CONFLICTE ŞI NEGOCIERI ÎN ORGANIZAŢII Prof. univ. dr. MIHAI GOLU

TEMA II NOŢIUNEA DE CONFLICT: COORDONATE DE DEFINIŢIE

Deşi constituie o caracteristică esenţială şi inextricabilă a naturii şi societăţii, fiind

expresia firească a legii contrariilor, a raporturilor dual-polare (adesea antagonice), conflictul nu beneficiază nici până în prezent de o înţelegere şi definiţie unitare, unanim acceptate.

Înainte de a fi integrat în limbajul filosofic sau ştiinţific, termenul şi-a dobândit valoarea designativă în contextul experienţelor cotidiene şi al cunoaşterii empirice. Iar în ceea ce priveşte modul de evaluare a locului şi rolului conflictelor, acesta a cunoscut importante schimbări de-a lungul istoriei.

Astfel, definiţiile şi interpretările noţiunii în cauză se distribuie pe două axe: axa extins-restrâns şi axa pozitiv-negativ.

În primul rând, unii autori iau termenul de conflict în sens extins, folosindu-l pentru desemnarea oricărei diferenţe, opoziţii, neînţelegeri etc., iar alţii îl folosesc în sens restrâns, asociindu-l exclusiv cu atributul violenţei, explozivităţii.

În cazul al doilea, de asemenea, unii autori conferă conflictului un rol exclusiv pozitiv, alţii – unul exclusiv negativ, destructiv.

În dicţionarele lingvistice nu întâlnim o preocupare specială pentru introducerea unor criterii riguroase de diferenţiere şi delimitare.

Iată, de pildă, accepţiunea pe care o dau termenului „conflict” două dicţionare ale limbii române – Mic dicţionar enciclopedic (1978) şi Dicţionar enciclopedic ilustrat (1999): „neînţelegere, ciocnire de interese, dezacord, antagonism, ceartă, discuţie (violenţă)”,

În Grand Larousse (vol. 3, 1990), în dreptul cuvântului „conflict” găsim: 1) luptă armată, bătălie între două sau mai multe puteri care-şi dispută un drept; 2) opoziţie violentă de sentimente, de opinii, de interese; 3) situaţie care opune două tipuri de jurisdicţie (conflict de atribuţie) sau două tribunale de acelaşi ordin (conflict de jurisdicţie) care pretind a se sesiza în aceeaşi cauză (conflict pozitiv) sau, dimpotrivă, refuză fiecare să se sesizeze (conflict negativ); 4) expresie a exigenţelor interne ireconciliabile, ca de exemplu dorinţe şi reprezentări opuse sau, şi mai specific, forţe pulsionale antagonice; 5) conflict colectiv de muncă – litigiu care opune un grup de salariaţi patronului (angajatorului) în vederea apărării intereselor.

În fine, dicţionarul Webster (1986) prezintă, de asemenea, mai multe sensuri pe care le acoperă termenul „conflict” , şi anume: 1) bătaie sau luptă, îndeosebi de durată; război; 2) dezacord sau opoziţie acută de idei, interese etc.; ceartă zgomotoasă; 3) tulburare emoţională rezultând din ciocnirea impulsurilor opuse sau din incapacitatea de a concilia impulsurile; 4) coliziunea unor corpuri aflate în mişcare.

Noi considerăm că, din punct de vedere ştiinţific, în definirea conflictului la nivel uman, trebuie să ne ghidăm după cinci coordonate principale: semantică, psihologică, psiho-socială, dinamică şi instrumentală (importanţă, rol).

Coordonata semantică se referă, pe de o parte, la stabilirea originii etimologice a termenului, iar, pe de altă parte, la identificarea şi specificarea funcţiilor sale designativ-conotative. Etimologic, cuvântul conflict provine din latinescul „conflictus”, participiu substantivat al verbului confligo, ere, care desemna faptul de „a se lupta”, „a se bate între ei”, „ciocnire”, „şoc”, „luptă împotriva cuiva”. Aşadar, din perspectivă semantică; noţiunea de conflict are o sferă largă de cuprindere, incluzând nu un singur „element” sau

„fenomen”, ci mai multe, de esenţă diferită. Aceasta impune, ca în cursul cercetărilor şi analizelor, pe de o parte, să se caute şi să se desprindă notele comune tuturor fenomenelor pe care le subsumează semantic termenul, iar pe de altă parte, trăsăturile diferenţiatoare specifice fiecărui fenomen concret.

