Conferinta de la Potsdam

Conferința de la Potsdam a fost o conferință ținută după încheierea celui de-al Doilea Război Mondial la Cecilienhof, în Potsdam, Germania (lângă Berlin), din 16 iulie până pe 2 august 1945. Au participat reprezentanții Uniunii Sovietice, Angliei și Statelor Unite ale Americii, cele mai mari și mai puternice forțe ale Aliaților care au învins Puterile Axei în al Doilea Război Mondial. Delegațiile au fost conduse de șefii guvernelor celor trei națiuni învingătoare – Secretarul General al CC al PCUS, Iosif Vissarionovici Stalin, Primul-ministru englez, Clement Attlee și, respectiv, Președintele american, Harry S. Truman.

Stalin, Churchill și Truman— și Clement Attlee, care l-a înlocuit pe Churchill după ce partidul Laburist a învins Partidul Conservator în alegerile generale din 1945—s-au adunat să decidă cum să administreze Germania Nazistă înfrântă, care semnase capitularea necondiționată cu nouă săptămâni mai devreme, la 8 mai. Pe agenda de lucru a conferinței s-au aflat și problemele ordinii internaționale postbelice, problemele tratatelor de pace și aprecierea efectelor războiului.

Participanti

Uniunea Sovietică, reprezentată de Iosif Vissarionovici Stalin. El a sosit la conferință cu o zi întârziere, motivând că a fost reținut de anumite "afaceri oficiale", care ar fi solicitat întreaga sa atenție; de fapt, se pare că a suferit un preinfarct.

Regatul Unit, reprezentat de Winston Churchill și, mai apoi, de Clement Attlee. Rezultatele alegerilor generale din Anglia au devenit cunoscute în timpul conferinței. Ca urmare a înfrângerii suferite de Partidul Conservator în fața Partidului Laburist, Attlee a preluat șefia delegației britanice.

Statele Unite ale Americii, reprezentate de nou-instalatul președinte Harry S. Truman. Stalin a propus ca Truman să fie președintele conferinței, ca singurul șef de stat prezent la întâlnire, propunere acceptată de Churchill.

Hotararile conferintei

Retrocedarea tuturor anexărilor făcute de Germani după 1937 și separarea Austriei de Germania.

Declarația obiectivelor ocupării Germaniei de către Aliați: demilitarizarea, denazificarea, democratizarea și demonopolizarea țării.

Acordul de la Potsdam , care cerea împărțirea Germaniei și Austriei în câte patru zone de ocupație, (asupra cărora se căzuse de acord, în principiu, la Conferința de la Ialta), ca și împărțirea similară a celor două capitale, Berlin, respectiv Viena.

Acordul pentru punerea sub acuzare și judecarea criminalilor de război naziști.

Stabilirea liniei Oder-Neisse ca frontieră a Poloniei postbelice. Expulzarea germanilor rămași în afara granițelor Germaniei postbelice. Acordul asupra reparațiilor de război. Aliații și-au estimat pierderile la 200 de miliarde de

dolari SUA. La insistențele aliaților occidentali, Germania a fost obligată să plătească doar 20 de miliarde în proprietăți germane, produse industriale și forță de muncă. Până la urmă, izbucnirea Războiului Rece a împiedicat plata întregii sume.

Ca urmare a propunerii lui Stalin, Polonia nu a fost trecută pe lista beneficiarilor compensațiilor plătite de Germania, pentru că ar fi urmat să primească o parte de 15% din compensațiile cuvenite Uniunii Sovietice. Aceste sume nu au fost primite niciodată de polonezi.

În plus, Aliații au căzut de acord asupra Declarației de la Potsdam în care erau stabiliți termenii capitulării pentru Japonia.

Toate aceste probleme urmau să devină literă de lege prin hotărârile unei conferințe de pace care avea să fie convocată cât mai repede cu putință.

În timp ce granița dintre Polonia și Germania fusese practic determinată de transferurile forțate de populație asupra cărora se căzuse de acord la Potsdam, occidentalii au dorit ca la conferința de pace să fie confirmată linia Oder-Neisse ca un aranjament permanent. Acest aranjament nu a fost însă negociat așa cum s-a stabilit. Ca urmare, granița polono-germană a fost recunoscută prin înțelegeri bilaterale: în 1950 - între RDG și Polonia și în 1990 - între Germania (unită) și Polonia. În perioada războiului rece, acest statut de incertitudine a granițelor a dus la creșterea influenței Uniunii Sovietice asupra Poloniei și Germaniei.

