PORTOFOLIU-Devianta scolara

APLICAŢII -- Devianţă şi delincvenţă juvenilă

„Devian ţa şcolară ”

Aplicaţia nr. 2 de la tema 1 (pag. 9)

Analizaţi comparativ fenomenele de „conformitate” şi „conformism” şi particularizaţi la

nivelul grupului şcolar.

Conformitatea face parte din elementele constitutive ale definirii devianţei, fiind identificată

prin compatibilitatea comportamentului cu norma. Ea apare ca urmare a aparteneţei la un grup social

care are stabilite o serie de modele, şabloane, dar şi din conştiinţa individului că nerespectarea

regulilor ar atrage asupra sa coerciţia. Putem vorbi de conformitate în momentul în care individul se

află în cadrul unei comunităţi în care trebuie să respecte diferite norme (legale, de convieţuire socială),

aceasta dispărând dacă individul este izolat, pe o insulă pustie, neavând contact cu alte persoane.

Vorbim despre conformism atunci când ideile, motivaţiile individului coincid cu normele

grupului, acesta acceptându-le în mod mecanic, împotriva convingerilor sale proprii. Conformismul

(ca şi devianţa) este creaţie a aceleiaşi culturi (în concepţia lui S. Rădulescu, 1994, pag. 237).

Personalul didactic se va orienta, încă din primele săptămâni de şcoală, spre acţiuni specifice, precum

înlocuirea pedepselor, a sancţiunilor (sau a ameninţării cu pedeapsa) cu diferite tehnici de persuasiune

sau chiar de manipulare în vederea inducerii conformismului la elevi.


Elaboraţi un eseu de minim 50 de rânduri cu tema „Devianţa şi integrarea socială”.

În orice societate comportamentul deviant acoperă o mare varietate de tipuri, mergând de la

comportamentul “excentric”, definit prin gesturi “insolite” dezordine comportamentală, până la

comportamente disfuncţionale, aberante şi delincvente, înscrise în aria patologică a tulburărilor

psihice. În funcţie de această varietate a comportamentelor J. Fichter face o distincţie între devianţa

pozitivă, prin care individul se abate de la stereotipurile conformităţii şi adoptă creativ norme şi valori

superioare şi devianţa negativă, care se caracterizează prin încălcarea şi refuzarea indicaţiilor normelor

medii.

O altă distincţie în cadrul delincvenţei este cea operată de Edwin Lambert (1951), devianţa

primară, în care autorul porneşte de la faptul că aproape orice persoană trece din când în când peste

reguli, dar aceasta are un caracter temporar, astfel persoana rămânând una acceptată din punct de

vedere social şi există devianţa secundară care apare la persoanele ce acceptă devianţa ca rol, fapt ce

comportă consecinţe asupra identităţii sale sociale şi asupra conceptului de sine.

1


Punctul de vedere juridic şi cel psihosocial în aprecierea devianţei sociale, inclusiv a

fenomenului delincvenţial, nu se suprapun întocmai. Mira y Lopez arată că între concepţia juristului şi

concepţia psihologului există de multe ori aceeaşi diferenţă de criterii pe care o întâlnim între familia

unui bolnav şi medic.

Baremele care reliefează în mod cert aplecarea spre atitudinea deviantă a copiilor ar putea fi

indicate şi de următoarele aspecte: absenţe frecvente de la şcoală; atitudine indiferentă faţă de şcoală;

atitudine rebelă faţă de autorităţile şcolare şi reprezentanţii ordinii; reacţii disproporţionate faţă de

diferite situaţii şi faţă de colegi; tendinţa de asociere cu elemente depravate; utilizarea precoce a unui

limbaj trivial, obscen şi violent; neglijenţă privind vestimentaţia, aspectul exterior al persoanei;

minciuni şi furturi frecvente, chiar înainte de vârsta de 9 ani; solicitări exagerate a unor sume de bani

de la cei apropiaţi; preocupări sexuale precoce; “consum” de literatură pornografică; vizionarea foarte

frecventă a filmelor cu conţinut necorespunzător, din punct de vedere educativ.

Integrarea socială a copiilor care au un comportament deviant se poate realiza, în primul rând

printr-o serie de discuţii repetate privind mediul său familial, anturajul în care îşi petrece majoritatea

timpului, nemulţumirile şi lipsurile pe care acesta le reclamă. Este primordial să se afle cauza / cauzele

care l-au determinat să alunece de la traseul comportamentului normal. În urma discuţiilor se va

încerca includerea lui într-un “grup model”, fiind supravegheat şi apreciat pentru faptele bune pe care

le realizează. Relaţia cu părinţii trebuie să sufere şi ea modificări, în sensul apropierii de aceştia, fiind

convins de faptul că părinţii îi sunt cei mai buni prieteni şi lor poate să le spună orice. Cadrele

didactice au şi ele un rol deosebit de important întrucât o mare parte a timpului copilul îl petrece în

mediul şcolar (5 – 8 ore pe zi). Încurajările şi laudele privind îmbunătăţirea relaţiilor acestuia cu

ceilalţi nu trebuie să lipsească sub nicio măsură. Trimiterea copilului în tabere şcolare aflate într-un

mediu natural cât mai izolat, cu alţi copii de aceeaşi vârstă şi cu aceleaşi preocupări, ar putea constitui

o măsură paleativă care să ducă la schimbarea comportamentului deviant. Antrenarea în activităţi

artisitice, sportive care să îi pună în valoare abilităţile ar fi o altă cale de “aducere pe calea cea

dreaptă”.

