UNIVERSITATEA DIN ORADEA

FACULTATEA DE TEOLOGIE ORTODOXĂ

„EPISCOP DR. VASILE COMAN”

DOMENIUL TEOLOGIE

FORMA DE ÎNVĂŢĂMÂNT:IF

LUCRARE DE DISERTAŢIE

CONDUCĂTOR ŞTIINŢIFIC:

Pr. Prof. Univ. Dr. Marius Țepelea

ABSOLVENT:

Maliovan Teodor (Ierom.Teofil)

ORADEA

2013

1

UNIVERSITATEA DIN ORADEA

FACULTATEA DE TEOLOGIE ORTODOXĂ

„EPISCOP DR. VASILE COMAN”

DOMENIUL TEOLOGIE

FORMA DE ÎNVĂŢĂMÂNT:IF

UNIAŢIA ÎN BISERICILE SLAVE ŞI ÎN

TRANSILVANIA, ÎN SECOLELE XVI-XVII

CONDUCĂTOR ŞTIINŢIFIC:

Pr. Prof. Univ. Dr. Marius Țepelea

ABSOLVENT:

Maliovan Teodor (Ierom.Teofil)

ORADEA

2

2013

CUPRINS

INTRODUCERE: ..............................................................pag. 4

A. ÎNCERCĂRI DE UNIRE A BISERICILOR

Sinoade unioniste ..................................................................................pag. 6

1. Sinodul de la Lyon 1274 ............................................................pag. 12

2. Sinodul de la Ferrara-Florenţa 1438-1439.................................pag. 15

B. UNIAŢIA ÎN BISERICILE SLAVE

I. Aspecte istorice ale Ortodoxiei Ruse ........... ..........................pag. 24

II. Acţiunea papală asupra Ortodoxiei din Galiţia, Polonia şi

Lituania....................................................................................pag. 26

III. Condiţii obiective şi cauze care au determinat unirea cu Roma a

ortodocşilor din Polonia...........................................................pag. 40

IV. Unirea de la Brest-Litovsk.......................................................pag. 48

Soarta Unirii în Polonia şi Rusia..............................................pag. 51

V. Soarta Unirii în Galiţia ............................................................pag. 52

VI. Unirea şi soarta ei în Rusia Subcarpatică şi Ungaria.................pag.53

VII. Revenirea la Ortodoxie.............................................................pag. 61

C. UNIAŢIA ÎN TRANSILVANIA

-Cauzele specifice care au determinat unirea................... .pag. 63

-Modul în care s-a făcut unirea...........................................pag. 69

-Urmările unirii....................................................................pag. 93

D. CONCLUZII GENERALE....................................................pag. 99

BIBLIOGRAFIE.................................................................pag. 102

3

CURRICULUM VITAE.............................................pag.108

DECLARAŢIE.............................................................pag.109

INTRODUCERE

Până în anul 1054 a existat o singură Biserică, când din cauza

neînţelegerilor dintre Biserica apuseană şi cea răsăriteană au luat fiinţă cele

două Biserici existente şi astăzi, cea Catolică şi cea Ortodoxă. Această

ruptură s-a produs în data de 16 iulie 1054, prin anatema aruncată de

Cardinalul Humbert în numele papei Leon IX, care a fost depusă pe altarul

catedralei Sfintei Sofia din Constantinopol, prin care se afurisea patriarhul

Cerularie şi clericii Patriarhiei din Constantinopol. Papa încerca să-şi extindă

tot mai mult puterea, adică să devină conducătorul spiritual al întregii lumi

creştine. Apusenii au încercau să-şi impună cele patru puncte florentine în

cadrul Sinoadelor de unire, adică: primarul papal, adaosul filioque, azima

(Sfânta Împărtăşanie se face cu pâine dospită) şi purgatoriul, iar aceste

puncte nu le-au acceptat răsăritenii pentru că încălcau grav doctrina Bisericii

Ortodoxe.

După această despărţire, Biserica Romano-Catolică a încercat de mai

multe ori să atragă o parte a Bisericii Ortodoxe la unire, începând cu secolul

al XIII-lea până la căderea Constantinopolului sub turci (29 mai 1453) şi

chiar după aceea, în secolele XVI-XVII, prin mai multe sinoade.

Primul sinod la care s-a încercat unirea a fost cel de la Lyon, din anul

1274. În vremea aceea împarat era Mihail al VIII-lea iar papă era Clement al

IV-lea. Rezultatul scontat acel al unirii nu s-a realizat pentru că fiecare parte

4

a urmărit prin realizarea acestei uniri scopuri diferite, străine de cauza celor

două Biserici.

Apoi au existat alte două tentative nereuşite la Sinoadele de la

Konstanz şi Basel, când tot din cauza unor neînţelegeri nu s-a putut realiza

unirea.

Un alt sinod a fost cel de la Ferrara-Florenţa, când a fost proclamată

unirea dintre cele doua Biserici în catedrala Santa Maria del Fiore din

Florenţa. Această unire, ca şi celalalte, au fost sortite eşecului .

Toate aceste uniri au fost iniţiate de către împăraţii bizantini şi nu de

către autoritatea bisericeasă, aşa cum trebuia să se întâmple, urmărind prin

aceasta nu să refacă unitatea Bisericii, ci doar alcătuirea de alianţe pentru se

apăra bizantinii de pericolul musulman.

Unirea a afectat şi alte ţări, astfel ea s-a făcut în Polonia, Ucraina,

Galiţia, Lituania, în Ungaria şi în Transilvania.

Şi ţara noastră a fost afectată de acestă unire, astfel încât anul 1698

reprezintă un moment trist în istoria Bisericii Ortodoxe Române cât şi pentru

poporul român, pentru că în acest an se realizează unirea religiosă a Bisericii

Ortodoxe din Transilvania cu Biserica Romano-Catolică.

Urmările acestor uniri au fost grave şi au afectat toate statele în care a

fost făcută. Una dintre urmări este aceea că aceste popoare au rămas

văduvite, pentru o anumită perioadă, de existenţa fizică şi spirituală a

Bisericii Ortodoxe. Acestă unire a fost un act impus şi de asuprire religioasă,

o încătuşare sufletească, sporirea nedreptăţilor şi suferintelor popoarelor

ortodoxe .

Am ales să tratez această temă datorită interesului pentru a veedea

modul în care s-au realizate unirile cu Biserica Romei, precum şi urmările

pe care le-au avut acestea.

5

A. ÎNCERCĂRI DE UNIRE A BISERICILOR

Sinoade unioniste

Cele două mari Biserici de azi, Biserica Ortodoxă şi Biserica

Romano-Catolică au fost Biserica cea Una în Hristos până în anul 1054,

când se rup raporturile oficiale între Biserica papală şi Biserica de

Constantinopol. Separaţia între Apus şi Răsărit şi-a avut cauzele în

pretenţiile de jurisdicţie universală ale papilor asupra întregii creştinătăţi.

Aceste pretenţii, afirmate tot mai accentuat din secolul al IX-lea, au dus la

despărţirea oficială a celor două Biserici, prin nefericitul act de la 16 iulie

1054.

Anatema aruncată de cardinalul Humbert, în numele papei Leon IX pe

altarul catedralei Sfintei Sofia din Constantinopol, prin care se afurisea

patriarhul Cerularie şi întreaga Biserică Ortodoxă, a fost întemeiată implicit

pe idea necreştină şi fără temei în Revelaţia Sfintei Scripturi, că Biserica

Ortodoxă refuzând primatului papal dreptul de jurisdicţie asupra Bisericii

Universale a Mântuitorului Hristos, se află într-o rătăcire până încât nu mai

poate călăuzi sufletele credincioşilor spre mântuire.

Neînvăţând nimic din faptul că încercarea de impunere a primatului

papal a fost cauza despărţirii Bisericii şi în loc să caute refacerea unităţii prin

înlăturarea elementului dezbinator, Biserica Romano-Catolică a crezut că

poate reface unitatea tocmai prin mijlocul prin care a sfâşiat-o, încercând să

impună şi ortodocşilor primatul papal cu sila.

6

De la sfârşitul secolului al XI-lea până la căderea Constantinopolului

sub turci – 29 mai 1453 – papalitatea a încercat să atragă Biserica Ortodoxă

la unire cu Biserica Romei prin repetate încercări de unire care vor constitui

preludiul încercărilor de uniaţie1.

Poate că dacă Biserica Romano-Catolică n-ar fi primit şi n-ar fi

susţinut cu insistenţă secole de-a rândul această acţiune de atragere a

popoarelor din Răsărit sub autoritatea scaunului papal, anatema din 1054 ar

fi rămas un act fără urmări serioase în adâncirea dezbinării şi răcirii

dragostei dintre cele două Biserici. Spun acest lucru pentru că abia la ivirea

pericolului turcesc, când împăraţii bizantini au avut nevoie de unire şi alianţă

politică cu papa, s-a aflat că unirea bisericească e desfăcută complet2.

Nefericirea imperiului bizantin făcea ca îndată după schismă turcii să

apară la graniţa de Răsărit, să o treacă, să năvălească în imperiu, străbătând

Asia Mică în lung şi-n lat, jefuind şi ucigând, luând prizonieri şi profanând

biserici.

Bizanţul este atacat nu numai de turci, ci şi de pecenegii de la Dunăre

şi de normanzii din sudul Italiei.

În atare situaţie, Mihail VII Ducas, un împărat dintre cei mai slabi şi

mai nevrednici pe care i-a avut Bizanţul, lipsit de aptitudini militare şi

politice, îşi îndreaptă speranţele spre latini, spre papă3.

Dându-şi seama că nu va obţine un ajutor dezinteresat, Mihail oferă

papei unirea Bisericilor, aceasta fiind prima atitudine reconciliantă după

schismă.

1 Pr. Prof. Dr. Dumitru STĂNILOAE, Uniatismul din Transilvania opera unei întreite silinicii, Tipografia Institutului Biblic şi de Misiune al B.O.R., Bucureşti, 1973, p. 2.2 Zugrav IOAN, Chestiunea unirii între Biserica Ortodoxă şi Biserica Catolică, Imprimeria Naţională, Bucureşti, 1938, p. 6.3 Pr. Prof. Teodor M. POPESCU, Cum s-au făcut "unirile” cu Roma, în „Ortodoxia”, I, nr. 2-3/ 1949, p. 125.

7

Papa Grigorie VII s-a arătat foarte receptiv la suferinţele „fraţilor

greci” şi se angajează să le trimită ajutor militar, însă grecii au reuşit între

timp să rezolve problema turcilor.

Deşi se părea că nu mai este nevoie de ajutorul ce i se ivise, papa

ţinea să salveze pe greci din cealaltă nenorocire care era, „abaterea lor de la

credinţa catolică”.

Cererea de ajutor latin, cu preţul unirii Bisericilor, făcută de împăratul

bizantin Mihail VII Ducas la 1073 găsea deci deschisă inima papei Grigorie

VII spre reconciliere4.

Inauguratorul politicii papale de mai târziu care pretindea ca preţ al

unui ajutor armat unirea sau mai bine zis supunerea Bisericii Ortodoxe a fost

acest papă Grigorie VII. Executarea planului său a fost zădărnicită prin

răsturnarea împăratului Mihail VII (1075) şi urcarea pe tron a uzurpatorului

Nichifor Dotaniatul, care nu împărtăşea acele idei de unire a Bisericilor.

La începutul încercărilor de unire, care vor dura de acum până la

fărâmiţarea şi consumarea întregului imperiu bizantin prin căderea

Constantinopolului sub turcii „păgâni” (1453), după o primă cădere sub

„fraţii” latini stă deci un fapt şi un motiv politic, nevoia grecilor de ajutor,

stă agonia de patru secole a Imperiului Roman de Răsărit şi coerenţa

conducerii lui.

Alături de interesul bizantin politic, stă îndoitul interes papal,

bisericesc şi politic, ambele fiind nedespărţite în acţiunea papilor.

Deosebirea şi disproporţia dintre cei doi şefi în tratative este ea însăşi

semnificativă şi edificatoare pentru situaţia lor şi pentru perspectivele unirii:

un împărat slab, beneficiar al unui război civil şi al unei crime politice,

incapabil de a conduce statul în împrejurări grele, buimăcit de certuri interne

4 Zugrav IOAN, op. cit., p. 8.

8

şi externe se adresează unui papă autoritar şi dornic de supremaţie

jurisdicţională5.

Caracterul politic al unirii, apare astfel de la început ca un adevărat

păcat originar. El s-a transmis urmaşilor, împăraţi şi papi care au stăruit până

la imposibil într-o operă condamnată la reuşită prin însuşi caracterul ce i se

dă6.

Propunerile de unire le-au făcut de regulă împăraţii bizantini,

niciodată Biserica însăşi. Ei urmăreau să obţină fie ajutor împotriva turcilor,

ca Mihail VII Ducas şi Paleologii din secolele XIV şi XV, fie coroana

Imperiului de Apus, căci Dinastia Comnenilor din secolul XII, fie

îndepărtarea pericolului latin, ca-n ajunul cruciadei a IV-a şi după 1261.

Chiar şi când patriarhii au fost câştigaţi prin presiuni pentru punctul de

vedere imperial, ca Ioan Vecos la 1274, sau poate patriarhul Iosif al II-lea la

1438-1439, hotărâtor era nu un motiv religios al patriarhului, ci motivul

politic al împăratului.

Ce e mai grav, politica nefericită a lui Grigorie VII era moştenită ca şi

programul lui pontifical de urmaşii săi, care fie că speculează situaţiile grele

ale imperiului bizantin, pentru o supunere paşnică a Bisericii Greceşti, fie că

susţin politica apuseană agresivă, de cucerire a Bizanţului pentru o supunere

forţată7.

În general, calea pe care se putea ajunge la o unire era dublă: sau pe

cale paşnică prin persuasiune pe teren teologic, deci o unire ideală, sau prin

impunere mai mult sau mai puţin forţată.

5 Pr. Teodor M. POPESCU, Contribuţiuni la încercarea de unire a Bisericilor, Imprimeria Naţională, Bucureşti, 1951, p. 4.6 Pr. Prof. Teodor M. POPESCU, Cum s-au făcut "unirile” cu Roma, în „Ortodoxia”, I, nr. 2-3/ 1949, p. 137. 7 Ibidem, p. 137.

9

Calea ideală s-a arătat nepracticabilă, din cauza că ambele biserici

aveau credinţa că deţin adevărata învăţătură, iar inteminabilele dispute

teologice se sfârşeau prin adjudecarea victoriei de către fiecare parte.

Prin impunere forţată se înţelege:

1. exercitarea de presiuni prin ameninţarea cu un eventual atac

occidental contra imperiului bizantin;

2. exercitarea de presiuni prin retragerea sau chiar interzicerea oricărui

ajutor în faţa pericolului asiatic8.

Toată istoria încercărilor de unire se rezumă într-o combinaţie adaptată a

acestor feluri de presiuni din partea papalităţii.

Aceasta arată punctul de vedere greşit, într-un fel sau altul din care papii

au primit de la început problema unirii Bisericilor. Eroarea papală precedată

şi în parte justificată de greşeala imperială greacă de-a impune unirea

Bisericilor ca preţ al unui ajutor militar sau politic, de a face dintr-o

chestiune pur bisericească-teologică o problemă politică lumească, de a

socoti că un popor sau mai multe pot fi convinse sau constrânse să

recunoască doctrina şi autoritatea romană, cu abaterile ei de la dogma şi

eclesiologia veche comună, în schimbul unui ajutor contra turcilor, sau unei

cruţări din partea latinilor.

De unire propriu-zisă, ca înţelegere dezinteresată lumeşte, ca revenire

la bunele sentimente creştine, care legau pe credincioşii de altădată, ca

reunire la doctrina comună Bisericii mai vechi, n-a fost niciodată vorba în

chip serios din partea papilor.

Aflându-se faţă de grecii stămutaţi în situaţia privilegiată de a fi

rugaţi de aceştia, papi n-au înţeles unirea ca un acord realizat pe cale de

bună înţelegere între fraţi, vinovaţi şi unii şi alţii, mai mult sau mai puţin de

8 Zugrav IOAN, op. cit., p. 8.

10

despărţirea lor, ci ca pe un mijloc de a-şi impune doctrina şi mai ales

jurisdicţia asupra Orientului conduşi de singură concepţia lor imperialistă

teocratică, a puterii absolute de drept divin9.

Desigur, politica papalităţii a dat şi rezultate pozitive, încă nu în

conformitate cu cele scontate, pentru că deşi numărul încercărilor de unire

de-a lungul celor patru secole, de la schismă, până la căderea

Constantinopolului, a fost foarte ridicat, totuşi nu s-au reuşit decât câteva

uniri, dar uniri parţiale care nu angajau întreaga biserică. Este vorba – printre

altele – de unirea unei părţi a episcopilor greci din Italia (italo-grecii), care

s-au unit cu Roma într-un sinod ţinut la Bari în 1098, şi de unirea imperiului

Vlaho-Bulgar la 1204, din motive strict politice şi care nu dură decât 30 de

ani10.

Istoria Bisericească consemnează însă, unele sinoade la care cele două

Biserici Catolică şi Ortodoxă ar fi ajuns la un consens în ceea ce priveşte

unirea.

1. Sinodul de la Lyon (1274)9 Pr. Prof. Teodor M. POPESCU, Cum s-au făcut "unirile” cu Roma, în „Ortodoxia”, I, nr. 2-3/ 1949, p. 136. 10 Zugrav IOAN, op. cit., p. 24.

11

Este cunoscut faptul că majoritatea împăraţilor Paleologi, începând

chiar cu întemeietorul dinastiei, au dus o politică pro-unionistă. Caracterul

dominant al acesteia rămân considerentele de ordin politic.

Suveranii bizantini doreau unirea cu Roma, gândindu-se în primul

rând şi mai ales, la soarta imperiului şi la avantajele pe care le-ar dobândi

dintr-o asemenea unire.

Climatul în care-şi va inaugura Mihail al VIII-lea Paleologul planul

său de a realiza unirea Bisericii Bizantine cu Biserica din Apus era puţin

propice pentru a afla sprijin obţinut din partea Bisericii sale. Suntem în

epoca în care resentimentele grecilor faţă de latini erau deosebit de puternice

datorându-se îndeosebi urmărilor cruciadei a IV-a faţă de latini.

Trebuie subliniat faptul că una din predicile cele mai însemnate în

cadrul unirii şi care va persista până la sfârşitul imperiului a fost aversiunea

grecilor, mai ales a celor din Constantinopol, faţă de latini11.

Împăratul Mihail VIII, imediat după cucerirea Constantinopolului

(1261) avu inspiraţia de a potoli mânia papei şi a Occidentului, trimiţând o

delegaţie prin care arăta că este dispus să discute condiţiile unirii.

Papa Clement al IV-lea, spre deosebire de Mihail al VIII-lea

Paleologul, care nu înţelegea unirea ca o supunere a Bisericii Sale faţă de

Biserica Romei, dimpotrivă vedea unirea ca o primire a împăratului

împreună cu poporul său în sânul Bisericii Catolice.

În prejma sinodului de la Lyon, politica religioasă a suveranului

bizantin va suferi o vizibilă schimbare, fiindu-i greu să nesocotească opoziţia

11 Drd. Virgil IONESCU, Încercări bizantine de unire a Bisericilor sub Paleologi până la Sinodul din Florenţa, în „Glasul Bisericii”, XXXVI, nr. 7-9/ 1977, p. 718.

12

clerului şi a poporului faţă de unire, care însemna un act de supunere către

Biserica Romei.

Împăratul cu toată această opoziţie, va recunoaşte pretenţiile Romei

(primatul papal, adaosul Filioque, pomenirea numelui papei la Liturghie) sub

urmaşul lui Clement, papa Grigorie X, în timpul căruia are loc Sinodul de la

Lyon şi la care se realizează Unirea între Bizanţ şi Biserica Latină12.

La acest sinod n-au avut loc discuţii asupra diferenţelor de învăţături

dintre cele două Biserici, papa neadmiţând posibilitatea de a se pune în

discuţie în vreun fel învăţătura Bisericii Sale. Totuşi în practică el a mai

tolerat anumite compromisuri în favoarea grecilor în biserica Bizantină a

fost departe de a subscrie la cerinţele formulate de papă.

În acordul încheiat nu sunt pomenite probleme dogmatice, iar dreptul

de jurisdicţie al papei este formulat neclar13.

Se va dovedi în cele din urmă că această unire se va dizolva singură

odată cu moartea împăratului care o impusese şi care-i fusese credincios

până la sfârşit, deşi în ultima parte a domniei nu i-a fost de vreun folos.

Încercările şi mijlocirile de unire duse de împăratul Mihail al VIII-lea

Paleologul cu atâta tenacitate şi care sfârşiră în Unirea de la Lyon eşuară

datorită faptului că fiecare parte a urmărit prin realizarea acestei uniri

scopuri diferite, străine de cauza celor două Biserici. Pe de o parte împăratul

sub presiunea evenimentelor vedea în unire o necesitate politică, pe de alta,

papalitatea, urmărind supremaţia în Biserică n-a ţinut seama că unirea nu

depindea de bunăvoinţa împăratului. Papii au exagerat puterea împăratului şi

12 Pr. Teodor M. POPESCU, Contribuţiuni la încercarea de unire a Bisericilor, Imprimeria Naţională, Bucureşti, 1951, p. 16.13 Zugrav IOAN, op. cit., p. 29.

13

s-au dovedit nerecunoscători ai vieţii religioase bizantine şi a elementelor

care aveau cea mai mare pondere în cadrul acestei vieţi.

Împăratul negociase acolo unde predecesorii săi nu reuşiră şi pe deplin

conştient, oferi papilor o unire înşelătoare. Papalitatea nu a înţeles

dificultatea în care se afla suveranul bizantin şi în acest sens excomunicarea

aruncată asupra lui de Papa Martin al IV-lea în 1281 a însemnat o absurdă

nesocotire a acestei situaţii14.

Efectul Sinodului de la Lyon, unde de fapt nu s-a mijlocit unirea, ci

delegaţia greacă a acceptat fără discuţie ce se stabilise înainte de împărat şi

papa, - a fost practic nul pentru că Biserica Răsăritului nu s-a conformat

hotărârilor, considerând nevalidă unirea. Delegaţii greci n-au semnat nici un

act de unire, ci au depus doar jurământul cerut şi au rostit în Biserică Crezul

fără adaosul Filioque15.

14 Drd. Virgil IONESCU,op. cit., p. 721.15 Pr. Prof. Milan ŞESAN, Pr. Prof. Ioan RĂMUREANU, Pr. Prof. Teodor BODOGAE, Manual de Istorie Bisericească Universală, vol. II, Tipografia Institutului Biblic şi de Misiune al B.O.R., Bucureşti, 1993, p. 35.

14

2. Sinodul de la Ferrara – Florenţa (1438-1439)

Totuşi această unire forţată de împăratul Mihail VIII a scindat Biserica

Greacă în două părţi: cea potrivnică unirii (majoritară), şi cea pro-unionistă,

având în special de partea sa oficialităţile.

După două tentative nereuşite la Sinoadele de la Constanz şi Bazel,

împăratul Ioan al VIII-lea Paleologul (1425-1448) s-a decis din nou să

încerce o unire cu Roma.

Această unire a fost accelerată în primul rând de ameninţarea tot mai

acută a turcilor, împăraţii din Bizanţ ajungând să plătească tribut greu

sultanilor otomani care cuceriseră din secolul XIV aproape toate ţările

creştine din Balcani.

Dacă în secolele XI-XIV încercările de unire bisericească dintre Apus şi

Răsărit avuseseră mai mult caracter de discuţii şi erau regizate mai mult de

împăraţii bizantini, momentul de faţă impunea ceva concret care să scoată

din letargie Imperiul Bizantin.

S-a găsit ca de atâtea ori momeală de schimb pentru medicamentul latin,

oferirea unirii Bisericilor.

În timp ce Constantinopolul angaja tratative de unire cu papa Eugeniu IV,

intră în joc Sinodul din Basel, care se găsea în conflict cu papa şi care se

oferi să negocieze unirea cu grecii.

Vreme de câţiva ani papa Eugeniu IV şi sinodalii din Basel vor încerca

fiecare să câştige asentimentul grecilor de a trata unirea cu unul din ei şi spre

marea satisfacţie a papei Bizanţul şi-a arătat interesul spre scaunul papal.

Hotărârea definitivă de a angaja dialogul unionist cu papa şi nu cu

Sinodul de la Basel a fost luată la 25 februarie 1438, în timp ce numeroase

15

tratative purtate între Bizanţ şi Roma, în care iniţiativa a aparţinut celor

dintâi, se ajungea la mult aşteptatul sinod, unde după discuţii aprinse şi

confruntări uneori dramatice ale poziţiilor dogmatice şi canonice susţinute

de cele două Biserici, se va încheia în 1439 unirea de la Florenţa16.

Se pot deosebi două faze în istoria sinodului de la Florenţa:

1. una a expunerii şi a discuţiilor diferenţelor dogmatice, în care se

remarcă mitropolitul Marcu Eugenin al Efesului ca aprig apărător

al Ortodoxiei17.

2. a doua, cea a concesiilor delegaţilor bizantini pe care le vor face.

Negocierile de unire iniţiate de împăraţii bizantini aduceau deseori în

discuţie învăţături dogmatice ale Bisericii Ortodoxe. Încercările acestor

suverani de a se amesteca în problemele legate de doctrină sub presiunea

unor considerente politice s-au bucurat de sprijin din partea unor aşa-zişi

susţinători politici, care pentru binele statului erau gata să modifice dogmele

dar din fericire nu s-a putut depăşi niciodată opoziţia fermă a populaţiei18.