În acelaşi timp, coordonata semantică presupune şi o delimitare a conflictului de alte fenomene care exprimă diferenţe şi opoziţii, ca de pildă incidentul (eveniment fără o importanţă deosebită, dar care poate antrena complicaţii sau dificultăţi în relaţiile interumane), disputa sau controversa ştiinţifică, polaritatea (coexistenţa unor stări de semn contrar), ambivalenţa (coexistenţa în aceiaşi structură a două stări opuse – ex. sentimentul geloziei). În realizarea acestei delimitări ne ajută coordonatele psihologică şi psihosocială.

Coordonata psihologică evidenţiază trăsăturile diferenţiale şi definitorii ale conflictului şi structura sa internă. Trăsăturile esenţiale ce diferenţiază conflictul de fenomenele menţionate mai sus sunt următoarele:

a) conştientizarea de o parte sau de ambele părţi implicate a incompatibilităţii „elementelor” care le opun;

b) prezenţa intenţiei cel puţin la una din părţi de a aduce atingere sau de a leza fizic, psihic, profesional sau social cealaltă parte;

c) existenţa şi resimţirea de către părţile implicate a unei tensiuni aversive; d) prezenţa acţiunii (verbale sau fizice) de finalizare a intenţiei şi de obţinere a

victoriei (câştigului); e) diversitatea sferelor şi nivelurilor psihice şi sociale de apariţie şi manifestare. Aceste trăsături le regăsim în definiţiile date conflictului de diverşi cercetători. Iată

câteva dintre acestea: 1) „Conflictul este lupta între valori şi revendicări de status-uri, putere şi resurse în

care scopurile oponenţilor sunt de a neutraliza, leza sau elimina rivalii” (L.S. Coser, 1967, p. 8);

2) „Conflictul este o relaţie în care fiecare parte percepe scopurile, valorile, interesele şi conduitele celeilalte părţi ca antitetice celor ale sale” (J. Burton, 1988, p. 17);

3) „Conflictul este o incompatibilitate a scopurilor, astfel încât atingerea scopului de către unul dintre cei implicaţi atrage după sine reducerea şanselor celuilalt de a-şi atinge scopul său” (M. Deutsch, 1998, p. 227);

4) „Conflictul este o situaţie în care oameni interdependenţi prezintă diferenţe (manifeste sau latente) în ceea ce priveşte satisfacerea nevoilor şi intereselor individuale şi interferează în procesul de îndeplinire a acestor scopuri” (Donohue şi Kolt, 1992, p. 2);

5) „Indivizii sunt în conflict când sunt obstrucţionaţi sau iritaţi de un alt individ sau grup şi reacţionează inevitabil la aceasta într-un mod benefic sau costisitor (E. Van de Vliert, 1997, p. 5).

Din punct de vedere psihologic, constatăm că orice conflict izvorăşte şi se derulează în jurul unei probleme cu implicaţii motivaţional-afective în conştiinţa „adversarilor”. Problema ca atare apare sub forma unui disconfort, a unei tensiuni produse de altul/alţii asupra propriei tale persoane şi nu are obligatoriu o bază obiectivă, putând fi pur şi simplu o experienţă subiectivă (cineva ne este antipatic şi-l transformăm în „obiect” de conflict fără un motiv serios anume). Problema poate fi de natură cognitivă (perceperea şi interpretarea atitudinii şi comportamentului celuilalt ca blocări şi obstrucţionări ale scopurilor noastre), afectivă (antipatie, ostilitate, repulsie, teamă), motivaţională (dezacorduri şi incompatibilităţi de trebuinţe, interese şi idealuri) şi axiologică (dezacorduri şi incompatibilităţi între sistemele şi ierarhiile de valori asimilate şi integrate în structura de fond, bazală a personalităţii individuale şi de grup).

Ca reacţie la problemă, se naşte comportamentul de conflict, a cărui formă şi structură pot varia în limite foarte largi, de la o simplă expresie verbală la agregate verbo-

motorii complexe. Între problemă şi comportament nu există o corespondenţă biunivocă, ci, în funcţie de contexte şi persoane (grupuri), probleme diferite pot provoca aceleaşi comportamente, iar aceeaşi problemă poate genera comportamente diferite. Tipul şi caracteristicile comportamentului devin indicatori obiectivi esenţiali pentru evaluarea gravităţii şi efectelor conflictului.