Toate aceste măsuri se pot pune în practică doar dacă există sprijin din partea insituţiilor

specializate prin intermediul personalului calificat (asistenţi sociali).


Precizaţi modalităţile prin care, în calitate de consilier (psiholog) şcolar, realizaţi

conştientizarea elevilor cu privire la trebuinţele lor educative.

Conştientizarea elevilor cu privire la trebuinţele lor educative, în condiţiile actuale prin care

trece societatea noastră, este o sarcină destul de greu de realizat, însă nu imposibilă. De ce? În situaţia

în care majoritatea “modelelor” pe care le văd zi de zi pe ecranele televizoarelor, pe internet şi prin

2


presa tipărită nu au o bază solidă, punând accent pe neimportanţa instrucţiei şi accentuând starea

materială, este destul de dificil schimbarea acestei optici.

Aş demara persuasiunea elevilor privind necesitatea educaţiei începând de la:

- importanţa citit-scrisului (ce ne-am face dacă nu am reuşi să citim şi să scriem);

- îmbogăţirea vocabularului prin asimilarea de noi termeni, noţiuni şi cunoştinţe (pentru a

putea comunica unii cu ceilalţi şi a ne transmite cunoştinţele de la o generaţie la alta);

- importanţa punerii în practică a cunoştinţelor predecesorilor (realizarea invenţiilor);

- necesitatea realizării experimentelor pentru progresul umanităţii (fără cunoştinţele asimilate

anterior fiind imposibile de realizat);

- mulţumirea pe plan afectiv, spiritual pentru orice activitate reuşită ş.a.


Comentaţi următorul text şi desprindeţi semnificaţia lui psihosociologică pentru problematica

devianţei şcolare: „Socializarea primară este deosebit de importantă pentru individ, întrucât ea aşează

structurile de bază ale Sinelui şi lumii; primii ani de viaţă şi primii Alţii semnificativi (părinţi, membri

ai familiei, alte persoane sau grupuri) oferă o orientare în şi către lume, conturând limitele receptivităţii

ulterioare a individului, făcând din el un candidat la segmente determinate ale lumii sociale: aceasta

înseamnă că, în măsura în care măreşte deschiderea către aceste segmente, socializarea primară

conduce la închiderea relativă a altor segmente.” (Elisabeta Stănciulescu, 1996, pag. 103)

De fapt nu doar socializarea primară este foarte importantă pentru individ, ci şi socializarea

continuă, întrucât omul este o fiinţă socială; pe tot parcursul vieţii asupra individului intervin o serie de

factori care pot să-l determine spre o conduită exemplară sau o conduită deviantă. Fragmentul supus

analizei evidenţiază relaţia dintre socializarea primară şi comportamentul individului în celelalte etape

ale vieţii, astfel încât dacă un copil ajunge să înveţe din familie valori sociale precum generozitatea,

sensibilitatea, altruismul etc., dacă are parte de „deschiderea către aceste segmente”, atunci există

şanse ca alte segmente ale lumii sociale - mai puţin pozitive ca influenţă - să îi fie închise. Autoarea, în

mod persuasiv, demonstrează că teoria socializării primare are o valoare cu adânci conexiuni înspre

viaţa propriu-zisă. Nu numai pentru că există expresia populară „cei şapte ani de acasă”, dar şi pentru

că nu puţine cercetări au probat aceste lucruri. Închiderea unor segmente se face întotdeauna în

favoarea deschiderii altor segmente, ceea ce arată că evoluţia copilului depinde în mare măsură de

influenţele exterioare.


Elaboraţi un eseu de minim 50 de rânduri pornind de la aprecierea: „Fenomenul de dezadaptare

şcolară poate fi consecinţa unor greşeli didactice ale educatorilor.”

3


Tineretul actual petrece în şcoală mult mai mult timp decât petreceau generaţiile anrterioare,

pentru adolescenţi activitatea şcolară fiind o “probă de foc” care pune în evidenţă posibilităţile şi

perspectivele sale de viitor. Şcoala solicită la maximum capacitatea intelectuală, afectivă şi caracterială

a elevului, motiv pentru care ea poate deveni adesea motiv de dezadaptare. Profesorii, emoţional

vorbind, sunt mai puţin implicaţi decât părinţii, în timp ce elevul sau studentul sunt încă personalităţi

maleabile şi educabile. Greşelile educative pot astfel să se imprime în structura personalităţii tinerilor

sub forma unor trăsături care pot deveni stabile şi care ulterior să stea la baza unor comportamente

deviante. Elanul dezvoltării şi afirmării de sine la adolescenţi, îl împinge pe adolescentul şcolar

deasupra lui însăşi, dar “nu numai deasupra a ce era în copilărie ci, în oarecare măsură, dincolo de ceea

ce va deveni la vârsta adultă” (Debresse). Acest aspect face parte din “funcţia de depăşire” care stă

alături de “funcţia adaptativă” a adolescentului.

