Conflictul din Transnistria

Înainte de destrămarea URSS, Moscova a făcut multe încercări pentru a preveni această evoluţie. Printre instrumentele utilizate s-au numărat: crearea şi înteţirea conflictelor dintre populaţia majoritară din republicile sovietice de atunci, care îşi doreau independenţă de stat, şi grupurile minoritare care trăiau compact în anumite zone; susţinerea directă a separatismelor teritoriale pe baza bine-cunoscutei tactici imperiale „divide et impera”. Patru dintre aceste conflicte în Abhazia, Osetia de Sud, Karabahul de Munte şi majoritatea raioanelor estice ale Republicii Moldova) au rămas nesoluţionate până în ziua de azi, fiind denumite „conflicte îngheţate”. Unul dintre acestea (deşi diferit de celelalte trei din mai multe puncte de vedere) – cel de pe teritoriul fostei Republici Sovietice Socialiste Moldoveneşti – s-a dezvoltat în regiunea cea mai predispusă spre separatism, cunoscută astăzi sub numele de Transnistria. În timpul turbulenţelor provocate de epoca perestroikăi, această regiune, deţinând un important complex militar-industrial, a fost printre primele care a servit drept zonă de încercare pentru construirea unui conflict local, de tip separatist, cu scopul de a împiedica realizarea independenţei totale a Republicii Moldova faţă de URSS şi căderea generală a Imperiului Sovietic. Prezenţa Armatei a 14-a ruse, a arsenalului şi armamentului, transferate în urma retragerii trupelor sovietice din Germania şi Cehoslovacia în Transnistria, a constituit un motiv şi un pretext suplimentare pentru ca Rusia să păstreze regiunea sub controlul său.

Ca urmare a dezmembrãrii Uniunii Sovietice, Moldova si-a declarat independenţa şi - în momentul de vârf al naţionalismului - a instituit limba românã ca limbã naţionalã; sprijinul pentru reunificarea cu România a devenit tot mai mare şi a alimentat tensiunile etnice cu precãdere în regiunile unde se vorbea limba rusã, dar şi printre gãgãuzi, bulgari şi alte minoritãţi. Aceastã explozie de naţionalism a fost controlatã ulterior, dar a lãsat urme panã în ziua de azi. De departe cea mai serioasã consecinţã a fost secesiunea celei mai bogate regiuni, Transnistria.

Conducãtorii politici din Transnistria (unde limba vorbitã este rusa) au înteles cã au şansa de a separa aceastã regiune bogatã de Moldova şi de a o folosi în propriul lor interes. Ei au reuşit sã-şi asigure sprijinul popular din cauza problemei lingvistice.

Pe 2 septembrie 1990 a fost proclamată Republica Moldoveneasca Nistreana. La 25 august 1991 sovietul suprem al RMN a adoptat declaraţia de independenţă a noii republici. Pe 27 august 1991 Parlamentul Republicii Moldova a adoptat Declaraţia de Independenţă a Republicii Moldova, a cărei teritoriu cuprindea şi raioanele din stânga Nistrului . Parlamentul moldovenesc a cerut guvernului URSS "să înceapă negocierile cu guvernul moldovenesc cu privire la ocupaţia ilegală a Republicii Moldova şi retragerea trupelor sovietice de pe teritoriul moldovenesc" .

După ce Moldova a primit statutul de membru al ONU (2 martie 1992), preşedintele moldovean Mircea Snegur a autorizat o intervenţie militară împotriva forţelor rebele care atacaseră posturi de poliţie loiale Chişinăului de pe malul estic al Nistrului. Rebelii, ajutaţi de trupele sovietice, şi-au consolidat controlul peste cea mai mare parte din zona disputată. Forte ale Armatei a 14-a (care aparţine Federaţiei Ruse ), staţionate în Transnistria, au luptat contra şi respectiv de partea forţelor separatiste transnistrene. Armata moldovenească s-a aflat în inferioritate, lucru care a împiedicat Republica Moldova să recâştige controlul asupra Transnistriei. Prezenţa militarilor ruşi activi şi în rezervã a ajutat Transnistria sã învingã forţele moldoveneşti. Totuşi,

