, pp. 55-59

2.Sorin M. Rădulescu, ‘‘ Homo Sociologicus”, Ed.Şansa, Bucuresti,1994, p. 34;

pp.271-273

3. C.Zamfir, L.Vlăsceanu,‘‘ Dicţionar de sociologie’’, Editura Babel, Bucureşti,1998, p.168

Control Social Si Devianta Forma Finala 2

Documents

Transcript of Control Social Si Devianta Forma Finala 2