Fiecare adolescent are o serie de aptitudini care pot fi valorificate în procesul alegerii profesiei.

În acest sens, motivaţia afectivă are un mare rol. Prin învăţarea unei meserii, amploarea crizei juvenile

se mai atenuează, în unele situaţii munca poate avea chiar rolul de a corecta anumite trăsături negative

psihice. Şi în activitatea profesională tinerii au tendinţa de a se grupa între ei. Există tineri interesaţi

într-o profesie, tineri care nu se hotărăsc, tineri indiferenţi faţă de orice profesie, chiar după ce au intrat

într-o şcoală profesioanală. Opţiunile la această vârstă sunt adesea fragile, iar argumentele puerile.

Profesia părinţilor sau anumite trăsături de personalitate pot influenţa alegerea profesiei. Dacă alegerea

este greşită, pot apare reacţii agresive, irascibilitate, acţiuni perverse, chiar unele acte delictuale, mai

ales în primele luni de ucenicie. Primele experienţe profesionale sunt negative, lipseşte îndemânarea

iar tânărul este tentat să acorde mare importanţă acestor prime neplăceri, adesea nu se poate apăra de

influenţele colegilor tulburenţi sau imorali. Alteori, ucenicul, nu va mai acorda nici o atenţie studiului

teoretic, considerând că nu mai are de învăţat, iar alteori va considera că activitatea profesională îi dă o

libertate totală (că poate fuma, poate duce o viaţă sexuală fără limite, poate să adopte orice atiutudine

nonconformistă). Aceste prime impresii se pot imprima ulterior în personalitatea sa, încă maleabilă şi

pot apare ulterior ca adevărate tulburări de comportament. După Rousselet 25-30% dintre ucenici ar

avea nevoie de un sprijin psihologic sau chiar psihiatric, datorită apariţiei, la câteva luni de la începutul

activităţii, a unui sindrom de dezadaptare caracterizat prin dezinteres faţă de muncă, faţă de

promovare, aspecte psihastenice, refuzul unor eforturi suplimentare, abandonarea locului de muncă sau

a oricărui loc de muncă. Frecvent apar instabilitatea profesională sau conduitele violente.

După Widlocher la adolescentul care învaţă o meserie pot apărea o serie de reacţii de

dezadaptare ca:

- oboseala sau senzaţia exagerată de surmenaj chiar la eforturi mici;

- imposibilitatea încadrării în procesul muncii;

- reacţii fobice legate de procesul muncii (mai ales dacă a asistat la unele accidente de muncă);

4


- susceptibilitatea crescută pentru observaţii sau critici;

- senzaţia că ştie totul şi că astfel el nu mai are nimica de învăţat.

Încă de la examenul de admitere studentul este confruntat cu probleme stresante, foarte

serioase. Fostul elev va fi supus unui proces permanent de adaptare. Această situaţie este foarte

importantă (după unii autori ar prezenta fenomene de dezadaptare 68-70% dintre studenţii începători).

Performanţele universitare sunt influenţate de numeroşi factori (V. Angheluţă, 1983): factorii de

sănătate fizică şi psihică, trăsăturile de personalitate şi caracteristicile emoţionale, vocaţia şi motivaţia

pentru studiu, atitudinea pozitivă a mediului de familie, starea bună a condiţiilor de locuit,

continuitatea studiilor. Există rezultate contradictorii legate de vârstă, sex, stare civilă etc. Există şi alţi

factori de risc (P.Ionescu) cum ar fi: supraaglomerarea cu mult material de studiu, conflictele cu

diferiţi colegi, dar mai ales cu familia, adaptarea greoaie la viaţa socială, tendinţele sedentare, scăderea

timpului liber.

Majoritatea autorilor consideră că cele mai grele probleme de adaptare se pun în cadrul

primilor ani de studiu şi în special primul an.

Există numeroase schimbări şi în ceea ce priveşte regimul de lucru al studentului. La

universitate profesorul îşi ţine cursul în faţa unei mase anonime, lumea studenţilor fiind separată

printr-un “perete de sticlă” de aceea a profesorului, iar schimburile dintre aceste două lumi sunt practic

inexistente. În ziua examenului profesorul se erijează în judecător. De foarte multe ori studentul se

plânge de ierarhia rigidă universitară, de lipsa de timp a profesorilor, în timp ce corpul didactic se

plânge de pasivitatea şi excesul de timiditate al studenţilor. Conflictul poate merge până la refuzul de

colaborare şi fuga de profesor.

De asemenea, apariţia unor stări de anxietate şi depresie la elevi, favorizatoare ale fenomenului

de dezadaptare şcolară, poate fi consecinţa unor greşeli didactice ale educatorilor (gesturi, cuvinte,

atitudini insuficient controlate în raporturile cu elevii).


Analizaţi comparativ fenomenele de „inadaptare şcolară” şi „imaturitate şcolară”.

