TEMA nr. 1: Caracteristica generală a dreptului constituţional

1. Dreptul constituţional ca ramură de drept public

2. Problemele ştiinţei dreptului constituţional

3. Sistemul ştiinţei dreptului constituţional

1. Dreptul constituţional ca ramură de drept public

Noţiunea de drept constituţional, apare pentru prima dată la sf. Sec. Al

XVIII-lea, în cadrul universităţilor această disciplină a început să se predeala la

catedra de drept constituţional din or. Ferrara, ulterior la Pavia şi Bologna 1. Cu

toate acestea noţiunea de drept constituţional s-a născut sub influenţa revoluţiei

Franceze. Deosebirea dintre dreptul public şi dreptul privat s-a realizat pentru

prima oară în Roma Antică.juristul Ulpian împărţea dreptul roman în”ius

publicum” şi „ius privatum”, arătînd că dreptul public este dreptul care se referă

la interesele statului, iar dreptul privat este acela care se referă la interesele

diferitor persoane2 distincţia a fost făcută din nou, mai tîrziu de către Savigny şi

Stahl după scopurile urmărite şi anume în dreptul public statul este scopul pe cînd

în dreptul privat individul este scopul şi statul mijlocul.

Din dreptul public fac parte: drept constituţional, drept administrativ,

drept financiar, drept bancar, drept penal, drept procesual penal, drept militar,

drept internaţional public, drept vamal, ecologic etc.

Din categoria dreptului privat fac parte: drept civil, drept commercial,

drept fiscal, dreptul familiei, deptul muncii, drept notarial, dreptul protecţiei

sociale, drept internaţional privat etc.

Sistemul dreptului se divizează în drept privat şi drept public. Dreptul privat

se ocupă de satisfacerea şi reglementarea intereselor particulare, avînd un caracter

relativ stabil.

1 Drept Constituţional şi instituţii politice, aut. Dr. Mihai Bădescu, ed. Lumina Lex, an. 2001, pag.32 Drept Constituţional, aut. Teodor Cârnaţ, ed. PRINT-CARO, Chişinău 2010, pag.30

Termenul de drept public nu este atît de frecvent utilizat în sistemul de drept

al republicii noastre, normele de drept fiind cuprinse în ramuri care au un obiect de

reglementare bine determinat. 

Dreptul public grupează acele reguli, care au ca obiect de reglementare

raporturile dintre guvernanţi şi dintre aceştia şi guvernaţi.

Dreptul public se ocupă de interesele generale, studiază organizarea politică

a colectivităţii, stabileşte organele ei, arată raporturile care există între aceste

organe, precum şi între aceste organe şi alte grupări sociale, precum şi raporturile

dintre particulari şi alte grupări; el stabileşte normele, după care au să procedeze,

în limitile stabilite de lege, deţinătorii puterii publice.

Spre deosebire de dreptul privat, cel public este mai suplu, mai acomodabil

deoarece avînd un caracter politic accentuat se modifică mai frecvent.

Dreptul public, se subdivide în mai multe ramuri de drept, una dintre care

este şi dreptul constituţional, deoarece reglementează relaţiile sociale fundamentale

ce apar în procesul instituirii, menţinerii şi exercitării puterii de stat, adică se

preocupă de organizarea politică a statului, constituirea suveranităţii şi a puterilor

publice.

2. Problemele ştiinţei dreptului constituţional

Rădăcinile ştiinţei dreptului constituţional îşi au începutul în epoca

revoluţiilor burgheze, cînd ideologi ai democraţiei ca S.Montesquieu, J.Locke,

J.J.Russo şi alţii, au iniţiat şi au impus principalele concepţii ale dreptului

constituţional: constituţionalismul, suveranitatea poporului, separarea puterilor ş.a.

Aceste teorii serveau ca motiv ideologic pentru lichidarea feudalismului ca

orînduire socială, bazată pe despotism şi samovolnicie şi au contribuit la formarea

unei colectivităţi organizate a puterilor politice antifeudale. Tot atunci a început să

se formeze orînduirea constituţională şi dreptul constituţional, care au dat formă

juridică ideilor democratice tratate de teoreticieni.

Pe parcurs, savanţii-jurişti au acordat o atenţie sporită tălmăcirii noilor

norme constituţionale şi a instituţiilor de drept.

În procesul dezvoltării sale istorice, ştiinţa dreptului constituţional s-a format

ca o totalitate de şcoli şi se caracteriza prin: lipsa unei metode unice de cercetare,

influenţa diferitor curente filosofice, de asemenea, prin particularităţile naţionale

şi istorice de dezvoltare ale unor state.

Toate acestea ne orientează spre o înţelegere mai largă a ştiinţei juridice,

cunoaşterii conţinutului ei şi influenţei asupra formării concepţiei ce coincide cu

cerinţele ştiinţei juridice. Aceasta are o deosebită importanţă astăzi, cînd s-a

înregistrat o clară orientare în direcţia formării unui stat de drept democratic, cînd

problemele ştiinţei, învăţamîntului şi educaţiei juridice capătă un caracter de

urgenţă, de rezolvarea cărora, în mare măsură, depinde formarea întregului sistem

statal de drept.

În procesul reorganizării ştiinţei juridice, deosebit de importantă este

activitatea instituţiilor ştiinţifice şi de învăţămînt ale republicii noastre, ce se ocupă

de editarea literaturii referitoare la ştiinţa juridică.

Obiectul ştiinţei dreptului constituţional îl constituie totalitatea următoarelor

elemente: normele şi instituţiile de drept ale Republicii Moldova, relaţiile obşteşti

reglementate de aceste norme şi instituţii, tendinţele dezvoltării dreptului

constituţional.

Scopurile şi sarcinile ştiinţei dreptului constituţional decurg din necesitatea

existenţei acestei ştiinţe, care:

ajută la cunoaşterea şi interpretarea ştiinţifică a normelor de drept

constituţional;

contribuie în mod adăugător la aplicarea justă în practică a acestor norme;

constituie sprijinul teoretic în cadrul activităţii de adoptare a normelor de drept

constituţional, în activitatea de exercitare şi menţinere a puterii de stat.

Deci, ştiinţa dreptului constituţional al Republicii Moldova, este o ştiinţă de

ramură, avînd ca obiect de cercetare ramurile dreptului constituţional şi

reprezentînd în sine un sistem de cunoştinţe a normelor dreptului constituţional, a

instituţiilor dreptului constituţional şi a legităţilor dezvoltării lor.

3. Conceptul ştiinţei dreptului constituţional

Sistemul ştiinţei prezintă în sine o consecutivitate logică de studiere a

fenomenelor sociale, ce alcătuiesc obiectul său.

Odată cu schimbarea obiectului ştiinţei se schimbă şi sistemul ei. Treptat din

ştiinţa dreptului constituţional au dispărut problemele teoriei generale a statului şi

dreptului, dreptului administrativ, autoadministrării locale. Deoarece se schimba

obiectul ştiinţei – se schimba şi sistemul ei. Dar cea mai mare influenţă asupra

sistemului ştiinţei o au constituţiile, structura şi cuprinsul lor.

Noua Constituţie a Republicii Moldova cere o atitudine contemporană faţă

de sistemul ştiinţei, acest sistem conţinînd diviziuni respective ce necesită

argumentare şi studiere.

Trebuie de evidenţiat că asupra sistemului ştiinţei dreptului constituţional au

avut şi au influenţă drepturile constituţionale ale altor state.

Ştiinţa dreptului constituţional al Republicii Moldova, precum şi al altor

state este ştiinţa despre formele juridice ale democraţiei.

Din cele sesizate, reiese că ştiinţa dreptului constituţional al Republicii

Moldova prezintă în sine un sistem de cunoştinţe, pătruns de o unitate internă şi de

o consecutivitate logică, ceea ce se reflectă în structura sistemului ştiinţei date.

Sistemul ştiinţei dreptului constituţional propus pentru cercetare presupune

legătura lui obiectivă şi mereu crescătoare cu procesul de legiferare, de realizare în

practică a tuturor prevederilor, normelor şi principiilor dreptului constituţional în

Republicii Moldova.

TEMA nr. 2: Dreptul constituţional – ramură de bază a sistemului de drept al

Republicii Moldova

1. Definiţia dreptului constituţional

2. Obiectul dreptului constituţional

3. Normele de drept constituţional

4. Raporturile de drept constituţional

5. Subiectele raporturilor de drept constituţional

6. Izvoarele dreptului constituţional

7. Locul dreptului constituţional în sistemul de drept al R. M.

1. Definiţia dreptului constituţional

În literatura de specialitate referitor la definiţia ramurii dreptului

constituţional există mai multe opinii. Teoria dreptului constituţional cunoaşte

definiţia “materială”, “formală” şi “pedagogică”.

Definiţia “materială” derivă din conţinutul Declaraţiei franceze a

drepturilor omului şi cetăţeanului din 26 august 1789 care declară: “orice societate

în care garanţia drepturilor omului nu este asigurată, nici separaţia puterilor

determinată nu are constituţie”.

Din definiţia prezentată decurge că: dreptul constituţional este o ramură a

dreptului care reglementează statutul jurudic al persoanelor şi modul de organizare

a puterii de stat în conformitate cu principiul separării puterilor în stat.

Definiţia dată îndură critică datorită faptului că:

ea nu defineşte dreptul constituţional, ci precizează ce trebuie să conţină o

constituţie;

se prezintă ca o definiţie unilaterală care se sprijină pe conţinutul reglementării

şi în prima supremaţia acesteia.

Definiţia “formală” constată: dreptul constituţional este un ansamblu de

norme juridice, supremaţia cărora se impune tuturor ramurilor de drept, datorită

procedeelor speciale de elaborare şi adoptare a lor. Ca şi prima definiţie, definiţia

“formală” este supusă criticii, deoarece ea se impune în conţinutul ramurii printr-o

procedură deosebită de elaborare.

Definiţia “pedagogică” determină dreptul constituţional a fi un instrument

prin intermediul căruia se realizează puterea de stat.

În virtutea celor expuse anterior, vom defini dreptul constituţional: ramură

fundamentală a dreptului, constituită dintr-un ansamblu unitar de norme

juridice, cuprinse în constituţie şi în alte acte normative, elaborate şi adoptate

în urma unei proceduri speciale, prin care se reglementează raporturile

sociale ce asigură suveranitatea poporului.

2. Obiectul dreptului constituţional

Ca orice ramură de drept, ramura dreptului constituţional are un obiect

propriu de reglementare. Vom menţiona că în identificarea obiectului de

reglementare a dreptului constituţional sînt mai multe opinii, unii autori ajungînd

pînă la negarea acestuia.

Astfel de situaţii contradictorii cînd obiectul ramurii de drept constituţional

coincide cu obiectul altor ramuri de drept, se datorează faptului că ramura de drept

constituţional constituie ramura de bază şi serveşte ca punct de pornire a altor

ramuri.

Vorbind despre obiectul ramurii dreptului constituţional este important de

evidenţiat trei mari grupe de obiecte:

dreptul constituţional care are ca obiect tradiţional instituţiile politice ;

dreptul constituţional normativ ce are ca obiect sistemul superior normativ;

dreptul constituţional relaţional care are ca obiect drepturile şi libertăţile

fundamentale.

Toate aceste componente sînt indivizibile şi constituie un tot întreg.

Obiectul de reglementare al dreptului constituţional, într-o definiţie

descriptivă, îl constituie cele mai importante relaţii sociale, relaţiile ce apar în

procesul organizării societăţii în stat, instituirii şi exercitării puterii de stat,

garantării drepturilor şi libertăţilor individuale ale cetăţenilor, exprimării

suveranităţii poporului, determinării trăsăturilor fundamentale ale sistemului social

economic şi ale organizării politice ale societăţii. 

Deci, dreptul constituţional reglementează cele mai importante relaţii sociale

în procesul instituirii, menţinerii şi executării puterii statale.

3. Normele de drept constituţional

Sînt norme de drept constituţional – normele juridice care reglementează

conduita oamenilor în relaţiile sociale privitoare la instaurarea, menţinerea şi

exercitarea puterii de stat. 

Altfel spus, normele de drept constituţional sînt reguli de conduită elaborate

şi adoptate de către stat în urma unei proceduri speciale, care au un caracter

general-obligatoriu şi impersonal, destinate reglementării relaţiilor sociale

fundamentale din domeniul instituirii şi exercitării puterii de stat, respectarea

cărora se asigură la nevoie prin forţa de constrîngere a statului.

Normele constituţionale, conţin prevederi care reglementează nemijlocit

relaţiile sociale şi unele prevederi cu valoare de principii, definind astfel unele

instituţii sau bazele puterii. Majoritatea normelor constituţionale sînt cuprinse

în legea fundamentală şi în alte acte normative care constituie izvoare pentru

dreptul constituţional.

Sintetizînd, constatăm că normele constituţionale sînt:

normele cu aplicaţie directă, sînt cele care au ca obiect reglementarea

nemijlocită a relaţiilor sociale şi nu au nevoie de nici o dezvoltare sau alte

precizări printr-o lege ordinară (ex.: egalitatea în drepturi a cetăţenilor, accesul

liber la justiţie, respectarea Constituţiei şi a legilor);

normele cu aplicaţie indirectă sînt cele care reglementează de principiu relaţiile

sociale şi pentru a fi interpretate şi puse în aplicare, sînt dezvoltate de

reglementări ale altor ramuri de drept (ex.: “percheziţionarea, reţinerea sau

arestarea unei persoane sînt permise numai în cazurile şi cu procedura

prevăzute de lege” – codul de procedură penală reglementînd concret

împrejurările în care se execută percheziţia, timpul de efectuare, procedura de

urmat, etc.).

Normele de drept constituţional se clasifică în mai multe categorii:

I. În dependenţă de sfera funcţională de reglementare deosebim:

normele constituţionale de reglementare;

normele constituţionale de protecţie;

II. În dependenţă de natura conduitei pe care o prescriu normele de

drept constituţional deosebim:

norme constituţionale de competenţă (de împuternicire);

normele constituţionale onerative (categorice);

III. În dependenţă de caracterul relaţiilor sociale reglementate norme

constituţionale pot fi:

normele constituţionale materiale;

normele constituţionale procesuale;

IV. În dependenţă de durata acţiunii în timp a normelor de drept

constituţional, acestea pot fi:

temporare;

permanente;

excepţionale.

4. Raporturile de drept constituţional

Odată ce raporturile de drept constituţional sînt o categorie a raporturilor

juridice dînsele exprimă trăsăturile fundamentale ale raporturilor juridice în general

şi anume:

sînt o categorie a raporturilor sociale reglementate de norme juridice de drept

constituţional, care determinînd participanţi la raport stabilesc pentru aceştia

drepturi şi obligaţii reciproce;

raporturile de drept constituţional reglementează relaţiile sociale fundamentale

ce apar în procesul instituirii, menţinerii şi exercitării puterii de stat.

În scopul conturării definiţiei raporturilor de drept constituţional şi în

vederea perceperii conceptului trebuie să lămurim trăsăturile sale definitorii:

raportul de drept constituţional este un raport de voinţă, care este condiţionat de

faptul că aici intervine pe de o parte voinţa autorităţii statale exprimată în

conţinutul normei de drept constituţional, precum şi voinţa subiecţilor

participanţi la raportul social;

raportul de drept constituţional este un raport social, care se naşte, se modifică

şi se stinge numai între oameni – persoane fizice luate individual sau grupate în

colective, pe de o parte, şi autoritatea publică, pe de altă parte.

Obiectul raportului de drept constituţional îl constituie relaţiile sociale care

i-au naştere în cadrul activităţii de instruire şi organizare şi care privesc bazele

organizării şi realizării puterii de stat.

Raportul juridic se defineşte ca legătură socială, reglementată de norma

juridică, conţinînd un sistem de interacţiune reciprocă între participanţi

determinaţi, legătură ce este susceptibilă de a apărea pe calea constrîngerii statale. 

Sintetizînd cele expuse mai sus putem conchide că, raportul de drept

constituţional este o categorie a raporturilor juridice voliţional reglementate de

normele de drept constituţional şi care apare, se desfăşoară şi se stinge în cadrul

relaţiilor sociale de instituire şi organizare a puterii statale şi în cadrul căruia

participanţii se manifestă ca purtători de drepturi şi obligaţii.

5. Subiectele raporturilor de drept constituţional

De la bun început este necesar de a preciza două trăsături specifice

privitoare la subiectele raporturilor de drept constituţional şi anume:

întotdeauna unul dintre subiecte trebuie să fie deţinătorul puterii, statul sau

organul legiuitor;

subiectele trebuie să acţioneze într-un raport ce are ca obiect activitatea de

instaurare, menţinere şi exercitare a puterii.

Aşadar, subiecte ale raporturilor constituţionale sînt oamenii, luaţi individual

sau în colectiv şi autorităţile statale.

