Cofeină, canabis, tutun, etanol (alcool), şi cocaina sunt cele mai populare droguri din lume, însă de drogul adus de  Paracelsus  în Europa mai puţini ştiu. Este vorba de opiu, care era cel mai întrebuinţat drog al secolului al XIX-lea, din cauza lui iscânduse două războaie (Primul Război al Opiului şi Al Doilea Război al Opiului).Thomas de Quincey, autorul operei „Confesiunile unui opioman englez”, a fost  poet romantic britanic care a început de la o vârstră fragedă să întrebuinţeze opiumul pentru a scăpa de durerile insuportabile de stomac. În câţiva ani el ajunge un opioman înrăit şi publică Confesiunile… mai întâi în London Magazine, în anul 1821, apoi, în anul 1822, în volum.Autorul descrie atât plăcerile opiului cât şi suferinţele opiului, opera dată constituind una din primele descrieri detaliate a dependentei de opiul ( pe atunci opiumul era legal şi se putea găsi în orice farmacie şi nu îţi trebuia reţetă pentru a-l procura).

Relatarea la persoana I creează impesia unui dialog dintre autor şi cititor. Citind începi să simţi plăcerea, iar uneori, pentru câteva clipe, chiar aprobi întrebuinţarea opiului, însă autorul, după plăcerile opiului, accentuiază suferinţele opiului care provoacă cititorului un dezgust faţă de opiu. În acest mod Confesiunile unui opioman englez constituie  o lectură deopotrivă cuceritoare şi instructivă.Publicarea operei a fost un adevărat şoc pentru „spiritul englez” conservator al epocii,ea constituind o amplă fresca sociala – de la lumea micii nobilimi pâna la cea a mahalalelor mizere din Londra (unde autorul, fiind adolescent fugar, traieşte o vreme). De asemenea, opera a  influenţat literatura epocii şi scriitorii Edgar Allan Poe, Charles Baudelaire, Nikolai Gogol şi Jorge Luis Borges.

„Acest volum a avut o influenţă enormă asupra literaturii şi artei din epocă, influenţă ce a persistat pâna în vremurile noastre. Confesiunile… descriu experienţa drogului într-o lume intelectuala, urbană, care respinge convenţiile – cartografiază însăşi figura contraculturală a boemului.“ (Robert Morrison, O biografie a lui Thomas De Quincey)Thomas de Quincey, despre plăcerile opiului: „Acesta este leacul pentru toate suferinţele şi necazurile omenirii; acesta este secretul fericirii descoperit dintr-o dată după ce timp de sute de ani filozofii s-au chinuit să-l afle; acum fericirea poate fi cumpărată cu un penny şi purtată în buzunarul hainei; extazul este încătuşat cu un dop într-o sticluţă de jumate.”.

Thomas de Quincey, scriitorul care s-a autodeclarat „papă al bisericii opiului” a fost un poet romantic britanic care, la vârsta de 19 ani, a început să ia laudanum pentru a-şi trata durerile de dinţi şi a ajuns să fie opioman înrăit. Atât de înrăit încât a publicat, în 1822, „Confesiunile unui opioman englez”, un adevărat şoc pentru „spiritul englez” conservator al epocii, o carte construită ca o amplă frescă socială, pornind de la universul conservator al micii nobilimi ajungând la mahalalele Londrei, unde adolescentul fugar a ajuns să trăiască o vreme.

Ca mai toţi autorii care au scris despre dependenţa faţă de anumite substanţe, poetul britanic încearcă să-şi scuze dependenţa de opiu prin prezentul volum: „Faptul de a-mi recunoaşte greşeala nu înseamnă că mă consider vinovat. Slăbiciunea şi nefericirea nu înseamnă numaidecât vină.” (ca o observaţie, pe atunci opiumul era legal, se găsea în orice farmacie şi nu îţi trebuia reţetă pentru a-l procura)Citind, începi să îi simţi chinurile şi plăcerile cauzate de consumul de opiu, intri în tripuri, te prind divagaţiile literare, teologice sau filosofice (pentru că Thomas de Quincey se vrea un erudit) al celui care a trăit sub dependenţa opiului vreme de 47 de ani; dar aceste însemnări par simple poveşti ale unui băiat de pension pe lângă cele scrise, un secol mai târziu, de beatnicul William S. Burroughs care a fost dependent de heroină timp de peste 50 de ani.

Confesiunile lui de Quincey sunt punctul de plecare al unui nou tip de scriituri, literatura toxică (narcotică) continuată cu brio de Fitz Hugh Ludlow cu „The Hasheesh Eater” (1857) sau de Charles Baudelaire cu „Paradisuri artificiale” (1860).

De Quincey credea că este imposibil de redat în cuvinte experienţa viziunilor sau a tripurilor cauzate de opiu (beţia albă), în care se amestecă imagini ce provin de spectrul groazei intercalate cu peisaje fals edenice. Jean Cocteau a conştientizat neputinţa cuvintelor şi, pentru a fi cât mai explicit, şi-a însoţit cartea scrisă după 12 zile şi 12 nopţi fără somn, „Jurnalul unei dezintoxicări” de numeroase desene. Cocteau, ca şi de Quincey, era dependent de opiu. (cartea lui Cocteau, ediţie fără ilustraţii, se găseşte în librării, la reducere, 9.90 RON, Ed. Art, 2007)

Ce spune Thomas de Quincey despre opium?„Acesta este leacul pentru toate suferinţele şi necazurile omenirii; acesta este secretul fericirii descoperit dintr-o dată după ce timp de sute de ani filozofii s-au chinuit să-l afle; acum fericirea poate fi cumpărată cu un penny şi purtată în buzunarul hainei; extazul este încătuşat cu un dop într-o sticluţă de jumate.”

Ce senzaţie dă opiumul consumatorului? „Şi-ar lua viaţa dacă ar putea să se ridice şi să umble, dar este neputincios ca un copil nou născut şi, ca şi el, nici măcar să încerce a mişca nu poate.”