Aliații occidentali, în special Churchill, aveau mari suspiciuni în ceea ce privește motivele lui Stalin, care instalase deja guverne comuniste în statele din Europa Centrală aflate sub influența sovietică. Conferința de la Potsdam a fost ultima conferință între aliați.

În timpul conferinței, Truman i-a vorbit lui Stalin de "arme noi mai puternice" nespecificate. Stalin care, în mod ironic, știa de existența armei nucleare americane cu mult înaintea lui Truman, a încurajat folosirea oricărui mijloc care ar fi grăbit sfârșitul războiului. Spre sfârșitul conferinței, Japoniei i s-a dat un ultimatum, amenințând-o cu "distrugerea imediată și totală", fără a menționa bomba nucleară. După ce Japonia a respins ultimatumul, americanii au lansat atacurile nucleare de la Hiroșima (6 august) și Nagasaki (9 august). Truman a luat decizia de a folosi armele atomice cât încă se mai afla la conferință.

În Comunicatul dat publicității de Conferința de la Potsdam a fost reluată problema criminalilor de război: „Criminalii de război, se spune in capitolul al III lea, Germania și indivizii care au participat la planurile sau executarea de întreprinderi naziste, tinzând sau înfăptuind atrocități sau crime de război, vor fi arestați și aduși în fața justiției. Șefii naziști, persoanele influente ale partidului și înalții demnitari ai organizațiilor și instituțiilor naziste, precum și orice alte persoane periculoase pentru ocupanții aliați sau pentru scopurile pe care ei și le propun, vor fi arestate și internate.” În acest scop, la 8 august 1945, la Londra, reprezentanții SUA, Marii Britanii, Franței și URSS au hotărât înființarea unui Tribunal Internațional pentru judecarea și pedepsirea principalilor criminali de război naziști.

Conferința de la Potsdam a fost precedată de:

Conferința de la Cairo, 22 noiembrie – 26 noiembrie 1943

Conferința de la Casablanca, 14 ianuarie – 24 ianuarie 1943

Bilantul economic si militar al celui de-al doilea razboi mondial

Cel de-al doilea război mondial a întrunit eforturile uriaşe, umane şi materiale, ale unuinumăr de 61 de state, cu o populaţie de 1,7 miliarde de persoane, adică peste 3\4 dinomenire. Operaţiunile militare s-au desfăşurat pe teritoriul a 40 de state din Europa, Asia şiAfrica, însumând o suprafaţă de 22 milioane km². Dintre toate continentele, Europa a fostcea mai afectată de război; aici s-au dat cele mai mari bătălii, cu distrugerile cele mai marişi cu urmări tragice.

Numărul total al celor mobilizaţi în forţele armate a fost de 110 milioane deoameni, cu 40 milioane mai mulţi decât în primul război mondial. 

Nu se cunoaşte cu exactitate numărul victimelor din anii războiului. Pe baza unor calcule efectuate, numărul victimelor variază între 40-50 milioane, ceea ce înseamnă decirca 4 ori mai multe vieţi pierdute decât în timpul primului război mondial. Peste jumătatedin numărul victimelor a constituit-o populaţia civilă.

Majoritatee întreprinderilor au fost reprofilate pe industria de război, iar o partedintre muncitori s-au recalificat în construirea de avioane, tancuri, în fabricarea de tunuri,de puşti şi alte arme. Un număr mare de femei au fost angajate în uzine şi în sectorulagrar, înlocuindu-I pe bărbaţii mobilizaţi şi asigurând mâna de lucru suplimentarănecesară.

O deosebită contribuţie la perfecţionarea mijloacelor tehnice militare au avutoamenii de stiinţă. Două sunt domeniile care au cunoscut aplicaţii revoluţionare în tehnicamilitară. Este vorba de folosirea proprietăţilor undelor electromagnetice de înaltă frecvenţăla detectarea de la distanţă şi pe orice vreme a obiectivului (radarul) şi aplicarea fiziciinucleare la realizarea bombei atomice. Însă şi alte ramuri ale ştiinţei, cum ar fi chimiasintetică, electronica, medicina chirurgicală, au cunoscut progrese rapide.

