„Concordia“ Cenad nr. 7-8/2012-2013

Asociaţia Culturală „Concordia“ Cenad

Anuarul Asociației Culturale „Concordia“ Cenad

nr. 7-8/2012-2013

Publicarea acestui volum a fost posibilă mulțumită spri-jinului financiar din partea Consiliului Local Cenad și al Primăriei Cenad.

Consilier editorial: Dușan Baiski

Descrierea CIP a Bibliotecii Naționale a României

Anuarul Asociației Culturale „Concordia“ Cenad nr. 7-8/2012-2013 - Editura ArtPressTimișoara, 2014, 216. p Anuarul Asociației Culturale „Concordia“ Cenad nr. 7-8/ 2012-2013

ISSN 2065-6165

© Autorii. Toate drepturile rezervate

Coperta: Dușan BaiskiFoto coperta I: Muzeul Diocezei Romano-Catolice Timișoara (exponate)Foto coperta IV: Dușan Baiski (întâlnirile din 2012 și 2013, organizate de Asociația Culturală „Concordia“ Cenad)

Consiliul Local Cenad Primăria Cenad

Asociația Culturală „Concordia“ Cenad

Anuarul Asociației Culturale „Concordia“ Cenad

nr. 7-8/2012-2013

Artpress - Timișoara, 2014

Coordonator: Dușan Baiski

5Asociaţia Culturală „Concordia“ Cenad - Anuar nr. 7-8/2012-2013

Iată că, după o pauză de câțiva ani, Asociația Culturală „Concordia“ Cenad reușește să tipărească un nou anuar (ultimul fiind cel din 2009, respectiv nr. 6), chiar dacă volumul de față re-unește nu doar lucrări prezentate la Sesiunea de comunicări din 16 noiembrie 2013, ci și de la cea din toamna lui 2012, ambele însă or-ganizate de aceeași entitate, Aso-ciația Culturală „Concordia“ din Cenad, cu sprijinul Primăriei și al Consiliului Local Cenad. Dar am crezut de cuviință că ar fi fost nedrept să nu cuprindem în filele de față și articole pe teme istorice (inclusiv în limba sârbă) care, altfel, s-ar pierde în paginile revistei „Cenăzeanul“. Mai ușor aruncă omul o revistă decât o carte. Deși, din nefericire, din pricina tehnologiei digitale, cartea tipărită a ajuns un fel de Cenușăreasă a culturii. Totodată, și pe același considerent, am inclus și texte literare (proză scurtă, fragmente de nuvele sau romane, poezii, jurnale de călătorie scrise de cenăzeni).

Orice demers de acest fel poate să aibă efectul bulgărelui de zăpadă: o informație, aparent inofensivă, scoasă din coșul de uitare al istoriei, poate de-clanșa un noian de cercetări ulterioare. Iar Cenadul, aflat mereu la răspântie de drumuri și civilizații, are o istorie uluitoare, dar încă prea puțin cercetată.

Lipsesc, din păcate, acele lucrări prezentate verbal și susținute de video-proiecții, ca atare sperăm să ne înțeleagă și autorii.

Desigur, speranța noastră e să putem continua seria anuarelor asociației noastre și, prin urmare, de noi depinde, în primul rând, calitatea acestora. Fiind-că este sarcina noastră să invităm la sesiunile de comunicări personalități care să

Cuvânt înainte

6 Asociaţia Culturală „Concordia“ Cenad - Anuar nr. 7-8/2012-2013

prezinte lucrări de un înalt nivel calitativ. Cum tot în grija noastră e și alegerea de colaboratori ai revistei „Cenăzeanul“, care să ne ofere, la fel, lucrări de calitate.

În final, le mulțumim consilierilor locali și dlui primar Nicolae Crăciun, care au înțeles importanța și au sprijinit moral și financiar manifestările cul-turale. Fiindcă fără cultură nu există nimic. Iar Cenadul merită chiar mai mult decât ceea ce a primit până acum.

Gheorghe Ivașcu, președintele

Asociației Culturale „Concordia“ CenadComunicări și articole


Cenad - Monografie istorică- fragmente -

Ioan Hațegan

Prezentare generală

Localitatea Cenad este situată la 20 grade şi 33 minute longitudine estică şi 46 grade şi 8 minute latitudine nordică faţă de meridianul zero de la Greenwich - Anglia.

În decursul ultimului mileniu localitatea a avut mai multe nume sau variante de n u m e . D i n t r e a c e s t e a m e n ţ i o n ă m : 1 0 0 0 -1 0 3 0 urbs Morisena, 1138 Zunad, 1184 Sunad, 1199 Chenad, 1204 Chenadinum, 1212 Chanadinum, 1217 Chynad, 1220 Cenadiensis, 1222 Chanad, 1292 Schonad, 1308 Cenadia, 1338 Czenad, 1459 Cenad, 1551 Chyanad, Gyanad, Tschanad, 1573 Csanad, 1599 Tschanat, 1621 Csenad, 1665 Chonad, 1717 Csanad, 1760 Cyanad, 1788 Tschanad, 1828 Ratz şi Nemet Csanad, 1919 Cenadu Mare şi Cenadu Vechi, 1950-1958 Cenadu Mare şi, din 1956, Cenad. Transcripţiile numelui în diverse limbi a dat naştere acestor variante. Iată alte câteva: Eščanad, Nadčanad, Cenadu Sârbesc, Nagy Csanad, Gross Tscahanad, Őscsanad, Deutsch Tschanad. Toate acestea se referă la o singură localitate, azi Cenad, judeţul Timiş, România.

În decursul timpurilor au existat şi chiar mai există şi alte localităţi omonime. Iată: Magyar Csanad, fost Uj Csanad,în Ungaria, dincolo de Mureş, Szasz Csanad azi Cenade, jud. Alba, România, Cenandi lângă Catanzaro, regiunea Calabria Italia, Cenad judeţ şi oraş în regiunea Varelia, Erdőcsanad la nord de Tg. Mureş, în comitatul Turda în sec. XIV- XVI, Chanad la 1420 în comitatul Bodrog, Chanad la 1406 în comitatul Bihor.

10 11Asociaţia Culturală „Concordia“ Cenad - Anuar nr. 7-8/2012-2013 Asociaţia Culturală „Concordia“ Cenad - Anuar nr. 7-8/2012-2013

Scurtă prezentare geografică

Cea mai frumoasă prezentare pedologică a Cenadului datează din 1997.* Arealul comunei este situat în Câmpia Torontalului sau Câmpia joasă a Mureşului, care reprezintă cea mai coborâtă zonă a marelui con de dejecţie a râului Mureş, constituind o mare arie de subsidenţă, ale cărei formă şi caracteristici actuale sunt rezultatul acţiunii conjugate ale râurilor Mureş, Aranca şi Bega. Din punct de vedere morfologic, această câmpie este o unitate de relief plată, uniformă, dar complexă sub aspect litologic şi pedologic, suprafeţele plane fiind frecvent despărţite de meandre părăsite, putându-se distinge două compartimente: Lunca Mureşului şi sectorul de câmpie Sânnicolau Mare.

Climatul temperat continental moderat, cu slabe influenţe medite-raneene, se manifestă prin ierni mai blânde şi veri ce nu sunt excesiv de călduroase, temperatura medie anuală fiind de 10,8 grade Celsius, iar valoarea medie anuală a precipitaţiilor fiind de 544,3 mm. Vegetaţia caracteristică este cea de câmpie joasă, cu locuri umede, în care domină vegetaţia ierboasă. Vegetaţia lemnoasă, cu excepţia unui masiv de 279 ha, amplasat în incinta îndiguită

şi care constituie o rezervaţie forestieră, este reprezentată de exemplare izolate sau pâlcuri de plop alb şi negru, frasin, ulm, salcie, gârniţă, dud, plop piramidă şi roşcov sălbatic. Pomii fructiferi sunt piersicul, prunul, caisul, nucul, mărul. Culturile de bază sunt grâul, orzul, porumbul, floarea soarelui, sfecla de zahăr, lucerna şi o gamă largă de legume. În ceea ce priveşte fauna ocrotită, semnalăm prezenţa prigoriei, a egretei mici şi a cormoranului mare.

Prin gruparea unităţilor de teren, rezultă următoarele tipuri dominante ale zonei: 1. cernoziomuri, 2. soluri gleice, 3. solonețuri, 4. vertisoluri, 5. soluri aluvile, 6. asociaţii de soluri. Terenul agricol al comunei se constituie din următoarele folosinţe: arabil 6.657 ha, păşuni 280 ha, fâneţe 2,85 ha, vii 0,15 ha şi livezi 145 ha.

Mureşul este principala arteră fluvială care atinge şi localitatea Cenad. Prezenţa acestuia a influenţat din plin dezvoltarea localităţii. Arteră importantă pentru plutăritul lemnelor, a sării şi a altor bogăţii din Transilvania, Mureşul a adus şi necazuri locuitorilor prin desele inundaţii. Primele atestate documentar încă din primele secole ale celui de-al doilea mileniu, au adus pagube mari.

Încercările de îndiguire s-au întins pe mai multe secole. Abia marile lucrări de regularizare a râului Mureş dintre anii 1846-1872 au reuşit să stăvilească aceste inundaţii catastrofale. În decurgerea istorică vom insera anii în care Mureşul s-a revărsat.

CAPITOLUL I. Descoperiri arheologice

Din bogata bibliografie referitoare la descoperiri întâmplătoare sau cercetări arheologice sistematice, am acordat atenţie sistematizării acestora propusă de Adrian Sabin Luca. El aranjează descoperirile în felul următor:

Situri arheologice cu stratigrafie complexă:A). Punctul numit Movila Mare sau Hunka Mare sau Gornja Aranka are

materiale ceramice ce au aparţinut culturilor neolitice Starčevo-Criş şi Szakalhat, dar şi culturilor neolitice Tisa I şi Tiszapolgar. În curtea bisericii romano-catolice se află morminte romane, iar în curtea casei parohiale romano-catolice s-au descoperit ziduri romane, dar şi ceramică daco-romană şi tot de aici provin o stemă din sec. II-III d. Chr., cărămizi cu ştampilă şi monede constantiniene din bronz. Tot aici au fost descoperite şi urme de locuire din timpul culturii Vatina, din sec. VIII-IX,X – XI şi XVII.

B). Punctul Tarnoc este situat la cca 5 km de localitate, între dig şi Lunca Mureşului, unde a fost reamenajat pentru o fermă (odaie în graiul local). Săpăturile arheologice au descoperit cărămizi, dar şi morminte deranjate, ceramică din perioada sec.IX-X d. Chr. Pe o altă movilă, din sesia parohiei ortodoxe sârbe, au fost descoperite mai multe morminte de inhumaţie deranjate, din perioada târzie a migraţiilor, sec. IX-XI d. Chr.

Vestigii preistorice

a. Din hotarul Cenadului provin şi materiale ceramice ce aparţin culturii eneolitice Tiszapolgar.

b. Punctul Belo Brdo - într-o colecţie particulară se află ceramica dintr-un mormânt care face trecerea de la cultura Tiszapolgar la Bodrogkeresztur.

c. În hotar s-a descoperit un câmp de urne din epoca bronzului.d. Tot de aici provine şi un depozit de bronzuri din seria Jupalnic-Turia.


3. Vestigii dacice - sunt amintite descoperiri din perioada latene, fără alte precizări.

4. Movile de pământ a. În jurul movilei Tarnoc mai sunt câteva ridicături de pământ, care nu au

fost încă săpate arheologic.b. Punctul Budovala este o movilă de pământ spre hotarul cu Pordeanu. Aici

s-a descoperit ceramică neolitică asemănătoare cu cea descoperită în Movila II de la Dudeştii Vechi.

c. Microtoponimele Hunca, mare, mică, Hunca de pod, Hunca de mijloc şi Bucova atestă existenţa unor movile de pământ, necercetate arheologic.

5. Vestigii prefeudaleEste semnalată existenţa unei aşezări din sec. VIII-IX d. Chr. dar şi un

mormânt de călăreţ.6. Vestigii medievaleAşezare fortificată sec. X-XI, urbs Morisena, reşedinţa voievodului Ahtum,

centru urban apărat de un castrum - o fortificaţie din pământ şi lemn.Episcopie de rit grecesc, înlocuită apoi de o episcope de rit latin, condusă de

Gerardo. Aici a fost descoperit un sarcofag, atribuit Sfântului Gerardo. Mănăstirea de rit grecesc Sfântul Ioan Botezătorul a fost mutată la Oroszla-

nos (Banatsko Arandjelovo), azi în Serbia.7. Descoperiri monetare a. Un sestert din vremea împăratului Vespasianus.b. O monedă de la Faustina.c. O monedă de la Probus şi o alta de la Constantinus.d. În perioada 1929-1930 s-a descoperit o monedă mică de bronz de la Con-

stantinus.Din punct de vedere arheologic Cenadul oferă încă multe, multe surprize.

Din păcate, săpăturile sistematice de până acum nu au avut extinderea necesară pentru a săpa in extenso aşezarea şi periemtrul extravilan. Se impune o cercetare arheologică serioasă, cu forţe locale sau naţionale, ba chiar şi internaţionale, care să beneficieze de cei mai bun specialişti, de fonduri suficiente pentru câteva decenii de săpături arheologice sistematice. Doar astfel Cenadul îşi va destăinui comorile îngropate. Este vorba despre vestigii arheologice, nu de comori în bani sau obiecte. Doar astfel vom putea cunoaşte istoria aşezării în primul mileniu al erei creştine.

* „PANOPTIC AL COMUNELOR BĂNĂŢENE DIN PERSPECTIVĂ PEDOLOGICĂ“ de Dorin Ţărău şi Marcel Luca. Editura Marineasa, Timişoara, 2002 (sursă: www.banaterra.eu)

Foto: Dușan Baiski - Exponate din cadrul Muzeului Local Cenad

„Cenăzeanul“ nr. 1 și 2/2014

Dorel Micle

AbstractCenad, Romania, in the context of historical geography.

An analysis of the evolution of habitat conditions

Human communities are linked by the natural landscape in which they live. Habitat features can be vastly different, and they are influenced by relief, climate, hydrographic network, flora and fauna. Choosing a place appropriate for living took into account all these natural features and also economic occupations, trade relationships, and social and religious organisation of a human community. The vicinity with the Mureș River, the fertile land, the woods, etc. represented for antique Cenad, Romania, genuine geo-strategic and economic assets. The study aims at reconstituting, based on historical maps, of topographical maps, and of satellite images, the surrounding countryside of Cenad for a better understanding of the medieval habitat conditions of the ex-fortress of Morisena and its neighbourhoods.

Cuvinte-cheie: geografie istorică, habitat, peisaj istoric, arheologie, ev mediu, Cenad

Câmpia Banatului este o subunitate a Câmpiei de Vest și este situată în partea sudică a acesteia de la marginea de nord a conului Mureşului şi în sud până la graniţa cu Serbia. Are o suprafaţă de cca. 9800 km2 şi prezintă cea mai mare lăţime, 120 km în Câmpia Mureşului.

Ca relief, dă impresia alipirii a patru mari tipuri de câmpii, una complexă în nord (creată de aluvionările şi oscilările Mureşului,) apoi o mare câmpie joasă, a Timişului şi Begăi (cu prelungiri în golfuri estice), o câmpie-golf, Câmpia Lugojului (cu numeroase lunci, terase, glacisuri) şi o câmpie de glacis piemontan plasată sub Dealurile Dognecei.

Cenadul în contextul geografiei istorice. O analiză a evoluției condițiilor de habitat


La rândul ei, Câmpia Banatului se divizează în mai multe subunități, între care remarcăm Câmpia Jimboliei și Câmpia Arancăi ca areal de studiu al cercetării noastre1. Câmpia Jimboliei este situată pe stânga Mureşului, la sud-vest de Câmpia Vingăi şi în continuarea ei. Este o unitate foarte netedă, cu crovuri şi unele dune sau vechi grinduri fluviatile ale Mureşului, iar Câmpia Arancăi reprezintă o deschidere, în con larg, a luncii Mureşului, începând de la Periam (SV). Este cea mai nouă câmpie a Mureşului, pe centrul său meandrând Aranca, râu ce-şi are obârşia în lunca Mureşului la Sânpetru German (la sud de Pecica).

Zona de câmpie joasă a Banatului este formată pe un strat de loess depus peste nisipuri sau pietrişuri amestecate la bază cu argile pontice2. Tot aici a fost pusă în evidenţă o importantă zonă de subsidenţă având ca şi centru localitatea Timişoara. Acest fundament reprezentat de roca sedimentară, respectiv loessul, a generat un relief cu o înclinare de 0,2 - 0,6 %, cu o orientare generală de la est spre vest, spre valea râului Tisa3. Aceste caracteristici au determinat formarea unei câmpii de divagare holocenă cu o altitudine medie cuprinsă în general între 80-90 m. Pe această formă de relief, panta râurilor este foarte mică, cu valori cuprinse între 0,2-0,6 % / Km, iar adâncimea atinge în medie 1-3 m. Din cauza pantei de scurgere foarte reduse, râurile, până la regularizarea lor de către om, au creat numeroase forme specifice mlaştinilor, lacurilor, meandrelor şi braţelor părăsite, în mare parte secate, evidenţiate însă prin formele de microrelief pe care le-au generat şi care sunt prezente pe suprafaţa câmpiei4.

Fig. 1. Unitățile de relief din arealul Banatului

1 R. Rusu, Organizarea spaţiului geografic în Banat, Timişoara, 2007, p. 43-44.2 Şt. Manciulea, Contribuţii la studiul şesului Tisei, în Buletinul Societăţii Regale Române de Geografie, XLII, 1923, pp. 56-58.3 T. Morariu, Câteva consideraţii asupra crovurilor din Banat, în Revista geografică, 2, 1946, Bucureşti, p. 37-52.4 Idem

Constituţia petrografică a părţii vestice a Câmpiei Banatului a generat o serie de microforme de relief, dintre care se remarcă numărul mare al crovurilor şi grindurilor. Crovurile sunt adâncituri, care au forma unor micro depresiuni, cu forme variate şi adâncimi cuprinse în general între 1-3 m. Ele apar în zone unde apa a stagnat timp îndelungat mai ales în zonele inundabile sau acoperite de ape. Originea crovurilor este legată, în cazul câmpiei bănăţene, de existenţa vechilor cursuri de ape, a meandrelor, lacurilor, mlaştinilor care au fost drenate

în urma lucrărilor de hidroamelioraţii. Caracteristic pentru crovuri este faptul că în ele apa rămâne un timp mai îndelungat, formând chiar lacuri cum ar fi de exemplu lângă Săcălaz, Sânmihaiul Român, Petroman, etc.5. Grindurile sunt forme de relief cu înălţimi medii cuprinse între 1-5 m., unele atingând însă înălţimi şi mai mari. Ele se prezintă sub forma unor platouri de teren a căror suprafaţă nu este supusă inundaţiilor.

Câmpia din vestul Banatului este o câmpie de divagare caracterizată prin pante foarte reduse, prezenţa unor albii puţin adâncite cu caracter migratoriu, existenţa unor albii părăsite, terenuri cu exces de umiditate şi chiar mlaştini. O caracteristică a câmpiei o constituie microdepresiunile formate prin tasarea

Fig. 2. Localizarea hinterland-ului localității Cenad pe harta fizică a jud. Timiș

5 Idem.


loessului de către apele care au stagnat pe aceste suprafeţe şi prezenţa grindurilor. Aceste forme de microrelief favorizează formarea sărăturilor şi mlaştinilor.

Dacă zonele de munte și de deal ale Banatului nu au suferit transformări ale macroreliefului în perioada istorică, cercetările geografice, în special studiile de geomorfologie și hidrografie atestă însă importante modificări ale reţelei hidrografice în zona de câmpie, în special în câmpia joasă din partea de vest.

Modificările reţelei hidrografice sunt puternic influenţate de modificările climei în perioada istorică a ultimilor două mii de ani. Clima reprezintă elementul cel mai dinamic al cadrului fizico-geografic. Cunoaşterea modificărilor climei în perioada istorică este un element de care trebuie ţinut cont atât în analiza fenomenul geografic și hidrografic în general, dar şi în analiza evenimentelor istorice. Studiile şi cercetările de climatologie au evidenţiat faptul că din sec. I d.Chr. până în sec. XVIII d.Chr., clima a suferit numeroase modificări.

Fig. 3. Situația geomorfologică din arealul localității Cenad: câmpie joasă, inundabilă, aprox. 82-85 m altitudine, cu grinduri și popine create de meandrările preistorice ale

Râului Mureș (© Google Earth)

Corelând rezultatele obţinute de cercetarea geografică cu informaţiile oferite de izvoarele istorice literare ce relevă anumite aspecte climatice, s-au realizat câteva observaţii care conduc la supoziţia existenţei unei alternanţe a perioadelor de încălzire şi răcire a climei pe teritoriul Banatului6.

Din informaţiile provenite din izvoarele literare şi cercetările de climatologie se constată o frecvenţă de aproximativ 50 de ani în revenirea unor perioade foarte reci. Acestea sunt menţionate între anii 1210-1220, 1270-1280, 1555-1575, 1650-1685, 1885-18957. Din această enumerare se remarcă

Fig. 4. Localitarea Cenad și arealul înconjurător cu reprezentarea rețelei hidrografice actuale

6 A. C. Banu, Date asupra unei transgresiuni de vârstă istorică în bazinul Mării Negre şi al Dunării inferioare, în Hidrobiologia, 5, 1964, p. 237.


faptul că perioadele foarte reci durează în general 10 ani. Ştirile despre iernile remarcabile din anii 1504, 1552, 1557, 1610, 1617, 1649, 1716, 1740, 1785, 1813, 1830, 1850, confirmă aprecierea făcută asupra perioadelor menţionate anterior.

Astfel, între anii 1710-1795 se remarcă o perioadă microglaciară, în care se constată o scădere a temperaturilor medii multianuale. Între anii 1784-1795 se remarcă un interval cu ierni foarte aspre care pot fi considerate momentul culminant al perioadei micro-glaciare. Tot în perioada microglaciară izvoarele istorice literare consemnează ierni remarcabil de grele în anii 1716, 1740, 1785, 1813, 1830 şi 1850, iar pentru anii 1709 şi 1830 ierni cu deosebite dificultăţi. Toate aceste informaţii susţin denumirea de perioadă microglaciară acordat acestui interval de cronologic8.

7 G. Racoviţă, Al. Filipescu, Fluctuaţiile climatice din Europa în sec. XIII-XX şi efectul lor, în Ocrotirea Naturii, 1971, p. 21-26.

Coborând în timp, perioada istorică ce corespunde primului mileniu al erei noastre a fost caracterizată de geografi ca o perioadă umedă şi rece. În schimb, între anii 900-1600 d.Chr. când se constată o creştere a temperaturilor medii multianuale, fenomenul portă numele de „epoca medievală caldă“9.

Înfăţişarea reliefului bănăţean din zona de câmpie, aşa cum reiese ea din relatările izvoarelor literare şi studiile geografice, este confirmată şi de solurile aluvionare din zona de vest. Ele sunt formate în condiţiile de exces de umiditate sau chiar de mlaştină10. Elementul antropic, prin acţiunea sa, a modificat puternic înfăţişarea reliefului şi în special hidrografia. Lucrările de hidroamelioraţii efectuate de administraţia habsburgică a Banatului au fost iniţiate de mareşalul Florimund Mercy, primul guvernator al Banatului, cu scopul de a realiza exploatarea lemnului din munţii Poiana Ruscă şi exportul cerealelor bănăţene.

Din vechile şi faimoasele mlaştini din câmpia bănăţeană au mai rămas câteva petece neînsemnate lângă Sânmartinul Sârbesc sau lângă Satchinez. Pe râurile Aranca, Bega şi Timiş cu mare greutate se pot vedea azi urmele unor lacuri colmatate sau braţe părăsite.

În vestul Câmpiei Banatului nu au existat suprafeţe clasice de mlaştină, în accepţiunea geografică a termenului11. În această regiune nu au fost suprafeţe mari acoperite permanent de ape, cu un strat gros de mâl pe fund și cu o vegetaţie de plante lacustre: papură, stuf, etc. În realitate principalele râuri: Mureş, Bega, Timiş, Tisa şi Bârzava, care străbat sau mărginesc câmpia datorită pantelor de scurgere reduse ale apelor lor, au format cursuri secundare, cursuri temporare, braţe moarte, meandre, lacuri, bălţi şi uneori mlaştini pe care le-au alimentat permanent sau temporar cu apă, însă acestea ocupau o suprafaţă mică din totalul suprafeţei câmpiei.

Unul din factorii foarte importanţi şi determinanţi care au influenţat evoluţia mlaştinilor a fost cel climatic. În perioadele de răcire a climei, evidenţiate de cercetările geografice, între anii 1 - 900 d.Chr. şi 1700 – 1850 d.Chr., elementele caracteristice au fost temperaturile medii multianuale mai scăzute „precipitaţii mai abundente şi evaporaţia redusă“. Aceste caracteristici vor determina o creştere a debitului râurilor, ceea ce în condiţiile cursurilor de apă cu panta de scurgere redusă, cum este cazul râurilor din Banat, au dus la creşterea suprafeţelor afectate de apă12.

Între anii 900 - 1600 d.Chr. cercetările geografice evidenţiază existenţa unei perioade mai uscate şi mai calde, pe care geografii au denumit-o „epoca

Fig. 5. Retragerea mlaștinilor către vest în perioada evului mediu târziu, ca urmare a de-secărilor și canalizărilor întreprinse de Imperiul Habsburgic (1 – Kemenche; 2 – Sânpetru Mare; 3 – Igriș; 4 – Cenad-Morisena). Hartă obținută prin suprapunea celei de-a doua

ridicări topografice franciscane peste prima ridicare topografică iosefină

8 Al. Gyuriş, Contribuţii la geografia istorică a Banatului, lucrare gradul I, Timişoara, 1991, p. 7.9 Idem.10 H. Peaha și colab., Atlasul Geografic General, București, 1974, p. 48-49.11 Al. Gyuriş, op. cit., p. 52-53.


medievală caldă“ care s-a caracterizat prin creşterea temperaturii medii multianuale, scăderea cantităţii de precipitaţii şi creşterea evaporaţiei care au determinat restrângerea suprafeţei mlaştinilor.

Un alt factor care a influențat existența mlaștinilor în Banat a fost apele subterane care sunt cantonate la adâncimi diferite şi au caracteristici dinamice şi chimice deosebite. Cele cu caracter freatic se dezvoltă de la 0,5 m la 20 m. Sunt prezente la baza teraselor şi glacisurilor în câmpiile înalte, la baza conurilor aluviale, a depozitelor loessoide; unde adâncimea lor este de câţiva metri, ele fiind potabile şi dependente de regimul precipitaţiilor. Apele din câmpiile joase sunt la ± 0,5 m ceea ce face ca în condiţiile unor precipitaţii bogate nivelul freatic să se ridice la suprafaţa acestora întreţinând excesul de umiditate. În aceste regiuni apele subterane au o dinamică redusă, un grad de mineralizare mai ridicat şi o stare de potabilitate redusă.

Cercetătorii au stabilit că mlaştinile de tipul celor existente în Banat prezentau numeroase şi întinse grinduri, un sol aluvionar favorabil agriculturii şi resurse de apă practic inepuizabile pentru existenţa unor comunităţi umane. Aceste elemente confirmă informaţiile izvoarelor istorice analizate, referitoare la intensa locuire a zonelor în discuţie.

***

La sfârşitul mileniului I d.Chr., societatea românească a cunoscut profunde prefaceri şi transformări din punct de vedere economic, social şi politic. Se constată că în epocă aceasta apar elemente care vor caracteriza întreaga evoluţie a habitatului bănățean.

În Evul Mediu timpuriu, valea Mureşului a fost unul dintre culoarele de pătrundere a culturii şi civilizaţiei vestice, astfel încât nu e de mirare că primele mănăstiri catolice au fost ridicate fie de papalitate fie de diferite ordine călugăreşti încă din secolele XI-XII13. După invazia tătară din 1241-1242, numărul acestor mănăstiri se măreşte simțitor, prin ele urmărindu-se un dublu scop: religios (de catolicizare) şi strategic (de apărare a liniei Mureşului deoarece aceste mănăstiri erau îndeobşte fortificate). Ele şi-au pierdut însă din importanţă odată cu încheierea procesului de catolicizare a Banatului şi Transilvaniei (pe la mijlocul sec. XIV), precum şi după consolidarea noilor centre de putere feudală. Autonomia şi puterea locală a acestor mănăstiri nu au fost binevăzute de regalitatea maghiară, căci după încheierea rolului jucat de acestea în perioada de expansiune către est, nu mai era nevoie de ele.