Astfel, pro-unioniştii bizantini, căutând să evite problemele dogmatice,

scoteau în evidenţă mai curând beneficiile politice de pe urma unirii

religioase. Aceştia considerau, de pildă, că adaosul Filioque, clauza ataşată

mereu de Roma la negocierile unioniste şi care constituia diferenţa

dogmatică de căpetenie dintre cele două Biserici, era socotită mai degrabă ca

o „acomodare administrativă temporară la Biserica Romei”19.

În eforturile de unire, acolo unde ele vizau modificarea dogmei, nu se

putea ajunge la un rezultat nici chiar la Sinodul acesta general de la Florenţa,

16 Zugrav IOAN, op. cit., p. 85.17 Teodor BODOGAE, De ce nu s-a putut face unirea Bisericilor la Florenţa, în „Revista Teologică”, nr. 7-8/ 1939, p. 313. 18 Drd. Vasile LEB, Mitropolitul Marcu Eugenicul al Efesului apărător al Ortodoxiei în Conciliul de la Ferrara-Florenţa, în „Glasul Bisericii”, XXXVII, nr. 5-6/ 1979, p. 535.19 Drd. Virgil IONESCU,op. cit., p. 729.

16

prin care Ioan al VIII-lea Paleologul s-a străduit să dea legitimitate

programului său unionist.

Schimbările de dogmă nu stăteau în puterea unui sinod, ci în primirea

hotărârilor sinodului de către marea masă a poporului.

Unirea de la Ferrara-Florenţa, proclamată oficial la 6 iulie 1439 (în

catedrala Santa Maria del Fiore din Florenţa, prin decretul Laetuntur caeli), a

fost acceptată şi de astă dată de conducătorii Imperiului Bizantin şi de o

parte din ierarhii ortodocşi mai mult ca o necesitate politică, decât ca o unire

religioasă adevărată. De aceea ea era asemenea ca şi celelalte încercări,

sortită eşecului20. Atmosfera de silnicie şi de suspiciuni în care s-au

desfăşurat dezbaterile sinodului, mândria latinilor în calitate de împloraţi în

ceea ce priveşte unirea, a scos încă o dată în evidenţă ruptura şi despărţirea

tot mai vizibilă a şanselor de reconciliere, sau de revenire la statutul de

Biserica cea Una a lui Hristos21.

Aşa cum se observă din istoria celor patru secole de încercări de unire

de la schismă (1054) şi până la căderea Constantinopolului (1453) iniţiativa

tratativelor de unire au avut-o întotdeauna împăraţii bizantini şi nu Biserica

Ortodoxă. Din iniţiativa împăratului s-au dus delegaţii greci la sinodul de la

Lyon, vrând şi primind în numele lui unirea, şi numai la cererea

constrângătoare a împăratului au pornit cu el bătrânul patriarh Iosif II şi

numeroşi ierarhi şi teologi la Ferrara-Florenţa pentru unirea de la 1439.

Chiar şi ierarhii din alte ţări ca Isidor al Kievului, grec, şi Damian al

Moldovei, ca şi mitropoliţii greci care reprezentau şi scaunele patriarhale

orientale, primeau unirea în interesul politic suprem al Imperiului bizantin,

aflat în ajunul căderii lui sub turci. Popoarele ortodoxe n-au primit însă

20 Dumitru STĂNILOAE, op. cit., p. 2. 21 Jean MEYENDORF, Biserica Ortodoxă ieri şi azi, traducere Cătălin Lazurca, Ed. Anastasia, Bucureşti, 1996, p. 53.

17

unirea şi ea n-a folosit decât papalităţii lui Eugeniu IV de pildă, care, prin

unirea de la Ferrara-Florenţa, adică prin recunoaşterea primatului papal de

către greci, a reuşit să zădărnicească sinodul antipapal de la Bazel şi să

înlăture conciliarismul, care se opunea ameninţărilor papismului22.

Fiecare din unirile realizate a fost deci o concesie pe care grecii o

făceau de nevoie latinilor, presaţi de un pericol prezent, sau căutând să

prevină unul apropiat. Faptul că numai împăraţii le-au propus şi susţinut şi

că autoritatea bisericească doar silită de ei a trebuit să se asocieze la

tratativele deschise, sau să recunoască de formă unirile încheiate, arată cu

evidenţă că sensul şi scopul lor era pur politic.

Încercările de unire sunt măsura gravităţii Imperiului bizantin, iar dacă

unirile n-au durat şi nu s-au impus este tocmai pentru că erau motivate de

alte interese şi convingeri decât cele pur religioase, deşi n-au lipsit de

ambele părţi oamenii care să fi fost conştienţi de necesitatea creştină a

unităţii bisericeşti şi care să o fi dorit ca atare23.

Căderea Bizanţului sub turci a reprezentat o lovitură grea şi pentru

papalitate deoarece grecii nu mai erau constrânşi de pericolul turcesc să mai

ceară ajutor Apusului şi, implicit, să ofere în schimb unirea bisericească.

Grecii se găseau sub jurământ păgân şi intrau sub regim de persecuţie,

viaţa lor politică, socială şi culturală devenea mult mai grea sub turci. Aduşi

la starea de simpli contribuabili apăsaţi, tributarii stăpânilor lor pentru

dreptul de a trăi pe care-l răscumpărau cu haraciul, tributari cu copiii lor, din

care se recruta armata ienicerilor, umiliţi şi obligaţi să trăiască în obscuritate,

neputând să facă propagandă religioasă şi să ridice biserici, toate aceste

22 Pr. Dr. Milan ŞESAN, Unirea florentină şi papalitatea, în „Mitropolia Ardealului”, nr. 7-8/ 1961, p. 411. 23 Pr. Teodor M. POPESCU, Contribuţiuni la încercarea de unire a Bisericilor, Imprimeria Naţională, Bucureşti, 1951, p. 4.

18

lucruri au întrezărit un licăr de speranţă din partea Apusului pentru o

eventuală reunificare. Creştinii răsăriteni par acum lipsiţi de orice drepturi –

o pradă mult mai uşoară pentru Biserica Romano-Catolică, însă acum nu mai

puteau fi atraşi pe calea tratativelor, ci doar prin propagandă24.

Influenţi în Orient prin prestigiul şi influenţa Franţei, aflaţi în bune

raporturi cu turcii de la începutul secolului al XVI-lea, romano-catolicii

folosesc în locul tratativelor, toate celelalte mijloace pentru a atrage pe

ortodocşi la unire.

Folosindu-se de „Hotărârea de unire”, stabilită la Florenţa la 6 iulie

1439, propaganda romano-catolică promitea ortodocşilor şi creştinilor

orientali că în cazul unirii cu Roma le va lăsa nealterat ritul lor, cerându-le

numai acceptarea celor patru puncte florentine: primatul papal, Filioque,

purgatoriul şi azima. Mulţumirea Romei numai cu cele patru puncte era însă

numai o tactică iniţială de amăgire a acestor populaţii ortodoxe. Ulterior s-a

procedat la o catolicizare treptată care avea ca scop asimilarea totală a

credincioşilor ortodocşi şi a vechilor orientali la catolicism. Mai mult chiar,

propaganda romano-catolică se prefăcea la început că renunţă chiar la

ultimele 3 puncte florentine, cerând în aparenţă, în actul semnat de

ortodocşi, numai acceptarea primatului papal25.

Instrumentul cel mai eficient folosit de papalitate pentru atragerea

ortodocşilor din Răsăritul Europei a fost forţa statelor catolice sub care se

aflau aceste popoare. E un fapt demn de subliniat că Roma s-a folosit, în

toate locurile unde o populaţie ortodoxă ajunge sub stăpânirea unui stat

catolic străin, de mijloace de represiune sau de corupere ale repectivului stat,

pentru a forţa acea populaţie să admită jurisdicţia ei. Statul respectiv ajuta

24 IDEM, Uniaţia în lumina adevărului istoric, în „B.O.R.”, nr. 3-4/ 1949, p. 46.25 Dumitru STĂNILOAE, op. cit., p. 5.

19

Roma să-şi mărească numărul de suflete supuse, iar Roma ajuta acel stat să

slăbească acea populaţie prin dezmembrare religioasă şi deznaţionalizare.

Populaţia ortodoxă era în toate cazurile victima acestei alianţe politico-

bisericeşti.

Prin mijlocirea acestor state se promitea ortodocşilor scoaterea

preoţilor lor din starea de iobagie, făcându-i părtaşi la starea privilegiată a

clericilor Bisericii Romano-Catolice, în schimbul unirii cu Roma papală. Iar

când aceste promisiuni nu dădeau rezultat, se folosea forţa represivă a

acestor state.

Opera aceasta necreştină şi neecumenică a fost încredinţată de Roma

în special ordinului iezuit, întemeiat în 1540, care a devenit în Biserica

Romano-Catolică al doilea instrument al uniatismului în Răsărit26.

Acţiunea de atragere a populaţiei ortodoxe sub jurisdicţia Romei a

primit un nou impuls prin spiritul „contra reformei” din secolul al XVI-lea.

Roma caută acum să se despăgubească de numărul creştinilor pierduţi prin

reforma protestantă din Europa apuseană şi nordică, printr-un număr de

suflete câştigate în Răsărit în dauna Bisericii Ortodoxe şi a vechilor Biserici

Orientale. Căci Biserica Romano-Catolică, neînvăţând nimic din faptul că

primatul papal a fost cauza unei noi dezbinări a creştinătăţii prin apariţia

reformei, a pornit acţiune de contra-reformă sau de refacere a unităţii

creştine, pe aceeaşi cale greşită a încercării de a impune primatul papal cu

sila, nu numai protestanţilor, ci şi ortodocşilor27.

În vederea atragerii la catolicism a creştinilor ortodocşi şi orientali din

Răsărit, Roma papală a înfiinţat în secolele XVI-XVII numeroase colegii

iezuite. Astfel au fost: „Collegium Romanum”, înfiinţat la 1551 de papa

26 Willian W. BANGERT, Istoria Iezuiţilor¸ trad. de Marius Talaş, Ed. Ars Longa, Bucureşti, 2001, p. 112. 27 Pr. Dr. Milan ŞESAN, op. cit., p. 423.

20

Iuliu al III-lea (1550-1555) şi „Collegium Graecorum”, înfiinţat în 1575 de

papa Grigore al XIII-lea (1572-1585).

În 1662 papa Grigorie XV (1621-1623) a înfiinţat la Roma un institut

catolic de coordonare a întregii propagande de convertire a credincioşilor

ortodocşi şi orientali sub numele de „Sacra congregatio de propaganda

fide”28. Acestei congregaţii papa Urban al VIII-lea (1623-1644) i-a adăugat

în 1627 un seminar misionar numit „Collegium Urbanum” pentru pregătirea

propagandei catolice printre ortodocşi.

În aceste colegii erau fanatizaţi pentru catolicism numeroşi tineri

dintre creştinii orientali, ademeniţi ca bursieri, care erau iniţiaţi în opera de

câştigare a ortodocşilor de către iezuiţii destinaţi acestei opere prin tot felul

de metode meschine: laude, falsuri, ascunderea scopurilor adevărate ale

acţiunii lor, silnicii, denigrarea şi batjocorirea Bisericilor şi popoarelor

ortodoxe, chiar suprimarea cu forţa a celor ce le stăteau în cale29.

Secolele XVI-XVII reprezintă perioada când limbajul teologic se

îmbogăţeşte cu un nou termen, „uniaţie” sau „uniatism”30.Uniatismul

reprezintă o mască a propagandei catolice sub chipul căreia, în forma unui

aparent compromis, bisericile unite cu Roma beneficiau de anumite facilităţi,

bineînţeles condiţionate.

În această capcană întinsă de romano-catolici şi puternic susţinută de

situaţiile sociale, economice, politice şi chiar religioase ale statelor solicitate

au căzut o serie de popoare, printre care, din păcate, chiar şi o parte din

teritoriul ţării noastre31.

28 Pr. Prof. Teodor M. POPESCU, Uniaţia în lumina adevărului istoric, în „B.O.R.”, nr. 3-4/ 1949, p. 45.29 Pr. Prof. Dumitru STĂNILOAE, op. cit., p. 6.30 Tertulian LANGA, dicţionar Teologic Creştin din perspectiva ecumenismului catolic, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1997, p. 273.31 Teodor V. DAMŞA, Biserica greco-catolică din România în perspectivă istorică, Editura de Vest, Timişoara, 1994, p. 12.

21

Astfel după ce în secolul XV se încercase în zadar o unire religioasă

cu Patriarhia Constantinopolului, chiar în 1596 la Brest Litovsk se

concretizează o unire mai durabilă şi încadrată în normele oficiale ale

juridicului. Prin această unire Biserica Ortodoxă ucraineană, aparţinând

teritorial regatului Poloniei, se rupe de Biserica Răsăritului şi se ataşează

Bisericii Romano-Catolice32.

A urmat apoi unirea de la 1646 la Ujhorod a carpato-rutenilor din

vechea Ungarie, 1640-1654 unirea unei părţi a ortodocşilor din Croaţia şi

Muntenegru, unirea Bisericii Ortodoxe din Transilvania (1698), a melkiţilor

antiohieni în 1724, unirea unei părţi a armenilor din Orientul Mijlociu în

1742, după care s-au creat patriarhatele sirian-catolic în Siria, copt-catolic în

Egipt şi caldeean în Irak. La toate acestea se poate adăuga instalarea în 1922

a unui episcop de „rit bizantin” la Atena33.

Bisericile rezultate din astfel de uniri, întrucât au devenit pe jumătate

catolice, au căpătat numele de greco-catolice sau unite, pentru că şi-au

păstrat ritul, organizaţia şi disciplina pe care le-au avut pe când erau Greco-

Orientale (ortodoxe), primind doar unele articole de credinţă romano-

catolică, nefiind aşadar deplin catolice34.

În acest context, uniaţia poate fi catalogată ca o instituţie

confesională, care nu-i nici catolicism deplin şi nici ortodoxie veche, ci se

sprijină pe ambele, în frunte cu primatul papal, iar mai încolo ceva stricteţe

la Filioque şi indulgenţa deopotrivă faţă de stat, principi şi unguri.

32 Pr. Prof. Mircea PĂCURARIU, Pagini din istoria Bisericii Româneşti, Ed. Arhiepiscopiei Ortodoxe Române a Vadului, Feleacului şi Clujului, Cluj, 1991, p. 16. 33 Pr. Dr. Leon PĂDUREANU, Adevărul asupra „unirii religioase”, în „Ortodoxia”, I, nr. 4/ 1949, p. 51.34 Teodor V. DAMŞA, op. cit., p. 11.

22

Ademenirea la uniaţie şi menţinerea credincioşilor la instituţia nou

formată se vor face prin cele mai variate metode, plecând de la calea

diplomatică şi până la mijloacele coercitive morale şi fizice35.

În cursul acestui îndelungat proces s-au afirmat mai ales trei facturi,

care aveau un interes de putere, de a sprijini civilizaţia apuseană şi pornirile

de supremaţie ierarhică a Romei paple faţă de românii şi slavii situaţi în

Estul Europei, care se treziseră la conştiinţa de popoare în raza de acţiune a

civilizaţiei orientale şi în legăturile ierarhice ale Răsăritului ortodox.

Aceşti factori, în ordinea vechimii şi a puterii lor, sunt Papismul, cu

tendinţa sa universalistă construit pe un fond eclesiastic şi urmărind şi cazuri

politice bine definite; Habsburgii, cu toată fiinţa lor puşi în slujba extinderii

în Orient a puterii eclesiastice papale, pentru ca, profitând de această putere

spirituală, să-şi consolideze încet, dar sigur, dominaţia politică;

Maghiarismul, la început în ipostazul de argat al politicii papale, după aceea

ca factor de distrugere politică naţională a popoarelor care au avut neşansa

să ajungă în sfera politică a statului ungar36.

Acst nou mijloc eclesiastic de cucerire a popoarelor ortodoxe

răsăritene ale Europei a fost pus în practică în cea mai mare râvnă de către

habsburgi, care prin „uniuni” făcute în favorul papismului, îşi propuneau să

impună puterea politică spre rutenii poloni, ungari şi spre românii ardeleni37.

Pentru a înţelege fenomenul acesta complex al uniaţiei, având ca

protagonist principal papismul, trebiue să privim nuanţele şi aspectele

concrete ale popoarelor din această zonă geografică direct implicate.

35 Pr. Dr. Milan ŞESAN, De ce uniaţia, Tipografia Alexandru A. Ţerek, Iaşi, 1946, p. 14. 36 Protopop Dr. Gh. CIUHANDU, Runtenii unguri de odinioară şi sugrumarea lor de maghiari prin unirea cu Roma, în „B.O.R”, XLV, nr. 3/ 1927, p. 68.37 Ibidem, p. 69.

23

B. UNIAŢIA ÎN BISERICILE SLAVE

I. Aspecte istorice ale Ortodoxiei Ruse

Răspândirea creştinismului pe teritoriul Rusiei a început în chip

organizat abia la 988 la acţiunea lui Vladimir cel Sfînt, cneaz al Kievului.

Prin încreştinare, cneazul Kievului s-a încadrat în biserica răsăriteană, în

care a rămas şi după marea schismă de la 1054 dintre biserica de Apus şi cea

de Răsărit.

Interesele economice şi politice ale statului kievean gravitau spre Sud-

Vestul Europei, stăpânit de bizantini şi, pentru că interesele lor coincideau în

bună parte, s-a ajuns ca pe lângă relaţiile politice dintre Kiev şi Bizanţ să se

netezească drumul şi pentru stabilirea unor relaţii religioase între aceste

state38.

Dezvoltarea statului unitar rus a avut de suferit în secolul al XII-lea

din pricina împărţirii lui în mai multe principate independente, printre care

Galiţia, Susdal, Novgorod, Moscova39.

Cu toate că prin diviziunea teritorială diversele părţi ale teritoriului

rusesc au început a fi numite după numele regiunilor respective, totuşi

poporul rus a continuat să fie un popor unitar, acelaşi popor atât în Rusia

Mare (Moscova), cât şi în Rusia Mică (Kievul şi Galiţia), şi în Rusia Albă

(Smolensk). Prin urmare numirile ce li s-au dat ruşilor după împărţirea

teritorială a ţăriilor, şi anume acelea de Ruşii Mari (Velicoruşi - Moscoviţi),

38 Horia C. MATEI, STATELE LUMII- Mică enciclopedie de istorie, ediţia a II-a, Ed. Meronia, Bucureşti, 2001, p. 456.39 Francis DVORNIC, Slavii în istoria şi civilizaţia europeană, trad. de Diana Stanciu, Ed. ALL Educaţional, Bucureşti, 2001, p. 303.

24

Ruşii Mici (Maloruşi – Kievul şi Galiţia) şi Ruşii Albi (Bieloruşi -

Smolensk), nu mărturisesc dintru început existenţa istorică a unor popoare

deosebite, ci doar existenţa mai multor ramuri ale aceluiaşi popor40.

La aceste trei nume de Ruşi Mari, Ruşi Mici şi Ruşi Albi s-au mai

adăugat apoi numirile de Ucrainieni sau Ruteni (Rud, Rut, Rot, Rutean =

roşu) pentru Ruşii Mici şi de Moscoviţi pentru Ruşii Mari. Mai pe urmă şi

unele părţi ale Rusiei s-au schimbat, astfel încât Rusia Mică s-a numit

Ucraina (Ţară de margine)41, iar pe o parte a ei, Galiţia s-a numit Rusia

Subcarpatică, chiar şi sub numele de „Rusia Neagră” a fost cunoscută o parte

din Rusia Albă42.

40 Pr. Prof. Liviu STAN, Acţiune papală şi replică ortodoxă - lupta de veacuri a Ortodoxiei Slave împotriva expansiunii papale în Răsăritul Europei şi triumful acestei lupte, în „B.O.R.”, LXX, nr. 4-5/ 1952, p. 178. 41 Prof. Dr. Augustin DEAC, Din istoria Ucrainei - „Ţara de margine”, Ed. Europa Nova, Bucureşti, 2001, p. 106.42 Protopop Dr. Gh. CIUHANDU, op.cit., p. 143.

25

II. Acţiunea Papală aupra Ortodoxiei din Galiţia,

Polonia şi Lituania

Galiţia şi Volânia reprezentau la anul 1000 regiunile de vest ale

Ucrainei, din care s-au format mai târziu poporul ucrainian şi bielorus.

Anul 1141 este momentul în care principatul Galiţiei devine

independent, având capitala în oraşul Halici, de la care îşi trage numele

întregul principat. Cu timpul, teritoriul său s-a mărit, înglobând şi Volânia,

numindu-se principatul Galiţiei şi Volâniei, la care se va mai adăuga şi un

important teritoriu subcarpatin cunoscut sub numele de Rusia Subcarpatică43.

Principatul Galiţiei a trăit o epocă de prosperitate în toate privinţele

până în secolul al XIV-lea (1340), cînd a început să fie cotropit de către

regele polonez Cazimir cel Mare, dar abia în 1387 Galiţia a fost complet

incorporată în regatul polon44.

Galiţia a avut de înfruntat până atunci adversitatea politică şi

religioasă a regatului polon şi ungar care a şi stăpânit-o între anii 1205- -

1221, împărţind-o cu Polonia, ea a mai înfruntat şi nenumăratele asalturi ale

mongolilor conduşi de Gingis-Han de Batâi şi mai ales după anul 1240 când

Kievul a fost supus tătarilor, rămânând apoi în bună parte sub jugul

mongolilor timp de peste 200 de ani (1480)45.

După 1240 statul galiţian a devenit moştenitorul, politic, cultural şi

religios al statului kievean supus de tătari, iar timp de 100 de ani a purtat cu

vrednicie această moştenire.

43 Prof. Dr. Augustin DEAC, op. cit., p. 107. 44 Nicolae CIACHIR, Istoria slavilor, Ed. Oscar Print, Bucureşti, 1998, p. 84.45 Lect. Diac. Ion PULPEA, Biserici Ortodoxe cu cpecial cu specială privire asupra Bisericii Ortodoxe Ruse, în „Studii Teologice”, II, nr. 1-2/ 1949, p. 70.

26

Pe lângă adversitatea religioasăa Ungariei şi Poloniei, principatul

Galiţiei a avut de înfruntat mereu şi ofensiva continuă a papalităţii, care de

atunci căuta cu tot dinadinsul să-şi deschidă o poartă spre inima Rusiei

Mari46.

Încercările papilor de a-i câştiga pentru catolicism pe principii

galiţieni încep mai serios din anii 1204 – 1205, adică exact din vremea în

care regele Ungariei, Andrei al II-lea (1205 - 1235), şi-a întins stăpânirea

asupra Galiţiei.

Andrei al II-lea este cunoscut în istorie ca un foarte zelos catolic şi

gata să ducă la îndeplinire ordinele Scaunului papal pentru convertirea

schismaticilor, mai ales prin aşezarea în 1211 lângă Braşov a cavalerilor

teutoni47.

Profitând de aceste împrejurări favorabile propagării catolicismului,

Papa Inocenţiu III se adresează principelui Roman al Galiţiei (1198 - 1205),

oferindu-i în 1205 coroana regală dacă ar consimţi să îmbrăţişeze religia

catolică.

Inocenţiu III, cel care câştigase în 1204 pe ţarul bulgar Ioniţă pentru

catolicism, deşi se lovise de un refuz din partea lui Roman, se adresă în 1208

episcopului ortodox din Galiţia, poftindu-i în sânul Bisericii Catolice, cu

aceleaşi rezultate însă48.

Totuşi, prin politica filo-catolică a regelui Andrei II şi prin stăruinţa

agenţilor papali din rândul nobililor şi a clerului din Galiţia, catolicismul a

început să prindă simpatii şi papii au reuşit să trimită misionari şi chiar să

aşeze ordinul Predicatorienilor în Galiţia49.

46 William BANGERT, op. cit., p. 110.47 Pr. Prof. Dr. Mircea PĂCURARIU, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune al B.O.R., Bucureşti, 1997, p. 239. 48 Drd. Virgil IONESCU, op. cit., p. 719. 49 Pr. Prof. Liviu STAN, op. cit., 181.

27

Reuşitele propagandei catolice, în general, pe lângă principii galiţieni

au fost sporite şi de atacurile continue ale tătarilor asupra Galiţiei, atacuri

văzute drept cheia „aducerii schismaticilor” la religia catolică.

Deoarece în forma lui latină catolicismul prindea foarte greu printre

ortodocşi, el a început să fie propagat sub forma unei uniri religioase noi,

libere a ortodocşilor cu Roma, ajungându-se chiar să apară în Galiţia nu

numai preoţi, ci şi episcopi catolici, însă care ţineau ritul lor oriental50.

Iritaţi de şovăiala principilor Galiţiei, papii le-au retras

binecuvântările şi au pornit împotriva lor cerând ajutorul principilor şi

regilor catolici vecini cu Galiţia, ai Boemiei, ai Ungariei şi ai Poloniei.

Astfel, de exemplu, Papa Urban IV scrie în 1262 – 1264 două scrisori pline

de ură împotriva rutenilor către regele Otocar al Boemiei şi-l îndeamnă

poruncitor să pornească împotriva lor şi să-i convertească la credinţa

catolică.

În aceste condiţii, deşi numărul catolicilor din Galiţia a scăzut, totuşi

papii socoteau Galiţia ca o provincie bisericească romano-catolică şi prin

diverse acte au căutat să-şi consolideze cât mai mult poziţiile pe teritoriul

acestui principat51.