Subiectele raporturilor de drept constituţional sînt:

Poporul

Conform art.2, alin.1 din Constituţia Republicii Moldova, “suveranitatea

naţională aparţine poporului Republicii Moldova, care o exercită în mod direct şi

prin organele sale reprezentative, în formele stabilite de Constituţie”.

Deci, prin însăşi dispoziţia constituţională se prevede modul de exprimare a

voinţei poporului, alin.2 reglementînd că “nici o persoană particulară, nici o parte

din popor, nici un grup social, nici un partid politic sau o altă formaţiune obştească

nu poate exercita puterea de stat în numele propriu”.

Numai singur poporul are dreptul să decidă asupra problemelor ce ţin de

independenţa sa, prin concentrarea întregii puteri.

Statul

Statul poate să apară ca subiect al raporturilor de drept constituţional, fie

direct sau fiind reprezentat de organele sale.

Astfel, ca entitate abstractă, statul apare direct ca subiect în raporturile

juridice privitoare la cetăţenie sau în raporturile privind federaţia de state.

Organele statului

Organele statului sоnt subiecte ale raporturilor de drept constituţional dacă

îndeplinesc condiţiile cerute subiectelor raporturilor de drept constituţional. Astfel,

organele legiuitoare apar ca subiecte în raporturile privitoare la adoptarea legilor

constituţionale, organice şi ordinare.

Autorităţile administrative sînt subiecte ale raporturilor de drept

constituţional dacă participă la un raport juridic în care celălalt subiect este

poporul, statul sau organele legiuitoare, iar raportul se referă la instaurarea,

menţinerea ori exercitarea puterii.

Partidele sau formaţiunile politice

Partidele sau formaţiunile politice sînt subiecte ale raporturilor de drept

constituţional deoarece se constituie în adevărate forme organizatorice, prin care

cetăţenii participă la guvernare.

Avem оn vedere posibilitatea partidelor sau formaţiunilor politice de a

propune candidaţi la alegerile pentru parlament sau autorităţile publice locale.

Cetăţenii

Apar ca subiecte ale raporturilor de drept constituţional fie distinct, ca

persoane fizice, ca persoane investite cu anumite prerogative în organele

legiuitoare (ex.:deputaţi), fie organizaţi în circumscripţii electorale.

Ca persoane fizice apar în raporturile juridice privitoare la exercitarea

drepturilor şi libertăţilor fundamentale.

Străinii şi apatrizii

Sînt subiecte ale raporturilor de drept constituţional în legătură cu acordarea

azilului politic sau protecţia proprietăţii private.

6. Izvoarele dreptului constituţional

Prin izvoare de drept se înţeleg formele de exprimare a normelor juridice

care sînt adoptate sau sancţionate de către stat.

Izvoarele de drept constituţional îşi au aspectul lor specific datorită

organului emitent şi conţinutului actului normativ. Pentru a fi izvoare de drept

constituţional, actele normative trebuie să fie adoptate de organe de stat

competente şi în acelaşi timp să conţină, desigur, şi norme juridice care să

reglementeze relaţiile privitoare la instaurarea, menţinerea şi exercitarea puterii.

Izvoarele dreptului constituţional sînt:

a) Constituţia şi legile de modificare a constituţiei

Constituţia este principalul izvor al dreptului constituţional şi implicit al

întregului sistem de drept.

Toate normele constituţionale sînt norme de drept constituţional şi deci,

constituţia trebuie să fie considerată în totalitate izvor al dreptului constituţional.

Legile constituţionale sînt în totalitate izvoare ale dreptului constituţional,

întrucît chiar textul din art.72, alin.1 din legea fundamentală prevede că

“Parlamentul adoptă legi constituţionale, legi organice şi legi ordinare”.

b) Legile

Desigur că nu toate legile sînt izvoare ale dreptului constituţional, ci numai

acelea care reglementează relaţii sociale referitoare la instaurarea, menţinerea şi

exercitarea puterii (ex.: legea contenciosului administrativ, legea cu privire la

cetăţenie).

c) Decretele

Decretele sînt izvoare ale dreptului constituţional dacă reglementează

relaţiile privitoare la instaurarea, menţinerea şi exercitarea puterii.

d) Tratatele internaţionale

Sînt izvoare de drept constituţional în măsura în care reglementează în mod

nemijlocit, direct, relaţiile sociale care sînt esenţiale pentru instaurarea, menţinerea

şi exercitarea puterii. Tratatele trebuiesc obligatoriu să fie ratificate de parlament.

În acest context, trebuie să subliniem prevederile constituţionale din art.8,

alin.1: “ Republica Moldova se obligă să respecte Carta Organizaţiei Naţiunilor

Unite şi tratatele la care este parte, să-şi bazeze relaţiile cu alte state pe principiile

şi normele unanim recunoscute ale dreptului internaţional”.

7. Locul dreptului constituţional

în sistemul de drept al Republicii Moldova

Locul pe care-l ocupă normele constituţionale în ierarhia normelor juridice

determină poziţia dreptului constituţional în cadrul sistemului de drept.

Constituţia este actul normativ şi izvorul principal al dreptului constituţional.

Va fi firesc, prin urmare, ca această ramură de drept să determine conţinutul

normelor celorlalte ramuri de drept, al căror izvor de drept îl constituie legile

ordinare; rezultă că ramura de drept care le cuprinde va fi determinată în conţinutul

ei de dreptul constituţional, ale cărui norme să fie respectate.

Rolul conducător al dreptului constituţional faţă de celelalte ramuri ale

dreptului oglindeşte unitatea sistemului nostru de drept. Această unitate constă în

faptul că diferite ramuri care alcătuiesc sistemul de drept sînt toate expresia voinţei

întregului popor şi au acelaşi scop – apărarea intereselor tuturor relaţiilor sociale.

TEMA nr. 3: Teoria constituţiei

1. Originea constituţionalismului în R.M. şi etapele dezvoltării sale

2. Noţiunea de constituţie

3. Elaborarea, adoptarea, revizuirea, suspendarea şi abrogarea constituţiei

4. Supremaţia constituţiei

5. Conţinutul normativ al constituţiei

1. Originea constituţionalismului în

Republica Moldova şi etapele dezvoltării sale

Originea constituţionalismului în Moldova coboară pînă la începutul

secolului al XIX-lea, anume în această perioadă (1812-1813) în urma semnării

tratatului de pace între Imperiul Rus şi Turcia o bună parte din Principatul

Moldovei (şi o bună parte din teritoriul de astăzi al Republicii Moldova) a trecut în

componenţa Imperiului Rus.

După anexare, provincia numită de ruşi Basarabia primeşte la început o

administrare autonomă. Prima lege în privinţa Basarabiei a fost adoptată la 2

august 1812 şi purta titlul de “Înfiinţarea administraţiei provizorii în oblastea

Basarabia”. Conform legii provincia era condusă de un guvernator civil, căruia i se

subordona guvernul provizoriu ales de moşierii băştinaşi. Legea permitea acţiunea

legilor şi obiceiurilor locale, lucrările de secretariat erau îndeplinite în limba rusă şi

română.

La 29 aprilie 1818 ţarul aprobă o nouă lege pentru Basarabia, numită

“Aşezămîntul organizării oblastei Basarabia”. Aşezămîntul prevedea:

crearea unui organ reprezentativ “Sfatul Suprem”, care era format din 11

membri: preşedintele (guvernatorul provinciei), patru membri ai guvernului

provincial, şase deputaţi aleşi de nobilimea locală pe un termen de 3 ani. Sfatul

era investit cu atribuţii în domeniul administrării şi judecăţii şi se ocupa de toate

problemele administrative, economice şi financiare. El judeca în calitate de

ultimă instanţă de apel;

organizarea guvernului provincial, care realiza puterea executivă şi era compus

din: guvernatorul provinciei, vice-guvernatorul, patru consilieri, administratorul

financiar gubernial, doi asesori. Guvernul avea atribuţii în domeniul

administraţiei şi finanţelor;

organizarea justiţiei, care era exercitată de tribunalele penale, civile şi ţinutale;

respectarea limbii naţionale a provinciei, care se exprima prin permiterea

folosirii limbii române în lucrările de secretariat şi în justiţie, dar totodată

admitea şi funcţionarea limbii ruse;

crearea unei organizări administrative noi a provinciei – şase judeţe conduse de

ispravnici. În provincie s-a format biroul provincial de hotărnicie (determina

hotarele moşierilor conform legilor locale). În provincie se institui-se o nouă

funcţie de procuror al provinciei, care avea în subordine procurorii judeţeni. În

oraşe se înfiinţează “dume orăşeneşti”.

În împrejurările examinate mai sus, nefavorabile elementului naţional, au

apărut şi s-au dezvoltat primele elemente ale constituţionalismului оn Republica

Moldova.

Investigarea problemei dezvoltării constituţionale în Republica Moldova

necesită să fie realizată în legătură organică cu problema constituirii formaţiunii

statale a Republicii Moldova. Pînă a trece la dezbaterea procesului dezvoltării

constituţionale a statului nostru trebuie să cercetăm procesul istoric de formare a

statalităţii moldoveneşti.

În opinia noastră, dezvoltarea constituţională în Republica Moldova este un

fenomen legat indisolubil de procesul de formare a comunităţii lingvistic-teritoriale

constituită într-o unitate economică şi culturală, iar mai apoi statală, cunoscută

astăzi de comunitatea internaţională, drept Republica Moldova.

În această ordine de idei considerăm că, constituţionalismul în Republica

Moldova a cunoscut următoarele etape:

I. etapa incipientă (1812-1917);

II. etapa consolidării constituţionalismului (1917-1940):

constituţionalismul în Basarabia ca parte componentă a României (1918-

1940);

constituţionalismul în R.A.S.S.M. (1924-1940);

constituţionalismul în Republica Moldova unificată (1940-1985);

III. etapa modernă a constituţionalismului (1985- 2000).

§ 2. Noţiunea de constituţie

Cuvîntul constituţie provine de la “constitutio” din latină, însemnînd

“aşezare cu temei”, “fundament”, “starea unui lucru”.

Ca şi în alte domenii, şi în domeniul ştiinţelor juridice noţiunea de

constituţie a fost utilizată în diferite sensuri ( ex.: în dreptul roman prin

“constituţie” erau desemnate legile emanate de împărat; în perioada feudalismului

noţiunea de “constituţie” era folosită în limbajul bisericesc pentru a desemna

regulile de conduită ale membrilor clerului).

Din secolul al XVIII-lea termenul de constituţie obţine o nouă semnificaţie

dobîndind calitatea de lege fundamentală în care sînt consacrate principiile

fundamentale ale întregii vieţi economice, politice, sociale şi juridice.

Constituţia a fost concepută iniţial ca un ansamblu de norme juridice care au

avut ca scop limitarea puterilor guvernanţilor şi garantarea drepturilor

fundamentale ale omului şi cetăţeanului. Ansamblul normelor trebuia să fie cuprins

într-o lege aparte şi să se bucure de o forţă juridică supremă faţă dealte norme din

stat.

În literatura de specialitate, momentul apariţiei constituţiei este discutabil,

deoarece noţiunea de constituţie a apărut cu mult înainte de apariţia primului

document cu denumirea tradiţională de constituţie.

Se consideră că prima constituţie sau document cu putere de constituţie este

Magna Charta Libertatum adoptată în 1215 în Anglia. Primele constituţii scrise

însă au apărut în Confederaţia Americană (1776, statul Virginia, 1777, statul New

Jersy) ca apoi, în 1787 la Philadelphia, să fie adoptată Constituţia SUA.

Pe continentul european prima constituţie scrisă se consideră cea a Franţei

(1791) cu toate că la întîietate pretind şi alte state.

La sfîrşitul secolului al XIX-lea noţiunea de constituţie începe să fie tratată

în două sensuri:

constituţia în sens formal – legea fundamentală sistematizată, scrisă cu o forţă

juridică superioară faţă de alte legi, adoptată şi modificată în urma unei

proceduri speciale;

constituţia în sens material – legile care proveneau de la o putere constituantă,

sistematizate, adoptate şi modificate potrivit unei proceduri speciale,

bucurîndu-se de supremaţie, cît şi legile care reglementează organizarea politică

a statului emanate de la alte organe.

O dată cu dezvoltarea statelor constituţia a obţinut un conţinut mai bogat şi

nu se mai mărgineşte la limitarea puterilor şi garantarea drepturilor.

Din cele menţionate mai sus reiesă că noţiunea de constituţie s-a dezvoltat în

direcţia lărgirii sau îngustării conţinutului ei normativ în dependenţă de gradul de

cunoaştere a fenomenului constituţional.

În literatura de specialitate, întîlnim diferite definiţii date constituţiei. De

exemplu:

legea fundamentală a statului care fixează modul desemnării guvernanţilor,

competenţele acestora, precum şi determină drepturile sau libertăţile

guvernanţilor;

norma care cuprinde principiile referitoare la organizarea statului şi la

rapoartele de echilibru între diferite puteri ale statului;

act juridic fundamental care se bucură de supremaţie în raport cu toate celelalte

acte care reglementează principiile, modul de organizare şi funcţionare al

autorităţilor publice şi raportul dintre aceste autorităţi şi cetăţeni, prin

consfinţirea şi garantarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale acestora. 

În virtutea celor expuse, constituţia ar putea fi definită ca: legea

fundamentală a statului constituită dintr-un ansamblu de norme juridice, învestite

cu forţă juridică supremă, adoptate şi modificate conform unor proceduri juridice

distincte şi care reglementează principiile organizării societăţii în stat, şi

funcţionării puterilor politice. 

Constituţia posedă două funcţii: juridică şi politică.

Din punct de vedere juridic funcţiile constituţiei au un caracter triplu:

I. constituie fundamentul de validitate a оntregii ordini juridice, deoarece

normele acesteia servesc fundament pentru alte norme ce fac parte din

sistemul juridic;

II. determină modalităţile de desemnare a guvernanţilor şi le atribuie

competenţe;

III. enunţă principiile în baza cărora se exercită puterea, de exemplu, prin

reprezentanţi sau direct, separării şi echilibrului puterilor, pluralismului

politic etc.

Din punct de vedere politic funcţiile constituţiei sînt triple:

I. organizează şi transmit dreptul de exercitare a puterii în aşa fel ca să nu

poată fi exercitată în interesul personal a celor care o exercită ci numai în

interes general;

II. constituie fundamentul legitimităţii sistemului de guvernare, justificînd

puterea de decizie a guvernanţilor selectaţi de care dispun în baza

competenţelor atribuite;

III. indică ideea dreptului animator al instituţiei etatice, ceea ce vorbeşte de

caracterul organizator al actului constituţional.

În dreptul constituţional sînt acceptate diverse forme de constituţii, cum ar

fi: constituţie cutumiară (nescrisă), constituţie scrisă, constituţie rigidă şi

constituţie flexibilă.

Constituţia cutumiară – pînă la sfîrşitul secolului al XVIII-lea toate constituţiile

rezultau din cutumă şi nu prezentau texte raţionale.

Constituţia scrisă – în Europa continentală în care se aplică sistemul romano-

germanic, începînd cu secolul al XVIII-lea s-a abandonat regimul constituţional

cutumiar, deoarece sistemul de drept care se dezvolta se caracteriza prin

preponderenţa legii scrise, care oferea precizie şi exactitate.

Constituţia rigidă – se consideră cea care nu poate fi modificată decît prin

forme şi proceduri speciale, ceea ce-i acordă stabilitate.

Constituţia flexibilă – se consideră în cazurile cînd modificările în constituţie se

fac după aceleaşi reguli ca şi legile obişnuite, sau după unele proceduri simple.

3. Elaborarea, adoptarea, revizuirea,

suspendarea şi abrogarea constituţiei

Autoritatea competentă să elaboreze legea fundamentală este puterea

constituantă. Doctrina şi practica în materie constituţională aproape în unanimitate

recunosc două moduri diferite de instaurare a puterii constituante, şi anume:

puterea constituantă originară, atinci cînd înlăturîndu-se vechile structuri

statale, indiferent dacă s-a folosit calea forţei sau calea paşnică, noua putere

trebuie să modifice complet şi să aducă o nouă reglementare desfăşurării

relaţiilor sociale, conform năzuinţelor şi crezului general;

puterea constituantă instituită, a cărei organizare, funcţionare şi atribuţii îi sînt

stabilite printr-o constituţie anterioară. Aşadar, această putere instituită are

posibilitatea numai de a modifica legea fundamentală.

Adoptarea constituţiei presupune un amplu proces, în care surprindem trei

momente semnificative legate de iniţiativa adoptării constituţiei, organul

competent şi modurile de adoptare.

Ceea ce ţine de iniţiativa adoptării constituţiei, după părerea noastră,

aparţine unui organism sau forţei politice care se află la conducerea societăţii cu

condiţia că iniţiativa va obţine aprobarea poporului sau însuşi poporul poate să

manifeste această iniţiativă.

Organul competent să adopte constituţia poartă denumirea de putere

constituantă, învestită cu o putere politică specială.