12 I. Petrescu, Perioadele glaciare ale Pământului, Bucureşti, 1990, p. 221-226.13 N. Săcară, Mănăstirea Kemenche, jud. Timiș, în Tibiscus, 3, 1977, p. 165-170.

În acest context, Cenadul a jucat un rol major în politica strategică a Mureşului Inferior, din sec. X şi până în sec. XVI, iar influenţa spirituală a bisericilor de Cenad a fost una deosebită asupra întregului Banat de câmpie.

Aşa cum s-a întâmplat în multe cazuri, pe lângă aceste mănăstiri s-au dezvoltat aşezări civile, ele înmulţindu-se odată cu cucerirea maghiară a acestor spaţii, catolicizarea lor şi simbioza culturală, politică şi administrativă locală. Este greu de spus în ce măsură fenomenul de catolicizare s-a impus şi la nivelul cel mai de jos a populației rurale ce habita în acest spaţiu şi în ce fel s-au derulat contactele cu centrele religioase ortodoxe pe care le-au dislocuit. Cert este doar faptul că, până acum, nu avem nici o dovadă arheologică a existenţei unor centre de putere instituţionalizată ortodoxă în arealul analizat de noi. Astfel, dezvoltarea Cenadului ca centru de putere administrativă, religioasă,

economică şi culturală în acest spaţiu de graniţă (religioasă, etnică, culturală, politică, etc.) a apărut ca un fenomen firesc de coagulare şi centralizare a puterii zonale. Cenadul s-a impus la nivel regional ca factor de putere, atât din punct de vedere geostrategic cât şi economic şi religios, fiind poarta

Fig. 6. Planul Cetăţii Morisena, întocmit de L. F. Marsigli în 1697, suprapus peste imaginea satelitară a localităţii actuale Cenad


de intrare spre Banat şi Transilvania. Dispariţia celorlalte centre de putere efemeră din secolele XI-XII (Igriș, Kemenche, Sânpetru Mare, etc.), s-a făcut treptat, lăsând în urma lor un număr impresionant de aşezări civile cu caracter preponderent agrar, care se cer descoperite, analizate şi interpretate azi mai mult ca niciodată, pentru a putea înţelege contextul complex al relaţiilor spirituale şi materiale din acest areal.

Acest fenomen a fost favorizat și de natură căci, judecând după elementele oferite de analizele climatologice, a avut loc o creştere a temperaturilor medii multianuale şi o scădere a cantităţii de precipitaţii care au dus la concluzia că încălzirea climei a favorizat dezvoltarea comunităţii umane în mai toate zonele Banatulu14. Pădurea ocupa încă suprafeţe întinse ea oferind oamenilor multiple posibilităţi de hrană: fructe, miere, ceară, vânat precum şi lemnul de utilizare atât de felurită. Locuirea cu deosebire a zonelor de deal şi de pădure a fost impusă de condiţiile vitrege ale fluctuaţiilor politice

Fig. 7. Bisericile (mănăstirile) fortificate medievale sunt dispuse pe aliniamentul Mureșului, indicând un sistem, salba de fortificații veghea teritoriul de la sud de Mureș din 10 în 10 km

(© Google Earth)

determinate de ultimele valuri migratoare de la sfârşitul mileniului I d.Chr. Dar se observă că tot mai multe aşezări se întemeiază în defavoarea pădurilor, adică prin defrişări, cenuşa rezultată din arderea acestora fiind singurul

îngrăşământ al solului acelor vremuri. Iar oamenii epocii nu pregetau să uzeze de această înlesnire, având încă un folos şi mai mare: sporirea suprafeţelor de agricultură şi a terenurilor de locuire. Cea mai mare parte a terenurilor defrişate şi despădurite prin incendiere este destinată ogoarelor pentru cereale care formează de acum hrana principală a oamenilor: grâu, secară, mei şi mai puţin orz şi ovăz. Se practica un sistem agricol cu culturi pe ogoare schimbătoare, într-un ritm neregulat.

Fig. 8. Reprezentarea altimetrică a câmpiei din arealul localității Cenad, cu reliefarea trep-tei altitudinale pe axa N-S între Cenad – Sânicolau Mare – Tomnatic – Comloșu Mare

14 Al. Gyuriş, op. cit., p. 26-27.


Perfecţionările suferite de uneltele agricole, modul de organizare al cultivării pământului (rotaţia aleatorie a culturilor, etc) se va resimţi benefic sub raport demografic prin apariţia unor aşezări ca aglomerări mai mari sau mai mici de populaţie şi care se vor extinde treptat din zona muntoasă, şi colinară înspre câmpia din vestul Banatului.

Mărturiile literare confirmă în succesiune cronologică două perioade de extindere ale suprafeţelor mlaştinilor din secolul I. d.Chr. până în secolul al IX-lea d.Chr şi din a doua jumătate a secolului al XVII-lea d.Chr până la începutul secolului al. XVIII-lea d.Chr. Aceste extinderi ale mlaştinilor au fost menţionate în lucrările lor de către Ammianus Marcellinus15 (sec. IV), Priscus Panites Retorul16 (sec. V.) şi Teofilact Simocata17 (sec. VI) pentru prima perioadă, şi de Luigi Ferdinando Marsigli18 şi Francesco Griselini19, pentru a doua perioadă.

Restrângerea suprafeţelor acoperite de mlaştini a fost consemnată decătre Notarul Anonim20 al regelui Bela (sec. IX), Nicolaus Olahus21 (sec. XVI) şi Evlia Celebi22 (prima jumătate a sec. XVII) prin aceasta este asigurată cu certitudine încadrarea în timp a acestui fenomen fizico-geografic în secolele IX-XVII.

Francesco Griselini a consemnat o amplă reducere a mlaştinilor fapt care s-a datorat intervenţiei antropice reprezentată de marile lucrări de hidroamelioraţii, care au început în secolul al XVIII-lea d.Chr. (vezi fig. 5)

În acest context, habitatul medieval din arealul localității Cenad trebuie gândit și analizat ținând cont de aspectul real al peisajului din trecut, fără intervențiile antropice ce l-au modificat ulterior. Astfel, se poate ușor constata că perioada de maximă extindere a regalității maghiare pe cursul Mureșului (secolele XIII-XIV) corespunde perioadei de încălzire a climei, de retragere temporară a mlaștinilor și de exploatare intensivă (prin despădurire și desțelenire) a terenurilor cu potențial agricol. Dacă analizăm cu atenție realitățile terenului surprinse de topografii militari austrieci imediat după cucerirea Banatului de la turci, se poate observa că ele reflectau situația de facto de la sfârșitul Evului Mediu, cu satele, apele, pădurile, drumurile, terenurile agricole și pășunile găsite de administrația austriacă la momentul cuceririi (1718). Astfel se poate studia (prin georeferențierea acestor hărți) locația exactă a mlaștinilor, întinderea acestora și implicațiile habitaționale asupra comunităților omenești din acest areal23.

Construirea salbei de fortificații de-a lungul Mureșului și explozia demografică cauzată de înmulțirea satelor din preajma acestora, se poate explica prin analiza peisajului, studiile de geomorfologie istorică scoțând în evidență faptul că, în zona cercetată de noi, între Cenad și Sânpetru Mare, s-au construit patru fortificații (cu caracter mixt militar și religios), speculându-se o caracteristică a terenului care aici este puțin mai înalt și ferit de mlaștini, deoarece era drenat de o sumedenie de brațe (la vremea aceea active) ale pârâului Aranca (fig. 5).

Fig. 9. Harta amenajărilor hidrografice din sec. XIX-XX în arealul Câmpiei Banatului

15 Ammianus Marcelinus, Istorie romană, Bucureşti, 1982, cartea XVII, 13, 4 şi XXII, 8, 33 şi 44.16 Priscus Panites Retorul, Ambasadele romanilor către popoare, în G. Popa Lisseanu, Izvoarele Istoriei Românilor, Bucureşti, 1932, p. 86-96.17 Teofilact Simocata, Istorie bizantină. Domnia împăratului Mauricius (582-602), Bucureşti, 1985, p. 5.18 L. F. Marsigli, în Călători străini despre Tările Române, București, vol. VIII, 1983, p. 184-193.19 Fr. Griselini, Încercare de istorie politică și naturală a Banatului Timișoarei, Timișoara, 1984, p. 12, nota XXIX. 20 Annonymi Bela Regi Notarii, Gesta Hungarorum, în G. Popa Lisseanu, Izvoarele Istoriei Românilor, Bucureşti, 1932, cap. XXI şi XLIV; G. Popa Lisseanu, Izvoarele Istoriei Românilor, Faptele ungurilor de Secretarul Anonim al regelui Bela, Bucureşti, 1939, p. 110-111.21 N. Olahus, Hungaria et Atila, cap. XVII, De Prouincia Themesiensi & huius vicinia, Iași, 1999, p. 109-115.22 E. Celebi, Carte de călătorii, edit. Mustafa Ali Mehmed, în Călători străini despre Tările Române, București, vol. V, 1976, p. 388-395.23 Ne exprimăm gratitudinea și pe această cale prietenilor Alexandru Hegyi și Cătălin Hancheș pentru sprijinul acordat în întocmirea hărților și planșelor utilizate în acest studiu.


O analiză detaliată asupra tipurilor de sol din același areal confirmă cele observate la suprafața terenului, constatându-se că aici avem cernoziomuri gleizate, lăcoviști și soluri aluviale, foarte bune pentru practicarea agriculturii.

Existența unor pâlcuri de pădure, unele păstrate până astăzi (vezi fig. 4) făcea ca pe lângă cultivarea pământului și creșterea animalelor, economia rurală

medievală să beneficieze și de alte resurse de hrană din pescuit și vânătoare, permițând și practicarea meșteșugurilor legate de exploatarea lemnului.

Lumea vegetală şi animală existentă în prezent este rezultatul interferării în timp a acţiunii mai multor factori cu caracter general (evoluţia lor în holocen pe măsura schimbărilor climatice – de la periglaciarul de la finele pleistocenului la temperat cu nuanţe mai aride sau mai umede; caracteristicile actuale ale climatului mai răcoros de la sud la nord şi mai umed de la vest către est etc.) sau local (excesul de umiditate sau de săruri, prezenţa nisipurilor, intervenţia omului diferenţiată regional). În aceste condiţii în Câmpia de Vest se separă două zone de vegetaţie: silvostepa și zona de pădure. Cenadul se subscrie zonei de silvostepă ce se află la vest de aliniamentul Carei (N) – Oradea (V) – Arad (E) – Timişoara – Deta şi se anexează pe câmpiile joase. În alcătuire intră ierburi (păiuş, colilie) şi pâlcuri de stejar brumăriu, stejar pufos (la sud de Crişul Alb) şi stejar pedunculat (la nord). Se adaugă local asociaţii de plante, de pajişti iubitoare de umiditate, de sărătură sau pe nisipuri.

Lumea animală este reprezentată în silvostepă prin rozătoare (şoareci de

Fig. 10. Repartiția mlaștinilor în evul mediu timpuriu și dezvoltat peste harta solurilor: 1 – soluri aluviale; 2 – lacoviști și cernoziomuri gleizate; 3 – cernoziomuri gleizate.

câmp, popândăi, hârciogi, iepuri etc.), păsări (potârnichea şi prepeliţa şi mai nou dropia etc.), în păduri căprioare, mistreţi, iepuri, vulpi etc. şi multe specii de păsări (ciocănitori, cuci, mierle, şoimi etc.), precum și pești în apa râurilor (scobar, mreană, caras, crap, somn, clean) şi lacurilor (crap, plătică, ştiucă, babuşcă, biban etc.).

Toate acestea întregesc o imagine de ansamblu asupra habitatului uman medieval, reliefând condițiile excepționale de care beneficia arealul din jurul Cenadului, fiind cea mai bună explicație a dezvoltării ulterioare a acestuia și transformarea lui în centru administrativ-politic, economic, cultural și religios.

Fig. 11. Fortificațiile de la Cenad-Morisena, Igriș, Sânpetru Mare și Kemenche identificate pe Prima ridicarea topografică a Imperiului Habsburgic, 1769 – 1772


Cele patru fortificații medieval-timpurii de care am mai pomenit (Morisena, Igriș, Kemenche, Sânpetru Mare), dispărute azi, dar identificabile în teren, au constituit factori de coagulare a locuirii rurale, așezările umane apărute odată cu ele (sau datorită lor) dăinuind și după dispariția acestora, unele transformându-se în târguri prospere ce trăiau atât din exploatarea agricolă cât și din negustorie, transporturi și vămuit (Mureșul fiind o axă comercială înfloritoare de-a lungul întregului ev mediu).

De altfel întreaga zonă este foarte bogată în situri arheologice, aparţinând majorităţii epocilor istorice, arealul geografic fiind caracterizat de câmpii joase inundabile, drenate de o mulţime de braţe fosile ale Mureşului şi Arancăi, ce curg dinspre est spre vest, altitudinea medie fiind cuprinsă între 90 m la est şi 82 m la

vest. Meandrele fosile crează popine şi grinduri, adică terenuri mai înalte care se profilează în terenul plat al câmpiei cu o energie de relief de aprox. 1,5-3 m, foarte bune pentru locuit deoarece sunt ferite de inundaţii, aspect speculat de locuitori din preistorie până în evul mediu.

În arealul Cenadului analizat de noi, adică 41000 ha, cuprins între Igriş la E, Saravale şi Sânpetru Mare la ESE, Sânnicolaul Mare şi Tomnatic la S, Nerău la SV, Dudeştii Vechi, Colonia Bulgară, Cheglevici şi Cherestur la V, precum şi Pordeanu la NV, s-au identificat24:

Fig. 12. Profilul longitudinal vest-est de-a lungul malului sudic (aprox. 30 km) al Mureșului indică o diferență de nivel de aprox. 15 m, între localitățile actuale Periam (E) și Cenad (V), cu localizarea fortificațiilor medievale de la Cenad-Morisena, Igriș, Sânpetru Mare și

Kemenche

Situri aparţinând perioadei migraţiilor (sec. VII-X)

• Cenad, punct „Biserica Romano-Catolică“, urme de locuire• Cenad, punct „Tarnoc“, complexe arheologice de sec. IX-X• Dudeştii Vechi, punct „Bucova V sau Vordere Banka“, movilă de

pământ, morminte din epoca migraţiilor• Dudeştii Vechi, punct „Bucova VIII“, movilă de pământ,

mormânt din epoca migraţiilor• Dudeştii Vechi, punct „Movila lui Dragomir“, aşezare din sec.

VII-VIII• Dudeştii Vechi, punct „Nivlin“, aşezare sec. VIII-X• Tomnatic, punct „Tomnatic S, malul Arancăi“, cimitir de

inhumație, sec. X-XI• Situri aparţinând epocii medievale (sec. XI-XVIII)• Cenad, punct „Biserica Romano-Catolică“, centru fortificat,

mănăstire, urme de locuire, sarcofag de piatră de sec. XI, morminte

• Colonia Bulgară, punct „Râul lui Ronkov“, aşezare medievală de sec. XI-XII

• Dudeştii Vechi, punct „Bucova II“, movilă de pământ, morminte medievale

• Dudeştii Vechi, punct „Bucova IV“, movilă de pământ, morminte medievale timpurii

• Dudeştii Vechi, punct „Canalul lui Han“, aşezare din sec. XI-XII, ruine de biserică

• Dudeştii Vechi, punct „Movila lui Dragomir“, aşezare din sec. X-XII

• Igriş, punct „Sălişte“, ruinele mănăstirii Kemenche, sec. XII-XIII

• Sânnicolau Mare, punct „Odaia Lupului“, sit multistratificat, aşezare deschisă medieval timpurie şi dezvoltată

• Sânnicolau Mare, punct „S“, sit multistratificat, aşezare deschisă medieval timpurie şi finală

• Sânnicolau Mare, punct „Selişte NV“, sit multistratificat, aşe-zare deschisă medieval timpurie

• Sânnicolau Mare, punct „Strada Comorii Est“, sit multistra-

24 D. Micle, The situation of the archaeological findings in the area of Cenad (Timiș County) in the context of debates on the cultural role of this political, administrative and religious center in the Middle Age, în Procedia - Social and Behavioral Sciences, 71, 2013, p. 206 – 215.


tificat, aşezare deschisă medieval târzie• Sânnicolau Mare, punct „SV“, sit multistratificat, aşezare des-

chisă medieval dezvoltată

Retragerea treptată a zonelor de băltire a apei (fie din cauze naturale, fie antropice) din arealul de vest a câmpiei joase a Banatului, nu a făcut decât să

mărească spațiul ocupat treptat de comunitățile omenești, astfel încât la sfârșitul evului mediu aproape tot terenul a intrat în exploatare agricolă, Banatul fiind recunoscut pentru calitatea cernoziomurilor considerate printre cele mai bune din Europa.

Odată cu sistematizările austriece din secolul XIX și a constituirii localităților actuale, multe sate medievale au dispărut, și-au mutat vatra sau au fost adunate în noi teritorii mai aproape de rețelele de comunicație și transport, dispersia acestora împiedicând o bună fiscalizare și un control administritiv riguros specific epocii moderne.

Astfel s-a rupt fragila legătură care a existat până în Evul Mediu dintre om și peisaj, habitatul conturându-se de acum înainte după alte reguli antropice și nu naturale, producându-se mutații de ordin economic, cultural, ecologic și chiar psihologic asupra comunităților omenești actuale.

Amploarea destul de redusă a investigaţiilor arheologice sistematice, condiţionate şi de existenţa localităţilor moderne, cât şi publicarea sumară a

Fig. 13. Repartiția mlaștinilor în evul mediu târziu peste harta solurilor

materialului arheologic descoperit face să persiste încă ambiguitatea asupra locuirii medievale la Cenad și în arealul înconjurător.

Situl arheologic de la Cenad „Cetatea Morisena“ rămâne, şi în aceste condiţii, unul reprezentativ al Listei Monumentelor Istorice din județul Timiş,

exprimându-ne speranța că și celelalte trei (de la Igriș, Kemenche și Sânpetru Mare) vor face cât mai curând subiectul unei clasări administrative în Repertoriul Arheologic Național și a unei protejări corespunzătoare prin includerea acestora în LMI Timiș.

Bibliografie:

Ammianus Marcelinus, Istorie romană, Bucureşti, 1982.Annonymi Bela Regi Notarii, Gesta Hungarorum, în G. Popa Lisseanu, Izvoarele

Istoriei Românilor, Bucureşti, 1932. Banu A. C., Date asupra unei transgresiuni de vârstă istorică în bazinul Mării Negre şi

al Dunării inferioare, în Hidrobiologia, 5, 1964, p. 237-252.Celebi E., Carte de călătorii, edit. Mustafa Ali Mehmed, în Călători străini despre

Tările Române, București, vol. V, 1976, p. 388-395.Griselini Fr., Încercare de istorie politică și naturală a Banatului Timișoarei, Timișoara, 1984.

Exponate la Muzeul Local din Cenad


Gyuriş Al., Contribuţii la geografia istorică a Banatului, lucrare gradul I, Timişoara, 1991.

Manciulea Şt., Contribuţii la studiul şesului Tisei, în Buletinul Societăţii Regale Române de Geografie, XLII, 1923, p. 56-58.

Marsigli L. F., în Călători străini despre Tările Române, București, vol. VIII, 1983, p. 184-193.

Micle D., The situation of the archaeological findings in the area of Cenad (Timiș County) in the context of debates on the cultural role of this political, administrative and religious center in the Middle Age, în Procedia - Social and Behavioral Sciences, 71, 2013, p. 206 – 215.

Morariu T., Câteva consideraţii asupra crovurilor din Banat, în Revista geografică, 2, 1946, Bucureşti, p. 37-52.

Olahus N., Hungaria et Atila, Iași, 1999.Peaha H. și colab., Atlasul Geografic General, București, 1974.Petrescu I., Perioadele glaciare ale Pământului, Bucureşti, 1990.Popa Lisseanu G., Izvoarele Istoriei Românilor, Faptele ungurilor de Secretarul

Anonim al regelui Bela, Bucureşti, 1939.Priscus Panites Retorul, Ambasadele romanilor către popoare, în G. Popa Lisseanu,

Izvoarele Istoriei Românilor, Bucureşti, 1932, p. 86-96.Racoviţă G., Filipescu Al., Fluctuaţiile climatice din Europa în sec. XIII-XX şi efectul

lor, în Ocrotirea Naturii, 1971, p. 21-26.Rusu R., Organizarea spaţiului geografic în Banat, Timişoara, 2007.Săcară N., Mănăstirea Kemenche, jud. Timiș, în Tibiscus, 3, 1977, p. 165-170.Teofilact Simocata, Istorie bizantină. Domnia împăratului Mauricius (582-602),

Bucureşti, 1985.

Claudiu Mesaroș

Sfântul Gerard de Cenad și filosofia medievală

Astăzi, în anul 2013, nu știm mai nimic despre intelectualul Gerard de Cenad (997-1046), în ciuda faptului că introducerea scrisă de cărturarul transilvan Gabriel Batthyány la 1790 îl prezintă, pe parcursul a circa 50 de pa-gini, pentru prima dată, ca teolog, filosof, sfânt martir și întemeietor de școală. Că Batthyány îl prezenta pe Gerard ca filosof era o premieră, după cum o premieră era și ediția tipărită reali-zată de el la Alba Iulia; nu s-a bucurat de prea multă audiență, dat fiind faptul că ediția lui Batthyány era, se pare, mai mult o încercare de a recupera și dedica unei elite bisericești un text ce fusese necunoscut vreme de șapte sute de ani, o relicvă deci, un odor, mai mult decât un text propriu-zis. De altfel, nici în Evul Me-diu textul nu a lăsat urme de niciun fel, nefiind citat, astfel încât putem spune că între secolul al XI-lea și al XVIII-lea aproape nimeni nu a citit manuscrisul original aflat în interiorul bi-bliotecii de la Freising1.

Din punct de vedere biografic lucrurile nu stau mai bine: cele două bio-grafii medievale, cu puternic caracter hagiografic, Legenda Minor și Legenda Maior, păstrează informații amendabile din punct de vedere istoric2. Oricum, 1 Előd Nemerkényi, Latin Classics in Medieval Hungary 11th Century. (Budapest: Central European Univer-sity Press, 2004, pp. 77-80. 2 Cristian Gaspar în: „An intellectual on the Margin and His Hagiobiographers: For a New Edition of the Vitae of St. Gerard“ (lucrare prezentată la International workshop on the Historiography of Philosophy: Re-presentations and Cultural Constructions, West University of Timisoara, Romania, September 22-23, 2012).

Statuia Sf. Gerard, la Cenad


este foarte probabil ca în perioada episcopatului său de la Cenad3, Gerard să fi scris monumentala Deliberatio supra hymnum trium puerorum ad Isingrimum liberalem, un text încă foarte puțin cunoscut, slab circulat și, în orice caz, cva-si-absent din cultura generală a publicului de limbă română.

Tradiția filosofică moștenită de Gerard și întemeierea școlii de la CenadSecolul al unsprezecelea, cel în care s-a format Gerard de Cenad, nu a

produs filosofi de o importanță comparabilă nici cu Eriugena, filosoful seco-lului al nouălea, dar nici cu Abelard, filosoful secolului al doisprezecelea4, Anselm de Canterbury fiind singura ex-cepție notabilă. Totuși, contri-buții s-au petrecut, mai ales în materie de claritate a expunerii și totodată a gradului de sofis-ticare, în intervalul menționat, datorită muncii unor călugări studioși din secolul al zecelea, aparținând de regulă ordinului

benedictin, ale cărui școli reprezentative erau cele de la Fleury sur Loire și Saint Gall, două locuri cu adevărat râvnite pentru studiu, care totuși nu se ridicau încă la ceea ce fuseseră în urmă cu un secol și jumătate palatul lui Charlemagne sau cel al lui Carol cel Pleșuv.

Filosofii secolului al zecelea contribuiseră la conștientizarea importanței filosofiei pentru formarea unui canonic creștin prin promovarea studiului logicii și a dezbaterii dialectice, ale cărei tehnici vor ajunge să fie văzute ca parte a practicării teologiei înseși. Studiul filosofiei antice și problema modului absor-birii ei era de asemenea, încă din secolul al nouălea, o preocupare însemnată.

Biografia intelectuală care impresiona elevii benedictini și care, probabil, oferea un model de atins, era cea a lui Gerbert de Aurillac (946-1003), condu-cătorul școlii din Rheims, primul reprezentant important al filosofiei medie-vale, cu o carieră legendară și înfricoșătoare pentru contemporani, dacă ținem seama de legendele circulate încă în timpul vieții lui. Una din acestea spunea că Gerbert s-ar fi vândut diavolului în schimbul dobândirii cunoașterii, alta că ar fi furat de la un magician musulman o carte de vrăji iar diavolul i-ar fi dat în plus, pentru pecetluirea pactului, un craniu ce prevestea viitorul. Arhiepiscop de

3 Unii istorici atribuie textul perioadei de retragere de la Bakony, pe baza Legendei Maior, o sursă amenda-bilă (Cf. Nemerkényi, op. cit., p. 76.), deşi analiza textuală oferă unele indicii pentru localizarea la Cenad.. Aspectul acesta este încă nesoluţionat.4 John Marenbon, Early Medieval Philosophy (480–1150). An Introduction. p. 80.

Reims și ulterior Papă (sub numele Silvestru II, între 999-1003), Gerbert a pro-movat studiul aritmeticii arabe, matematicii și astronomiei, fiind cel care a rein-trodus în Europa abacul și sfera armilară sau astrolabul. Elevul său, Fulbert, va dezvolta școala episcopală din Chartres (c. 990), unde va ajunge și episcop între 1006 și 1028. La Chartres, Fulbert construiește un intens program de studii, întemeiat pe o cultură literară și filosofică importantă, acodând un loc important misterelor credinței, Scripturii și tradiției patristice, cultivând studiul dialecticii, încurajând însă asumarea limitei argumentelor în fața misterelor5.

Destinul intelectual al lui Ger-bert va confirma pentru toți faptul că modelul benedictin al călugărului stu-dios poate culmina chiar cu investi-rea supremă în Biserică și va domina cercurile de învățăcei circa două sute de ani; Abelard, de pildă, își va boteza unicul fiu cu numele Astrolabius. Acesta a fost modelul inevitabil pe care și Gerard de Cenad îl avea pen-tru întemeierea școlii sale de pe malul Mureșului. Gerard este astfel contem-poran, deși nu și cât de avizat în legătu-ră cu evoluția lucrurilor în spațiul Ga-lic. Există o mențiune în Deliberatio, conform căreia Gerard ar fi călătorit în Galia, mențiune considerată însă de filologi mai degrabă o figură de stil și nu o infoprmație credibilă. Oricum, în calitate de dominican, avea o educație specifică ordinului și nu ar fi rezonabil să presupunem că școala sa din Cenad ar fi fost atipică; în cel mai rău caz, precară în raport cu standardele școlilor cu mai multă șansă plasate geografic și cultural.

Creșterea eficienței școlilor medievale și a autonomiei acestora duce în scurt timp la dezvoltarea unor dezbateri acute privind importanța rațiunii sau chiar supremația ei în raport cu credința. Primul, în ordine cronologică, despre care se spune că ar fi aprins această flacără a disputei, ar fi Berengar din Tours (d. 1088), inițial elev al lui Fulbert din Chartres, care va susține că dialectica

5 David Knowles, The Evolution of Medieval Thought, London and New York, Longman, 1998 (1962), p. 86.

Sarcofagul Sf. Gerard, care servește acum de altar în incinta Bisericii Romano-Catolice din Cenad

Statuia Sf. Gerard (Gellert), la Budapesta


este arta artelor și preocuparea minților eminente6, căci nu altceva decât mintea este asemănarea omului cu Dumnezeu.

Despre numele lui Gerard și destinul său multiculturalSfântul Gerard de Cenad beneficiază de mai multe variante ale nume-

lui, dat fiind destinul său multicultural remarcabil, oarecum inedit în raport cu așteptările noastre față de un personaj din Evul Mediu. Numele său de botez era Giorgio. În timpul primilor ani de studiu, tatăl său pe nume Gerardo moare într-o campanie militară, ceea ce îl determină pe Giorgio să îşi schimbe nu-

mele după tată. În scris s-a folosit versiunea latină Gerardus, dar po-porul maghiar, care l-a canonizat încă din anul 1083, l-a numit Gel-lert. În spațiul germanofon s-a răs-pândit însă o versiune germanizată, Gerhardus (sau Gherardus)7, astfel încât este legitimă folosirea ei, pe tradiția intelectualității transilvă-nene și bănățene, formată în acest spirit. Se mai folosește și Gerhard, ca variantă germană. Traducătorii lucrării lui Étienne Gilson, La Phi-losophie au Moyen Âge8, propun versiunea latină nemodificată Ge-rardus, ceea ce ar fi preferabil din punctul de vedere al fidelității față numele său original. În acest sens, forma Gerard, propusă, totuși, an-

terior, de către Radu Constantinescu9, este mai apropiată spiritului limbii ro-mâne contemporane10.

