1. Alegeți trei paradigme de consiliere psihopedagogice a familiei și identificați:

a. puncte comune (puncte ce le apropie);

b. puncte diferențiatoare (puncte ce le separă);

Familia este contextul în care individul evoluează pe tot parcursul vieții sale, iar

consecințele unei funcționări deficitare se reflectă întodeauna negativ în starea de sănătate psihică și

somatică a acestuia, dar și în dezechilibrele și suferințele sociale. În acest sens, terapiile de familie

încearcă să învețe oamenii să interacționeze responsabil în cea mai importantă structură a vieții lor –

intimitatea și solidaritatea familială – astfel încât să își mențină sănătatea și armonia. Terapiile de

familie reprezintă modele viabile de asistare și facilitare a echilibrului sistemului familial aflat în

impas, instrumente moderne de acțiune, preventive și curative în egală măsură, în slujba familiilor

disfuncționale.

Este cunoscut faptul că dealungul timpului au apărut și s-au dezvoltat mai multe tipuri de

terapii psihopedagogice de consiliere a familiei. Acestea fiind spuse, consider că ar fi interesant de a

găsi eventuale puncte comune/diferențiatorii între aceste tipuri de consiliere. În rândurile ce vor

urma voi încerca să analizez comparativ trei dintre pardaigmele de consiliere psihopedagogice a

familiei identificând punctele comune și punctele diferențiatoare ale acestora. Paradigmele aduse în

discuție sunt paradigma comunicațională, strategică și narativă.

Privind premisele conceptuale ale celor trei abordări ale consilierii psihopedagogice a

familiei putem observa că acestea se distanțează unele față de altele prin prisma în care privesc

familia și problemele acesteia. Astfel, terapia comunicațională se axează pe schimbarea întregului

sistem familial prin comunicarea diferită a unora cu alții reflectată în modificări comportamentale,

terapia strategică consideră că simptomul sau problema pentru care familia se prezintă la terapie

joacă un rol important pentru menținerea echilibrului acelei familii, adică are o anumită funcție de

adaptare, în timp ce terapia narativă consideră problema ca fiind diferită de persoană, fiecare având

propria sa identitate.

Analizând scopurile fiecărui tip de terapie – mai sus menționate – în parte asistăm la o

asemănare între acestea. Ca scop principal, fiecare tip de terapie urmărește modificarea regulilor

maladive care guvernează familia, creșterea înțelegerii dinamicilor inter-generații, atingerea unui

echilibru între membrii familiei, creșterea comunicării directe persoană-la-persoană și descreșterea

blamării și a găsirii de țapi ispășitori. Totuți la o privire mai sporită, putem observa faptul că pentru

atingerea scopului fundamental, fiecare tip de terapie își formulează propriul scop, care odată

îndeplinit, duce la atingerea scopului general mai sus enunțat. Astfel, focusul terapia

comunicaționale este creșterea la nivel individual și sistemic, bazată pe presupunerea că această

creștere va duce la retragerea simptomelor. Pentru realizarea acestui scop, terapeuții

comunicaționali identifică simptomele drept mesaje, apoi caută acele secvențe de comportament

care mențin problema. Odată descoperite, scopul intervențiilor constă în înlocuirea secvențelor

respective cu alte secvențe nedistructive, care nu susțin simptomele. În concluzie, terapeutul de

comunicare acționează similar cu cel comportamentalist, interzicând comportamentele care au

stimulat și întărit simptomele. Prin scopul declarat al terapiei strategice se propune ajutarea

persoanelor pentru a evolua înspre următorul stadiu al vieții familiei prin prevenirea repetării unor

secvențe de acțiuni cu consecințe nefericite. Rolul terapeutului este acela de a întrerupe structura

ierarhică ascunsă și alianțele ascunse din cadrul familiei-problemă. În ceea ce privește terapia

narativă scopul acesteia se referă la aflarea adevărului experiențelor trăite, puse sub forma unor noi

concepții, a unei noi povești sau narațiuni a persoanei despre propria sa viață. Terapeuții narativi se

ghidează după credo-ul “Persoana nu se identifică niciodată cu problema. Problema este

problemă.”. Prin aceast lucru, terapeuții emit ideea conform căreia problema are propria sa

identitate, diferită de identitatea persoanei.

Elementele diferențiatoare majore pentru cele trei tipuri de terapii aduse în discuție sunt

tehnicile și moadlitățile de lucru. Terapia comunicațională de familie are ca tehnică de abordare

modelul stadial, structurat în două faze: o fază centrată pe copil – copiii sunt ajutați să-și exprime

dorințele și procupările - și o fază centrată pe părinte – părinții au dat curs plângerilor privind

comportamentul copiilor. În cadrul procesului terapeutic se utilizează patru tipuri de interpretări:

interpretări reflective (descriu ceea ce se întâmplă în momentul respectiv), interpretări conective