Dezvoltarea fenomenului constituţional a cunoscut mai multe moduri de

adoptare a constituţiei în dependenţă de mai mulţi factori, ca: forma de

guvernămînt, stadiul de dezvoltare economică, socială, politică, ideologia

dominantă în momentul adoptării etc. Conform unei opinii se consideră că există

următoarele modalităţi de adoptare a constituţiei:

forma nedemocratică – adoptată de monarh;

forma democratică – adoptată prin participarea efectivă a poporului;

forma mixtă – în care se îmbină formele democratică şi nedemocratică.

Într-o altă opinie sînt relevate următoarele moduri de adoptare a constituţiei:

constituţia adoptată de un monarh – care este numită constituţia acordată

(Franţa -1814, Japonia -1889);

constituţia adoptată de un monarh şi supusă apoi plebiscitului (referendum) şi

care este numită statut (Constituţia României, 1938);

constituţia adoptată în urma unui compromis între monarh şi o adunare

reprezentativă a poporului – numită pact (Constituţia României, 1936);

constituţia adoptată de o adunare constituantă şi supusă confirmării de către

popor prin referendum – numită referendară (Constituţia României, 1991);

constituţia adoptată de către organul reprezentativ – numită constituţia

parlamentară.

Avînd în vedere importanţa legii fundamentale, revizuirea acesteia suscită

un deosebit interes.

Constituţia este o operă juridică nu numai dacă ea durează, dar şi dacă ea are

capacitatea de a se adapta, de a se remula pe relieful facticităţii sociale şi de a-şi

“corija” imperfecţiunile evidenţiate în însuşi procesul aplicării ei. De aici rezultă că

revizuirea constituţiei este operaţia de adaptare sau de corecţie a acesteia.

Altfel spus prin revizuirea constituţiei înţelegem întroducerea unor

modificări şi completări în textul său inţial.

Procedura de revizuire a constituţiei cuprinde trei etape:

I. iniţiativa de revizuire constituţiei;

II. dezbaterea iniţiativei de revizuire de către autoritate publică competentă;

III. adoptarea legii de revizuire a constituţiei.

Revizuirea constituţiei poate fi iniţiată de:

un număr de cel puţin 200.000 de cetăţeni ai Republicii Moldova cu drept de

vot, adică iniţiativa populară;

un număr de cel puţin o treime de deputaţi în Parlament;

Guvern.

Proiectul de lege constituţională va fi prezentată Parlamentului obligatoriu

cu avizul Curţii Constituţionale, adoptat cu votul a cel puţin patru judecători.

O altă întrebare care apare în legătură cu revizuirea normelor constituţionale,

este aceea a limitelor revizuirii. Aşadar, dispoziţiile privind caracterul suveran,

independent şi unitar al statului, precum şi cele referitoare la neutralitatea

permanentă a statului, pot fi revizuite numai cu aprobarea lor prin referendum, cu

votul majorităţii cetăţenilor înscrişi în listele electorale.

În acest context nici o revizuire nu poate fi făcută, dacă are ca rezultat

încălcarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor sau a garanţiilor

acestora.

În afara de aceste prevederi sînt prevăzute situaţii în care revizuirea

constituţiei este imposibilă. Acestea sînt: starea de urgenţă, de asediu şi de război.

În cazul acceptării propunerii de revizuire a constituţiei parlamentul adoptă o

lege cu privire la modificarea constituţiei.

Este cunoscut şi procedeul suspendării constituţiei, adică al scoaterii din

vigoare a dispoziţiilor constituţionale, pe o perioadă de timp determinată.

Suspendarea constituţiilor are loc în general în perioadele crize politice, ca

urmare a unei revoluţii sau lovituri de stat, prin proclamarea stării de necesitate sau

stării de asediu.

Abrogarea unei constituţii are loc odată cu intrarea în vigoare a noii

constituţii. Astfel în dispoziţiile finale şi tranzitorii, din Titlul VII, art.1, alin.2 din

Constituţia Republicii Moldova, se prevede că: “Constituţia Republicii Moldova

intră în vigoare la 27 august 1994. La aceeaşi dată Constituţia Republicii Moldova

din 15 aprilie 1978, cu modificările şi completările ulterioare, este în întregime

abrogată”.

4. Supremaţia constituţiei

Prin supremaţie înţelegem superioritate unită cu autoritate şi putere; poziţie

dominantă, preponderentă.

Poziţia dominantă a constituţiei în sistemul de drept, îi asigură autoritate şi

putere preponderentă în rîndul legilor şi celorlalte acte normative; de fapt este un

lucru natural, firesc, de necontestat.

Supremaţia constituţiei faţă de legile ordinare este determinată de următorii

factori:

conţinutul normativ – constituţia se deosebeşte de celelalte legi ordinare prin

faptul că ea reglementează relaţii sociale fundamentale, pe cînd celelalte legi

dacă chiar şi fac aceasta, nu fac decît să detalieze unele principii consacrate în

constituţie;

modul de adoptare şi modificare – constituţia se deosebeşte de alte legi prin

faptul că adoptarea şi modificarea ei se realizează prin votul calificat al

parlamentarilor (2/3 din numărul total al deputaţilor aleşi) pe cînd legile

ordinare sоnt adoptate prin simpla majoritate a voturilor;

forţa juridică – constituţia posedă o forţă juridică superioară legilor ordinare,

condiţionată de următoarele împrejurări:

ea legitimează puterea de stat transformînd voinţele individuale în voinţă de

stat;

conferă autoritate guvernanţilor;

determină funcţiile şi atribuţiile autorităţilor publice;

consacră drepturile, libertăţile şi îndatoririle fundamentale ale cetăţenilor,

reglementează relaţiile dintre ei, între ei şi autorităţile publice;

indică valorile sociale ale societăţii;

serveşte drept punct de pornire în aprecierea valabilităţii tuturor faptelor şi

actelor juridice.

În concluzie, putem afirma că fundamentarea ştiinţifică a supremaţiei

constituţiei trebuie privită în dialectica fenomenului statal juridic, în complexitatea

şi logica fenomenelor politice, sociale, economice şi juridice, a relaţiilor dintre ele.

5. Conţinutul normativ al constituţiei

Recunoscînd constituţia drept o lege fundamentală care se deosebeşte de alte

legi sîntem obligaţi să soluţionăm problema ce ţine de categoria normelor juridice

pe care le cuprinde o constituţie.

Din punct de vedere juridic, constituţia este structurată în 143 articole, 7

titluri, unele avînd capitole şi secţiuni.

Titlul I. Principii generale. În primele 14 articole ale prezentului titlu este

legiferat fundamentul juridic şi politic al statului.

Titlul II. Drepturile, libertăţile şi îndatoririle fundamentale. Acest titlu

cuprinde 3 capitole şi 45 articole prin care sînt consacrate cele mai esenţiale şi

inerte drepturi ale omului şi ale cetăţeanului, bineînţeles, fiind indisolubil legate de

îndatoririle pe care le au cetăţenii faţă de stat.

Titlul III. Autorităţile publice. Acest titlu este structurat în 6 capitole, 6

secţiuni şi 66 articole în care sînt stabilite autorităţile publice din Republica

Moldova, limitele competenţei lor şi raporturile dintre ele.

Titlul IV. Economia naţională şi finanţele publice. Cele 8 articole ale acestui

titlu sоnt destinate:

economiei;

proprietăţii;

sistemului financiar-creditar;

bugetului public naţional;

sistemului fiscal.

Titlul V. Curtea Constituţională. Titlul cuprinde 7 articole prin care se

stabileşte statutul acestui organ de jurisdicţie constituţională, atribuţiile, structura,

independenţa, condiţiile pentru numire, incompatibilităţile şi hotărîrile pe care le

adoptă.

Titlul VI. Revizuirea constituţiei. Acest titlu este consacrat modalităţilor şi

procedurilor de revizuire.

Titlul VII. Dispoziţii finale şi tranzitorii. Acesta este ultimul titlu al

constituţiei, considerat parte integră a ei, care în 8 articole nominalizate separat,

cuprinde reguli referitoare la intrarea în vigoare a constituţiei.

TEMA nr. 4: Controlul constituţionalităţii legilor

1. Istoria dezvoltării controlului constituţionalităţii legilor

2. Noţiunea, importanţa şi necesitatea controlului constituţionalităţii legilor

3. Formele de realizare a controlului constituţionalităţii legilor

4. Controlul constituţionalităţii legilor în Republica Moldova

1. Istoria dezvoltării controlului constituţionalităţii legilor

Originile controlului constituţional ca formă de activitate de sine stătătoare

a statului le relevăm în mai multe ţări de-a lungul epocii medievale. Astfel, în

Marea Britanie în secolul al XVII-lea era creat un organ clandestin care recunoştea

legile adoptate în coloniile americane ca fiind neconstituţionale în cazul în care

acestea erau în contradicţie cu legislaţia engleză şi dreptul comun.

Propagarea ideei supremaţiei constituţiei în secolul al XVIII-lea a condus la

declararea unor legi engleze ca fiind lipsite de forţă juridică pe teritoriul unor state

nord-americane.

O influenţă hotărîtoare asupra formării instituţiei controlului constituţional l-

a avut faimosul caz “Mareby c. Madison” (1803), în care Curtea Supremă a SUA a

decis că legea Congresului care contravine Constituţiei federale poate fi

recunoscută de către judecată ca fiind neconstituţională, asumîndu-se în acest

mod atribuţiile controlului judiciar asupra constituţionalităţii legilor.

După cel de-al II-lea război mondial ideea controlului constituţional se

dezvoltă activ şi se transpune în viaţă pe continentul european îmbrăcînd forma

unor organe specializate cu împuterniciri exclusive privind controlul

constituţionalităţii legilor. Acest model de control constituţional a fost numit

“european” spre deosebire de cel “american”(anglo-saxon), în conformitate cu care

controlul constituţional se realizează de către instanţele judecătoreşti de jurisdicţie

generală.

Un aport imens la conturarea instituţiei controlului constituţional şi-a adus

profesorul în drept al Universităţii din Viena, Hans Kelzen. În septembrie 1919 a

fost înfiinţată Curtea Constituţională a Austriei, iar acest fapt a fost fixat în

Constituţie din 1920. Urmînd exemplul Austriei, înainte de cel de-al II-lea război

mondial, controlul constituţional a fost introdus în Cehoslovacia (1920), Grecia

(1927), Spania (1931), Irlanda (1937), Egipt (1941).

Sub diferite forme, controlul constituţional a căpătat amploare după cel de-al

II-lea război mondial. El a fost introdus în Japonia, Italia (1947), Germania, India

(1949), Siria, Luxemburg (1950), Uruguai (1952), Cipru (1960), Turcia (1961),

Algeria, Iugoslavia (1963). În unele state controlul constituţional a fost înfiinţat

după răsturnarea regimurilor dictatoriale – în Grecia (1968), Portugalia (1976),

Spania (1978). Prin anii 60 în majoritatea statelor europene sistemul controlului

constituţional a fost supus unor revizuiri (Austria, Belgia, Germania, Franţa,

Cehoslovacia, Suedia), pe continentul latino-american (Argentina ş.a.). De

asemenea controlul constituţional s-a confirmat în ţările Asiei, Africii, Americii

Centrale şi de Sud.

În urma destrămării URSS, controlul constituţional a devenit real în noile

statele independente, preluînd forma unui organ specializat.

2. Noţiunea, importanţa şi necesitatea

controlului constituţionalităţii legilor

Pentru ca supremaţia constituţiei să nu rămînă o lozincă, dar să se realizeze

în fapt sînt necesare anumite garanţii. La etapa actuală se consideră că supremaţia

constituţiei poate fi asigurată prin următoarele garanţii:

supravegherea generală a aplicării constituţiei - se realizează în activitatea

zilnică a autorităţilor publice, a persoanelor investite cu atribuţii publice în

competenţa cărora întră aplicarea normelor constituţionale;

îndatorirea fundamentală a cetăţeanului de a respecta constituţia – în constituţia

Republicii Moldova îndatorirea fundamentală a cetăţenilor este de a respecta

constituţia şi legile adoptate în conformitate cu ea;

controlul constituţionalităţii legilor – este cea mai sigură garanţie a supremaţiei

constituţiei şi este recunoscut drept o activitate organizată de verificare a

constituţionalităţii legilor cu constituţia.

Controlul constituţionalităţii legilor este considerat o instituţie juridică a

dreptului constituţional constituită din norme referitoare la: organele competente să

realizeze acest control, procedura realizării acestui control, măsurile ce pot fi luate

în urma realizării acestui control.

Deci, controlul constituţionalităţii legilor poate fi definit ca un ansamblu de

mijloace juridice destinate să asigure conformitatea regulilor de drept intern cu

normele constituţionale. 

Оn doctrina dreptului constituţional nu s-a ajuns la un numitor comun în

ceea ce priveşte necesitatea instituirii unui organ de control a constituţionalităţii

legilor.

Cei care recunosc necesitatea instituirii organului de control constituţional

îşi bazează poziţia pe următoarele argumente:

legislatorul este predispus greşelilor;

însăşi constituţia are lacune;

inexistenţa controlului constituţionalităţii legilor duce la instabilitatea juridică şi

politică.

Prin urmare, lipsa unui astfel de control, ar diminua rolul constituţiei ca lege

fundamentală supremă, ar permite încălcarea prevederilor ei chiar de legislativ care

adesea, în dependenţă de structura sa politică, încearcă de a-şi crea unele facilităţi.

Deci, controlul constituţionalităţii legilor este o necesitate inerentă unui stat

de drept ceea ce permite constituţiei să se manifeste cu adevărat ca lege

fundamentală cu forţă juridică supremă.

Recunoscînd necesitatea controlului constituţional e necesar să soluţionăm

cîteva probleme care ţin de această activitate:

clarificarea noţiunii de constituţionalitate a legilor – în doctrina juridică,

constituţionalitatea legii este inclusă în principiul legalităţii care presupune ca

elaborarea actelor normative să se realizeze de către organele competente, după

o procedură stabilită în prealabil cu condiţia respectării dispoziţiilor normative

emise de organele de stat care ocupă o poziţie superioară faţă de organul

emitent. Deci, constituţionalitatea legii este o cerinţă de legalitate a ei, adică

legea trebuie să fie adoptată cu respectarea dispoziţiilor, condiţiilor

constituţionale;

determinarea actelor normative posibile de a fi supuse controlului constituţional

– în Republica Moldova controlului constituţional sînt supuse legile şi hotărîrile

Parlamentului, decretele Preşedintelui Republicii Moldova, hotărîrile şi

ordonanţele Guvernului, precum şi tratatele internaţionale la care Republica

Moldova este parte;

stabilirea cauzelor care duc la încălcarea dispoziţiilor constituţionale de către

legile ordinare, care pot fi: contradicţii sociale, nerespectarea tehnicii

legislative, rigiditatea exagerată a unor constituţii;

cunoaşterea efectelor pronunţării de către Curtea Constituţională a

neconstituţionalităţii legii – din momentul adoptării unor astfel de hotărîri actul

normativ sau unele părţi ale acestuia devin nule şi nu au nici un efect juridic. În

virtutea supremaţiei constituţiei, legea declarată ca fiind neconstituţională nu

poate obliga nici un organ de stat să o aplice, nici un cetăţean să o respecte.

3. Formele de realizare a controlului constituţionalităţii legilor

În literatura de specialitate sînt cunoscute mai multe clasificări cu privire la

formele de control a constituţionalităţii legilor.

În raport cu organele cărora le este încredinţată exercitarea controlului acesta

se clasifică în:

controlul exercitat prin opinia publică, reprezintă reacţia opiniei publice în

momentul încălcării unei prevederi constituţionale de către organele de stat cu

ocazia adoptării unor acte normative. Această formă de control este de origine

franceză , care îşi dovedeşte utilitatea în perioada necesară afirmării drepturilor

şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor. La etapa actuală este considerată

primitivă, deoarece presupune violenţă;

controlul exercitat prin referendum este neîndoielnic, forma de control cea mai

democratică şi acceptată în statele care creează condiţii pentru asocierea

poporului la elaborarea actelor normative. Dacă ne gîndim la eficienţa acestui

control apar cîteva neajunsuri şi anume:

situaţiile de neconstituţionalitate pot apărea frecvent, iar organizarea

referendumului presupune şi timp, dar mai ales costuri uriaşe;

soluţia de neconstituţionalitate este uneori de strictă specialitate, iar prin

referendum este greu de admis că se obţine un rezultat corect;

controlul exercitat printr-un organ politic fiind pus în aplicare în textul

Constituţiei franceze din 1789 a fost preluat cu precădere de ţările socialiste,

atribuindu-i-se parlamentului şi privea toate categoriile de acte juridice;

controlul exercitat de un organ jurisdicţional, acest control este încredinţat unui

ansamblu de organe judecătoreşti sau unei singure autorităţi jurisdicţionale care

se află în vîrful ierarhiei organelor judecătoreşti. Această formă de control o

întîlnim astăzi în practica multor state (SUA, Japonia, Argentina, Canada,

Grecia, Australia, Elveţia). Eficienţa lui se argumentează prin următorul fapt:

constituţionalitatea este o problemă predominant juridică;

magistraţii – profesionişti ai dreptului – sînt cei mai competenţi să surprindă

dezacordul între legea ordinară şi constituţie.