Avem deci următoarele variante : Gerardo (italiană), Gerardus (latină), Gerhardus sau Gherardus (lectura germană a numelui latin), Gerhard (germană), Gellert (maghiară), Gerard (propus de R. Constantinescu, primul traducător). Din punctul nostru de vedere ultima versiune, Gerard, este preferabilă atât pe 6 Knowles, p. 867 Varianta „Gherardus“ apare în Codex latinus 1733 din Paris, un codex menționat în secolul al XIV-lea. Cf. Studiu Martin Roos, „Izvoare istorice cu privire la Vita Gerardi“ din volumul de față.8 Étienne Gilson, Filozofia în Evul Mediu. De la începuturile patristice până la sfârşitul secolului al XIV-lea, traducere de Ileana Stănescu, Editura Humanitas, Bucureşti, 1995.9 Gerard din Cenad, op. Cit.10 Vezi de exemplu studiul lui Traian Costa, „Numele proprii latinești în românește“, în Limba română, an VII, nr. 4/1958, pp. 70-72.

motivul unei oarecare consacrări datorate traducerii lui Constantinescu, dar și grație afinității directe cu originalul latin.

Gerard de Cenad, așadar, și nu din Cenad, cum – de data aceasta – confuz optează R. Constantinescu, deoarece Gerard a fost episcop de Cenad dar nu s-a născut acolo. Trebuie să tratăm situația în mod analog cu alte apelative similare din aceeași perioadă: avem, ast-fel, Anselm de Canterbury (născut la Aosta), dar Toma din Aquino, exemplele pu-tând continua. Este, de alt-fel, important să notăm că în limba germană Gabriel Sila-gi a propus formula Gerhard von Csanad11, iar în italiană Luigi Canetti12 propune Ge-rardo di Csanád, formule identice cu versiunea românească Gerard de Cenad. Se impune în același timp să adoptăm versiunea care ține cont de tradiția titulării Sfântului Gerard, cea a Bisericii Catolice, care folosește particula de în toate cazurile de episcopi.

E drept, în limba română mai sunt în uz și alte practici, de exemplu folo-sirea particulei al, prezentă mai ales în cazul unor scriitori patristici, indicând tot locul de exercitare a demnității episcopale13. Această particulă ar genera formu-la „Gerard al Cenadului“. Ca traducere literală a versiunii latine Chanadiensis ar mai putea tenta și practica adjectivării, aducând în discuție, astfel, formula „Gerard Cenadinul“, ceea ce nu ar însemna decât o readucere a problemei în zona simplei localizări geografice. Totuși, în ambele aceste din urmă cazuri este vorba de formule anacronice.

11 Gabriel Silagi, Untersuchungen zur „Deliberatio supra hymnum trium puerorum“ des Gerhard von Csa-nad, Arbeo-Gesellschaft, München, 1967.12 Luigi Canetti folosește, în limba italiană, formula. Cf: Luigi Canetti, „GERARDO di Csanád (Gerardus Moresenae „Aecclesiae“ seu Csanadiensis episcopus)“, în Dizionario Biografico degli Italiani - Volume 53 (2000), accesibil la : http://www.treccani.it/biografie/13 Într-un exigent studiu („Ortografierea numelui scriitorilor patristici“, în: Miscellanea Patristica, Editura Amarcord, Timișoara, 2001, pp. 219-224), Mitropolitul Nicolae Corneanu consideră că particula de, indicativ de noblețe în franceza modernă (același cu von în germană) nu este suportat de limba și civilizația românească, motiv pentru care ar trebui să optăm pentru al, în cazul locului de exercitare a unor demnități episcopale (cum este Vasile al Cezareii) și din, pentru locurile în care cineva doar s-a născut sau a trăit. Nici pe temeiul acestei argumentații, Gerard din Cenad nu se poate accepta.

Frescă: uciderea lui Gerard de Cenad

Carte poștală ilustrată, cu statuia Sf. Gerard (Gellert), la Budapesta


Câți cititori să fi avut Deliberatio a lui Gerard de Cenad14

Textul păstrat până azi, Deliberatio supra hymnum trium puerorum ad Isingrimum liberalem, considerat cel mai vechi text teologic din Evul Mediu maghiar, este un comentariu la „Cântarea celor trei tineri“, imn biblic legat de Cartea lui Daniel15 și reprezentând rugăciunea celor trei tineri aruncați în cup-torul de foc de către regele Nabucodonosor. Acest „hymnus trium puerorum“ are o istorie îndelungată în literatura patristică și în cadrul rugăciunilor zilnice practicate în ambele culte creștine apostolice, deși urmele lăsate în literatura

latină scolastică nu sunt destul de con-sistente16.

Este o operă de hermeneutică biblică scrisă în secolul al XI-lea, care face parte dintr-un context cultural în care distincția între teologie și filoso-fie nu exista, sau nu era acoperită de semnificațiile cu care am dori noi azi să le atribuim. În primul rând, ceea ce Gerard numește „filosofie“ nu se opu-ne teologiei, așa cum ar putea crede un cititor actual, și nici nu se diferenția-ză de ea, așa cum ar fi putut eventual presupune chiar un cititor de secol opt-sprezece ca Ignatius Batthyány, atunci când scrie prefața la Deliberatio. Ceea ce Gerard diferențiază este mai degra-

bă filosofia laică față de filosofia creștină sau filosofia iubirii, cea a sfinților și întâistătătorilor Bisericii. Acest lucru înseamnă că nu există, practic, la Gerard, o problemă a raportului dintre filosofie și teologie ci una a raportului între filo-sofia dialectică sau deductivă și filosofia creștină sau mistică, înțeleasă uneori ca filosofie a sfinților sau a Sfintei Evanghelii, alteori ca hermeneutică biblică; cele două au, de fapt, un fundament comun, a cărui descoperire pare a fi schiar scopul filosofiei. Date fiind aceste considerații, filosofia este de fapt singura denumire și încadrare corectă a operei gerardine.

14 In extenso, problema a fost discutată în: Claudiu Mesaroș, „Audience of Philosophy in the Periphery: Gerard of Cenad“, in, Raţă, et al., Applied Social Sciences: Philosophy and Theology, Cambridge Scholars Publishing, 2013, pp. 71-78.15 A se vedea stuidul detaliat semnat de Constantin Jinga în Mesaroş, Claudiu (coordonator), Filosofia Sfân-tului Gerard de Cenad în context cultural și biografic, Szeged: Jate Press, 2013.16 Nemerkényi, op. cit., p. 80.

Comentariul (deliberatio) este dedicat unui personaj foarte probabil fic-tiv, pe nume Isingrim dascălul, despre care Batthyány spune17 de exemplu că ar putea fi un episcop deoarece Gerard i se adresează cu apelativul beatissime. Gerard îi mai spune lui Isingrim la un moment dat „acel Porfir al tău“, de unde s-ar putea deduce că Isingrim este un dialectician, poate chiar un promotor al logicii, un curent ce intrase în modă în secolul al XI-lea european. Cu aceeași condescendență este menționat la un moment dat și „Plotin al tău“, cunoscut după epoca Pa-tristică drept un inamic al creștinismului18.

Un singur exemplar s-a păstrat din tex-tul lui Gerard, din secolul al XI-lea, (Münich, Bayerische Staatsbibliothek, Clm. 6211), pre-supus a proveni de la biblioteca din Freising. Este un exemplar original19 cu minuscule Ca-loringiene. Fiind vorba de un exemplar unic este imposibilă stabilirea unei versiuni filo-logice critice datorită lipsei oricărei copii de comparație. Edițiile și circulația textului sunt foarte modeste: este improbabil ca acest text să fi circulat și în orice caz cititorii lui me-dievali (dacă au fost) nu au lăsat referințe20. Există câteva glose medievale pe manuscris, datate din secolul al XI-lea, constând în corec-turi de abrevieri, ortografie și sintaxă, uneori denotând un hipercriticism redundant, ceea ce arată că ele aparțin procesului de editare și nu unui cititor. Altă notă provine din secolul al XII-lea și este o indicație de propri-etate ce atribuie manuscrisul diocezei de Freising. Aceasta arată că manuscrisul a fost trimis la Freising și că a rămas acolo cel puțin câteva zeci de ani. O a treia categorie de adnotări, conform observațiilor aceluiași Nemerkényi, provine de la episcopul de Freising, Johannes Grünwalder (1392-1452), care pare să fi în-ceput o glosare a textului, în scopul unor meditații. Se poate considera, în acest sens, că episcopul din secolul al XV-lea este de fapt primul cititor activ al textu-lui. Următoarele indicii datează din secolul al XVIII-lea, atunci când manus-17 Batthyány, Ignatius. Sancti Gerardi episcopi Chanadiensis scripta et acta hactenus inedita cum serie episcoporum Chanadiensium. Albae-Carolinae, 1790, XXVI.18 Numele Isingrim era destul de comun în secolele nouă și zece, în regiunea Regensburg (Nemerkényi, 141), ceea ce totuși nu semnifică mai nimic în legătură cu personajul lui Gerard.19 Cf. Nemerkényi, op. cit., p. 79. De asemenea, Adrian Papahagi, Adinel-Ciprian Dincă: „Latin Palaeography and Codicology in Romania“, Chôra, 5 (2007): 159-186.20 Nemerkényi, op. cit., p. 80.

Sf. Gerard, într-o reprezentare graficăSf. Gerard, într-o altă reprezentare grafică


crisul este redescoperit de către un canonic pe nume Karl Meichelbeck la 1724 și de către iezuitul György Pray. Ulterior, Cardinal Giuseppe Ga-rampi21, ambasadorul apostolic la Viena, trimite foliile către episcopul de Cenad al momentului22, se pare, pentru editare. Acest lucru nu se în-tâmplă, astfel încât, puțin mai târziu, la 1790, Episcopul Ignác Batthyány de Transilvania realizează prima ediție tipărită a textului, multiplicată la Alba Iulia23. Aceasta va fi prima lectură profesională a textului, însoțită de o Prefatio, adunând laolaltă mai multe texte referitoare la viața lui Gerard. Aceasta înseamnă că Batthyány este totodată primul editor critic și primul comentator al textului gerardin, de asemenea, primul care vor-bește despre o filosofie a Sfântului Gerard. Este greu de spus ceva con-cludent despre audiența ediției lui Batthyány. Ceea ce știm sigur este că ea nu a intrat în atenția cercetătorilor iar ediția de texte Patrologia Latina de J. Migne din secolul al XIX-lea nu a inclus-o, ceea ce a contribuit la diminuarea importanței sale în perioada modernă.

Prima ediție critică contemporană aparține lui G. Silagi24, care a contribuit de fapt la apariția unei istoriografii moderne asupra operei şi a fost urmată de ediția din 1999 realizată la Szeged de către Karácsonyi și Szegfű25. În România există o traducere selectivă publicată în 1984, mult prea restrânsă și cu multe alterări26. I se datorează clasicistului ma-ghiar E. Nemerkényi primul comentariu filologic extins asupra textului, publicat la Budapesta în 200427. Putem considera fără risc că textul lui Gerard este o noutate pentru cititorii moderni iar Gerard însuși repre-zintă o figură culturală cu un potențial imens pentru cititorii români, un

21 Nemerkényi, op. cit., p. 81.22 Ladislau II de Nadasd a fost episcop între 1710 și 1730, doctor în Teologie și Filosofie, resident la Szeged unde ocupa și o parohie. Nu este sigur dacă manuscrisul a ajuns la Cenad imediat după ce a fost redescope-rit, astfel încât Nemerkényi consideră (după Juhász și Vanysacker) că manuscrisul a fost înmânat episco-pului de Alba Iulia deoarece episcopul de Cenad nu l-a editat. Este deci posibil ca episcopul de Cenad să fi fost altcineva, oricare în intervalul cuprins între 1724 și 1790: Adalbertus a Falkenstein OSB (1730 – 1739), Nicolaus Stanislavić OFM 1739 – 1750), Franciscus Antonius Engl de Wagrain (1750 – 1777), Emericus Christovich (1777 – 1798). Cf Schematismus Cleri Diocesis Csanadiensis pro anno jubiliari MDCCCC, Temesvarini Typis Typographiae Csanadiensis 1900.23 Ignatius Batthyány, loc. cit. 24 Gabriel Silagi, (Ed.). Gerardi Moresenae Aecclesiae seu Csanadiensis Episcopi Deliberatio supra hym-num trium puerorum, (Brepols. Turnhout, 1978). XVII, 217 p.25 Béla Karácsonyi, Szegfű László, ed., Deliberatio Gerardi Moresanae aecclesiae episcope supra hymnum trium puerorum. Szeged: Scriptum, 1999.26 Gerard din Cenad, Armonia lumii sau tălmăcire a cântării celor trei coconi către Isingrim Dascălul, Studiu introductiv, selecţie, traducere şi comentarii de Radu Constantinescu, Cuvânt înainte de Răzvan Theodo-rescu, Bucureşti, Meridiane, 198427 Előd Nemerkényi, Loc. cit..

filosof medieval de secol unsprezece rămas încă nedescoperit28.

Ce citea GerardNu există informații sigure cu privire la

sursele folosite de Gerard. Conform unor ipoteze este probabil să fi avut la dispoziție un material documentar minimal la Cenad, dar Veneția natală și Bologna lecturilor juvenile rămân cu mai multă probabilitate sursele sale de educație. Textul său denotă o excelentă cunoaștere biblică, conține nu-meroase referințe patristice și menționează destul de mulți filosofi precreștini, aceștia aproape sigur din surse secundare: Thales, Zenon, Socrate, Pla-ton, Aristarchus, Aristotel, Chrysip, Galenus, Gor-gias, Hermagoras, Porfir și alții.

Sunt apoi trimiteri și aluzii consistente la autori creștini cunoscuți, atât de limbă greacă, cât și de limbă latină: Augustin, Ambroziu, Boethius, Cassiodor, Ieronim, Dionisie Areopagitul (pro-babil la traducerea latinească a lui Ioan Scotus Eriugena), Grigorie cel Mare, Maxim Mărturisitorul, Isidor din Sevilla, Raban Maurul, Beda, dar apelează și la o varietate de florilegii conținând citate patristice sau precreștine. Isidor din Sevilla rămâne însă sursa sa directă recunoscută, pentru informații sistematice, organizare și stil29. Gerard s-ar situa, astfel, în generațiile de intelectuali formați după Etimologiile lui Isidor.28 Előd Nemerkényi, op. cit., p. 73, consideră de interes major câteva titluri din exegeza modernă:: MABI-LLON, Jean (1739), Annales ordinis S. Benedicti occidentalium monachorum patriarchae. Vol. 4. Lucca: Venturini (133, 301, 415–6, 449, 453); KLANICZAY, Gábor, and MADAS, Edit (1996), „La Hongrie.“ In Hagiographies: Histoire internationale de la littérature hagiographique latine et vernaculaire en Occident des origins à 1550, ed. Guy Philippart, vol. 2, 103–60. Turnhout: Brepols. (113–40); PÜSPÖKI NAGY, Péter (2002), Szent Gellért csanádi püspök-vértanú élete és műve (The life and work of the bishop and martyr Saint Gerard of Csanád). Budapest: Belvárosi Római Katolikus Főplébánia; GRÉGOIRE, Réginald (1967), „Gérard (saint), évêque de Csanád.“ In Dictionnaire de spiritualité. Vol. 6, 264–5. Paris: Beauchesne. (264–5); CANETTI, Luigi (1999), „Gerardo di Csanád.“ In Dizionario biografico degli italiani. Vol. 53, 359–61. Rome: Enciclopedia Italiana; BANFI, Florio (1947), „Vita di S. Gerardo da Venezia, vescovo di Csanád nel Leggendario di Pietro Calò.“„Janus Pannonius 1.1: 223–41; BANFI, Florio (1948), „Vita di S. Gerardo da Venezia nel codice 1622 della Biblioteca Universitaria di Padova.“ Benedictina 2.3–4: 262–330; BERSCHIN, Walter (2001), Biographie und Epochenstil im lateinischen Mittelalter. Vol. 4.2, Ottonische Biographie – Das hohe Mittelalter 920–1220 n. Chr.: 1070–1220 n. Chr.Stuttgart: Hiersemann; JOTISCH-KY, Andrew (2002), The Carmelites and Antiquity: Mendicants and their Pasts in the Middle Ages. Oxford: Oxford University Press (2002: 241–2, 256–7).29 Nemerkényi, op. cit., pp. 178-179. După un capitol masiv în care dezbate problema identificării surselor latine antice ale lui Gerard, autorul maghiar conchide că este mai degrabă improbabil să putem discuta despre accesul direct.

Cenad, Biserica Romano-Catolică


Trebuie precizat și faptul că acest fel de a pune problema, „ce a citit Sfân-tul Gerard?“, ne aparține nouă și nu secolului în care a trăit el. Înainte de Sco-lastica secolelor XIII-XIV nu exista o problemă a paternității textului, a citării exacte, contând mai mult adevărul și autoritatea celui care îl rostește. Astfel încât este lesne de observat că Gerard vorbește în primul rând de pe poziția episcopului și o face în mod briliant; din acest punct de vedere, al încadrării stilistice în epocă, scrisul lui Gerard este reprezentativ și de excepție.

„Cântarea celor trei tineri“ din Cartea lui Daniel este însă sursa principală a textului gerardin, dând pretex-tul și substanța cărții ca atare. Imnul era utilizat, se pare, des-tul de des în rugăciunea zilnică a vremii, având ocurențe la Au-gustin, Raban Maurul, Walafrid Strabo, Haymo de Halberstadt, Sedulius, Fulgentius, Zenon din Verona și Ieronim30.

Cântecul este de fapt ru-găciunea pe care o rostesc cei trei tineri aruncați în focul cup-torului de către regele Nabuco-donosor, în timpul căreia ei nu suferă ci, în plus, sunt întăriți de prezența vizibilă a unui În-

ger. Textul rugăciunii este valoros și extrem de bogat în semnificații filosofice, cosmologice, antropologice, fizice31. Gerard își propune să scrie un comentariu în care va evidenția rolul elementelor naturii invocate aici în cadrul unei filosofii creștine de o factură extrem de interesantă pentru noi, datând dintr-o perioadă în care nu apăruseră încă marile texte ale Scolasticii occidentale: Gerard este mai în vârstă cu o generație față de Anselm, scriind încă sub influența directă a lui Dionisie Areopagitul, sau în orice caz, prin mijlocirea traducerii efectuate de Ioan Scotus Eriugena. Elod Nemerkényi susține ideea că Gerard ar fi citit versiunea eriugeniană, căreia i-ar datora corespondenți terminologici latini cum ar fi theosophi sau perfectores32.

Remarcând că Părinții Bisericii nu au comentat îndeajuns textul cu pri-cina, Gerard începe să comenteze vers cu vers, explicând treptat semnificația 30 Nemerkényi, op. cit., p. 77.31 Lăsăm discuția de detaliu pe seama articolului semnat de Constantin Jinga în: Mesaroş, Claudiu (coordo-nator), Filosofia Sfântului Gerard de Cenad în context cultural și biografic, Szeged: Jate Press, 2013.32 Cf. Nemerkényi, op. cit., p. 86.

elementelor naturale invocate ca parteneri în rugăciune de către tinerii sfințiți. Elementele invocate de cei trei tineri în rugăciunea lor sunt grupate în câteva ca-tegorii. În primul rând este invocat Dumnezeu sub câteva numiri divine: Crea-torul, Numele cel sfânt, Locaşul Sfintei Slave, „Cel ce vezi adâncurile şi şezi pe heruvimi“, Scaunul împărăţiei, Bolta cerului. Pe locul al doilea urmează Lucru-rile Domnului adică creația: ceruri, îngeri, ape şi toate cele mai presus de cer, toate puterile Domnului, soare şi lună, stelele. Ar trebui apoi iden-tificate ca alcătuind a treia categorie elementele atmosferice (ploaia şi roua, vânturile, foc şi căldură, frig şi căldură, rouă şi zăpadă, nopţi şi zile, lumină şi întuneric, gheaţă şi ger, brume şi zăpezi, fulgere şi nori), apoi scoarța terestră cu regnurile vii și re-sursele lor (pământ, munţi şi dealuri, cele ce răsăriţi pe pământ, izvoare, mări şi râuri, chiţi şi toate cele ce se mişcă în ape, păsările cerului, fiarele şi toate dobitoacele), iar la final apar oamenii sau sfinții enumerați așa: fiii oa-menilor, Israel, preoţi, slujitori, duhuri şi suflete, sfinţi şi smeriţi, Anania, Aza-ria, şi Misael. Conform ultimului verset, toată această listă are un singur nume: „toţi care vă închinaţi Lui“. Succesiunea de invocări este astfel o rugăciune în comun, la care cei trei tineri cheamă întreaga creaţie, specia cu specie, un cor cosmic, o armonie a întregii făpturi, cum va preciza Gerard în numeroase locuri din comentariul său, ceea ce va genera de altfel, unul din cele mai consistente motive stilistice ale textului.

Batthyány despre filosofia lui GerardEpiscopul Ignatius Batthyány este primul exeget al operei gerardine și cel

dintâi care îl numește pe Gerard „filosof“. Textul său introductiv la ediția din 1790 este compus din două părți, una exegetică (De Opere Sancti Gerardi) iar a doua dedicată surselor biografiei lui Gerard (De actis sancti Gerardi)33. Lec-tura lui Batthyány este una modernă și cât se putea de profesională; numindu-l pe Gerard filosof, în condițiile în care cele două biografii medievale sunt strict hagiografice, este o probă pentru faptul meritoriu al încercării episcopului tran-33 Prima parte discută următoarele subiecte: I. De codice Frisingensi, II. Opus Sancto Gerardo vindicator, ubi de aliis libris Sancti Gerardi; III. De Statu Litterarum aevi illius; IV. De operis ipsius ratione; V. De Theologia Sancti Gerardi; VI. De Philosophia Sancti Gerardi; VII. Historica quaedam adnotatur.

Cenad - Orga Bisericii Romano-Catolice

Cenad - Biserica Romano-Catolică, interior


silvănean de a-l recupera pe Gerard ca reprezentant al unei tradiții medievale conforme cu reprezentarea modernă despre istoria Bisericii ca Scolastică.

Trei secțiuni din studiul său introductiv sunt de interes în acest sens: sec-țiunea IV (De operis ipsius ratione), secțiunea V (De Theologia Sancti Gerardi)

și VI (De Philosophia Sancti Gerardi). Prima dintre ele prezintă textul lui Gerard cititorului de secol optsprezece, oricare va fi fost profi-lul unui asemenea cititor, ca pe un text obscur; dincolo de figura de stil evidentă, textul lui Ge-rard este cu adevărat dificil, astfel încât orice prudență de acest fel din partea lui Batthyány intervine legitim. Mai întâi spune că obscuri-tatea textului (obscuritatem inextricabilem) nu se datorează nici autorului nici timpului sau vechimii34 ci unor cauze ce par enumerate după un canon, identificabil după următoarea structură: a) lipsa de istețime a copiștilor; b) natura argumentelor (ex ipso scriptionis argu-mento) și c) exprimarea latină coruptă. Se pare că Bahhyany avea în vedere mai multe aseme-nea cauze dar menționează numai trei, astfel încât această listă de „cauze“ canonice va fi lă-sată totuși deoparte întrucât nu pare să se apli-ce în cazul lui Gerard, măcar pentru faptul că manuscrisul gerardin este unic și nu depinde de iscusința copiștilor.

Natura argumentației rămâne singura cauză eligibilă de care însă Batthyány se folo-

sește doar pentru a augumenta propunerea cu privire la importanța și caracterul „sublim și mistic“ al textului. O argumentație de acest fel nu poate fi niciodată clară, spune el, deoarece misticii vorbesc mereu despre lucruri pe care nici ei înșiși nu le înțeleg, fiind sacre (arcana verba). Din acest motiv, nici Gerard nu putea fi mai explicit pentru noi, atâta vreme cât între interpret și cititor trebuie să intervină un al treilea personaj, fără de care nimic nu poate fi explicat: Sfân-tul Duh, în absența căruia nici litera Scripturilor, nici litera Sfântului Gerard, nu pot fi dezmorțite. Copiștii pot deci corupe un text, dar nu sunt decât o cauză accidentală. Batthyány discută apoi35 problema identității personajului Isingrim Liberalul, căruia textul lui Gerard îi este adresat, formulând ipoteza că acesta 34 Batthyany, XXV.35 Batthyány XXVII, IV.

poate fi un episcop, judecând după formula de adresare folosită de Gerard; to-tuși, în cele din urmă nu susține ipoteza.

Secțiunea a V-a (De Theologia Sancti Gerardi) începe cu o interesantă exortație asupra conceptului de tradiție pe temeiul unei unei paralele între fi-losofia precreștină și cea creștină: filosofia antică ar include tradițiile greacă și egipteană, pe când cea creștină începe cu autoritățile patristice și include tradiția creștină ungară începută de Sfântul Gerard. Chestiunea teologică cea mai importantă pe care o discută Batthyány este o bizară disputatio privind uni-tatea lui Dumnezeu în relație cu conceptual de Monadă (pa-ginile 70 și 71 în textul gerar-din din ediția Batthyány). Aici Batthyány pretinde că filosofii din antichitate, cei păgâni, cum erau pitagoreii și platonicienii, urmau tradiția orfică și cărțile lui Moise atunci când îl numeau pe Dumnezeu Unul (Monada, Unitatem, adică individual), în timp ce alţi filosofi antici au refuzat să afirme pe Dum-nezeu ca Unul, (atât în număr cât şi ca unitate), nedreptăţind adevărul şi trădând tradiţia din care făceau parte, de teama unei soarte socratice36. O interpretare interesantă, am spune, a dialecticii dintre teologia afirmativă şi teologia negativă, privită prin prisma tradiţiilor filosofice precreştine!

Câteva rânduri mai jos apare o altă teză batthyanyană demnă de aten-ţie, de această dată având ca subiect Părinţii Bisericii: aceştia au ezitat, spu-ne el, în faţa capcanelor întinse de pitagoreici şi de platonicieni, cu privire la predicarea lui Dumnezeu ca unum, monas, unitas sau initium numeri. În consecinţă, ei au negat din umilinţă unitatea dumnezeirii, numai cu scopul de a evita ofensarea demnităţii divine. Hiperesenţialitatea lui Dumnezeu este prin urmare explicată de episcopul Batthyány în termenii unui argument dialectic: Părinţii au căutat să evite consecinţele nedorite ale asertării sau negării unităţii lui Dumnezeu şi prin urmare au ocolit dilema.

Capitolul dedicat teologiei se sfârşeşte cu un pasaj obscur care discută o aşa-zisă concepţie gerardiană despre sfânta Treime, prezentând o teorie cu privire la Duhul Sfânt ca având două funcţii: connexione (conectare, le-

36 Batthyany, p. XXX-XXXI.


Cenad - Toaca din turnul Bisericii Romano-Catolice


gare) respectiv Gluten (lipire, unire, alăturare, acţiunea Iubirii care trans-formă Multiplul în Unitate). Teoria este slab întemeiată pe textul gerardin: Batthyány poate cita câte o singură referinţă pentru fiecare din cei doi ter-meni37.