Războiul a înghiţit uriaşe sume de bani şi a presupus eforturi fără precedent din partea populaţiei în detrimentul producţiei bunurilor de consum care s-a redus drastic, putând cu greu să satisfacă chiar şi cerinţele minime ale populaţiei (subalimentarea,foametea şi lipsa de igienă, care au generat tifosul exantematic, malarir, tubercoloza, etc.).

Europa a fost transformată într-un uriaş lagăr de concentrare, în care au fosttorturaţi şi exterminaţi aproximativ 12 milioane de oameni (evreii care au reprezentat jumătate din numărul victimelor ).

Efortul economic al Marii Britanii în război a fost atât de mare, încât a fostnecesară o lungă perioadă postbelică pentru redresare.

Bilanţul pierderilor în vieţi omeneşti ale S.U.A este apreciat în jur de 400 000 deoameni. Eforturile economice de război ale S.U.A au fost de 22 bilioane de dolari.

Printre ţările europene care au contribuit la victoria coaliţiei antifasciste se numără:Albania, Cehoslovacia, Franţa, Grecia, Iugoslavia, Polonia şi, în ultima parte a războiului,Italia, România şi Bulgaria.

In anii 1939-1945, Polonia a pierdut aproape 6 milioane de oameni. Dintre aceştia,300 000 au căzut în lupte, iar restul au fost exterminaţi în lagărele de concentrare. Au fostdistruse 64% din întreprinderile industriale. Au fost salvate abia 27% din poduri şi 67% dinliniile ferate, iar Varşovia a fost distrusă în proporţie de 75%.

In timpul războiului Iugoslavia a pierdut 1 700 000 de oameni, dintre care 1 400000 bărbaţi, femei şi copii masacraţi şi exterminaţi în lagărele din Germania hitleristă. 25%din populaţie a rămas fără adăpost şi 36,6% din întreprinderile industriale au fost nimicite.

In Cehoslovacia, aproape 300 000 de cetăţeni cehoslovaci au căzut victime teroriihitleriste. Numeroase oraşe şi sate au fost distruse. Unele comune, ca, de pildă, Lidice, aufost complet distruse şi şterse de pa harta ţării şi cea mai mare parte din locuitorii lor exterminaţi.

Dintre toate ţările occidentale, Franţa a fost cea mai încercată. Aici pierderile devieţi omeneşti s-au ridicat la 600 000 de oameni, dintre care 400 000 au fost civili, victimeale bombardamentelor, ale deportărilor şi intrărilor în lagărele de concentrare naziste.Toate porturile sale au fost bombardate. Numeroase localităţi şi cartiere au rămas în ruine.37 000 km de cale ferată au fost distruşi. Producţia industrială a scăzut la jumătate; pagubemari a suferit şi agricultura.

Belgia, Norvegia, Olanda au piedut fiecare câteva zeci de mii de vieţi, majoritatealor fiind victime ale regimului hitlerist brutal de ocupaţie şi ale foametei din ultimile luniale războiului, etc.

România a adus o contribuţie economică la obţinerea victoriei, evaluată la pesteun miliard de dolari, ceea ce echivalează cu cel puţin de 4 ori veniturile bugetare aleRomâniei din anul 1937-1938. Pierderile umane s-au ridicat la aproape 540 000 deoameni.

Criza economică mondială a determinat intensificarea preocupărilor pentru crearea unuisistem monetar internaţional care să stimuleze dezvoltarea economică şi schimburile dintrenaţiuni. În acest sens s-a organizat la Bretton-Woods, în SUA, între 1-22 iulie 1944Conferinţa Monetară şi Financiară Internaţională, la care au participat reprezentanţi a 44 destate.

La Bretton Woods s-au confruntat proiectele a două delegaţii:- Cea a Angliei, condusă de J.M. Keynes, care propunea crearea unei monede

internaţionalenumită “bancor” şi a unui mecanism internaţional de compensaţie, care să asigurefinanţarea dezechilibrelor balanţelor de plăţi prin acordarea de credite în “bancor” de cătreţările excedentare.

- Cea a Statelor Unite, condusă de H.D. White, care propunea extinderea şi legiferarea pe plan internaţional a principiilor etalonului aur-devize, prin formarea unui sistem care săaibă la bază atât aurul, cât şi dolarul S.U.A.