Transnistria nu este recunoscutã formal de nici o altã ţarã. La 21 iulie 1992 a fost semnat un acord de încetare a focului. Rusia şi Ucraina au devenit garanţii acestui acord alãturi de Organizatia pentru Securitate şi Cooperare în Europa (Organization for Security and Co-operation in Europe - OSCE) şi Statele Unite începând din februarie 1993.

Ca urmare a acestor evoluţii, populaţia din raioanele de răsărit ale Republicii Moldova a trecut de la un regim totalitarist la altul – unul separatist şi represiv. Conflictul armat din primăvara-vara anului 1992, deşi scurt, a fost sângeros şi a lăsat urme adânci asupra populaţiei din regiune.

După 45 de ani de uitare quasi-totală, în lexicul limbii române toponimul Transnistria a recăpătat o largă utilizare. Odată, însă, cu această reanimare lexicală a reînviat şi contextul utilizării sale - starea de conflict şi disputele privind romanitatea sau slavitatea ţinutului. Noţiune mai mult de natură geografică decât istorico-geografică, Transnistria ar desemna teritoriul dintre cursul inferior al Nistrului şi al Bugului Meridional. Ea cuprinde teritorii din doua regiuni istorice - extremul vest al Novorusiei şi extremul sud al Podoliei. Dacă ne conducem de actualele frontiere administrative, atunci cea mai clară imagine a Transnistriei ar putea să ne-o dea frontierele celor cinci raioane transnistrene ale Republicii Moldova şi raioanele transnistrene ale regiunii Odesa.

Regiunea transnistreană cuprinde un teritoriu de circa 4.163 km² sau 12% din teritoriul Republicii Moldova şi reprezintă practic o fâşie îngustă de pământ în regiunea cea mai estică a Republicii Moldova deţinând un segment semnificativ (452 km din 1222 km) din graniţa Republicii Moldova cu Ucraina. Transnistria se află în întregime pe teritoriul Republicii Moldova de-a lungul malului estic al râului Nistru şi câteva localităţi de pe malul vestic. Transnistria, sau aşa numită „republică moldovenească nistreană” (rmn) s-a autoproclamat drept stat independent şi suveran în 1991, dar nici până în prezent nu a fost recunoscută ca atare de către comunitatea internaţională. În ciuda izolării internaţionale, de-a lungul a mai mult de 10 ani de stare de conflict Transnistria şi-a creat toate atributele caracteristice unui stat: instituţii de stat, forţe armate, structuri de poliţie, servicii de securitate, organe vamale, dar şi propria valută naţională – rubla transnistreană, propriul sistem economic şi financiar.

Pe teritoriul Transnistriei se află 167 de localităţi, dintre care 4 oraşe (Tiraspol, Tighina (Bender), Rîbniţa şi Dubăsari), 8 comune de tip orăşenesc şi 143 de sate. Administraţia regiunii îşi are sediul la Tiraspol, care este principalul oraş şi capitala regiunii.

Deoarece ultimul recensământ al populaţiei în Republica Moldova, inclusiv în Transnistria, a avut loc în 1989, există doar date aproximative despre situaţia demografică actuală din regiune. Astfel în prezent populaţia Transnistriei este estimată a fi între 500000 şi 700000 de persoane, dintre care 40-45% sunt moldoveni, 25% - ucraineni, 23% - ruşi, iar restul fac parte din alte grupuri etnice.