La începutul secolului al XIV-lea, 1319 – 1320, provincia Volânia din

principatul Galiţiei a fost ocupată de Lituania, care lua atunci o mare parte

din Ucraina împreună cu Kievul. În statul lituanian ortodocşii s-au bucurat

multă vreme de o toleranţă religioasă deplină. S-a schimbat însă soarta

ortodocşilor din Galiţia, care a ajuns, cu începere din anul 1340, sub

stăpânirea Poloniei. De aici înainte, acţiunea catolică în rândul populaţiei

galiţiene s-a intensificat şi ea a mai fost sprijinită şi de faptul că atât în

50 Francis DVORNIC, op. cit., p. 307.51 Pr. Prof. Liviu STAN, op. cit., 181.

28

veacul al XIV-lea, cât şi în veacul la XV-lea, Ungaria şi Polonia au avut câte

un rege comun, pe Ludovic cel Mare al Ungariei (1342 - 1382), devenit şi al

Poloniei între 1370 – 1382, şi pe Vladislav III al Poloniei (1434 - 1444),

devenit şi al Ungariei între 1439 – 1444.

Această împrejurare a facilitat pe de o parte, intensificarea

propagandei catolice, iar pe de altă parte a prilejuit o luare de contact între

rutenii ucrainieni din Rusia Subcarpatică şi din Maramureş, cu cei din

Galiţia, consolidând astfel rezistenţa naţională, atât a unora, cât şi a

celorlalţi52.

Pe la 1385, survine unirea între statul polon şi statul lituan. Prin asta,

ruşii şi Galiţia, care făceau parte din Polonia de la 1340 încoace, ajung în

contact direct cu cei din Kiev, acesta fiind înbglobat în Lituania în 1319-

1320 şi cu cei din Rusia Albă, care fuseseră incluşi parţial în statul lituan

încă din 1372, şi apoi în întregime de la 140453.

În istoria popoarelor polonez, lituanian şi a celor înglobate stăpânilor,

anul 1385-1386 reprezintă alături de unirea de la Lublin (1569) şi unirea

religioasă de la 1596 (Brest-Litovsk) o dată de referinţă până la care vom

încerca să expunem istoria popoarelor implicate. Vom începe cu Lituania,

situată în partea de N-E a Poloniei spre ţărmurile Mării Baltice.

Lituanienii erau socotiţi un popor foarte înapoiat şi dintre toate

popoarele Europei, ei sunt ultimii care au primit creştinismul şi civilizaţia

medievală, motiv pentru care erau socotiţi un popor de necuraţi de către

celelalte popoare creştine54.

Stabilirea puterii militare germane în regiunile baltice şi sub presiunea

cavalerilor teutoni, aşezaţi în Prusia de către germani în 1226, lituanienii,

52 Prof. Drd. Augustin DEAC, op. cit., p. 108.53 Ioan PULPEA, op. cit., p. 70.54 P. PANAITESCU, Istoria Poloniei, Editori N. Zamfirescu şi Gh. Ionescu, Curs, 1936-1937, p. 97.

29

divizaţi până atunci în mai multe triburi au ajuns până la un anumit grad de

unitate şi au început să se extindă spre sud55.

Profitând de invazia tătarilor care slăbeau puterea statului rus unitar,

lituanienii s-au întins peste teritorii ruseşti, şi prin unirea lor cu ruşii – prin

înglobarea acestora în stăpânirea lituanienilor – s-a intrat în contact cu o

populaţie creştină, care din punct de vedere al culturii era superioară puterii

dominatoare şi va influenţa populaţia spre creştinare56.

Această extensiune în teritoriul rus a fost provocată de primul principe

lituanian Mendoug (Mindaugas 1240-1263) care pentru a se apăra împotriva

cavalerilor teutoni care pregăteau o cruciadă împotriva sa, s-a creştina şi a

primit coroana din partea papei Inocentiu IV (1251)57. În momentul în care

şi-a consolidat puterea, Mendoug a revenit la păgânism pentru ca după

câteva decenii bune lituanienii să se alăture Bisericii Ortodoxe integrându-se

prin căsătorii în familii nobiliare ruseşti. Se spune despre Mendoug că ra fi

favorizat pe ortodocşi pentru faptul că un fiu al său ar fi fost impresionat în

urma unui pelerinaj la Muntele Athos58.

În secolul al XIV-lea Gedymin (1316-1341) caracterizat prin

indiferentism religios permite răspândirea creştinismului dără să treacă la

acestă religie şi a chema chiar călugări dominicani pentru aface o operă de

creştinare în Lituania ca o posibilă apărare împotriva cavalerilor teutoni.

Fiica lui Aldona se căsătoreşte cu regele polonbez Cazimir cel Mare,

înfăptuindu-se prin aceasta primele legături de familie ale lituanienilor cu

polonezii59.

55 Constantin REZACHEVICI, Istoria popoarelor vecine şi neamul românesc în Evul Mediu, Ed. Albatros, Bucureşti, 1998, p. 111.56P. PANAITESCU, op. cit., p. 97.57 Francis DVORNIC, op. cit.,. , trad. de Diana Stanciu, Ed. ALL Educaţional, Bucureşti, 2001, p. 190.58 P. PANAITESCU, op. cit., p. 102.59 Nicolae CIACHIR, op. cit.,p. 77.

30

Un Sinod din 1356 convocat de Patriarhul Calistos I (1355-1364)

pentru a aplana divergenţele dintre pretendenţii Roman şi Alexei, oferă

Lituaniei umătoarele titluri: Roman „Mitropolit al Lituaniei” şi Alexei

„Mitropolit al Kievului şi întregii Rusii”60. Este poate vorbi, deci, şi de o

organizare bisericească şi în aceste teritorii.

Ludovic cel Mare (1370-1382) desface ţinutul Galiţiei Orientale

(Rusia Roşie) şi abia în timpul lui Vladislav Iagello, Galiţia este readusă la

statul polon61.

Prin căsătoria principelui lituanian Iagello cu principesa poloneză

Hedviga (creştină) la 1386 s-a realizat unirea Poloniei cu Lituania dar şi

încreştinarea lui Iagello, făcând ca populaţia lituaniană să primească religia

catolică. Căsătoria realizată de Iagello, care a luat ca nume de botez

Vladislav a avut drept scop victoria contra cavalerilor teutoni şi purtători de

spadă pentru dechiderea unui drum la ţărmul Mării Baltice62. De numele lui

Iagello se leagă şi conflictul cu Vitold, o rudă a lui, recunoscut oficial şef al

Lituaniei în 1401. Vitold a căutat să catolicizeze care erau sub stăpânirea sa

ca şi pe ruşii din aşa numita Rusie Albă. Instrumentul de care s-a servit

Vitold a fost Grigorie Tamblac, mitropolit al Kievului, care în urma

insistenţelor lui Vitol a admis să ia perte la Sinodul ecumenic ţinut pentru

unirea celor două biserici ale Răspritului şi Apusului la Constant. Grigorie a

primit unirea cu catolicii, dar faptul acesta nu a putut da roade, pentru că,

după întoarecerea din Elveţia a murit, şi rutenii şi-au păstrat în continuare

religia ortodoxă63.

60 Francis DVORNIC, op. cit.,. p. 192.61 Hermann KINDER, Atlas de istorie mondială- de la începuturi până la Revoluţia Franceză, vol I, traducere de Mihai Moroiu, Enciclopedia RAO, Bucureşti, 2001, p. 239.62 Ludwig HERTLING, Istoria Bisericii, traducere Pr. Prof. Emilian DUMEA, Editura Ars Longa, Bucureşti, 1999, p. 404.63 Constantin KARADJA, Delegaţia din ţara noastră la conciliul din Constanţa în anul 1415, Ed. Cultura Naţională Bucureşti, 1927, p. 5.

31

Statul care a influenţat istoria slavilor, mai ales a celor răsăriteni, a

fost Polonia, considerată de o parte a istoricilor drept .... de unde au pornit

toţi ceilalţi slavi64. Creştinarea poporului polonez a stat în stânsă legătură cu

germanii, creştineşti mai devreme, care sub urmaşii lui Carol cel Mare încep

o puternică ofensivă spre Răsărit, cucerind teritorii destul de mari ale

slavilor. Împărastul german Otto cel Mare, după căsptoria cu Adelaida şi

după ce cucereşte Roma, părăsind Polonia, dar nu orin episcopi germani, ci

prin ucenicii lor veniţi ca propovăduitori pe vremea lui Micszko.

Creştinismul a fost cauza care a determinat pe poloni să se unească şi să dea

naştere statului Polon, care totuşi pe vremea lui Micszko – prmul rege al

Poloniei a plătit tribut de vasalitate împătatului german65.

Prin aşezarea în 1226 a cavalerilor teutoni în Prusia de către germani,

a urmat un şir lung de conflicte între aceştia şi Polonia. Vladislav (1291) este

este primul rege polonez care încearcă aplaneze conflictul, socotind că

teutonii care ordin călugăresc dunt dependenţi de capul suprem, papa, se

adresează acestuia în vederea concilierii ambelor părţi, însă se ajunge tot la

arne. Acest pericol reprezentat de cavalerii teutoni se va risipi abia după 300

de ani (1525), când ordinul teutonilor a fost secularizat, ultimul magistru al

ordinului Albrecht de Hohenzollern Anspach (1511-1523) trecând la

lutheranism a luat titlul de rege al Prusiei66.

Situaţia religioasă în Polonia până la unirea de la Krewo rămâne

neschimbată, daică sub sfera de influenţă a catolicismului, a papalităţi. După

unirea din 1386, când Lituania cu teritoriile ruseşti cucerite este înglobată

regatului polon, începe o aprigă campanie de impunere a catolicismului.

Bisericile Ortodoxe de pe teritoriul Poloniei – acele teritorii ocupate - nu

64 P. PANAITESCU, op. cit., p. 29.65 Ovidiu DRIMBA, Istoria Culturii şi Civilizaţiei, vol IV, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1995, p. 34.66 Constantin REZACHEVICI, op. cit., p. 141.

32

mai aveau aproape nici un drept din cauza intoleranţei excesive a guvernului

senioral-feudal polonez ultracatolicizat67.

Părţile din sudul şi estul Poloniei cu Kievul centru, au încăput mai

ales după unirea din 1386 sub stăpânirea Poloniei catolice şi vor rămâne sub

influenţa acesteia până la pacea de la Perejaslav (1654) şi pacea de la

Andrussou (1669) când Ucraina se alipeşte Rusiei68.

Marii seniori feudali din Lituania erau mai mult atraşi de cultura

Occidentală şi de credinţa catolică – reprezentată de polonezi decât de

vechea civilizaţie kiveană şi creştinismul ortodox. În 1413 Uniunea de la

Horodlo a cerut instituţiilor sociale să se impună definitiv în Lituania

propriu-zisă. Patru zeci şi şapte de familii poloneze nobile au adoptat un

număr egal de boieri lituanieni şi le-au permis să le folosească blazoanele.

Privilegiul acesta le-a fost dat doar boierilor catolici, dar aceştia din urmă au

avut voie la rândul lor în 1434 să le permită şi boierilor ortodocşi folosirea

blazoanelor lor, însă cu acordul nobililor polonezi69.

Principalul obstacol în calea unei mai profunde asimilări a teritoriilor

ruseşti de către polonezi îl reprezenta diferenţa religioasă dintre cele două

noţiuni. Ruşii din vest şi sud (bieloruşi şi ucrainieni) erau ortodocşi şi

credinţa lor constituie o legătură importantă cu ruşii din vest, aflaţi sub

domninaţia Moscovei70.

Catolicismul ducea o acţiune intensă pentru câştigarea ortodocşilor

din Polonia şi în acest scop, încă înainte de unirea Poloniei cu Lituania a fost

înfiinţată la 1353-1354, o episcopie catolică la Peremist în frunte cu

episcopul rutean, Nicolae, şi alta la Haliei, iar în 1371 a fost ridicat

67 Ioan PULPEA, op. cit., p. 70.68 Ludwig HERTLING, op. cit., p. 403.69 Francis DVORNIC, op. cit., p. 303.70 Ioan PULPEA, op. cit., p. 73.

33

episcopul catolic din Haliei la rangul de arhiepiscop. Fireşte însă, că după

unirea Poloniei cu Lituania, altele prin care papalitatea a încercat să prindă

teren şi să îşi consolideze poziţiile printre credincioşii ortodocşi ruşi din noul

regat, s-au sporit. Ele au rămas însă fără efect un timp îndelungat71.

Între actele de acest fel amintim:

- transferarea reşedinţei arhiepiscopului de la Helici la Lvov (Lenberg-

1412);

- înzestrarea Arhiepiscopiei catolice din Lvov în 1414 cu bunurile

mitropoliei ortodoxe, care a şi fost desfiinţată tot atunci72;

- agitaţie imensă făcută din 1439 până în 1463 de către misionarii

catolici pe tema trecerii la catolicism a Mitropolitului Isidor al

Moscovei şi Kievului la Sinodul din Fereara-Florenţa, trecere după

care Isidor73 a fost alungat din Rusia şi a murit la Roma în 1463;

- câştigarea la 1500 a Mitropolitului de Kiev, Iosif Soltan, pentru unirea

cu Roma;

- măsura din 1501 a Papei Alexandru IV Borgia, prin care se ridică

pentru rutenii ortodocşi obligativitatea de fi botezaţi când trec la

catolicism;

- măsura din 1521 a papei Leon X prin care se asigură drepturi şi

privilegii deosebite pentru orientalii care se unesc cu Roma, păstându-

li-se ritul oriental şi prevăzându-se o seamă de pedepse pentru clerul

romano-catolic din Polonia şi Lituania dacă n-ar respecta drepturile şi

privilegiile celor ce se unesc cu Roma.

71 Liviu STAN, op. cit., p. 182.72 Andrei ŞAGUNA, Istoria Bisericii Răsăritene Universale de la întemeierea ei până în zilele noastre, Tipografia Diecezană, Sibiu, 1860, p. 29.73 Milan ŞESAN, De ce uniaţia, p. 12.

34

Acţiunea de catolicizare a orotdocşilor din statul polono-lituan

sprijinită de măsurile pomenite mai sus şi de o mulţime de altele, a izbutit

să creeze un mediu din ce în ce mai prielnic pentru ca propaganda

catolică să prindă cercuri tot mai mari74.

Dar împotriva uneltirilor catolice din Galiţia şi mai târziu din statul

polono-lituan, alături de principii şi de credincioşii ortodocşi a luptat în

permanenţă şi ierarhia ortodoxă prin puternicile pârghii de rezistenţă pe

care le constituiau vechile episcopii ortodoxe, grupate în timp numai în

cadrul Mitropoliei din Kiev, iar mai târziu şi în cadrul celei din Halici75.

Sub jurisdicţia Episcopiei şi mai apoi a Mitropoliei celei din Halici, au

stat şi ortodocşi ruşi din Ungaria de Nord şi o vreme chiar şi români din

aceeaşi parte şi din Moldova. De asemane, sub aceeaşi jurisdicţie s-au

găsit între 1299 şi 1314 (anul desfiinţării) şi ruşii din Polonia la care s-au

mai adăugat la sfârşitul secolului al XIV-lea aceia din Principatul

Kievului şi apoi spre sfârşitul acestui veac cei din Bielorusia.

Un alt nastion al ortodoxiei a fost Mitropolia din Kiev, din 1461,

râmasă singura Mitropolie ortodoxă în regatul polono-lituan sub

jurisdicţia căreia se găseau toţi episcopii ortodocşi din acets stat, precum

şi credincioşii din Rusia Subcarpatică76. Momentul unirii Bisericii

Apusului cu aceea a Răsăritului la Sinodul de a Ferera-Florenţa din 1439

s-a dovedit a fi un puternic instrument al propagandei catolice în

teritoriile ocupate ale statului polon, însă acesta s-a dovedit a fi un simplu

ascendent modern pentru că ortodoxia din Rusia a ignorat acest act,

74 Liviu STAN, op. cit., p. 182.75 Ibidem, p. 183. 76 Ion NISTOR, Ucraina în oglinda cronicilor Moldoveneşti, Imprimeria Naţională, Bucureşti, 1941, p. 47.

35

considerându-l nul, şi a încercat să protejeze pe ceilalţi slabi fraţi şi întru

ortodoxie77.

Dacă în secolul al XV-lea Polonia încearcă să.şi consolideze

puterea politică şi religioasă asupra teritoriilor ocupate, secolul al XVI-

lea marchează concretizarea acestor eforturi, însă accelerate şi determinae

de diverşi factori obiectivi. Secolul al XVI-lea se caracterizează printr-o

mare criză spirituală a poporului polon, care prin tradiţie a fost mereu

fidel Bisericii Catolice, şi apupra căruia începe să se manifeste vizilbil

influenţa protestantismului78.

Atât de profundă a fost acestă criză, încât la un moment dat toţi

nobilii tercusera la protestantism, numai regii şi curtenii rămăseseră fideli

credinţei catolice. Cu prileujul trecerii la protestantism a nobililor poloni,

s-au dat multe edicte (Forum, altul în 1523 la Cracovia) prin care se

interzice protestantismului79.

Unul din punctele principale ale protestantismului care a prins la

populaţia autohtonă, a fost înlăturarea limbii latine şi introducerea limbii

naţionale în Biserică80.

Succese importante ale protestantismului se realizează în

Lituania polonă datorită puternicei familii Radziwil, fapt care a

determinat pe papa Iuliu III să se adreseze ţarului Ivan IV, prin trimisul

său Steinberg, oferindu-i în schimbul supunerii o coroană regală, dar

propunerea eşuează81.

77 I. DELEUŢĂ, Biserica Ortodoxă Rusească, în Anuarul X, Academia Teologică Andreiană Ortodoxă Română din Sibiu, Tiparul Tipografiei Arhidiecezane, Sibiu, 1934, p. 11. 78 P. PANAITESCU, op. cit., p. 297. 79 Ibidem, p. 299. 80 Francis DVORNIC, op. cit., p. 271.81 Pr. Prof. Milan ŞESAN, Ortodoxia în faţa reformaţiei şi a uniaţiei, în „Mitropolia Ardealului”, 3-6/ 1962, p. 263.

36

Determinată de această puternică mişcare protestantă contra

reformei papale, se intensifică şi se accentuează foarte mult rolul

iezuiţilor în rezolvarea acestei probleme. Numele care s-a implicat

indirect în misiunea iezuiţilor au fost: cardinalul Stanislav, Hosius,

episcop şi principe de Ermeland, regele Ştefan Battory, Piotr. Skorgo,

regele Sigismund III Posevino82.

Momentul uniunii de la Lublin (1569) prin care Lituania a devenit

oficial parte a regatului polon şi prin care regatul Poloniei cuprindea

Polonia propriu-zisă, marele principat al Lituaniei şi teritoriile rutene,

ducatul Mozoviei, Livonia, Prusia regală, Prusia ducată, ducatul

Curoudiei – reprezintă pe lângă actul politic şi o intensificare a

propagandei catolice susţinută de misiunea iezuiţilor83.

O atenţie deosebită şi-o îndreaptă iezuiţii către ruteni, cei care

constituiau o parte importantă a popoarelor slave, pe care şi le disputau

totodată în Rusia şi Polonia şi care gravitau în jurul Galiţiei. Piotr. Skarga

atrage atenţia rutenilor că nu-şi vor găsi niciodată energia necesară

depăşirii situaţiei dezolante în care decăzuseră în secolul precedent,

sprijinindu-se numai pe Patriarhia de Constantinopol (stăpânită atunci de

turci)84.

Soluţia ieşirii din această situaţie oferită de Skarga era numai o

unire cu Scaunul Sfântului Petru, asigurându-i că-şi vor putea păstra

riturile şi liturghia în cadrul Bisericii Române.

În opera sa de atragere la unire Skarga a fost sprijinit şi de alţi

iezuiţi. Slanislav Sokolowski, care a publicat două cărţi prin care se

82 Ludwig HERTLING, op. cit., p. 405. 83 William BANGERT, op. cit., p. 185.

84 Ibidem, p. 186.

37

încuraja unirea, părinţii de la Vilnius au creat prin predicile şi învăţăturile

lor o atmosferă intelectuală favorabilă Sfântului Scaun, iar Possevino l-a

convins pe papa Grigorie XIII să deschidă la Vilnius un seminar pentru

ruteni şi să le ofere burse de studii din Olomouc, Braunsburg, Praga şi la

colegiul grec din Roma85.

Eforturile lor n-au fost în zadar, ci s-au încununat de un succes

formal prin unirea de la Brest-Litovsk, când episcopii ruteni, după ce au

făcut o cerere oficială de unire cu Roma, au acceptat unirea bisericilor86.

Această unire a fost forţată de regele polon Sigismund III, care cu

acordul papei Clement VIII şi cu vicleşugurile episcopilor. C. Terleţki şi

Ignaţiu Poşii, iau semnături în alb, însă din 1595, împotriva acestui act

fraudulos, profesează sinodul ierarhilor ucrainieni şi români de la Iaşi din

1595, condus de exarhul patriarhal Nichifor, care apoi împreună cu Chiril

Lucaris, vin în Polonia să combată uneltirile acestora87.

Împotriva acestei uniri se manifestă boerul Constantin din

Ostrog, cel care a fondat prima academie ortodoxă şi o tiparniţă în

Ucraina. A fost cel mai important apărător al ortodoxiei în Ucraina şi

Bielorusia88, fiind ajutat şi de cneazul Andrei Mihail Kurbski, cel care a

tradus numeroase opere din patristica greacă. De asemenea, această

atitudine de apărare a ortodoxiei, a stimulat apariţia unei bogate literaturi

polemice în limba ucraineană, reprezentantă de: Gherasim, Smatriş,

Ştefan Ziganja, Hristofos Filaret, Ivan Vişevski de la Muntele Athos89.

85 Nicolae IORGA, Scurtă istorie a slavilor răsăriteni: Rusia şi Polonia, Tipografia „Cultura Neamului Românesc”, Bucureşti, 1919, p. 41.86 Ludwig HERTLING, op. cit., p. 405. 87 Pr. Prof. Milan ŞESAN, Ortodoxia în faţa reformaţiei şi a uniaţiei, în „Mitropolia Ardealului”, 3-6/ 1962, p. 264. 88 Francis DVORNIC, op. cit., p. 272-273.89 Ion NISTOR, op. cit., p. 87.

38

Trebuie reţinut faptul că unirea de la Brest-Litovsk a atins pe

rutenii care se aflau sub stăpânirea regatului polon şi că prin el se

urmărea crearea unui precedent în ce priveşte uniaţia şi la alte popoare

de rit ortodox aşa cum ne încredinaţează papa Urban VIII, care exclama

plin de bucurie: „O, mei Rutheni per vos orientem me conversum spero”

– o rutenii mei, prin voi sper să convertesc tot Orientul90.

Ca să înţelegem actul istoric care priveşte unire celor două Biserici,

se impune să observăm condiţiile obiective care au stimulat unirea din

1596.

90 Ibidem, p. 85.

39

III. Condiţiile obiective sau cauzele care au determinat Unirea cu Roma a credincioşilor din Polonia

În rândurile ucrainienilor şi a bieloruşilor, prin veacul al XVI-lea, s-a

intensificat acţiunea de convertire la catolicism dusă prin cercurile bisericeşti

şi politice conducătoare ale Poloniei, mai ales pe baza asigurărilor date în

152, de către Papa Leon al X-lea, cu privire la drepturile şi privilegiile

acestor ortodocşi care se vor uni cu Roma. Rezultatul acestei acţiuni a fost,

că la finele veacului XVI (1596), o bună parte din populaţia ucrainiană şi

bielorusă a regatului polon a fost determinată să accepte, formal şi cu

rezervă, catolicismul, constituindu-se o Biserică unită cu Roma, pe baza

celor patru puncte florentine, Biserică cunoscută sub numele de “Biserica

greco-catolică ruteană şi ucrainiană”91.

Astfel istoria înregistrează la 1596 printr-un act de spargere a unităţii

religioase a marelui popor rus, care până aici fusese ortodox în întregimea

lui92.

Să vedem mai aproape care au fost cauzele care au determinat unirea

cu Roma a unei părţi dintre credincioşii Bisericii Ortodoxe de pe teriroriul

regatului polono-lituan, devenit un regat polonez de la 1569 şi condiţiile în

care s-au făcut această unire pe o justă orientare şi lămurire a lucrurilor în

această privinţă, este necesară o scurtă privire asupra cadrului istoric

european din epoca respectivă, ca şi asupra cadrului istoric naţional sau

local, în care se găseau credincioşii ortodocşi ucrainieni sau bieloruşi, când

au acceptat unirea cu Roma.

91 Augustin DEAC, op. cit., p. 109. 92 Milan ŞESAN, De ce uniaţia, p. 15.

40

A. Cadrul istoric european

Se ştie că în preajma anului 1596, an în care s-a produs faimoasa

unire, întreg Vestul Europei era frământat de luptele religioase pricinuite de

Reformă (protestantism), care s-au menţinut destul de aprig până târziu, la

pacea de la Westfalia (1648). Ungaria, vecină a poloniei, era şi ea agitată de

aceste frământări. Catolicismul pierduse tren enorm în Germania şi în

Ungaria. De asemenea pierduse toate poziţiile sale şi în Transilvania, deşi

principii ei din casa Bathory continuau să fie catolici, ba unul din ei, Ştefan

Bathory, a fost chiar şi rege al Poloniei, între 1576-158693.

Protestantismul biruitor în Europa centrală continua să dea asalturi

asupra Poloniei. Primejdia lui se făcea din ce în ce mai simţită pentru regii

poloni, de asemenea, ea provoca mari îngrijorări pe la curţile princiare ale

episcopilor catolici din Polonia94.

Pe de altă parte, la Răsărit, statul moscovit mergea spre

consolidare din ce în ce mai serioasă, şi chiar cu şapte ani mai înainte de

unirea de la Brest-Litowsk din 1596, izbitise să obţină pentru primul ierarh

al său, pentru mitropolitul Moscovei, titlul de patriarh (1589)95.