Capitolul al şaselea al studiului introductiv semnat de Batthyány este dedicat filosofiei şi începe cu o notă hagiografică extrem de inteligentă, pe care vom întemeia, în cadrul exe-gezei noastre, un concept cuprinzător asupra sensului filosofiei la sfântul Gerard. Batthyány spune că erudiţia lui Gerard este cel puţin la fel de im-portantă pe cât este sfinţenia sa, adă-ugând acesteia din urmă frumuseţe (peritia ipsam ornate Sanctitatem). Va trebui să înţelegem din observaţia lui Batthyány, în primul rând, că filosofia lui Gerard este importantă, un subiect fundamental de luat în discuţie; în al doilea rând, faptul că filosofia înseam-nă erudiţie sau cunoaştere a lui Dum-nezeu; în al treilea rând, că erudiţia sau cunoaşterea sunt la acelaşi nivel cu calitatea sanctităţii lui Gerard; în al patrulea rând, importanţa filosofiei de-rivă, cumva, din faptul că Sfinţii erau totodată filosofi (de aceea spuneam că nota lui Batthyány este hagiografică în

esenţă).Iată cum un enunţ la prima vedere strict retoric oferă, totuşi, o cheie de

înţelegere pentru poziţia lui Batthyány asupra textului lui Gerard; este o axiomă întemeiată pe autoritate care spune cam aşa: prezenţa cunoaşterii sau erudiţiei pe acelaşi nivel de importanţă cu sfinţenia (cel puţin în cazul lui Gerard) se ex-

37 Pentru „connexione“, la pagina 44“… et ipse Spiritus Sanctus superexcellenter totius divinae unitatis connexio nominatur.“ (versiunea Batthyány). Pentru „Gluten“ (glutinum, glutino) oferă o referinţă la pagina 211 din cartea a şaptea: „Funiculus ait, triplex difficile rumpitur fide, et spe, et charitate Ecclesiae in se sim-plex manens triplicatur, circa quod valida dilectio, ut mors dicitur, ad unitatem, ut ex lege, et Prophetis, et Evangeliis una, eademque perseveret Doctrina in Ecclesia Filii Dei, cujus annulator divinissimus Paraclitus totius Trinitatis glutinum demonstrator“. De asemenea, Batthyány are o singură referinţă externă la connexi-one, dar mai multe pentru Gluten.

plică tocmai pe temeiul că un sfânt ca el are atributul erudiţiei!Batthyány susține că Gerard este platonician38, punând pe seama aceasta

atât dificultatea de a înțelege textul cât și identitatea filosofiei însăși: primele principii. Este greu, susține Batthyány, să distingi „ce este în intelect de ce este în relație cu el (affinia illis)“, în condițiile în care platonicienii amestecau cor-poralele cu incorporalele și inteligibilul cu sensibilul. Recunoscând ușor aici ur-mele indelebile ale întrebărilor care deschid Isagoga lui Porfir, remarcăm în ace-lași timp că problema universaliilor marchează, în opinia lui Batthyány, direcția către subiectul fundamental al filosofiei, primele principii. De fapt, între problema filosofică a uni-versaliilor și cea a primelor principii există o relație directă, în măsura în care enumerarea acestora din urmă este tangentă cu o altă problemă fun-damentală a filosofiei medievale, cea a transcendentaliilor. Astfel, definiți-ile primelor principii, așa cum apar în interpretarea lui Batthyány, diferite de ceea ce găsim în textul lui Gerard, trimite către contexte mai complica-te, foarte probabil legate de sursele sale moderne. De fapt, Batthyány di-vizează așa-zisele principii prime ale filosofiei în peripatetice (Res, Ens, Unum, Bonum, Aliquoad, Verum) și platoniciene (essentia, motum, sta-tum, Idem, Alterum, esse, terminus), spunând că oricum principiile sunt întemeiate pe niște termeni comuni (terminos communes), expresie ce aminteș-te de celebra sintagmă a lui Alexandru din Hales, communissimae39.

În orice caz, Gerard are un discurs diferit, mult mai frust, despre aceste principii, în Cartea a treia a tratatului său (paginile 50-76 din ediția Batthyány). Există șapte principii ale filosofiei sau ale celor șapte științe40, spune el, ast-fel: a) athomus, sau ființa supremă (pro ente sumi); b) Pronunciativum (adică 38 Batthyany, VI, VI. Alte referințe ale lui Batthyány trimit la Plotin și and Sf. Dionisie.39 Cf. Jan. A. Aertsen, Medieval Philosophy and the Transcendentals. The case of Thomas Aquinas, Brill, 1996, pp. 40-48.40 Batthyany, 54-55.




sunetul, după Batthyány), cognoscibil per se și manifesta, cu aceași sens ca și în Categoriile lui Aristotel; c) Proloquium (axioma), adică forma și speciile, același lucru cu natura la Theofrast sau Aristotel; d) Monas, unitatea, principiul existenței la platonicieni, sau principiul persoanei la Dionisie Areopagitul; e) Punctus, explicat ca spațiu sau loc; f) Semitonium, termen pe care Batthyány îl trimite până la Speusip și îl explică drept ordine sau concordia partium, com-munionis proportione; g) Ostentum (sau semn ceresc), explicat de Batthyány

pe baza unei trimiteri la Cange (Glos-sario) ca minuto, principiu al timpului, similar similar cu punctul ca principiu al spațiului; de asemenea, Batthyány mai trimite la areopagiticul aevum ca principiu prim al lucrurilor, în măsura în care Dumnezeu este timpul manifest în cadrul creaturilor (temporis essentiato-rem). Toate aceste șapte principii duc la același adevăr comun cu al scripturilor și cu Hristos. Astfel, cunoașterea divină și cea umană se arată indistincte ca țel al armoniei cosmice.

Despre titlul cărții lui GerardTitlul cărții scrise de Gerard a

ridicat semne de întrebare în scurta sa exegeză. În primele pasaje ale cărții, Gerard spune că „este vorba de o delibe-rare educată (eruditam deliberationem), o judecată de foc contra judecății [sim-ple]“, adică un act hermeneutic efectuat

de pe poziția autoritară a Episcopului de Cenad (unul dintre „cei dintâi“) către supușii săi mireni. Acest pasaj oferă o cheie de traducere a titlului. Deliberatio este deci o interpretare (tălmăcire) erudită a Cuvântului revelat întreprinsă de pe o poziție autoritară, cea de Sacerdot (unul dintre „cei dintâi“, cum va spune el mai încolo), calitate pe care el se simte obligat să o susțină prin efort ascetic.

Interpretul sau hermeneutul nu ar putea explica ceea ce nu face parte din experiența sa proprie, astfel încât el este pus în situația de a asuma experiența faptelor relatate în textul discutat, fiind, în acest fel, un „martor“ al celor tălmă-cite. În acest sens, intepretarea textuală este un act mistic, soteriologic, iar Epi-scopul știe că spre propria sa judecată finală lucrează interpretând Biblia. Fraza

se încheie cu o menționare limpede a „judecății de foc contra judecății“ simple: autoritatea pe care Gerard o are prin investitura episcopală va trebui exercitată în mod just și confirmată împotriva judecății celor cărora le vorbește.

Același termen, deliberatione, care dă titlul cărții lui Gerard, este asociat în cartea a II-a, în mod condescendent și ironic, cu termenul luxuriosissima (deșert, cheltuitor, risipitor, destrăbălat, seducător), construind o antiteză între filosofia creștină și cea păgână sau dialectică. Astfel, ce fel de filosof e cineva depinde de opțiunile sale fundamenta-le și de raportarea sa la virtuți: filosofii care îl caută pe Dumnezeu sunt „puter-nici în descoperirea“ adevărului divin, câtă vreme ceilalți sunt „dobitoace“ sau „bovine“ ce nu pot decât să scurme în gunoiul născocirilor păgâne, croindu-și pe acolo drum. Interesantă este prezența aceluiași termen ca și în cazul filosofiei creștine: deliberatio, ceea ce înseamnă că toate conotațiile întâlnite până aici (postul, penitența, experierea, trans-formarea personală, autoritatea) se pot asocia, dar în sens inversat, cu filosofia aceasta bestială. Altfel spus, refuzul re-velației hristice înscrie persoana umană pe un traseu simetric cu cel al ascezei creștine, dar cu sens inversat. Şi mai demn de remarcat este faptul că acest traseu răsturnat nu este în mod necesar sau ireversibil unul al damnării: filoso-fii bestiali pot fi salvați, însă numai prin mila lui Dumnezeu, nu ca un merit al lor: „iar dobitoacele sunt cei care, prin deșartă filozofare (luxuriosissima deliberatione), își croiesc drum prin bălegarul născocirilor păgânești“41

Asceza menţionată, asumarea de către hermeneut a experienţei celor trei tineri este anunţată încă din primul pasaj al cărţii lui Gerard. Liber primus în-cepe cu acel „exordium obscur“ (cum remarcă Batthyány) în care episcopul cenăzean anunță „contemplări înalte“ pentru cititor și pentru interlocutorul său imaginar Isingrim (care apare a-l fi rugat pe Gerard să scrie cartea), invitați

41 Cf. ediţia Batthyány, Cartea a II-a. Traducerea tuturor fragmentelor din studiul de faţă aparţine lui Marius Ivaşcu, excepţie făcând locurile unde apar alte menţiuni.

Cenad - Biserica Romano-Catolică, interior Cenad - Biserica Romano-Catolică, interior


să fie cât se poate de răbdători și să nu renunțe la efort. Interpretul este pus în situația de a se identifica pe sine cu cei trei tineri care se pregătesc să intre în cuptorul de foc.

„Nu trebuie să dăm înapoi, oricât de greu va fi“ (Nec vero declinandum, quamlibet circulorum), căci ne vor ajuta Divini Perfectores și Hieromistas42.

Apar apoi sugestii din categoria căldurii nefirești care îngreunează drumul interpretului și al cititorului totodată: din loc în loc, Gerard remarcă amenința-rea unei cauma improbita care nu ne lasă să ne relaxăm și nici să luăm distanță față de principala responsabilitate, cea a apropierii de Dumnezeu. Există două asemenea ocurențe, ambele vorbind despre căldură (cauma) ca factor ce inter-vine împotriva relaxării sau odihnei. Ele sunt plasate în contexte cu puternică încărcătură mistică, astfel încât trebuie să favorizăm interpretarea lor mistică în detrimentul celei materiale propuse de R. Cernătescu43, mai ales că termenul cauma nu este unul comun în latina medievală, fiind chiar un substantiv rar cu puternice contribuții stilistice44. În contextele date el trimite la cuptorul din cartea lui Daniel pe care atât Gerard, cât și cititorul său ideal trebuie să-l aibă în minte.

Aidoma, în Cartea IV, Gerard se plasează explicit, pe sine și pe oricare cititor asumat, în proximitatea focului, atunci când spune:

„Nenorociții de noi, aruncați fiind în foc, poftim întruna cele ale focului, părând aproape a-i întrece pe sodomiții și gomoriții mistuiți de amândouă focu-rile, preschimbați din strălucirea stelelor în fum și pucioasă; deși fuseseră zidiți ca să împodobească tăria“45

42 Cf. ediţia Batthyany, p. 3-4. Expresia Diuini Perfectores se referă la Părinții Bisericii și apare în mai multe construcții (nostros beatissimos perfectores, a perfectoribus, sanctissimos perfectores, Diuinus noster bea-tissimus perfector), în șase locuri din text: CCCM 49, 6, 11, 37, 39, 48, 162, Cf. Nemérkeny, op. cit., p. 85. Termenul perfector se regăsește și la Cicero (De oratore 1.60.257: perfectorem dicendi esse ac magistrum) dar apare adesea în contexte patristice, apoi în perioada Carolingiană cu diferite înțelesuri. Nemérkeny susține că Gerard folosește termenul cu un sens mai apropiat de utilizarea ciceroniană, deși ea este similară cu cea a lui Eriugena, în traducerea la De caelesti hierarchia a lui Pseudo-Dionisie Areopagitul: diuinus noster sanctus perfector. Gerard mai folosește, pentru Părinții Bisericii, și apelativele: potentes in theoricis, potentes, theologi, diuini, perfectores, hieromistas, doctores,: Igitur stelle celi doctores, theosophi. În sensul areopagitic, Perfector este cel care desăvârșește o inițiere, fiind un mistagog.43 R. Cernătescu, „St. Gerard of Csanád: An Autobiographical Glimpse“, URL = http:// raducernatescu. wordpress.com/2011/10/06/st-gerard-of-csanad-an-autobiographical-glimpse/.44 Nemerkényi, op. cit., p. 139): „The Greek noun cauma occurs in medieval Latin but its use, instead of the more common aestus, ardor or calor, implies a stylistic input in the works of other authors as well as in the Deliberatio“.45 Ediția Batthyany, c. IV.

Acest fragment construiește, în mod suplimentar, o conotație negativă, anti ascetică: este posibilă, cu alte cuvinte, o stare în care ne complacem poftind „cele ale focului“, fiind mistuiți, precum gomoriții și sodomiții, de „două fo-curi“. Sunt finalmente patru sensuri pe care le putem indica: a) focul fizic, cel al regelui Nabucodonosor, în care sunt aruncați tinerii; b) focul mistic, arderea in-terioară a rugăciunii care aduce pe Hristos protector, alături; c) focul anti-mistic, al poftei trupești, arderea poftei; d) focul mistuirii sodomiților și gomoriților, un foc cu fum și pucioasă. Grupate câte două, acestea se situează în raporturi de opoziție: focul fizic al cuptorului este învins de focul mistic al rugăciunii, în vreme ce, de cealaltă parte, focul (tot fizic) cu care au fost distruse cetățile păcatului, este întreținut de focul interior al păcatului.

Filosofia neinstruităProbabil cea mai autorizată voce care a spus ceva despre Gerard în do-

meniul istoriei filosofiei – nu foarte memorabil și mai ales îngust contextual – a fost E. Gilson:

„Pentru Gerardus, episcop de Cenad, cei care sunt discipolii lui Hristos nu au nevoie de învățături străine (...) Aplicarea filosofiei la teologie i se pare extrem de periculoasă și condamnabilă“46, spune Gilson, afirmând o apartenență a filosofului Gerard de Cenad la curentul anti-dialectic, mai precis orientat îm-potriva artelor liberale, din secolul al XI-lea. Gerard poate fi foarte bine înțeles prin prisma acestei încadrări gilsoniene, cu precizarea că orientarea anti-dialec-tică a lui Gerard este una nuanțată, iar conceptul său asupra filosofiei se com-pune din câteva niveluri particulare de discurs care atrag atenția asupra unui element conceptual important: filosofia practicată de sfinți în raport cu filosofia celor ignobili, adică fără Hristos.

Există numeroase pasaje gerardiene care contribuie la edificarea unui concept de filosofie. Anticipând, aceasta înseamnă o succesiune de activități cognitive și hermeneutice organizate în funcție de scopul ultim al vieții umane, cunoașterea lui Dumnezeu, activități care valorifică filosofia greacă (artele liberale, cum se spunea în epocă), la care adaugă practicarea virtuții creștine ca o condiție a înțelegerii și iubirea ca o garanție a păstrării reperului.

Vocabularul filosofic este cel areopagitic: Hristos este supra-înțeles (su-perintelligendus) în toată filosofia; model, cunoașterea dumnezeiască este nu-mită supersapiens, fiind principiu al tuturor lucrurilor. Este incomensurabilă cunoașterii omenești iar filosofii păgâni sunt numiți, în comparație cu ea, stulti sapientes, adică înțelepți proști, inanis (goi), instabilis, recitatores. Prin raporta-

46 E. Gilson, Filozofia în Evul Mediu, traducere de Ileana Stănescu, Editura Humanitas, Bucureşti, 1995, p. 218-219.


re la modelul suprem de înțelepciune, cel divin, filosofia aceasta este demnă de compasiune. Textul lui Gerard abundă în aluzii maliţioase la adresa filosofilor precreștini și a oricărui dialectician în general. Chiar Isingrim dascălul, persoa-na a doua a întregului text, se „bucură“ uneori de sarcasm la adresa calităților sale de dialectician. „Vei fi de acord cu noi în privința aceasta, numai de nu cumva te-a legat Cicero la ochi“, îi spune Gerard într-un loc. Aceste aluzii mali-țioase la Cicero fac parte dintr-un loc comun al literaturii filosofice din primele secole creștine47. Ele se înscriu în subiectul, extrem de frecventat, al raportului între cultura filosofică (asumată de Părinții Bisericii) şi cultura literar-retorică: Augustin „optase“ pentru convertirea la filosofie, opunându-se lui Symmachus şi Praetextatus după o îndelungă practicare a retoricii, Boethius în Consolarea filosofiei ne-o prezintă pe „Doamna Filosofia“ alungând muzele poeziei. Înainte de literatura creștină însă, îi vedem pe eleaţii care se opun adepţilor lui Prota-goras, pe Platon ca oponent al sofiştilor, apoi pe Seneca cum se distanţează de tatăl său, Seneca Retorul; pe Marc Aureliu care se opune maestrului său Fronto, retor și el48.

Va trebui deci să ne raportăm la filosofii dinainte de Hristos ca la niște fructe dulci dar nesănătoase în exces; comparată cu mierea în Sfânta Scriptură (in mellis typo)49, filosofia poate duce spre două păcate fundamentale: lipsa dra-gostei (amor vitae) şi idolatria.

„De aceea noi trebuie să învățăm filosofia păgână dar să nu ne lăsăm corupți de caracterul ei muritor, căci ea e dăunătoare când nu urmează iubirea de viață (amorem vitae non sectatur) și duce astfel pe cel ce o studiază spre idolatrie“... „nu Gorgias, nu Aristotel sau Hermagoras, nu Aulius sau Quintilian, nu Thales din Milet și nu Varro trebuie să fie măriți; bineînțeles, aceștia nu sunt decât ființe omenești ca oricare dintre noi. Dimpotrivă, strădania lor e cea care trebuie lăudată“... „Căci nu încape îndoială că ei s-au păgubit, ba chiar se spune că au fost lepădați cu totul.“50

Totuși, Scripturile sprijină folosirea textelor filosofice păgâne pentru că științele profane derivă din Înțelepciunea Universală. Filosofia păgână poate fi recuperată de către căutătorii adevăratelor comori, apostolii bisericii fiind primii care au folosit „vasele de aur și de argint ale egiptenilor“, adică înțelepicunea veche, în scopul bun al clarificării adevărului revelat. Filosofii păgâni, ironizați

47 Cf. și R. Constantinescu, op. cit., nota 10, p. 181.48 Vezi și Henri Irénée Marrou, Sfântul Augustin şi sfârşitul culturii antice, traducere de Dragan Stoianovici şi Lucia Wald, Editura Humanitas, Bucureşti, 1997, pp. 20-23, 82-89, 147-150.49 Deliberatio, ed. Batthyany, p. 53. O atitudine similar cu cea din Boethius, Consolatione Philosophiae I.50 Deliberatio, ed. Batthyany, p. 79.

datorită limitei date de cunoașterea lor nerevelată, se împotmolesc în cuvinte și nu văd dincolo de ele. Desigur, anticii nu aveau acces la revelația Învierii, deci nu puteau să vadă aceste taine. Adeptul lor, însă, pe nume Isingrim în cazul de față, are acces și din acest motiv ironiile i se adresează uneori şi indirect:

„Așadar trebuie să-i dăm dreptate lui Tichonius, chiar dacă a fost donatist, în privința regulilor acestora și a altora care au fost îndreptate de desăvârșitori. Chiar dacă în tot ce a scris se arată hulitor, în introducerile sale este limpede. Uneori trebuie să ne plecăm mintea și asupra scrierilor vătămătoare ale eretici-lor, întrucât poporul lui Dumnezeu a primit poruncă de la Domnul prin Moise să ia cu împrumut vasele de argint și aur ale egiptenilor. Pe câmp se mai găsesc crini și între spini trandafiri, ba tocmai de aici se culeg, așa cum aurul se scoate din pământ și alte substanțe prețioase din alte materii. Aceasta despre învățături-le lui Tichonius îngăduite în Biserica Catolică, despre Isagogurile dumnezeiește inspirate și încuviințate ale lui Porfir, ba și despre categoriile lui Aristotel“51

Sunt de lăudat deci lucrurile bune pe care le avem de la acești filosofi, dintre care Gerard identifică trei: tripartiția filosofiei în Fizică (identică cu învă-țătura din cartea Geneza și Ecclesiast), Etică (similar cu cartea Proverbelor) și Retorică (identică cu Cantarea Cântărilor); teoria despre sufletele aflate în iad (de la Zenon); învățăturile despre Sufletele cerești (de la Platon). Gerard mai spune că astronomia antică a fost confirmată de către Cartea Apocalipsei („șapte ceruri sunt deductibile dintr-unul singur“ – C. IV), dar și că merită ascultat de pildă chiar și Donatistul Tichonius deoarece avea învățătură (doctissimus).

Aceşti „crini“ au fost recuperaţi de Sfinţii Părinţi pe urmele Apostolilor care au depăşit în profunzime pe oricare din înțelepții vechimii, în ciuda lipsei lor de educație. Neinstruiți (illiterate doctissimi, sine litteris…), ei erau totuși superiori:

„Să nu te îndoiești că preadumnezeiescul Chefa este mai profund decât Aristotel, că Pavel este mai elocvent decât toți ritorii omenești, că Ioan este mai înalt decât tot cerul, că Iacov este mai folositor decât Plotin al tău. Rogu-te să nu zici că ce auzi jignește stilul dialecticienilor, ori că graiul rustic jenează pe marele orator“52

Deliberatio ca procesiune divinăExistă trei niveluri de realitate socială, dacă putem spune așa, în

51 Deliberatio, ed. Batthyany, C. III.52 „Non dubites divinissimum Cephan Aristotele profundiorem, non Paulum cunctis humanis oratoribus eloquentiorem, non Joannem omni colelo altiorem, non Jacobum tuo Plotio expeditiorem“: Deliberatio, ed. Batthyany, p. 27.


comunitatea sfinților, sincrone cu nivelurile de interpretare ale textului sacru. Treptele acestea sunt numite formationes și sunt organizate ierarhic: cele de sus le susțin pe cele de mijloc iar cele din mijloc pe cele de jos. Cea de a treia stare, inferioară, nu mai poate susține la rândul ei nimic, dar are nevoie de susținerea totală a celorlalte. Iată cum spune Gerard la începutul cărții întâi:

„Întru acestea sau prin raportare la acestea trebuie înțelese toate lucrurile Domnului: adică cele dintâi, cele din mijloc și cele de pe urmă: după cereas-ca tropologie și după sfintele tipuri (sacras formationes)53, potrivit cărora ne-ai poruncit să dezvăluim aceste dumnezeiești binecuvântări54. Totuși, aceștia din urmă nu prin sine se binecuvântează, ci prin binecuvântarea neostoită a celor dintâi și a celor din mijloc. În sfârșit, cei de mijloc nu au în Biserică aceași pu-tere de a binecuvânta precum dumnezeieștii Perfectori și nici ca cei ce îi urmea-ză pe Sacerdoți (post Hieromistas vestigia formant). Cele din urmă se vădesc (ultima vero demonstrandur) în cele dintâi lucruri precum și în cele mijlocii ale Dumnezeirii, cu excepția celor care, lepădând adevărul, se folosesc de minciu-nă. Totuși, niciuna din făpturile lui Dumnezeu nu rămâne fără să-L laude55.

Această frază confirmă sursa augustiniană (nu obligatoriu directă) a tri-partiției folosite de Gerard ; dependența ierarhică a celor trei niveluri, în ordine descrescătoare, este în acord cu conceptul augustinian de „ordine“ (ordo)56, în acord cu care, cele superioare au putere asupra celor care vin după ele, în acord cu ordinea divină. La Gerard cele trei niveluri ierarhice se aplică în interiorul structurii bisericești. „Cei din mijloc“ și „cei de jos“ vor fi numiți în cartea a 53 Batthyany: „Formationibus Sacris figuratis intelligendas puto“, ceea ce vrea să spună: figura sau tropum, adică sensul tropologic-moral al Scripturii. „După cereasca tropologie și după sfintele tipuri“ se referă la două feluri de exegeză biblică, cea tropologic-morală și cea tipologic-alegorică, diferite de exegeza istorică și de cea anagogic-mistică (Cf. Henri de Lubac, Medieval Exegesis, Edinburgh, 2000, vol. 1, cap. 1). Notăm, în consecință, faptul că acest pasaj conține o indicație metodologică a hermeneuticii gerardie-ne: el anunță că urmează să interpreteze textul biblic în manieră tropologică (sau morală) și alegorică (sau tipologică).54 Referință la Cântarea celor trei tineri. Persoana a doua singular (expresia latină adăugată aici) indică dialogul cu cel care a comandat cartea lui Gerard.55 Traducere Marius Ivașcu, modificată. Radu Constantinescu traduce această frază în mod cu totul fragmen-tar și neinteligibil. Totuși, notează: „Gerard vrea să spună că forma ideală, sau ideea formei, reprezintă un adevăr ce poate fi cunoscut fie direct, prin revelație, fie mijlocit, prin manifestările sale materiale, corpurile fiind o simplă aparență (minciună)... Este o idee tipică pentru gândirea neoplatonică, ce introduce în spatele realității obiective, prin reacție față de critica scepticilor, o altă realitate, fictivă.“ (nota 6, p. 178). Motivele pentru care această explicație nu are obiect sunt mai multe: a) traducerea lui R. Constantinescu corupe sen-sul frazei latine („Ultima vero demonstrandur in operibus primis, et mediis Divinitatis cunctis praeter haec, quae mendacio dimissa verificantur“), b) judecarrea filosofiei neoplatonice ca opusă „realității obiective“ este în cel mai bun caz un anacronism filosofic: nici opoziția subiectiv-obiectiv nu e proprie contextului neoplatonic, nici critica scepticilor nu obligă neoplatonicii la postularea lumii ingteligibile, ci invers.56 Cf. Augustin, De ordine, dar și De libero arbitrio.

doua „porrectis“ (cei care sporesc), respectiv „jacentibus“ (cei întinși pe jos, aflați la cel mai de jos nivel). Mai există și un al patrulea nivel, cei care, lepă-dând adevărul, se folosesc de minciună, despre care Gerard spune că nu rămân fără să-L laude pe Dumnezeu, fără însă a preciza dacă au vreo putere de inițiati-vă în acest sens. Ei nu au însă acces la adevăr, fiind activiști ai minciunii.

Avem deci trei niveluri de înțelegere biblică, situate ierarhic în raport cu sfințenia și, pentru sincronie, trei vor fi și partenerii ce pornesc pe drumul inter-pretării scripturii, în cazul acesta a Cântării celor trei tineri: Episcopul Gerard, Isingrim dascălul, ca destinatar direct și, al treilea, cititorul imaginar sau ideal, destinatarul plural, adică oricare dintre noi, ca cititori atenți57. Nu este exclus ca personajul Isingrim să fie folosit ca un pretext pentru construirea unui dialog fictiv între Gerard şi cititor. Isingrim este numit „nostro in fratre diuini collegii Isingrimo“, cu aceeeaşi expresie ca şi personajele biblice din Cartea lui Daniel: „diuini collegii uiri“58. De asemenea, mai putem citi că efortul lui Gerard este pus în compania Întâistătătorilor care, la rândul lor, apar în armonie, prin mijlo-cirea Bisericii, cu cei trei tineri:

„Noi ne-am încumetat totuși la aceasta, fiindcă am arătat că preafericiții noștri Întâistătători sunt astfel uniți prin armonia preacuratelor lor graiuri în Biserica lui Hristos, întocmai ca aceia care, aruncați în cuptorul cu foc arzând, au grăit, precum venerabil se zice, într-un singur glas: «Binecuvântați toate lu-crurile Domnului pe Domnul, lăudați-L și preaînălțați-L în veci»“59

Actul interpretării este un divinus processus, termenul processus fiind provenit din vocabularul Areopagitic, desemnând „ieșire“ sau „emanaţie“, ceea ce înseamnă că atât iniţiativa cât şi substanţa tâlcuirii sunt venite de sus; în acest sens, Gerard se înscrie, prin bunăvoinţă divină, într-un act de creaţie divină sau o liturghie cosmică. Acesta pare a fi sensul fundamental al hermeneuticii pe care îl cunoaşte Gerard: processio. Calitatea de cititor pe care o poate avea oricare persoană umană ce deschide o carte, fie aceasta Cartea sfântă, este 57 Pe Isingrim, Gerard îl indică explicit în șapte din cele opt cărți tratatului ca destinatar: ad eundem – către același. Numeroase formule de adresare fac din Isingrim un destinatar concret și sigur, apelat la persoana a doua singular. De asemenea, Isingrim mai este făcut și părtaș al divinum collegium, al Sfinților. În afară de Isingrim, Gerard mai menționează trei persoane: Dodo, Andrei și Richard, ultimii doi fiiind identificați în istoriografie ca persoane reale. Avem prin urmare pe Isingrim, partenerul dialogului imaginar al lui Gerard, plus cel puțin trei persoane care constituie audiența reală nominală a textului. În plus, numeroasele ocurențe ale apelativelor la persoana a doua singular fac din cartea lui Gerard un discurs deschis unui public larg. Cf. Nemerkényi, „Fictive Audience: The Second Person Singular in the Deliberatio of Bishop Gerard of Csanad“, pp. 41-45.58 Nemerkényi, op. cit., p. 143, comentează: „This indicates that Gerard has a real audience in mind, one whom he usually addresses in the second person singular“.59 Ediția Batthyany, c. I.


o calitate primită de la Creator şi pe care o poate activa numai împreună cu Creatorul prin medierea unui Perfector. Există, în acest sens, o anume putere de înţelegere textuală pe care o are fiecare fiinţă umană, în sincronie cu locul său în ierarhia Bisericii:

„Așadar, tuturora se cuvine a lăuda, dar nu și a prealăuda, în măsura în care toți au ființare (esse), dar nu și supra-ființare (superesse)“ ... „Lauda (laudare) se face în lume, preaînălțarea (superexaltare) în Împărăție“

Distincția înte esse şi superesse fiind de origine areopagitică și eriu-geniană, avem indicii clare asupra sensului acestei dialectici cosmice: fiecare ființă este capabilă să laude pe Dumnezeu numai în acord cu gradul său de desăvârșire, puterea cuvântului său fiind dată de nivelul ontologic pe care se situează; aceasta înseamnă că puterea rugăciunii, forţa actelor sale corporale, puterea asupra celor din jur, sunt perfect sincronizate, cum știm de la Augus-tin. Lauda și prealăudarea (superlaude, alternativ cu superexaltare) sunt voci ierarhizate, voci armonizate, menite a alcătui un singur glas, al îngerilor și al oamenilor:

„Binecuvântați îngerii Domnului pe Domnul“ – zice –, „binecuvântați ceruri pe Domnul“ După chemarea de obște, la cântarea de laudă, adresată tu-turor făpturilor, cheamă îndată îngerii și cerurile, zicând ca într-o singură voce (quasi uno ore): „Binecuvântați îngerii Domnului pe Domnul, binecuvântați ceruri pe Domnul“60.