În ultima parte a anilor 1980, peisajul politic al URSS era în plină schimbare datorită politicii de perestroika întreprinse de Mihail Gorbaciov, care permitea liberalizarea politică la nivel regional. Democratizarea incompletă a permis naţionalismului exclusivist să devină cea mai dinamică doctrină politică. Unele minorităţi naţionale s-au opus schimbărilor de clasă politică din Republica Moldova, clasă dominată în perioada sovietică de etnicii ruşi. Oficializarea limbii şi introducerea obligativităţii alfabetului latin pentru scrierea acesteia a atras proteste din partea vorbitorilor de alte limbi decât cea română . Problematica limbilor oficiale din Republica Moldova a devenit foarte spinoasă şi a fost, probabil, intenţionat politizată. Neconcordonaţa cu noua politică s-a manifestat într-un mod mai vizbil în

Transnistria, regiune în care etnicii slavi (ruşi sau ucraineni) erau majoritari în zonele urbane. Protestele faţă de guvernul republican erau mai puternice aici.

În Republica Moldova se vorbeşte mult despre natura conflictului transnistrean - conflict generat de probleme interetnice sau conflict generat de probleme politice? Detonatorul a fost unul etnic, poate nu atât etnic, cât lingvistic, ori trebuie să recunoaştem faptul că majoritatea relativă a populaţiei din raioanele transnistrene ale Moldovei este de expresie rusă.

Problema transnistreană are mai curând la origine un conflict intercultural, ce a căpătat după noiembrie 1989 un tot mai pronunţat caracter de conflict geopolitic. Diferenţa dintre un conflict interetnic şi unul intercultural este tot atât de mare ca şi cea dintre un conflict politic şi unul geopolitic. Conflictele interculturale sunt generate nu de apartenenţa la un grup etnic, ci la nişte valori culturale comune, specifice unei anumite regiuni. În cazul Transnistriei problema era legată de "revanşismul lingvistic" românesc din Republica Moldova. În timp ce în Basarabia se cerea revenirea la alfabetul latin şi adevărul despre limba şi identitatea moldovenilor basarabeni, cei din stânga Nistrului nu prea agreau astfel de revendicări. Pentru moldovenii transnistreni, supuşi timp de două secole aculturaţiei ruseşti, apoi sovietice, româna era un fel de "patois", o limbă a casei, fără valoare culturală şi fără practică oficială. Chiar daca nu a existat o opunere în masă a moldovenilor transnistreni faţă de introducerea grafiei latine şi înlocuirea glotonimului "limba moldovenească" cu cel de "limba română", ar fi o ipocrizie sa nu recunoaştem că neutralitatea lor purta un caracter pozitiv faţă de rezervele Tiraspolului.

După 1990 conflictul transnistrean si-a pierdut caracterul de conflict intercultural în favoarea unuia pur geopolitic. Acest caracter avea să se accentueze şi mai mult după obţinerea independenţei Republicii Moldova în 1991. Se vede din chiar denumirea de "geopolitic" că în joc ar fi pus un considerent spaţial, nu doar unul de regim politic, ca în cazul conflictelor politice. Din punctul de vedere al anumitor cercetători în domeniul geopolitic din Republica Moldova: “Conflictul transnistrean reprezintă un conflict doar geopolitic, şi ideologia sau regimul politic în cazul de faţă nu au nicio importanţă. De altfel, nici chiar observatorii occidentali nu se prea grăbesc cu astfel de calificative. Vorbind despre valoarea geopolitică şi geostrategică a conflictului, unii analişti politici de la Chişinău îi atribuie totuşi o dimensiune exagerată, atât în cazul când se spune că Transnistria ar fi un "cuţit rusesc înfipt în spatele Ucrainei", cât şi atunci când se spune că Transnistria ar reprezenta o bază a Rusiei pentru "direcţia" balcanică. Daca e să vorbim de Balcani şi de "porţile" sale, să nu uităm că vechiul şi metaforicul calificativ al Basarabiei de "poartă a Balcanilor" era valabil pentru Rusia în configuraţia sa geografică de la vremea respectivă. Dacă vom compara harta Rusiei şi Basarabiei în 1812 şi respectiv în 1992, vom vedea că ceva s-a modificat. Astăzi Rusia intră în Balcani mai curând prin Ucraina, ori sudul Basarabiei nu mai este în componenţa Republicii Moldova. Dacă Basarabia chiar ar fi o poartă a Balcanilor pentru Rusia, atunci Republicii Moldova nu i-a rămas din această poartă decât un par, poarta propriu-zisă cu Dunărea, hotarul cu Dobrogea şi accesul la Marea Neagră fiind însuşite de ucraineni. Cu atât mai aberante sunt tentaţiile unora de a extinde ideea de "Republica Moldova - poartă a Balcanilor" şi pentru alte ţări; evident că nemţii, turcii, americanii sau italienii "intră" in Balcani "pe alte porţi".