Inadaptarea şcolară şi devianţa şcolară sunt destul de apropiate între ele, diferenţierile fiind

destul de dificil de reliefat. Unii elevi care obţin performanţe şcolare pot să manifeste anumite conduite

deviante. Inadaptarea şcolară a copilului se poate datora – în primul rând – familiei, unde acesta

petrece majoritatea timpului. Astfel, trăsături definitorii cum ar fi: tipul de familie, gradul ei de

coeziune, mărimea şi caracterul relaţiilor interpersonale dintre fraţi si surori, gradul de instrucţie şi de

educaţie al părinţilor au un rol determinant asupra gradului de adaptare şcolară a copilului. Un nivel de

instrucţie si educaţie înalt al părinţilor, dar si un stil educativ corespunzător al acestora sunt în măsură

să influenţeze integrarea şcolară şi socială a copilului şi să diminueze posibila inadaptare şcolară a

5


acestuia. Inadaptarea şcolară se poate datora unui învăţământ în cadrul căruia conţinuturile învăţării nu

sunt adaptate nivelului intelectual al elevilor, elevii nefiind nevoiţi să îşi însuşească numai cunostinţe,

ci să îşi formeze şi aptitudini şi competenţe necesare pentru o mai bună integrare socioprofesională.

Orice incompatibilitate între dezvoltarea copilului şi solicitările şcolare care împiedică

stabilizarea echilibrului relativ între factorii interni şi cei externi, poate determina forme variate de

inadaptare şcolară de tipul imaturităţii. Acest lucru nu înseamnă că o parte dintre elevii apţi pentru

activitatea şcolară nu vor putea avea eşecuri în învăţare. Nu toate rezultatele şcolare slabe, din clasa I,

sunt provocate de imaturitatea şcolară. Cea mai autentică formă de imaturitate şcolară se caracterizează

printr-o dezvoltare general-încetinită a personalităţii copilului.

Mai gravă poate fi considerată imaturitatea şcolară determinată de existenţa unei personalităţi

dizarmonice care rezultă din dezvoltarea inegală a diferitelor sectoare ale personalităţii copilului.

Astfel, pe lângă diferenţe de nivel în sfera intelectuală se observă şi discrepanţe accentuate între

inteligenţă şi afectivitate, inteligenţă şi conduită socială etc.

Există situaţii în care copii care ar fi capabili să facă faţă cerinţelor activităţii şcolare, afectiv

sunt „infantili”, rămaşi în urmă faţă de etapa lor cronologică, ceea ce îngreunează integrarea lor în

viaţa grupului şcolar şi, mai ales, generează frecvente comportamente deviante. De reţinut că această

încetinire a ritmului de dezvoltare psihică a copilului este întreţinută mai ales de cauze familiale ca

lipsa de îngrijire, de stimulare intelectuală etc.


Realizaţi un studiu de caz cu tema „Consecinţele nefaste ale toxicomaniei în mediul şcolar”,

pornind de la o situaţie reală cunoscută de dumneavoastră.

Toxicomania este definită de către specialişti ca fiind o deprindere patologică de a consuma

substanţe toxice (cocaină, morfină, opiu etc.) care provoacă degradarea fizică şi psihică a individului.

În termeni medicali toxicomania apare şi sub denumirea de beţie albă sau narcomanie. Utilizarea

narcoticelor de către elevi apare din spirit de aventură, din curiozitate, în combinaţie cu dorinţa de a

încălca interdicţii. Adolescenţii organizează reuniuni excentrice unde fumează, beau şi, de multe ori

încep consumul de droguri cum ar fi marijuana şi heroina. De ce apare utilizarea drogurilor tot mai

frecventă în şcoli? Dealerii de droguri profită de naivitatea şi pionieratul tinerilor pentru a-i atrage în

mirajul oferit de utilizarea stupefiantelor. Prin consumul repetat se creează dependenţă. Utilizatorii au

impresia că restul lucrurilor din jurul lor nu mai au nicio importanţă. De aici nu mai este decât un pas

până la absenteismul de la ore, scăderea capacităţii de asimilare de cunoştinţe, schimbarea valorilor

sociale.

Totuşi noi folosim droguri când consumăm ceai sau cafea sau în cazul adulţilor un pahar de vin care

produce o relaxare. La adolescent alcoolul este consumat în cantităţi destul de mari deoarece are

6


senzaţia că îi sporeşte siguranţa de sine, îl face să se simtă fericit, mai spiritual, însă ceilalţi văd altfel

lucrurile. Abuzul de alcool este o problemă gravă în multe ţări, fiind strâns legat de accidente rutiere,

crime, sinucideri, violenţă şi abuz sexual. În S.U.A. este interzis consumul de alcool până la vârsta de

21 de ani; în Franţa consumul mediu de alcool a scăzut mult în ultimii 20 de ani.


Construiţi un eseu de minim 50 de rânduri pornind de la afirmaţia: „Interacţiunile pozitive

părinţi-copii sunt condiţii esenţiale în realizarea unei bune adaptări şcolare”.