În această situaţie, papalitatea, care pierduse atât de mult teren în

Europa Centrală şi Apuseană, unde era rău încolţită de protestantism, şi care

vedea consolidându-se spre Răsărit Ortodoxia rusească, s-a azvârlit cu

disperarea asupra populaţiei ucrainiene şi bieloruse din Polonia, spre a găsi

măcar o compensaţie iluzorie, pentru pierderile pe care le suferise în

Germania şi în Estul Europei apusene şi centrale.

93 William BANGERT, op. cit., p. 110.94 Pr. Prof. Milan ŞESAN, Ortodoxia în faţa reformaţiei şi a uniaţiei, în „Mitropolia Ardealului”, 3-6/ 1962, p. 265.95 Ioan PULPEA, op. cit., p. 79.

41

Polonia era destul de puternică, pentru a-şi putea permite, fără teamă

de vecini, să dea ascultare dorinţelor şi stătruinţelor disperate ale Romei

papale. De aceea, fidela casă regală catolico-poloneză, a pus la dispoziţia

agenţilor papali toate mijloacele, pentru ca aceştia să poată găsi o nouă oradă

în rândurile populaţiei ortodoxe de sub stăpânirea sa96.

Dar toate aceste împrejurări nu ar fi fost totuşi suficiente pentru

obţinerea unui succes din partea mercenarilor papali, dacă nu ar fi fost date

şi astfel de condiţii politice, economice, culturale şi religioase, în viaţa

ortodocşilor din Polonia, care să atârne atât de greu în balanţă, încât să

asigure succesul prozelitismului catolic.

B. Cadrul istoric naţional sau local.

a) Situaţia economică

Sub raport economic, poporul ucrainian şi cel bielorus din Polonia se

aflau într-una dintre cele mai jalnice situaţii. Majoritatea populaţiei o formau

iobagii. Ei roboteau pe moşiile episcopilor, ale canonicilor şi ale mânăstirior

catolice, care fuseseră înzestrate cu bogate latifundii spre Răsărit şi spre Sud,

chiar din teritoriul locuit de populaţia ortodoxă, apoi pe moşiile panilor

polonezi de toate gradele şi la sfârşit pe moşiile nobilimii ucrainiene şi

bieloruse, care fraternizase cu nobiliea poloneză şi lituană97. Această

fraternizare mersese atât de departe, încât prin înrâuriri şi prin interese

comune economice şi politice, ce mai mare parte a boierimii ucrainiene se

96 Ludwig HERTLING, op. cit., p. 406.

97 Francis DVORNIC, op. cit., p. 271.

42

găsea numai la un pas de deznaţionalizare şi de pierderea credinţei ortodoxe.

O bună parte din aceasta se şi asimilase deja.

Între cele două clase, a iobagilor şi a nobilior ucrainieni şi bieloruşi, o

clasă intermediară de târgoveţi aproape nu exista, iar când existau frânturi

ale acesteia, ele nu contau.

Clerul ortodox împărtăşea în cea mai mare parte soarta iobagilor98.

Vlădicii ortodocşi, deşi erau număraţi în rândul şlehtei (nobilimii), se

bucurau numai formal şi limitat de privilegiile acesteia.

Necontenitele răfuieli dintre diversele partide ale ambiţioşilor pani

polonezi, care roiau în jurul diferiţilor pretendenţi la tronul regatului au

istovit resursele economice ale ţării, şi de aceea, poverile care se aşezau pe

umerii iobagilor de pe moşiile şleahtei, s-au înmulţit, ajungând să-i

înconvoaie până la disperare99.

Situaţia politică

În asemena condiţii economice, marea masă a populaţiei ortodoxe era

lipsită de orice drepturi politice. Nobilimea ortodoxă deşi avea oarecare

drepturi economice, nu avea drepturi politice, pentru că în statul polono-

lituan atât prin unirea politică de la 1385, cât şi mai târziu prin alte acorduri,

numai nobilimii catolice i se asigurase în mod excusiv drepturile de a deţine

funcţii politice, ca acelea de voievod, castelan şi alte care aveau o greutate în

conducerea treburilor publice100. Nici clerul ortodox sau mânăstirile, nici

98 P. PANAITESCU, op. cit., p. 297.99 Constantin REZACHEVICI, op. cit., p. 140.

100 William Mc. NEILL, Ascensiunea Occidentului: o istorie a comunităţii umane şi un eseu retrospectiv, trad. de Diana Stanciu, Ed. Arc, Bucureşti, 2000, p. 596.

43

episcopii ortodocşi şi nici chiar Mitropolitul de la Kiev nu aveau nimic din

drepturile politice ale celor mai neînsemnaţi pani polonezi care erau catolici.

La aceste stări de lucruri se mai adăugau şi consecinţele faptului, că

de la 1569, Lituania şi-a pierdut autonomia şi s-a contopit cu Polonia şi

astfel, dualismul polono-lituan, inaugurat la 1385, a luat sfârşit după aproape

200 de ani101. Urmarea a fost, că şi nobilimea lituană, spera a-şi menţine

privilegiile şi poziţiile de clasă, singurele care-i mai rămăseseră după

pierderea celor naţionale, s-a polonizat aproape complet, proces uşurat de

altfel şi de faptul că ea devenise catolică.

Caracterul catolic prozelitist şi agresiv faţă de ortodocşi, al statului

polonez, se accentuează sub regele Ştefan Bathory (1576-1586)102, care mai

era şi principele catolic al Transilvaniei, care încetase de a mai fi catolică.

Acesta pierzând poziţia religioasă catolică chiar la el acasă, unde se

impusese calvinismul, căută o compensaţie în Polonia. De aceea, pe timpul

stăpânirii lui s-au sporit vexaţiunile la care au fost supuşi ortodocşii din

regatul polon, în scopul de a-i exaspera şi de a-i câştiga astfel pentru

catolicism.

b) Situaţia religioasă

Lipsiţi de drepturi politice şi trăind în sărăcie, credincioşii ortodocşi

din Polonia şi-au arătat totuşi cu îndârjire credinţa, ca singura lor mângâiere

în starea de nenorocire în care se găseau. Organizaţia bisericească ortodoxă

din regatul polon se prezenta astfel: Mitropolitul Kievului avea sub

jurisdicţia sa pe credincioşii din întregul regat103. Această jurisdicţie el şi-o 101 Horia C. MATEI, op. cit., p. 456. 102 N. CIACHIR, op. cit., p. 82.103 Liviu STAN, op. cit., p. 183.

44

păstrase neîntrerupt încă înainte de ruperea principatului Galiţiei şi al

Voliniei din acela al Kievului, până la 1299, când s-a înfiinţat Mitropolia din

Halicoi, dură până la 1414. Întreaga Biserică Ortodoxă din Polonia se găsea

din nou sub jurisdicţia Mitropolitului din Kiev, de la 1415 încoace cu

întreruperi, iar de la 1461 încoace în mod stabil. Alături de Mitropolitul

Kievului, mai existau până la 10 episcopi, apoi o serie de mânăstiri, iar prin

oraşele mai importante, aşa numitele frăţii ortodoxe, care au jucat un rol

foarte important în apărarea ortodoxiei din aceste părţi104.

În Polonia, credinţa ortodoxă era socotită de către pani, ca o credinţă

bună numai pentru ţăranii iobagi. De aceea i se şi zicea în limba oficială

“credinţă ţărănească” (chlopsca viera)105.

c) Situaţia culturală

Vechiul focar de cultură, pe care l-a reprezentat Kievul în viaţa

Rusiei, fusese atât de puternic, încât el a continuat să răspândească lumină în

timpul stăpânirii mongoleşi mai ales pe când ajunsese pe teritoriul regatului

polono-lituan. De asemenea, şi Luvovul din Galiţia a continuat şi a

îmbogăţit cultura kieveană106.

Monumentele importante ale culturii vechi ruse au infuenţat apoi

cultura statului polono-lituan. Astfel, este destul să amintim în această

privinţă că “Sudebnicul” (Cod civil şi penal) din 1468 al lui Cazimir Iagello

104 Andrei ŞAGUNA, op. cit.,p. 29.105 Constantin REZACHEVICI, op. cit., p. 141.106 I. NISTOR, Problema ucraineană în lumina istoriei, Institutul de Arte Grafice şi Ed. Glasul Bucovinei, Cernăuţi, 1934, p. 103.

45

şi “Statul Lituanian” din 1529 se întemeiază în mare parte pe codul stăvechi

rus, cunoscut sub numele de “Pravda Rusca” (sec. XI-XII)107.

Pe teritoriul Poloniei a apărut, la 1581 prima Biblie completă în limba

slavă, tipărită în oraşul Ostrog din Volinia, prin îngrijirea şi cheltuiala

principelui Constantin Ostrogschi. Biblia tipărită de el este cunosută sub

numele de “Biblia de la Ostrog”108.Totuşi, starea generală a culturii

ortodocşilor lăsa mult de dorit, ceea ce este şi explicabil, în condiţiile

economice şi politice în care trăiau.

În felul acesta se prezenta, sub raport economic, politic, religios şi

cultural, populaţia ortodoxă din cuprinsul regatului polon, pe la 1590, când

s-a înteţit acţiunea pentru unirea acesteia cu Roma. Percum se poate vedea,

erau foarte prielnice condiţiile, pentru ca, pe de o parte nobilimea ortodoxă,

care fusese supusă deja unui proces de deznaţionalizare şi catolicizare destul

de îndelungat, să poată fi câştigată pentru unire, iar ca, pe de altă parte,

clerul şi iobăgimea să poată fi ispitite din perspectivele unei emancipări sau

îmbunătăţiri a stării lor economice, în primul rând, şi apoi a celei politice şi

religioase, prin îmbrăţişarea unirii.

În asemenea condiţii, iezuiţii109, care sub presiunea protestantismului

biruitor erau alungaţi acum în toate părţile europei, şi-au găsit refugiul în

Polonia catolică, şi s-au pus pe lucru cu vicleşug specific, cu oaste regală şi

cu nelimitate mijloace de altă natură, care li se puneau la dispoziţie de

şleahta poloneză catolică.

De altfel, prozelitismul catolic nu se manifesta ca o acţiune care tindea

la convertirea religioasă, ci ca o acţiune având caracter şi ţeluri politice

feudale, căci nu se urmărea nicidecum mântuirea sufletelor ortodoxe iobage,

107 Augustin DEAC, op. cit., p. 150.108 Francis DVORNIC, op. cit., p. 272.109 Ludwig HERTLING, op. cit., p. 112.

46

prin catolicism, ci prin încătuşarea mai deplină, politică şi economică, a

iobăgimii şi a clerului ortodox, care îi slujea acesteia.

Numai concidenţa intereselor feudalilor poloni, cu interesele Bisericii

catolice, i-a făcut pe aceştia să sprijinească prozelitismul catolic, care, la

rândul său, sprijinea fără rezerve orânduirea feudală.

47

IV. Unirea de la Brest-Litowsk (1596)

După o îndelungată pregătire, în preajma anilor 1590-1591, acţiunea

de câştigare pentru unire a ortodocşilor din Polonia s-a intensificat, şi ea a

culminat prin bula “Magnus Dominus” sau “Bula Unionis” din 1595110.

Prin promisiunile şi asigurările pe care le cuprindea această bulă, s-a

izbutit să fie amăgită o parte din cler şi din nobilimea ortodoxă, pentru ca

într-un sobor ce s-a ţinut la Brest-Litowsk în 1596 acestea să se pronunţe

pentru unirea cu Roma.

În baza asigurărilor şi promisiunilor cuprinse şi într-o bulă a papei

Grigore XVI din 1591, şi mai ales în aceea din 1595, a papei Clement VIII,

asigurări şi promisiuni girate şi de regele Sigismund al Poloniei, s-a dus la o

acţiune de agitaţie în rândurile populaţiei ortodoxe, stârnindu-se frământări

şi incidente între unionişti şi antiunionişti. Pentru a se pune capăt acestei

stări de lucruri, care devenise insuportabilă, atât regele, cât şi nobilimea

ortodoxă antiunionistă111, au cerut mitropolitului din Kiev să convoace la

Brest un mare sobor care să decidă soarta şi să curme agitaţia. Soborul s-a

întrunit în 1596, dar îndată după începerea lucrărilor, el s-a împărţit în două,

fiindcă credincioşii ortodocşi fideli l-au părăsit şi s-au întrunit la Brest în alt

sobor antiunionist. Soborul unionist a hotărât, fireşte, unirea cu Roma, iar

cel antiunionist, care întrunise majoritatea delegaţilor, a respins unirea, însă

regele a întărit hotărârile celui dintâi112, şi astfel, s-a consumat actul unirii de

la Brest-Litowsk, act silnic şi vestitor de viitoare silnicii politice şi religioase

pentru uncrainienii şi bieloruşii din regatul polon.

110 Liviu STAN, op. cit., p. 186.111 I. NISTOR, Problema ucraineană în lumina istoriei, Institutul de Arte Grafice şi Ed. Glasul Bucovinei, Cernăuţi, 1934, p. 91.112 Andrei ŞAGUNA, op. cit.,p. 29.

48

Rezistenţa, protestele şi luptele împotriva acestei uniri nu au mai

încetat de atunci încoace. De la început, în fruntea rezistenţei se găsea însăşi

masa credincioşilor, iar în fruntea luptei antiunioniste organizate căzăcimea,

mânăstirile, partea cea mai mare a clerului şi un mic număr de nobili între

care principele Constantin Ostrogschi113.

Prin acţiunea acestora, ierarhia ortodoxă, care fusese aproape complet

desfiinţată prin Unirea de la Brest Litovsk, a fost reabilitată la 1620 de către

patriarhul Teofan II al Ierusalimului, care se găsea în drum spre

Constantinopol, venind de la Moldova. Acesta a hirotonit în taină un

mitropolit pentru Kiev (Iov Boreţki) şi 6 episcopi pentru eparhiile sufragane

ale acestuia114.

Puţin după aceea, arhimandritul Lavrei Pecerscaia din Kiev, Petru

Movilă, a organizat şi el o rezistenţă antiunionistă115, pe care mai târziu a

transformat-o, ca mitropolit al Kievului, în acţiune de luptă dusă împreună

cu armatele căzăceşti.

Vestitul hatman bogdan Hmelniţchi a îngenunchiat trufia panilor

polonezi, prin bătălia de la Zborov (august 1649), în care regele Poloniei,

Ioan Cazimir, a primit replica ce i se cuvenea acelora care încercaseră să

treacă prin foc şi sabie pe toţi cei care se împotriveau unirii116.

Văzând greutăţile pe care le întâmpina consolidarea unirii în Polonia,

papii au făcut necontenite concesiuni unităţilor şi au stăruit pe lângă regii

Poloniei să apere cu spada unirea împotriva “atacurilor feroce ale

schismaticilor şi ale cazacilor” (Papa Grigore XV, printr-o scrisoare către

regele Sigismund în 1622 şi prin bula “Geminia Viperarum” din 28 ianuarie

113 Francis DVORNIC, op. cit., p. 273.114 Pr. Prof. Milan ŞESAN, Biserica Ortodoxă în secolele XV- XVII, în „Mitropolia Ardealului”, VII, 11-12/ 1963, p. 869.115 Augustin DEAC, op. cit., p. 109.116 P. PANAITESCU, op. cit., p. 297.

49

1623). În toiul luptelor religioase din Polonia, tocmai în scopul apărării şi

consolidării catolicismului în această ţară, ca şi pentru răspândirea lui în alte

părţi, s-a înfiinţat la Roma Congregaţia “de propaganda Fide”, în 1622, de

către papa Grigore XV117.

Pentru consolidarea uniaţiei din Polonia, Roma a înfiinţat în 1631 şi

“Congragaţia Ruteană a Basilienilor”, (călugări care trăiesc după regulile Sf.

Vasile); a sporit averile episcopiilor unite; a înzestrat mânăstirile nuite; le-a

îngăduit credincioşilor uniţi căsătoria a doua; i-a scutit pe aceştia de plata

zeciuielilor către preoţii romano-catolici etc., iar în 1807, a înfiinţat o

mitropolie unită la Lvov118.

V. Soarta “Unirii” în Polonia şi Rusia 117 Milan ŞESAN, De ce uniaţia, p. 16.118 Liviu STAN, op. cit., p. 187.

50

Curând după restabilirea ierarhiei Bisericii Ortodoxe din Polonia

(1620) şi după vijelioasele atacuri ale lui Bogdan Hmelniţchi împotriva

Poloniei, prin armistiţiul dintre Rusia şi Polonia, încheiat în 1667 la

Andrussov, şi apoi prin pacea de la 1669 din aceeaşi localitate, Kievul şi o

parte îmsemnată a Bielorusiei şi Volâniei s-au reintegrat în Rusia119.

În noile condiţii, nemaiexistând presiunea panilor catolici polonezi şi

a ierarhiei catolice poloneze, un număr însemnat dintre credincioşii uniţi cu

Roma s-au reîntors la ortodoxie.

La 1772 survenind prima dezmembrare a Poloniei, Lituania, inclusiv

părţile pe care le săpânise ea în Bielorusia şi tot restul teritoriului locuit de

ucrainieni şi bieloruşi, cu excepţia Galiţiei, au revenit Rusiei. De la această

dată, respectivele teritorii s-au menţinut sub autoritatea Rusiei, ba li s-au

adăugat şi altele mai înspre Apus, prin împărţirile ulterioare ale Poloniei din

anii 1793 şi 1795120.

Fireşte că sub stăpânirea Rusiei, curentul de revenire la ortodoxie a

foştilor uniţi s-a intensificat, şi astfel, în a doua jumătate a veacului XIX,

Biserica Unită cu Roma dinteritoriile respective s-a lichidat. Penultimul act

al acestui proces, a fost revenirea la ortodoxie a Arhiepiscopului unit al

Bielorusiei, dar zis al Lituaniei, Iosif Semaşco (1839), iar ultimul act a fost

acela al revenirii Episcopului de la Holm în anul 1875. Tptuşi, din motive

economice şi politice după anul 1905, un număr oarecare dintre acşti

credincioşi au revenit la uniaţie121. Cu totul alta a fost soarta unirii în Galiţia,

care se găsea sub stăpânirea Austriei.

119 N. CIACHIR, op. cit., p. 83.120 Horia C. MATEI, op. cit., p. 455.121Liviu STAN, op. cit., p. 188.

51

VI. Soarta “Unirii” în Galiţia

Majoritatea credincioşilor ortodocşi din Galiţia au trecut şi ai în 1595-

1596 la unirea cu Roma, prin faimosul sinod unionist de la Brest –

Litowsk122. Totuşi, episcopia din Lwov a rezistat şi arămas ortodoxă până în

anul 1700 (ep. Iosif Sumlanschi), iar ca ultimee citadele ale ortodoxiei în

Galiţia, s-au păstrat comunităţile ortodoxe din Lwov şi în jurul Schitului cel

mare de la Maniava, din districtul Stanislav, care s-a menţinut ca

stavropighie a Patriarhiei din Constantinopol până la naul 1785, când a fost

suprimat de guvernul austriac. Totuşi, credincioşii ortodocşi s-au păstrat în

număr destul de mare printre uncrainienii din Galiţia.

La consolidarea uniaţiei din Galiţia, a lucrat intens şi stăpânirea

austriacă, sub care Galiţia a ajuns de la prim aîmpărăţie a Poloniei (1772) şi

sub care a rămas până după cel dintâi război mondial (1918) când a fost

trecută sub stăpânirea Poloniei şi în sfârşit, din 1944 întreaga Galiţie a

revenit la Uniunea Sovietică fiind integrată în RSS Ucraina123.

În timpul stăpânirii noilor pani polonezi asupra Galiţiei între 1918-

1936, aceştia au dus o luptă de exterminare a ortodocşior galiţieni,

ocupându-le şi distrugându-le chiar,prin incendu’iere şi dărâmare, bisericile

acestora. Ba mai mult, au vrut şi să-i desnaţionalizeze, făcând încercări de

introduce limba polonă în cult, atât la ortodocşi, cât şi la greco-catolicii

ucrainieni124.

122 Francis DVORNIC, op. cit., p. 273.123 Liviu STAN, op. cit., p. 188.124 Ibidem, p. 189.

52

VII. Unirea şi soarta ei în Rusia

Subcarpatică şi în Ungaria

Biserica Ortodoxă din Rusia Subcarpatică a ţinut todeauna de

episcopia, şi cât a existat, de Mitropolia de Halici, prin aceasta, de

Mitropolia de Kiev. Credincioşii ortodocşi au aprţinut si principatului

Galiţiei şi regatului Ungariei între 1205-1221, sub Andrei II al Ungariei

(1205-1235), iar uneori regatulu Ungariei, cât şi celui al Poloniei în vremea

când Ludovic cel Mare regele Ungariei (1342-1382) deţinea şi

coroanaPoloniei – între 1370-1382 – sau şi mai târziu, pe timpul când

Vladislav al III, regele Poloniei (1434-1444) a deţinut şi coroana Ungariei –

între 1439-1444125.

Deşi va fi existat de bună seamă, cel puţin din veacul al XIII-lea,

totuşinu se vorbeşte deo organizare episcopală acredincioşilor din Rusia

Subcarpatică, decât în veacul al XV-lea, când se aminteşte la 1490.

Episcopia Ortodoxă de Muncaci126.

Antecedentele acestei episcopii se prezintă în felul următor: la anul

1339, un principe rus Teodor Coriatovici, a părăsit Lituania şi s-a aşezat în

Rusia Subcarpatică, la Muncaci. La anul 1352 el a fost numit de Ludovic cel

Mare, regele Ungariei, duce de Muncaci, iar la 1360, a înfiinţat lângă

Muncaci , pe o înălţime, mânăstirea Sf. Nicolae. Această mânăstire ortodoxă

a fost reşedinţa unor episcopi vremelnici, iar de la 1490, devine reşedinţa

episcopiei ortodoxe de Muncaci127.125 Francis DVORNIC, op. cit., p. 271.126 Gh. CIUHANDU, op. cit., p. 143.

127 Liviu STAN, op. cit., p. 189.

53

Episcopia de Muncaci este sufragană a Mitropoliei din Kiev.

Asupra credincioşilor ortodocşi ruteni (ucrainieni) din Rusia

Subcarpatică şi Ungaria de Nord, propaganda catolică sprijinită şi de

stăpânirea catolică polonă şi de cea maghiară, şi-a îndreptat acţiunea în

nenumărate rânduri, totuşi această acţiune nu a dat nici un rezultat până în

veacul al XVII.

Deşi făcând parte din teritoriul Ungariei, episcopul ortodox de

Muncaci, Amfilohie,a luat parte la sinodul unionost de la Brest-Litowsk

(1596), fiindcă el se găsea sub jurisdicţia Mitropolitului ortodox de Kiev.

Amfilohie nu aprimit unirea. Urmaşul său Ladislav a încercat în 1597 să facă

oarecari concesiipropagandei catolice, însă a fost alungat de credincioşi, iar

la câţiva ani după el, în 1600, Mihai Viteazul a aşezat ca episcop de

Muncaci, pe un anume Sergheie din Ţara Românească. Acesta a rezista şi el

unirii până la 1614, când s-a reîntors acasă. În acelaşi timp, episcopul unit

din Przemysl, atanasie Krupeţchi, încearcă să-i atragă la unire pe ortodocşii

din Rusia Subcarpatică, rămaşi fără de episcop, dar încercarea lui nu dă

rezultate.

Cel dintâi episcop de Muncaci, care a primit unirea a fost Petroniu

(1623-1627), însă actul lui nu a avut nici o urmare asupra poporului şi a

clerului, care au rămas ortodocşi128.

Dar acţiunea de câştigare a ortodocşilor, pentru catolicism nu ceda.

Astfel, în 1649 fuseseră adunaţi la Ungvar (Ujhorod) câţiva nobili partizani

ai unirii, un număr de 63 din cei 1300 preoţi ortodocşi din Rusia

Subcarpatică şi au hotărât în 24 aprilie să se unească cu Roma. La 15

128 Ibidem, p. 189.

54

ianuarie 1652, un sobor ortodox ţinut în aceeaşi localitate, ceru din nou

unirea cu Roma129.

Αceasta este situaţia când urmaşul lui Vasile Tarasovici Petru

Partenie Rotosinshi, ales în 1648 şi hirotonit de mitropolitul român de la

Alba Iulia, Simion Ştefan, a trecut şi el la unire în 1655, dar a trebuit să fugă

cu scaunul din Muncaci, la Ungvar (Ujhorod)130.

Nemaiputând să reziste în Muncaci, care devenise reşedinţa

episcopului unit, episcopii ortodocşi aleşi de către cler şi popor – în luptă

împotriva episcopilor uniţi – n-au mai avut o reşedinţă stabilă, şi ei umblau

dintr-o localitate în alta, îmbărbătând credincioşii şi clerul la rezistenţă

împotriva uniaţiei.

Pentru desăvârşirea „unirii” în Rusia Subcarpatică, au luptat cu mai

mult succes episcopii uniţi de Muncaci care au urmat de la 1686, pentru că

din acest an curtea imperială vieneză şi-a dobândit şi asupra Ungariei şi

Transilvaniei o stăpânire de nediscutat, după înfângerea şi alungarea

Turcilor de sub zidurile Vienei şi din restul Austriei, ungariei şi al

transilvaniei. În aceste condiţiuni, episcopii uniţi: Ieronim Lipniţchi (1686-

1726), au izbutit să impună definitiv unirea cu Roma în Rusia Subcarpatică.

Acţiunea în acest scop a fost dusă de acord cu împăratul de la Viena, şi cu

ajutorul lui direct131.

Episcopul Iosif Camelis a izbutit să întrunească la Muncaci două

sinoade ale preoţilor ortodocşi, unul în 1590, cu 66 de preoţi, şi altul în

1691, cu 350 de preoţi pentru a hotărâ unirea definitivă cu Roma a

credincioşilor ortodocşi din Rusia Subcarpatică. La aceste sinoade clerul

ortodox a pus o mulţime de condiţii şi a cerut drepturi nu numai pe seama

129 Leon PĂDUREANU, op. cit., p. 130. 130 Gh. CIUHANDU, op. cit., p. 143. 131 Liviu STAN, op. cit., p. 190.

55

lui, ci şi pe seama credincioşilor iobagi şi nobili, în schimbul acceptării

„unirii”.