Acest cor cosmic reprezintă actul performativ al creaturilor legitim și just în raport cu Creatorul, adică Lauda și Preamărirea (numite în tradiția răsă-riteană Doxologie). Această voce unică sau procesiune este totodată o urmare (imitare) a primilor episcopi:

„Nu doar pe aceștia îi vei afla ca fiind una în cuget (in dicis concordes), ci și pe sfinții și preaînțelepții apărători (sapientissime deliberantes) ai celor dumnezeiești“... „Prin vocea unică se vădește unitatea/armonia învățăturilor (concordia doctrinarum) la Sfinții Învățători, precum se cuvine tuturor să as-culte de Hristos. Nu vei găsi pe Petru să împotrivească lui Pavel, nici pe Iacov lui Iuda cel sfânt, nici pe Ioan celorlalți“61

60 Deliberatio, C. I.61 Deliberatio, C. I.

Sapientissime deliberantes, adică Părinții Bisericii, numiți de data aceas-ta din prespectiva meritelor lor dialectice, sunt implicați în explicarea textelor sacre sau în activitate apologetică. Concordia doctrinarum se referă la armonia doctrinară a Părinților Bisericii și face parte din aceeași armonie universală a corului sau liturghiei cosmice62. Interpretul (Gerard) se identifică drept ghid pe acest drum („Cheia cu care se deschide Chivotul Legământului și cu care se în-chide poarta de intrare în Sfânta Sfintelor va trebui așadar să o luăm“), conform unei expresii cu valoare alegorică pentru hermeneutica practicată de Gerard (clavis que arca testamenta aperitur).

Dacă asumăm expresia aceasta ca numind un atribut esenţial al actului hermeneutic, atunci se clarifică felul în care înţelege Gerrd interpretarea textu-lui, act numit în titlu Deliberatio (soluționare, explicație, interpretare), dar care se construiește treptat, zi după zi, ca o operă înțeleasă în termenii unui efort ascetic și mistic, căci interpretul nu poate ajunge la înălțimile adevărului pe care dorește să-l „traducă“ decât cu acest preț. Actul interpretativ are în felul acesta un caracter performativ.

Sfântul filosofÎnceputul cărții a doua operează o modificare de strategie hermeneutică,

propunând o interpretare tropologică sau morală ce vizează cultivarea virtuților la nivelul discipolului ce primește explicația, poziționat, aici, ca unul „aflat întru sporire“, adică printre cei de mijloc:

„Cele contemplate fără figură (sine typo) sunt apreciate de către destoi-nici, dar rămân goale pentru cei de jos63 și pentru cei aflați întru sporire64. De aceea, cu totul anevoioasă este osteneala: nu ne va folosi arta discursului, însă nu trebuie nici să scurtăm65 prin investigări pripite...“66

Sine typo, adică, după Batthyany, sine mysterio, et figura, deci o inter-

62 R. Constantinescu oferă o bază bibliografică valoroasă în nota 14 (p. 183) pe acest subiect. Totuși, nu găsim suport pentru legătura acestuia cu muzica ardeleană, sugerată în aceeași notă.63 Cei de jos (jacentibus) se referă la cei care sunt victime ale viciilor trupului (cf. Cartea I).64 Cei care sporesc (porrectis) sau cei aflați în ascensiune, porniți la drum, se referă la cei de mijloc, identifi-cați de asemenea în Cartea I ca „următori“ ai Sacerdoților (post Hieromistas vestigia formant).65 Lectura lui Batthyany (Cf. Batthyany, nota o,p. 23) este exanimari, a leșina, el explică: Gerard spune că lucrarea este una grea și nu trebuie nici făcută superficial, nici să ne descurajăm.66 În același sens, Sfântul Cassian spusese că fără studiu temeinic și metodă nu se poate obține decât su-perficialitate în studiul biblic, fără a poseda vreodată sensul textului (apud. H.de Lubac, loc cit), care are o „structură obiectivă“ în sensul de caracteristici distinctive.


pretare tropologic-morală fără apel la Tipologia biblică67, este accesibilă numai celor de sus (Perfectores), puternici în credință; ei pot face asemenea interpre-tări non-tipologice care însă par goale (vulnerabile) celor de jos și de mijloc. Aceștia din urmă au nevoie de o altă strategie, întemeiată pe presupoziția că virtutea practică conține înțelepciunea în sine, precum miezul unui fruct copt, accesul spre acest miez al virtuții numit înțelepciune (de fapt: înțelegerea sau intelectul) având loc prin intermediul învierii lui Hristos: („Mântuitorul a spart nuci pentru ucenicii Săi“, spune Gerard tot în cartea a doua adică „le-a deschis mintea lor ca să înțeleagă Scripturile“).

Cu alte cuvinte, la înţelepciunea teoretică sau la înţelegere se poate ajunge de jos în sus, de la cultivarea virtuţilor practice. Filosofia practică este prezentată ca similară cu starea de Supersapiens dobândită sub semnul lui amor vitae.

„Așadar, chemând într-ajutor după obicei pe Preasfântul Vestitor68 (Sanc-tissimo annunciatore) la o altă lucrare, lăsând-o pe aceea numai în floare, căutăm belșugul roadelor celor mai bune, din care să ne umplem cu vârf și îndesat coșul. Despre poamele acestea vorbește Biserica în Cântarea Cântărilor: „Toate poamele nouă și vechi le-am păstrat pentru frățiorul meu“ (Cânt. 7, 13). Poamele acestea ce emană preadulci miresme ale graiurilor trebuie înțelese a fi înmiresmatele virtuți, cu care de nu ne vom hrăni în fiecare zi, vom fi chinuiți neîncetat de foame cumplită“69

Gerard își justifică aici opțiunea schimbării de metodă prin faptul că trebuie cultivată virtutea auditoriului care condiționează accesul acestuia la adevăr, în mă-sura în care virtutea transformă omul pentru ca acesta să vadă „comoara din vasele de lut“. Înțelepciunea lui Petru este oferită ca un model pentru filosof, în sensul omului transformat prin virtute.

„De pildă când Domnul întreabă: „Cine zic oamenii că este Fiul Omului? Iar ei au zis: Unii, Ioan Botezătorul; alţii Ilie; iar alţii Ieremia, sau unul din proroci. Voi, zice, cine ziceţi că sunt? Şi răspunzând Simon Petru, a zis: Tu eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu celui viu“ (Mt. 16, 13-16). Vezi dar că oamenii nu au cunoscut ce a cunoscut Petru, care nu mai era de acum om, ci se făcuse mai mult decât omul“70

67 Revelarea sensului inspirat cu privire la persoane, locuri și acțiuni din Vechiul Testament ca prefigurări ale unor persoane, locuri și acțiuni din Noul Testament. A existat o întreagă tradiție medievală legată de cele patru sensuri ale Textului Sacru, Gerard putând prelua ideile din mai multe surse. Sistematizarea majoră pe care o va da Hugh de Saint-Victor este ulterioară.68 Duhul Sfânt Paraclet (Cf. Batthyany, nota x, p. 26.69 Deliberatio, ed. Batthyany, C. II. 70 Deliberatio, ed. Batthyany, C. II.

Filosofii vor fi numiţi de acum „oamenii lui Petru“: cei care practică vir-tutea creștină şi tind către „gândirea negânditului“, adică Revelația; ei se disting prin nimb de slavă, ca oameni aleşi (segregari in splendoribus reformativis).

„Trebuie să ne străduim să fim filosofi de-ai lui (sapiamus) Petru, nu de-ai oamenilor ce se alătură dobitoacelor, dacă voim să cugetăm ce nu se poate cu-geta (meditari desideramus immeditabile) și să descoperim cele mai mari taine. Să nu te îndoiești că oricine pătimește cele dumnezeiești este îndepărtat dintre oameni și ales spre strălucirea slavei“71

Iniţierea sau accesul la înţelepciune condiţionat de Iluminare şi precedat de cunoaşterea pre-evanghelică este o idee de inspirație eriugeniană: conform ei, filosofia sau accesul omenirii la înțelepciune este condiționat de cele trei situări ale omului față de adevăr: pre-hristic, post-hristic respectiv în Ziua de Apoi72.

Filosofia este, în cele din urmă, o podoabă a sfântului. Sfinții Bisericii s-au înfrumusețat cu ea (Ab ineffabili totius sapientiae pectore non abnego des-cendisse)73 și au folosit-o spre propria desăvâșire. Gerard pare să afirme că fi-losofia ca înțelepciune construită pe temeiul virtuților creștine este la fel de im-portantă ca jertfa liturgică, dacă nu cumva se confundă cu aceasta, în sensul în care virtutea practică este imposibilă separat de jertfă. Dumnezeu caută, spune Gerard, mai degrabă „scientia in Sacri … quam Holocaustum“74.

O asemenea cunoaștere este un act continuu, are caracter performativ şi o dinamică ce înscrie actantul ei într-o relație intimă cu creația ca physis, natura terestră și supra-terestră; natura devine o carte pe care înțeleptul, pe temeiul unui alt fel de „alfabetizare“ o „citește“ în cheie divină. O știință practică de natură mistică, având ca model apostolul Petru ca înțelept neinstruit:

„Ca niciun necioplit (ignarus) să nu zică: „Nu știu cine m-a creat, fiindcă nu știu carte“, a făcut cerul în loc de gramatică, pământul în loc de retorică, soarele și luna și stelele în loc de dialectică și restul făpturilor pentru celelalte; pe toate le-a dat spre învățătură, ca prin aceste frumoase discipline toată zidirea să-și cunoască Ziditorul“75

71 Deliberatio, ed. Batthyany, C. II.72 Am tratat pe larg acest subiect în: Claudiu Mesaroș, Filosofii cerului. O introducere critică în gândirea Evului Mediu, Editura Universității de Vest, Timișoara, 2005, pp. 136-138.73 Deliberatio, ed. Batthyany, p. 53.74 Deliberatio, ed. Batthyany, p. 55. Gerard citează aici Osea. 6,6.75 Deliberatio, ed. Batthyany, p. 156.


Jertfă, dialectică şi iubireMai sunt şi trei termeni cheie care pot oferi dezlegarea procedurii her-

meneutice gerardiene: amor vitae, Holocaustum, dialectica. În jurul lor se organizează cele mai multe pasaje în care Gerard disctă problemele legate de interpretarea textului și limitele ei. Am văzut mai întâi că cele două capcane ale fi-losofiei erau identificate ca lipsa dragostei și idolatria, am arătat apoi cum dragostea sau amor vitae este o condiție esențială a filosofiei ca podoabă a sfinților. Tot ea, podoaba sfinților, este „scientia in Sacri“, adică o cunoaștere de Dumnezeu, pre-ferabilă jertfei. Desigur, tremenul Holocaustum este plurisemantic și este dificil de precizat un sens îngust al său în contexul nostru. El poate însemna jertfă în sens ve-terotestamentar, dar poate ajunge să simbolizeze şi jertfa liturghiei creștine. La Osea 6.6, pasajul citat de Gerard, conform indicației lui Batthyány, apar două opoziții: milă-jertfă, respectiv cunoaștere de Dumnezeu-ardere de tot. În oricare caz, opo-ziția între cunoaștere și sacrificiu/jertfă este semnificativă per se: există o categorie umană care nu este nici în proximitatea lui amor vitae, nici lângă dialectică. Dacă episcopul Gerard este în compania acelor Perfectores și efectuează, hic et nunc, prin actul interpretării, un serviciu divin și, dacă Isingrim joacă rolul dialecticianului prin însuși profilul personajului, înseamnă că cei cu jertfa suntem noi, cititorii, mai precis destinatarul direct al acestui text.

Structura trinitară a raportului hermeneutic gerardian se relevă în fapt ca o piramidă având perspectiva de orientare dinspre vârf spre bază, susţinând o relație indisolubilă între cele trei niveluri de desăvârșire umană așezate în corespondență directă cu capacitatea de a percepe și înțelege cuvântul revelat. Între cele trei nive-luri se constituie, tocmai prin stabilirea raportului ierarhic, oarecum consonant cu ideea platoniciană de oikeiopragia, o concordia doctrinarum, armonia pomenită de Gerard.

Putem propune o organizare a conceptelor principale întâlnite astfel:

1. Împărăția Cerului, care cuprinde pe cei care Cei care au supra-ființare și sunt capabili de prealăudare (superlaude). Îngerii.

2. Pământul, care cuprinde:

a. Cei de sus, Perfectores, Cei trei tineri, episcopii Bisericii, Gerard. Au putere asupra celorlalți. Mediază binecuvântările. Susțin în fața lui Dumnezeu pe ceilalți. Au cheia chivotului legământului, codul hermeneuticii Cuvântului revelat: amor vitae. Ei sunt capabili de în-țelegerea nemijlocită, întemeiată pe puterea faptelor lor virtuoase, conform modelului petrin descris anterior. Temeiul acesta al virtu-ților practice va fi oferit ca punct de pornire în educarea discipolilor.

b. Cei de mijloc care au putere de binecuvântare asupra celor de jos. Apți a comunica și în sus, cu episcopii, dar și în jos, cu cei ai trupului.

c. Cei de jos, fără nicio putere. 3. Cei care leapădă adevărul (se folosesc de minciună). Pot lăuda pe Dum-

nezeu deși nu pot înțelege adevărul.

Este limpede că dialectica apare ca urmașă a filosofiei păgâne și deci ar putea fi asociată cu cei de jos, dar pe de altă parte, cum am văzut, învățătura celor vechi, ba chiar a donatistului Tihonius, este valorizată de Gerard ca in-strument interpretativ. Între Holocaustum și Scientia in Sacri apare evidentă subordonarea, dar aici Scientia pare a fi același lucru cu Înțelepciunea celor dintâi, nicidecum una cu dialectica. Mai rezonabil este să stabilim că Înțelepciu-nea celor dintâi este echivalentă cu Scientia in sacri (cu predicatul Amor vitae), adică mistica sau poate calea negativă, în vreme ce dialectica și jertfa par două alternative pe care atât cei de mijloc cât și cei de jos le pot alege ca și căi minore de apropiere față de Înțelepciune.

Astrologia și destinul creștinuluiElementele naturale sunt părți din universul simbolic ce ghidează mistic

omul, astfel încât interpretarea lui Gerard deschide posibilitatea unei teorii creștine despre cerul fizic și simbolic76. În cartea a V-a episcopul formulează principii de interpretare a tuturor elementelor naturale, desigur, celor prezente în Cântarea celor trei tineri, în cheie creștină. Iată un exemplu:

„Strălucește soarele pe cer, dar nu mai puțin decât acela strălucește Pavel în Biserica ce se înțelege prin cer. Frumoasă se vede în nord marea constelație a 76 În acest punct Nemerkényi încerca să extragă o poveste coerentă cu privire la cele șapte arte liberale în textul lui Gerard, dar asimetria puternică îl determină să conchidă doar atât:„Compared to the other arts of the quadriuium, Gerard treats astronomy in a surprisingly detailed manner“ (p. 108). Isidor din Sevilla poate fi o sursă a astronomiei Gerardiene, nu însă și pentru asimetria cu care tratează științele naturale, prin urmare este mai riguros să raportăm opțiunea lui Gerard la Cântecul celor trei tineri, sursa biblică pe care o comentează.


Ursei urmată de Păzitorul ei (Arctophylax - Boarul), dar bărbații Bisericii sunt podoabe mai frumoase ca acestea.“

Întreaga listă de elemente invocate în Cântecul celor trei tineri va face parte dintr-o știință naturală cu totul aparte. Obiectul filosofiei este universal, iar cerul, pă-mântul, stelele etc., fac parte dintr-o competentă enciclopedie gerardiană, înșiruită pe mai multe pagini, organizată strict în funcție de textul biblic comentat. Punctul de pornire al acestei astrologii creștine este deci armonia cântecului celor trei tineri , iar Gerard va alege să dezvolte în final o teorie simbolică despre cer.

În cartea a doua anunță că mai întâi va trata despre cer, apoi despre „ceruri“ (în acord cu principiul de interpretare Unu-Multiplu). Biserica, spune el, este în mod tropologic cerul rotund, rotitor și arzător. Interpretarea pe care o va propune va asuma traductibilitatea cosmologiei eline, în mod tropologic, deci cu instrumentele teologiei Creștine, într-un limbaj nou. Astfel, se vădește cum, pentru gândirea medievală, chestiunea fizică a universului geocentric nu reprezintă o problemă de astronomie fizică, ci una simbolică:

Dacă vrei să știi cum anume este rotund cerul acesta, află că Biserica este răs-pândită pe tot rotocolul pământului și este gătită spre tot lucrul bun și este întemeiată pe Cel ce zice: „Eu sunt Alfa și Omega“77

În cartea a V-a aflăm că Universul este rotund pentru a simboliza rotunjimea neștirbită a Bisericii, soarele este strălucirea învățăturii apostolice, luna este Biserica cea luminată de această învățătură (adică de soare). Similitudinea Bisericii cu luna se vede și din faptul că, asemeni astrului nopții, este uneori micșorată (de ereticii care „încetează să-i aparțină și se fac parte ai sinagogii Satanei“). Biserica va fi plină când Dumnezeu va fi toate în toți. Așa cum este eclipsă atunci când luna este umbrită de pământ, trebuie să înțelem că, de câte ori ne lăsăm cuprinși de griji, „pătimim eclipsă“, fiind izolați de Lumina lui Hristos. Umbra care se interpune între soare și noi este fapta trupului, adică păcatul78.

Stelele beneficiază la rândul lor de un sistem simbolic generos în cartea a șasea. Ursa Mare, alcătuită din șapte stele, înseamnă taina Treimii și a celor patru Evangheliști. Orion înarmat cu sabie simbolizează pe luptătorul împotriva ereticilor certați cu Cuvântul lui Dumnezeu. Steaua Sirius, numită și Cățelușă (canicula), care stăpâneşte cerul verii și creşte soarelui dogoarea, închipuie în Biserică pe bărbatul care domină sălbăticia ereticilor și latră atât de puternic, încât lupii lasă oile și fug în bezna pădurilor.

77 Deliberatio, cartea a II-a.78 Descrierea eclipsei și a altor fenomene astronomice la Gerard este după Isidor din Sevilla, Etimologii (de exemplu 3.59.1).

Luceafărul semnifică în Biserică pe vrednicul care prin faptele sale de virtute luminează Biserica; planetele îi reprezintă pe cei ce, pentru pocăință, iau calea pri-begiei sfinte. Se mai poate admite, spune Gerard, și faptul că luceafărul închipuie pe diavolul și nici nu e de mirare că „între cele douăsprezece semne ale cerului se află ceva prin care să se închipuie diavolul, de vreme ce între cei doisprezece ucenici ai lui Hristos, care am arătat că sunt semne ale cerului Bisericii, unul s-a dovedit a fi diavol“ 79.

Există și o dezvoltare a simbolisticii pietrelor, pământului, vânturilor, etc. Despre pietrele prețioase Gerard dezvoltă de asemenea, în cartea a șasea, un întreg cod de echivalare în limbaj Hristic. Iată cum: a) iaspisul, este verde, adică niciodată îmbătrânind, semnifică în cer pe Dumnezeu Cuvântul, iar pe pământ pe oamenii „verzi prin credință și faptă“; b) Safirul, albastru, este Hristos, Care prin întrupare S-a făcut albastru, dar pe pământ aparține celor ce se răstignesc pe sine cu patimile și cu poftele; c) calcedoniul, de culoarea lumânării ce pălește, este Acela Care, fiind Soare adevărat, a voit să fie văzut ca o lumânare palidă în timpul pătimirii, iar pe pă-mânt stă în fruntea celor care nu se lasă abătuți prin viclenii și viețuiesc în smerenie; d) smaraldul, verde profund, este Acela care are atâta verdeață, încât „toate câte a vrut Domnul a făcut în cer și pre pământ, în mare și în toate adâncurile“; pe pământ, același smarald aparține pustnicilor cei cu fața ascunsă; e) Sardonixul, alcătuit din onix și sardoniu, are trei culori: negru, alb și roșu, semnifică pe Fiul lui Dumnezeu, Care prin firea noastră muritoare a fost negru, prin Dumnezeire alb strălucitor, iar prin pătimire roșu; pe pământ, el este piatra sfinților împodobiți cu îndoita dragoste și roșiatici prin pătimire, albi prin curăția minții și neplăcuți lor înșiși prin smere-nie; f) Sardiul/rubinul, de culoarea sângelui, este Hristos, Care din dragoste pentru Biserică Și-a înmuiat haina în sânge, semnificând în plan terestru Mucenicii care au făcut la fel; g) crisolitul, asemenea aurului, este Hristos cel închipuit prin aur în Scripturi; pe pământ, sunt cei care strălucesc de înțelegerea înțelepciunii divine și scânteiază virtuți și cuvinte de îndemn asupra celor din preajmă, cum sunt Apostolii și cei desăvârșiți; h) berilul, verde și galben palid, este Cel ce prin chipul lui Dum-nezeu a rămas verde, adică preaputernic, iar prin forma omenească S-a făcut palid, adică muritor; la oameni, el îi arată pe cei verzi prin credință și palizi prin smerenie; i) topazul, având culorile tuturor pietrelor, este Fiul lui Dumnezeu, la Care se ra-portează virtuțile tuturor Sfinților; în lume, topazul aparține celor care au dobândit toate virtuțile; j) crisoprazul, auriu și verde, este Hristos auriu prin firea Sa și verde prin firea noastră, așa cum, jos, cele două culori arată oamenii care strălucesc prin înțelepciune, sunt tari prin credință și sinceri prin amândouă; k) iacintul, asemenea apei străluminate de raza soarelui, reprezintă întruparea lui Hristos, care prin raza

79 Cf. Deliberatio, cartea a VI-a.


Dumnezeirii s-a făcut toată strălucitoare; între oameni, vor fi aceia prin care stră-lucește înțelepciunea; l) ametistul, purpuriu, este Hristos omorât pe lemnul Crucii, care printre oameni arată spre aceia în a căror viață nu se vădește păcat.

Cele douăsprezece pietre nobile astfel recodificate sunt legate simbolic de zodii şi constelații, căci „în felul acesta se poate cugeta cel mai bine despre cer și stele“. Atât astrologia cât și gemologia gerardiene apar ca un veritabil dicționar creștin de semnificații, ale cărui coduri se întemeiază pe persoana lui Isus Hristos.

ConcluziiTextul lui Gerard este un complicat și meandrat comentariu la Cântarea celor

trei tineri, motivat ca o cerință din partea comunității monastice și redactat ca un dialog imaginar cu personajul (considerat) fictiv Isingrim dascălul, un dialectician aristotelic. Gerard asumă o poziție areopagitică în acord cu care efortul interpretării textului biblic este un act de rugăciune și o experiență mistică.

Hermeneutica practicată de Gerard de Cenad nu exclude apelul la filosofia precreștină, însă limitează meritele acesteia la simplul aport instrumental, lipsindu-i dimensiunea mistică a iubirii. Ţinând cont de acestea, a fi filosof este ceva necesar deoarece face parte din imitarea sfinților. Trebuie să fim filosofi, așadar, deoarece:

- filosofia este o activitate ce place sfinților, constituind o podoabă a acestora;- filosofia are capacitatea de a ne face plăcuți lui Hristos în măsura în care

înțelepciunea noastră urmează calea iubirii (amor vitae), adică mistica;- este o cale optimă de urmare a lui Dumnezeu (ca scientia Sacri), preferată

devoțiunii (holocaust) și simplei dialectici;- duce la adevăruri similare cu cele din Biblie;Interpretarea Cântecului celor trei tineri (probabil, a oricărui text mistic) pre-

supune asumarea, de către interpret, a unei experiențe vii cu privire la text. Dacă tex-tul vorbeşte despre arderea tinerilor într-un cuptor de foc, atunci fiecare pas parcurs de către interpret (și de cititorii lui) reprezintă un pas prin acel foc. Odată începută această experiență, diferite etape se succed: elementele fizice, invocate într-o ordine sistematică, se vor vădi la final ca semnificând întreaga creație purificată împreună cu filosoful care se roagă alături de ele. A fi filosof este un proces cu mai multe etape de înțelegere, succesive și ierarhice: cunoașterea primelor principii; asumarea filosofiei ca un proprium al sfinților și în acest sens ca o Scientia sacri; dobândirea unei înțelegeri superioare asupra naturii ca parte componentă a Comunității Sfinților sau ca parte a Bisericii în cadrul căreia elementele fizice pot fi invocate la rugăciune.

Claudiu Călin

Dieceza de Cenad. Un mileniu de istorie ecleziastică (1030-1919/1930)

Realităţile politice şi militare ale Banatului

secolului al XI-leaTeritoriul Diecezei de Cenad cunoaşte, cu puţin timp înaintea întemeierii

acestei instituţii, suveranitatea principelui Achtum, care îşi fixase centrul entităţii sale statale de tip medieval timpuriu la Urbs Morisena, Morisenum, Cenadul de mai târziu. Originea sa este încă disputată, unii istorici afirmând că deja amintitul principe era de neam germanic (Achtum, Actum, Ohtum, şi chiar Achtwin), alţii că ar fi fost slav sau bulgar. Acesta, temându-se de tot mai extinsa putere a regelui Ştefan al Ungariei, va căuta să încheie o alianţă cu bizantinii, legătură care să îi garanteze stăpânirea ţinutului dintre Mureş, Tisa, Dunăre şi Carpaţi. Din acest motiv, Achtum va merge la Vidin unde, după încheierea unor înţelegeri cu bizantinii, va primi botezul în rit oriental. Acest fapt, precum şi acceptarea pe teritoriul statului său a unor oponenţi ai regelui Ştefan al Ungariei, va duce la izbucnirea unui conflict cu tânăra regalitate maghiară.

O altă cauză a izbucnirii conflictului a fost, se pare, faptul că Achtum a pus piedici, după botezul său de la Vidin, comerţului cu sare dintre Ungaria şi salinele din Transilvania. Vita Gerardi, aminteşte încercările lui Achtum de a limita comerţul către Ungaria cu atât de necesara sare prin aşezarea pe Mureş a mai multor vămi şi posturi de pază, instituind taxe pentru acest atât de scump bun ce era depozitat sau care traversa teritoriul său. Măsura sa era văzută de Ştefan al Ungariei, care îl considera pe Achtum drept un vasal al său, ca fiind o revoltă a vasalului împotriva seniorului, acţiune ce aducea pierderi nu numai regelui maghiar, ci şi arhiepiscopilor de Kalocsa1.1 Dr. Theol. u. Phil. Coloman Juhász, Das Tschanad-Temesvarer Bistum im frühen Mittelalter 1030-1307, în Deutschtum und Ausland, Studien zum Auslanddeutschtum und zur Auslandkultur Herausgegeben von Georg Schreiber, caietul 30/31, Aschendorfsche Verlagsbuchhandlung, Münster in Westfalen, 1930, capII „Christentum vor Gründung des Bistums“, p. 22-32.


Botezul lui Achtum după ritul grecesc a dus, după întoarcerea acestuia de la Vidin, la apariţia unor preoţi şi călugări greci în Banat. Ei îşi vor construi la Cenad, după cum ne spune aceeaşi Vita Gerardi, o mănăstire şi o biserică cu hramul Sf. Ioan Botezătorul, unde vor instala un „abate” grec2. Toate aceste măsuri ale lui Achtum pot fi interpretate ca fiind menite să-i asigure păstrarea principatului cu ajutorul aliatului său, Imperiului Bizantin, şi nu neapărat ca fapte de credinţă şi pioşenie ale principelui. Cu toate aceste măsuri de încreştinare de factură bizantină, populaţia Banatului a rămas până la moartea lui Achtum, survenită în anul 1028, în marea ei majoritate păgână3.