Familia va continua să aibă mare importanţă în perioda adolescenţei şi în evoluţia persoanei

spre maturizare. Carenţele familiale se vor oglindi întotdeauna în psihologia şi comportamentul

individului. Drama relaţiei dintre părinţi şi copii se joacă în trei acte (Jersild şi colab). În primul act

–“mica copilărie” – copilul este dependent total de părinţi dar spre pubertate el va fi tot mai mult

absorbit de lumea din afară. Al doilea act al dramei se numeşte "lupta pentru emancipare" şi are loc în

contextul crizei personalităţii adolescentului. Există situaţii deosebite în ceea ce priveşte legătura

şcolarului adolescent cu familia, acest lucru depinzând şi de discrepanţa culturală dintre “cultura

părinţilor” şi “cultura grupului” din care face parte adolescentul. Dacă discrepanţa este foarte mare,

influenţa familiei scade iar rolul ei de modelare şi de izvor de valori culturale scade de asemenea.

Totuşi, indiferent de situaţie, adolescentul va fi marcat de imaginea parentală născută în copilăria lui

atât de recentă. Al treilea act al dramei se va juca atunci când totul a ieşit bine, lupta pentru emancipare

scade în intensitate şi tânărul “ia loc printre colegii lui adulţi”. Deşi au fost ostili ideilor părinţilor,

după 20 de ani ei vor adopta exact aceleaşi idei.

Examinând situaţia cuplului părinţi-copii de-a lungul timpului, se poate spune că deşi din punct

de vedere al trecerii de la dependenţă la independenţă a fiinţei umane nimic nu s-a schimbat, concepţia

societăţilor şi a diferitelor culturi referitoare la interacţiunea părinţi-copii şi rolul de tutelă al familiei a

suferit modificări.

În Codul lui Hamurabi se menţiona că în societatea sumeriană era permis tatălui să-şi vândă

copiii ca sclavi; sclava care dăruia stăpânului ei un copil devenea liberă.

În Egiptul antic, citându-1 pe G. Nolli, O. Drâmba în “Istoria culturilor şi civilizaţiilor” scria

că: “Poate că niciun alt popor din Orientul antic nu a avut despre familie o concepţie atât de sănătoasă

şi de modernă ca vechii egipteni. Ei aveau un număr mare de copii, dar nu practicau obiceiul de a-i

abandona pe cei nedoriţi. Copilul era alăptat până la vârsta de 3 ani pentru că exista credinţa că în

timpul alăptării mama nu mai putea deveni gravidă”.

În societatea antică ebraică se notează autoritateă absolută a tatălui asupra celorlalţi membri ai

familiei. El putea să-şi vândă fiicele ca sclave şi să-şi ucidă fiii răzvrătiţi sau neascultători (cu

încuviinţarea comunităţii). Nu aveau însă dreptul să vândă copiii de sex masculin. Copiii erau

7


consideraţi o binecuvântare la vechii evrei şi erau înconjuraţi cu dragoste şi grijă. Copiii erau învăţaţi

să se supună hotărârilor familiei şi era prevăzută pedeapsa cu moartea pentru copilul care lovea sau îşi

blestema părinţii.

În societatea antică persană, regimul familial şi viaţa de fiecare zi a familiei era din multe

puncte de vedere la un nivel moral superior altor popoare ale orientului antic. Femeia datora ascultare

absolută soţului ei. Naşterea unui băiat era întâmpinată ca o mare bucurie. Avortul era pedepsit cu

moartea, iar femeia adulteră era iertată dacă era însărcinată. Educarea copiilor în primii 5 ani de viaţă

intră în sarcina mamei.

În societatea antică indiană prima îndatorire morală, după cea religioasă, era ca familia să aibă

mulţi copii căci a avea copii însemna continuarea cultului strămoşilor. Avortul era considerat o crimă

tot atât de grea ca şi asasinarea unui preot. Naşterea era considerată însă un eveniment impur şi

părinţii, împreună cu copilul, erau supuşi unui ritual de purificare la 10 zile după naştere.

În societatea antică chineză, forţa şi coeziunea familiei se baza pe solidaritatea acesteia,

fundamentată pe cultul strămoşilor, care justifica şi obligaţia fiecărui chinez de a avea copii. Femeia

care nu avea copii nu era bine văzută în societate şi sterilitatea femeii putea constitui un motiv de

divorţ. Deoarece copiii de sex feminin erau consideraţi o grea povară pentru familie, dacă se năşteau

mai multe fete acestea erau părăsite în câmp şi lăsate să moară de foame şi frig. Infanticidul îşi avea

explicaţie în marea sărăcie în care trăia acest popor în antichitate.

În perioada clasică a civilizaţiei greceşti (secolul V î. Hr.) naşterea unui copil era considerată

un eveniment fericit. Dacă acest copil nu era însă recunoscut ca legitim sau familia nu dispunea de

mijloace materiale ca să-1 crească, respectivul copil era părăsit într-un loc public, de unde era luat de

către altcineva ca să-1 hrănească, uneori cu scopul declarat de a fi vândut ulterior ca sclav. În Sparta

era obligatorie abandonarea copiilor prematuri sau a celor cu malformaţii congenitale. Dacă nu se

găsea cineva care să ia de suflet un copil părăsit, această sarcină o prelua statul, dar copilul avea

ulterior statut de sclav şi trebuia să plătească despăgubiri pentru cheltuiala făcută după care se putea

elibera. În Atena cetatea se îngrijea de educarea copiilor, astfel că în timpul lui Pericle puţini erau cei

care nu ştiau carte.

