CONŢINUTUL CONSTITUTIV SUBIECTIV GENERIC

1. Structură. Latură subiectivă al conţinutului constitutiv al infracţiunii

cuprinde totalitatea condiţiilor privitoare la atitudinea psihică a făptuitorului faţă de

obiectivitatea propriului său act de conduită, condiţiile cerute de lege pentru ca acest act

să constituie infracţiune.

Latura subiectivă constituie una din cele două laturi necesare ale actului de conduită

umană conştientă.

2. Vinovăţia ca element subiectiv în conţinutul infracţiunii.

Prin element subiectiv al infracţiunii se înţelege atitudinea psihică a persoanei care a

săvârşit fapta ce constituie elementul material al infracţiunii, faţă de fapta săvârşită, faţă de

urmarea imediată a acesteia şi faţă de legătura de cauzalitate dintre ele, atitudinea exprimată

în vinovăţia acelei persoane în forma cerută de lege pentru ca fapta să constituie infracţiune.

3. Elementul subiectiv la infracţiunile comisive.

Legiuitorul a instituit regula că infracţiunile comisive se săvârşesc cu intenţie, iar

din culpă numai când legea prevede astfel.

4. Elementul subiectiv la infracţiunile omisive.

Dacă în conţinutul juridic al unei infracţiuni omisive nu este prevăzut elementul

subiectiv, acesta poate avea atât forma culpei cât şi forma intenţiei.

Aceasta întrucât faptele omisive se săvârşesc de regulă din culpă şi că ar fi de prisos

prevederea acesteia ca element subiectiv, iar pe de altă parte că, dacă omisiunea respectivă

constituie infracţiune când se săvârşeşte din culpă, constituie cu atât mai mult infracţiune

când se săvârşeşte cu intenţie.

5. Infracţiuni săvârşite cu ambele forme de vinovăţie.

Există infracţiuni care cuprind în latura lor subiectivă, atât intenţia cât şi culpa:

praeterintenţie, intenţie depăşită.

Făptuitorul săvârşeşte o faptă ce constituie elementul material al unei infracţiuni

(primum delictum) dar produce un rezultat mai grav ori în plus, ce caracterizează o

infracţiune mai gravă sau o variantă agravată a aceleiaşi infracţiuni (majus delictum).

1

Activităţile de acest fel au fost fie ca infracţiuni de sine stătătoare (art. 182-183

C.p.), fie ca variante agravate ale aceleiaşi infracţiuni (art. 197 alin. 3 C.p., art. 211 alin. 3

C.p.).

Existenţa culpei în producerea rezultatului mai grav deosebeşte praeterintenţia de

intenţia indirectă sau eventuală.

6. Mobilul ca element al conţinutului subiectiv.

Prin mobil sau motiv al infracţiunii se înţelege impulsul intern al făptuitorului la

săvârşirea infracţiunii.

Mobilul sau motivul este cauza internă al actului de conduită.

Lipsa unui mobil sau motiv comprehensibil constituie un indiciu de anormalitate

psihică.

Numai în cazuri excepţionale legiuitorul consideră necesară întregirea laturii

subiective, pe lângă intenţie, cu existenţa unui motiv sau mobil – a se vedea abuzul în serviciu

prin îngrădirea unor drepturi (art. 247 C.p.).

Alteori mobilul este considerat element circumstanţial de ordin subiectiv (omorul

din interes material – art. 175 C.p., lipsirea de libertate când în schimbul eliberării se cere un

folos material.

7. Scopul ca element al conţinutului subiectiv.

Scopul ca element constitutiv subiectiv.

Prin scopul interacţiunii se înţelege finalitatea urmărită prin săvârşirea faptei ce

constituie elementul material al infracţiunii, obiectivul propus şi reprezentat de făptuitor ca

rezultat al acţiunii sau inacţiunii sale. În sens strict, termenul scop desemnează o finalitate ce

se situează în afară în timpul acţiunii, un obiectiv către care tinde făptuitorul, o cerinţă

esenţială ataşată elementului subiectiv care are astfel forma intenţiei calificată prin scop.

Există însă o infracţiune în al cărei conţinut juridic termenul „scop” este folosit cu

înţelesul de destinaţie sau cu înţelesul de rezultat. În fine, există cazuri în care urmărirea unui

scop anumit constituie un element circumstanţial în conţinutul calificat al unor infracţiuni.

În toate cazurile cunoaşterea scopului urmărit de făptuitor este deosebit de utilă pentru

determinarea gradului de pericol social al faptei pentru cunoaşterea periculozităţii

infractorului şi pentru stabilirea măsurii de apărare socială adecvată.

2

8. Noţiunea de obiect al infracţiunii. Actul infracţional se îndreaptă împotriva unei

anumite valori şi prin aceasta împotriva unor relaţii sociale determinate şi create în jurul

acestei valori. Însăşi raţiunea incriminării unui act de conduită rezidă în necesitatea apărării

împotriva acelui act a valorii şi respectiv a relaţiilor sociale contra cărora el se îndreaptă,

ameninţându-le în existenţa lor. Obiectul infracţiunii îl formează relaţiile sociale împotriva

cărora se îndreaptă actul de conduită. În lumina acestor precizări, obiectul infracţiunii poate fi

definit ca fiind valoarea socială şi relaţiile sociale formate în jurul şi datorită acestei valori,

împotriva cărora se îndreaptă fapta ce constituie elementul material al infracţiunii.