Ca urmare în 1692 Leopold I al Austriei a publicat un apel (o

diplomă) pentru ruteni (ucrainienii) din Rusia Subcarpatică ce s-ar uni cu

Roma, asigurându-i că în acest caz, vor beneficia de toate drepturile şi

privilegiile pe care le au catolicii latini. Leopold I avea să dea apoi în 1698

un apel similar pentru ortodocşii români din Ardeal. Apelul din 1692 către

ucrainieni, ca şi cel din 1698, au avut efectul dorit de autorii lor, pentru că au

servit ca bază pentru amăgirea unei părţi din cler ca să primească unirea cu

Roma. În Rusia Subcarpatică, pe lângă cler au mai fost convinşi să

primească unirea şi o serie de nobili ortodocşi ortodocşi pentru că prin

aceasta li se sporeau privilegiile nobiliare. Ca pretutindeni însă unde s-a

aplicat formula aceasta a unirii, credincioşii şi clerul care au acceptat-o au

fost crunt dezamăgiţi. De aceea pentru consolarea unirii în Rusia

Subcarpatică, a trebuit să se ducă de către urmaşii lui Camelis acţiuni

susţinute şi îndelungate132.

Episcopii uniţi din Muncaci au fost de la început subordonaţi

arhiepiscopului catholic maghiar de la Esztergon, care era şi primatele

Ungariei.

Dependenţa jurisdicţională a episcopului unit de Muncaci faţă de

Esztergom (Gran, Strigoniu), a durat până la 1771, episcopia de Muncaci

devine independentă şi supusă direct Romei prin bula “Eximia regalium” a

papei Clement al XIV. De fapt, abia sub acest episcop s-a şi încheiat

procesul de lichidare a ortodoxiei în Rusia Subcarpatică, şi chiar episcopia

132 Gh. CIUHANDU, op. cit., p. 144.

56

unită de Muncaci este socotită ca existând canonic numai de la data bulei

pomenite (1771)133.

Episcopii uniţi din Muncaci au avut un oarecare rol şi au încercat să

influenţeze şi viaţa Bisericii Române Unite din Transilvania, tendinţă care s-

a remarcat cu deosebire în timpul lui Manuel Olsavshi.

Petru a întări Biserica Unită din Rusia Subcarpatică şi pentru a o

orienta din ce în ce mai mult spre latinizare, pe la 1816 papa a înfiinţat o

nouă episcopie unită cu sediul la Preşov (Eperies), la marginile Slovaciei.

Aceste două episcopii, cea din Muncaci şi cea din Preşov au continuat să

existe şi să desfăşoare o activitate, nu numai catolicizată, ci şi

deznaţionalizatoare, din jumătatea întâi a secolului XIX, fapt care a stârnit în

rândurile populaţiei ucrainiene o rezistenţă din ce în ce mai organizată134.

În faţa acţiunii care se ducea pentru revenirea la Ortodoxie, acţiune

care se îmbina cu aceea ce eliberare naţională a ucrainienilor din Rusia

Subcarpatică, feudalii catolici maghiari au încercat să declare pe ucrainienii

uniţi, maghiari uniţi, ca pe acest temei să creeze o episcopie unită maghiară,

în partea de sud a Rusiei Subcarpatice, în comitatul Hajdu.

În mod organizat, acţiunea aceasta a început cu congresul de la 16-17

februarie 1868, care a avut loc la Hajdu-Dorogh. Acest congres, cunoscut

sub numele de „congresul grecocatolicilor maghiari”, a întrunit 220 de

delegaţi mireni şi numai 20 de preoţi. El a hotărât să se înfiinţeze o episcopie

unită maghiară, să se introducă limba liturgică maghiară la toţi uniţii din

Rusia Subcarpatică şi să se continue acţiunea cu aceste două obiective135.

133 Liviu STAN, op. cit., p. 191.134 I. NISTOR, Ucraina în oglinda cronicilor Moldoveneşti, p. 85.

135 Alexandru PAL, Ortodocşii din Ungaria, în „Noua Revistă a Ungariei”, nr. Octombrie, 1941, Budapesta, p. 146.

57

În 1873, deja s-a admis şi chiar s-a organizat un vicariat greco-catolic

maghiar în localitatea Hajdu-Dorogh. Acţiunea s-a reluat cu mai mare

intensitate în anul 1896.

La 20 iulie 1898, acţiunea duse la constituirea în Budapesta a unui

„consiliu al catolicilor-maghiari de rit vechi, din ţară”, sub conducerea unui

secretar, Eugen Szabo.

Scopul acestui consiliu a fost să ducă lupta pentru înfiinţarea

episcopiei greco-catolice maghiare şi pentru a obţine din partea papei

autorizaţia să introducă în cult limba maghiară. Prin acţiunea numitului

consiliu s-a organizat un pelerinaj la Roma în anul 1900, sub patronajul

episcopilor uniţi ruteni (ucrainieni) din Muncaci şi Preşov. Participanţii la

pelerinaje au fost în număr de 400 – clerici şi mireni – reprezentând 139 de

localităţi. Pelerinii au încercat să obţină de la papă o bulă de înfiinţare a unei

episcopii a unei episcopii greco-catolice maghiare la Hajdu-Dorogh, cu

limbă liturgică maghiară, ceea ce însă nu li s-a încuviinţat atunci. Totuşi,

după 12 ani, în 1912, ca o urmare a insistenţelor guvernului maghiar, care

izbutise să antreneze în această acţiune, pe lângă o parte dintre ucrainienii

uniţi din nordul Ungariei, s-a izbutit să se obţină bula respectivă de înfiinţare

a episcopiei greco-catolice maghiare de Hajdu-Dorogh. Bula este cunoscută

sub numele de „Cristi fideles graeci” (8 iunie 1912)136.

Prin această bulă au fost supuse nou-înfiinţatei epicopii catolice

maghiare, pe lângă vreo 200 de parohii greco-catolice rutene, încă şi 83 de

parohii greco-catolice române din întregul Ardeal nu numai din părţile

dinspre Ungaria, ci şi din Secuime, însumând circa 100000 de credincioşi

136 Liviu STAN, op. cit., p. 193.

58

români. Împotriva acestui act au protestat şi românii şi ucrainienii uniţi şi

neuniţi.

Dar stăpânirea feudală maghiară a pornit o serie de procese împotriva

rezistenţilor români, şi mai ales, împotriva ucrainienilor din Rusia

Subcarpatică, fiindcă aceştia trecuseră la o agitaţie de mare amploare pentru

revenirea la ortodoxie a populaţiei unite, ca astfel să se desfiinţeze episcopia

de la Hajdu-Dorogh.

Cu toate protestele populaţiei române şi ucrainiene împotriva noii

episcopii, zisă „greco-catolică maghiară” de la Hajdu-Dorogh, ea a continuat

să existe înglobând cele 83 de parohii greco-catolice române din Ardeal,

până la 1919. Abia atunci Roma papală a consimţit să dea Bisericii române

unite din Ardeal 81 din cele 83 de parohii, care în 1912 fuseseră supuse

jurisdicţiei episcopului greco-catolic maghiar de Hajdu-Dorogh137.

Acţiunea celor trei episcopii unite din Rusia Subcarpatică sau de la

marginile ei, Muncaci, Oreşov şi Hajdu-Dorogh, a continuat nestânjenită

până la 1918, printre ucrainieni. Dar de atunci, trecând episcopiile de

Muncaci şi Preşov în cuprinsul statului cehoslovac, s-a atenuat şi virulenţa

lor catolică.

Episcopia de Hajdu-Dorogh a rămas însă pe teritoriul statului maghiar

şi ea există şi astăzi ca o mică episcopie greco-catolică maghiară. Sediul ei

este însă la Nyiregyhaza, un orăşel la nord de Hajdu-Dorogh.

Între anii 1940-1944, guvernul fascist maghiar a dat o deosebită

atenţie episcopiei greco-catolice maghiare din Hajdu-Dorogh şi a procedat la

pregătirea unei ediţii ortodoxe a Hajdu-Dorogh-ului, înfiinţând în 1941 o

„episcopie ortodoxă maghiară” cu sediul în Budapesta. În fruntea acestei

137 Ibidem, p. 193.

59

episcopii a fost numit ca vicar, la 21 aprilie 1941, un călugăr vagabond şi

caterisit, agentul actolic Mihai Popov.

Fiindcă în Ungaria nu existau decât foarte puţini ortodocşi maghiari,

sub jurisdicţia noii episcopii usmau să intre şi ortodocşii sârbi, români,

ruteni şi greci, din Ungaria şi din provinciile cotropite de hortişti în anii

1940-1941.

Atât Episcopia Ortodoxă maghiară din Budapesta, cât şi episcopia

greco-catolică maghiară din Hajdu-Dorogh au fost întrebuinţate în timpul

războiului în unul şi acelaşi scop: catolicizarea cât mai grabnică a rutenilor

şi românilor din Ungaria.

În 1945, întreaga Rusie Subcarpatică, deci şi episcopia unită din

Muncaci, au devenit din nou parte integrantă a teritoriului naţional

ucrainean, intrând în R. S. S. Ucrainiană. Episcopia unită de Preşov a rămas

pe teritoriul statului Cehoslovac, iar cea din Hajdu-Dorogh, în Ungaria138.

Atât din 1918 până în 1940, cât şi din 1945 încoace, o parte din

ucrainienii greco-catolici din nordul Ardealului şi din Maramureş au intrat

politic sub stăpânirea Statului Român şi bisericeşte sub aceea a fostelor

episcopii greco-catolice române, iar ucrainienii ortodocşi din Maramureş sub

jurisdicţia Mitropoliei ortodoxe române din Sibiu şi a episcopilor respectivi

sufragani ai Oradei şi Clujului. Pentru ucrainienii uniţi din Maramureş şi din

restul ţării se înfiinţase, prin concordatul din 1927 (art. 2), un vicariat greco-

catolic ucrainian (o administraţie specială, care a ţinut de fosta episcopie

unită din Oradea până la 1930, şi de atunci, de fosta episcopie unită de Baia

Mare). Sediul acestuia era la Sighet139.

138 I. NISTOR, Ucraina în oglinda cronicilor Moldoveneşti, p. 86.

139 Liviu STAN, op. cit., p. 194.

60

VIII. Revenirea la Ortodoxie

Galiţia

În ultimii ani ai stăpânirii austriece asupra Galiţiei (1910-1918) s-a

înregistrat în această provincie un puternic de revenire la ortodoxie al greco-

catolicilor ucraineni. Curentul acesta s-a menţinut şi s-a întărit în vremea

stăpânirii Poloniei asupra Galiţiei (1918-1938) cu toată prigonirea pe care o

stârnise catolicismul aliat cu guvernul polon asupra ortodoxiei din Galiţia,

mergând până la dărâmarea multor biserici ortodoxe şi la confiscarea de

către stat a peste 100 de biserici şi aşezăminte ortodoxe140.

Dar rezistenţa ortodoxă pe de o parte şi războiul pe de alta au

zădărnicit planurile “panilor” poloni, iar din 1945 Galiţia întregă a revenit

Republicii Socialiste Sovietice Ucraina.

Patriarhul Alexei le-a adresat în 1946 un apel părintesc ca să revină în

sânul marii biserici ortodoxe ruse din care-I smulsese vicleşugul papal cu

350 de ani în urmă141. Reprezentanţii clerului şi ai poporului din cele trei

eparhii unite din Galiţia s-au întrunit într-un singur sinod la Lyon (8-10

martie 1946) şi lepădându-se de Unirea cu Roma, s-au reunit cu Biserica

Ortodoxă Rusă142.

Rusia Subcarpatică

140 Ludwig HERTLING, op. cit., p. 406.141 Francis DVORNIC, op. cit., p. 272.142 Ludwig HERTLING, op. cit., p. 406.

61

Un puternic curent de revenire la Ortodoxie s-a produs în a doua

jumătate a secolului al XIX-lea, determinat de mişcarea de eliberare

naţională a rutenilor din această provincie143.

Curentul acesta a fost ameninţat şi susţinut de Mitropolia autocefală

sârbă din Carloviţ, însă guvernul maghiar a interzis din 1910 orice amestec

al acesteia ăîn Rusia Subcarpatică.

Episcopia ortodoxă din Muncaci-Prezare a durat până după cel de-al

doilea război mondial, cu diverse strămutări şi influenţe politice, când s-a

contopit cu fosta episcopie unită din Muncaci prin revenirea acestei la

Ortodoxie144.

La câţiva ani după întoarcerea la Ortodoxie a greco-catolicilor din

Galiţia, credincioşii şi clerul episcopiei unite din Muncaci, dând urmare

aceluiaşi apel al părintelui Alexie, s-au întrunit într-un sobor în ziua de 28

august1949, în vechea mânăstire Sf. Nicolae de lângă Muncaci şi au rupt şi

ei peceţile cu care îi legase Roma papală, printr-un act de unire încheiat cu

300 de ani înainte (1649).

Astfel vechea episcopie ortodoxă din Muncaci devine din nou o

episcopie sufragană a mitropolitului de Kiev, iar întreaga Biserică Ortodoxă

din Rusia Subcarpatică se reîntoarce, după 650 de ani de despărţire, în sânul

Bisericii Ortodoxe Ruse145.

C. UNIAŢIA ÎN TRANSILVANIA143 N. CIACHIR, op. cit., p. 95.144 Pavel STATOV, Biserica Ortodoxă Rusă în U.R.S.S., în „Ortodoxia”, nr. 1/ 1952, Bucureşti, p. 263. 145 Liviu STAN, op. cit., p. 197.

62

1. Cauze specifice care au determinat Unirea.

Anul 1698 reprezintă un moment de referinţă trist atât în istoria

Bisericii Ortodoxe Române, cât şi a poporului român pentru că în acest an se

realizează aşa-numita unire religioasă a Bisericii din Transilvania cu

Biserica Romano-Catolică.

Fenomenul acesta al unităţii, foarte complex şi la poparele vecine a

avut repercusiuni grave asupra istoriei noastre naţionale şi bisriceşti şi de

aceea a fost primit cu deosebită atenţie de către istorici, dar şi de oameni de

cultură.

Actul Unirii Bisericeşti din Transilvania, privit din perspectivă

obiectivă, trebuie înţeles numai prin intermediul “sondării contextului

istoric, politic, social-economic al timpului respectiv”. De aceea înainte de a

vorbi popriu-zis de actul de la 1698, se impune cu necesitate să scoatem în

relief nuanţele şi aspectele contextualizate care au dus la realizarea acestui

moment istoric.

Trebuie spus că până la 1525 Transilvania a făcut parte, ca voievodat

din regatul Ungariei, stat catolic, iar din 1525 a trecut sub stăpânire

turcească în calitate de principat autonom146.

Din 1540, romano-catolicii îşi pierd puterea politică aspura

Transilvaniei în detrimentul calvinilor care prin principii lor pornesc un

puternic prozelitism asupra românilor, stăpânind prin dieta celor trei naţiuni

146 Alexandru GRAMA, Istoria Bisericii Româneşti unite cu Roma de la începutul creştinismului până în zilele noastre, Tiparul Seminarului Arhidiecezan, Blaj, 1884, p. 82.

63

(magiari, saşi, secui) şi a celor patru “religii recepte”, adică admise legal:

calvinismul, romano-catolicismul, lutheranismul şi unitarianismul. Românii,

cu credinţa lor ortodoxă, deşi majoritari, erau numai toleraţi147.

Acestă stare de lucruri a durat până în anul 1683, când turcii sunt

înfrânţi de austrieci, care înaintând în Transilvania au ocupat-o între 1686-

1688 şi consolidând în deplin puterea în 1697 prin înfrângerea categorică a

turcilor.

Transilvania schimbă prin aceasta jugul de lemn al turcilor cu jugul de

fier al habsburgilor, proteguitori ai romano-catolicilor148.

Dar să vedem mai departe care au fost cauzele concrete care au

determinat unirea Bisericii din Transilvania cu Biserica Romei.

A. Starea social-economică:

Poporul român din Transilvania se afla în jurul anului 1700, când s-a

născut uniatismul, sub regimul legii din Approbatae Constitutiones, adoptate

la 1653 care dispunea “românii să fie ţinuţi în robie deplină şi perpetuă, ei

fiind în ţară numai toleraţi, până când va plăcea principelui şi proprietarilor

de pământ, şi anume să plătească acestora toate dările şi prestându-le

robotă”149.

Precum ţăranii, la fel şi preoţii erau consideraţi şi trataţi ca iobagi şi

toleraţi, nu ca o naţiune necunoscută asemenea celor trei naţiuni (unguri,

saşi, secui).

147 Drd. George POPOVICI, Uniunea românilor din Transilvania cu Biserica Romano-Catolică sub împăratul Leopold I, Ed. Autorului, Tiparul Tipografiei Diecezanei din Caransebeş, Lugoj, 1901, p. 19.148 G. I. GIBESCU, Iezuiţii şi românii, Tipografia Cărţilor bisericeşti, Bucureşti, 1910, p. 10. 149 Floca IOAN, Românii în legile de stat Transilvane până la 1918, în „B.O.R.”, CVIII, nr. 1-2/ 1990, p. 145.

64

Burghezia românească propriu-zisă nu exista; în acea vreme în

Ardeal, erau doar câţiva nobili români, căci cei mai mulţi se

deznaţionalizaseră prin trecerea la alte religii, fapt care implica atunci şi

încorporarea în altă naţiune150.

Ca popor cucerit şi cel mai numeros, românii dau pe cei mai mulţi

iobagi şi traiul acestora era destul de greu, contribuind cu munca, cu dări în

bani şi natură la îmbogăţirea şi la bunul trai al regelui, al nobililor şi al

clerului superior al Bisericii Romano- Catolice - latifundiarii ţării.

Situaţia de “schismatici” a românilor, deosebirea lor confesională

contribuiau la nefericita lor stare politică şi socială, supuşi tuturor negărilor

legal şi abuzurilor de putere, confiscări de avere şi expulzări din ţară pentru

motivul că erau ortodocşi151.

Starea de iobăgie a poporului român şi a clericilor ortodocşi au

determinat ierarhia bisericească să mărească până şi sărbătorile de vară

(1627) pentru a mai uşura robota152.

B. Situaţia Bisericii Ortodoxe şi a clerului

Românii şi biserica ortodoxă, deşi majoritari, rămâneau în situaţia de

toleraţi, în conformitate cu acea faimoasă sintagmă “Unio trium nationem”

încheiată la Popâlna în septembrie 1437153. Religia lor ortodoxă nu se

număra printre cele zece “recepte”, rămânând ca şi aderenţii ei în afara

legilor “tolerată numai şi supusă bunului plac al principelui şi al

150 Leon PĂDUREANU, op. cit., p. 51. 151 Teodor M. POPESCU, Uniaţia în lumina adevărului istoric, p. 47. 152 Pr. Prof. Dr. Ştefan LUPŞA, Biserica Ardeleană şi Unirea în anii 1697-1701, Tipografia cărţilor bisericeşti, Bucureşti, 1949, p. 69.153 Pr. Nicolae ŞERBĂNESCU, Unirea cu Roma, înşelăciune şi silnicie pentru românii din Ardeal, în „B.O.R.”, LXXIV, nr. 10-11/ 1956, p. 1038.

65

proprietarului”154. Clericii ortodocşi erau lipsiţi de drepturi scutiri, fiind puşi

– ca ţăranii - la dări şi munci umilitoare155.

Autonomia bisericii nu exista decât nominal, fiind redusă la starea de

supunere tacită şi în conformitate cu maxima adoptată de principii calvini

stăpânitori “cujus est regio, illius est etiam religio”, adică “a cui este ţara,

aceluia este şi religia”156.

Şi în ce priveşte forma de organizare şi de conducere a Bisericii

Ortodoxe s-a observat imixtiunea intereselor calvine astfel:

- mitropoliţii , după ce se hirotoneau în Ţara Românească ca

ortodocşi făcând totodată şi mărturisirea de credinţă, întorcându-se

în Transilvania erau umiliţi obligaţi fiind să depună jurământ

superintendentului calvin;

- mitropolitul şi Sinodul erau fără drepturi, obligaţi să supună toate

canoanele votate în sinoadele eparhiale la aprobarea

subintendentului calvin;

- episcopul calvin nu numai că stătea pe scaunul cel dintâi la

sinoadele bisericeşti, dar era şi dus pe scaun, purtat pe umerii a

şase protopopi români157;

- sinodul şi consistoriul erau controlate de el şi nu se puteau ţine fără

ştirea lui;

- mitropolitul român nu putea numi nici nu protopop în Biserica fără

aprobarea episcopului calvin;

154 Ştefan LUPŞA, op. cit., p. 69.155 Pr. N. ŞERBĂNESCU, op. cit., p. 1039. 156 George VENTU, Uniunea românilor din Transilvania cu Biserica Romano-Catolică, Tipografia „cărţilor bisericeşti”, Bucureşti, 1889, p. 18.157 Ibidem, p. 18.

66

- mitropolitul dacă se opunea vreunei hotărâri a superintendentului,

nu numai că era depus, ba chiar şi maltratat158.

După ocuparea Transilvaniei de către austrieci la 1687, starea aceasta

ar fi trebuit să se schimbe în bine, având în vedere legătura dintre cele două

Biserici surori, însă situaţia a rămas la fel, ba chiar mai tristă.

Prima grijă a Bisericii catolice – prin intermediul misionarilor - a fost

să atragă pe ortodocşi în sânul Bisericii catolice indiferent prin ce mijloace,

rezultatul fiind cel interesant159. Armata misionarilor condusă de cele trei

“vârfuri de lance” ale catolicilor în Transilvania, Baranyi, Colonici şi Kapi, a

oferit unirea poporului şi clerului, mai ales, stimulându-le orgoliul pentru o

viaţă demnă şi nu subjugată, aşa cum se prezintă starea preoţimii160.

C. Interesul administrativ-militar al Imperiului

habsburgic:

Primul interes provenea din faptul că dinastia habsburgică din Austria

catolică, cotropind Transilvania, a găsit aici o situaţie religioasă care nu

prezenta pentru ea destulă siguranţă politică. Î timpul cât Transilvania fusese

principat sub suzeranitate turcească (1526-1678) ungurii, secuii şi saşii, care

formau cele trei naţiuni recunoscute (“Unio trium natione”), devenireră

calvini, lutherani şi unitarieni, şi reprezentanţii lor în Dietă alcătuiau cele trei

staturi care dominau Dieta şi ocupau toate dregătoriile publice. Aceste

„staturi” acatolocie nu opreau stăpânirea unei Austrii catolice161.

158 G. POPOVICI, op. cit.,. p. 17. 159 I. GIBESCU, op. cit., p. 11. 160 Dumitru STĂNILOAE, op. cit., p. 15.161 Pr. Prof. Mircea PĂCURARIU, Pagini din istoria Bisericii Româneşti, p. 19.

67

Ca să-şi asigure dominaţia în Transilvania, Imperiul habsburgic

trebuia să sporească structura, componenţa “statului catolic” destul de

subţire la începutul dominaţiei lor.

Catolicismul nu se angaja într-o operă de convertire, pentru că n-avea

încredere în succesul ei şi a ales calea mai comodă a înşelării ortodocşilor

români şi a presiunilor de stat asupra lor.

Al doilea interes urmărit de curtea imperială, prin trecerea românilor

ortodocşi în dependenţa papalităţii, a fost ruperea lor din legăturile

bisericeşti cu românii din Principate pentru că românii constituiau

majoritatea populaţiei din Transilvania, Casa de Habsburg îşi dădea seama

că o viitoare ridicare culturală şi inevitabilă dezvoltare a conştiinţei naţionale

a acestei populaţii o vor face să tindă şi la o realizare a unităţii sale politice

cu românii din Principate. Cea mai bună asigurare împotriva acestei

eventualităţi periculoase pentru imperiul habsburgic era desprinderea

radicală a românilor din Transilvania de cei din principate162.

Urmărind aceste motive şi cauze premergătoare unirii Bisericii din

Transilvania cu Roma, să vedem efectiv cum s-a realizat acest act cu

caracter atăt religios, cât politic.

162 Dumitru STĂNILOAE, op. cit., p. 15.

68

2. Modul în care s-a făcut „Unirea”

Cum s-a făcut unirea zisă de la 1700 este o chestiune destul de

încurcată. Încă înainte de 1697, aşa cum am arătat, iezuiţii Paul (Ladislau)

Baranyi şi Gavril Hevenessy au început propaganda unionistă printre

români, reuşind să-l atragă cu tot felul de promisiuni şi pe mitropolitul

Teofil, încât acesta, după îndemnurile lor, în februarie 1697, se zice să ar fi

convocat un sinod la care, după o cuvântare patetică, se stabiliră condiţiile

de unire163.

Existenţa acestui sinod este pusă la îndoială de cercetători, deoarece

sunt o serie de inadvertenţe, de contradicţii ce duc la concluzia că totul este o

invenţie a iezuitului Baranyi pentru a convinge pe cardinalul Kollonich,

arhiepiscop de Strigoniu şi nunţiu apostolic la Viena, şi pe habsburgi că toţi

ortodocşii români doresc să se unească cu Roma, urmând a se emite diploma

de recunoaştere din partea Curţii din Viena164.