În aceeaşi perioadă, civilizaţia romană recunoştea autoritatea nelimitată a tatălui, care avea

drept de viaţă şi de moarte, atât asupra mamei, cât şi asupra copiilor, pe care îi putea ucide sau vinde

ca sclavi. Copiii care sufereau de malformaţii congenitale sau cei care nu erau recunoscuţi ca legitimi

erau abandonaţi şi lăsaţi să moară. Părinţii aplicau din plin pedepse corporale severe. Deoarece toţi

cetăţenii Romei erau ştiutori de carte, primii dascăli ai copiilor erau chiar părinţii.

Cultura şi civilizaţia bizantină trebuie considerată o sinteză a culturilor lumii antice în declin (O.

Drâmba). Sentimentul familiei şi relaţiile familiale erau mai intime şi mai puternice în lumea bizantină

8


decât fuseseră în antichitate. Copiii nelegitimi erau recunoscuţi alături de cei născuţi din căsătorii

legitime, iar din secolul al XII-lea fetele aveau acces la şcoală.

Societatea medievală era confruntată cu sărăcie, accentuată de calamităţi naturale, războaie

interminabile, numeroase epidemii care decimau populaţia, generate de lipsa condiţiilor de igienă şi a

celor mai elementare cunoştinţe de epidemiologie. În aceste condiţii, societatea era confruntată cu

fenomenul demografic, natalitate mare, mortalitate generala şi infantilă foarte mare. Durata medie de

viaţă nu depăşea 30 de ani. Îngrijirea iniţială a copiilor se reducea la asigurarea supravieţuirii fizice.

Deoarece mulţi copii mureau foarte devreme, părinţii se ataşau de copiii lor abia atunci când erau

siguri că aceştia vor trăi. Copilul era considerat surogat, înlocuibil cu un altul şi era investit cu mică

valoare ca persoană. Dominând spiritul religios şi ideea că omul este produsul unei creaţii spontane,

copilul era privit doar cantitativ diferit faţă de adult.

În Evul Mediu copilul era privit ca o miniatură a unui om matur, fără să i se recunoască nimic

din caracteristicile lui specifice. În operele de artă ale timpului, copilul are trăsăturile unui adult în

miniatură. Familia imita autoritatea statului feudal centralizat. Tatăl avea puteri depline asupra fiului

său (care scăpa de sub această tutela doar când devenea războinic). Fetele rămâneau supuse taţilor şi

soţilor lor toată viaţa.

Până în anii ’20 familia era alcătuită din membrii a 2-3 generaţii şi se prevedea ca descendenţii

să rămână în preajma familiei pentru a înmulţi numărul braţelor de muncă. Fiecare familie avea mulţi

copii, deoarece nu se practica un control conştient al numărului de naşteri, iar speranţa de viaţă era

foarte mică (în comparaţie cu standardele de la sfârşitul secolului nostru). Începutul secolului XX

coincide cu perioada când se considera că un copil are nevoie de asistenţă calificată doar atunci când

este bolnav. Copiii erau ingrijiti acasă, cu complicitatea numeroasei familii care ocupa de obicei o

singură locuinţă. Dominau bolile infecţioase, consecinţa condiţiilor sanitare defectuoase şi a

locuinţelor foarte aglomerate şi neigienice.

Se evidenţiază faţetele pluridimensionale ale relaţiei părinţi-copii şi rolul familiei, ca sistem

social si mediu de dezvoltare a copilului în primii ani de viaţă. Exista pericolul scăderii interacţiunii

părinţi-copii. Există o tendinţă de scădere a numărului de copii alimentaţi natural (ceea ce îndepărtează

mama de copil). Antrenarea femeilor în activitatea productivă ar putea să scadă numărul momentelor

de interacţiune mamă-copil. Sistemul de asistenţă socială intervine în cazurile periclitate din motive

sociale, dar instituţionalizarea sugarului presupune separarea acestuia de familie.

Având în vedere cele expuse anterior, se poate observa că diferitele etape ale istoriei umanităţii

şi-au pus amprenta în mod variat asupra interacţiunii dintre părinţi şi copii. Oricum, cea mai potrivită

metodă de a “păstra aproape” copilul trebuie să plece de la premisa că “micuţul om” poate să facă

orice lucru, la fel ca un adult, cu deosebirea că sunt unele situaţii în care copiii pot să acţioneze

singular, dar şi situaţii în care ei trebuie să fie inactivi, lăsându-i pe adulţi în prim plan. În aceste

9


condiţii copilul trebuie încurajat, stimulat. Mulţi părinţi cred că a da întăriri înseamnă să ofere o

recompensă, o bombonică, o jucărie, un obiect copilului de fiecare dacă când realizează

comportamentul dorit. Sau că îi facem pe copii dependenţi de atenţia adultului sau de recompense