În aceste condiţii apare pe scena conflictului dintre monarhul maghiar şi Achtum un anume Cenad (întâlnit şi sub numele de Chanadinus / Tschanadin). Acesta, la început nemulţumit de modul de guvernare al regelui maghiar, se va refugia la curtea lui Achtum de la Urbs Morisena, intrând rapid în graţiile acestuia şi ajungând conducătorul militar al formaţiunii statale bănăţene. Curând însă au apărut intrigi şi neînţelegeri între cei doi. Pe acest fond, Cenad va fugi în secret la curtea lui Ştefan de la Esztergom unde va primi botezul şi va deveni un apropiat al regelui maghiar. Alianţa maghiară cu bizantinii nu permitea ca Achtum să fie atacat de nici una din cele două părţi, chiar dacă relaţiile dintre regele Ştefan şi Achtum erau tensionate. Anul 1028 va aduce cu sine moartea împăratului bizantin Vasile al II-lea, fapt prielnic pentru

Ştefan care organizează acum o campanie militară împotriva răzvrătitului Achtum. Conducerea campaniei militare i se încredinţează lui Cenad, care trecând Mureşul îşi va alinia armata gata de luptă între actualele localităţi Cenad,

2 *** Vita Gerardi, cap. 10, în Dr. Theol. u. Phil. Coloman Juhász, Das Tschanad…, p. 28.3 Koloman Juhász, Adam Schicht, Das Bistum Timişoara-Temesvar. Vergangenheit und Gegenwart, Typografia „Sonntagsblatt” – Timişoara, 1934, p. 7.

Sânnicolaul Mare şi Dudeştii Vechi (Beşenova Veche). Achtum se va aşeza cu armata sa la sud de Urbs Morisena, pe malul stâng al râului Aranca, pe teritoriul actualei localităţi Tomnatic. Deşi confruntarea, în prima zi a desfăşurării ei, a fost câştigată de Achtum, armatele lui Cenad retrăgându-se în dezordine, a doua zi acesta din urmă a reuşit totuşi să iasă victorios din bătălie. Câştigarea bătăliei a fost considerată de unii autori ca fiind o minune a sfântului Gheorghe, la care Cenad s-ar fi rugat înaintea confruntării4. Sf. Gheorghe i-ar fi apărut în vis şi i-ar fi cerut lui Cenad să atace chiar în aceea noapte. Drept mulţumire pentru aceasta, Cenad a construit mai apoi mănăstirea de la Oroslamoş, unde şi-a aşezat şi locul de veci pentru sine şi familia sa. El a adus ştirea victoriei sale la cunoştinţa regelui Ştefan, care îl primeşte cu mare cinste la curtea sa de la Esztergom. Cenad era însoţit de stareţul grec al mănăstirii Sf. Ioan Botezătorul şi de câţiva dintre călugării acestei mănăstiri5. De menţionat este şi faptul că Cenad nu i-a alungat pe călugării greci din Urbs Morisena (cum tendenţios afirmă unii), cu toate că regalitatea maghiară era creştinată în ritul apusean, călugărilor greci fiindu-le reîntărite în momentul cuceririi oraşului drepturile asupra proprietăţilor lor. Semnificativ în acest sens este şi faptul că, după bătălie, soldaţii căzuţi au fost înhumaţi la ordinul lui Cenad în curtea mănăstirii greceşti. De la momentul cuceririi, regele Ştefan al Ungariei a schimbat numele oraşului din Urbs Morisena în Cenad (în maghiară Csanád, în germană Tschanad), extinzând toponimicul şi la restul provinciei nou cucerite.

Dieceza de Cenad îşi începe viaţa. Viaţa şi personalitatea Sfântului Gerhard

În contextul intrării Banatului sub controlul efectiv al tinerei regalităţi maghiare are loc şi întemeierea unei dieceze de rit latin pe acest teritoriu. Nu ne vom apleca aici asupra creştinismului, fără îndoială de rit roman şi limbă liturgică latină, pătruns în Banat şi în arealul din imediata sa proximitate încă din timpul cuceririi 4 Nicolae Stoica de Haţeg, Cronica Banatului, Ed. Facla, Timişoara, 1981, p. 104.5 Dr. Theol. u. Phil. Coloman Juhász, Das Tschanad…, p. 35.


romane. Nici dilema baptisteriului din Cenad, care fie că provine din epoca romană, fie că este din timpul sfântului Gerhard nu o vom putea tranşa6. Cert este pentru noi că în 1030 ia fiinţă Dieceza de Cenad, primul ierarh al noii episcopii fiind Gerhard de Sagredo, sfântul-martir de mai târziu. Analele de la Bratislava menţionează lacunar, însă deosebit de clar, printr-o propoziţie simplă, consacrarea lui Gerhard ca episcop: „Gerhardus episcopus ordinatus.” După acest moment, Gerhard vine în Banat şi îşi începe munca de apostolat în noul său scaun episcopal.

Gerhard de Sagredo este o figură tipică pentru perioada în care creştinismul începe să se instaleze în Ungaria. După numele său de botez - Giorgio, el s-a născut la Veneţia la 23 aprilie, aproximativ pe la anul 977 sau chiar la 980 într-o familie de patricieni de origine longobardă, familia de Sagredo. Deja de la vârsta de cinci ani a fost dus la abaţia de călugări benedictini

San Giorgio de pe insula Burano din Veneţia, fiind promis de părinţii săi lui Dumnezeu în urma unei boli de care a fost vindecat. Încă în anii de studiu ai lui Giorgio, tatăl său pe nume Gerhard pleacă într-o campanie militară, după unele surse chiar la Ierusalim, unde moare în luptă. După acest moment Giorgio îşi schimbă numele în Gerhard, după cel al tatălui său. La vârsta de 25 de ani este ales prior, fapt ce atestă că era deja sfinţit preot, benedictinii având în aceea perioadă în rândurile lor mai mulţi fraţi laici decâţi preoţi. Ca profesor, numit la mănăstirea de pe insula Burano, Gerhard a fost trimis să studieze dreptul la Bologna, materie pe care o va preda ulterior la Veneţia, după întoarcerea sa în oraşul natal. Anul 1012 îi va aduce lui Gerhard alegerea în scaunul de abate al mănăstirii San Giorgio Magiore, ca succesor al abatelui Wilhelm.6 Martin Roos, Erbe und Auftrag, vol. I., Die alte Diözese Csanád. Zwischen Grundlegung und Aufteilung 1030 bis 1923, partea I. Von den Anfängen bis zum Ende der Türkenzeit 1030-1718. Lucrarea a apărut în anul 2009 sub editarea proprie a celor trei dieceze succesoare: Szeged-Csanád, Zrenjanin şi Timişoara, p. 47. În lucrarea Din trecutul Banatului. Comuna şi bisericile din Giridava-Morisena-Cenad (Monografie istorică), a preotului Gheorghe Cotoşman, Ed. a II-a îngrijită de Prof. Gheorghe Doran, Ed. Marineasa, Timişoara, 2009, aspectul existenţei unei presupuse episcopii daco-romane la Cenad este teoretizat pe larg, fără însă a fi prezentate dovezi palpabile. Ridicarea baptisteriului şi a bazilicii romane este fixată imediat după retragerea aureliană., lucru puţin probabil şi chiar de domeniul fantasticului în contextul în care viaţa urbană din Dacia epocii imediat post-romane cunoaşte o decădere şi o ruralizare generală. Cotoşman susţine ca neîntreruptă existenţa episcopiei româneşti şi ortodoxe (sic!) din epoca romană până la în vremurile lui Achtum, adică între secolele III-XI, mai precis înainte de Marea Schismă şi de cristalizarea poporului român aşa cum îl cunoaştem noi în secolele ulterioare! (p. 51-55)

În februarie 1015, Gerhard se hotărăşte, împreună cu alţi confraţi, să plece în Ţara Sfântă, pentru a se stabili şi a activa acolo. Pe drum însă, corabia lor este nevoită, datorită unei furtuni, să acosteze pe ţărmul Istriei. Aici, într-o mănăstire de lângă Pola, îl va întâlni pe mai vechiul său prieten din timpul studiilor, abatele Rasina. Acesta va fi cel care îl va convinge să abandoneze planurile pentru Ţara Sfântă şi să plece la curtea regelui Ştefan al Ungariei, unde sunt căutaţi misionari şi educatori. Astfel Gerhard, împreună cu alţi câţiva confraţi, pleacă pe mare şi apoi pe uscat spre Ungaria, ajungând la Pécs (germ. Fünfkirchen) la 3 mai 1015. Calităţile sale de bun predicator şi cunoştinţele de retorică îi vor aduce recunoaşterea regelui, care îi încredinţează din 1015 şi până în 1023 educaţia fiului său Emeric (magh. Imre). Se pare că încă din această perioadă, datorită faptului că regele Ştefan al Ungariei dorea întemeierea mai multor noi dioceze, printre care şi una pe Mureş, în teritoriile lui Achtum, Gerhard ar fi fost numit de către rege, cu aprobarea Suveranului Pontif, ca episcop de Urbs Morisena. Gerhard ar fi purtat deci titlul de episcop al acestei localităţi încă înainte de 1030, însă datorită faptului că situaţia politică nu-i permitea să-şi ocupe scaunul episcopal, el se afla la curtea regelui Ştefan. În acest sens el este numit în Vita Gerardi, ca fiind „electus“, termenul nefiind însă acela pe care îl înţelegem astăzi. Astfel, după accepţiunea redată în Vita Gerardi, termenul îl denumeşte pe acel episcop sau abate ales de către rege, sau mai târziu de către capitlul catedral al diecezei în cauză, episcop care îşi aşteaptă confirmarea sa în funcţie de la Roma. De menţionat este şi faptul că în timpul domniei regelui Ştefan, acesta ar fi primit de la Sfântul Părinte papa Silvestru al II-lea (999-1003)7 privilegiul de a numi episcopi fără a mai fi nevoie ca pontiful roman să confirme numirile. Acest privilegiu a fost şi este încă mult discutat în istoriografie, constituind o temă în sine.

După 1023, Gerhard s-a retras la mănăstirea Beel, în mijlocul ţinutului împădurit şi neprielnic de la Bakony, unde va trăi ca eremit şi astfel îşi va redacta opera. Gerhard redactează astfel pe parcursul a şapte ani, locuind într-o 7 August Franzen, Remigius Bäumer, Istoria papilor, Ed. Arhiepiscopiei Romano-Catolice de Bucureşti, 1996, p. 459.


colibă, mai multe cărţi dintre care ni s-a păstrat doar una singură: „Deliberatio supra hymnum trium puerorum ad Isingrimum liberalem” aflată actualmente (într-o copie) la München în Codex Latinus Monacensis 6211, la Baierische Staatsbibliothek şi tradusă în limba română în 1984 sub titlul „Armonia Lumii sau tălmăcire a cântării celor trei coconi către Isingrim Dascălul”. Tot lui Gerhard îi este atribuită şi opera „Admonitiones”, care cuprinde sfaturi privind modul de guvernare pentru tânărul Imre, fiul sfântului rege Ştefan.

Anul 1028 îi aduce lui Gerhard vestea înfrângerii lui Achtum şi astfel posibilitatea de a-şi prelua dieceza în mod efectiv. În acest sens, regele a înştiinţat

abaţiile de la Pannonhalma (Martinsberg), Pécsvárad, Zalavár, Zobor şi Beel să trimită călugări la Esztergom pentru a-l însoţi şi ajuta, de acolo înainte, pe Gerhard în munca de încreştinare a păgânilor în noua sa dieceză8.

Data exactă a plecării lui Gerhard spre dieceza sa nu este fixată, se ştie doar anul 1030 şi faptul că noul episcop, însoţit de călugării săi benedictini, strânşi din toate mănăstirile Ungariei, au străbătut distanţa până la Kalocsa pe calea apelor. Aici, Gerhard s-a prezentat arhiepiscopului, episcopia de Cenad fiind episcopie sufragană de Kalocsa până în 1930. Tot la Kalocsa, are loc întâlnirea lui Gerhard cu Cenad, conducătorul temporar al teritoriului în care se găsea episcopia nou fondată. Cenad îl va însoţi pe Gerhard spre Banat, iar aici îi va cere acestuia să consacre mănăstirea nou construită în

cinstea Sf. Gheorghe de la Oroslamoş. Acesta a fost primul act al episcopului Gerhard, în calitate de conducător spiritual al Banatului. Ajuns la Cenad şi în lipsa unei biserici episcopale, a unei catedrale, Gerhard se instalează în mănăstirea grecească închinată Sf. Ioan Botezătorul. Din acest motiv, Cenad îi mută pe călugării greci împreună cu superiorul lor în nou construita mănăstire de la Oroslamoş, pe care le-o şi încredinţează. Şi atunci, ca şi acum, o episcopie şi un episcop, oricărui rit ar aparţine, au întâietate în faţa unei mănăstiri. Mutarea 8 Koloman Juhász, Adam Schicht, op. cit., p. 10.

călugărilor greci nu a avut un motiv confesional, Marea Schismă survenind abia în anul 1054, ci, conform afirmaţiilor mai multor istorici, un motiv practic şi anume, cel exprimat mai sus: aşezarea în oraşul de reşedinţă a episcopului diecezei. Astfel vechea biserică grecească ce măsura 20 metri lungime şi 12,5 metri lăţime a devenit prima catedrală a diecezei de Cenad9.

În acest context, Gerhard începe opera de încreştinare pe teritoriul diecezei sale. Un important factor, în acest sens a fost şi Cenad care în numele regelui a cerut locuitorilor să vină la Urbs Morisena pentru a primi instruire creştină şi pentru a fi botezaţi. Imediat după venirea sa la Urbs Morisena, Gerhard a trecut la organizarea episcopiei sale. În acest sens el a întreprins călătorii, în timpul cărora a sfinţit numeroase locuri pentru noi biserici, întemeind parohii, a predicat, a botezat şi a conferit sacramentul confirmaţiunii. La aceea dată, era prescris ca episcopul să sfinţească personal locul noilor biserici, ba chiar mai mult, să traseze cu mâna sa perimetrul curţii noului edificiu10.

La Cenad, Gerhard întemeiază o şcoală unde tinerii şi viitorii clerici să poată învăţa limba latină, scrisul, retorica şi teologia, călugării benedictini devenind astfel primii educatori ai Banatului.

În plan organizatoric, se remarcă împărţirea teritoriului diecezan în şapte arhidiaconate, a căror denumire latină le prezintă astfel: Archidiaconatus Cathedralis, Archidiaconatus Csánadiensis, Archidiaconatus Orodiensis, Ar-chidiaconatus Krassóensis, Archidiaconatus Keveensis, Archidiaconatus Teme-siensis et Archidiaconatus Sebesiensis 11.

Tot în acest timp este plasat şi actul de naştere al Capitlului Catedral, închinat Sf. Gheorghe. Primii membri ai acestui capitlu au fost călugării

9 Dr. Theol. u. Phil. Coloman Juhász, Das Tschanad…, p. 57.10 Koloman Juhász, Adam Schicht, op. cit., p. 10.11 Archivum Dioecesanum Timişoaraensis, Schematismus Cleri Dioecesis Csanádiensis pro Anno Domini MCMXIII., Temesvárini, Typis Typographiae Dioecesis Csanádiensis, 1913, p. 20.


benedictini care l-au însoţit pe Gerhard în Banat. Capitlul era fondat pe baza Constituţiilor Sf. Chrodegang, fiind completat mai târziu cu clerici diecezani. Canonicii capitlului locuiau cu toţii la Cenad, într-o locuinţă comună unde duceau o viaţă monastică, recitând zilnic rugăciunea orelor, în comun. Purtau un veştmânt negru cu un guler prelung, caracteristic canonicilor catedrali12. Pe lângă capitlul catedral de la Cenad, au mai fost întemeiate trei prepozituri şi anume: Praepositura Sanctissimi Salvatoris de Csanád, Praepositura Sancti Martini de Orod (Arad) şi mai târziu întemeiata Praepositura de Itebö (Ytubuy)13. Capitlul va avea începând cu secolul XIII şi rolul de notariat sau locus credibilis (loc credibil) unde erau rezolvate probleme mai ales de natură funciară şi unde erau

păstrate şi întocmite documentele ce atestau proprietatea diverselor persoane asupra unor terenuri sau bunuri. Conducătorul capitlului era prepozitul mare urmat de prepozitul mic (stallum loc canonical specific Bisericii Catolice de pe teritoriul regatului medieval ungar), canonicul lector (conducătorul şcolii capitlului, numit şi scholasticus, având ulterior şi rolul de notar), canonicul cantor (cu rol de conducător al serviciilor liturgice şi de profesor de muzică la şcoala capitlului), canonicul custode (ce avea în grijă arhiva capitlului, precum şi celelalte bunuri) canonicul decan, numărul canonicilor fiind completat până la suma de 24 de clerici. În evul mediu capitlul catedral avea un foarte important rol prin faptul că avea dreptul de a alege noul episcop în cazul în care scaunul episcopal era vacant.

Printre realizările lui Gerhard, dar şi mai ales ale urmaşilor săi, se pot număra, având un important rol în creştinarea, dar şi în cultura regiunii, mănăstirile întemeiate pe teritoriul Banatului şi nu numai. Astfel trebuie menţionat faptul că pe teritoriul diecezan au existat mănăstiri ale ordinelor benedictin, cistercian şi premonstratens. La acestea se adaugă mănăstirile 12 Koloman Juhász, Adam Schicht, op. cit., p. 18.13 Archivum Dioecesanum Timişoaraensis, op. cit., p. 110.

deja existente, de rit grecesc. Gerhard întemeiază abaţia benedictină de la Cenad închinată Sfintei Maria la anul 1037 şi posibil încă alte câteva. Datele însă nefiind clare, s-a luat în considerare întotdeauna data primei menţionări documentare. Astfel avem mănăstiri benedictine la Bizere (1183), Bulci (1225), Eperieş (1177), Oroslamoş (1080) şi Pâncota (1217). Abaţiile cisterciene sunt prezente la: Igriş (1179), iar premonstratense la Dieneş (1199). Se mai adaugă la acestea şi o sumă de alte mănăstiri despre care nu se mai ştie căror ordine călugăreşti au aparţinut14.

În secolul XIII sunt atestaţi la Păuliş, Gătaia şi Boldogkö eremiţi paulini veniţi de la Esztergom. Dintre aceştia se vor evidenţia mai târziu episcopii Ioan de Szokol, Kery şi Ladislaus de Nádasdy, dar şi cardinalul Giorgio Utjesenovich-Martinuzzi. Prezenţi mai sunt pe teritoriul diecezan, la Aracs cavalerii Ioaniţi, care deţineau acolo un spital, precum şi ordinul oblaţilor, un ordin laic al benedictinilor. Franciscanii îşi fac apariţia şi ei în secolul XIII la Cenad unde preiau mănăstirea părăsită de benedictini, preluând în grijă şi mormântul Sf. Gerhard. Mănăstiri franciscane mai sunt amintite la Aracs (fostă benedictină), la Lipova (1323), la Recaş, Caransebeş, Găvojdia, Vârşeţ, Orşova, Kubin, Szeged şi Palanca (Horom)15.

În ceea ce priveşte viaţa parohiilor, Gerhard a încercat să formeze un cler provenit dintre credincioşii diecezani. Numeroşi însă au fost clericii veniţi din toată Europa: Germania, Boemia, Polonia, Imperiul Francilor, cei mai mulţi fiind cei de origine germană. Acestora le-au fost încredinţate parohiile create. Parohiile erau formate din până la zece sate, conducătorii locali veghind ca toţi 14 Dr. Theol. u. Phil. Coloman Juhász, Die Stifte der Tschanader Diözese im Mittelalter, în Studien zum Auslanddeutschtum und zur Auslandkultur Herausgegeben von Georg Schreiber, Heft 8. – 9., Aschendorfsche Verlagsbuchhandlung, Münster in Westfalen, 1927, p. 1-20.15 Koloman Juhász, Adam Schicht, op. cit., p. 23.


credincioşii să fie prezenţi duminicile şi sărbătorile la biserică. Erau scutiţi cei ce vegheau la focul necesar traiului sau cei din sate mai depărtate de biserică dacă era vreme neprielnică. Aceştia trebuiau să trimită totuşi un reprezentant cu un toiag de pelerin, care să ofere săracilor trei pâini şi să aprindă lumânări în numele întregii comunităţi ce lipsea16.

Centrul diecezei cunoaşte în epoca lui Gerhard o frumoasă înflorire. Aceasta se reflectă şi prin construirea unei noi catedrale episcopale între anii

1036-1042, care a fost închinată sfântului Gheorghe. Regele Ungariei, Ştefan cel Sfânt este amintit ca unul

dintre susţinătorii construirii catedralei, contribuind cu suma de 1000 mărci17.

Sfârş i tu l lu i Gerhard. Pr imul episcop de Cenad primeşte coroana martiriului

După moartea regelui Ştefan, ca rege al Ungariei este adus nepotul său Pietro Orseolo, sub numele de Pietro I. Ţara cunoaşte în timpul său un serios declin, regele fiind înlăturat de un anume Samuel Aba. Conducător crud, Aba este şi el înlăturat la rândul său prin aducerea a doi descendenţi din Polonia ai familiei Arpadienilor: Andrei şi Levente. La sosirea lor în Ungaria, o parte a populaţiei, rămasă păgână, cere revenirea ţării la vechile religii

şamaniste ale hunilor. În acest context, Gerhard, precum şi ceilalţi episcopi pleacă în întâmpinarea celor doi prinţi. La 24 septembrie 1046 ajung cu toţii la Pesta, unde o mulţime de păgâni îi atacă ucigându-l cu pietre pe episcopul Gerhard şi aruncându-l de pe deal în Dunăre18. Trupul său va fi înhumat temporar la Pesta 16 ibidem., p. 24.17 *** Vita Gerardi, cap. 15, în Dr. Theol. u. Phil. Coloman Juhász, Das Tschanad…, p. 62.

18 Nicolae Stoica de Haţeg, op. cit., p. 104.

în capela Sfintei Maria. „Translarea“ relicviilor Sfântului Gerhard este realizată la 24 februarie 1054, data rămânând în calendarele catolice din Banat până în ziua de azi ca o comemorare obligatorie19. Ridicarea sa la cinstea altarelor are loc în anul 1083, când, la cererea lui Ladislau, regele Ungariei, papa Grigore al VII-lea îl declară sfânt. Relicviile Sf. Gerhard, mutate la Cenad în 1054, vor fi aşezate într-un sarcofag de piatră în catedrala sa închinată Sfintei Maria20. Sarcofagul, din motive necunoscute nefinisat, este păstrat până azi în biserica parohială din Cenad, devenind azi altar pentru celebrarea Sfintei Liturghii.

O posibilă periodizare isto-rică a momentelor evoluţiei istorice a Diecezei de Timişoara

În trecutul Diecezei de Cenad, ulterior momentului întemeierii şi al păstoririi sale de către Sf. Gerhard, putem distinge mai multe perioade istorice de o deosebită importanţă pentru evoluţia acestei instituţii ecleziastice. Aceste momente ar putea fi formulate după cum urmează:

I. Dieceza de Cenad între moartea Sf. Gerhard şi marea năvălire a tătarilor din anul 1241.

II. Perioada dintre recons-trucţia diecezei în urma distrugerilor provocate de tătari, sub episcopul Blasius (1243-1254), şi catastrofa de la Mohács (1526), respectiv căderea Timişoarei şi a Banatului sub stăpânirea semilunei otomane.

III. Momentul Mohács (1526) şi urmările sale în viaţa religioasă din Banat în perioada ocupaţiei otomane (1552-1716).

IV. Eliberarea Banatului de sub ocupaţia otomană şi refacerea vieţii religioase a Diecezei de Cenad până la reincorporarea Banatului la Ungaria (1716-1778).

V. Dieceza de Cenad, între anii creşterii şi maturităţii vieţii instituţional-religioase şi urmările tragice ale Primului Război Mondial (1778-1919).

VI. Scindarea milenarei Dieceze de Cenad şi întemeierea diecezelor 19 Dr. Theol. u. Phil. Coloman Juhász, Das Tschanad…, p. 80.20 Archivum Dioecesanum Timişoaraensis, op. cit., p. 21.


succesoare: Timişoara, Szeged-Csánad şi Zrenjanin.VII. Dieceza de Timişoara, succesoarea diecezei de Cenad, între

întemiere, persecuţia comunistă şi renaştere (1923/1930-1989). În cele ce urmează, ne vom opri însă doar asupra perioadelor istorice

în care dieceza şi-a avut scaunul episcopal la Cenad, amintind doar foarte pe scurt principalele evenimente ulterioare mutării oraşului de reşedinţă la Timişoara.

I. Dieceza de Cenad între moartea Sf. Gerhard şi marea năvălire a tătarilor (1241).

Urmaşul sfântului Gerhard, ca episcop de Cenad, a fost Maurus care a ocupat scaunul episcopal între anii 1046-1053, fiind şi el călugăr benedictin chemat de Gerhard la Urbs Morisena. Succesorii, în număr de doi ai lui Maurus rămân necunoscuţi posterităţii, singura informaţie rămasă de la biograful Sf. Gerhard este că aceştia au fost şi ei călugări benedictini înainte de ocuparea scaunului episcopal. Episcopii de Cenad sunt în continuare cunoscuţi fie cu întreaga perioadă de episcopat, fie doar din datele la care sunt amintiţi în cronici. Sunt cunoscuţi astfel următorii episcopi:

1. Sf. Gerhard de Sagredo (1030-1046);

2. Maurus (1046-1053);3. necunoscut;4. necunoscut;5. Laurentius (1083-1113);6. Besterdus (1138);7. Paulus I. (1142);8. Joannes I. (1148);9. Stephanus I. (1156-1174);10. Saulus de genere (din familia) Geur (Györ) (1188-1192);

11. Crispinus (1192-1193);12. Joannes II. (1198-1201);13. Desiderius (1202-1229);14. Bulcs (Basilius) de genere Lád (1229-1243);15. Blasius (1243-1254).

Din păcate, nu de la toţi aceşti urmaşi ai Sfântului Gerhard deţinem informaţii concrete privind viaţa şi activitatea lor. Nu puţini dintre ei au ocupat doar temporar scaunul episcopal de Cenad, devenind ulterior mitropoliţi de Kalocsa sau chiar arhiepiscopi-primaţi de Esztergom, în această calitate consacrându-i pe regii Ungariei medievale la urcarea pe tron. Dar nu doar cariera ecleziastică era una la care se putea accede în epocă. Dintre episcopii de Cenad, Saul de Geur şi Desiderius au ocupat importanta demnitate, în epocă, de cancelari ai regatului21.

Timpurile s-au dovedit însă aspre cu moştenirea lăsată de Sfântul Gerard. Prima mare distrugere prin care Dieceza a trecut a fost pustiirea tătară din anul 1241. Canonicul Ro-gerius din Oradea va descrie amă-nunţit în opera sa intitulată „Carmen miserabile“ groaznicele distrugeri provocate de tătari în năvălirea lor. Oraşul episcopal Cenad a fost incendiat, nenumăraţi creştini ucişi, mănăstirea şi biblioteca episcopală distruse prin incendiere. Una dintre multele mănăstiri distruse în această năvălire a fost şi cea a călugărilor cistercieni de la Igriş. Ea a urmat la doar câteva zile după distrugerea Cenadului. La Igriş au fost distruse biblioteca, mănăstirea şi biserica împreună cu mormintele regelui

21 ibidem, p. 33-36.


Andrei al II-lea şi al soţiei acestuia Jolanta22.

II. Perioada dintre reconstrucţia diecezei în urma distrugerilor provocate de tătari, sub episcopul Blasius (1243-1254) şi catastrofa de la Mohács (1526), respectiv căderea Timişoarei şi a Banatului sub stăpânirea semilunei otomane.

Este meritul episco-pului Blasius, urcat pe tronul episcopal în anul 1243, de a fi un al doilea întemeietor al diecezei. Din ruine, foamete şi distrugere el va reclădi catedrala, bisericile, mănăstirile şi reşedinţa episcopală de la Cenad, împreună cu zidurile oraşului. În urma năvălirii tătare mulţi preoţi au pierit, capitlul a fost distrus, mulţi credincioşi au fugit sau au

fost duşi în robie. O serie întreagă de mănăstiri au fost trecute prin foc şi sabie. În aceste condiţii s-a permis – în urma pierderilor masive de populaţie

– pătrunderea şi aşezarea în regat a unor „ospites”, bună parte dintre ei pătrunzând şi pe teritoriul Diecezei de Cenad. Cumani, pecenegi, iazigi sau calizi mahomedani se pot bucura acum de acceptul regelui Béla al IV-lea de a fi primiţi în Ungaria. Episcopii, însă, vor trebui să ia de la capăt munca de încreştinare a acestor nou veniţi, fiind ajutaţi în acest punct, în bună măsură de ordinele cerşetoare: franciscanii şi dominicanii. Vechile abaţii benedictine sau cisterciene, dacă mai existau, erau mult reduse ca număr şi călugări.