Sunt mai multe motive pentru contestarea existenţei acestui sinod:

1. lipsa actelor pretinsului de unire;

2. testamentul din 12 iulie 1687 al mitropolitului Teofil nu pomeneşte

nimic de unire;

3. unul din martorii iscăliţi sub acest testament, epitropul mitropoliei,

Pater Ianoş, îi scria, în 13 martie 1701, mitropolitului Atanasie,

urmaşul lui Teofil că acesta şi „soborul n-au nici o vină în încheierea

unirii”165. Acest martor informat, din imediatul anturaj al

mitropolitului, lasă să se înţeleagă că Teofil şi soborul nu încheiaseră 163 Leon PĂDUREANU, op. cit., p.59. 164 G. POPOVICI, op. cit., p. 50.165 Ştefan LUPŞA, op. cit., p. 69.

69

unirea, că cel mult trataseră ceva ce-l putea îndemna pe Atanasie să-i

considere deschizători ai drumului pe care pornea el, dar care n-a fost

parcurs sub Teofil;

4. protocolul din 8 aprilie al Cancelariei transilvănene nota că Teofil

voise unirea, dar că moartea l-a împiedicat s-o încheie şi că e greu a

şti dacă românii vor înfăptui-o166.

Concluzia este că Teofil, mort în vara lui 1697, a tratat cu iezuiţii Apor şi

Baranyi şi că l-a consultat cu doi protopopi ai săi. Rezultatul n-a fost însă

votarea unirii în „sinod”, ci doar exprimarea dezideratului ca forurile

romano-catolice să obţină de la împărat, prin decret public, promisiunile de

scutiri ale dărilor, făcute de Baranyi şi Apor, ca, pe baza acelui decret, să

poată începe tratativele.

Forurile catolice trimit memoriul în acest sens, în septembrie1697, prin

Baranyi, la Viena; se cerea împăratului să facă un apel către preoţii români

pentru ca aceştia să primească unirea în schimbul scutirilor de dări şi al

acordării aceloraşi privilegii pe care le au şi preoţii romano-catolici167.

Împăratul va da curs acestui memoriu peste câteva luni, în aprilie 1698,

prin rezoluţia deja citată, care promitea preoţilor care se vor uni cu una din

religiile recepte drepturi ca şi ale preoţilor respectivei confesiuni.

Pe de altă parte, printr-un ordin secret trimis generalului Rabutin,

comandantul militar al Transilvaniei, împăratul îi cerea acestuia ca „din toată

puterea lui să se nevoiască ca preoţii români nu cu altă religie fără numai cu

religia catolică să se unească”. Era evident că Viena înţelegea să folosească

forţa militară acolo unde nu vor reuşi iezuiţii prin promisiunile de privilegii,

pentru a realiza opera de convertire a românilor la catolicism.

166 Şilviu DRAGOMIR, Istoria dezrobirii religioase a românilor din Ardeal în secolul XVIII, vol. I, Tiparul Tipografiei Arhidiecezane, Sibiu, 1920, p. 7. 167 G. Ventu, op. cit., p. 37.

70

Apelul împăratului din 14 aprilie 1698 asigura pe preoţii ortodocşi

români că dacă „vor recunoaşte pe papa, păstrându-şi ritul, se vor bucura de

privilegiile preoţilor catolici sau vor primi privilegiile preoţilor acelei religii

cu care se vor uni, iar cei ce nu se vor uni cu nici una, vor rămâne în starea

de acum”168.

Această invitaţie garantată de promisiunea împăratului nu-l satisfăcea pe

cardinalul Kollonich, deoarece ea cere numai recunoaşterea „pontificelui

roman” şi, de aceea, la 2 iunie 1698 adresează şi el un manifest către preoţii

români de ritul grecesc de prin Ungaria, Transilvania şi alte părţi unite cu

dânsa, prin care, după ce le face amintire de diplomele împăratului Leopold

din 23 august 1697 şi 14 aprilie 1698 şi de privilegiile acordate prin ele

celor ce se vor uni cu romano-catolicii, adaugă: „Noi înţelegând această

rezoluţie graţioasă a Majestăţii Sale... am socotit a fi de datoria şi grija

noastră păstorească... să vă oferim favoarea noastră şi protecţia specială în

toate, vouă celor ce vă întoarceţi şi celor ce vă veţi întoarce la unirea cu

Biserica Romano-Catolică. Şi vom face aceasta cu atât mai vârtos, cu cât voi

veţi fi mai fierbinţi în mărturisirea şi ţinerea zisei uniri, învăţând, mărturisind

şi crezând în particular şi în public toate cele ce învaţă, mărturiseşte şi

crede... Biserica Romano-Catolică, mai ales acele patru puncte în care se

făcea că aţi fost dezbinaţi până acum, adică:

1. că pontificele roman este capul universal al întregii Biserici din

lume;

2. că pâinea azimă este destulă materie pentru luarea cinei

Domnului sau a tainei euharistiei;

168 Arhidiac. Prof. Dr. Constantin VOICU, Biserica stămoşească din Transilvania în luptă pentru unitatea spirituală şi naţională a poporului român, Sibiu, 1989, p. 50.

71

3. că afară de cer, scaunul fericiţilor, şi de iad, prinsoarea

condamnaţilor, mai este un al treilea loc, în care se ţin şi se

curăţesc sufletele morţilor cele încă întinate (de păcat);

4. că Spiritul Sfânt, a treia persoană în trinitate, purcede de la

Tatăl şi de la Fiul”169.

Mai departe cardinalul asigură pe cei ce vor face aceasta că „vor putea

spera şi de la Dumnezeu, dătătorul tuturor bunătăţilor, hărăzirea harului Său

în această lume şi binecuvântarea mai bogată în cele temporale, iar în viitor

fericirea veşnică”. O dată cu aceasta se vor bucura de „favoarea specială a

augustissimului Împărat” atât ei, cât şi „bisericile şi cele ce ţin de dânsele”,

beneficiind „de scurtimea şi libertatea de care se bucură... bisericile,

persoanele şi locurile bisericeşti de ritul latin”.

În sfârşit, Kollonich ameninţă cu pedepse aspre pe cei ce, în vreun fel

oarecare, vor împiedica pe preoţii ortodocşi să îmbrăţişeze unirea cu Roma,

asigurând, totodată, pe aceştia din urmă cu protecţia sa şi a împăratului170.

Aceste două şi importante acte îl aşteptau pe mitropolitul Atanasie la

întoarcerea sa de la Bucureşti, unde fusese pentru primirea arhieriei.

Atanasie fusese ales în toamna lui 1697 şi sprijinit de guvernatorul Banffy,

pe care-l câştigase de partea sa, contra celuilalt candidat, preotul Ioan Ţârca,

din comitatul Hunedoarei, simpatizant al calvinilor, cu o sumă considerabilă

de galbeni ungureşti. Învinuirea aceasta de grea simonie i-o aduce nu numai

cancelarul Nicolae Bethlen, ci şi contemporanii săi din Bucureşti171. La

Bucureşti se aflase că persoana tânărului candidat nu oferea destulă garanţie

pentru a rezista presiunii romano-catolice de acasă. După ce se călugări cu

169 Pr. N. ŞERBĂNESCU, op. cit., p. 1042.170 Ibidem 171 Nicolae IORGA, Istoria Bisericii Române, Editura Ministerului de culte, vol. II, Bucureşti, 1930, p. 19.

72

numele de Atanasie, (în mirenie Anghel Popa), el fu examinat amănunţit de

mitropolitul Teodosie şi patriarhul Dosoftei al Ierusalimului, aflător atunci la

Bucureşti. Acesta îi dădu instrucţiuni care aveau să-l întărească în credinţa

ortodoxă. Domnitorul Constantin Brâncoveanu al Ţării Româneşti îi

confirmă noului mitropolit vechea danie de 600 de aspri a voievozilor

munteni pentru Mitropolia Ardealului. Atanasie îşi luase solemne

angajamente să păstreze neclintit ortodoxia în Transilvania.

În mai puţin de trei luni de la întoarcerea sa însă, noul mitropolit îşi

uită făgăduinţele date la Bucureşti, deschizând poarta Bisericii sale

propagandei unioniste. Oferta, ce se făcea din apelul împărătesc şi apelul

cardinalului Kollonich, îl făcu pe Atanasie, într-un moment de slăbiciune, să

îngăduie să circule între protopopii săi o listă pentru adunarea de semnături

de aderare la unire. Se găsiseră 38 de protopopi care consimţiseră să se

unească cu Biserica Romano-Catolică în condiţiile oferite172.

Pe temeiul adeziunii lor, s-a redactat la 7 octombrie 1698, în

colaborare cu iezuiţii, „actul unirii”, un manifest de o valoare îndoielnică

nefiind întocmit de un sinod al Mitropoliei ortodoxe româneşti din

Transilvania care ar fi fost în drept de a face o astfel de mânăstire. Există

totuşi trei scrisori, una datată 16 noiembrie, alte două 27 noiembrie şi a patra

fără dată, toate iscălite de Atanasie, care afirmă că manifestul de unire s-a

dat în sinodul Mitropoliei Ardealului. Ele sunt însă ticluite de iezuiţi, cu

scopul de a distrage atenţia celor chemaţi de la un defect capital, anume că

însuşi mitropolitul Atanasie nu l-a subscris, el fiind semnat doar de

protopopi şi preoţi, având în locul din dreapta pecetea Mitropoliei ortodoxe

române a Alba-Iuliei.

172 Dumitru STĂNILOAE, op. cit.,. p. 24.

73

Protopopii români n-au primit ca bază de tratare oferta cardinalului, ci

pe a împăratului, nu numai pentru că acesta le cerea mai puţin, dar şi pentru

că numai el putea să le dea „privileghiomurile” pentru care trebuiau să

renunţe la ceva din credinţa şi Biserica lor. Ei spun aceasta clar la începutul

manifestului. Şi pentru a preîntâmpina surprizele nedorite, în două post-

scriptum-uri îşi îngrădesc pactul contra primejdiei de a li se impune mai

mult decât le-a cerul împăratul şi restrâng şi conţinutul acelui unic punct

admis numai la confirmarea mitropolitului de către papă, încolo toate „să se

ţină cum şi până acum, iar de nu ne vor lăsa pre noi şi pe rămăşiţele noastre

într-acea aşezare, peceţile şi iscăliturile noastre care am dat să n-aibă nici o

tărie”.

Actul se compune din trei foi sau şase pagini, adică, dintr-o coală

îndoită şi încă dintr-o jumătate de coală lipită. Foaia a doua a colii a doua s-a

tăiat probabil ulterior, după ce s-a constatat că nu se pot obţine semnături

mai multe.

Pe prima pagină e un text românesc ce cuprinde declaraţia de unire

formală, pur nominală, cu Biserica Romei, cu un glas pus în josul paginii, să

nu se clintească nimic din obiceiul şi cultul „Bisericii noastre a Răsăritului”,

şi „vlădicii să fie hirotoniţi de patriarhul ortodox din imperiu” (adică

patriarhul ortodox din Carloviţ), papa şi împăratul având doar să-i

întărească; pe pagina a doua este un text latin, care are intercalate şi cele

patru puncte ale doctrinei romano-catolice; pe pagina a treia, a patra şi a

cincea urmează semnăturile, iar în josul semnăturilor din pagina a cincea un

codicil scris, pare-se, de mâna mitropolitului Atanasie. Pagina a şasea e

goală.

Se vede că protopopilor li s-a cerut de către Baranyi, sau prin

Atanasie, să semneze documentul din pagina întâi, începând din pagina a

74

treia, pagina a doua rămânând în alb pentru a fi completată ulterior, ceea ce

s-a şi întâmplat.

Dar, din precauţie, protopopii sau mitropolitul Atanasie, care va fi

strâns semnăturile, au întărit, pentru preîntâmpinarea eventualelor completări

neagreate în paginile a doua şi a şasea, goale, atât în josul paginii întâi, cât şi

în josul paginii a cincia, unde se terminau semnăturile, prin post-scriptum-

uri, ideea din textul românesc principal, semnat de ei, anume că nu înţeleg

unirea decât ca o legătură formală cu Biserica Romei, neacceptând nici

măcar primatul papal, ci păstrându-se toată credinţa şi cultul ortodox.

Iată textul românesc principal din prima pagină în ortografia curentă:

„Noi mai jos scrişi, vlădica, protopopii, şi popii bisericilor româneşti,

dăm de ştire tuturor cărora se cuvine, mai vârtos ţării Ardealului:

Cercând schimbarea ceştii lumi înşelătoare şi nestarea şi neperirea

sufletelor căror, în măsură mai mare trebuie a fi decât toate, prin bună voia

noastră ne unim cu Biserica Romei cea catolică şi ne mărturisim a fi

mădularele acestei Biserici sfinte catolicească a Romei, prin această carte de

mărturie a noastră şi cu acele privileghiomuri voim să trăim, cu care trăiesc

mădulările şi popii acestei Biserici sfinte, precum înălţia sa împăratul şi

coronatul craiul nostru în milostenia decretumului înălţimii sale ne face

părtaşi. Care milă a înălţii sale, această carte de mărturie şi înălţii sale şi ţării

Ardealului o dăm înainte. Pentru care mai mare tărie dăm peceţile şi

scrisorile mîinilor noastre. S-a dat în Bălgrad (scil. Alba Iulia) în anii

Domnului 1698, în 7 zile a lui octombrie”.

După acest text foarte general, urmează în aceeaşi pagină post-

scriptum-ul următor în care se afirmă şi pozitiv voinţa protopărinţilor de a

păstra toată credinţa Bisericii ortodoxe:

75

„Însă într-acest chip ne unim şi ne mărturisim mădulări sfintei

catoliceşti Biserici a Romei, cum pe noi şi rămăşiţele noastre (scil. Urmaşii

noştri) din obiceiul Bisericii noastre a Răsăritului să nu ne clătească, ci toate

ţărămoniile, sărbătorile, posturile, precum până acum aşa şi de acum înainte

să fim slobozi de a le ţine după călindarul vechi. Şi pre cinstitul vlădica

nostru Atanasie nime până la moartea sfinţiei sale să n-aibă putere a-l clăti

din scaunul sfinţiei sale. Ci tocmai de i s-ar întâmpla moarte, să stea în voia

soborului pe care ar alege să fie vlădică, pe care sfinţia sa papa şi înălţatul

împăratul să-l întărească şi patriarhul de subt biruinţa înălţii sale să-l

hirotonească şi obiceiurile şi dregătoriile protopopilor care sunt şi vor fi nici

într-un fel de lucru nime să nu se amestece, ci să fie cum şi până acum că de

nu ne vor lăsa pre noi şi pre rămăşiţele noastre într-această aşezare, peceţile

şi iscăliturile noastre care am dat să n-aibă nici o tărie. Care lucru l-am dat

întărit cu pecetea Mitropoliei noastre pentru mai mare mărturie”.

Urmează în aceeaşi pagină pecetea Mitropoliei, dar fără nici o

semnătură.

În josul paginii a cincea, după semnătura protopopilor, se află acest

codicil scris de mâna lui Atanasie, dar fără semnătura lui, care nu apare

nicăieri în document:

„Şi aşa ne unim, aceşti ce scriu mai sus, cum toată legea noastră,

slujba Bisericii, liturghia şi posturile şi cărindarul nostru să stea pe loc, iar

de n-ar sta pe loc acele nici aceste peceţi să n-aibă nici o tărie asupra noastră

şi vlădica nostru Atanasie să fie în scaun şi nime să nu-l hărbătăluiască”.

În pagina a doua rămasă goală când s-a dat textul pentru semnături, s-

a adăugat, de bună seamă ulterior, următorul text latin:

76

„Nos infrascripti Ecclesiae Vallachicae in Transylvania Episcopus

Arhidiaconi et clerus universus memoriae commendamus tenere presentium,

quibus expedit universis, maxime vero incliti regni Transylvaniae statibus.

Considerata tum fluxa humanae vitae instabilitate, tum etiam animae

(cuius in omnibus potior cura habenda) imortalitate, libere ac sponte,

impulsu divivini numinis, libere ac aponte, impulsu divivini numinius, cum

Ecclesia Romano-Catholica unionem inimus eiusdemque Sanctae Matris

Romano-Catholicae Ecclesiae commembra nos tenere presentium

declaramus, omnia admittentes, profitentes et credentes, quae illa admitit,

profitectur et credit, praesertim vero illa quattor puncta in quibus dissentire

videmur, quae etiam in clementissimo suae sacratissimae Majestatis decreto

ab diplomate nobis insinuatur. Qua eiusdem sanctae Matris Ecclesiae

presbyteri e indulto sacrorum canonum ac divorum quondam regni

Hungariae regum utuntur, nos quoque juxtam praenominatum sanae,

Caesareae regiaeque Majestatis decreto, a modo et deinceps uti eiusdem

commembra frui ac gaudere volumus. In cuius majorem fidem ac robur

praesens manifestum nostram propriumanus syngrapha nec non sigillo

sommunimus. Anno 1698, 7 octobris, Alba-Iuliae”173.

Examinând cu atenţie textul românesc principal comparat cu textul

latin, observăm următoarele deosebiri:

1. în texul latin se afirmă că protopopii se obligă să admită

„toate câte le admite Biserica Romano-Catolică ...şi mai ales cele

patru puncte deosebitoare”, pe când cel românesc nu menţionează

nici măcar „recunoaşterea pontificelui roman”;

173 G. VENTU, op. cit., p. 49-50.

77

2. în texul latin se afirmă că protopopii numesc Biserica

Romano-Catolică „maică”, pe când în textul românesc lipseşte

această expresie. Dimpotrivă, în post-criptum-ul din pagina întâi

protopopii numesc Biserica Ortodoxă „Biserica noastră” a

Răsăritului;

3. în textul latin se spune că protopopii îndeplinesc acest act „liber şi de

bună voie, sub impulsul puterii divine”, pe când în cel românesc ei

spun simplu că-l îndeplinesc „din bună voia noastră”, neatribuind

acest act pur politic vreunei intervenţii divine. Dimpotrivă, pe lângă

dorinţa de a se împărtăşi de „privileghiuri”, ei mai dau motiv

străveziu al actului lor şi nevoia de a se supune poruncii împăratului.

Ştiau ei ce ştiau despre cele ce-i aşteaptă, dacă nu se vor supune. În

textul latin însă, care trebuia să ajungă la Viena, nu se putea spune

aceasta174.

Textul românesc demonstrează clar că protopopii nu acceptau nimic

din doctrina romano-catolică. Singurul lucru pe care ei îl admiteau era

confirmarea mitropolitului lor de către papă. În cel latin se pretinde că s-a

acceptat catolicismul integral.

Textul latin n-a putut fi cunoscut de protopopi şi nici de Atanasie, a

cărui influenţă se vede din redactarea celor două post-scriptum-uri şi din

grija pentru soarta sa. El n-a putut fi cunoscut de Atanasie şi fiindcă el n-ar fi

acceptat titlul de episcop, de vreme ce era socotit mitropolit până la

rehirotonirea lui, la 25 martie 1701, la Viena175.

Iezuiţii nu s-au dat la o parte să falsifice actul, incluzând textul latin

cu deosebirile semnalate faţă de textul românesc, deoarece angajamentul

174 Pr. N. ŞERBĂNESCU, op. cit., p. 1044. 175 G. POPOVICI, op. cit., p. 94.

78

protopopilor nu li s-a părut suficient pentru ceea ce urmăreau ei şi Curtea de

la Viena. Împăratului trebuia să i se arate că românii au acceptat mai mult.

De aceea au interpolat în textul latin acele angajamente pe care textul

românesc nu le conţinea.

Enunţul latin, vârât astfel în corpul manifestului, cu inexactităţile

expres formulate faţă de cel românesc, a fost tipărit şi trimis de Baranyi

iezuitului Hevennesy ca să-l prezinte Curţii din Viena, expediindu-l totodată

şi Dietei Ardealului din 20 octombrie – 12 decembrie 1698, cu cererea, în

numele preoţimii române, ca să i se acorde, pe baza ei, scutirea promisă de

împărat în 14 aprilie 1698176.

Se pare că el a trimis lui Hevennesy şi originalul întreg, cu

completarea latină, dar Hevennesy, dându-şi seama că e deosebit de textul

latin, l-a ţinut secret, pe de o parte ca să nu se descopere falsul, pe de alta

pentru că iezuiţii, după ce au obţinut iscălitura protopopilor, nu erau

nemlţumiţi numai cu atâta, ci voiau mai mult. Astfel, originalul, rămas între

hârtiile lui Hevennesy, a ajuns la Biblioteca Universităţii din Budapesta până

la 1879, când l-a descoperit istoricul unit Nicolae Densuşianu, care a

condamnat acest fals în următorii termeni:

„Itenţiunea frauduloasă este aşadar evidentă. Avem înaintea noastră o

traducţiune din cele mai mişeleşti şi mai criminale, falsificarea unui

document public, a unui tractat politico-bisericesc, pentru a supune poporul

român catolicilor şi a desfiinţa Biserica română de Alba Iulia”177.

Nici Dieta, nici Curtea n-au primit drept act autentic, vrednic de

credinţă, traducerea aceea. Tot atunci Dieta ordonă şi o anchetă în satele

româneşti, ca să vadă care preot şi mireni se declară pentru unire, urmând ca

176 Dumitru STĂNILOAE, op. cit.,. p. 25. 177 Ibidem, p. 25.

79

rezultatul anchetei să fie prezentat Dietei în ianuarie 1699178. Rezultatul

acestei anchete este grăitor. Din actele păstrate rezultă că 276 de comune s-

au pronunţat că vor să rămână în legea lor, două comune s-au pronunţat

pentru unire, iar douăzeci au răspuns echivoc179.

Diploma imperială din 16 februarie 1699180, cunoscută, de altfel,

numai din copia autentică de cardinalul Kollonich la 28 februarie 1699,

sancţiona unirea românilor ortodocşi cu Roma, evitând a pomeni manifestul

protopopilor români şi decretează, în contradicţie cu stipulaţiunile ambelor

părţi contractante, împăratul (14 aprilie 1698) şi protopopii (7 octombrie

1698), aceea ce ne trezeşte bănuiala că ea este opera exclusivă a cardinalului

Kollonich:

„Sub ameninţarea gravei noastre mânii regale, ordonăm, aspru şi tare,

ca, după publicarea declarată mai jos a prezenţei, nimeni, de orice stare,

autoritate, demnitate, prerogativă şi putere ar fi, să nu îndrăznească a

contraveni pe faţă sau în ascuns sub vreun pretext sau sub pretenţia uzului şi

obiceiului dinaintea Unirii, acestei scutiri Bisericeşti a uniţilor de rit grec,

decretate mai sus, nici a-i trata ca iobagi pe preoţii uniţi cu Biserica Romei,

să nu cuteze a-i sili la robote, muncă şi prestaţii ţărăneşti, nici măcar sub

titlul de onorariu sau a-i aresta, cu atât mai puţin a-i persecuta pentru zisa

Unire, a-i destitui din locul beneficiului sau parohia lor, sub aceeaşi

pedeapsă bisericească şi civilă şi chiar regală de va fi nevoie, cu care se

pedepsesc după drept şi obicei cei ce vatămă autoritatea bisericească de rit

latin”181.

178 Arhidiac. Constantin VOICU, op. cit., p. 53.179 Aurel RĂDUŢIU, Repertoriul izvoarelor statistice privind Transilvania (1690-1847), Ed. Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1996, p. 18. 180 Arhidiac. Constantin VOICU, op. cit., p. 54.181 Pr. N. ŞERBĂNESCU, op. cit., p. 1054.

80

În continuare se ordonă protejarea uniţilor de către autorităţi,

publicarea diplomei în diete, denunţarea celor ce vor lupta pentru ei,

primirea cu aceeaşi credinţă ca şi originalul, a oricărei copii scrise sau

tipărite, iscălite de vreo autoritate bisericească sau de vreun notar public. S-a

dat prin mâna cardinalului Kollonich în Viena, 16 februarie. Urmează

semnăturile şi sigiliul.

La sfârşit un apostil: „Adeveresc că această copie consună în toate cu

originalul său. Leopold. Cardinal de Kollonich, arhiepiscop de Strigonin”182.

După primirea acestei Diplome, autorităţile romano-catolice din

Transilvania îl invită la 29 martie 1699 pe mitropolitul Atanasie să-şi

îndemne prin circulară preoţii a respecta cele patru puncte, în schimbul

scutirii primite şi să se unească cu adevărat, nu cu vicleşug183.

La 24 mai, Apor, însoţit de Baranyi, o publică în adunarea

protopopilor, spre marea lor mângâiere.

Într-un protest mai energic din 14 iulie 1699, guvernul calvin al

Transilvaniei declara: „Schimbarea de religie impusă poporului român e

departe de a fi spre vreun folos religiei catolice... Unirea ţinteşte deci la

răsturnarea legilor Transilvaniei şi trecerea sarcinilor suportate de preoţi pe

umerii celorlalţi contribuabili, provocând agitaţii între principii învecinaţi de

lege grecească. Privind lucrurile în mai deplină lumină, popii români nu au

devenit catolici veritabili sau uniţi adevăraţi, nici prieteni şi aderenţi ai

catolicismului, ci doar nişte oameni eliberaţi de impozite şi de iobăgie,

dispuşi să lupte împotriva domnilor pe pământ. Asemeni inovaţiuni şi

încercări nu pot fi de folos nici tronului nici ţării...”184.

182 Ştefan LUPŞA, op. cit., p. 26-27.183 G. VENTU, op. cit., p. 60.

184 Siliviu DRAGOMIR, op. cit., p. 19.

81

Împăratul Leopold nu ţine însă seama de avertismentele guvernului şi

la 26 august 1698 emite un nou decret în care confirmă toate dispoziţiile

publicate la 14 aprilie 1698 şi obligă guvernul Transilvaniei să-l respecte,

sub pedeapsă aspră, şi să îndemne şi pe alţii să-l respecte185.

Un rescript regal i s-a trimis şi generalului Rabutin, în care i s-a

impus, ca strictă datorie, să împiedice, în orice chip, ca românii să fie cumva

abătuţi de la hotărârea lor de a trece la romano-catolicism.

