Competenţa jurisdicţionala şi Competenţa legistlativa

Conflictul de jurisdicţii exista atunci când o instanţă sesizată cu un litigiu de drept

internaţional privat trebuie să se pronunţe mai întâi asupra propriei competente.

Determinarea instanţei nu atrage automat aplicarea dreptului acesteia deoarece fiecare

instant ar aplica propria să lege şi nu ar mai exista nicio problemă de conflict de legi.

Deasemenea nici identificarea legii nu atrage automat determinarea competentei jurisdicţionale.

Datorită conflictelor, trebuie făcută diferenţa între competent jurisdicţional şi legea

aplicabilă.

Conflictul de jurisdicţii este prealabil soluţionării conflictului de legi, cronologie

firească deoarece instant nu poate consulta norma conflictuala înainte de a decide că este

competenta.

Normele conflictuale similare în aceeaşi materie pot conduce la soluţii diferite fiindcă

depinde de legiuitorul fiecărui stat. Norme conflictuale identice aparţinând unor state cu care

elementul de extraneitate face legătura pot determina soluţii diferite ale conflictului de legi.

„Aceasta deoarece legile la care fac trimitere normele conflictuale pot fi diferite şi deci soluţia

litigiului este deosebită.

Dacă instanţa ar aplica doar legea forului, nu am avea de-a face cu conflictul de legi,

întrucât acesta ar fi rezolvat automat de ceea ce indică soluţia conflictului de jurisdicţii. Pe de

altă parte, competenţa jurisdicţională nu atrage după sine mai puţină competenţă legislativă,

având în vedere specificitatea sistemului de drept internaţional privat al fiecărui stat şi faptul că

instanţa aplică propria normă conflictuală. Fiecare instanţă califică în funcţie de propria lege şi

dă curs propriei concepţii asupra ordinii publice.

Uneori, instanţele preferă să evite a se pronunţa asupra situaţiei deduse judecăţii, prin

invocarea propriei necompetenţe. Exemplele cele mai elocvente sunt divorţurile confesionale

şi procesele dintre străini. Speţele Levincon şi Patino sunt semnificative pentru cele două

materii enunţate.

În cazul divorţurilor confesionale, este cunoscut faptul că unele state consacră

procedura religioasă, atât pentru încheierea, cât şi pentru desfacerea căsătoriei. Desfacerea

căsătoriei de către rabin – procedură obişnuită în legea mozaică – nu este recunoscută de ţările

în care încheierea şi desfacerea căsătoriei sunt proceduri laice.

Prin urmare, aplicarea legii mozaice înseamnă un divorţ fără valoare pe teritoriul

Franţei, iar aplicarea legii franceze conduce la pronunţarea unui divorţ civil pe care religia

evreiască nu îl consideră valabil.

În afacerea Levincon (1905) Curtea de Casaţie franceză a contestat tribunalelor franceze

competenţa de a se pronunţa cu privire la divorţul unor evrei ruşi, a căror lege personal atrăgea

competenţa unui rabin. S-a arătat în doctrina franceză de drept internaţional privat că problema

care apare ca insolubilă „este cea care se găseşte pe tărâmul conflictelor de legi, conflicte care

în mod cert dictează soluţia unei probleme de competenţă jurisdicţională”.

Speţa Patino a marcat momentul de cotitură în schimbarea jurisprudenţei instanţelor

franceze în ceea ce priveşte competenţa de a judeca străini. Starea de fapt reţinută în speţă este

următoarea: două persoane – Christina de Bourbon, de cetăţenie spaniolă şi Antenor Patino, de

cetăţenie boliviană – s-au căsătorit la Madrid în anul 1831. Prin contractul de căsătorie au optat

pentru regimul separaţiei de bunuri, femeia, minoră la acea dată, având autorizarea tatălui

adoptiv la încheierea convenţiei matrimoniale. Doamna Patino a dobândit în urma căsătoriei

cetăţenie boliviană şi s-a stabilit la Paris împreună cu soţul său. În perioada celui de-al doilea

război mondial, soţia s-a mutat cu cei doi copii la New-York, iar soţul a rămas la Londra pentru

a îndeplini funcţiuni diplomatice. În 1944 soţia a înaintat acţiune de divorţ în faţa instanţei

americane, dar a revenit şi a semnat un act prin care soţul se obliga să îi achite o sumă

importantă în vederea renunţării la judecată. În anul 1946 domnul Patino a introdus acţiune

pentru desfacerea căsătoriei în faţa Tribunalului civil al Senei, care s-a declarat necompetent să

judece cauza, motivat de faptul că părţile sunt străini. Hotărârea a fost infirmată în apel, iar

recursul judecat de Curtea de Casaţie a prilejuit afirmarea, în terminis,a renunţării la principiul

necompetenţei, care ghida instanţele franceze în litigiile purtate intre străini. Altfel,

considerându-se necompetentă, instanţa trebuia să respingă acţiunea ca inadmisibilă.

Divorţul era interzis de legea spaniolă (ca lege a locului celebrării căsătoriei), la care

trimitea legea boliviană, ca lege naţională a soţilor.

Soluţia competenţei jurisdicţionale în materia statutului personal, atunci când părţile

sunt străini, a fost consacrată jurisprudenţial destul de târziu, cu atât mai mult cu cât este vorba

de un domeniu în care se aplică legea străină, ca lex patriae.

O dată în plus, este evident că soluţia conflictului de jurisdicţii a suferit influenţa

soluţiei date conflictului de legi competenţa jurisdicţională şi competenţa legislativă nu se

găsesc într-o relaţie de dependenţă, înţelegând prin aceasta că ”determinarea jurisdicţiei

competente a unei anumite ţări nu atrage după sine întotdeauna aplicarea dreptului acesteia”.

Tot aşa, identificarea legii care are vocaţie de aplicare raportului cu element extraneu nu

înseamnă, implicit, determinarea competenţei jurisdicţionale în dreptul internaţional privat.

Bibliografie

1.Ion. P. Filipescu, A.I. Filipescu, Drept internaţional privat

2.D.A Popescu, Corelaţia dintre conflictele de legi şi conflictele de jurisdicţii

3.Radu Bogdan. Bobei, Repere doctrinare şi jurisprudenţiale ale instituţiei calificării in dreptul internaţional