În acest caz se poate afirma că organele judecătoreşti devin involuntar o

ramură a puterii legislative;

controlul exercitat printr-un organ unic, special şi specializat – Curtea

Constituţională, care se ataşează astfel “modelului european” în materia

controlului de constituţionalitate. Este specific acest control: Italiei, Germaniei,

Franţei, Turciei, Rusiei, Poloniei).

În raport cu timpul în care controlul este exercitat se clasifică în:

control anterior, se aplică în faza de proiect a legii, la cererea organului care

a pregătit proiectul sau la cererea parlamentului care trebuie să-l examineze şi

să-l aprobe. Această formă de control se consideră a fi neeficientă, deoarece

legea fiind în fază de proiect poate fi uşor modificată de autori, de organul care-

o prezintă, iar parlamentul însuşi are obligaţia să verifice constituţionalitatea

proiectului înainte de a fi adoptat;

control posterior este cel care se exercită după intrarea legii în vigoare şi se

consideră cea mai veritabilă formă de control a constituţionalităţii legii.

În raport cu calea de exercitare a controlului constituţional acesta se clasifică

în:

controlul pe cale de acţiune ( ofensiv) prin care se înţelege un atac declanşat

împotriva unei legi neconstituţionale. O cerinţă către organul de jurisdicţie

constituţională este de a împedica promulgarea sau, după caz, de a pronunţa

anularea legii neconstituţionale;

controlul pe cale de excepţie (defensiv) prin care legea poate fi atacată în

instanţe jurisdicţionale în cazul în care ea a produs asupra cuiva unele efecte.

4. Controlul constituţionalităţii legilor în Republica Moldova

În perioada elaborării noii constituţii în Republica Moldova s-a acceptat

forma de control al constituţionalităţii legilor printr-un organ unic, special şi

specializat numit Curtea Constituţională.

Curtea Constituţională este unica autoritate de jurisdicţie constituţională în

Republica Moldova şi este independentă de orice altă autoritate publică, se supune

numai Constituţiei.

Sarcinile Curţii Constituţionale constau în: garantarea supremaţiei

Constituţiei, asigurarea realizării principiului separării puterii de stat în putere

legislativă, executivă şi judecătorească, garantarea responsabilităţii statului faţă de

cetăţean şi a cetăţeanului faţă de stat.

Curtea Constituţională se compune din 6 judecători, numiţi pentru un

mandat de 6 ani, dintre care doi sînt numiţi de Parlament, doi de Guvern şi doi de

Consiliul Superior al Magistraturii.

Preşedintele Curţii Constituţionale este ales prin vot secret, pentru un

termen de 3 ani, cu o majoritate de voturi a judecătorilor Curţii.

Pentru a putea fi numit judecător al Curţii Constituţionale, candidaţii trebuie

să îndeplinească unele condiţii: să fie cetăţean al Republicii Moldova, să aibă o

pregătire juridică superioară, o înaltă competenţă profesională şi o vechime de

muncă de cel puţin 15 ani în activitatea juridică, în învăţămîntul juridic sau în

activitatea ştiinţifică.

În activitatea lor, judecătorii sînt inamovibili pe durata mandatului,

independenţi şi se supun numai Constituţiei. De asemenea, judecătorii Curţii nu

pot fi traşi la răspundere juridică pentru voturile sau opiniile exprimate în

exercitarea mandatului, nu pot fi reţinuţi, arestaţi, percheziţionaţi, cu excepţia

cazurilor de infracţiune flagrantă, fără încuviinţarea Curţii.

Funcţia de judecător al Curţii Constituţionale este incompatibilă cu oricare

altă funcţie publică sau privată retribuită, cu excepţia activităţii didactice şi

ştiinţifice.

Activitatea Curţii Constituţionale este condusă de preşedintele ei şi este

guvernată de următoarele principii:

I. independenţei;

II. colegialităţii;

III. legalităţii;

IV. publicităţii.

Curtea Constituţională are următoarele atribuţii:

exercită la sesizarea, controlul constituţionalităţii legilor şi hotărîrilor

Parlamentului, a decretelor Preşedintelui Republicii Moldova, a hotărîrilor şi

ordonanţelor Guvernului, precum şi a tratatelor internaţionale la care Republica

Moldova este parte;

interpretează Constituţia;

se pronunţă asupra iniţiativelor de revizuire a Constituţiei;

confirmă rezultatele referendumurilor republicane;

confirmă rezultatele alegerii Parlamentului şi a Preşedintelui Republicii

Moldova;

constată circumstanţele care justifică dizolvarea Parlamentului, demiterea

Preşedintelui Republicii Moldova sau interimatul funcţiei de Preşedinte,

precum şi imposibilitatea Preşedintelui Republicii Moldova de a-şi exercita

atribuţiile mai mult de 60 de zile;

rezolvă excepţiile de neconstituţionalitate a actelor juridice sesizate de Curtea

Supremă de Justiţie;

hotărăşte asupra chestiunilor care au ca obiect constituţionalitatea unui partid.

Procedura controlului constituţionalităţii legilor poate fi convenţional

divizată în următoarele etape:

I. depunerea sesizării, care trebuie să fie motivată şi să corespundă cerinţelor

înaintate faţă de aceasta. Dreptul de sesizare îl au:

Preşedintele Republicii Moldova;

Guvernul;

Ministrul Justiţiei;

Curtea Supremă de Justiţie;

Judecătoria Economică;

Procurorul General;

deputatul în Parlament;

fracţiunea parlamentară;

avocatul parlamentar;

Adunarea populară a Găgăuziei;

II. examinarea prealabilă a sesizării, care are drept scop verificarea sesizării

depuse referitor la corespunderea ei cerinţelor materiale şi formale ale legii;

III. reţinerea sesizării spre examinare sau declinarea ei;

IV. pregătirea către dezbateri;

V. examinarea sesizării în şedinţa plenară a Curţii Constituţionale;

VI. votarea şi adoptarea hotărîrii sau deciziei - votarea se face deschis, însă în

unele cazuri actele pot fi votate în mod secret; actele Curţii se adoptă cu

votul majorităţii judecătorilor;

VII. pronunţarea, publicarea şi întrarea în vigoare a hotărîrii – după adoptare,

actele Curţii Constituţionale se pronunţă în plen; hotărîrile Curţii se publică

în Monitorul Oficial al Republicii Moldova în decursul a 10 zile de la data

adoptării; actele Curţii Constituţionale nu sînt supuse nici unei căi

extraordinare de atac, sînt definitive şi întră în vigoare la data adoptării;

VIII. executarea hotărîrilor Curţii Constituţionale – legile şi alte acte juridice sau

unele prevederi ale lor declarate neconstituţionale îşi pierd puterea juridică

la data adoptării hotărării Curţii Constituţionale.

TEMA nr. 5: Aspecte juridice şi politice privind statul

1. Noţiuni generale privind statul

2. Funcţiile statului

3. Forma de guvernămînt

4. Structura de stat

5. Regimul politic

6. Republica Moldova – stat suveran şi independent

1. Noţiuni generale privind statul

Statul este un element istoric, politic şi juridic apărut cu aproape şase milenii

în urmă în Orientul Antic (Egipt, Babilon, China, India). În definirea statului există

mai multe opinii influenţate de diferite doctrine şi ideologii. Fără a intra în

polemică privind aceste probleme, lăsîndu-le în seama specialiştilor din domeniul

teoriei statului şi dreptului, vom încerca să formulăm o definiţie simplă şi adecvată.

Aşadar, statul este o comunitate naţională determinată prin trecutul său,

anumită unitate prin care se realizează comunitatea de viaţă a unui popor. 

Din această definiţie trebuie să înţelegem că statul este o societate

omenească organizată, deoarece în el se realizează comunitatea de viaţă a unui

popor într-un spaţiu geografic sau, altfel spus, în limitele unui anumit teritoriu.

Deoarece statul este o societate organizată, în cadrul său, trebuie să existe o

ordine juridică care să-l organizeze şi să-l conducă.

Astfel fiind privite lucrurile, într-un sens restrîns, putem defini statul ca o

îmbinare a unor elemente de fapt, precum populaţia şi teritoriul, cu elemente de

drept, precum o organizare şi o putere de constîngere.

Scopul principal al statului este apărarea interesului general. Hegel spunea:

“dacă cetăţenilor nu le merge bine, dacă scopul lor subiectiv nu este satisfăcut,

dacă ei nu găsesc că mijlocirea acestei satisfaceri o constituie statul însuşi, ca atare,

atunci statul stă pe picioare slabe”. 

Din acest punct de vedere prin stat trebuie să înţelegem un sistem

organizaţional care realizează conducerea politică a unei societăţi, deţinînd în acest

scop monopolul creării şi aplicării dreptului.

Sintetizоnd cele expuse mai sus, vom fi оn prezenţa unui stat în cazul

întrunirii următoarelor elemente:

poporul – un ansamblu de persoane care locuiesc pe un teritoriu, ca o entitate

concretă care alcătuieşte un stat. Pentru a identifica poporul unui stat, au fost

elaborate anumite criterii:

un ansamblu de indivizi care se bucură de următoarele trăsături comune: tradiţie

istorică comună; identitate etnică; omogenitate culturală; unitate lingvistică;

afinitate ideologică sau religioasă; un teritoriu comun; viaţă economică

comună;

ansamblul de indivizi trebuie să fie format dintr-un anumit număr de membri;

ansamblul de indivizi ca un întreg trebuie să aibă voinţa de a fi identificat ca

popor sau conşiinţa de a fi popor.

Criteriile de identificare a unui popor sînt specifice numai pentru etnia de bază

care a decis asocierea în stat în baza dreptului la autodeterminare şi nu pentru

grupurile etnice;

teritoriul – prin care se înţelege o suprafaţă de pămînt bună de locuit în raport

permanent cu poporul. Această suprafaţă de pămînt este formată din suprafeţele

terestre, acvatice, marine, subsol şi coloana aeriană aflată deasupra acestora.

Teritoriul este dimensiunea materială a statului, teritoriul este element care

permite statului să aibă consistenţă. Teritoriul este indisolubil legat de popor şi

din aceste considerente este denumit şi teritoriu etnic. Rolul teritoriului constă

în faptul că :

teritoriul este cel care delimitează statul de altele, îl localizează într-un anumit

spaţiu;

teritoriul asigură integrarea unor grupuri migratoare în ansamblul populaţiei

stabile, stabilindu-se astfel unitatea acestora;

teritoriul este cel care asigură material prerogativele puterii statale;

teritoriul scoate în evidenţă trăsăturile şi tradiţiile cetăţenilor săi;

teritoriul constituie şi un instrument de acţiune a statului, deoarece “cine deţine

solul, deţine locuitorii”, determinînd şi influenţînd existenţa populaţiei.

Teritoriul oricărui stat trebuie delimitat de teritoriul celorlalte state, ceea ce se

face prin frontieră (terestră, maritimă, fluvială sau aeriană), care constituie

liniile reale ori imaginare între diferitele puncte de pe suprafaţa globului

pămîntesc în vederea delimitării teritoriului unui stat.

Este evident faptul că teritoriul de stat a fost şi este un element esenţial în

formarea şi existenţa popoarelor, în procesul dezvoltării statelor naţionale;

autoritatea politică exclusivă sau suveranitatea – aparţine acelor care au

constituit statul – poporul. Această putere, fiind o putere suverană, se

deosebeşte de altele, avînd trăsături specifice, caractere care-i sînt proprii şi

care-i conferă un loc aparte în interiorul ansamblului formelor de putere socială.

2. Funcţiile statului

Statul posedă următoarele funcţii: politică, socio-economică şi juridică.

Din punct de vedere politic, funcţia statului constă în exercitarea

suveranităţii definită ca drept al poporului de a decide asupra propriului destin, de

a stabili linia politică a statului şi alcătuirea organelor lui, precum şi de a controla

activitatea acestora.

Exercitarea suveranităţii este o activitate de organizare şi conducere a

societăţii prin formele şi metodele reglementate de constituţie în favoarea

comunităţii care constituie armatura politică şi juridică a statului. Organizarea şi

conducerea societăţii are loc prin constituirea unui sistem democratic de guvernare.

Funcţia socio-economică a statului poartă un caracter dublu. În primul rînd,

statul organizează furnizarea serviciilor publice pentru satisfacerea necesităţilor

cetăţenilor, adică constă în obligaţia, de natură juridică, a celor care guvernează

într-o anumită ţară de a asigura neîntrerupt desfăşurarea unei activităţi. În al doilea

rînd, statul creează condiţiile necesare pentru dezvoltarea şi protejarea interesului

privat al cetăţenilor, altfel spus, statul trebuie să lase individului deplină şi

neîngrădită libertate de dezvoltare, să stimuleze iniţiativa privată.

În vederea realizării primelor două funcţii, este necesară o funcţie distinctă,

pe care am denumit-o juridică, care constă în crearea unui cadru legislativ adecvat

şi condiţiilor necesare pentru realizarea lui. Vom divide funcţia juridică în trei

funcţii distincte, însă strîns legate între ele, cum ar fi:

funcţia legislativă – edictarea regulilor sau a legilor de un organ special învestit

cu acest drept;

funcţia executivă – activitatea de organizare a executării legilor încredinţată

unor organe separate;

funcţia jurisdicţională – activitatea care soluţionează litigiile şi restabileşte

normele încălcate.

3. Forma de guvernămînt

Doctrina occidentală, prin forma de guvernămînt înţelege modul de

participare a poporului la realizarea puterii de stat. După acest criteriu, în dreptul

constituţional statele se clasifică în: monarhii şi republici.

Într-o formulă simplă, monarhia se caracterizează prin guvernămîntul unei

singure persoane, a monarhului, însă această definiţie este corectă pentru o

perioadă anumită din evoluţia statelor, cum ar fi perioada monarhiei absolute.

O dată cu apariţia constituţiilor, parlamentelor, monarhia a încetat de a mai

fi puterea unei singure persoane, transformîndu-se în: monarhie limitată

(constituţională) în care puterea monarhului este limitată de constituţie; monarhie

dualistă în care parlamentul şi monarhul au poziţii egale în exercitarea puterii.

În perioada contemporană monarhia s-a păstrat sub forma de monarhie

parlamentară, în unele ţări (Anglia, Belgia, Olanda) cu următoarele împuterniciri:

semnarea legilor, numirea în funcţii, acreditarea diplomaţilor străini, dizolvarea

parlamentului şi altele.

Republica este apusul monarhiei, deoarece puterea, fiind un lucru public, nu

poate fi dată cuiva pe viaţă sau transmisă prin moştenire, ea este exercitată de către

cei cărora această putere le aparţine, adică însuşi poporul care se autoguvernează

prin formele şi metodele specifice.

În republică guvernarea are loc prin reprezentanţi aleşi de către popor după

anumite proceduri electorale. După felul în care sînt alese organele supreme ale

statului, republica se clasifică în :

republica prezidenţială – apărută pentru prima dată în SUA, prevede alegerea

preşedintelui de către popor prin vot universal şi conferea atribuţiile de şef al

statului, şi şef al guvernului;

republica semiprezidenţială – se manifestă prin faptul că şeful statului ales prin

vot universal, îndeplineşte numai funcţiile de şef de stat;

republica parlamentară – în care şeful statului este ales de către parlament:

regimul de adunare – se manifestă prin lipsa funcţiei şefului de stat şi prin

inegalitatea autorităţilor care exercită puterea – parlamentul şi guvernul

(Elveţia).

Ca formă de guvernămînt, republica semiprezidenţială şi cea parlamentară se

caracterizează printr-o posibilă instabilitate guvernamentală, dar care se

compensează printr-o activitate guvernamentală eficientă.

4. Structura de stat

Autorii lucrărilor de drept constituţional şi instituţii politice definesc

structura de stat ca fiind organizarea puterii de stat în anumite limite.

Astfel, conform unei concepţii structura de stat desemnează organizarea

puterii de stat în anumite limite spaţiale, adică pe un anumit teritoriu, raporturile

specifice ce se constituie între elementele alcătuitoare ale ansamblului statal

(unităţi administrativ-teritoriale sau formaţiuni statale), precum şi legăturile

specifice dintre întreg şi părţile lui componente.

Altă concepţie afirmă că structura de stat nu este altceva decît organizarea de

ansamblu a puterii de stat în raport cu teritoriul, ea indicînd dacă un stat este

constituit din unul sau mai multe state membre.

Observăm, aşadar, că elementul esenţial, determinat în cele două definiţii, îl

reprezintă puterea de stat şi modul de organizare, alcătuire a acesteia.

Orice stat din punct de vedere al structurii, este fie unitar (simplu), fie

federativ (compus).