Transnistria are, evident, o valoare geopolitica, dar această valoare a Transnistriei este una ce prevede nu controlul Balcanilor şi nici ameninţarea Ucrainei, ci doar controlul Republicii Moldova. În mod paradoxal, Republica Moldova îşi datorează existenţa în mare

parte problemei transnistrene şi asta nu doar din cauză că legal statalitatea moldovenească contemporană îşi are originea în Transnistria anului 1924, ci şi din cauza că daca acest conflict nu ar fi existat, atunci povestea independenţei Republicii Moldova, cu starea dominantă în elita politică chişinauiană din decembrie 1991, s-ar fi terminat o dată cu coborârea drapelului sovietic de pe Kremlin şi prin reunirea Basarabiei cu România. Conflictul transnistrean este cel ce a menţinut Republica Moldova ca stat independent, a inspirat unele puncte din noua Constituţie şi a obligat Chişinăul să adere la CSI.

Se poate spune că pentru Chişinău regiunea respectivă este chiar un factor de geopolitică dominantă, dar anume această "valoare geopolitică" a Transnistriei trece neobservată, căutându-se misterioase împletiri de interese spaţiale cu impact dacă nu global, cel puţin regional. Faptul că Transnistria, spre deosebire de Bosnia, Kosovo, problema cipriota sau chiar Karabah, a generat un interes foarte superficial al Occidentului vorbeşte şi el despre adevărata valoare geopolitică a Transnistriei.

În pofida faptului că Transnistria este un factor geopolitic determinant pentru Republica Moldova, se poate afirma că şi după atâţia ani de independenţă, Chişinăul n-a reuşit să-şi structureze măcar o conduită consecventă în această problemă. De altminteri, ambiguitatea comportării Chişinăului în conflictul transnistrean porneşte chiar din momentul accesului la independenţă în august 1991. Anume atunci s-a şi produs primul fapt regretabil şi foarte ciudat, fapt ce a constat în retragerea structurilor de forţă moldoveneşti din raioanele transnistrene. Conflictul putea fi soluţionat în acele momente, întrucât tocmai atunci Gorbaciov a cerut să fie luate cele mai dure măsuri împotriva tuturor celor ce au susţinut puciul comunist de la Kremlin. Era firesc ca Republica Moldova, fiind subiect al federaţiei sovietice, să îndeplinească acest ordin al Moscovei, dar în mod bizar Chişinăul tocmai aici şi-a demonstrat disidenţa. Comportamentul bizar al Chişinăului din acele zile ne face să credem că acest conflict nici nu s-a dorit soluţionat, astfel guvernanţii moldoveni căpătând o garanţie pentru evitarea unirii cu România. Ulterior, Rusia s-a opus închiderii conflictului tot din aceleaşi considerente. Şi Ucraina este foarte interesată în menţinerea unei situaţii tensionate în Republica Moldova, deoarece în acest fel Chişinăul şi-a deviat atenţia de la problema celor 500.000 de români ucraineni şi a contestatei frontiere moldo-ucrainene.