Coordonata psihologică presupune, aşa cum am menţionat, şi analiza structurii interne a conflictului. Aceasta se prezintă sub forma unui program intenţional-finalist care include patru componente principale, şi anume: a) componenta cognitivă; b) componenta motivaţională; c) componenta afectivă; d) componenta executivă.

a) Componenta cognitivă rezidă în percepţia problemei sau a situaţiei conflictuale şi interpretarea/evaluarea ei (implicarea gândirii). În dinamica reală a acestei componente sunt posibile trei situaţii: 1) de percepere şi interpretare/evaluare adecvată a problemei; 2) o percepere şi interpretare/evaluare în hiper (supraestimarea importanţei şi mizei problemei); 3) o percepere şi interpretare/evaluare în hipo (subestimarea importanţei şi mizei problemei).

Impunerea ca dominantă a uneia din cele trei situaţii este condiţionată de factori subiectivi interni (trăsături de personalitate, încărcătura anterioară de frustraţii şi neîmpliniri, starea de sănătate mintală şi fizică) şi de factori contextuali externi (prezenţa sau absenţa unui public – o injurie primită în public, de exemplu, se suportă mai greu decât în absenţa acestuia, influenţele şi „întăririle” venite din partea altor persoane, îndeosebi, importante sau preţuite, gradul de permisivitate-restrictivitate faţă de relaţii conflictuale propriu subculturii căreia îi aparţin cei angajaţi în conflict).

Rolul componentei cognitive nu se reduce numai la perceperea şi interpretarea/evaluarea problemei, ci el constă şi în identificarea localizării conflictului; 1) în sinele propriu („sunt prost dispus şi nu ştiu de ce”, „l-am ofensat sau l-am jignit pe X, nu ştiu ce mi-o fi venit”, „n-am reuşit să-mi termin lucrarea pentru că X nu m-a sprijinit cum ar fi trebuit”); 2) în celălalt, când se ia act de exteriorizarea de către partener a stării de conflict („El (ea) este nervos (nervoasă), indispus (indispusă), nemulţumit (nemulţumită)”; 3) în relaţia interpersonală („L-am salutat pe X şi nu mi-a răspuns la salut”, „Orice spun eu X respinge sau critică”, „X mă bârfeşte sau mă vorbeşte de rău” etc.).

Implicarea gândirii în analiza/interpretarea problemei introduce şi o dimensiune previzională, fiecare partener (adversar) emiţând anumite presupuneri în legătură cu ceea ce ar putea să se întâmple, dacă va întreprinde ceva împotriva celuilalt. În multe cazuri, ostilitatea interpersonală este provocată de cauze imaginare, rezultate din gândirea şi interpretarea negativă a celor din jur (persoane hiperconflictogene, hipersuspicioase).

b) Componenta motivaţională este expresia relaţionării „problemei” cu stările proprii de necesitate ale partenerilor, îndeplinind astfel rolul de declanşare, direcţionare şi susţinere a conflictului. Dacă luăm ca reper piramida lui A. Maslow, putem constata că, teoretic, obstrucţionarea satisfacerii oricăreia din cele opt grupe de motive devine conflictogenă. Dar încărcătura conflictogenă cea mai mare o poartă frustrarea sau împiedicarea satisfacerii motivelor biofiziologice, de securitate ale Eu-ului (ex. lezarea prestigiului, atentatul la statut) şi de autorealizare.

Trebuie să menţionăm faptul că, de pildă, în cadrul motivelor Eu-lui şi al celor de autorealizare, se desprind la unele persoane tendinţe puternice (accentuate) de putere, de dominare, de intoleranţă şi agresivitate, care se cer a fi descărcate sau satisfăcute numai prin intrarea în conflict cu cei din jur. Asemenea persoane simt efectiv nevoia de a se certa, de a agresa, de a provoca scandal. Nesatisfacerea acestei nevoi este trăită sub forma unui puternic disconfort şi dezechilibru psihic interior.

Un rol important în structurarea şi activarea motivaţiei conflictogene îl are şi nivelul frustrării. Aşa cum a demonstrat S. Freud, când acesta atinge şi depăşeşte un anumit punct critic, devine o premisă internă permanentă a conflictualităţii relaţiilor persoanei date cu cei din jur. Rezistenţa la frustraţie depinde de forţa Eu-lui, fiind direct proporţională cu aceasta. Iar cum forţa Eu-lui diferă în limite semnificative de la o persoană la alta, şi rezistenţa la frustraţie va diferi în acelaşi registru.