Statul unitar este acel stat pe teritoriul căruia se exercită o singură putere de

stat. Aceasta înseamnă că statul unitar are un singur organ legiuitor, un singur

guvern, un singur organ judecătoresc suprem.

Populaţia statului unitar are o singură cetăţenie, existînd de asemenea, o

singură constituţie. Teritoriul statului unitar este organizat astfel încît organele de

conducere ale unităţilor administrativ-teritoriale să fie subordonate în mod egal de

autorităţile centrale, în limitele prescrise de normele legale.

Statul unitar este singurul subiect de drept internaţional. În statul unitar este

admis principul descentralizării, cu acordarea unor largi autonomii organelor de

conducere din unităţile administrativ-teritoriale ale statului şi recunoaşterea

competenţelor de decizie ale acestora în limitele prescrise de lege.

Statul federativ este alcătuit din două sau mai multe state membre, numite

şi state federale, care îşi transferă o parte din atributele lor suverane. Făcînd o

generalizare, putem identifica următoarele elemente caracteristice unei federaţii:

două rînduri de organe supreme (la nivelul federaţiei şi la nivelul statului-

membru);

populaţia federaţiei poate deţine cetăţenia statului respectiv, cît şi cetăţenia

comună, federală;

raporturile dintre statele-membre sînt raporturi de drept intern şi nu raporturi de

drept internaţional;

calitatea de subiect unic al raporturilor de drept internaţional aparţine federaţiei;

parlamentul federaţiei este bicameral, o cameră reprezentînd statele-membre,

iar altă cameră – întregul popor al federaţiei;

dreptul constituie un “sistem integrat”, format din norme federale obligatorii

pentru întreaga federaţie şi norme ale statelor-membre obligatorii numai pe

teritoriul statelor respective;

existenţa unor organe jurisdicţionale de drept comun sau specializate.

Asociaţiile de state – principale forme sînt:

I. confederaţia de state, a luat naştere prin asocierea a două sau mai multe state

care au convenit să-şi creeze organe comune, păstrînd-şi însă suveranitatea

şi calitatea de subiect de drept internaţional în scopul soluţionării

problemelor comune de ordin economic, politic, de apărare. Esenţial în cazul

confederaţiei de state este faptul că nu apare un nou stat;

II. uniunea personală rezultă din asocierea a două sau mai multe state care au

un monarh sau şef de stat comun, din diverse motive. Însă este esenţială

păstrarea suveranităţii statelor membre ale uniunii personale;

III. uniunea reală rezultă din asocierea a două sau mai multe state care au nu

numai un şef de stat comun ci şi anumite organe comune în domeniul

finanţelor, relaţiilor externe, armatei (Comonowealth, Uniunea Europeană).

5. Regimul politic

Etimologic, prin regim se subînţelege un sistem de organizare, de conducere

a vieţii economice, politice şi sociale.

În dreptul constituţional, regimul politic reprezintă ansamblul instituţiilor,

metodelor şi mijloacelor prin intermediul cărora se realizează puterea. La etapa

actuală există diverse opinii referitor la clasificarea regimurilor politice, dar dintre

diversitatea clasificărilor se evidenţiate următoarea:

regim democratic – se caracterizează prin existenţa unor condiţii care fac

posibilă exercitarea suveranităţii şi participarea cetăţenilor la viaţa politică a

statului:

democraţia directă;

democraţia semi-directă;

democraţia reprezentativă;

democraţia semi-reprezentativă;

regim nedemocratic – se caracterizează prin lipsa condiţiilor juridice pentru

manifestarea voinţei poporului, concentrarea puterii de stat în mîinile unei

persoane sau al unui grup restrîns de persoane:

dictaturile autoritare;

dictaturile totalitare.

6. Republica Moldova – stat

suveran şi independent

Conform legii fundamentale, Republica Moldova este un stat suveran şi

independent, iar suveranitatea naţională aparţine poporului Republicii Moldova,

care o exercită în mod direct şi prin organele sale reprezentative.

Acest fapt se confirmă în Declaraţia de Independenţă a Republicii Moldova

adoptată la 27 august 1991. Declaraţia conţinea două puncte: 1) Republica

Moldova este stat suveran, independent şi democratic, liber să-şi hotărască

prezentul şi viitorul, fără nici un amestec din afară, în conformitate cu idealurile şi

năzuinţele sfinte ale poporului în spaţiul istoric şi etnic al devenirii sale naţionale;

2) În calitate de stat suveran şi independent, Republica Moldova solicită tuturor

statelor şi guvernelor lumii recunoaşterea independenţei sale, astfel cum a fost

proclamată de Parlamentul liber ales al Republicii Moldova, şi îşi exprimă dorinţa

de a stabili relaţii politice, economice, culturale şi în alte domenii de interes comun

cu ţările europene, cu toate statele lumii, fiind gata să procedeze la stabilirea de

relaţii diplomatice cu acestea.

O dată cu recunoaşterea republicii ca stat suveran şi independent de

comunitatea internaţională, la 2 martie 1992 Moldova a fost primită în rîndurile

Organizaţiei Naţiunilor Unite, astfel devenind subiect al raporturilor de drept

internaţional.

TEMA nr. 6: Cetăţenia Republicii Moldova

1. Evoluţia istorică a cetăţeniei

2. Noţiunea de cetăţenie

3. Principiile reglementării cetăţeniei

4. Dobîndirea cetăţeniei Republicii Moldova

5. Pierderea cetăţeniei Republicii Moldova

6. Pluralitatea de cetăţenii

7.Procedura dobîndirii şi pierderii cetăţeniei Republicii Moldova

1. Evoluţia istorică a cetăţeniei

Apariţia şi evoluţia cetăţeniei se manifestă printr-un proces de dezvoltare

care poate fi divizat în două perioade. Prima perioadă se întinde pînă la 1789, anul

adoptării Declaraţiei franceze privind drepturile omului şi cetăţeanului, iar

perioada a doua – de la 1789 încoace.

Noţiunea de cetăţenie apare în prima perioadă a antichităţii în oraşele-

republici romane şi îşi trage rădăcinele de la latinescul “civis romanus”. De la

început, în Sparta, Athena, Roma se considerau cetăţeni numai cei care participau

le rezolvarea treburilor publice prin intermediul adunărilor populare. Ulterior, prin

Edictul din anul 212 de la Caracala, cetăţenia era acordată tuturor cetăţenilor

imperiului roman.

Mai tîrziu, cînd romanii şi bizantinii au devenit supuşi ai împăratului,

cetăţenia îşi pierde semnificaţia sa juridică.

În epoca feudală, cetăţenia îşi pierde aproape complect conţinutul juridic, o

bună parte a membrilor statului fiind calificaţi ca supuşi, situaţie ce presupunea

foarte multe obligaţii şi foarte puţine drepturi. Ca regula, supuşii nu posedau

drepturi politice şi nu puteau participa la rezolvarea treburilor publice.

Primei perioade de evoluţie a cetăţeniei îi este caracteristică apariţia

instituţiei şi aflarea într-o stare incipientă pînă în 1789, mărginindu-se mai mult la

determinarea apartenenţei persoanei la un anumit stat.

Anul 1789, începutul cele de-a doua perioade, aduce Declaraţia franceză

privind drepturile omului şi cetăţeanului ce schimbă radical natura juridică a

cetăţeniei, înzestrează cu un alt conţinut. Declaraţia a introdus noţiunea

contemporană de cetăţenie, lichidînd supuşenia, legînd-o de participarea activă a

persoanei la viaţa publică de înzestrare a cetăţenilor cu un set de drepturi şi

obligaţii, statul – cu un set de obligaţii faţă de cetăţean – păstrînd din prima

perioadă numai elementul apartenenţei la un stat anumit.

2. Noţiunea de cetăţenie

Organizarea statului se realizează în funcţie de teritoriu şi populaţie.

La un moment dat, pe teritoriul unui stat pot să se găsească: cetăţenii

statului, străinii şi persoanele fără cetăţenie (apatrizii).

Conform statutului lor, acestor categorii de persoane li se vor acorda

tratamente juridice diferite.

Iată de ce instituţia cetăţeniei trebuie să fie avută în vedere nu numai de

dreptul constituţional ci şi de alte discipline (dreptul internaţional privat, dreptul

familiei, etc.).

Este cunoscut faptul că legea fundamentală şi toate celelalte legi acordă

numai cetăţenilor statului toate drepturile şi libertăţile fundamentale, pe cînd

persoanele care nu au calitatea de cetăţeni, nu pot să-şi exercite o parte din aceste

drepturi şi libertăţi.

Conceptul de cetăţenie are două accepţiuni.

În primul rînd, noţiunea de cetăţenie e folosită pentru a defini o instituţie

juridică, o grupă de norme juridice care reglementează relaţiile ce se stabilesc între

persoanele fizice şi stat.

În al doilea rînd, cetăţenia accentuiază condiţia juridică a persoanelor care au

calitatea de cetăţeni. Această a doua accepţiune este importantă din perspectiva

dreptului constituţional, întrucît potrivit acestei noţiuni putem discuta despre

dobîndirea şi pierderea cetăţeniei unei persoane.

În literatura juridică, cetăţenia apare ca o legătură între o persoană fizică şi

stat, ca o apartenenţă juridică a acestuia la statul respectiv sau, altfel spus, cetăţenia

apare ca o calitate a persoanei fizice. Deoarece acceptăm faptul că cetăţenia este

legătura indisolubilă dintre cetăţean şi stat, trebuie să înţelegem că această legătură

se exprimă prin totalitatea drepturilor şi obligaţiilor reciproce dintre persoană şi

stat.

Definiţia cetăţeniei o găsim în art.3 al Legii cetăţeniei Republicii Moldova în

care se spune: “Cetăţenia Republicii Moldova stabileşte între persoana fizică şi

Republica Moldova o legătura juridico-politică permanentă, care generează

drepturi şi obligaţii reciproce între stat şi persoană”.

Relaţiile politice se manifestă prin faptul că cetăţenii statului, fiind integraţi

în marea colectivitate ce poartă numele de popor (naţiune), sînt reprezentanţi ai

suveranităţii naţionale (puterii publice).

Relaţiile juridice au un triplu conţinut:

în primul rînd, relaţiile juridice reflectate pe plan extern se păstrează şi se

prelungesc oriunde s-ar afla persoana;

în al doilea rînd, legătura juridică dintre cetăţean şi stat se exprimă şi prin

categoria de subiect al raportului juridic ce trebuie înţeles că cetăţenii sînt

participanţi la raporturile juridice şi deci au calitatea de a fi titulari de drepturi şi

obligaţii;

în al treilea rînd, toţi cetăţenii sînt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice,

fără deosebire de rasă, naţionalitate, origine etnică, limbă, religie, sex, opinie,

apartenenţă politică, avere sau origine socială. Prin urmare toţi cetăţeni ai

Republicii Moldova beneficiază în egală măsură de toate drepturile social-

economice şi politice şi de libertăţile proclamate şi garantate de Constituţie şi

de alte legi, de acordurile internaţionale la care Republica Moldova este parte.

Sintetizînd cele menţionate, putem defini cetăţenia ca o legătura politică şi

juridică permanentă, nelimitată în timp şi spaţiu, dintre persoane fizice şi stat,

legătură ce semnifică apartenenţa acestora la statul Republica Moldova şi se

exprimă prin ansamblul drepturilor şi obligaţiilor reciproce pe care statul le

garantează.

3. Principiile reglementării cetăţeniei

Principiile sînt acele reguli, de maximă generalitate, care conduc,

guvernează materia oricărei instituţii. În urma analizării prevederilor

constituţionale şi pactelor internaţionale, considerăm a fi drept principii ale

cetăţeniei:

I. dreptul fiecărei persoane la o cetăţenie – presupune dreptul recunoscut

tuturor persoanelor de a stabili sau nu în mod deliberat legătura juridico-

politică permanentă cu stat;

II. nedescriminarea cetăţenilor, indiferent de temeiurile dobîndirii cetăţeniei –

înseamnă că indiferent de temeiul sau modul (legal) cum au dobîndit

cetăţenia, toţi sînt egali în drepturi şi au aceleaşi îndatoriri, înlăturîndu-se

astfel orice criteriu discriminatoriu;

III. inadmisibilitatea privării arbitrare a persoanei de cetăţenia ei şi de dreptul

de a-şi schimba cetăţenia – înseamnă că persoana poate fi privată de

cetăţenia numai în baza temeiurilor şi procedurii prevăzute de lege.

Încontinuare persoana este liberă să-şi schimbă cetăţenia fără vreo imixtiune

arbitrară;

IV. evitarea apatridiei – această prevedere se conţine în Convenţia UN privind

reducerea cazurilor de apatrid din 1961. Drept urmare acest principiu

contribuie la reducerea apatridiei, stimulînd astfel integrarea în cetăţenia

Republicii Moldova a pesoanelor fără cetăţenie sau persoanelor care nu sînt

cetăţeni nici unui stat. Prin urmare copilului găsit pe teritoriul Republicii

Moldova sau născut pe teritoriul ei din părinţi apatrizi i se acordă automat

cetăţenia Republicii Moldova;

V. neproducerea de efecte, prin schimbarea cetăţeniei unuia dintre soţi, asupra

cetăţeniei celuilalt soţ sau asupra cetăţeniei copilului dacă nu există o

cerere scrisă în acest sens a părinţilor – presupune că schimbarea voluntară

de către unul dintre soţi a cetăţeniei, nici renunţarea la cetăţenia sa de către

unul dintre soţi nu împiedică alt soţ să-şi păstreze cetăţenia sa. De asemenea

schimbarea cetăţeniei unuia dintre soţi nu va produce efecte asupra

cetăţeniei copilului fără cererea făcută în acest sens de către părinţi, iar în

cazul atingerii vîrstei de 14 ani cu consimţămîntul copilului.

4. Dobîndirea cetăţeniei

Republicii Moldova

Cetăţenia Republicii Moldova poate fi dobîndită prin:

a) naştere – se consideră cetăţean al Republicii Moldova copilul:

născut din părinţi, ambii sau unul dintre care, la momentul naşterii copilului,

este cetăţean al Republicii Moldova;

născut pe teritoriul Republicii Moldova din părinţi apatrizi;

născut pe teritoriul Republicii Moldova din părinţi care au cetăţenia unui alt stat

sau unul dintre care este apatrid, iar celălalt cetăţean străin dacă statul acela nu

acordă copilului cetăţenie.

După cum am menţionat, copilul găsit pe teritoriul

Republicii Moldova este considerat cetăţean al ei, atît timp cît nu este dovedit

contrariul, pînă la atingerea vîrstei de 18 ani.

b) recunoaştere – conform legislaţiei în vigoare sînt recunoscute ca cetăţeni ai

Republicii Moldova persoanele care au dobîndit şi au păstrat această cetăţenie

potrivit legislaţiei anterioare. De asemenea sînt recunoscute ca cetăţeni ai

Republicii Moldova persoanele care nu sînt cetăţeni ai unui alt stat, dar care şi-

au exprimat dorinţa de a deveni cetăţeni ai Republicii Moldova şi anume:

persoanele născute pe teritoriul Republicii Moldova sau persoanele unul dintre

ai căror părinţi sau bunei s-au născut pe teritoriul numit;

persoanele care pînă la 28 iunie 1940 au locuit în Basarabia, în Nordul

Bucovinei, în ţinutul Herţa şi în R.A.S.S.M., urmaşii lor, dacă domiciliază în

mod legal şi obişnuit pe teritoriul Republicii Moldova;

persoanele deportate sau refugiate de pe teritoriul Republicii Moldova începînd

cu 28 iunie 1940, precum şi urmaşii lor;

c) înfiere – copilul apatrid dobîndeşte automat cetăţenia Republicii Moldova prin

înfiere dacă înfietorii (înfietorul) sînt cetăţeni ai Republicii Moldova. Copilul

cetăţean străin înfiat de soţi ambii sau numai unul dintre ei fiind cetăţean al

Republicii Moldova, iar celălalt cetăţean străin sau apatrid poate deveni

cetăţean al Republicii Moldova dacă renunţă la cetăţenia statului străin, cu

excepţia cazurilor prevăzute de acordurile internaţionale la care Republica

Moldova estepatre. Aceleaşi dispoziţii se vor aplica şi în cazul stabilirii tutelei

asupra copilului apatrid sau copilului cu cetăţenia străină;

d) redobоndire – persoana care a avut anterior cetăţenia Republicii Moldova o

poate redobîndi la cerere dacă întruneşte condiţiile prevăzute de lege. Persoana

căreia i s-a retras cetăţenia pe motiv că a săvărşit fapte deosebit de grave prin

care s-a adus prejudicii esenţiale statului, dovedite de instanţa de judecată nu o

mai poate redobîndi;

e) naturalizare – acest mod de dobîndire a cetăţeniei se aplică cetăţenilor străini

sau persoanelor fără cetăţenie care manifestă dorinţa de a obţine cetăţenia

Republicii Moldova şi îndeplinesc condiţiile stabilite de lege. Cetăţenia

Republicii Moldova se poate acorda la cerere persoanei care a împlinit 18 ani şi

care:

de-şi nu s-a născut pe acest teritoriu, domiciliază legal şi obişnuit aici cel puţin

în ultimii 10 ani sau este căsătorită cu un cetăţean al Republicii Moldova de cel

puţin 3 ani, sau domiciliază legal şi obişnuit nu mai puţin de 3 ani la părinţi sau

copii (inclusiv înfietori şi înfiaţi) cetăţeni ai Republicii Moldova; sau

domiciliază legal şi obişnuit pe teritoriul Republicii Moldova timp de 5 ani

înaintea împlinirii vîrstei de 18 ani; sau

este apatrid sau recunoscută ca fiind refugiat, conform prevederilor legii

naţionale, şi domiciliază legal şi obişnuit pe teritoriul Republicii Moldova nu

mai puţin de 8 ani; precum şi

cunoaşte şi respectă prevederile Constituţiei;

cunoaşte limba de stat în măsură suficientă pentru a se integra în viaţa socială;

are surse legale de existenţă;

pierde sau renunţă la cetăţenia unui alt stat, dacă o are, cu excepţia cazurilor

cînd pierderea sau renunţarea nu esteposibilă sau nu poate fi rezonabil cerută.