Situaţia economico-socială a Republicii Moldova şi rolul negativ al RMN asupra acesteia

În Republica Moldova, procesul de tranziţie de la un sistem sovietic centralizat la o economie de piaţã şi la un regim politic democratic a fost foarte lent . Şi se pune acum în mod serios problema dacã Moldova va adera în viitorul îndepărtat, desigur, la Uniunea Europeanã (în sens larg, economic şi politic) sau va rămâne legată de grupul Rusia-Ucraina- Belarus. Cauzele specifice ale tranziţiei lente ale Moldovei sunt legate în principal de 2 mari aspecte: dependenţa economicã de Rusia şi subminarea guvernãrii de cãtre economia subteranã.

Este important sã recunoastem cã Moldova nu este destinatã unei inevitabile integrãri în Uniunea Europeanã şi unei inevitabile preluãri a modelelor occidentale. O datã cu scindarea Uniunii Sovietice, Moldova şi-a pierdut piaţa de export (77% din totalul comerţului din Moldova se desfãşura cu fosta Uniune Sovieticã); totuşi, ţara a rãmas

dependentã de Rusia prin importurile de energie şi materii prime precum şi prin programarea plãţilor celor mai mari şi mai urgente datorii ale sale.

În ciuda faptului cã deţine unele dintre cele mai fertile terenuri de pe întreg teritoriul fostei Uniuni Sovietice, Moldova reprezintã astãzi cea mai sãracã parte a Europei, iar populaţia sa ruralã trãieşte la limita subzistenţei, doar cu unele mici alocaţii, ajutoare sociale sau pensii. Din cauza unui şomaj aproape total, sau a unor locuri de muncã plãtite la limita subzistenţei oamenii îşi desfãşoarã tranzacţiile aproape integral prin schimb în naturã. Venitul zilnic înregistrat obţinut de 80% din populaţie este sub 1$ pe zi.

Politicile internaţionale au jucat şi ele un rol important în sãrãcirea populaţiei din Moldova. Politicile de adaptãri structurale au dus la creşteri ale preţurilor pentru întreţinere şi servicii şi au adus doar beneficii nesemnificative în ceea ce priveşte veniturile în numerar. Economia a scãzut la o treime din nivelul avut înainte de declararea independenţei, în 1991, şi abia în ultimul an au început sã aparã semne ale unei anumite cresteri. PIB-ul pe cap de locuitor este cel mai scãzut din Europa şi scãderea producţiei este cea mai dramaticã din toate ţãrile postcomuniste cu excepţia Georgiei, în mod semnificativ, o altã ţarã afectatã de conflict.

În Moldova se poate întâlni un nivel de viaţã la cele mai înalte standarde de consum, dar şi o îngrozitoare sãrãcie. Numai costul încãlzirii este echivalentul salariului lunar din sectorul public ($35). Cel putin 20% din populaţie a emigrat.

Cauza principalã a crizei economice este corupţia, iar aceasta este integratã în sistem deoarece este aproape imposibil sã funcţionezi legal acolo. Angajatorii care încearcã acest lucru vor fi destabilizaţi de cei care dau mitã şi astfel evitã taxele punitive şi reglementãrile complexe care submineazã comerţul obişnuit. Rezultatul este cã venitul naţional este decimat de evaziunea fiscalã şi de contrabandã. Se spune cã rata mitei pentru evitarea plãţii taxelor este aproximativ o treime din taxa care trebuia plãtitã. Se estimeazã cã economia subteranã este acum considerabil mai dezvoltatã decât economia oficialã. Ea include elemente de infracţiune organizatã cu legãturi internaţionale. Se poate spune cã infracţiunile din Moldova au fost globalizate, în timp ce producţia legitimã a ţãrii a fost redusã la schimbul în naturã desfãşurat la nivel local.

Transnistria a devenit centrul evaziunii fiscale la vamã, Moldova fiind astfel inundatã de ţigãri, petrol şi obiecte de lux ce nu aduc nici un venit Trezoreriei. Autoritãţile transnistrene percep taxe în numele Moldovei fãrã a le vãrsa la buget. Multe din aceste bunuri sunt destinate pieţelor europene şi sunt pur şi simplu în tranzit prin Moldova, iar altele au fost exportate din ţãri europene şi apoi reimportate prin Transnistria pentru a se profita de nivelul scãzut al taxelor.