(cum sunt jucăriile, obiectele sau alimentele) şi nu vor realiza comportamentele fără aceste

recompense. Există două etape în aplicarea unor încurajări: prima este învăţarea unui comportament şi

a doua este etapa de menţinere a unui comportament. În faza în care copilul învaţă un comportament,

(de exemplu: învaţă să se spele pe dinţi în fiecare dimineaţă şi seara la culcare, învaţă să îşi facă

exerciţii de română sau matematică, învaţă să respecte o regulă, învaţă să meargă la culcare la o

anumită oră) acesta are nevoie de întăriri imediate, după realizarea comportamentului. Întăririle se

stabilesc în funcţie de copil şi în funcţie de comportamentul pe care vrem să îl formăm.

Experienţa de a fi iubit este esenţială în această perioadă, deoarece dacă adolescentul se va

simţi respins va considera viaţa incertă şi fără sprijin. Numeroase detalii ale vieţii de familie au darul

de a-l enerva pe adolescent (elev sau student): cum mănâncă, cum se îmbracă, cicăleala în legătură cu

notele, cu cheltuiala banilor, relaţiile cu sexul opus etc. Pe de altă parte şi părinţii se simt vinovaţi în

legătură cu orice insucces şcolar, motiv pentru care pot resimţi diferite grade de anxietate. În general

elevii şi studenţii care au mai multă încredere în familie sunt mai adaptabili, în timp ce “rebelii” la

şcoală sau nedisciplinaţi, de obicei sunt aceia care nu au încredere în părinţi. Dar şi dependenţa

crescută faţă de familie este dăunătoare. Cele mai importante sunt relaţiile afective, asigurarea

condiţiilor de securitate, intimitate, relaxare necesare procesului de formare instructiv-educativă.

Gradul de cultură, profesia părinţilor au o mare importanţă. Perturbarea relaţiilor dintre părinţi şi copii

are un efect negativ în perioda şcolarizării. Foarte importante sunt, din acest punct de vedere,

dificultăţile de comunicare. De multe ori sentimentele dintre părinţi şi copii sunt neclare. Cel mai

dăunător este atunci când părinţii pedepsesc fără a permite adolescentului să-şi prezinte punctul de

vedere.

Părinţii pot avea faţă de adolescentul şcolar diferite atitudini greşite precum: interzicerea de a

participa la problemele de familie, severitate sau pedepse exagerate, exces de dragoste, favorizarea

unui frate. Atitudinea de răceală şi de respingere va determina totdeauna agresivitate şi rebeliune, în

timp ce atitudinea de indulgenţă poate dezvolta egocentrismul şi lenea. Autoritatea exagerată conduce

la atitudini de pasivitate şi de dependenţă crescută, iar abandonul afectiv este cel mai puţin tolerat.

Abuzul sau neglijarea adolescentului poate fi fizică, emoţională sau mixtă. Părinţii abuzivi au ei însăşi

probleme psihiatrice, nu pot iubi copilul, bătaia fiind singurul mijloc de rezolvare a conflictelor.

Numeroase cauze au dus la izolarea adolescentului de adult (mobilitatea profesiilor, scăderea influenţei

vecinilor, nuclearizarea familiei, faptul că mama lucrează în afara familiei). Din aceste motive

adolescentul şcolar va petrece puţin timp cu părinţii, foarte multe familii sunt incomplete.

10


O problemă o constituie şi idealul părinţilor privind şcolarizarea copilului. Putem întâlni

ambiţii care duc la forţarea adolescentului dincolo de limitele capacităţilor sale, rezultatele şcolare

fiind privite ca un act de valoare pentru întreaga familie, adevărate proiecţii ale personalităţii părinţilor.

În alte situaţii se constată demisia rapidă a părinţilor, iar alteori chiar agresarea adolescenţilor care

încearcă să se ridice prin învăţătură. În toate aceste situaţii se produce o ruptură precoce a

adolescentului de mediul său familial, o slăbire precoce a relaţiilor părinţi-copii.

Observând comportamentul copilului, indiferent de vârsta lui se poate depista care este metoda

care funcţionează cel mai bine pentru el într-o situaţie anume. După ce a fost învăţat un comportament,

este foarte important ca părintele să îi ofere întăriri din când în când copilului pentru menţinerea

comportamentului.


În calitate de consilier / psiholog şcolar elaboraţi un program de mediere a relaţiilor dintre elevi

sau dintre elevi şi profesori.

Relaţia professor-elev / elev-profesor este destul de complexă şi nu poate fi analizată din

prisma unei singure dimensiuni, indiferent de consistenţa şi nivelul de complexitate care îi sunt

caracteristice. Nu întâmplător acest tip de relaţie este considerat a fi una de mediere între elev şi

mediul în care acesta evoluează ca urmare a unor interacţiuni multiple şi complexe.