(evidențează legături necunoscute de membrii familiei, existente în diverse acțiuni ale lor),

interpretări reconstructive (explică în ce mod evenimentele din istoria familiei susțin contextul

pentru unele experiențe cotidiene) și interpretări normative (apar în remarci avansate pentru a

sprijini sau provoca un membru al familiei, comparându-l cu majoritatea oamenilor). În terapia

strategică de familie tehnicile reprezintă un element de bază și constau în instrucțiuni care inițiază

sau mențin schimbarea. Aceste tehnici sunt: instrucțiunile directe – sarcini desemnate să schimbe

secvența interacțională din interiorul familiei -, instrucțiuni paradoxale – sarcini în care succesul se

bazează pe faptul că familia nu respectă instrucțiunile sau le urmează până într-un punct extrem și,

în final, dă înapoi -, reîncadrarea – terapeutul oferă o perspectivă diferită asupra problemei prezente

-, prescrierea simptomului – clientul este îndrumat să manifeste comportamentul simptomatic –,

încercările dificile – sarcini prin care familiei îi va fi mai greu să păstreze simptomul decât să

renunțe la el - și sarcinile metaforice – instrucțiuni care implică activități referitoare în mod

simbolic la problema prezentă, indirect facilitând schimbarea. În ceea ce privește terapia narativă

de familie lucrurile sunt mai simple. Singura tehnică folosită de către terapeuți constă în

externalizare.

Vorbind despre procesul terapeutic asistăm la un alt punct diferențiator pentru cele trei

tipuri de terapii deoarece terapia comunicațională se bazează pe structurarea unui ghid de cinci

sarcini pentru familia problemă, care este solicitată să parcurgă și să completeze ghidul-interviu în

prezența întregii familii. Aceste solicitări sunt: să decidă împreună principalele lor probleme

familiale, să planifice o ieșire, părinții să discute despre cum s-au cunoscut, să discute toți despre

înțelesurile unui proverb și să identifice greșelile fiecăruia și să-și asume fiecare vina proprie. Ca și

căi terapeutice care provoacă schimbarea terapeuții comunicării apelează la modelarea ascultării,

analiza și aducerea mesajelor acoperite la lumină. Terapia strategică presupune întâlniri cu întrega

familie. Ca și în cazul primei terapii prezentate, și în cazul acesteia există cinci stadii de bază, cu

mențiunea că în cadrul acestui tip de terapie ele trebuie să apară în prima ședință. Acestea sunt:

stabilirea relației terapeutice, clarificarea problemei prezente, interacțiunea, stabilirea scopurilor de

viitor și dezvoltarea unui plan. Acest tip de terapie este unul de scurtă durată. Procesul terapeutic în

cazul terapiei narative are loc în șapte trepte. Acestea sunt: colaborarea cu familia pentru a ajunge

la o definiție mutual acceptată pentru problemă, externalizarea și personificarea problemei,

investigarea modului în care problema a dominat familia, desoperirea momentelor în care clienții nu

au fost dominați de problemă, găsirea evidențelor istorice pentru susținerea noii concepții a

persoanei despre sine ca persoană suficient de competentă pentru a se opune, formularea unor

speculații cu privire la posibilul viitor și găsirea/crearea unei audiențe pentru perceperea noii

identități a persoanei în cauză.

Dacă tot am discutat despre elementele diferențiatorii majore pentru cele trei terapi este

cazul sa vorbim și despre elementul comun al acestora și anume personalitatea terapeutului. Toate

cele trei terapii desemnează ca fiind absolut necesar un terapeut creativ în conceperea și

implementarea procesului terapeutic, flexibil pentru a putea varia tehnicile pentru a se potrivi

fiecărei familii cu care se află în contact și de asemenea, terapeutul trebuie să fie capabil să

stimuleze potențialul și resursele existente în fiecare persoană pe care o are în față.

Un alt punct comun identificăm între terapia comunicațională și terapia strategică a

familiei atunci când vorbim despre centrarea temporară a acestora. Cele două tipuri mai sus amintite

sunt centrate pe prezent, trecutul fiind abandonat. Deoarece terapia narativă conține și elemente din

trecut, putem conchide faptul că acest reper temporar constituie un element diferențiator între cele

două terapii (comunicațională și strategică) și terapia narativă.

Prin cele arătate mai sus, consider că am reușit să identific studiind cele trei tipuri de terapii

psihopedagogice de familie atât diferențe semnificative cât și asemănări majore.

BIBLIOGRAFIE

IOLANDA MITROFAN, 2008, Psihoterapie (Repere teoretice, metodologice și

aplicative), Editura SPER, București

IOLANDA MITROFAN, DIANA VASILE, 2001, Terapii de familie, Editura SPER,

București

MENDELSON, NAPIER, 1972, Cartea de terapie de familie, Editura Polirom, Iași

http :// psihologcuore . ro / servicii / familie . html ? gclid = CI _ Z 2 vyiyLACFUJL 3 wodbHZqXQ

Universitatea de Vest din Timișoara

Facultatea de Sociologie și Psihologie

Catedra de Științe ale Educației

Master C.P.I.E

Anul I, Semestrul al II-lea

● CONSILIEREA FAMILIEI –

Examen

Masterand: Andreea Bleoca