Procesul creeazã un cerc vicios în care personalul guvernamental este atît de prost plãtit sau plãtit în arierate încât acesta devine tot mai corupt. Moldova a fost incapabilã sã sustinã plata pensiilor şi a ajutorului social pentru populaţia sa din ce în ce mai sãracã, care este forţatã sã gãseascã metode disperate de a supravieţui. Membrii comunitãţii internaţionale tind sã considere conflictul din Transnistria o problemã separatã de guvernare şi de sãrãcie, dar dimensiunile economiei subterane ce se dezvoltã datoritã Transnistriei sunt atât de mari încat ea pãtrunde în întreg sistemul politic şi economic.

Perioada sovieticã a lãsat şi ea o anumitã moştenire în ceea ce priveşte structurile de putere din Republica Moldova . Poziţia în fostul regim continuã sã fie un

factor distinctiv în termenii progresului economic. Vechea elitã comunistã a reusit nu numai sã supravieţuiascã, ci şi sã-şi întãreascã puterea, mai ales profitând de pe urma reformelor agrare şi, mai recent, profitând de vidul de putere politicã pentru a se întoarce în poziţii-cheie din administraţia publicã naţionalã.

Pentru comunitatea internaţionalã, toatã aceastã situaţie ridicã problema integrãrii Moldovei în sfera de putere a Europei sau în cea a Rusiei. Deocamdatã, ţara este divizatã politic.

Plasând toatã aceastã istorie într-un context regional, formele stridente de naţionalism care au apãrut o datã cu dezmembrarea Uniunii Sovietice au creat tensiuni violente în majoritatea ţãrilor de la periferia Rusiei şi mai ales în Azerbaidjan, Georgia şi Moldova. Încercând sã-şi menţinã influenţa dincolo de periferie, consideratã cândva ca fiind ,,aproape teritoriu strãin”, Rusia a permis sau chiar a cauzat aceste tensiuni. Nici o decizie politicã nu se poate lua fãrã cooperarea Rusiei, iar naţionalismul a devenit un instrument politic.

Moldova de astãzi este o ţarã a agriculturii de subzisenţã, în timp ce Transnistria este mult mai industrializatã. Moldova era candva o mare producãtore de fructe şi legume datoritã solurilor sale deosebit de fertile, în timp ce Transnistria producea oţel şi arme. Aceastã situaţie are şi implicaţii politice. În timp ce moldovenii s-au retras în sãrãcia lor ruralã, transnistrenii rãmân dependenţi de stat. Cea mai mare parte a venitului lor derivã indirect din activitãţile ilicite care s-au dezvoltat în acest teritoriu atipic. Chiar şi atunci când fabricile nu produc la capacitate maximã, autoritãţile transnistrene continuã sã plãteascã salariile şi pensiile. Aceasta reduce nivelul sãrãciei, dar creeazã un nivel de dependenţã politicã printre oameni.

Moldova trateazã uneori Transnistria ca pe o ţarã duşmanã, iar alteori de parcã ar fi în continuare o parte componentã a ei. În acelaşi fel, având în vedere cã Moldova refuzã sã recunoascã secesiunea acestei regiuni, transnistrenii pot sã profite de avantajul de a fi moldoveni când le convine. Ei cãlãtoresc liber dinspre şi înspre Moldova şi pot obţine paşapoarte moldoveneşti.

Rezolvarea problemei transnistrene

Declaratia de la Istanbul din noiembrie 1999 angaja Rusia în retragerea sau distrugerea echipamentului militar şi a muniţiei din Transnistria ca parte a acordului forţelor convenţionale din Europa (Conventional Forces in Europe – CFE), o retragere militarã rusã completã din Transnistria fiind programatã panã la sfarşitul anului 2002.