9. Obiectul juridic şi obiectul material al infracţiunii. Prin obiectul juridic al

infracţiunii se înţelege obiectul propriu-zis al acesteia, adică valorile şi relaţiile sociale

ameninţate sau vătămate efectiv prin săvârşirea faptei şi ocrotite prin incriminarea acesteia

spre deosebire de obiectul zis material al infracţiunii prin care se înţelege entitatea materială

(un obiect sau un lucru oarecare, un animal, corpul persoanei) asupra căreia se îndreaptă

materialitatea actului de conduită, energia fizică a acestuia, ameninţându-l cu un pericol de

vătămare materială sau provocându-i efectiv o asemenea vătămare. Distincţia prezintă interes

fiindcă în timp ce obiectul juridic există în orice infracţiune ca factor necesar al

acesteia,obiectul material nu există la orice infracţiune.

10. Obiect juridic generic (de grup) şi obiect juridic specific (individual). Prin

obiect juridic generic sau de grup se înţelege obiectul juridic comun unui grup de infracţiuni,

constituit dintr-un fascicol de relaţii sociale formate în jurul și datorită uneia dintre valorile

fundamentale ale societății. Prin obiect juridic specific sau individual se înțelege obiectul

juridic propriu zis al infracțiunii specifice fiecărei infracțiuni, constituit din relațiile sociale

formate în jurul și datorită unei valori sociale specifice, subordonate uneia din valorile

fundamentale.

11. Obiect juridic principal și obiect juridic secundar (adiacent). Această

distincţie are în vedere infracţiunile zise complexe al cărei element material este format din

două sau mai multe acţiuni ori inacţiuni pe care legea le prevede și ca element material în

conţinutul unor infracțiuni distincte. Dintre cele două acţiuni care formează elementul

material al infracțiunii complexe una este considerată ca principală și anume aceea care este

îndreptată împotriva valorii și relaţiilor sociale pe care legea le apără în mod special prin

incriminarea faptei complexe iar cealaltă este considerată secundară sau adiacentă și anume

3

aceea care este îndreptată împotriva valorii și relaţiilor sociale care sunt ocrotite în mod

secundar deşi nu mai puţin energic prin incriminarea aceleiaşi fapte complexe.

12. Condiţii privitoare la obiect în conţinutul incriminării. Nicio faptă nu poate

fi concepută și incriminată fără să se fi avut în vedere obiectul împotriva căruia se îndrepta.

Prevederea în conţinutul juridic a faptei care constituie elementul material al infracțiunii nu se

poate face fără referire directă sau indirectă la valoarea socială sau la relaţiile sociale

împotriva cărora aceasta se îndreaptă. Pentru existenţa infracțiunii este necesar ca obiectul să

îndeplinească condiţiile prevăzute de lege, în caz contrar fapta nu constituie infracţiune chiar

dacă toate celelalte condiţii ar fi îndeplinite.

13. Condiţii privitoare la subiecţii infracțiunii. Subiecţi de drept penal și subiecţi

ai infracţiunii. Prin subiect de drept penal înţelegem persoanele fizice sau juridice implicate în

raporturile juridice penale de conformare sau de conflict. Subiecţii infracţiunii sunt

persoanele implicate în săvârşirea unei infracțiuni fie prin însăşi comiterea infracţiunii fie prin

suportarea consecinţelor a răului cauzat prin săvârşirea acesteia. Noţiunea de subiecţi ai

infracțiunii este identică cu aceea de subiect de drept penal. Nu pot fi consideraţi subiecţii

infracțiunii persoanele care au numai calitate de subiecţi ai raportul lor de drept penal de

conformare.

14. Subiectul activ şi subiectul pasiv ai infracțiunii. După poziţia pe care o are un

raport cu infracţiunea și deci după poziţia pe care o ocupă în cadrul raportului juridic penal de

conflict se face distincţia intre subiecţii activi sau infractori pe de-o parte și subiecţi pasivi sau

persoane vătămate prin infracţiune pe de altă parte.

15. Subiectul activ al infracțiunii. Este subiect activ al infracțiunii sau infractor

persoana care săvârşeşte în mod nemijlocit sau care participă la săvârşirea faptei prevăzută de

legea penală care constituie infracţiune.

16. Problema răspunderii penale a persoanelor juridice. Teza negativa susţinută

în special de partizanii teoriei ficţiunii potrivit căreia persoanele juridice nu au existenţă

proprie și sunt o creaţie a legii.Această teză se bazează pe principiul că persoanele juridice nu

pot săvârşii infracțiuni (Societas delinquere non potest) şi teza afirmativă susţinută

în principal de autorii care împărtăşesc cu privire la persoanele morale teoria zisă a realităţii

potrivit căreia persoanele juridice reprezintă o realitate, acestea fiind entităţi dotate cu voinţă

și conştiinţă proprii.

4