Noua stare de fapt este descrisă între anii 1333-1337 de emisarii papali aflaţi pe teritoriul diecezei pentru strângerea dijmelor destinate finanţării războiului cu turcii. Aceştia consemnau pe lângă importantul Capitlu Catedral şi un număr de 250 de parohii organizate în şapte arhidiaconate. Tot în această primă jumătate a secolului al XIV-lea regalitatea maghiară îşi mută reşedinţa, deşi doar temporar... tocmai la Timişoara, adică pe teritoriul episcopilor de Cenad.22 Koloman Juhász, Adam Schicht, op. cit., p. 34.

Deşi puternic marcat de lupta apărătorilor creştinătăţii, Iancu de Hunedoara, Matei Corvin, Paul Chinezu şi de ce nu, a sfântului Ioan din Capistrano, secolul al XV-lea este foarte des marcat de atacurile ale tot mai crescândei puteri şi ameninţări turceşti, Banatul devenind unul din teatrele de luptă predilecte. Tot acum (1459) cad iarăşi zidurile Cenadului, refăcute de episcopul Blasius23.

Secolul al XVI-lea va aduce cu sine noi distrugeri şi suferinţe pentru creştini şi implicit pentru Dieceza de Cenad. Astfel, în timpul răscoalei ţărăneşti conduse de Gheorghe Doja, răsculaţii îl vor ucide în anul 1514, în apropiere de Nădlac, pe episcopul de atunci Nicolaus de Csák.

După doar doispre-zece ani de la acest nefericit eveniment, la 29 august 1526, episcopul de Cenad, Francisc de Csahol, va cădea alături de rege şi de magnaţii ţării, pe câmpul de luptă de la Mohács. Vor mai trece însă încă 26 de ani până când întreg teritoriul diecezan va intra sub nefasta dominaţie a semilunei otomane.

16. B r i c c i u s (Bereczk) (1259-1275);

17. Gregorius I. (1275-1291);18. Antonius I. (1298-1307);19. Benedictus (1307-1332);20. Jacobus de Placentia, dictus (zis) Longobardus (1333-1343);21. Stephanus II. de Büki (1343-1344);22. Gebhardus, alias Galhardus de Carceribus (1344-1345);23. Gregorius II. (1345-1350);24. Thomas I. Telegdi (1350-1358);25. Gregorius III. (1359-1360);26. Dominicus Babek de Pelseöcz (1360-1373);27. Nicolaus I. (1373-1375);28. Paulus II. (1377-1379);

23 Martin Roos, op.cit., p. 131, 136.


29. Thomas II. (1379-1380);30. Joannes III. (1380-1386);31. Joannes IV. (1386-1395);32. Lucas I. de Órév (1395-1397);33. Gregorius IV. (1397-1402);34. Dózsa Marczaly (1404-1423);35. Ladislaus I. Marczaly (1423-1434);36. Petrus I. (1438-1457);37. Adalbertus de Hangács (1457-1466);38. Joannes V. de Sokol (1466-1493);39. Lucas II. (1493-1500);40. Nicolaus II. de Chák (1500-1514), ucis de răsculaţii lui Gheorghe

Doja în apropiere de Nădlac24;41. Franciscus I. de Csahol (1515-1526), mort în bătălia de pe câmpia

de la Mohács alături de Ludovic al II-lea al Ungariei, de alţi şase episcopi, de Peter Perenyi guvernatorul Banatului în lupta împotriva turcilor;

42. Joannes VI. Gervan de Musina (1526-1529);43. Joannes VII. de Bonzagno (1532-1537);44. Franciscus II. Ugodi (1540-1550);45. Joannes VIII: Barlabási de Héderfája (1550-1552)25.

Ultimii doi episcopi, prin însăşi problemele legate de numirile şi chiar păstoririle lor, nu întru totul clare sau tihnite, reflectă situaţia dezastruoasă a diecezei după anul 1526. Dieceza exista încă, însă păstorii ei nu prea mai puteau rezida la Cenad datorită ameninţărilor otomane. Conducerea ei a exercitat-o practic eremitul paulin, devenit cardinal, Georg Utjesenovich-Martinuzzi, care ocupa şi funcţiile de prim-ministru, conducător al armatei şi guvernator în Ungaria acelor tulburi zile. Ultimele sale măsuri au fost practic menite să salveze din mâinile turcilor ultimele vestigii ale Ungariei şi să întârzie pustiirea ţării. După asasinarea sa la 17 decembrie 155126 otomanii vor ocupa efectiv teritoriul diecezei de Cenad, începând astfel cea mai nefastă şi mai dezastruoasă perioadă a istoriei Diecezei de Cenad.

Izvoarele istorice mai vorbesc încă în prima jumătate a secolului al XVI-lea despre Capitlul Catedral de Cenad ca despre o prezenţă importantă în viaţa Cenadului şi a Banatului, din punct de vedere spiritual, cultural şi chiar economic. Astfel, în deceniile tulburi ce au precedat căderea Banatului sub stăpânirea otomană (1552), Capitlul de Cenad, beneficiarul mai multor proprietăţi funciare, 24 Koloman Juhász, Adam Schicht, op. cit., p. 50.25 Archivum Dioecesanum Timişoaraensis, Schematismus Cleri Dioecesis Csanádiensis pro Anno Domini MCMXVI., Temesvárini, Typis Typographiae Dioecesis Csanádiensis, 1916, p. 5-6.26 Koloman Juhász, Adam Schicht, op. cit., p. 54.

avea în grija sa înzestrarea şi plata a două sute de călăreţi care aveau sarcina de a contribui la apărarea cetăţii episcopale de pe Mureş. Tot în aceste decenii sunt menţionaţi primii protestanţi la Cenad. Astfel, în 1529 tânărul Valentinus Török, student de confesiune protestantă, într-un timp de mari frământări pentru cetate, datorate mai ales atât de ameninţătoarei puteri otomane, reuşeşte să spolieze catedrala episcopilor de Cenad de bunurile ei de preţ. Între anii 1537-1550, comandantul cetăţii Cenad, Casparus Perusics reuşeşte să restabilească ordinea în cetate, oprind jafurile şi spolierea Bisericii de orice bunuri ale ei. Măsura era însă tardivă, având în vedere ceea ce va urma. Însuşi Capitlul Catedral de Cenad va dispărea o dată cu cucerirea oraşului episcopal pentru mai bine de 173 de ani, membrii săi plecând în pribegie27.

III. Momentul Mohács (1526) şi urmările sale în viaţa religioasă din Banat în perioada ocupaţiei otomane (1552-1716)

Perioada ulterioară bătăliei de la Mohács din 29 august 1526, urmată imediat de asedierea şi ocuparea Budei la 11 septembrie a aceluiaşi an, se va solda cu un veritabil dezastru pentru lumea creştină apuseană prin desfiinţarea regatului maghiar, turcii neştiind decât în acest mod să rezolve conflictul mai vechi cu regalitatea maghiară28.

Dieceza Romano-Catolică de Cenad, parte integrantă a regatului Ungariei, va lua parte activ la bătălia de la Mohács, potrivit şi cu statutul feudal de mari magnaţi ai ţării al episcopilor acestei provincii. În 1504, dieta de la Buda va hotărî ca fiecare magnat să pună la dispoziţia regelui o trupă de 50 de călăreţi sau suma de 1500 de guldeni în vederea apărării ţării de pericolul turcesc. Episcopul de atunci, Francisc de Csahol, va fi unul dintre cei şapte episcopi ai Ungariei care vor participa direct la bătălie, căzând pe câmpul de luptă. Urmaşii săi, Joannes Gerwan de Mosina (1526-1529) şi Joannes Bonzagno (1529-1537),

27 ibidem, p. 53.28 Mustafa Ali Mehmed, Istoria turcilor, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti 1976, p. 184.


se vor implica activ în lupta pentru putere dintre Ferdinand de Habsburg şi Ioan Zapolya, nereuşind să aducă servicii diocezei în această perioadă tulbure. Încă din timpul lui Bonzagno, trupele turceşti au început deja, sub Bali Bei, paşaua Belgradului, să distrugă bisericile şi să ducă în robie locuitorii satelor bănăţene. Tot acum sunt prădate şi ultimele valori ale catedralei din Cenad, valori care au reuşit să scape în trecut de furia răsculaţilor lui Doja sau mai devreme de marea năvălire tătară de la 1241. La aceste jefuiri de biserici au contribuit şi unii dintre oamenii de încredere ai lui Ferdinand de Habsburg, care îmbrăţişaseră confesiunea protestantă ce se răspândea cu repeziciune pe teritoriul diocezei. Importanţi de

amintit aici sunt Valentin Török, magnatul Petru Perenyi, Georg von Brandenburg sau pastorii Ioan Vida, Benedict Abadi, Ştefan Kis din Szeged, Christoph Lippai şi Sigmund Endredi care au activat ca şi clerici protestanţi în Timişoara şi în Banat29.

Următorii doi episcopi Francisc Ugodi (1540-1550) şi Joannes Barlabassy (1550-1552) devin episcopi de Cenad, fiind numiţi de împăratul de la Viena; primesc chiar confirmarea în scaunul episcopal de la Roma, însă nu mai locuiesc pe teritoriul diocezei devenită provincie a Imperiului Otoman. Acest lucru era imposibil datorită regimului ocupaţiei turceşti care dorea convertirea la islam a locuitorilor provinciei şi nu tolera un episcop catolic pe teritoriul Banatului. Din acest moment episcopii de Cenad vor

trăi departe de teritoriul diocezan, ei fiind aleşi dintre prepoziţii sau canonicii altor dioceze din teritoriile neocupate de otomani. Ultimul care a mai încercat să stăvilească distrugerile turcilor a fost cardinalul şi în acelaşi timp omul de stat Gheorghe Utjesenovich, episcopul de Oradea, asasinat de turci la 17 decembrie 1551.

Odată cu anul 1552 începe pentru Dieceza de Cenad cea mai neagră perioadă din istoria de aproape un mileniu a acestei instituţii. Ocupaţia otomană începe acum să se resimtă tot mai mult, deşi ultimele părţi ale Banatului vor 29 Koloman Juhász, Adam Schicht, Das Bistum Timişoara-Temesvar. Vergangenheit und Gegenwart, Typografia „Sonntagsblatt” – Timişoara, 1934, p. 52-54.

cădea sub turci doar în anul 157330. Mănăstiri, capitlul catedral, şcoala de la Cenad, prepoziturile, parohii şi arhive importante au fost distruse. Bisericile au fost arse, preoţii ucişi, iar credincioşii, locuitori ai Banatului au fost luaţi şi duşi în robie. Episcopii de Cenad pot fi regăsiţi la Bratislava, Leleß sau Târnovo (Tyrnau) sau Zips, actualmente Slovacia sau la Gyor31 (Raab, Ungaria) având o jurisdicţie asupra diecezei de Cenad, asemănătoare cu cea a episcopilor „in partibus infidelium” (în părţile necredincioşilor)32.

S i tua ţ ia c red inc ioş i lor şi a bisericilor în dioceză a fost pe parcursul ocupaţiei otomane una dezastruoasă. Dacă pe plan spiritual, în secolul al XVII-lea, misionarii trimişi de la Roma de către congregaţia De Propaganda Fide constatau faptul că puţinii credincioşi rămaşi nu aveau nici măcar instruirea religioasă elementară şi că nu cunoşteau, în multe cazuri, nici măcar rugăciunile creştine de bază, pe planul susţinerii financiare a bisericilor, aceasta cade direct în responsabilitatea credincioşilor, a căror situaţie materială nu era deloc strălucită. În acest sens, până la ocupaţia turcească, exista aşa-numitul patronat, exercitat, după caz, fie de către rege, fie de magnaţii regatului, de mica nobilime sau de instituţii ale ţării şi care se materializa prin susţinerea financiară a clerului, a mănăstirilor sau a bisericilor33.

Din perioada ocupaţiei otomane nu ne-au rămas nici un nume de preot diocezan despre care să se ştie că a activat pe teritoriul Episcopiei de Cenad. Parohii organizate nu se cunosc, acest lucru fiind datorat mai ales lipsei clerului, iar bisericile care mai existau au fost în marea lor parte transformate 30 Archivum Dioecesanum Timişoaraensis, Schematismus Cleri Dioecesis Csanádiensis pro Anno Domini MCMXIII, Temesvárini, Typis Typographiae Dioecesis Csanádiensis, 1913, p. 26.31 Martin Christian Batisweiler, Aufstieg und Entwicklung der Diözese Csanad 1716-1778. Hausarbeit zur Erlangung des Magister Grades des Ludwig-Maximilians-Universität München, München 1986, p. 11. 32 Koloman Juhász, Adam Schicht, op. cit., p.55.33 Coloman Juhász, Kreuz und Halbmond im Banat. Sonderdruck aus „Theologie und Glaube”, Jahr 25, Heft 5, p. 5.


în moschei. Singurii clerici care au reuşit să pătrundă în provincie şi să activeze aici au fost călugării franciscani de strictă observanţă34 trimişi de papa Grigore al XIII-lea, iar mai târziu şi cei iezuiţi, proveniţi din Transilvania. Activitatea franciscanilor s-a desfăşurat cu precădere în Timişoara, Szeged, Caraşova, Lipova, Radna şi Caransebeş, unde aceştia au reuşit să creeze adevărate centre misionare35. Iezuiţii sunt prezenţi în secolul XVII la Timişoara, mai exact din

1618, fiind amintiţi călugării: Dominicus Gyurgyevics, Dominicus Dobronszky şi Jacobus Tugolinus36. Desigur, condiţiile impuse de turci nu permiteau construirea de mănăstiri, călugării locuind însă, adesea în simple case, uneori chiar bordeie. Din aceste centre, franciscanii călătoreau de-a lungul şi de-a latul spaţiului diocezan, dar uneori şi în afara acestuia, predicând şi oferind asistenţa spirituală catolicilor împrăştiaţi în toată provincia. Dintre oraşele Banatului care existau deja dinaintea ocupaţiei otomane, Seghedinul este singurul care cunoaşte o oarecare înflorire în această vreme. În acest oraş existau cei mai mulţi catolici din tot spaţiul Banatului, de aici pornind în misiunile lor şi călugării franciscani.

Dintre măsurile luate de turci pentru a atrage spre islam pe creştinii din Banat, se poate aminti interdicţia de a

mai folosi clopotele pentru a chema la rugăciune, interdicţia de a mai construi biserici şi mănăstiri sau de a le renova sau mări pe cele vechi, interdicţia de a aşeza semnul crucii pe biserici sau de a-l păstra în case, interdicţia de a organiza procesiuni sau de a cânta sau spune rugăciuni creştine în public cu voce tare. La aceasta se mai adaugă faptul că nici un creştin nu avea voie să poarte, în vestimentaţia sa, cizme de culoare galbenă sau turban. Creştinilor li se permitea să poarte doar haine şi încălţăminte de culoare neagră, albastră sau mov.

34 Archivum Dioecesanum Timişoaraensis, op. cit., p. 26.35 Koloman Juhász, Adam Schicht, op. cit., p.57.36 Archivum Dioecesanum Timişoaraensis, op. cit,. p. 27.

Repararea unei biserici, sau doar baterea unui singur cui cu scopul de a repara ceva într-un lăcaş creştin de cult, era pedepsit cu o amendă care echivala cu preţul unei vite. Pentru a repara o biserică erau necesare aprobări speciale date de cadiu sau paşă, uneori chiar de către sultan. Aprobările erau întotdeauna limitate, enumerându-se exact de către autoritatea otomană reparaţiile pentru care aceasta se elibera. Astfel se poate exemplifica aprobarea paşei Ibrahim pentru reparaţiile la o mănăstire franciscană al cărui nume nu-l cunoaştem. Paşa eliberează aprobarea pentru reparaţii ţinând să menţioneze că renovările să se facă „conform cu dimensiunea anterioară şi să nu se construiască sub nici o formă, mai înaltă decât a fost”. Aceste aprobări se eliberau doar edificiilor care existau încă dinainte de 1552 şi conţineau mereu formule stereotipe şi defăimătoare la adresa creştinilor, a cultului şi obiceiurilor acestora. Astfel, cadiul Ismael din Lipova, primind o cerere de renovare a bisericii de la credincioşii catolici din Radna, o trimite superiorilor săi menţionând că: „creştinii din Radna, lângă Lipova, conform cu obiceiurile lor rele, obişnuiesc să aibă preoţi la ei”. El revine, după ce a vizitat biserica şi mănăstirea, eliberând aprobarea necesară reparaţiilor cu menţiunea că: „lângă biserică, locul de adunare al diabolicului Satan şi al cuibului blestematului diavol, aflătoarea mănăstire de călugări” are într-adevăr nevoie de reparaţii37.

La păstrarea credinţei şi identităţii religioase a catolicilor din Banat au mai avut un rol important Sfântul Scaun şi Casa de Habsburg care s-au străduit permanent să trimită misionari în această provincie. Episcopii diecezei neaflându-se în teritoriul jurisdicţiei lor, franciscanii au preluat majoritatea iniţiativelor pentru păstrarea şi propagarea credinţei catolice în acest teritoriu. În ciuda acestei înstrăinări datorate situaţiei politice şi distanţelor, putem spune, au existat unele demersuri făcute de episcopii de Cenad la Roma pentru a trimite misionari în Banat, 37 Coloman Juhász, Kreuz und…, p. 9-11.


motivând că aceştia decât să fie trimişi în ţări îndepărtate, ar fi mai adecvat să fie trimişi în Banat pentru a salva catolicii de acolo de pericolul islamului. Sfântul Scaun a încercat chiar să trimită episcopi misionari, în regiune, lovindu-se însă de opoziţia Austriei care a revendicat mereu dreptul de patronat asupra Diecezei de Cenad, drept moştenit de la regalitatea maghiară. Casa de Habsburg a propus, încă din 1526, în mod constant, clerici care să ocupe scaunul de episcop de Cenad, majoritatea primind confirmarea numirii de la Roma, astfel că seria episcopilor de Cenad (series episcoporum) a rămas neîntreruptă până în ziua de azi.

Una dintre măsurile cele mai importante luate de episcopii de Cenad pentru păstrarea credinţei a fost aprobarea activităţii licenţiaţilor (licentiati). Aceştia erau credincioşi cunoscători de carte, care citeau şi explicau părţi din Evanghelie, botezau copiii şi chiar adulţii, conferind chiar şi sacramentele deşi nu erau consacraţi preoţi. Deseori ei se expuneau unor mari pericole, fapt ce le-a adus respectul şi sprijinul credincioşilor. La acea

dată trăiau deja mai multe naţionalităţi în Banat, ceea ce îi obliga pe licenţiaţi să cunoască mai multe limbi, ei fiind şi cei ce au introdus cântecele în limba maternă în liturghiile catolice din Banat, pe lângă cântul gregorian în limba latină38.

După pacea de la Karlowitz din anul 1699, trupele austriece ajung pe Mureş, eliberând astfel un număr de şase localităţi, vechi parohii ale diocezei de Cenad: Szeged, Makó, Földeák, Radna, Arad şi Arad-Cetate39, episcopul de atunci Ştefan Dolny, trimiţând imediat un plenipotenţiar pentru a reorganiza aceste parohii.

Făcând un rezumat al acestei tragice perioade a diecezei, trebuie să amintim şi episcopii care au ocupat scaunul diecezan de Cenad, dar din cauza ocupaţiei otomane nu au activat pe teritoriul acestei regiuni. Succesiunea pe care o redăm este cea conformă cu Series episcoporum Csanádiensium, prezent în Schematismele Episcopiei de Cenad:

38 Franz Metz, Te Deum Laudamus. Contribuţie la istoria muzicii bisericeşti din Banat. Beitrag zur Geschichte der Banater Kirchenmusik, Ed. ADZ, Bucureşti, 1995, p. 14.39 Archivum Dioecesanum Timişoaraensis, op. cit. p., 27.

46. Georgius I Bódy (1556-1558); 47. Petrus II Paulinus de Kaproncza ( 1559-1561); 48. Joannes XI Kolosvári (1561-1562); 49 Andreas Dudics, nobilis de Horekovizza (1562-1563); 50. Gregorius V Bornemisza (1563-1572); 51. Balthasar Melegh de Gerse (1572-1582); 52. Stephanus III Mathisy (1582-1587); 53. Paulus II Szegedi (1587-1597); 54. Faustus Veráncsics (1598-1608); 55. Mathias Herovics (1608-1623); 56. Emericus Lósy (1623-1625); 57. Georgius II Dubovszky (1625-1637); 58. Joannes X Püsky (1637-1643); 59. Georgius III Szelepcsényi de Pohroncz (1643); 60. Georgius IV Széchenyi (1643-1644); 61. Sigismundus I Zongor (1644-1648); 62. Mathias II Tarnóczi de Lelócz (1648-1650); 63. Stephanus IV Rohonczy (1651-1652; 64. Thomas III Comes Pálffy ab Erdöd (1653-1657); 65. Frater Hiacynthus Macripodari (1658-1672); 66. Ferdinandus Comes Pálffy ab Erdöd (1672-1678); 67. Joannes XI Comes Kéry de Ipolykér (1678-1681); 68. Nicolaus III Balogh de Galantha (1681-1685); 69. Georgius V Fényessy (1685-1686); 70. Michael Dvonikovics (1686-1689); 71. Stephanus V Telekessy (1689-1699); 72. Franciscus III Jani (1699)?; 73. Stephanus VI Dolny (1699-1707); 74. Sigismundus II Ordó (1708); 75. Franciscus IV Labsánszky (1710)40.

Perioada de 164 de ani de ocupaţie otomană se va sfârşi o dată cu eliberarea Banatului şi a Timişoarei de către principele Eugeniu de Savoya în anii 1716-1718, moment ce va echivala pentru Dieceza de Cenad cu o renaştere din propria-i cenuşă.

40 Archivum Dioecesanum Timişoaraensis, Schematismus Cleri Dioecesis Csanádiensis pro Anno Domini MCMII, Temesvárini, Typis Typographiae Dioecesis Csanádiensis, 1902, p. 14-15.


IV. Eliberarea Banatului de sub ocupaţia otomană şi refacerea vieţii religioase a Diecezei de Cenad până la reincorporarea Banatului la Ungaria (1716-1778).

Secolul al XVIII-lea va lăsa să se întrezărească zorii unui nou început pentru vechea Dieceză de Cenad. Prin eliberarea de sub turci a Timişoarei acum 290 de ani, mai precis în anul 1716 de către trupele imperiale austriece, aflate sub conducerea prinţului Eugeniu de Savoya, au fost create premisele

reorganizării diecezei. Astfel, episcopul Ladislaus de Nádasd îşi va alege ca sediu episcopal oraşul Szeged, unde în anul 1724 va reactiva cu aprobarea împăratului Carol al VI-lea Capitlul Catedral, având vechea sa competenţă de „locus credibilis“, adică îndeplinind oficiul de notariat public. Acest oficiu va fi îndeplinit de către Capitlul Catedral până în 1918. Din Szeged episcopul va întreprinde mai multe vizite în Dieceză. Parohii vechi sunt acum

reînfiinţate, altele noi i-au fiinţă. Călugării iezuiţi deschid o şcoală în Timişoara şi se implică activ în viaţa spirituală a diecezei, superiorul reşedinţei lor din oraşul nostru episcopal fiind totodată şi vicarul general al diecezei41.

În timpul episcopului Adalbert von Falkenstein, scaunul episcopal este mutat de la Szeged la Timişoara. După opt ani, în 1740, Capitlul va fi mutat, la rândul său, în oraşul de pe Bega.

La data de 6 august 1736, în sărbătoarea „Schimbării la Faţă“, episcopul Adalbert von Falkenstein aşează piatra de temelie a unei noi catedrale pentru Dieceza Sfântului Gerard. Construcţia Catedralei se va bucura de înaltul patronaj al împăraţilor Carol VI-lea şi Maria Theresia. Ridicată într-un spledid stil baroc, catedrala cunoscută în Timişoara drept „Domul“ este şi azi prima biserică a Diecezei noastre, Catedrala Diecezei Romano-Catolice de Timişoara42.

41 Koloman Juhász, Adam Schicht, op. cit., p. 86-89.42 Hans Diplich, Die Domkirche in Temeswar, Verlag des Südostdeutsches Kulturwerkes, München 1972, p. 54.

Prin repetatele colonizări ale teritoriului diecezan cu credincioşi, în majoritate de origine germană, au putut fi întemeiate multe noi parohii, iar altele vechi au putut fi reactivate. Un element interesant în istoria diecezei a fost colonizarea bulgarilor catolici în Banat. Aceştia, datorită credinţei lor catolice, au fost mereu persecutaţi de turci, ei trecând Dunărea la nord şi după un scurt periplu prin Ţara Românească se vor aşeza în 1739 pe teritoriul diecezei noastre unde vor întemeia parohiile şi localităţile Vinga, Kikinda Mică (Lovrin) şi Dudeştii Vechi. Împreună cu credincioşii a venit şi episcopul bulgar, călugărul franciscan Nikola Stanislavich. El va ocupa scaunul vacant al Diecezei de Cenad în anul 1739, conducând dieceza până la moartea sa petrecută în anul 1750.

Arareori este dat unui episcop harul de a avea o activitate atât de îndelungată şi de rodnică. Un bun exemplu în acest sens este episcopul conte Franz Anton Engl de Wagrain. Numit la vârsta de 30 de ani în scaunul diecezei de Belgrad, el va trebui după doar nouă ani, în 1739 să fugă din calea turcilor care, prin Pacea de la Belgrad, redobândeau Serbia şi Oltenia sub ascultare.

Din 1750, însă, episcopul conte Franz Anton Engl de Wagrain va deveni episcop de Cenad cu reşedinţa la Timişoara. El va fi acela care va celebra prima Sfântă Liturghie în Domul din Timişoara, noua sa catedrală, la data de 8 septembrie 1754, în Sărbătoarea Naşterii Sfintei Fecioare Maria. Tot sub episcopul Engl de Wagrein, în anul 1756, a fost aşezată şi piatra de temelie a noii biserici din Maria Radna, acelaşi episcop în persoană, mutând icoana miraculoasă în noua biserică în anul 1767, la data de 9 iunie, de sărbătoarea Rusaliilor43.

La moartea episcopului Engl de Wagrein, întâmplată în 1777, Dieceza de Cenad număra 105.000 credincioşi cu peste 100 de parohii, la care se adăugau şi cele două parohii greco-catolice din Zăbrani şi Timişoara-Fabric, aflate pe atunci încă sub jurisdicţia episcopului de Cenad 44.

43 Koloman Juhász, Das Bistum Belgrad und Tschanad unter Bischof Franz Anton Graf Engl von Wagrain (1702-1777), în Ostbairische Grenzmarken, Passauer Jahrbuch für Geschichte, Kunst und Volkskunde, anul VI, 1962/1963, p. 78.44 Archivum Dioecesanum Timişoaraensis, op. cit., p. 100.


V. Dieceza de Cenad, între anii creşterii şi maturităţii vieţii instituţional-religioase şi urmările tragice ale Primului Război Mondial (1778-1919).

În anul 1780, în timpul episcopului Imre Christovich, printr-una dintre ultimele ei hotărâri, împărăteasa Maria Theresia dăru-ieşte episcopilor de Cenad o reşe-dinţă proprie definitivă în strada ce pe atunci se numea Karoligasse, la numărul 4. De atunci această clădire a servit mereu drept reşedinţă a episcopilor de Cenad şi apoi a celor de Timişoara45.

Episcopul Ladislaus Kösze-ghy, a fost acela care va consacra Catedrala episcopiei de Cenad, acum definitiv terminată în anul 1804. Tot el va deschide în anul 1807 în fosta reşedinţă şi biserică a călugărilor iezuiţi primul seminar teologic, din timpurile moderne, al Diecezei de Cenad.

Eruditul episcop Joseph Lonovics va înfiinţa în anul 1841 o facultate de drept şi una de filosofie, ambele găzduite în clădirea Seminarului Teologic, acestea fiind

primele facultăţi din istoria oraşului. Dorinţa sa era de a înfiinţa astfel prima universitate din Timişoara46.