OSCE are deja de mulţi ani o misiune de observaţie la faţa locului şi încearcă să ghideze negocierile privind rezolvarea conflictului. Trupele ruseşti staţionează în continuare pe teritoriul moldovenesc, în pofida obligaţiilor asumate de Rusia la summit-urile OSCE din 1999 şi 2001 . Chiar şi după încetarea focului, Rusia a continuat să ofere regimului separtist sprijin militar, politic şi economic, permiţându-i să supravieţuiască şi conferindu-i un anumit grad de autonomie vis-à-vis de Moldova. Generalul Lebed , comandantul Grupului Operational Rus (ROG, fosta Armata a 14-a) începând cu iunie 1992, s-a purtat deseori ca un politician transnistrian şi a declarat că armata sa ar putea să ajungă la Bucureşti în două ore.

În mai 1997 (Memorandum-ul de la Moscova), ,,presedintele” Transnistriei, Igor Smirnov, a acceptat o eventualã formare a unui ,,stat comun”, dar nu s-au fãcut prea

multe progrese în vederea definitivãrii soluţiei propuse. Când guvernul comunist a venit la putere în Moldova în 2001, toatã lumea se aştepta cã aceasta va duce la o strângere a relaţiilor atât cu Rusia, cît şi cu Transnistria, dar rezultatul a fost cu totul altul: discuţiile iniţiale au fost întrerupte. Preşedintele Moldovei, Voronin, a reacţionat exact invers decât se aştepta toatã lumea încercând sã aplice sancţiuni economice prin înãsprirea controalelor vamale. Aceastã încercare a eşuat însã, deoarece Ucraina a refuzat sã coopereze şi deoarece ea ameninţa, probabil, anumite interese din Moldova însãşi. Acţiunile lui Voronin par atât de ciudate acum încât nu se poate spune cu siguranţã dacã ele au reprezentat o încercare sincerã de a supune Transnistria sau pur şi simplu o încercare de a impresiona populaţia moldoveneascã sau observatorii externi.

Astãzi, nimeni nu se mai aşteaptã la o soluţionare militarã a problemei transnistrene. Forţele moldoveneşti nu se aflã în poziţia de a-i provoca pe transnistreni, cu sau fãrã sprijinul Rusiei, dar factorii militari nu sunt nicidecum irelevanţi cel puţin din perspectiva Rusiei. Problemele şi interesele de securitate au o influenţã puternicã asupra negocierilor politice.

Interesul internaţional se concentreazã în prezent asupra distrugerii celor 46000 de tone de arme masate de Rusia în Transnistria. OSCE a primit finanţãri suficiente pentru a începe acest proces ($24 milioane din cele $40 milioane cerute) şi echipamentul pentru distrugerea acestor arme a fost instalat, dar se acţioneazã extrem de lent. Transnistria încearcă sã opreascã retragerea rusã cerând compensaţii majore (miliarde de dolari) pentru ,,distrugerea mediului înconjurãtor” Realist vorbind, transnistrenii ar putea obţine o reeşalonare a plãţii datoriilor sau oferta furnizãrii de mai multã energie, dar elita transnistreanã ar putea avea mai mult de câştigat în numerar dacã ruşii rãmân.

Nici Moldova, nici Transnistria nu-şi pot permite totuşi sã ofenseze prea mult Rusia. Aceasta poate exercita presiuni economice asupra ambelor entitãţi prin intermediul datoriilor trecute şi al furnizãrii actuale de energie. Aceste presiuni pot acţiona ca o pârghie în problemele de securitate atâta timp cât diferitele pãrţi ale administraţiei publice ruse funcţioneazã unitar. Una dintre posibilitãţile de schimbare ar putea fi ascensiunea celor care promoveazã necesitãţile energetice şi care ar putea observa cã au mai mult de câştigat dacã este pace şi au un acces mai liber la pieţele europene.