Cele două proiecte aveau o bază comună:• adoptarea unui sistem de schimburi fixe, care să nu se bazeze pe deflaţie ca în

1914;• crearea unui organism internaţional însărcinat cu acordarea de împrumuturi ţărilor

debitoare ce au dezechilibre tranzitorii ale balanţei de plăţi.

Dezacordurile erau relative la natura acestei instituţii şi la modul de apărare a parităţiifixe. Insă în contextul sfârşitului războiului Statele Unite se aflau într-o poziţie de forţă cele făcea să-şi poată impune punctul de vedere ( ele deţineau doua treimi din stocul mondialde aur si aveau creanţe importante asupra ţărilor cărora le-a furnizat armament prinmecanismul contractului de închiriere ( reglarea datoriilor este reportată după război).

Conferinţa de la Bretton Woods a adoptat, cu unele amendamente propunerile S.U.A., legiferând etalonul aur-devize. Aurul s-a menţinut ca etalon şi ca mijloc de rezervă şi de plată în relaţiile internaţionale, utilizându-se în aceleaşi funcţii ca dolarul. Prin aceastăegalitate s-a lansat o nouă dispută istorică: cea dintre aur şi dolar.

Sistemul Bretton Woods a prevăzut cadrul instituţional al funcţionării sistemuluimonetar internaţional prin înfiinţarea Fondului Monetar Internaţional, cu rolul de asupraveghea respectarea normelor de conduită monetară şi de a gestiona rezerve monetare din care să acorde credite, în scopul acoperirii unor deficite ale balanţelor de plăţi aleţărilor membre. De asemenea, avea ca obiective promovarea cooperării monetareinternaţionale, înlesnirea dezvoltării echilibrate a comerţului internaţional, încurajarea politicii de stabilitate a cursurilor valutare.

Dintre prevederile acordurilor de la Bretton Woods, cele mai importante au fost:1. moneda naţională a fiecărui stat membru trebuia să aibă o definiţie

legală(numităvaloare paritară) calculată în aur sau în dolari americani;2. comerţul cu aur şi monede între ţările membre ale F.M.I. trebuia efectuat pe

bazăde anumite morme;

3. ţările membre trebuiau să realizeze un volum de rezerve monetare internaţionaleadecvate nevoilor de echilibrare a balanţelor de plăţi, rezerve care să fie convertibile maiales în dolari americani. Până în 1978, 25% din cota de participare a fiecărei ţări la F.M.I.era vărsată în aur;

4.autorităţile monetare americane asigurau convertibilitatea în aur a dolarilor deţinuţide băncile centrale din celelate ţări membre la preţul oficial de 35 dolari/uncie.

Între 1950-1970 pe plan internaţional s-au manifestat două tendinţe.În primul rând, aavut loc un proces de redistribuire a rezervelor de aur monetar între ţările capitalistedezvoltate. Redistribuirea a luat amploare după ce în anul 1958 principalele monede vest-euopene au fost declarate convertibile. În vederea întăririi poziţiei propriilor monede,autorităţile ţărilor vest-europene au acumulat importante rezerve de dolari pe care le-autransformat în aur, făcând uz de convertibilitatea dolarului în metal preţios.

În al doilea rând, poziţia dolarului a slăbit continuu, ca urmare a deficitelor enorme ale balanţei de plăţi americane şi a reducerii rezervelor de aur ale S.U.A., prin convertireadolarilor deţinuţi de celelalte ţări.

Crizele aur-dolar au cunoscut o amploare deosebită după anul 1960. Astfel, prinmenţinerea unui preţ fix al aurului, concomitent cu creşterea inflaţiei mondiale, metalulgalben a devenit relativ mai ieftin.

În 1960 s-a declanşat prima “febră a aurului” din perioada postbelică.În 1965 speculaţiile au fost temperate pentru câţiva ani.În 1967-1968 devalorizarea lirei sterline, a doua monedă de rezervă după dolar, a

creatsuspiciuni că şi dolarul va fi devalorizat, cu aât mai mult cu cât economia americanăîncepuse să se resimtă tot mai mult ca urmare a intensificării războiului din Vietnam.

În 1969 în cadrul primului amendament al statutului F.M.I. a fost instituit un activ derezervă special: Drepturile Speciale de Tragere (D.S.T. ).

În 1971 formarea pieţei duble a aurului şi dizolvarea “ pool-ului” metalului galben nu arezolvat nici problema aurului, nici criza dolarului.