În biografia oricărei persoane se găsesc situaţii frustrante: nedreptăţi, ironii sarcastice, aşteptări prelungite şi negratificate, aspiraţii şi dorinţe nerealizate, refuzuri etc.

Experienţa ne arată că reacţiile imediate la frustrare se diferenţiază în mai multe categorii: neastâmpărul şi tensiunea, agresivitatea, apatia, refugiul în imaginar, stereotipia, regresia. Toate acestea exprimă, în plan relaţional/interpersonal o dimensiune conflictogenă – fie una de tip activ (neastâmpărul, tensiunea, agresivitatea), fie una de tip defensiv (pasiv) (apatia, refugiul în imaginar, stereotipia şi regresia).

Neastâmpărul şi tensiunea se manifestă la copil prin agitaţie motorie şi plâns, iar la adult prin plimbare nervoasă cu paşi apăsaţi şi repezi, gesticulaţia amplă şi dezordonată, strângerea pumnilor şi încleştarea fălcilor.

Agresivitatea se manifestă sub forma tentativelor de ripostă sau de atac asupra sursei frustrării. Dacă sursa este tangibilă (o persoană sau un obiect), atunci agresiunea devine directă, dacă aceasta este intangibilă sau prea puternică, atunci agresivitatea este deplasată asupra altor obiecte sau persoane (ex. bărbatul mustrat sau sancţionat la serviciu de şeful său îşi „descarcă” furia în familie; soţia supărată şi neputincioasă fizic în faţa soţului său se „descarcă” spărgând pahare, veselă), căutarea unui „ţap ispăşitor”, vânătoarea de vrăjitoare, descărcarea revoltei muncitorilor asupra maşinilor şi instalaţiilor etc.).

Agresivitatea este mai frecventă la persoanele extravertite. Apatia constă în scăderea tonusului energetic şi slăbirea voinţei. Ea se întâlneşte

mai frecvent la persoanele introverte şi se constituie în urma unor întăriri negative repetate la tentativele de atingere a scopurilor şi îndeplinirea dorinţelor. În plan relaţional, apatia duce la detaşare şi izolare, ceea ce poate avea şi o valoare adaptativă (ex. în cazul unui regim restricţionar şi punitiv, penitenciare, lagăre etc.).

Refugiul în imaginar se constituie în cazul unei frustrări dure şi prelungite şi constă în renunţarea la căutarea soluţiilor reale la probleme şi trecerea la elaborarea unor soluţii imaginare, uneori chiar fantasmatice (visarea cu ochii deschişi sau transpunerea dorinţelor nerealizate în visele – din timpul somnului).

Stereotipia constă în activarea şi repetarea aceloraşi comportamente în situaţii frustrante diferite, chiar dacă acestea se dovedesc ineficiente. Deşi poate avea şi o valoare adaptativă ducând la slăbirea tensiunii generate de frustrare, stereotipia îngrădeşte foarte mult flexibilitatea cognitivă şi acţională, iar uneori se afirmă ca simptom al nevrozei compulsive sau al fixităţii-rigidăţii psihice generale.

Regresia constă în reactivarea în situaţii frustrante a unor patternuri comportamentale din perioada copilăriei, care asigurau securitatea, sau a unor comportamente simpliste, primitive.

Ea se poate realiza, însă, şi în sfera afectivă prin reactualizarea şi cantonarea în trăirile furnizate de evenimentele plăcute din trecut.

Multe din reacţiile imediate la frustrare prin decontextualizare şi automatizare devin mecanisme de apărare.

Sfera motivaţională poate ea însăşi să devină sursă de conflict – conflictul între două motive concurente. În acest caz, asupra individului se exercită două sau mai multe forţe cu valenţe diferite dar de intensitate aproximativ egală. Sunt cunoscute trei tipuri de conflicte intramotivaţionale: atracţie-atracţie (A A), evitare-evitare (E E), atracţie-evitare (A E).

Conflictul atracţie-atracţie apare în situaţia în care motivele şi, respectiv, alternativele aflate în conştiinţa subiectului posedă valenţe pozitive, fiind la fel de dezirabile. Cel mai puternic acest tip de conflict apare în alegerea profesiei sau a unor oferte de angajare (servici).