Cetăţenia fiind o instituţie cu semnificaţii politice şi juridice se cere a fi

protejată deoarece cei care deţin trebuie să da dovadă de onoare, demnitate,

fidelitate faţă de ţară, calităţi inerente în stabilrea obligaţiilor reciproce între state şi

cetăţenii acestora.

Din aceste considerente, art.20 din Legea cetăţeniei Republicii Moldova

stabileşte că cetăţenia nu poate fi acordată persoanei care:

au săvărşit crime internaţionale, militare sau crime împotriva umanităţii;

a fost implicată în activitate teroristă;

a fost condamnată la privaţiune de libertate pentru infracţiuni premeditate şi are

antecedente penale sau la momentul examinării cererii se află sub urmărire

penală;

desfăşoară activitate ce periclitează securitatea statului, ordinea publică,

sănătatea şi moralitatea populaţiei;

este cetăţean al unui stat cu care Republica Moldova nu a încheiat acord asupra

dublei cetăţenii, cu excepţia cazurilor prevăzute în lege.

5. Pierderea cetăţeniei Republicii Moldova

În viaţa cotidiană a cetăţenilor pot interveni unele situaţii în urma cărora

legătura dintre aceştea şi stat se va rupe. Legea cetăţeniei Republicii Moldova

(art.21) stabileşte că pierderea cetăţeniei poate interveni în trei cazuri: la renunţare

benevolă, la retragere şi în temeiul acordurilor internaţionale la care Republica

Moldova este parte.

Renunţarea la cetăţenie este un drept fundamental al omului, însă în unele

condiţii statul poate respinge cererea de renunţare. Astfel, renunţarea la cetăţenia

Republicii Moldova se aprobă persoanei care a împlinit vîrsta de 18 ani, cu

excepţia cazului în care:

nu va prezenta adeverinţa deţinerii sau dobîndirii cetăţeniei unui alt stat, ori

garanţia dobîndirii unei alte cetăţenii. În acest caz persoana căreia i s-a aprobat

renunţarea la cetăţenia Republicii Moldova, în pofida garanţiei, nu va dobîndi

cetăţenia unui alt stat, adică va deveni apatridă, partea din decretul Preşedintelui

Republicii Moldova privind aprobarea renunţării la cetăţenia Republicii

Moldova referitoare la această persoană se va abroga în modul stabilit;

a primit ordin de chemare sau se află în serviciu militar în termen sau de

alternativă, cu condiţia deţinerii unui domiciliu legal şi obişnuit în Republica

Moldova.

Retragerea cetăţeniei în Republica Moldova apare ca o sancţiune aplicată de

către stat cetăţeanului care a încălcat unele obligaţii prevăzute de lege. Astfel,

cetăţenia Republicii Moldova poate fi retrasă printr-un decret al Preşedintelui

Republicii Moldova persoanei care (art.23):

a dobîndit cetăţenia Republicii Moldova în mod fraudulos, prin informaţie falsă

sau prin ascunderea unui fapt pertinent dovedit de instanţa de judecată;

s-a înrolat benevol în forţe armate străine;

a săvîrşit fapte deosebit de grave prin care se aduc prejudicii esenţiale statului,

dovedite de instanţa de judecată;

Retragerea cetăţeniei Republicii Moldova persoanei nu produce nici un efect

asupra cetăţeniei soţului şi copiilor ei.

6. Pluralitatea de cetăţenii

Prin pluralitatea de cetăţenii înţelegem situaţia în care se află un cetăţean,

care, dobîndind şi cetăţenia altui stat, nu a pierdut sau nu i s-a retras prima

cetăţenia.

Astfel, conform prevederilor legii cetăţeniei Republicii Moldova, dublă

cetăţenie se permite:

copiilor care au dobîndit automat la naştere cetăţenia Republicii Moldova şi

cetăţenia unui alt stat;

cetăţenilor săi care deţin concomitent cetăţenia unui alt stat, cînd această

cetăţenie este dobîndită automat prin căsătorie;

copiilor cetăţeni ai Republicii Moldova care au dobîndit cetăţenia unui alt stat

în urma înfierii;

dacă această pluralitate rezultă din prevederile acordurilor internaţionale la care

Republica Moldova este parte;

în cazul cînd renunţarea la cetăţenia unui alt stat sau pierderea ei nu este

posibilă sau nu poate fi rezonabil cerută;

în interesele republicii şi în cazuri excepţionale, cetăţenii altor stat pot deveni şi

cetăţeni ai Republicii Moldova, prin decret al Preşedintelui Republicii

Moldova, dacă nu sînt temeiuri de refuz prevăzute de lege.

Cetăţenii Republicii Moldova, domiciliaţi legal şi obişnuit pe teritoriul

Republicii Moldova, care posedă legal şi cetăţenia unui alt stat beneficiază în egală

măsură de aceleaşi drepturi şi îndatoriri ca şi ceilalţi cetăţeni ai Republicii

Moldova.

7. Procedura dobîndirii şi pierderii

cetăţeniei Republicii Moldova

Cererea privind cetăţenia Republicii Moldova se adresează Preşedintelui

Republicii Moldova şi se depune, personal sau prin reprezentant, ultimul dispunînd

de procura autentificată de notar, la organul afacerilor interne în a cărui rază îşi are

domiciliu solicitantul, iar în cazul persoanei cu domiciliu legal şi obişnuit în

străinătate, la reprezentanţa diplomatică, în instituţia consulară a Republicii

Moldova sau la Ministerul Afacerilor Externe al Republicii Moldova.

La depunerea cererilor privind cetăţenia Republicii Moldova scrise în

numele copiilor în vîrsta de la 14 ani pînă la 18 ani, este obligatoriu

consimţămîntul lor, exprimat în scris şi autentificat de notar, iar în străinătate - de

reprezentanţele diplomatice sau de instituţiile consulare ale Republicii Moldova.

Cererea privind cetăţenia Republicii Moldova este supusă unei taxe de stat,

stabilite prin lege.

Legea cetăţeniei Republicii Moldova prevede lista exhaustivă a

documentelor necesare dobîndirii, redobîndirii şi renunţării la cetăţenie care

urmează a fi prezentate autorităţii competente.

Pentru examinarea prealabilă a problemelor cetăţeniei Republicii Moldova,

pe lîngă Preşedintele Republicii Moldova funcţionează Comisia pentru problemele

cetăţeniei şi acordării de azil politic. Propunerile, avizele şi alte materiale

referitoare la cetăţenie se înaintează Preşedintelui Republicii Moldova de

Ministerul Afacerilor Interne, Ministerul Afacerilor Externe, precum şi de

Serviciul de Informaţii şi Securitate direct sau prin intermediul reprezentanţelor

diplomatice sau a instituţiilor consulare ale Republicii Moldova.

Termenul de examinare a cererilor şi a propunerilor privind cetăţenia nu

poate depăşi un an, termenul care începe să curgă din ziua depunerii tuturor

documentelor necesare.

Persoana căreia i se acordă cetăţenia Republicii Moldova prin naturalizare

sau redobîndire depune jurămînt, în termen de 6 luni de la data întrării în vigoare a

decretului Preşedintelui Republicii Moldova, în faţa prefectului de judeţ sau, după

caz, în faţa şefului misiunii diplomatice sau al oficiului consular al Republicii

Moldova. Astfel, cetăţenia se dobîndeşte la data depunerii jurămîntului.

Persoanelor care au dobîndit sau au renunţat la cetăţenia Republicii Moldova

se eliberează documentele aferente care confirmă statutul său nou.

Decretul Preşedintelui Republicii Moldova în problema cetăţeniei poate fi

atacat în Curtea de Apel în termen de 6 luni da la data întrării în vigoare.

TEMA nr. 7: Drepturile, libertăţile şi îndatoririle fundamentale ale

cetăţenilor

1. Consideraţiuni generale privind drepturile şi îndatoririle fundamentale ale

cetăţenilor

2. Clasificarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor

3. Drepturile civile ale cetăţenilor Republicii Moldova

4.Drepturile politice ale cetăţenilor Republicii Moldova

5. Drepturile economice şi sociale ale cetăţenilor Republicii Moldova

6. Drepturile culturale ale cetăţenilor Republicii Moldova

7. Îndatoririle fundamentale ale cetăţenilor Republicii Moldova

8. Garantarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor Republicii

Moldova

1. Consideraţiuni generale privind drepturile şi

îndatoririle fundamentale ale cetăţenilor

Ca orice instituţie juridică, instituţia drepturilor şi libertăţilor fundamentale a

suscitat vii discuţii şi controverse determinate desigur de complexitatea

problemelor care s-au ivit în abordarea şi cercetarea fenomenelor.

Bineînţeles că tradiţia istorică, dezvoltarea economico-socială şi regimul

politic şi-au pus amprenta asupra evoluţiei instituţiei.

Observînd evoluţia, mai ales în conţinut, a drepturilor fundamentale,

constatăm că acestea au fost diferite de la o etapă istorică la alta şi s-au diferenţiat

în exercitarea lor de la un popor la altul.

După aceste scurte consideraţii, se impune definirea drepturilor

fundamentale ale cetăţenilor, aspect ce a preocupat literatura de specialitate.

Deci, drepturile fundamentale ale cetăţenilor sînt acele drepturi subiective,

esenţiale pentru viaţa, libertatea şi demnitatea acestora, necesare pentru libera

dezvoltate a personalităţii umane şi care sînt stabilite de Constituţie şi garantate

prin Constituţie şi legi. 

Din definiţie rezultă, aşadar, trăsăturile caracteristice ale drepturilor

fundamentale şi anume:

drepturi subiective – înseamnă că sînt posibilităţi conferite de lege titularilor

acestor drepturi de a avea o anumită conduită şi de a pretinde celorlalţi o

atitudine corespunzătoare pentru valorificarea unor interese personale, directe,

actuale şi legale, sub sancţiunea prevăzută de lege;

drepturi esenţiale pentru cetăţeni – această particularitate ne dovedeşte că nu

toate drepturile cetăţeneşti întră în categoria drepturilor fundamentale. O

problemă care se ridică este aceea privitoare la principiul care face ca anumite

drepturi să fie fundamentale şi altele nu. Principiul acesta priveşte valori ca:

viaţa, libertatea, personalitatea cetăţeanului;

înscrise în acte deosebite – declaraţii de drepturi, pacte internaţionale sau

regionale, precum şi în legile fundamentale ale statelor.

Sintetizînd aspectele argumentate anterior, considerăm că drepturile

fundamentale sînt acele drepturi subiective, drepturile reglementate şi garantate de

Constituţie şi legi.

Garanţia exercitării şi realizării drepturilor fundamentale, o constituie şi

existenţa îndatoririlor fundamentale.

Îndatorirea fundamentală este o obligaţie, o cerinţă stabilită în funcţie de

nevoile şi obiectivele societăţii.

Îndatoririle fundamentale constituie în acelaşi timp posibilitatea realizării

sarcinilor şi nevoilor sociale.

Existenţa unor îndatoriri fundamentale este prevăzută atît de actele

internaţionale, cît şi de legile fundamentale ale statelor.

Astfel, în art.29 p.1, din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului se stipulează

că: “Orice persoană are îndatoriri faţă de colectivitate, deoarece numai în cadrul

acesteia este posibilă dezvoltarea liberă şi deplină a personalităţii sale” şi, continuă

p.2, “În exercitarea drepturilor şi libertăţilor sale, fiecare om nu este supus numai

îngrădirilor stabilite prin lege, în scopul de a asigura cuvenita recunoaştere şi

respectare a drepturilor şi libertăţilor altora şi pentru ca să fie satisfăcute justele

cerinţe ale moralei, ordinii publice şi bunăstării generale într-o societate

democratică”.

Dar nu toate obligaţiile pe care cetăţenii le au în multitudinea de raporturi în

care întră, sînt îndatoriri fundamentale, ci numai acelea cărora li se atribuie o

valoare la un moment dat.

Asigurarea realizării îndatoririlor se face şi prin folosirea adecvată al

raportului convingere-constrîngere de către puterea de stat.

Din cele expuse, considerăm că оndatoririle fundamentale sînt obligaţii

esenţiale ale cetăţenilor în vederea îndeplinirii sarcinilor societăţii, a căror realizare

se asigură prin convingere sau la nevoie folosind forţa coercitivă statală.

2. Clasificarea drepturilor şi

libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor

Clasificarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale este o problemă

complexă, determinată de mulţi factori. Printre aceştia menţionăm: evoluţia

drepturilor şi libertăţilor, criteriile care au stat la baza diferitelor clasificări,

trăsăturile epocilor în care s-au evidenţiat, necesitatea clasificării şi nu în ultimul

rînd sistemele de drept în care au acţionat drepturile şi libertăţile fundamentale.

Amintim cîteva clasificări şi autorii lor:

a) Pellegrino Rossi: drepturi private, publice şi politice;

b) Paul Negulescu împărţea libertăţile publice în: libertăţi primordiale sau primare

(ex.: libertatea individuală, libertatea circulaţiei, inviolabilitatea domiciliului) şi

libertăţi secundare sau complimentare (ex.: libertatea presei, libertatea

întrunirilor);

c) Theodor Van Boven clasifică în drepturi individuale şi drepturi colective;

d) M.V. Baglai clasifică în trei grupe: drepturi personale, drepturi politice şi

drepturile economice, sociale şi culturale;

e) I.Deleanu propune împărţirea drepturilor şi libertăţilor în: cele care ocrotesc

fiinţa umană ca entitate biologică (dreptul la viaţă, la integritate fizică şi

psihică, ş.a.); cele care proteguiesc persoana, ca relaţie socială, în considerarea

apartenenţei acesteia la stat (dreptul la protecţie diplomatică, dreptul de a nu fi

expulzat sau extradat, ş.a.); drepturi ale persoanei, în raporturile ei cu societatea

sau cu statul, exercitate individual (libertatea individuală şi siguranţa persoanei,

libertatea conştiinţei, ş.a.); drepturi ale colectivităţilor de persoane (libertatea

întrunirilor, dreptul de asociere);

f) I.Muraru propune următoarea clasificare: inviolabilităţile, drepturi şi libertăţi

social-economice şi culturale, drepturi exclusiv politice, drepturi şi libertăţi

social-politice, drepturi garanţii.

Prezentînd multiple clasificări se impune o întrebare care trebuie clarificată

şi anume, care este importanţa clasificării drepturilor şi libertăţilor fundamentale?

Clasificarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale se impune din următoarele

considerente:

este nevoie de o ordine în gruparea şi enumerarea drepturilor, pentru a le urmări

evoluţia, a le racorda la reglementările internaţionale, a le ameliora, multiplica

odată cu dezvoltarea socio-economică a statului;

clasificarea conform obiectului, conţinutului sau scopului drepturilor şi

libertăţilor are mai mult o funcţie pedagogică decît ştiinţifică ce înlesneşte

cunoaşterea şi studierea acestora pe grupe (sociale, economice, politice,

culturale etc.).

După părerea noastră, pentru o mai bună înţelegere structurii interioare a

sistemului unitar al drepturilor şi libertăţilor inserate în Constituţia Republicii

Moldova se impune următoare clasificare:

I. Drepturile civile:

Dreptul la viaţă şi integritate fizică şi psihică (art.24);

Libertatea individuală şi siguranţa persoanei (art.25);

Dreptul la apărare (art.26);

Viaţa intimă, familială şi privată (art.28);

Inviolabilitatea domiciliului (art.29);

Secretul corespondenţei (art.30);

Familia (art.48);

Dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică (art.53).