Nu erau suficiente însă ameninţările repetate şi prin Decretul din 12

decembrie 1699, adresate mai mult calvinilor din Dietă, pentru ca unirea să

progreseze. Cauza era opoziţia poporului. Curtea din Viena credea că o

susţine şovăiala mitropolitului Atanasie, reflectată în atitudinea echivocă a

preoţilor. Trebuia făcut ceva ca să silească şi pe Atanasie să iasă din această

şovăială186.

Textul protopopilor semnat la 7 octombrie 1698 şi susţinut de

Atanasie nu promitea în fond aproape nimic Bisericii Romano-Catolice.

După această dată, în anul următor, Atanasie tipărea, cu cheltuiala

domnitorului român Constantin Brâncoveanu, o Cazanie (Kiriacodromion),

în care se susţinea învăţătura pe care

n-a corectat-o nici după ce a fost admonestat prin scrisori de cardinalul

Kollonich.

În epilogul cărţii se scria că „ea s-a tipărit nu cu socoteala aceea ca să

facem strămutarea împotriva Scripturii au în rânduiala dogmelor, ce ţine şi

porunceşte pravoslavnica Biserică a Răsăritului”. Tipărirea a durat de la 1

martie până la 20 decembrie 1699.

185 Alexandru GRAMA, op. cit., p. 88.186 Teodor V. DAMŞA, op. cit., p. 38.

82

Tot în acelaşi timp a publicat Atanasie şi un Catehism (Bucoavnă)

care menţinea învăţăturile ortodoxe. Apoi a trimis o scrisoare către

domnitorul Brâncoveanu, în care declară că unirea s-a făcut numai în

aparenţă, iar popii s-au unit pentru a fi scutiţi de dări”187.

Atanasie ţinea în continuare un secretar calvin, cu toate stăruinţele

iezuiţilor de a-l îndepărta. Toate acestea arătau că Atanasie nu era un

aderent convins.

Chiar dacă unele acte ale lui îl arată angajat în promovarea unirii, ca

de exemplu vizita pe care o face la Braşov la 21 martie 1699, apărând în

trăsură alături de comandantul militar al oraşului, Leinigen, cu suită militară

şi cu misionarul iezuit alăturea, pentru difuzarea decretului lui Leopold cu

apelul lui Kollonich din 1698 şi textul de la 7 octombrie 1698, aceasta nu o

făcea din convingere. În Braşov este foarte rău primit, fiind considerat

trădătorul Ortodoxiei. Tratamentul ce i s-a rezervat îl va fi făcut mai prudent

în acest domeniu188.

De aceea el apare, în perioada până la chemarea lui la Viena, ca

oscilând între instrucţiunile pentru păstrarea ortodoxiei, primite la hirotonie,

şi ofertele din diplomele leopoldine. E mai corect însă a spune că el sta pe

lângă actul de la 7 octombrie 1698, în care nu se promitea acceptarea nici

unui punct de credinţă romano-catolică.

Dar iezuiţii nu mai puteau tolera poziţia aceasta a lui Atanasie, care

periclita întreaga lor operă. Decretele leopoldine nu acordau beneficii decât

cu condiţia catolicizării reale.

187 Dumitru STĂNILOAE, op. cit.,. p. 27. 188 G. VENTU, op. cit., p. 63.

83

În scopul scoaterii lui Atanasie din atitudinea lui echivocă, încă de la

27 noiembrie 1698 Baranyi cerea lui Kollonich să-i obţină de la împărat un

ordin de chemare la Viena189.

Curtea de la Viena nu voia să dea un ordin direct, dar nici Atanasie nu

se lăsa convins să facă un drum pentru el. Scrisorile lui către Kollonich, din

toamna anului 1699, prin care cerea să meargă la Viena sunt şi ele

falsificate190.

Se vorbeşte şi se scrie de unirea „de la 1700”, dar tocmai acest an e

cel mai sărac în fapte unioniste între1698 şi 1701.

Din amintita scrisoare pe care Atanasie o trimisese lui Constantin

Brâncoveanu, va fi înţeles domnitorul român că un ajutor material mai

substanţial ar feri personalul Mitropoliei ardelene de ispita unirii.

De aceea poate şi la cererea expresă a lui Atanasie, dărui la 15 iunie

1700 Mitropoliei Ardealului o moşie, satul argeşan Mericani, pe veci şi fixă

o danie anuală de 600 de galbeni, ca ajutor împotriva ameninţării

străinilor191.

Unul din ghimpii mai mari în ochii iezuiţilor era corespondenţa lui

Atanasie cu mitropolitul din Bucureşti, Teodosie, superiorul său ierarhic, şi

cu domnitorul Brâncoveanu, duşmani hotărâţi ai unirii192.

Suspectat de iezuiţi, care se temeau să nu-l vadă într-o bună zi plecând

în Ţara Românească, aceştia se grăbiră cu mare zel să adune pâri şi

denunţuri împotriva lui şi-i accelerară plecarea la Viena pentru a-l converti

prin mijloace mai tari193.

189 G. POPOVICI, op. cit., p. 137.190 Prof. Dr. Mihail DAN, În jurul unirii cu Roma-cu deosebită privire asupra rolului Iezuitului Carol Neurautter, în „Mitropolia Banatului”, VIII, nr. 7-9/ 1958, p. 47. 191 Pr. Prof. Teodor M. POPESCU, Uniaţia în lumina adevărului istoric, p. 58. 192 Pr. Prof. Mircea PĂCURARIU, Pagini din Istoria Bisericii Româneşti, p. 63.193 Pr. Dr. Mihail DAN, op. cit., p. 48.

84

Atanasie trebuia să sfârşească prin a-şi clarifica situaţia. Plecarea de la

Viena a avut loc în iarna lui 1701, la doi ani după scrisoarea lui Baranyi din

27 noiembrie 1698 către Kollonich, prin care i se cerea acestuia să insiste

pentru chemarea lui Atanasie la Viena194.

Confirmarea lui de către împărat încă nu se făcuse, astfel că drumul la

Viena, pentru a da formă definitivă actului de unire, se impunea.

Cu tot interesul său de a obţine confirmarea imperială, mitropolitul

Atanasie Anghel nu s-a arătat prea grăbit: presimţea noi greutăţi, noi

obligaţii, noi aranjamente, noi renunţări şi umilinţe pe calea fatală pe care

apucase. Este fals ce se afirmă de către unii că Atanasie însuşi ar fi cerut să

fie chemat la Viena; a admite asta înseamnă că ar fi luat din proprie iniţiativă

decizia de a curma jocul său reciproc, ceea ce e greu de crezut195.

Dovada că plecarea lui la Viena a fost un act impus şi nu liber

consimţit stă în asigurările pe care le ia Atanasie, convocând, în ajunul

călătoriei, la 6 ianuarie1701, soborul protopopilor, de la care a obţinut

declaraţia că-l „poftesc pe Sfinţia-Sa Mitropolitul nostru Atanasie să-şi ţie

scaunul în pace”, iar „în lucrurile vlădiceşti, fără ştirea soborului, nime să n-

aibă a se amesteca dintr-alţii mireni sau străini”196.

Cu acest certificat, dar şi cu ordinele lui Kollonich şi Rabutin, pleacă

Atanasie la finele lui ianuarie 1701, însoţit de vicarul său Meletie, de

secretarul calvin şi de iezuitul sibian Neurautter, menit a-i fi teolog

îndrumător, şi de epitropii mitropoliei, Ştefan Raţ şi Mihai Puiu197.

Pe drum Neurautter căuta să-i arate „calea unică de scăpare” din

situaţia în care îl puneau pârile adunate contra sa. În capitala imperiului sosi

194Ibidem, p. 48.195 Pr. N. ŞERBĂNESCU, op. cit., p. 1047.196 Arhidiac. Constantin VOICU, op. cit., p. 54. 197 Pr. Dr. Mihail DAN, op. cit., p. 64.

85

la 5 februarie. Iezuiţii avuseseră grijă să ajungă înaintea lui o mulţime de

învinuiri, adunate în 22 de puncte, redactate în numele preoţilor unionişti,

nemulţumiţi de opoziţia sa şi de aşa zisele lui abuzuri. Într-adevăr aceştia îl

acuzau că ar fi prefăcut mânăstirea în cârciumă, că ar fi adus acolo femei şi

ar fi silit pe preoţi şi pe protopopi să danseze cu ele, că ar fi chemat adeseori

ţigani şi ar fi bătut cu ei, că ar fi mers la vânătoare, că ar fi tolerat ca rudele

sale să se arate urât cu preoţii şi să-i calce chiar în picioare, că ar fi hirotonit

preoţi pe bani, fără să ştie măcar Tatăl Nostru, că ar fi dat pe milă cărţi de

despărţire, că ar fi dus corespondenţă tainică cu domnitorul Ţării Româneşti,

că ar fi nesincer faţă de unire şi multe altele198.

Aceste învinuiri aduse de preoţii uniţi – dacă nu cumva sunt ticluite de

iezuiţi – l-au pus pe Atanasie într-o situaţie de inferioritate morală în faţa

cercurilor vieneze, care au dat crezare denunţurilor.

În faţa rechizitoriului, Atanasie a încercat să se apere cu certificatul

dat de sobor, care nu i-a servit încă la nimic.

Fu pus în faţa alternativei de a fi condamnat şi ţinut în exil perpetuu,

sau de a fi achitat, primind şi făcând ce i se va spune199.

Pentru ca să aleagă achitarea, Kollonich adăugase o momeală şi

anume îl îmbie să ceară tot vrea, că-i va da, şi, în plus, că-l va face consilier

imperial, împodobit cu lanţ de aur şi cu portretul împăratului atârnând de el

o medalie, că-i va cumpăra din banii săi o moşie de 6000 de florini etc200.

Atanasie n-a putut rezista acestei capcane. A început tocmeala, care a

durat de la 5 februarie la 19 martie 1701. Ceru şi i se promise: confirmarea

în scaun, confirmarea prin diplomă imperială a drepturilor şi scutirilor

198 Teodor V. DAMŞA,op. cit., p. 43. 199 Prot. Sabin TRUŢIA, Refacerea Unităţii Religioase a românilor ardeleni, o poruncă a istoriei, în „B.O.R.”, LXXIV, nr. 10-11/ 1956, p. 1018. 200 Alexandru GRAMA, op. cit., p. 88.

86

acordate în 1698; de asemenea, să i se plătească cerealele date de preoţii săi

în „dare excepţională războiului cu turcii”, în preţ de 36000 de florini,

obligându-se a folosi aceşti bani pentru şcoli în Alba-Iulia spre educarea şi

instruirea tineretului român; generalul comandant să fie împuternicit, prin

act, a apăra clerul unit de injuriile domnilor calvini, şi, în fine, să fie scutit,

fie el şi clerul său, de dijme201.

Doar în legătură cu ultima cerere, cardinalul făcu observaţia că se va

putea acorda scutire numai pentru dările pe pământurile eparhiale şi

parohiale, nu şi pentru cele proprii. Încolo promise tot.

Pe lângă aceste cereri, redactate în colaborare cu Neurautter202,

Atanasie mai solicită şi obţinu la 10 martie de la împărat înnobilarea

unchiului său, preotul Popa din Poiana, a soţiei acestuia, Caterina Toma, a

fiului lor Avram, a celor viitori şi a descendenţilor lor203, iar la 17 martie,

obţinu de la împărat confirmarea în stăpânirea terenurilor şi bunurilor

cumpărate de el în Ciugud şi în Oarda.

Kollonich nu voi să-şi ia răspunderea în ce priveşte aprobarea

înţelegerii amintite şi îl consultă pe superiorul iezuiţilor din Transilvania,

Gavril Kapi din Cluj. Acesta, la rândul său dori opinia subalternului său de

la Sibiu, Chr. Gebhard.

Convertirea lui Atanasie întârzie până la primirea răspunsului de la

Kapi, care îi punea la îndoială sinceritatea, condamnând înlocuirea lui204.

Între timp, la Viena sosi un memoriu, compus de cancelarul Bethlen,

în care argumenta că „prin unirea preoţilor români, catolicismul nu câştigă,

iar ţara pierde mult, fiindcă darea lor de cel puţin 8000 de florini pe an se

201 Dumitru STĂNILOAE, op. cit.,. p. 49.202 Pr. Dr. Mihail DAN, op. cit., p. 49.203 Ariton MIGIA, Un vechi document referitor la originea episcopului Atanasie Anghel, în rev. „Cultura Creştină”, an. IV, nr. 19-20/ 1914, decembrie, p. 517. 204 G. VENTU, op. cit., p. 68.

87

încarcă pe umerii altor oameni buni, jurisdicţia comitatelor şi a scaunelor se

tulbură, legile prescrise naţiunii române se casează şi se vatămă şi ferească

Dumnezeu ca nu cumva, cu vremea, această naţiune barbară şi spornică să

ajungă a răsturna celelalte naţiuni. Pagubele şi injuriile proprietarilor din sate

le ştie şi le simte fiecare din noi”205.

Tot în acest interval de timp mai sosi o scrisoare pentru Atanasie

Anghel de la bătrânul negustor din Alba-Iulia. Ioan Pater, lăsat să

îngrijească de Mitropolie pe timpul lipsei lui, a epitropilor şi a vicarului,

memoriu ce îi prezenta glasul poporului contra unirii206.

La 19 martie 1701, Atanasie primea de la Kollonich diplomele ce

împlineau promisiunile şi-i fixau sarcinile; era iertat şi confirmat; a doua zi,

semna şi jura trecerea sa la romano-catolicism şi obliga de a respecta şi

îndeplini ce i-a impus cardinalul207.

Diplomele acestea erau:

1. Decretul de confirmare, nu ca mitropolit, ci numai ca episcop al

naţiunii române în Transilvania şi în părţile unite cu dânsa, supus

arhiepiscopului ungur din Estergom. Degradarea era compensată de

împărat cu decorarea cu lanţ de aur, împodobit cu cruce şi portretul

său, şi cu titlul de consilier, deoarece va fi moştenită şi de urmaşii lui

în scaun, cu condiţia ca el şi ei precum şi toţi preoţii lor să asculte de

papa, de împărat şi de arhiepiscopul de Strigoniu şi să ţină

mărturisirea credinţei şi în viitor208. Motivarea decretului este făcută

cu „meritele înalte şi speciale ale credinciosului Atanasie, învăţătura

şi viaţa lui exemplară şi plăcută tuturor”, deşi iezuitul Kapi scrisese

205 George BARIŢIU, Părţi alese din istoria Transilvaniei. Pre două sute de ani în urmă, vol I, Ed. Autorului, Sibiu, 1889, p. 209. 206 Leon PĂDUREANU, op. cit., p. 63. 207 Ibidem, p. 64.208 Teodor V. DAMŞA,op. cit., p. 45.

88

în raport: „Actualul episcop, aşa spun toţi câţi îl cunosc, nu e numai

prost, căci celelalte le tac, ci e şi foarte suspect în privinţa adevăratei

uniri”209. Decretul mai cuprindea introducerea lui Atanasie în

episcopie şi în toate drepturile şi veniturile ei materiale.

2. Ordinul către tezaurarul Apor, să-l instaleze el sau un funcţionar al

său210.

3. Ordinul către camera imperială să-i, plătească leafă anuală de 4000

florini211.

4. Diploma a II-a leopoldină, dezvoltare a celei dintâi, cuprinde referiri

şi la credincioşii mireni ce vor accepta unirea, operă a aceluiaşi

Kollonich. La punctul trei se spune: în sensul de a fi „îndreptăţiţi la

legile şi beneficiile patriei, nu ca toleraţi ca până acum, ci ca ceilalţi

fii ai patriei”. Totodată se interzice tratarea ca iobagi a preoţilor uniţi

şi persecutarea lor pentru unire212. De fapt scutirea de iobăgie se

reduce numai la preoţi; ţăranii, care formau majoritatea populaţiei

ţării, rămâneau şi de acum înainte tot „în jurul iobăgiei”, cu toate

asigurările date. Diploma n-a căpătat niciodată valoare de drept, cele

trei naţiuni protestând împotriva ei când s-a publicat213, doi ani mai

târziu, în dieta din Alba-Iulia, la 15 iunie1703.

De fapt originalul acestei diplome a dispărut, ca urmare a complicităţii

Curţii de la Viena cu nobilii din Dieta Transilvaniei.

În schimb s-au executat celelalte dispoziţii, pentru că ele erau cuprinse

şi în făgăduielile semnate de Atanasie, „viciat în cele fundamentale şi

esenţiale”, punerea lui Atanasie sub jurisdicţia arhiepiscopului de 209 Pr. N. ŞERBĂNESCU, op. cit., p. 1047210 N. NILLES, op. cit., p. 289-290.211 Timotei CIPRARIU, Acte şi fragmente latine şi româneşti pentru istoria Bisericii Române mai ales unite, Tiparul Seminarului Arhidiecezan, Blaj, 1855, p. 89.212 G. VENTU, op. cit., p. 60.213 Siliviu DRAGOMIR, op. cit., p. 73.

89

Esztergom, instituirea „teologului” iezuit care să-şi dea aprobarea prealabilă

în toate actele episcopului şi ale soborului, interzicerea corespondenţei cu

domnitorul Ţării Româneşti şi cu orice ierarh ortodox. Grăitoare este

dispoziţia de la punctul 11 al Diplomei în care se spune: „Cine vrea să se

bucure de privilegile de mai sus, să facă mărturisirea unirii în faţa

episcopului şi teologului. Nu este destul pentru unire ca cineva să accepte

protecţia unei religii recepte în Ardeal şi să se declare pentru ea, ci trebuie să

creadă şi să mărturisească tot ce crede şi mărturiseşte acea religie ca să poată

avea parte de acele scutiri”214.

Cu aceasta se taie gândul protopopilor că e de ajuns să se declare

formal uniţi cu Roma, ca în actul de la 7 octombrie 1698, „ca să primească

privilegiile”, ci trebuie să se catolicizeze în toate, cu excepţia, deocamdată, a

ritului215.

A doua zi, în 20 martie 1701, Atanasie plăti cele primite pentru

iertarea lui de condamnare, pentru onorurile şi pentru beneficiile proprii şi

ale familiei lui cu „reversaliile” scrise într-o limbă mai mult decât

încâlcită216.

În „reversalii” Atanasie promitea „sfântului împărat Leopold” să fie

supus arhiepiscopului de Estergom şi să recunoască pe papa drept cap al

Bisericii, să respecte conciliul de la Trident, deci toată dogmatica romano-

catolică stabilită de acesta, promitea ca nici un preot supus lui să nu

primească „privileghiomurile”, decât dacă va primi cu jurământ „unirea” în

sensul de mai sus, să accepte de a fi hirotonit din nou de arhiepiscopul de

Estergom ca să fie „cu adevărat în popie şi vlădicie, să hirotonească din nou

pe toţi preoţii săi, să tipărească un nou catehism, retrăgând cărţile tipărite

214 G. VENTU, op. cit., p. 64.215 Pr. Prof. Teodor M. POPESCU, Uniaţia în lumina adevărului istoric, p. 60.216 Dumitru STĂNILOAE, op. cit.,. p. 31.

90

până acum, să tipărească cu aprobarea „teologului” cărţi noi „fără greşelile

şismaticeşti şi iriticeşti, care, din neştiinţa şi prostia noastră sau prin şismă”,

au intrat şi au început să asculte pe teolog ca pe „un părinte dătător de sfat”,

să nu hirotonească pe nimeni fără aprobarea teologului, să înceteze orice

corespondenţă cu domnul Ţării Româneşti şi cu mitropolitul din Bucureşti,

să dea afară de la curtea sa pe orice schismatic, nemaiţinând decât romano-

catolici sau „dirept uniţi”217.

Prin acest text publicat de Nicolae Iorga drept „cel mai înjositor act

public săvârşit până atunci de vreun vlădică românesc”218, îşi ia Atanasie

obligaţiunile impuse lui de decretul de confirmare şi de Diploma a II-a

leopoldină şi certifică adevărul pârilor asupra sa. Cu siguranţă că numai sub

cele mai grele ameninţări a putut să dea acest act umilitor.

La 24 martie 1701 Atanasie fu rehirotonit preot, iar a doua zi arhiereu,

în capela Sfânta Ana, a iezuiţilor, în Viena, de Kollonich şi episcopii

romano-catolici din Gyor (Raab) şi Nyitra. Rehirotonirea se făcu numai

condiţionat, deoarece teologii catolici din Viena erau de părere că nici

preoţii şi nici episcopii Bisericii Răsăritene nu se pot privi ca adevăraţi şi

legitimi, iar continuarea darului apostolic li se poate trage la îndoială219. Prin

această rehirotonire se încălca doctrina romano-catolică despre validitatea

tainelor ortodoxe. Atanasie a fost hirotonit după ritul romano-catolic, dar va

săvârşi liturghia după ritul ortodox, putând evident să o săvârşească şi după

ritul romano-catolic. Dealtfel întreg şirul de episcopi care l-au urmat au fost

hirotoniţi după ritul romano-catolic, folosind ritul oriental numai ca o primă

momeală pentru catolicizarea treptată a poporului220.

217 Ştefan LUPŞA, op. cit., p. 88.218 Nicolae IORGA, Istoria Bisericii Române, Editura Ministerului de culte, vol. II, Bucureşti, 1930, p. 34. 219 G. VENTU, op. cit., p. 68.

220 Dumitru STĂNILOAE, op. cit.,. p. 31.

91

În ziua de 4/15 mai 1701, el şi însoţitorii lui intrau în Alba-Iulia. În

luna următoare la 25 iunie, avea loc instalarea solemnă a „episcopului” în

scaunului mitropolitan. Comitele Ştefan Apor de Altoria dădu citire

decretului imperial. Apoi înmână lui Neurautter diploma imperială din care

Atanasie era confirmat episcop şi pe care acesta o citi poporului din

amvon221.

Astfel se inaugura în mod solemn unirea încheiată între părţile

contractante la Viena, în condiţiile arătate, şi era aprobată definitiv222.

Atanasie înceta de a fi mitropolitul românilor ortodocşi din Ardeal.

Arhiepiscopul de Strigoniu, sub a cărui jurisdicţie intra noul episcop, nu

avea nici nu motiv să-i recunoască lui Atanasie titlul de mitropolit, pe care îl

purtase mai înainte223.

În anul 1711 Atanasie are o remuşcare sufletească şi ţine un sinod în

care declară nulă unirea Bisericii din Transilvania, dar constrâns de iezuiţi

revine asupra deciziei. La doi ani după aceasta Atanasie moare, lăsând pe

urmaşii Bisericii Transilvănene şi a credincioşilor o mare povară224.

3. Urmările Unirii

Unirea Bisericii din Transilvania cu Biserica Romei se dorea a fi un

moment de descătuşare atât sufletească, cât şi fizică a poporului român din

221 Pr. N. ŞERBĂNESCU, op. cit., p. 1048. 222 Pr. Prof. Teodor M. POPESCU, Uniaţia în lumina adevărului istoric, p. 60.223 G. VENTU, op. cit., p. 70.224 Pr. N. ŞERBĂNESCU, op. cit., p. 1054.

92

cadrul Imperiului habsburgic. Din nefericire însă pentru românii din

Transilvania acest act al unirii nu le-a adus nici un avantaj notabil care să

compenseze suferinţele şi chinurile la care au fost supuşi de-a lungul istoriei

bisericii unite.

Consecinţele unirii sunt multiple şi au contribuit din plin la

complicarea istoriei transilvănenilor până la momentul dezrobirii lor.

Imediat după unire în 1699, calvinii, înfuriaţi fiind de faptul că

pierdeau un număr important de iobagi au hotărât că preotul nu trebuie să se

hotărasă decât şi după o cercetare a clerului latin care va constata dacă acel

candidat a urmat o şcoală de specialitate; preoţii fără parohie, n-au decât să

se ducă la mănăstire; preoţii ce nu şi-au ales nici o lege străină pot fi bătuţide

orice oameni de rând; numai pământurile parhie pot scutite de dijmă225.

Dar să punctăm concret aceste urmăi ale unirii:

- înrobirea Bisericii Ortodoxe şi înstrăinarea bisericii unite de legea

strămoşeacă ;

- despărţirea românilor din Ardeal defraţii lor din Principate pentru a

nu se mai gândi la o eventuală unire politică226;

- prin unirea cu Biserica romano-catolică se schimbau numai un rug

cu altul;

- prin unire s-a imnulţit numai numărul papistaşilor şi al

maghiarilor227;

- politica imperială habsburgică a încercat penalizarea oricărei

tendinţe a românilor dea fi una precum şi manifesrările de

solidaritate sub aspect biseicesc228;225 Nicolae IORGA, Istoria Bisericii Române, Editura Ministerului de culte, vol. II, Bucureşti, 1930, p. 24.226 Leon PĂDUREANU, op. cit., p. 93.

227 G. VENTU, op. cit., p. 77.228 Teodor V. DAMŞA, op. cit., p. 158.

93

- exilarea şi persecutarea celor care se opuneau politicii papale

(episcopul Inocentiu229 Micu Clein, episcopul Grigore Maior, Gh.

Şincai, Samuil Clein, Petru Maior);

- naţiunea română n-a fost scutită de iobăgie, de dări şi nici n-a fost

admisă sau considerată ca a ptra naţiune în rând cu cele trei naţiuni

principale din Ardeal;

- religia unită n-a fost recunoscută ca receptă, acest lucru

întâmplându-se abia în anul 1868230;

- Biserica unită nu şi-a putut dobândi autonomia niciodată;

- Unirea a dus la desfiinţare pentru o vreme a mitropoliei ortodoxe

din Ardeal, lăsând fără conducător spritulal pe majoritatea

românilor231;

- În timp ce într-un mic centru se organizau şcoli îm întreg marele

principat al Ardealului se distrugea baza economică şi reacţională a

oricărui progres, a oricărei dezvoltări fireşti a vieţii poporului

român;

- singurul aport de mare preţ pe care l-a adus “unirea” culturii

româneşti a fost crearea unei elite intelectuale româneşti deosebite:

Samuil-Micu Clein, Petru maior, Gh. Sincai232.

