- 4 -

Confesiuni ale femeilor afectate de avort

Prietenia noastră s-a ruinat

Prima mea relaŃie serioasă cu un bărbat s-a transformat într-o dramă.

Am rămas îngrozită constatând că sunt însarcinată şi atunci am început să caut cu

disperare o soluŃie. Prietenul meu dorea acest copil. RelaŃia noastră începuse să se

destrame şi el vedea în acest copil o speranŃă pentru refacerea ei. Dar invocarea

acestei soluŃii, un copil, pentru salvarea relaŃiei noastre m-a împins spre decizia

contrară.

Eu însămi proveneam dintr-o familie destrămată. Ne-am izolat unul de

celălalt şi ne-am analizat reciproc sentimentele, apelând şi la ajutorul unui psiholog.

Cu fiecare zi care trecea auzeam mai clar în sufletul meu egoist o voce întunecată

care mă îndemna: ,,Fă avort!" Nu-mi doream un copil care să funcŃioneze ca un

ciment în relaŃia noastră şubredă.

SimŃeam că nu mai am putere, că sunt incapabilă de a-mi exprima o părere.

Eram ca o străină, mereu în căutare! Căzusem în deznădejde. Acest mic embrion era

un pericol care îmi încurca viaŃa. Ce valoare poate avea? Oriunde îmi îndreptam

privirea vedeam cum triumfa cel mai tare!

Desi mi-era teamă sa fac avort, voiam să fiu în pas cu lumea. Eu şi prietenul meu

eram nişte rataŃi, aşa că nu mai era loc pentru încă cineva. Curând cuvintele şi

motivaŃiile noastre au acoperit strigatele de ajutor ce răzbateau dintr-un loc tainic al

trupului meu. Aşa că am făcut un pas în gol - urmat de o năvalnică mustrare de

conştiinŃă

,,Mi-am omorât propriul copil! Eu, eu, eu am făcut-o!"

Dupa aceea n-am mai avut nici un argument, n-am mai găsit nici o eschivare care să

mă poată linişti. Am rămas doar cu constiinŃa mea împovărată de păcat care striga

insuportabil în sufletul meu. BineînŃeles ca relaŃia cu prietenul meu s-a destrămat.

Trecea pe lîngă mine privindu-mă cu dispreŃ.

S-a întors la vechiul sau obicei, consumul de heroină, lăsând întreaga vină în

poala mea sângerandă şi pustie ce mirosea a moarte. Un an întreg, care mi s-ă părut o

veşnicie, am rătăcit pe străzi întunecoase, chinuită de golul din mine, de mustrarea

constiinŃei de “ glasul lui Dumnezeu”.

Sufletul meu sângera, iar durerea nu-şi găsea alinare. Dacă întâlneam un copil,

începeau să-mi curgă şiroaie de lacrimi pe obraz şi auzeam strigate mute răsunând

din pântecele meu putred... De unde se vede că nu doar părinŃii decid în mod suveran

asupra soartei copilului lor nenăscut, ci şi el le poate afecta viaŃa în mod dramatic.

Am încercat apoi să-l salvez pe prietenul meu, ca măcar el să supravieŃuiască.

Dar vinovaŃia, grea ca o piatra de moară, se aşternu pe sufletul meu acoperind orice

- 5 -

nădejde. Mult timp m-am luptat pentru salvarea prietenului meu împătimit de

heroina. Dar am căzut şi eu în aceeaşi patimă. Doar aveam şi eu nevoie de linişte,

să scap de dezgustul faŃă de propria-mi persoană. Astfel s-au înmultit înŃepăturile de

drog - veriga cu veriga - până au format un lanŃ care m-a încătuşat de tot. Prietenia

noastra a ajuns o ruina formată din sentimente confuze, pe care nici măcar heroina,

aliata noastră, o iluzie comună, nu a reuşit să le îndeparteze. Ne-am despărŃit şi ne-

am regăsit de câteva ori, de parcă ceva invizibil ne lega în chip tainic unul

de celălalt.

Myriam