II. Drepturile politice:

Libertatea conştiinţei (art.31);

Libertatea opiniei şi a exprimării (art.32);

Dreptul la informaţie (art.34);

Dreptul la vot şi dreptul de a fi ales (art.38);

Dreptul la administrare (art.39);

Libertatea оntrunirilor (art.40);

Libertatea partidelor şi altor organizaţii social-politice (art.41);

Dreptul la libera circulaţie (art.27);

Dreptul de petiţionare (art.52);

III. Drepturile economice şi sociale:

Dreptul la ocrotirea sănătăţii (art.36);

Dreptul la un mediu înconjurător sănătos (art.37);

Dreptul de a întemeia şi de a se afla în sindicate (art.42);

Dreptul la muncă şi la protecţia muncii (art.43);

Interzicerea muncii forţate (art.44);

Dreptul la grevă (art.45);

Dreptul la proprietate privată şi protecţia acesteia (art.46);

Dreptul la asistenţă şi protecţie socială (art.47);

Protecţia familiei şi a copiilor orfani (art.49);

Ocrotirea mamei, copiilor şi a tinerilor (art.50);

Protecţia persoanelor handicapate (art.51).

IV. Drepturile culturale:

Libertatea creaţiei (art.33);

Dreptul la învăţătură (art.35).

3. Drepturile civile ale

cetăţenilor Republicii Moldova

Drepturile civile sînt acele drepturi care asigură viaţa, posibilitatea de

mişcare a persoanei, siguranţa sa fizică sau a domiciliului. Să examinăm succint

drepturile din această categorie.

Dreptul la viaţă şi la integritate fizică şi psihică. Dreptul la viaţă este dreptul

“cel mai natural” datorat tocmai însuşi faptului naşterii. Acest drept a fost

consacrat atît de documentele internaţionale cît şi de legile fundamentale ale

statelor.

Dreptul la viaţă al oricărei persoane este protejat prin lege. Nimeni nu poate

fi supus torturii, nici pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante. Prin

urmare, nimeni nu poate fi privat de viaţă în mod arbitrar.

Moartea nu este considerată ca fiind încălcarea dreptului la viaţă în cazurile

în care aceasta ar rezulta dintr-o recurgere absolut necesară la forţă:

pentru a asigura apărarea oricărei persoane împotriva violenţei ilegale;

pentru a efectua o arestare legală sau pentru a împiedica evadarea unei persoane

legal deţinute;

pentru a reprima, conform legii, tulburări violente sau o insurecţie. 

Libertatea individuală şi siguranţa persoanei.

Analizînd documentele internaţionale în materie, constatăm că orice fiinţă

umană are dreptul la libertate şi siguranţa personală acestea fiind inviolabile. Acest

drept interzice arestarea, reţinerea sau percheziţionarea.

Pentru înţelegerea, conceptului juridic (constituţional) de libertate

individuală, trebuie să plecăm de la o constatare de notorietate şi anume că

libertatea individuală nu este şi nu trebuie să fie absolută. Aceasta înseamnă că

încălcarea ordinii de drept prilejuieşte autorităţilor competente intervenţia la

represiune, luarea unor măsuri în legătură cu libertatea individuală ca: reţineri,

arestări, percheziţii. Dar aceste măsuri procesuale ale autorităţilor publice trebuie

să fie în cadrul legal pentru ca nici o persoană să nu fie victima unor abuzuri sau

ilegalităţi.

Dreptul la apărare. Acest drept stabileşte dreptul cetăţenilor de a reacţiona

independent, dar prin mijloace legitime, atunci cînd sînt încălcate drepturile şi

libertăţile lor. Astfel, părţile au dreptul să fie asistate de un avocat, ales sau numit

din oficiu, оn tot cursul procesului.

Viaţa intimă, familială şi privată. Acest drept are o semnificaţie complexă.

Autorităţile publice sînt obligate să respecte şi să ocrotească viaţa intimă, familială

şi privată.

Nimeni nu va fi obiectul unor imixtiuni arbitrare în viaţa sa particulară, în

familia sa, nici a unor atingeri ale onoarei sau reputaţiei sale. 

Aceasta înseamnă că nici autorităţile publice, nici persoanele nu pot, sub nici

o formă, să aducă atingere acestor valori. Orice persoană are dreptul la protecţia

legii împotriva unor astfel de imixtiuni sau atingeri.

Inviolabilitatea domiciliului. Domiciliul şi reşedinţa sînt inviolabile. Aceasta

înseamnă că nimeni nu poate pătrunde sau rămîne în domiciliu ori în reşedinţa unei

persoane fără învoirea acesteia.

Însă legislaţia stabileşte derogări de la această regulă. Astfel se pătrunde în

domiciliu ori reşidinţa unei persoane, fără învoirea acesteia:

pentru executarea unui mandat de arest sau a unei hotărîri judecătoreşti;

pentru înlăturarea unei primejdii privind viaţa, integritatea fizică sau bunurile

unei persoane;

pentru apărarea siguranţei naţionale sau a ordinii publice;

pentru prevenirea răspîndirii unor epidemii.

Se admite că autorităţile să pătrundă în domiciliul sau reşedinţa persoanei,

însă cu condiţia respectării legii.

Secretul corespondenţei. Statul asigură secretul scrisorilor, telegramelor, al

altor trimiteri poştale, al convorbirilor telefonice şi al celorlalte mijloace legale de

comunicare.

Nu este admis amestecul unei autorităţi publice în executarea acestui drept

decît în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege şi dacă constituie o

măsură care, în societatea democratică, este necesară pentru securitatea naţională,

siguranţa publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii şi prevenirea

faptelor penale, protejarea sănătăţii sau a moralei, ori protejarea drepturilor şi

libertăţilor altora.

Familia. Familia constituind elementul fundamental al societăţii beneficiază

de ocrotire din partea societăţii şi statului.

Condiţiile de încheiere, desfacere şi de nulitate a căsătoriei se stabilesc prin

lege. Copiii din afara căsătoriei sînt egali în drepturi cu copiii din căsătorie.

Dreptul unei persoane vătămate de o autoritate publică. Persoana vătămată

într-un drept al său de o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin

nesoluţionarea în timp legal al unei cereri, este îndreptăţită să obţină recunoaşterea

dreptului pretins, anularea actului şi repararea pagubei. Condiţiile şi limitele

exercitării acestui drept, se stabilesc prin lege organică.

4. Drepturile politice ale

cetăţenilor Republicii Moldova

În categoria drepturilor politice sînt incluse acele drepturi ale cetăţenilor

Republicii Moldova, care au ca obiect de reglementare participarea cetăţenilor la

conducerea de stat. În ansamblul drepturilor politice prevăzute de

legea fundamentală pot fi relevate următoarele:

Libertatea conştiinţei. Acest drept implică libertatea de a-şi schimba religia

sau convingerile precum şi libertatea de a-şi manifesta religia sau convingerile

sale, individual sau în colectiv, atît în mod public cît şi privat.

Libertatea de manifestare se poate exercita atît în domeniul învăţămîntului

cît şi prin diferite practici de cult şi îndeplinirea de ritualuri.

Pactul internaţional privitor la drepturile civile şi politice prevede în art.18

că nimeni nu va fi supus vreunei constrîngeri ce i-ar putea afecta libertatea de a

avea sau de a adopta o religie sau o convingere.

Libertatea opiniei şi a exprimării. Orice persoană are dreptul la libertatea de

opinie şi de exprimare. Prin urmare, are dreptul de a nu fi tulburată pentru opiniile

sale şi acela de a căuta, de a primi şi de a răspîndi, fără consideraţii de frontieră,

informaţii şi idei prin orice mijloc de exprimare.

Exteriorizarea gîndurilor şi opiniilor, a informaţiilor şi ideilor se face în

formă orală, scrisă, tipărită ori artistică sau prin orice alt mijloc ales de persoană.

Dreptul la informaţie. Acest drept poate fi definit ca dreptul persoanei de a

avea acces la orice informaţie de interes public.

Conţinutul complex al acestui drept fundamental cuprinde: dreptul persoanei

de a fi informată prompt, corect şi clar cu privire la măsurile preconizate şi mai

ales luate de autorităţile publice, accesul liber la sursele de informaţie publică,

ştiinţifică şi tehnică, socială, culturală, sportivă, posibilitatea persoanei de a

recepţiona direct şi în mod normal emisiunile de radio şi televiziune, obligaţia

autorităţilor guvernamentale de a crea condiţiile materiale şi juridice pentru

difuzarea liberă şi amplă a informaţiei de orice natură.

De aceea, autorităţile publice potrivit competenţelor ce le revin, sînt obligate

să asigure informarea corectă a cetăţenilor asupra treburilor publice şi asupra

problemelor de interes personal.

Dreptul la vot şi dreptul de a fi ales. În Constituţia Republicii Moldova se

consacră că suveranitatea naţională aparţine poporului, care o exercită în mod

direct sau prin intermediul organelor respective.

Luînd în consideraţie faptul că în prezent poporul nu realizează în mod

direct suveranitatea, apare necesitatea instituirii unor organe reprezentative printr-o

procedură de alegere şi de aici rezultă dreptul de a alege şi de a fi ales.

Dreptul la administrare. Cetăţenii Republicii Moldova au dreptul de a

participa la administrarea treburilor publice nemijlocit, precum şi prin

reprezentanţii lor. Prin urmare, oricărui cetăţean i se asigură, potrivit legii, accesul

la o funcţie publică.

Libertatea оntrunirilor. Această libertate social-politică este posibilitatea pe

care o au oamenii de a se întruni în reuniuni private sau publice pentru a-şi

exprima gîndurile, opiniile, credinţele.

Dintre formele prin care se poate exercita libertatea întrunirilor pot fi

evidenţiate: mitingurile, demonstraţiile, procesiunile sau orice alte întruniri.

Libertatea partidelor şi a altor organizaţii social-politice. Cetăţenii se pot

asocia liber în partide şi în alte organizaţii social-politice. Din cuprinsul acestei

reglementări, rezultă că prin asociere în partide politice se exprimă voinţa politică

a cetăţenilor, ceea ce asigură pluralismul politic, care este o garanţie a democraţiei

constituţionale.

Dar pentru a se asigura exercitarea efectivă a libertăţii de opinie a

cetăţenilor, legiuitorul constituant a prevăzut că cetăţenii se pot asocia şi în alte

forme, ca: uniuni, ligi, organizaţii, asociaţii în vederea participării la diverse

activităţi legate de profesia sau calificarea acestora dar şi pentru apărarea

intereselor.

Dreptul la libera circulaţie. Orice persoană are dreptul să circule liber şi să-

şi aleagă reşedinţa în interiorul unui stat. Rezultă posibilitatea liberei circulaţii pe

teritoriul Moldovei şi în afara teritoriului ei. Libera circulaţie a cetăţenilor

Republicii Moldova în străinătate este garantată prin posibilitatea emigrării, dar şi

a revenirii în ţară.

Fiecărui cetăţean îi este asigurat dreptul de a-şi stabili domiciliul sau

reşedinţa în orice localitate din ţară.

Dreptul la petiţionare. Este posibilitatea pe care o au cetăţenii de a se adresa

autorităţilor publice, unităţilor economice şi altor organizaţii cu sesizări, reclamaţii,

propuneri şi cereri privind interesele personale sau publice şi obligaţia acestor

organisme de a primi, examina şi rezolva petiţiile, precum şi de a comunica

soluţiile adoptate.

Acest drept fundamental reprezintă o garanţie a exercitării efective a tuturor

celorlalte drepturi şi libertăţi. Funcţionarii publici care se ocupă cu primirea şi mai

ales rezolvarea petiţiilor trebuie să posede o pregătire corespunzătoare pentru a

putea rezolva just, în spiritul legii şi la timp, petiţiile. Condiţiile şi modul de

satisfacere a petiţiilor este stabilit printr-o lege organică.

5. Drepturile economice

şi sociale ale cetăţenilor Republicii Moldova

Drepturile din această categorie sînt acele drepturi cetăţeneşti care asigură

dezvoltarea şi prosperarea materială a persoanei. Printre aceste se enumără:

Dreptul la ocrotirea sănătăţii. Conform art.25, paragr.1din Declaraţia

Universală a Drepturilor Omului, orice persoană are dreptul la un nivel de viaţă

corespunzător asigurării sănătăţii sale. Persoana are dreptul de a se bucura de cea

mai bună sănătate fizică şi mintală pe care o poate atinge.

Dar pentru ca să se garanteze realizarea acestui drept, statul trebuie să ia

măsurile necesare pentru:

scăderea mortalităţii noilor născuţi şi a mortalităţii infantile, precum şi

dezvoltarea sănătoasă a copilului;

îmbunătăţirea tuturor aspectelor igienei mediului şi ale igienei industriale;

profilaxia şi tratamentul maladiilor epidemice, profesionale şi a altora, precum

şi lupta împotriva acestor maladii;

crearea de condiţii care să asigure tuturor servicii medicale şi un ajutor medical

în caz de boală.

Dreptul la un mediu înconjurător sănătos. Potrivit acestuia fiecare om are

dreptul la un mediu înconjurător lipsit de pericole din punct de vedere ecologic

pentru viaţă şi sănătate, precum şi la produse alimentare şi obiecte de uz casnic

inofensive.

Dreptul de a întemeia şi de a se afla în sindicate. Sindicatele se constituie şi

acţionează pentru a apăra şi promova interesele profesionale, economice şi sociale

ale salariaţilor. Nimeni nu poate fi împedicat să se afle în sindicate.

Dreptul la muncă şi la protecţia muncii. Orice persoană are dreptul la

muncă, la libera alegere a muncii, la condiţii echitabile şi satisfăcătoare de muncă,

precum şi la ocrotire împotriva şomajului.

Libertatea persoanei de a-şi alege profesia şi locul de muncă sînt

determinate de anumite dorinţe, aptitudini, posibilităţi materiale şi intelectuale.

Rolul statului, care trebuie să reglementeze modul de ocupare a locurilor de

muncă, constă în elaborarea măsurilor pentru a asigura deplina exercitare a

dreptului la muncă.

Salariaţii au dreptul la protecţia socială a muncii. Măsurile de protecţie se

referă la securitatea şi igiena muncii, regimul de muncă al femeilor şi tinerilor,

instituirea unui salariu minim pe economie, repausul săptămînal, concediul de

odihnă plătit, prestarea muncii în condiţiile grele.

Interzicerea muncii forţate. Munca forţată este interzisă. Nu constituie

muncă forţată:

serviciul cu caracter militar sau activităţile desfăşurate în locul acestuia de cei

care, potrivit legii, nu satisfac serviciul militar obligatoriu;

munca unei persoane condamnate, prestată în condiţii normale, în perioada de

detenţie sau de libertate condiţionată;

prestaţiile impuse în situaţia creată de calamităţi ori de alt pericol, precum şi

cele care fac parte din obligaţiile civile normale, stabilite de lege. 

Dreptul la grevă. Greva constă în încetarea totală sau parţială a activităţii de

către salariaţii unei societăţi sau sectoare din cadrul acesteia, prin aceasta

urmărindu-se satisfacerea cererilor privitoare la salarii şi condiţii de muncă. Greva

este o măsură de presiune luată de colectivitatea salariaţilor şi se înfăţişează ca un

ultim remediu pentru apărarea intereselor profesionale şi economice.

Dreptul la grevă are legătură cu dreptul de asociere, prin aceea că cetăţenii

se pot asocia liber şi în sindicate, iar acestea contribuie la apărarea drepturilor şi la

promovarea intereselor profesionale, economice şi sociale ale salariaţilor.

Dreptul la proprietate privată şi protecţia acesteia.

Proprietatea este dreptul pe care îl are cineva de a se bucura şi a dispune de un

lucru în mod exclusiv şi absolut, însă în limitele determinate de lege.

Proprietatea privată este ocrotită în mod egal de lege, indiferent de titular.

Aceasta înseamnă că autorităţile statului cu atribuţii de apărarea a bunurilor

cetăţenilor sînt obligate să acţioneze astfel încît să garanteze aplicarea în practică a

reglementării legii fundamentale.

Nimeni nu poate fi expropriat decît pentru o cauză de utilitate publică,

stabilită de lege, care prevede o despăgubire corectă şi prealabilă.

Dreptul la asistenţă şi protecţie socială. Potrivit Constituţiei, statul este

obligat să ia măsuri pentru ca orice om să aibă un nivel de trai decent, care să

asigure sănătatea şi bunăstarea sa şi a familiei sale, cuprinzînd hrana,

îmbrăcămintea, locuinţa, îngrijirea medicală, precum şi serviciile sociale necesare.

Protecţia familiei şi copiilor orfani. Statul facilitează prin măsuri economice

şi prin alte măsuri, formarea familiei şi îndeplinirea obligaţiilor ce îi revin.

Toate preocupările privind întreţinerea, instruirea şi educaţia copiilor orfani

şi a celor lipsiţi de ocrotirea părinţilor revin statului şi societăţii.

Ocrotirea mamei, copiilor şi a tinerilor. Copiii şi adolescenţii trebuie

ocrotiţi împotriva exploatării economice şi sociale, iar folosirea lor la lucrări de

natură a le dăuna moralitatea sau sănătatea, de a le pune viaţa în primejdie sau de a

dăuna dezvoltarea lor normală, trebuie sancţionată prin lege.