Conflictul evitare-evitare constă în confruntarea a două variante (motive) cu valenţe negative (ex– alegerea pe care trebuie s-o facă elevul între primirea unei note proaste pentru neînvăţarea lecţiei şi primirea unei pedepse din partea părinţilor dacă ar chiuli de la şcoală în ziua respectivă).

Conflictul atracţie–evitare se produce atunci când atingerea unui scop se asociază atât cu valenţe pozitive, cât şi negative, subiectul fiind stăpânit de o atitudine ambivalentă. Ca exemplu al unui astfel de conflict avem situaţia adolescentului care, pe de o parte, doreşte şi tinde să se elibereze de sub tutela părinţilor şi să devină independent, iar pe de altă parte, simte nevoia de sprijinul şi ocrotirea lor. Sau situaţia angajatului care trebuie să aleagă între a rămâne să lucreze peste program pentru a câştiga un ban în plus şi a merge împreună cu colegii la un meci important de footbal în care joacă echipa sa preferată.

1. Componenta afectivă se leagă şi interacţionează strâns cu cea motivaţională şi cu cea cognitivă fiind o interfaţă între cele două. Tocmai ea reflectă semnul negativ al obstrucţionării tentativelor de satisfacere a motivului şi atingere a scopului, făcând ca subiectul să trăiască efectiv situaţia ca fiind conflictuală.

Este vorba nu numai de aşa-numitele emoţii primare precum frica, furia, dezgustul, ci şi de structurile mixte secundare, precum ura, supărarea, invidia, dispreţul etc. Atât unele, cât şi altele pot juca în conflict mai multe roluri, ca de pildă:

– de cauză a conflictului, atunci când furia provocată de cineva (de exemplu, de şef) ne-o descărcăm asupra celorlalţi;

– de resursă energetică, susţinând acţiunile şi comportamentul de finalizare a conflictului;

– de mecanism de stingere a conflictului, prin resimţirea şi trăirea satisfacţiei de a fi exprimat sau comunicat mânia şi dispreţul;

– de simptom sau indicator al conflictului pe care-l trăieşte unul sau ambii parteneri (adversari).

Inteligenţa emoţională, pe care o interpretăm ca o raţionalizare adaptativă, în concordanţă cu cerinţele şi particularităţile situaţiilor externe, a stărilor şi proceselor emoţional-afective, se implică la structura conflictului ca factor catalizator.

Gestionarea stărilor de emoţie pe parcursul derulării conflictului poate să însemne: 1) exprimarea liberă a emoţiilor, fapt ce poate determina detensionarea şi liniştirea

consecutivă, descărcări mai explozive de genul plânsului în hohote; 2) suprimarea temporară, care constă în amânarea sau suspendarea relaxării

emoţionale până apare un moment mai potrivit; 3) exprimarea controlată a emoţiilor, lăsându-le să crească dar nu până la punctul

critic, pentru a le slăbi forţa energetică distructivă şi/sau pentru a atrage atenţia adversarului asupra necesităţii rezolvării situaţiei.

Unele stări emoţionale, îndeosebi cele de tip şoc precum furia, disperarea, spaima, ura şi chiar tensiunea, frustrarea, tristeţea, teama, dar şi unele persoane se cer cu prioritate detensionate, fie direct în cadrul interacţiunii conflictuale, fie în afara acesteia. Experienţa cotidiană ne arată că în multe conflicte ajungem să acţionăm împotriva propriilor interese, arătându-ne mai preocupaţi de a ne exprima emoţiile, decât de a obţine rezolvarea favorabilă (adecvată) a problemei care a provocat conflictul. Se evidenţiază astfel o dimensiune expresivă a conflictului, axată pe exteriorizarea emoţiilor, şi alta finalistă, centrată pe obţinerea rezultatului. Şi este indicat ca oamenii să găsească uneori o modalitate

de a-şi exprima emoţiile, înainte de a se fixa afectiv pe un rezultat care să le satisfacă stările de necesitate (motivaţie).

2.Componenta executivă (acţional-comportamentală), care se concretizează în forma „reacţiilor” verbale sau general-motorii, îndeplineşte, pe de o parte, rolul de exprimare a conflictului şi a emoţiilor asociate, iar pe de altă parte, rolul de finalizare şi satisfacere a nevoilor.