În 1973, ca urmare a presiunilor speculative, sistemul de cursuri centrale stabilit prinAcordul Smithsonian s-a prăbuşit.

După ce în noiembrie 1973 s-a desfiinţat sistemul pieţei dublei, în aprilie 1974 ţărilemembre ale C.E.E. au ajuns la un acird încheiat la Zeist, în Olanda, privind posibilitateautilizării aurului în reglementările dintre băncile centrale comunitare.

În 1978 etalonul aur-devize este abandonat şi se adopta un nou etalon.

La sfârşitul războiului, Europa era aproape paralizată. Dacă înainte de război exporta produse finite şi importa în special materii prime şi alimente, cu unele excepţii privindimportul şi exportul din Est, şi avea investiţii mari în afara continentului în transporturimaritime şi tranzacţii financiare, acum lucrurile stăteau altfel:

- marina comercială distrusă- investiţiile străine lichidate- pieţele internaţionale pentru producătorii europeni câştigate de americani, canadieni

şicompanii din ţările mai puţin afectate de război.

În întreaga Europă se simţea lipsa alimentelor locuinţelor şi hainelor. În iarna anului 1944 şi primăvara lui 1945, armatele aliate au împărţit raţii de primă necesitate şi ajutoaremedicale populaţiei civile sinistrate, atât inamice cât şi aliate.

Un rol important în „salvarea Europei”, l-a avut Administraţia Naţiunilor Unite pentrureabilitare (ANURI) care a cheltuit în doi ani (1945-1946) mai mult de un md şi a distribuit peste 20 mil.t. de mâncare, haine, pături şi ajutoare medicale.2/3 din această sumă a fost suportată de SUA, restul de ceilalţi membri ai Naţiunilor Unite.Între iulie 1945-30 iunie 1947, SUA au pus la

dispoziţia Europei 4 md $ şi 3 md pentrurestul lumii. Spre deosebire de Europa, SUA au ieşit din război mai puternice ca oricând.

O situaţie bună au avut-o într-o oarecare măsură şi Canada, alte ţări dinCommonwealth şi America Latină, agricultura şi industriile lor câştigând de pe urmacererii mari din timpul războiului, acest lucru contribuind implicit la modernizarea lor tehnologică.

În SUA există o temere faţă de o eventuală criză după război, în condiţiile dispariţieiraţionalizării şi controlului preţurilor menţinute de război, în mod artificial la un nivel scăzut. Cererea de mărfuri înregistrate în timpul războiului a dat naştere unei inflaţii care adublat preţurile până în 1948.

Inflaţia în SUA a a vut şi un rol pozitiv. Ea a ajutat industria şi a permis SUA săcontrbuie la reconstrucţia Europei şi a celorlalte zone devastate de război.

Primele măsuri survenite să ajute la refacerea şi intrarea în normalitate a statelor ce suferiseră de pe urma războiului, erau: reinstaurarea legii, ordinii şi administraţiei publice naţionalizarea sectoarelor, precum producţia de energie, transportul şi unele părţi alesectorului bancar.

Încă din timpul războiului (august 1941), Franklin Roosewelt şi Winston Churchill s-au întâlnit la bordul unei nave de război în Atlanticul de Nord şi au semnat Carta Atlanticului, la care au aderat şi alţi membri ai Naţiunilor Unite, document ce angaja ţărilesemnatare să-şi asume reinstaurarea unui sistem comercial mondial multilateral şi nu bilateral, aşa cum fusese în anii ΄30. Acest document, însă nu obliga părţile la acţiuni concrete.

SUA în timpul lui Dwight D. Eisenhower (1953-1961)

Ceea ce l-a caracterizat pe Eisenhower au fost abilităile lui incredibile în arta leadership-ului. Timp de 20 de ani, la început ca soldat, iar mai apoi ca om de stat, acesta a purtat responsabilităi care decideau soarta tării. Deci în 1940 era un soldat obscur, în 1944, era cunoscut pe plan internaional ca i Comandat Suprem al Forelor Aliate, conducând în luptă nave de război, avioane si soldati. Înainte de a ajunge presedinte, acesta a fost i comandantul suprem al forelor ș ș șț ț NATO (1949-1952). A ajuns în fruntea NATO la cererile exprese ale liderilor europeni, care aveau