Mama şi copilul au dreptul la ajutor şi ocrotire specială.

Orice copil, fără nici o discriminare întemeiată pe rasă, culoare, sex, limbă,

religie, origine naţională sau socială, avere sau naştere, are dreptul din partea

familiei sale, a societăţii şi a statului la măsurile de ocrotire pe care le cere condiţia

de minor.

Autorităţile publice au obligaţia să contribuie la asigurarea condiţiilor pentru

participarea liberă a tinerilor la viaţa politică, socială, economică, culturală şi

sportivă a ţării.

Protecţia persoanelor handicapate. Persoanele handicapate se bucură de

protecţie specială. Statul asigură realizarea unei politici naţionale de prevenire, de

tratament, de readaptare, de învăţămînt, de instruire şi de integrare socială a

handicapaţilor, respectînd drepturile şi îndatoririle care revin părinţilor şi tutorilor.

6. Drepturile culturale ale

cetăţenilor Republicii Moldova

Drepturile culturale, sînt acele drepturi care asigură dezvoltarea culturală al

persoanei, permiţînd acesteia să participe la viaţa socială şi culturală. Drepturile

culturale sînt:

Libertatea creaţiei. Acest drept presupune libertatea creaţiei artistice şi

ştiinţifice, care este garantată fiecărui cetăţean. Creaţia artistică sau ştiinţifică nu

este supusă cenzurii.

Statul îşi ia obligaţia de a contribui la păstrarea, la dezvoltarea şi la

propagarea realizărilor culturii şi ştiinţei, naţionale şi mondiale.

Dreptul la оnvăţătură. Orice persoană are dreptul la învăţătură. Învăţămîntul

trebuie să fie gratuit, cel puţin în ceea ce priveşte învăţămîntul elementar şi

general. Învăţămîntul tehnic şi profesional trebuie să fie accesibil tuturor, accesul

la studii superioare trebuie să fie deschis tuturor, pe baza deplinei egalităţi în

drepturi în funcţie de merit. 

Educaţia trebuie să urmărească deplina dezvoltare a personalităţii umane, a

simţului demnităţii şi să întărească înţelegerea, toleranţa şi prietenia între naţiuni.

7. Îndatoririle fundamentale

ale cetăţenilor Republicii Moldova

Îndatoririle fundamentale sînt prevăzute în Capitolul III al Titlului II din

Constituţie şi acestea sînt:

Devotamentul faţă de ţară. Fidelitatea faţă de ţară este sacră. Aceasta

presupune loialitate faţă de ţară, de pămîntul strămoşesc, credinţa în destinul

neamului şi în situarea mai presus de toate a apărării intereselor Republicii

Moldova.

Respectarea Constituţiei şi a legilor. Această îndatorire este stipulată sub

forma unui principiu fundamental care interpretat înseamnă că indiferent de

răspunderea ce este antrenată şi calificarea faptei înseamnă că s-a încălcat norma

legală, iar vinovăţia este antrenată în mod egal faţă de toţi cetăţenii ţării.

Apărarea Patriei. Este un drept şi o datorie sfîntă a fiecărui cetăţean, a

tuturor celor care se simt “ai acestui popor şi ai acestui pămînt”.

Îndatorirea la contribuţii financiare. Cetăţenii au obligaţia să contribuie,

prin impozite şi prin taxe, la cheltuielile publice. Sistemul legal de impunere

trebuie să asigure aşezarea justă a sarcinilor fiscale, este de natură să reglementeze

egalitatea tuturor cetăţenilor în îndeplinirea acestor obligaţii fundamentale,

conform cîştigului realizat de fiecare.

Exercitarea drepturilor şi a libertăţilor. Cetăţenii trebuie să-şi exercite

drepturile şi libertăţile constituţionale cu bună credinţă, fără să încalce drepturile şi

libertăţile celorlalţi. Cu alte cuvinte, nu este îngăduit nimănui ca în numele

exercitării drepturilor şi libertăţilor sale, să le încalce pe ale altora.

Protecţia mediului înconjurător şi ocrotirea monumentelor. Conservarea şi

ocrotirea monumentelor istorice şi culturale, precum şi protecţia mediului

înconjurător, constituie o obligaţie a fiecărui cetăţean.

8. Garantarea drepturilor şi libertăţilor

fundamentale ale cetăţenilor Republicii Moldova

Pentru asigurarea libertăţilor şi vieţii cetăţenilor, a demnităţii şi dezvoltării

libere a personalităţii umane, drepturile şi libertăţile fundamentale trebuiesc

garantate şi prin proceduri juridice eficiente pentru că, altfel, libertăţile recunoscute

sau proclamate, fără garanţii, ţin mai mult de filosofie decît de drept.

Confirmînd adeziunea la Declaraţia Universală a Drepturilor Omului şi la

alte acte juridice internaţionale cu privire la drepturile omului, luînd în consideraţie

că în conformitate cu Statutul O.N.U., statul este obligat să stimuleze respectarea

drepturilor şi libertăţilor omului, ţinînd cont de necesitatea de a garanta tuturor

cetăţenilor Republicii Moldova dreptul la apărarea drepturilor şi libertăţilor lor

constituţionale, în anul 1997 în Republica Moldova s-a înfiinţat instituţia

avocaţilor parlamentari.

Activitatea avocatului parlamentar este menită să asigure garantarea

respectării drepturilor şi libertăţilor constituţionale ale omului de către autorităţile

publice centrale şi locale, instituţii, organizaţii şi întreprinderi, indiferent de tipul

de proprietate, asociaţiile obşteşti şi persoanele cu funcţii de răspundere de toate

nivelurile.

Avocaţii parlamentari contribuie la repunerea în drepturi a cetăţenilor, la

perfecţionarea legislaţiei ce ţine de domeniul apărării drepturilor omului, la

instruirea juridică a populaţiei. 

În scopul contracarării abuzurilor şi exceselor de putere ale autorităţilor

publice, apărarării drepturilor persoanei în spiritul legii şi asigurării ordinii de

drept, Parlamentul Republicii Moldova a adoptat Legea conteciosului

administrativ.

Orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său, recunoscut de

lege, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin

nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanţei de

contencios administrativ competente pentru a obţine anularea actului,

recunoaşterea dreptului pretins şi repararea pagubei ce i-a fost cauzată. 

TEMA nr. 8: Puterea de stat

1. Conceptul puterii de stat

2. Trăsăturile caracteristice ale puterii de stat

3. Separaţia puterilor în stat

1. Conceptul puterii de stat

Cea mai des utilizată noţiune în limbajul sistemelor constituţionale este cea

de putere. Noţiunea de putere este tratată drept capacitatea de a afecta

comportamentul altora în mod intenţionat.

În general, prin conceptul de putere se desemnează capacitatea de a impune

propria voinţa ori de a o exercita faţă de alţii. Puterea ca fenomen presupune

existenţa unor surse de autoritate şi se caracterizează prin posibilitatea de a ordona,

pe de o parte, şi obligaţia celui care primeşte ordinul de a se supune, pe de altă

parte.

Puterea apare ca o necesitate socială, necesitate ce poate fi explicată în

primul rînd, prin prisma importanţei pe care o prezintă menţinerea echilibrului în

orice societate şi în al doilea rînd, ca rezultat al unei necesităţi de ordin extern

explicată prin faptul că orice societate întreţine relaţii cu alte societăţi. Aşadar,

puterea este mijlocul prin care se menţine ordinea, prin care se asigură respectarea

proporţiilor sociale, asigurarea binelui comun.

Din punctul nostru de vedere, ne interesează acea putere care, în exercitarea

ei, se întemeiază pe identificarea relaţiilor, cunoaşterea şi promovarea unor valori

şi ajutorul cetăţenilor care o acceptă şi recunosc în vederea asigurării interesului

general.

În concepţia mai multor cercetători, puterea desemnează în ansamblul său,

sistemul relaţiilor de putere constituite într-o societate istoriceşte determinată,

exprimînd autoritatea pe care un individ sau un grup de indivizi o are asupra altora

pentru realizarea unui scop comun, asumat de membrii colectivităţii sau impus

acestora de către cei care exercită puterea.

În contextul celor expuse anterior, putem surprinde următoarele aspecte

legate de putere:

puterea reprezintă nu numai ideea de forţă, puterea de comandă, de a dispune şi

de a impune, dar şi cadrul instituţional prin care aceasta se realizează;

puterea se exercită pentru realizarea unui scop ori pentru exercitarea unuia

impus de guvernanţi. Scopul puterii determină statornicirea relaţiei guvernanţi –

guvernaţi sau dimpotrivă, încordarea ori amplificarea acesteia.;

aspectul social al puterii este determinat de faptul că puterea se exercită numai

în cadrul relaţiilor sociale, în lipsa puterii , societatea este un corp inert, ea este

incapabilă să-şi satisfacă raţiunea de a fi. Puterea este o condiţie a ordinii

sociale şi a apropierii idealului comun, libertatea şi binele nu sînt posibile decît

într-o ordine.

Deci, puterea de stat este considerată drept puterea organizată a unui grup

de persoane, care se exprimă în capacitatea acestuia de a traduce în viaţă voinţa

poporului şi a asigura realizarea acesteia prin mijloacele specifice organizării

societăţii în stat, deţinînd în acest scop monopolul elaborării, adoptării, aplicării

dreptului şi monopolul forţei de constrîngere.

2. Trăsăturile caracteristice ale puterii de stat

Puterea de stat posedă următoarele trăsături specifice:

a) puterea de stat este oficială – înseamnă că puterea de stat este legitimă.

Legitimitatea ei se traduce prin faptul instaurării democratice pe calea alegerilor

sau printr-o formă nedemocratică – a folosirii forţei, violenţei pe calea

revoluţiilor, insurecţiilor.

Oficialitatea puterii statale presupune de asemenea continuitatea şi permanenţa

acesteia, este ştiut că guvernarea trebuie să fie permanentă, altfel societatea

suferă şi generează haos.

Puterea de stat se manifestă prin crearea şi aplicarea normelor juridice. Puterea

de stat nu este în stare să acopere diversitatea raporturilor de putere din

societate (partide politice, sindicate, alte organizaţii, grupuri de presiune,

organizaţii religioase), însă tocmai echilibrul şi interacţiunea dintre puterea de

stat şi aceşti factori de putere constituie condiţia funcţionării unui autentic

regim democratic;

b) puterea de stat are un caracter organizat – aparatul de stat trebuie să dispună

de un corp social bine pregătit, specializat, care să se bucure şi de autoritate

necesară pentru a putea determina întreaga societate să conştientizeze

necesitatea transformării deciziei politice în decizie statală şi de aici şi

respectarea sa obligatorie;

c) puterea de stat este unică – aceasta înseamnă că nu pot să se exercite, în acelaşi

timp, mai multe puteri în cadrul unei formaţiuni statale. Titularul unic al puterii

fiind poporul, rezultă şi caracterul unic al acestei puteri. Diviziunea funcţiilor

puterii unice pentru exercitarea în condiţii normale a prerogativelor puterii

statale şi asigurarea interesului general, explică realizarea acesteia prin diferite

categorii de organe;

d) puterea de stat este coerctivă – constrîngerea este specifică puterii de stat şi se

aplică prin instituirea şi sancţionarea decătre aceasta a normelor juridice.

Costrîngerea juridică îmbracă mai multe forme: disciplinară, administrativă,

materială, civilă, penală, în funcţie de gradul de pericol social al faptei ilicite;

e) puterea de stat este suverană – este caracteristica de bază a puterii de stat este

de a fi supremă pe teritoriul statului şi independentă faţă de orice putere străină,

caracteristică exprimată în dreptul statului de a-şi rezolva singur problemele

interne şi externe cu excluderea oricărui amestec din partea altor state, însoţită

de respectarea drepturilor corespunzătoare acestui stat şi a normelor dreptului

internaţional.

Supremaţia puterii de stat constă în competenţa puterii statale de a hotărî şi

decide asupra tuturor problemelor vieţii şi activităţii economice, sociale şi politice

prin instituirea unor norme obligatorii pentru societate, determinarea statutului

jurudic al cetăţenilor şi al celorlalte persoane care se află pe teritoriul statului ca şi

dreptul exclusiv de a decide asupra tuturor resurselor de pe teritoriul statului.

Independenţa puterii de stat înseamnă dreptul exclusiv şi nelimitat al fiecărui

stat de a hotărî în toate problemele interne şi externe, conform intereselor

poporului şi după libera apreciere, fără constrîngerea ori amestecul altei puteri

statale.

3. Separaţia puterilor în stat

Lui John Locke (1632-1704), filozof şi jurist englez, îi revine meritul de a fi

cercetat pentru prima dată, mai metodic şi într-o lumină nouă, principiul separaţiei

puterilor.

În lucrarea sa “Essay on civil goverment”, filozoful englez susţinea existenţa

a trei puteri: legislativă, executivă şi federativă. În concepţia lui Locke, puterea

legislativă trebuie să aparţină parlamentului şi era considerată putere supremă

deoarece edicta reguli de conduită general obligatorii.

Puterea executivă, limitată la aplicarea legilor şi la rezolvarea unor cazuri

care nu puteau fi prevăzute şi determinate prin lege, urma să fie încredinţată

monarhului.

Puterea federativă era încredinţată tot regelui, şi avea în competenţa sa

dreptul de a declara război şi de a încheia tratate.

În concepţia lui Locke, puterile legislativă şi executivă nu trebuie să fie

încredinţate în mîna unei singure persoane deoarece “puterea legislativă este cea

care are dreptul de a determina cum trebuie să fie întrebuinţată forţa statului pentru

a proteja comunitatea şi pe membrii săi”.

Din analiza concepţiei lui Locke asupra separaţiei puterilor rezultă că el nu

cunoaşte o putere judecătorească care ar trebui să fie separată de puterea legislativă

şi executivă, în viziunea lui aceasta se înfăţişează ca un accesoriu al puterii

legislative.

O reconstrucţie, o dezvoltare şi o sistematizare a problemei separaţiei

puterilor o întîlnim la Montesquieu. Sînt trei puteri: legislativă, executivă şi

judecătorească. Dar dacă acestea sînt puterile statului, ele trebuie să fie separate,

adică să fie încredinţate unor titulari deosebiţi. Şi această necesitate apare în

concepţia lui Montesquieu ca fiind condamnată de ideea de libertate politică.

În virtutea puterii legislative, principele sau autoritatea emite legi, pentru un

timp oarecare, sau pentru totdeauna, şi îndreaptă sau abrogă pe cele existente. În

virtutea puterii executive, declară război sau încheie pace, trimite sau primeşte

solii, ia măsuri de securitate, preîntîmpină năvălirile. În virtutea puterii judiciare

pedepseşte infracţiunile sau soluţionează litigiile dintre particulari.

Astăzi nu există un etalon al separării sau a echilibrului puterilor după care

s-ar putea verifica corectitudinea aplicării principiului. Fiecare stat găseşte

mecanismele necesare pentru a echilibra puterile, pentru exercitarea atribuţiilor ce

le revin în limitele stabilite de Constituţie, pentru a nu permite uzurparea puterii,

suprimarea democraţiei şi libertăţii.

Conform art.6 al Constituţiei Republicii Moldova a fost fixată următoarea

reglementare: “În Republica Moldova puterea legislativă, executivă şi

judecătorească sînt separate şi colaborează în exercitarea prevederilor ce le revin,

potrivit prevederilor Constituţiei”. În baza acestei reglementări, toate acţiunile,

raporturile autorităţilor care exercită puterea trebuie corelate cu principiul enunţat.

Principiul separării puterilor în fiecare stat este aplicat în raport direct cu

regimul politic. Desfăşurarea reformei constituţionale a influenţat trecerea

Republicii Moldova de la regim semiprezedenţial la cel parlamentar, constituind

astfel republica parlamentară. În pofida modificărilor recente, survenite în legea

fundamentală, aplicarea principiului separării puterilor a suferit unele remanieri.

Parlamentul este acela care constituie executivul, iar ultimul are prerogative

importante şi mecanisme de a influenţa legislativul.

Preşedintele ales de către parlament are atribuţii mai restrînse, totuşi el

promulgă legi, convoacă parlamentul, primeşte şi acreditează diplomaţi. În cazurile

prevăzute în Constituţia Republicii Moldova, Preşedintele poate dizolva

parlamentul.

Pentru instituirea unui echilibru Parlamentul poate demite Preşedintele în

cazul săvărşirii unor fapte prin care a încălcat prevederile Constituţiei.

Şeful guvernului este prim-ministru care dispune de atribuţii importante,

conduce politica generală a ţării şi răspunde politic de realizarea ei faţă de

legislativul, fiind de fapt personajul politic principal al ţării.

Puterea judecătorească este organizată după aceleaşi principii ca şi în

regimurile prezidenţiale şi semiprezidenţiale.