Programul ar trebui să ţină cont de următoarele aspecte:

- formatorul trebuie convins de necesitatea acţiunii sale şi acceptat de elev ca mediator;

- se convine depăşirea sistemului nevoilor imediate;

- comunicarea elevului a sensului activităţilor care i se propun;

- mediatorul să fie convins de propria sa competenţă;

- împărtăşirea şi luarea în consideraţie a punctului de vedere al celuilalt;

- adaptarea medierii la fiecare persoană, în numele dreptului la originalitate;

- planificarea obiectivelor şi conştientizarea finalităţilor activităţilor propuse;

- căutarea noutăţii şi complexităţii;

- determinarea elevului să ia cunoştinţă de evoluţia sa;

- oferirea ocaziei de exersare a capacităţii de alegere şi decizie;

- conducerea medierii în aşa fel încât elevul să ştie să se situeze în cultura sa şi în propria sa

istorie.

Medierea oricărei activităţi presupune o bună cunoaştere a domeniului respectiv şi o stăpânire a

metodelor care fac posibilă înţelegerea părţilor implicate în acest proces. Astfel, consilierul şcolar ar

trebui să ţină o evidenţă a frecvenţei elevilor. În cazul în care un elev sau mai mulţi absentează, trebuie

11


să afle motivul nefrecventării cursurilor. Astfel sunt identificaţi elevii sau grupele de elevi care

manifestă dificultăţi de adaptare şcolară şi le poate oferi ajutor colaborând cu psihologul şcolii. Între

asistentul social şi psihologul şcolii, cadrele didactice, asistentul medical, logopedul, personalul

auxiliar, familia elevului, trebuie să existe o strânsă legătură.

Consilierul şcolar poate consilia elevul oferind informaţii, îndrumare, sfaturi pentru diferite

obiective trasate de comun acord. Consilierea se bazează pe dezvoltarea unei relaţii de încredere, de

prietenie şi de identificare a trebuinţelor elevului.

Consilierul asistă familiile elevilor în utilizarea resurselor existente în comunitate, oferă

părinţilor informaţii despre organizaţiile specializate în protecţia drepturilor, despre asociaţiile

caritabile, serviciile medicale, serviciile juridice sau facilităţi acordate segmentelor vulnerabile de către

diversele instituţii ale comunităţii. De asemenea, acesta face vizite şi anchete sociale pentru ca să

stimuleze părinţii în interesul faţă de viaţa şcolară şi să cunoască mediul familial în care se dezvoltă

elevul; să orienteze şcolar elevul în funcţie de abilităţile şi capacitatea lui colaborând cu: Serviciul de

Orientare Şcolară din cadrul Direcţiei Generale de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului, părinţii,

psihologul, logopedul, profesorul, dirigintele, educatorul, medicul, contabilul, administratorul,

personalul auxiliar, reprezentantul de la Agenţia Judeţeană de Ocupare a Forţei de Muncă, directorul

de la Şcoala Profesională de Arte şi Meserii etc. Părinţii pot să-şi exprime opiniile în legătură cu

diferitele aspecte ale vieţii şcolare şi să se implice în alegerea traseului şcolar al copiilor.

Se încearcă o supraveghere strictă a conduitelor elevilor în pauze de către profesorii de serviciu şi nu

numai, pentru a reduce actele de violenţă şi vandalism. Consilierul sesizează şi cere sprijin organului

de ordine publică (poliţia de proximitate) în combaterea actelor de violenţă, huliganism, delincvenţă

juvenilă, abandonul şcolar al elevilor etc. De asemenea, acesta stimulează toţi membrii personalului

şcolii să observe şi să raporteze cazuri de abuz asupra copilului.

Sarcinile profesionale specifice ale consilierului din şcoală necesită perfecţionare continuă prin

informare de specialitate, participare la manifestările ştiinţifice de profil şi la schimburi de experienţă,

oferirea de consultanţă colegilor etc.


Enumeraţi şi analizaţi cel puţin patru argumente în sprijinul afirmaţiei: „Educaţia

contemporană are tot mai mult un rol socioterapeutic.” (C. Neamţu, 2003, pag. 397)

Notă: Această aplicaţie se va evalua separat, iar nota obţinută se va adăuga la practica de

specialitate.

12


Pentru împlinirea acestui rol socioterapeutic al educaţiei, formatorii trebuie sã se apropie tot

mai mult de noile orientãri ale educaţiei, sã se perfecţioneze, sã facã efortul de a-şi însuşi tehnici de

comunicare şi metode pedagogice moderne, în care individul în unicitatea lui sã fie în centrul atenţiei,

întrucât:

-- societatea modernă este înclinată tot mai mult spre o stare maladivă;

-- drumul pe care îl parcurge acum societatea este unul pe care valorile morale sunt lăsate

deoparte;

-- mijloacele informatizate de comunicare între oameni în loc să îi apropie mai mult îi

îndepărtează (internet-ul, telefonul mobil apropie distanţele dar îndepărtează apropierea fizică dintre

oameni);

-- diferenţierile sociale încep să se contureze tot mai mult, în contextul crizei mondiale care

bântuie mapamondul;

-- este necesară înlăturarea macrobarierelor de comunicare culturală, social-politică etc.

13

PORTOFOLIU-Devianta scolara

Documents

Transcript of PORTOFOLIU-Devianta scolara