Din perspectiva Statelor Unite, înãsprirea atitudinii faţã de terorism dupã ,,11 septembrie” ar putea schimba treptat dinamica situaţiei în favoarea Moldovei. Transnistria poate fi descrisã ca ,,stat-pirat” şi atât Statele Unite cât şi Rusia au o atitudine mai durã acum faţã de astfel de entitãţi. Conform surselor moldovene, preşedintele Bush ar fi afirmat în iunie 2002 cã Statele Unite ,,recunosc şi împãrtãşesc prioritatea rezolvãrii conflictului astfel încât suveranitatea şi integritatea teritorialã a Moldovei sã fie redobândite”.

Transnistria pare sã fie implicatã în furnizarea de arme pentru rebelii ceceni. Existã de asemenea acuze cã armele ucrainene au ajuns în diferite zone de conflict africane prin intermediul Transnistriei, care are ea însãşi o puternicã industrie de armament în cadrul cãreia existã şi o fabricã ce produce arme de asalt Kalaşnikov AK-47. Totuşi, apropierea de Rusia înseamnã cã existã mai puţine şanse acum ca Statele Unite sã intervină separat. Aceasta îi permite Rusiei sã-şi continue acţiunile de putere principalã în zonã şi lasã deschisã posibilitatea extinderii influenţei ruseşti în Moldova.

Faptul cã nu existã o prezenţã militarã americanã în Moldova poate face mai simplã rezolvarea conflictului deoarece Rusia nu are de ce sã se teamã. Problema curentã este însã aceea cã Rusia nu are nici de castigat de pe urma rezolvãrii conflictului.

Relaţiile cu România rãman reci. Abia în aprilie 2000, dupã şapte ani de negocieri, au reusit Moldova şi România sã semneze un tratat care sã normalizeze relaţiile lor, dar problemele litigioase – natura relaţiilor lor, problema lingvisticã şi disputele referitoare la frontiere - au rãmas nerezolvate.

Obstacolul esenţial în rezolvarea conflictului transnistrean nu este imposibilitatea de a gãsi o soluţie în limitele suveranitãţii naţionale. Autonomia regionalã este soluţia evidentã aici. Nu existã riscul unor rãzbunãri şi nici un climat de urã între oameni. Nu existã mase de oameni dezrãdãcinaţi ce trebuie sã se întoarcã. Problema o constituie perspectivele economice ale diferitelor elite. Procesele economice au dus la o ,,îngheţare” a situaţiei. Aceastã situaţie este evidentã mai ales în cazul Transnistriei însãşi. «  Statul » este condus, dupã cum se stie bine, de preşedinte, de fiul lui şi de compania lor - ,,Tatãl, fiul şi Sherriff”. Mecanismul statului este folosit pentru a urmãri interesele lor fãrã a se încerca sã se simuleze mãcar un proces legitim. Operaţiunile extinse ale poliţiei secrete opresc orice dezvoltare a opoziţiei. Presa şi societatea civilã se aflã sub un control strict. Transnistria este ca o companie ce face contrabandã, dar are pretenţia de a fi consideratã stat. Din punct de vedere ideologic, Transnistria este o fosilã din trecutul comunist. Întâlnirile cu oficialitãţile sunt simple expuneri ale unei linii de partid acceptate. Întrebãrile referitoare la problemele controversate rãman fãrã rãspuns, iar cei veniţi din afarã sunt priviţi cu suspiciune.

Şi astăzi, prin tradiţie, numeroşi locuitori şi conducători moldoveni consideră că, cheile soluţionării acestui conflict ar fi la Moscova. Alţii spun că ele ar fi în egală măsura la Moscova şi Chişinău, dar se ignoră adesea anume rolul Ucraine. Pentru că majoritatea variantelor posibile de soluţionare a conflictului transnistrean trebuie să ia în consideraţie mai ales Ucraina, ţară ce a fost un veritabil spate de front pentru separatişti în timpul conflictului armat din 1992.