Actele comportamentale îmbracă o gamă variată de forme şi nuanţe, de la încercări de a face ceva în dezavantajul altuia, până la exercitarea puterii şi apoi la violenţă şi distrugere (în cazul strategiei de tip „atac” sau agresive de rezolvare a conflictului) sau, dimpotrivă, acţiuni conciliante, constructive, prietenoase (în cazul strategiei de cooperare-negociere de rezolvare a conflictului). Până la urmă, tipul şi gradul de „duritate” al conflictelor le determinăm după caracterul componenţei lor executive (acţional-comportamentele), care poate fi antagonic/distructiv sau cooperant/constructiv. (B. Mayer, 2000; Ana Stoica-Constantin, 2004).

Coordonata psiho-socială reclamă ca în analiza conflictului la nivel uman, pe lângă condiţionarea biologică şi psihologică, să se ia în seamă şi condiţionarea socială. Aceasta ne arată că, pe de o parte, orice conflict se petrece într-un cadru relaţional social, iar pe de altă parte, protagoniştii oricărui conflict sunt persoane socializate, adică structurate şi modelate sub aspect psihocomportamental, prin asimilarea şi interiorizarea modelelor, valorilor şi experienţelor socio-culturale, proprii comunităţii de origine şi elaborate/tezaurizate istoriceşte. Referindu-se la obiectul psihologiei sociale, S. Moscovici (1997) arăta că acesta este în primul rând conflictul între individ şi societate, respectiv, între societatea din afară şi societatea dinăuntru. Şi, continua el, nu ducem lipsă de asemenea exemple: rezistenţa la presiunile conformiste ale majorităţii, opoziţia între un lider şi grupul său, discuţiile în cadrul unui grup pentru a se ajunge la o decizie, captarea unui individ de către masă şi restul, diferenţele şi opoziţiile în planul ideologiei, al reprezentărilor şi atitudinilor, al comunicării sociale (atât fenomenele de comunicare, de masă, de influenţă colectivă – propagandă, publicitate etc. – şi procesele pur lingvistice, cât şi faptele semantice). (S. Moscovici, 1997, p. 8–9).

Noi am exprimat aspectul conflictual al raportului individ–individ, individ–grup (societate) într-o formulă mai generală şi mai cuprinzătoare, ca deosebire şi opoziţie între „mulţimea solicitărilor şi nevoilor interne” (A) şi „mulţimea solicitărilor şi nevoilor externe” (B).

Raportul între cele două mulţimi se poate realiza într-una din cele trei variante posibile, şi anume:

a) de concordanţă/suprapunere perfectă (fig. 1); b) de neconcordanţă/incompatibilitate absolută (fig. 2); c) de concordanţă şi, respectiv, neconcordanţă parţială (fig. 3). A, B A B A A.B. B Fig. 1 Fig. 2 Fig. 3 Varianta (a) presupune că solicitările şi nevoile interne (ale individului)

consonează întrutotul şi în orice moment cu solicitările şi nevoile externe (ale partenerului, ale grupului, ale societăţii), ceea ce ar reprezenta un semn de armonie şi co–integrare

absolută individ–societate şi, implicit, absenţa oricărei surse de conflict. O asemenea situaţie nu se întâlneşte însă în realitate şi ea prezintă doar o valoare teoretică.

Varianta (b) arată că solicitările şi nevoile interne (ale individului) sunt total diferite şi antagonice faţă de solicitările şi nevoile externe (ale partenerului de relaţie, ale grupului, ale societăţii), ceea ce ar reprezenta un semn al unei excluderi totale a individului de către societate şi o respingere globală a societăţii de către individ, conflictul devenind permanent şi cu caracter exclusiv negativ, distructiv.

Nici o asemenea situaţie nu se întâlneşte în realitate, şi ea având tot o semnificaţie teoretică.

Varianta (c) ne arată că între ceea ce doreşte şi cere individul şi ceea ce doreşte şi cere societatea există atât compatibilităţi, concordanţe, cât şi incompatibilităţi, discordanţe. Aceasta este situaţia pe care o întâlnim în realitate şi care constituie obiect propriu-zis de studiu. Cum se poate vedea din fig. 3, „fâşia” de concordanţă/intersecţie între cele două mulţimi – cea a solicitărilor şi nevoilor interne (ale individului) şi cea a solicitărilor şi nevoilor externe (ale societăţii) nu este statică şi constantă, ci dinamică şi variabilă, întinderea ei diferind atât în funcţie de individ (persoană), cât şi de contextul social, putând deveni mai îngustă sau mai extinsă. Cu cât va fi mai îngustă, cu atât plaja şi posibilitatea de apariţie a conflictelor vor fi mai mari, şi invers. (M. Golu, 1993, 2005).