Exceptând îmbunătăţirea minimă a situaţiei clerului unit, înfiinţarea

unor şcoli pentru români şi primirea unora în administraţie, precum şi unele

formaţiuni căzute de la masa domnilor, unitatea a fost crudă deziluzie şi o

mare pagubă sufleteasă pentru poporul român233.229 G. VENTU, op. cit., p. 79. 230 Leon PĂDUREANU, op. cit., p. 93.231 Pr. N. ŞERBĂNESCU, op. cit., p. 1055.

232 Alexandru GRAMA, op. cit., p. 87.233 Pr. Prof. Teodor M. POPESCU, Uniaţia în lumina adevărului istoric, p. 61.

94

Soarta unirii

Încă din a treia zi după instalarea lui Atanasie ca episcop pentru a

servi catolicismul, întâmplată la 25 iunie 1701 – românul Nagyrzegi înainta

un protest la curtea imperială în numele preoţilor şi credincioşilor ortodocşi

din părţile Alba-Iuliei şi Făgăraşului, fapt pentru care Nagyrzegi a plătit cu

închisoare de şase ani234.

Clerul din părţile Inidorei declara că nu-i trebuie nici lege, nici

superintendent, iar Dan Chirca, preot călugăr, se ridică, strânge semmnături

de la preoţi pentru a fi recunoscut episcop al Bisericii Ortodoxe235.

Reacţia puternică ce se produce împotriva unirii la glasul preotului

Dan Chirca şi al călugărului Visarion Sarai, protestele credincioşilor care

voiau sâ-şi păstreze neschimbată legea au umplut închisorile până la

Kufstein, cu români ortododocşi, preoţi şi mireni, unii închişi chiar pe

viaţă236. Cei mai de seamă sunt torturaţi groaznic, traşi în ţeapă sau pe roată,

bunurile lor confiscate. Generalul Bucow ardea sau distrugea cu duiumul

biserici şi mănăstiri ortodoxe. Biserica ortodoxă era însă într-un regim de

grea persecuţie, care întrecea cu mult în tiranie şi crime pe cele de mai

înainte, când poporul întreg avea o singură credinţă. Pentru fericirea

cerească şi pământească a clerului unit a trebuit să se sufere toate prigoanele,

batjocurile şi silniciile românilor ortodocşi237.

Actul religios al unirii care se dădea liberă cofesiune, se impunea

românilor cu armele generalilor străini, catolici fanatici, (germanul Bucow),

234 Dumitru STĂNILOAE, op. cit.,. p. 32. 235 Nicolae IORGA, Istoria Bisericii Române, Editura Ministerului de culte, vol. II, Bucureşti, 1930, p. 25. 236 Pr. Prof. Teodor M. POPESCU, Uniaţia în lumina adevărului istoric, p. 61.237 Ibidem, p. 62.

95

ba chiar şi cu prigoana exerciată de episcopul unit Petru Paul Aron (1457-

1764)238.

Abia după 60 de ani de la unire obţin românii un episcop al lor, care

trebuia să depindă bisericeşte de calvini şi deja în 1864 au avut un mitropolit

al lor: Andrei Şaguna.

“Supplex Libellus Valachorum” – care reprezintă momentul

culminant al luptei naţionale politice de la sfârşitul secolului al XVII-lea –

alcătuit în numele clerului, al nobilimii şi al întregii naţiuni româneşti din

Transilvania revendica obţinerea străvechilor drepturi de care fusese

despuiată naţiunea română239.

Samuil Micu, Gh. Şincai şi Petru Maior au preluat şi fundamentat

istoric şi teologic lupta lui Inochentie Micu pentru independenţă ....din

Transilvania. Deşi erau teologic uniţi, ei au luptat împotriva autorităţii

arhaice a Bisericii unite, căci în vremea lor acţiunea catolicizării era condusă

de această ierarhie. De aceea lupta fruntaşilor Şcolii Ardelene a luat un

caracter doctrinar-spiritual pentru că ei simţeau nevoia să întărească pe

credincioşii Bisericii Unite, întregind atşamentul la tradiţiile proprii ale

Bisericii, strămoşeşti prin dovedirea superiorităţii şi necesităţii de a fi

păstrate pentru salvarea fiinţei naţionale a poporului român240.

Un alt moment de referinţă în istoria poporului şi a Bisericii române îl

reprezintă Adunarea de la Blaj din 1848 unde şi prin participarea unui număr

important de clerici, în frunte cu Andrei Şaguna, s-a încercat refacera unităţii

naţionale şi salvarea situaţiei jalnice a Bisericii: “Naţiunea română pretinde

ca Biserica Română, fără distincţiune de confesiune, să fie şi să rămână

238 Ibidem, p. 62. 239 Arhidiac. Constantin VOICU, op. cit., p. 70. 240 Teodor V. DAMŞA, op. cit., p. 106.

96

liberă de orice altă Biserică, egală în drepturi şi foloase cu celelalte Biserici

din Transilvania şi s-a proclamat Mitropolia Română Transilvană”241.

Sub regimul dualist austro-ungar (1867-1918) credincioşii români,

atât ortodocşi, cât şi cei uniţi, au fost supuşi la o aprigă luptă de

deznaţionalizare, luptă însă care s-a încheiat fericit pentru poporul român

prin marea unire , când s-a întregit fiinţa poporului român.

Rătăcirea românilor uniţi a luat sfârşit după cel de-al doilea război

mondial, când la 21 octombrie 1948 s-a concretizat actul de revenire a

Bisericii unite la Biserica Ortodoxă Română printr-un sobor al preoţilor şi

credincioşilor români242. Chiar şi uniţii ucrainieni de pe teritoriul României

au consfinţit revenirea la ortodoxie în anul 1949, cerând înfiinţarea unui

vicariat ortodox cu sediul la Sighet – 23 noiembrie 1949243.

Evenimentele din 1989 au adus o serie de schimbări nu numai în viaţa

politică şi socială a ţării, ci şi în sectorul vieţii religioase. Astfel, încă

din1989, decembrie a fost recunoscută existenţa Bisericii catolice de rit grec

sau catolică Orientală (forţa unită). În 1990 Vaticanul a numit episcopi

catolici de rit latin şi rit grec la Blaj, Oradea, Lugoj, Cluj-Napoca şi Baia-

Mare fără acordul prealabil al statului român în 1991, mitropolitul

Alexandru Todea a fost ridicat de rang la demnitatea de Cardinal244. Aceasta

a fost istoria punctată a Bisericii unite din Transilvania.

241 Arhidiac. Constantin VOICU, op. cit., p. 83. 242 Leon PĂDUREANU, op. cit., p. 103. 243 Liviu STAN, op. cit., p. 198.

244 Pr. Prof. Mircea PĂCURARIU, Realizări şi perspective după 1989, în Manualul de Istoria Bisericii Ortodoxe Române, Ed. I.B.M. al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1997, p. 525.

97

98

D. CONCLUZII GENERALE

Încercările Bisericii catolice de a se uni cu Biserica Ortodoxă au avut

la început un iz de nostalgie pentru refacera unităţii trainice a trupului lui

Hristos, însă, odată cu trecerea timpului interesele materiale şi jurisdicţionale

ale popilor s-au dovedit falimentare pentru relizarea acstui ideal.

Pornind încă de la prima tentativă de unire, Biserica Răsăriteană s-a

arătat reticentă în ce priveşte sinceritatea actului propriu-zis şi numai

insistenţa împăraţilor constrânşi de “claştele istoriei” a aşezat pe ortodocşi la

masa tratativelor. Aceasta nu însemnă că Biserica Răsăriteană nu-şi dorea

unirea şi refacerea unităţii ecleziale, dar accentuarea de către catolici a unei

realităţi bisericeşti sub aspect pur jurisdicţional a creat o stare de tensiune în

plen şi suspiciune.

Unirile hibrid realizate mai întăi la Lyon (1274) şi Ferrara-Florenţa

(1438-1439) nu a angrenat întrega ortodoxie ci doar local, fapt ce a produs

supuşilor a palidă satisfacţie, dar şi un punct de referinţă pentru următoarele

tentative de unificare.

Apariţia formulei de unitate ca fiind o soluţie de compromis, nu

aducea pe scena religioasă decât o instituţie confesională care nu era nici

catolicism deplin şi nici ortodoxie veche ci se sprijinea pe ambele în frunte

cu primatul papal Eilique şi indulgenţă faţă de unele principii şi uzuri.

Unitatea apare într-o postură foarte delicată producând un antagomism

nesesizabil iniţial din punct de vedere dogmatic, pentru că, devenind o

confesiune care propunea mântuirea credincioşilor, fiind un hibrid al

catolicismului şi ortodoxiei, nu înţelegem atunci care dintre cele trei

99

confesiuni: catolicism, ortodoxie şi unitate poate duce pe cale mântuirii. Din

acest compromis cofesional s-ar părea că Biserica Unită, prin “nectarul”

cules de la catolici şi ortodocşi poate oferi cel puţin teoretic aspectele

necesare mântuirii omului, lucru care loveşte puternic integritatea şi

credibilitatea atât ortodoxiei cât şi catolicismului.

Revenind la actul în sine al unităţii, acesta este legat mai în toate

cazurile de o violentare morală, devenind nu în puţine cazuri un refugiu

pentru cei nemulţumiţi cu ortodoxia.

Uniaţia s-a dovedit a nu fi o operă , nici cel puţin rezultatul

propagandei religioase, ea a fost efectul constrângerii prin asuprire şi prin

promisiuni amăgitoare, un act de silnicie, la care au colaborat de opotriva

puterea politică a statului respectiv cât şi Biserica Romano-Catolică.

De aceea actul unificării a devenit cu timpul un apanaj al elitei

dominante, nicidecum al poporului de rând, cel care de fapt trebuia să

suporte consecinţele nefaste al uniaţiei. Chiar de la origine “unirea cu

Roma” a fost un concept politic şi un eşec politic, rezultat din combinaţia

politico-religioasă a împăraţilor bizantini şi misiunea politică a papaliăţii

române, sub pretextul apărării creştinismului.

Popoarele antrenate fără voia lor în tumultasa acţiune pentru afirmarea

papalităţii şi a suprematiei acesteia în lume, au slujit sfârşirea unităţii

naţioale şi bisericeşti şi au manifestat chiar după unire, revenirea la vechea

tradiţie.

Acest lucru tragic s-a întâmplat atât rutenilor ortodocşi, cât şi

românilor transilvăneni, care aflaţi sub domianţia străină bazată pe principiul

“divide et impera”, au fost nevoiţi să accepte definirea religioasă şi naţională

şi să sufere batjocurile şi silniciile catolicilor.

100

Aceste popare fără drepturi pe pământul lor au manifestat ataşament

fată de valorile ortodoxiei şi, deşi au acceptat formal unirea, totuşi în sufletul

lor au rămas pe mai depate ortodocşi.

Pentru poporul român uniaţia a fost o mare pagubă, a fost o trădare de

credinţă şi de neam pentru un “blid de aur”, în care Viena şi Roma puneau

nu drepturile fireşti şi sacre ale poporului român băştinaş, ci doar moneda cu

care să poată atrage un număr de nefericiţi, care nu-şi dădeau atunci seama

că nu putea exista pentru ei ca români şi ca ortodocşi o contravaloare a

sacrificiului a ceea ce li se cerea.

Uniaţia a fost un act de violenţă şi de asuprire religioasă, un atentat la

libertatea şi viaţa lui naţională, un blestem asupra naţiei tolerate, încătuşare

sufleteacă, sporirea nedreptăţilor şi suferinţelor poporului.

De fapt, istoria uniatismului de pretutindeni arată că este incompatibil

cu ecumenismul Conciliului II Vatican, scoate în evidenţă ca şi acum

Biserica Romano-Catolică, promovează şi sprijină unitarismul printre

răsăriteni.

Privind retrospectiv la consecinţelele actulul unirii, demersul Bisericii

Romano- Catolice pare oarecum hilar, dacă nu penibil pentru că orice popor

cu conştiinţa naţională sănătoasă nu-şi poate permite “luxul” de a “recidiva”

şi a suferi din nou.

Biserica Romano-Catolică va avea acum un duşman veritabil

democratic, - libertatea de manifestare şi libera acţiune – timpurile

nostalgice cu împăraţi şi regi vasali apunând de mult.

101

BIBLIOGRAFIE

LUCRĂRI ÎN VOLUM

1.DAMŞA, Teodor V., Biserica greco-catolică din România în perspectivă istorică, Editura de Vest, Timişoara, 1994.

2.DVORNIC, Francis, Slavii în istoria şi civilizaţia europeană, trad. de Diana Stanciu, Ed. ALL Educaţional, Bucureşti, 2001.

3.POPOVICI, Drd. George, Uniunea românilor din Transilvania cu Biserica Romano-Catolică sub împăratul Leopold I, Ed. Autorului, Tiparul Tipografiei Diecezanei din Caransebeş, Lugoj, 1901.

4.STAN, Pr. Prof. Liviu, Acţiune papală şi replică ortodoxă-lupta de veacuri a Ortodoxiei Slave împotriva expansiunii papale în Răsăritul Europei şi triumful acestei lupte, în „B.O.R.”, LXX, nr. 4-5/ 1952.

5.VENTU, George, Uniunea românilor din Transilvania cu Biserica Romano-Catolică, Tipografia „cărţilor bisericeşti”, Bucureşti, 1889.

6.BANGERT, Willian W., Istoria Iezuiţilor¸ trad. de Marius Talaş, Ed. Ars Longa, Bucureşti, 2001.

7. BARIŢIU,George, Părţi alese din istoria Transilvaniei. Pre două sute de ani în urmă, vol I, Ed. Autorului, Sibiu, 1889.

8. CIACHIR, Nicolae, Istoria slavilor, Ed. Oscar Print, Bucureşti, 1998.

9. CIPRARIU, Timotei, Acte şi fragmente latine şi româneşti pentru istoria Bisericii Române mai ales unite, Tiparul Seminarului Arhidiecezan, Blaj, 1855.

102

10.DEAC, Prof. Dr. Augustin, Din istoria Ucrainei „Ţara de margine”, Ed. Europa Nova, Bucureşti, 2001.

11.DELEUŢĂ, I., Biserica Ortodoxă Rusească, în Anuarul X, Academia Teologică Andreiană Ortodoxă Română din Sibiu, Tiparul Tipografiei Arhidiecezane, Sibiu, 1934.

12.DRAGOMIR, Silviu, Istoria dezrobirii religioase a românilor din Ardeal în secolul XVIII, vol. I, Tiparul Tipografiei Arhidiecezane, Sibiu, 1920.

13.DRIMBA, Ovidiu, Istoria Culturii şi Civilizaţiei, vol IV, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1995.

14.GIBESCU, G. I., Iezuiţii şi românii, Tipografia Cărţilor bisericeşti, Bucureşti, 1910.

15.GRAMA, Alexandru Istoria Bisericii Româneşti unite cu Roma de la începutul creştinismului până în zilele noastre, Tiparul Seminarului Arhidiecezan, Blaj, 1884.

16.HERTLING, Ludwig, Istoria Bisericii, traducere Pr. Prof. Emilian DUMEA, Editura Ars Longa, Bucureşti, 1999.

17.IOAN, Zugrav, Chestiunea unirii între Biserica Ortodoxă şi Biserica Catolică, Imprimeria Naţională, Bucureşti, 1938.

18.IORGA, Nicolae, Istoria Bisericii Române, Editura Ministerului de culte, vol. II, Bucureşti, 1930.

19.IORGA,Nicolae, Scurtă istorie a slavilor răsăriteni: Rusia şi Polonia, Tipografia „Cultura Neamului Românesc”, Bucureşti, 1919.

20.KARADJA, Constantin, Delegaţia din ţara noastră la conciliul din Constanţa în anul 1415, Ed. Cultura Naţională Bucureşti, 1927.

21.KINDER, Hermann, Atlas de istorie mondială- de la începuturi până la Revoluţia Franceză, vol I, traducere de Mihai Moroiu, Enciclopedia RAO, Bucureşti, 2001.

103

22.LANGA, Tertulian, dicţionar Teologic Creştin din perspectiva ecumenismului catolic, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1997.

23.LUPŞA, Pr. Prof. Dr. Ştefan, Biserica Ardeleană şi Unirea în anii 1697-1701, Tipografia cărţilor bisericeşti, Bucureşti, 1949.

24.MATEI, Horia C., STATELE LUMII- Mică enciclopedie de istorie, ediţia a II-a, Ed. Meronia, Bucureşti, 2001.

25. Mc. NEILL, William, Ascensiunea Occidentului: o istorie a comunităţii umane şi un eseu retrospectiv, trad. de Diana Stanciu, Ed. Arc, Bucureşti, 2000.

26.MEYENDORF, Jean, Biserica Ortodoxă ieri şi azi, traducere Cătălin Lazurca, Ed. Anastasia, Bucureşti, 1996.

27.NISTOR, I. Problema ucraineană în lumina istoriei, Institutul de Arte Grafice şi Ed. Glasul Bucovinei, Cernăuţi, 1934.

28.NISTOR, Ion, Ucraina în oglinda cronicilor Moldoveneşti, Imprimeria Naţională, Bucureşti, 1941.

29.PĂCURARIU, Pr. Prof. Dr., Mircea Istoria Bisericii Ortodoxe Române, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune al B.O.R., Bucureşti, 1997.

30.PĂCURARIU, Pr. Prof. Mircea, Pagini din istoria Bisericii Româneşti, Ed. Arhiepiscopiei Ortodoxe Române a Vadului, Feleacului şi Clujului, Cluj, 1991.

31. PĂCURARIU, Pr. Prof. Mircea, Realizări şi perspective după 1989, în Manualul de Istoria Bisericii Ortodoxe Române, Ed. I.B.M. al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1997.

32.PANAITESCU, P., Istoria Poloniei, Editori N. Zamfirescu şi Gh. Ionescu, Curs, 1936-1937.

33. POPESCU, Pr. Prof. Teodor M., Cum s-au făcut "unirile” cu Roma, în „Ortodoxia”, I, nr. 2-3/ 1949.

104

34.POPOVICI, Drd. George, Uniunea românilor din Transilvania cu

Biserica Romano-Catolică sub împăratul Leopold I, Ed. Autorului, Tiparul Tipografiei Diecezanei din Caransebeş, Lugoj, 1901.

35.RĂDUŢIU, Aurel, Repertoriul izvoarelor statistice privind Transilvania (1690-1847), Ed. Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1996.

36.REZACHEVICI, Constantin, Istoria popoarelor vecine şi neamul românesc în Evul Mediu, Ed. Albatros, Bucureşti, 1998.

37.ŞAGUNA, Andrei, Istoria Bisericii Răsăritene Universale de la întemeierea ei până în zilele noastre, Tipografia Diecezană, Sibiu, 1860.

38.ŞESAN, Pr. Dr. Milan, De ce uniaţia, Tipografia Alexandru A. Ţerek, Iaşi, 1946.

39.ŞESAN, Pr. Prof. Milan, Pr. Prof. Ioan RĂMUREANU, Pr. Prof.

Teodor BODOGAE, Manual de Istorie Bisericească Universală, vol. II, Tipografia Institutului Biblic şi de Misiune al B.O.R., Bucureşti, 1993.

40.STĂNILOAE, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Unitismul din Transilvania opera unei întreinte silinicii, Tipografia Institutului Biblic şi de Misiune al B.O.R., Bucureşti, 1973.

41.VOICU, Arhidiac. Prof. Dr. Constantin, Biserica stămoşească din Transilvania în luptă pentru unitatea spirituală şi naţională a poporului român, Sibiu, 1989.

STUDII ŞI ARTICOLE

42.BODOGAE, Teodor, De ce nu s-a putut face unirea Bisericilor la Florenţa, în „Revista Teologică”, nr. 7-8/ 1939.

105

43.CIUHANDU, Protopop Dr. Gh., Runtenii unguri de odinioară şi sugrumarea lor de maghiari prin unirea cu Roma, în „B.O.R”, XLV, nr. 3/ 1927.

44.DAN, Prof. Dr. Mihail, În jurul unirii cu Roma-cu deosebită privire asupra rolului Iezuitului Carol Neurautter, în „Mitropolia Banatului”, VIII, nr. 7-9/ 1958.

45.IOAN, Floca, Românii în legile de stat Transilvane până la 1918, în „B.O.R.”, CVIII, nr. 1-2/ 1990.

46.IONESCU, Drd. Virgil Încercări bizantine de unire a Bisericilor sub Paleologi până la Sinodul din Florenţa, în „Glasul Bisericii”, XXXVI, nr. 7-9/ 1977.

47.LEB, Drd. Vasile, Mitropolitul Marcu Eugenicul al Efesului apărător al Ortodoxiei în Conciliul de la Ferrara-Florenţa, în „Glasul Bisericii”, XXXVII, nr. 5-6/ 1979.

48.MIGIA, Ariton, Un vechi document referitor la originea episcopului Atanasie Anghel, în rev. „Cultura Creştină”, an. IV, nr. 19-20/ 1914, decembrie.

49.PĂDUREANU, Pr. Dr. Leon, Adevărul asupra „unirii religioase”, în „Ortodoxia”, I, nr. 4/ 1949.

50.PAL, Alexandru, Ortodocşii din Ungaria, în „Noua Revistă a Ungariei”, nr. Octombrie, 1941, Budapesta.

51. POPESCU, Pr. Prof. Teodor M,.Cum s-au făcut "unirile” cu Roma, în „Ortodoxia”, I, nr. 2-3/ 1949.

52.POPESCU, Pr. Prof. Teodor M., Cum s-au făcut "unirile” cu Roma, în „Ortodoxia”, I, nr. 2-3/ 1949.

53.POPESCU, Pr. Prof. Teodor M., Uniaţia în lumina adevărului istoric, în „B.O.R.”, nr. 3-4/ 1949.

54.PULPEA, Lect. Diac. Ion, Biserici Ortodoxe cu cpecial cu specială privire asupra Bisericii Ortodoxe Ruse, în „Studii Teologice”, II, nr. 1-2/ 1949.

106

55.ŞERBĂNESCU, Pr. Nicolae, Unirea cu Roma, înşelăciune şi silnicie pentru românii din Ardeal, în „B.O.R.”, LXXIV, nr. 10-11/ 1956.

56.ŞESAN, Pr. Dr. Milan, Unirea florentină şi papalitatea, în

„Mitropolia Ardealului”, nr. 7-8/ 1961.

57.ŞESAN, Pr. Prof. Milan, Biserica Ortodoxă în secolele XV- XVII, în „Mitropolia Ardealului”, VII, 11-12/ 1963.

58.ŞESAN, Pr. Prof. Milan, Ortodoxia în faţa reformaţiei şi a uniaţiei, în „Mitropolia Ardealului”, 3-6/ 1962.

59.STAN, Pr. Prof. Liviu, Acţiune papală şi replică ortodoxă-lupta de veacuri a Ortodoxiei Slave împotriva expansiunii papale în Răsăritul Europei şi triumful acestei lupte, în „B.O.R.”, LXX, nr. 4-5/ 1952.

60.STATOV, Pavel, Biserica Ortodoxă Rusă în U.R.S.S., în „Ortodoxia”, nr. 1/ 1952, Bucureşti.

61.TRUŢIA, Prot. Sabin, Refacerea Unităţii Religioase a românilor ardeleni, o poruncă a istoriei, în „B.O.R.”, LXXIV, nr. 10-11/ 1956.

107

CURRICULUM VITAE

Numele meu este Maliovan I. Teodor-Ioan. Sunt născut în data de 22.

01. 1979, în oraşul Buhuşi, jud. Bacău, din părinţii Ion şi Anişoara.

Am urmat clasele I-VIII la Şcoala Mihai Eminescu, din localitatea

Buhuşi, între anii 1985-1993.

În 15.07.1993 am intrat în viaţa monahală la Mănăstirea Sihăstria

Tarcăului, jud. Neamţ.

În 12.04.1998 am fost tuns în monahism primind numele de Teofil.

Între anii 1998-2003 am urmat cursurile Seminarului Teologic

„Veniamin Costachi” de la Mănăstirea Neamţ.

La data de 26.10.2001 am fost hirotonit ierodiacon, iar în 18.08.2002

am fost hirotonit întru ieromonah.

Din anul 2003 sunt preot slujitor la Mănăstirea Sfintei Cruci din

Oradea.

Între anii 2003-2007 la îndemnul şi cu sprijinul Maicii Stareţe

Stavrofora Mina Bădilă am urmat cursurile Facultăţii de Teologie Ortodoxă

din Oradea – specializarea Teologie Pastorală – pe care am absolvit-o cu

teza de licenţă „Legăturile Mântuitorului cu contemporanii întrupării Sale”.

Între anii 2011-2013 am urmat cursurile de master la specializarea Istorie

bisericească şi gândire creştină, desfăşurate în cadrul Facultăţii de Teologie

Ortodoxă „Episcop Dr. Vasile Coman” din Oradea, pe care le absolv cu

prezenta lucrare de disertaţie.

108

DECLARAŢIE

Subsemnatul, Maliovan Teodor (Teofil), masterand la Facultatea de

Teologie Ortodoxă a Universităţii din Oradea, specializarea Teologie

Pastorală, declar că la întocmirea lucrării de disertatie cu titlul “Uniaţia în

Bisericile slave şi în Transilvania, în secolele XVI-XVII” nu am folosit alt

material bibliografic în afară de cel menţionat în notele bibliografice şi în

bibliografie, iar lucrarea îmi aparţine în întregime.

Semnătura,

109