Neconcordanţa dintre cele două mulţimi de solicitări şi nevoi, care poate genera conflicte se poate manifesta în două feluri:

a) neconcordanţa între solicitările/nevoile interne şi condiţiile obiective de satisfacere, mediul social extern exercitând îngrădiri şi obstrucţionări puternice şi sistematice asupra tentativelor şi încercărilor individului de a şi le satisface;

b) neconcordanţa între gradul de complexitate/dificultate al cerinţelor şi solicitărilor externe şi posibilităţile/capacităţile reale ale individului, primele fiind ori complexe şi grele, tinzând să depăşească potenţialul adaptativ şi nivelul de competenţă al individului, ori prea simple şi uşoare, cu mult sub capacitatea reală a individului afectându-i astfel motivaţia (dorinţa) sa de autorealizare şi autoafirmare.

Coordonata psihosocială devine de o importanţă majoră în abordarea şi analiza conflictelor interetnice, interconfesionale, interstatale.

Coordonata dinamică reclamă două lucruri principale: a) ca orice conflict să fie privit nu ca un dat static şi efemer, ci ca un fenomen de tip procesual, cu o desfăşurare mai scurtă sau mai lungă în timp, prezentând sau evidenţiind caracteristici diferite în succesiunea momentelor temporare (între momentul t0, al activării cauzelor şi momentul tn, al deznodământului şi b) ca să se recunoască şi să se dezvăluie variabilitatea conflictelor, non-uniformitatea şi non-omogenitatea lor.

Dinamica şi variabilitatea (diversitatea) se impun astfel ca repere esenţiale ale teoriei generale a conflictelor, servind, totodată, ca premise ale oricărei strategii şi program de gestionare-rezolvare a acestora.

Coordonata pragmatică ne impune să ne punem şi să căutăm răspunsul la întrebarea „care este valoarea sau rolul conflictelor în viaţa personală şi socială?”. Chestiunea nu este atât de simplă precum pare la prima vedere. Prima tendinţă care ni se activează în faţa acestei întrebări este cea de a asocia şi de a lega conflictul de un rol negativ şi de a considera că el are numai efecte negative, perturbatoare, distructive, trebuind întotdeauna prevenit sau evitat. De pildă, morala creştină se întemeiază exclusiv pe această tendinţă, propovăduind şi promovând numai armonia şi iubirea dintre oameni.

Există însă şi tendinţa opusă, dezvoltată şi promovată de filosofia dialectică, prin argumentarea caracterului universal al „legii luptei contrariilor” ca unic factor al evoluţiei şi progresului, al trecerii de la vechi la nou, de la inferior la superior. De pildă, filosofia socială de sorginte marxistă susţine că în societatea divizată în grupuri cu poziţie

economică şi ideologică diferită „lupta de clasă” este inevitabilă şi constituie forţa motrică a dezvoltării.

Probabil că răspunsul cel mai adecvat la întrebarea de mai sus nu poate fi de tip unilateral exclusivist – numai negativ sau numai pozitiv – ci unul de tip relativ – complementar – şi negativ şi pozitiv. Aşadar, din punct de vedere pragmatic, rolul conflictului poate fi atât perturbator, distructiv (negativ), cât şi novator, constructiv (pozitiv). Conflictele de primul gen se cer a fi evitate, preîntâmpinate, iar cele de-al doilea – susţinute, stimulate.

În evaluarea caracterului – negativ sau pozitiv – al conflictelor apar diferenţe semnificative între părţile implicate şi între observatori. Astfel, unul şi acelaşi conflict poate fi apreciat ca negativ şi indezirabil de către o parte (un observator) şi ca pozitiv, constructiv şi necesar de către o altă parte (observator).

Întrebări de autoevaluare: 1. La ce referă coordonata semantică a definirii conflictului? 2. Care este structura psihologică a conflictului: evidenţiaţi rolul şi funcţiile fiecărei

componente; 3. Ce reclamă coordonata psihosocială în analiza–interpretarea conflictului? 4. În ce constă latura pragmatică a analizei şi evaluării conflictelor? Exemplificaţi.. 5. Faceţi o paralelă între conflict şi consens (armonie);