O prezenţă deosebit de importantă în istoria Diecezei noastre o reprezintă Ordinul Călugăriţelor de Notre Dame. Acest ordin, întemeieat în anul 1833 în Bavaria, va fi prezent prin grija episcopului Alexander Csajághy din anul 1857 şi la Timişoara. Educaţia a trei generaţii de fete atât catolice, cât şi de alte confesiuni va fi puternic marcată de surorile acestui ordin, educaţie ce va deveni un etalon de onoare pentru întreg Banatul. Succesorul episcopului Csajághy, episcopul Alexander Bonnaz, va sprijini şi el demersurile de dezvoltare a educaţiei vlăstarelor credincioşilor săi, el fiind acela care a susţinut puternic construirea complexului Surorilor de Notre Dame din cartierul Josefin47.

45 Koloman Juhász, Adam Schicht, op. cit., p. 102-104.46 Stevan Bugarski, Lyceum Temesvariense, Fundaţia Diaspora - Editura Tempus, Timişoara 2008, p. 12-14.47 János Szekernzés, Notre Dame. Das Kloster, die Schulanstalten und die Kirche der nach Unserer Lieben Frau benannten Armen Schulschwestern, Signata Verlag, Temeswar, 2002, p. 6-16.

VI. Scindarea milenarei Dieceze de Cenad şi întemeierea diecezelor succesoare: Timişoara, Szeged-Csánad şi Zrenjanin.

Sfârşitul Primului Război Mondial va aduce cu sine împărţirea teritoriului vechii Dieceze de Cenad în trei părţi diferite. Astfel, 33 de parohii şi oraşul Szeged vor rămâne în Ungaria, unde din 1923 se va afla de aici înainte şi episcopul de Cenad, teritoriul devenind din anul 1982 Dieceza de Szeged - Csanád.

O a doua parte a teritoriului diecezan va reveni Regatului Sârbilor, Croaţilor şi Slovenilor, cu 64 de parohii, având centrul la Becicherecul Mare (azi Zrenjanin), teritoriu organizat din anul 1988 în Dieceza de Zrenjanin. Cea mai mare parte a teritoriului vechii dieceze revine Regatului României, teritoriu numărând 163 de parohii, cu centrul la Timişoara48.

VII. Dieceza de Timişoara, suc-cesoarea celei de Cenad, între întemiere, persecuţia comunistă şi renaştere (1923/1930-1989).

Partea vechii Dieceze de Cenad aflată pe teritoriul României este organizată la 17 februarie 1923 într-o Administratură Apostolică cu sediul la Timişoara, canonicul Augustin Pacha devine cu această dată Adminustrator Apostolic. Tot în acest an, ultimul episcop de Cenad, Dr. Julius Glattfelder, părăseşte Timişoara stabilindu-se la Szeged.

La data de 5 iunie 1930, Administratura Apostolică de Timişoara este ridicată la rangul de dieceză. Episcopul titular de Lebedo, Dr. Augustin Pacha devine primul episcop diecezan cu titlul de Timişoara.

Norii negri ai comunismului nu au trecut peste dieceza noastră fără a

48 Juraj Vanko, Istoria Bisericilor din Banat în secolul XX (1918-2007), în Healing of Memories. Punte între Biserici, Culturi şi Religii. Un proiect de reîmpăcare a Bisericilor (Editori Dieter Brandes şi Olga Lukács), Editura Accent, Cluj Napoca, 2007, p. 109-110, Koloman Juhász, Adam Schicht, op. cit., p. 125-145.


lăsa în urma lor mari distrugeri şi suferinţe. Astfel, Dieceza de Timişoara este degradată prin legea cultelor din 1948 la rangul unui decanat (protopopiat), activitatea ordinelor religioase călugăreşti şi a asociaţiilor catolice fiind total interzisă. Activitatea Seminarului teologic, precum şi a tuturor şcolilor confesionale catolice este interzisă, iar clădirile împreună cu toate cele ce le aparţineau sunt confiscate.

În anul 1950, este arestat şi judecat de un tribunal militar în cadrul unui proces înscenat episcopul diecezan Dr. Augustin Pacha, împreună cu un număr de 44 de preoţi. Episcopul Auxiliar, Dr. Adalbert Boros, va fi acela care consacrat în secret va sta în detenţie timp de treisprezece ani.

La data de 4 noiembrie 1954, după trei ani de închisoare şi o lungă suferinţă, se stinge la Timişoara, în vârstă de 84 de ani, episcopul diecezan Dr. Augustin Pacha. Urmaşii săi, Joseph Pless, Ivan Frigyer, Konrad Kernweisz şi Ferdinand Hauptmann vor purta doar titlul de Ordinarius substitutus.

Datorită schimbărilor aduse de anul 1989, s-au creat şi posibilităţile refacerii Diecezei noastre, din mai toate punctele de vedere. Astfel, în 1990 a fost consacrat un nou episcop diecezan în persoana

Monseniorului (din 1983 Ordinarius ad Nutum Sancti Sedis) Sebastian Kräuter, anul 1990 marcând astfel reactivarea Diecezei de Timişoara

Din anul 1999, datorită retragerii pentru limită de vârstă a Excelenţei Sale Msgr. Sebastian Kräuter, conducerea Diecezei de Timişoara este preluată de Excelenţa Sa, Msgr. Martin Roos, episcop diecezan, al 90 – lea urmaş al Sfântului Gerard49.

Foto: Muzeul Diecezei Romano-Catolice, Timișoara

49 Juraj Vanko, op. cit., p. 110, Claudiu Călin, Dieceza de Timişoara între anii 1948-1989, în Biserica Romano-Catolică din România în timpul prigoanei comuniste (1948-1989), volum editat de Comisia Naţională de Studiere a Istoriei Bisericii Catolice din România, Editura Sapientia, Iaşi, 2008, p. 97-98, 115-119.

Dușan Baiski

Girardo, în apele sale

Morisena a fost creată de ape. În mijlocul apelor, la margine de pădure. Morisena - și apoi, Cenadul – a trăit pe seama apei. Iar atunci când apa a devenit graniță politică, fosta Urbs Morisena, apoi fosta capitală („regnum“) a țării ducelui Ahtum, poate chiar și a lui Attila hunul, cel supranumit Biciul lui Dumnezeu, a decăzut la rang de așezare sătească lipsită de importanță. Nici măcar statutul de „civitas“, așa cum îl pomenesc cronicile în 1343, nici încercările autorităților de a reconstrui și a înfrumuseța centrul așezării, inițiate în acea de-a doua jumătate a secolului al XIV-lea, și nici ridicarea la rang de orășele de câmpie („mezövaros“), la 30 iulie 1858, a Cenadului Sârbesc și a Cenadului German, nu au mai reușit să oprească decăderea în importanță a localității.

Triburile de agricultori și păstori de animale, a căror prezență în zona Cenadului este cunoscută a fi fost încă din epoca bronzului1, au căutat multă vreme vetre de locuire permanente, însă apele Mureșului, incursiunile triburilor de populații migratoare și războaiele le-au zădărnicit mereu planurile. Probabil doar castrul roman despre care pomenesc istoricii, însă care nu poate fi cu exactitate localizat, pare a fi reușit să închege prima comunitate și aceasta, în opinia noastră, undeva pe actuala vatră a comunei Cenad. Și, totuși, nu centrul actualei vetre a localității era insula cu cea mai mare suprafață din zonă pe vreme de inundație masivă, atunci când apele ajungeau chiar și până la Tomnatic. Ci actualul perimetru al Pădurii I (cu o suprafață de 76 ha), cea mai apropiată, aflată la N-NV de Cenad, unde altitudinea minimă față de nivelul Mării Adriatice este de 89 m, altitudinea maximă fiind de 100 m, restul punctelor înalte depășind, de regulă, altitudinea de 92 m. Partea superioară a digului se află la o altitudine de 82,8-83 m.

Centrul civic al comunei își are cel mai înalt punct la vest de Biserica romano-catolică, respectiv la 86 m altitudine. Punctul mediu de altitudine este 1 Ioan Hațegan – „Cultură și civilizație medievală la Mureșul de Jos“, Editura Almanahul Banatului, Timișoara, 1995, p. 74.


de 83 m și creează aproape un cerc perfect în jurul centrului. Însă comparativ cu „insula“ Pădurii I, suprafața centrului civic, unde se află vatra comunei, este cu mult mai mică. Întrebarea este de ce n-au ales fondatorii Morisenei ca vatră a satului spațiul Pădurii I? Doar ne putem permite să presupunem că a fost mult mai ușor de construit o cetate pe o insulă mică, înconjurată de ape, decât una de aproape 20 de ori mai mare, chiar dacă era, la fel, înconjurată de ape.

De ce această introducere? Simplu. Pentru a arăta că până la începerea construirii digului, în prima jumătate a secolului al XIX-lea, întreaga zonă a Cenadului era o mlaștină imensă, alimentată la 5-10 ani de câte-o inundație mai mică sau mai mare a Mureșului, iar la câte 15-20 de ani de una masivă. Triunghiul format de Aranca-MureșTisa era plin de smârcuri și acoperit cu păduri dese de arini, aluni și plopi2. Deplasările în vreme de inundație se putea face fie cu luntrea, ambarcațiune potrivită pentru ape puțin adânci, fie cu trăsura ori călare, sub conducerea localnicilor care cunoșteau foarte bine zona3.

Cenad. Altitudinea în diverse puncte ale centrului civic din Cenad, potrivit Google Earth

2 Radu Constantinescu – „Gerard din Cenad – un scriitor al anului 1000“ (din volumul „Armonia lumii“ de Gerard din Cenad).3 Johann Kaspar Steube – „Nouă ani în Banat (1772-1781)“, Editura de Vest, Timișoara, 2003.

Ei bine, când a ajuns aici, se presupune că s-a întâmplat pe la 1038, când a fost instalat ca episcop la mănăstirea Sf. Ioan din cetatea Cenadului, venețianul Gerard a (re)găsit în sufletul său laguna venețiană. De asemenea, putem doar presupune că a locuit aici până în 1044, când, încercând alături de alți episcopi o lovitură de stat, a fost ucis. Dat fiind faptul că nu se poate certifica anul precis al nașterii sale, viitorul sanctificat poate să fi avut la venirea sa la Cenad o

vârstă undeva între 45 și 61 de ani4. Potrivit legendei, la vârsta de cinci ani s-a îmbolnăvit, fiind trimis la mănăstirea venețiană Sf. Gheorghe pentru a se lecui. Desigur, concluzia logică este că s-a însănătoșit și, ca atare, a trecut de o vârstă critică, cea a copilăriei.

Gara Santa Lucia din Veneția se află la 45º 26’ 29” latitudine nordică, la fel ca și satul Sculia, com. Gătaia, din jud. Timiș. Iar Biserica romano-catolică din Cenad, la 46º 08’ 18” latitudine nordică. Diferența de latitudine este relativ foarte mică, însă există câteva diferențe mari în ceea ce privește clima, Veneția fiind în zona de climă mediteraneeană, deci cu o medie anuală de temperaturi

Cenad. Altitudinea Pădurii I, potrivit Google Earth. Pentru o apreciere cât mai exactă, din altitudinea punctelor situate pe suprafața pădurii, trebuie scăzută media de înălțime a copacilor

4 Anul nașterii nefiind atestat în niciun document cunoscut, unii cercetători propun anii 980, 981, 992 sau 993, alții susțin datele 977 sau 986. Pentru calculul vârstei venirii la Cenad, am ales extremele: 977-993


pozitive mult mai mare decât Cenadul. De asemenea, mlaștinile venețiene conțin apă sărată, ori se știe foarte bine că sarea este un bun conservant. Deci împiedică putrezirea rapidă a elementelor organice. În contrast, Cenadul era înconjurat de mlaștini cu apă dulce, de smârcuri și suprafețe împădurite. Orice frunză, copac sau animal mort intra cu repeziciune în putrefacție. Pe de altă parte, iarna era aspră, cu multe zile sub limita de îngheț, lucru mai greu de suportat pentru orice om născut și crescut într-o zonă având climă blândă spre foarte blândă. Ca atare, la fel cum am spus mai adineaori, putem doar presupune că Girardo e posibil să fi fost răcit, fără însă ca sănătatea să-i fi fost zdruncinată.

Un alt venețian poposit pe meleaguri bănățene, dar abia în 1774, și anume Francesco Griselini, avea să și facă observația, pentru unii chiar cinică: „Permanentele schimbări atmosferice cărora le este expusă țara, datorită poziției ei naturale, precum și emanațiile molipsitoare care se ridicau din atâtea ape împuțite și pline de putregaiuri au făcut din Banat cel mai trist loc de ședere.“5

Ei bine, Girardo (continuăm a-i spune Girardo, tocmai fiindcă în textul de față ne referim la el doar ca la o ființă umană, supusă acelorași legi naturale ca toată lumea), a scăpat, în anii săi de ședere la Cenad, de boli ce se pot termina cu moartea. Nu trebuie uitat nicidecum faptul că în zonă existau destule condiții și destui factori care puteau aduce și/sau împrăștia rapid o epidemie: păsările de apă migratoare, chiar și negustorii, știut fiind faptul că la Cenad era vama de sare, dar și depozitul de sare. Transilvănenii care cărau sarea cu plutele puteau aduce și boli. Neguțătorii care veneau după sare la Cenad proveneau din locuri cu potențial epidemic, deci puteau și ei purta diverse boli fatale. La 1343, aici se ținea deja și un târg săptămânal. Și, să nu uităm un lucru important: chiar dacă pe vremea aceea nu se numeau bombe biologice, acestea au fost totuși utilizate în atacurile asupra diverselor cetăți: catapultarea de animale moarte, infestate cu diverși vectori de boli epidemice. Una dintre primele atestări ale ciumei pe teritoriul cenăzean datează din cea de-a doua jumătate a secolului al XIV-lea. Anton von Hammer amintește6 de existența în 1738, la Seghedin, deci aproape de Cenad, a unei case de carantină împotriva ciumei. Pentru a nu se răspândi ciuma, acostarea vaselor ce transportau sare și alimente pe Mureș era strict interzisă în afara punctelor stabilite de Comisia Aulică (sanitară) din cadrul Consiliului Aulic de Război. Dat fiind faptul că o mare parte a Banatului era mlăștinos, iar morții nu puteau fi îngropați prea adânc, aceeași comisie recomanda arderea leșurilor ciumaților laolaltă cu hainele și așternuturile

5 Francesco Griselini – „Încercare de istorie politică și naturală a Banatului Timișoarei“, Editura Facla, Timișoara, 1984.6 Anton von Hammer – „Istoria ciumei din Banat 1738-1740“, Editura Diacritic, Timișoara, 2011.

acestora, dar departe de așezările umane. La 7 februarie 1739, chiar dacă ciuma slăbise, oficiul vamal din Cenad, alături de altele din zonă, era anunțat să nu permită intrarea niciunui străin provenind din teritoriile afectate de ciumă fără a fi trecut prin carantină ori fără a se fi legitimat cu un certificat de sănătate. Un nou focar de ciumă se anunță în vara lui 1739, la Felnac, nu departe și în amonte de Cenad, unde existau deja câțiva morți și 38 de persoane în carantină. În februarie 1740, se semnalează cazuri de ciumă la Sânnicolau Mare, pentru ca la 19 martie localitatea să fie declarată liberă de ciumă. Epidemia revine însă în luna iulie, un maximum de mortalitate înregistrându-se în august. Faptul că nu se amintește nimic sau aproape nimic despre Cenad poate însemna că aici ori nu a fost nimeni afectat de ciumă, ori au existat cazuri extrem de izolate.

Fără să intrăm în amănunte, trebuie să amintim de notele lui Francesco Griselini, care descrie pe larg, în încercarea sa de istorie a Banatului Timișoarei, diverse moduri de călire a copiilor românilor și de vaccinare împotriva unor boli precum vărsatul, respectiv „bubat al mare“ (erupția cea mare) și „bubat al mica“ (erupția cea mică). Ceea ce a putut observa, desigur, în timpul celor trei ani de ședere în Banat: 1774-1777. Așadar, după 736 de ani de la venirea lui Giorgio la Cenad.

Cronicarii întâmplători amintesc în scrieri cel mai adesea doar epidemiile, fără a studia și nota cauzele. Ca atare, singura sursă cât de cât corectă pentru a ne forma o oarecare opinie vizavi de incidența diferitelor boli asupra sporului de natalitate la Cenad rămân registrele de stare civilă ale bisericilor locale: ortodoxă (română și sârbă), romano-catolică și greco-catolică. Și în acest caz, însă, din lipsă de cunoștințe medicale sau, de ce nu, chiar din lipsă de interes, cauzele deceselor sunt destul de rar notate, întâietate având faptul dacă muribundul a apucat să primească sau nu Sfintele Taine.

Primul registru de stare civilă aparține Bisericii romano-catolice și cuprinde situația botezaților, cununaților și decedaților pentru perioada 1753-1796. Destinate exclusiv pentru statistica decedaților sunt registrele pentru perioadele: 1797-1852, 1852-1876 și 1877-1896.

Biserica ortodoxă sârbă, care până în anul 1875 îi cuprindea și pe cenăzenii ortodocși români, a întocmit nu mai puțin de 10 registre pentru decedați, care acoperă perioadele: 1779-1786, 1787-1795, 1796-1801, 1801-1812, 1813-1831, 1831-1837, 1841-1846, 1847-1852, 1852-1870, 1870-1911. Numărul mare de registre se datorează faptului că paginile cuprind câte trei poziții și nu câte 10-18, ca la Biserica romano-catolică.

La rândul său, Biserica ortodoxă română a notat decedații într-un registru mixt (care include și cununiile și botezurile), pentru decedați perioada acoperită fiind 1871-1896. Prima decedată notată a fost Ana Rezsep (Rejep), fiica lui Paia,


neaptă pentru a primi Sfintele Taine, în vârstă de doi ani, moartă de difterie.Iar Biserica greco-catolică și-a notat decedații în registrul ce cuprinde

perioada 1855-1871, primul nume fiind al lui Ioan Rejep, de 71 de ani, preotul greco-catolic, Ioan Murgu, venind din Sânnicolau Mare. Cel de-al doilea registru, tot comun, cuprinde „repausații“ din perioada 1874-1925.

Luând în considerare aceste matricole, am putut întocmi o statistică pe culte religioase a botezaților și a decedaților, însă pentru o privire de ansamblu, am luat în considerare doar perioada 1779-1895 (deci 116 ani), pentru care am avut date atât pentru romano-catolici, cât și pentru ortodocși. Iar din 1955, și pentru greco-catolici. Concluzii: graficul relevă că la fiecare 7-10 ani a existat un vârf al deceselor: 1787, 1794, 1801, 1809, 1818, 1828 (când curba ascendentă atinge un maxim în 1831 și scade în 1836), 1842, 1849, 1857, 1866, 1873, 1883, 1892.

Dar aceste vârfuri ale deceselor au fost precedate de vârfuri ale nașterilor consemnate în registrele pentru botezuri: 1784, 1792, 1800, 1807, 1819, 1827, 1833, 1839, 1846, 1853, 1860, 1864, 1869, 1882, 1887.

Sporuri negative de populație se înregistrează în perioadele sau anii: 1785-1799, 1801, 1818, 1831, 1836, 1842, 1849, 1866 și 1892. Pentru perioada 1837-1840, neavând date complete, am renunțat la calculul sporului de populație prin nașteri. În context trebuie precizat faptul că, lipsind statisticile privind componența etnică pentru fiecare an și pentru fiecare etnie în parte, pentru perioada luată în considerare (1779-1895), nu putem alcătui nicio situație comparativă per ansamblu.

Desigur, pentru un tablou relativ real cu privire la decese ar însemna să avem acces la cauzele acestora, însă cum preoții nu erau și medici, rezultatele ar fi incorecte. Și nici preoții, așa cum precizam mai sus, nu erau interesați să consemneze decât dacă persoana a primit Sfintele Taine ori nu, destul de puține

Mortalitatea la cenăzeni în 1853.

fiind cazurile în care au notat și cauza decesului. Aceasta în situația în care era vorba de cauze arhicunoscute (ciumă, friguri, holeră etc.). Brunhilde Hinkel, autoarea genealogiei șvabilor cenăzeni7, mi-a relevat că în anii 1830,1849,1866 și 1873 romano-catolcii au murit în general de holeră, iar în 1892 majoritatea decedaților romano-catolici au fost copii, cauza fiind difteria. Referindu-se la 1849, pr. Gheorghe Cotoșman pune majoritatea morților ortodocși, români și sârbi, pe seama luptelor cu romano-catolicii din Cenad, ca urmare a revoluției din 18488. În registrele Bisericii romano-catolice, în prima jumătate a lui 1849 apar doar câteva persoane decedate la vârste cuprinse între 16-30 de ani, din iulie făcându-și de cap holera. Iar majoritatea decedaților au fost copii. Nefiind vorba de un studiu politic, ne vom rezuma la date concrete, prezente în toate cele 18 de registre de stare civilă care au consemnat decese ale cenăzenilor și anume cele privind vârsta decedaților. Și nu ani de vârf în ceea ce privește mortalitatea. În primul rând anul 1794, știut fiind faptul că în 1787 s-a terminat și cel de-al treilea val de colonizare a șvabilor la Cenad (colonizarea josefină – Josephinishe ansiedlung), deci putem considera că localitatea avea deja o populație stabilă, ca atare nu se poate vorbi decât de un spor de populație prin nașteri și nu prin noi coloniști.

Se poate lesne observa rata extrem de mare a mortalității la copii de sub un an și între 1 și 5 ani.

Abia din 1852, încep și preoții ortodocși să noteze vârsta decedaților și doar 1853 fiind primul complet cu notarea acesteia.

Dacă la ortodocși încă nu s-au notat cauzele deceselor, la catolici avem primul an complet în care acestea au fost notate. Din cele 84 de decese, 41 au fost din cauza encefalitei (în registru: „phrenesis“), restul din alte motive. Encefalita este o inflamație a creierului, fiind provocată, de regulă, de o infecție virală, cea mai frecventă cauză fiind virusul herpes simplex, același care provoacă rănile ce apar la frig și herpesul genital. Ca simptome: confuzie, febră și cefalee sensibilitatea anormală la lumină, greaţă, vărsături, lipsă de energie, dificultăți de înțelegere, halucinații, încetineală, stări de letargie sau ameţeală, rigiditatea cefei sau a spatelui etc. Cifra de 41 însă nu e concludentă, dat fiind faptul că în mai multe cazuri au fost copii cu vârste de la câteva ore la câteva luni, deci incapabili a-i exprimea durerea prin cuvinte. Iar simptomele externe pot fi întâlnite la diverse alte boli. Din lipsa unor informații de specialitate cu privire la 1853, trebuie să ne limităm la cele din registrele de decese. Ceea ce

7 Brunhilde Hinkel – „Ortssippenbuch der katholishen Pfarrgemeinde – Tschanad/Cenad im Banat , 1764-2007“, Nürnberg, 2007.8 Pr. Gheorghe Cotoșman – „Din trecutul Bănatului – Comuna și bisericile din Giridava-Morisena-Cenad“, Timișoara, 1933.


se face remarcat este mortalitatea deosebit de mare la copiii sub un an și la cei între 1 și 5 ani (57,8% din decesele din 1853 la ortodocși și, respectiv, 55,9% la romano-catolici).

Și, revenind la Girardo, dacă nu ar fi fost ucis de oameni, poate ar fi trăit mult mai mulți ani. Și, de ce nu, ar fi putut ajunge la venerabila vârstă de 100 de ani și ne-ar fi lăsat, poate, o moștenire incomparabil mai mare decât ceea care a ajuns până la noi.

Bibliografie:

Direcția Județeană Timiș a Arhivelor Naționale, Fond 4, registrele parohiale ale bisericilor ortodoxă sârbă, ortodoxă română, romano-catolică și greco-catolică din Cenad.

„Cenăzeanul“ nr. 2/2013

Dușan Baiski

Bolile și mortalitatea la cenăzeni

Promiteam în nr. 2/2013 al revistei „Cenăzeanul“ că vă voi oferi o listă a bolilor care, în secolul al XIX-lea, au făcut printre cenăzeni mii și mii de victime. Lista a fost alcătuită în baza registrelor matricole ale bisericilor ro-mano-catolică, ortodoxă sârbă, ortodoxă română și greco-catolică din Cenad. Cu o scurtă perioadă de excepție, când matricolele Bisericii romano-catolice au fost completate în limba maghiară, notarea bolilor s-a realizat în limba latină. Am alcătuit lista de mai jos exclusiv pe baza registrelor completate în limba română. Și cum nu toți cetățenii Cenadului pricep graiul local, poate nici unele denumiri de boli, am scris la fiecare poziție și o mică explicație sau „traducere“ în limba română actuală, în baza resurselor existente pe Internet.

Lista bolilor:anghină - angină, inflamație a faringelui și a amigdaleloranghină difterică - difterieapoplexie - pierdere bruscă a cunoștinței și a sensibilității, cauzată de

obicei de o hemoragie cerebralăascită - acumulare de lichid, de obicei seros, în peritoneuasistolie - slăbire a contracțiilor inimiiastm - astmă - greutate în răsuflare (dispnee, năduf, stenos)atrepsie (atrepsă) - gravă tulburare de nutriție specifică unor sugariboală de apă - hidropizieboală uscată - tuberculoză pulmonarăbronșită - boală a căilor respiratorii care constă în inflamarea mucoasei

bronhiilor și care se manifestă prin tusecatar de intenstine - inflamație acută sau cronică a mucoasei intestinelorcatar de plămâni - inflamație acută sau cronică a mucoasei plămânuluicatar de stomac - inflamație acută sau cronică a mucoasei stomacului ciroză - boală cronică a ficatului, caracterizată prin apariția unor granu-lații

conjunctive dense în țesutul acestui organ și prin distrugerea celulelor hepatice


convulsie - spasm, colică, contracție bruscă, involuntară și violentă a mușchilor

cozace - bube, vărsat, pojardebilitate - slăbiciune fizicăepilepsie - boală a sistemului nervos central care se manifestă prin crize

convulsive și prin pierderea cunoștințeifras - gastralgie infantilă (durere de stomac)friguri - malariegastrită - inflamație a mucoasei stomaculuigută - boală de nutriție provocată prin depunerea sărurilor acidului uric la

încheieturi și prin umflături dureroase ale acestora; podagrăhidropizie - ciroză hidrică, boală de apăholeră - diaree foarte gravălungoare - friguri tifoide, tifos abdominalmarasm - epuizare fizică (la copii mici și bătrâni)meningită - boală infecțioasă constând în inflamația meningelormorbili - pojar, rujeolămort de inimă - atac de cordoftică - tuberculoză pulmonară, ftizieparalizie - boală care se manifestă prin pierderea totală sau parțială a

posibilității de mișcare și a sensibilității corpului sau a unei părți a lui; dambla.pleurită - stare patologică constând în inflamarea pleurei pulmonarerac - cancerscrofuloză - boală cronică de natură tuberculoasăsepticemie - boală gravă cauzată de o infecție microbiană generală a

sângeluisifilis - boală venerică cronică, transmisă prin contagiune sau ereditartetanos - boală toxiinfecțioasă gravă, provocată de un bacil existent în

pământtifos - boală epidemică febrilă, cauzată de o infecție parazitarătuberculoză - boală infectocontagioasă cronică, produsă de bacilul Kochvariolă - vărsat, bubat, boală infecțioasă și contagioasă, de natură viroticăvărsat – variolă

În baza acelorași matricole bisericești, am realizat și o statistică a naște-rilor, deceselor și sporului populației în perioada 1779-1895 (vezi tabelul de la pag. 104). La categoria „Spor“ figurează cu semnul minus (-) în față sporul negativ, în anii când numărul deceselor a fost mai mare decât cel al nașterilor.

Spre deosebire de ceilalți, preoții greco-catolici au notat în registre și

morțile prin accidente.Astfel, la 18 ianuarie 1885, văduva Sanda Nedelcu, de 72 de ani, și-a rupt gâtul.

Sporul populației din Cenad în perioada 1779-18951.

1 Pentru ortodocși, ne-au lipsit datele despre decesele din perioada 1837-1840, drept urmare, pentru a nu denatura statistica, am preferat să nu trecem niciun fel de date.


În 1885, un copil greco-catolic de 8 ani, Ion al lui Paia Papeșiu, văcar, a căzut în fântână și s-a înecat (la Cheglevici). Probabil își însoțea tatăl.

La 29 mai 1856, Ana lui Mitru Rezsepu, de un an, s-a înecat într-un ciu-băr.

La 6 iulie 1905, va fi ucis de o mașină Ioan (Iovan) Stanciu, de 42 de ani.La 4 februarie 1908, a murit afixiată de fum, prin aprinderea lucrurilor

din chilie, fetița Marta Socol, de 4 ani.Sofia Radu, de 48 de ani, a murit la 29 septembrie 1912, fiindcă s-a

prăbușit pământul peste ea. Pe 5 iulie 1916, Gheorghe Regep, de 36 de ani, a decedat de pe urma unei

răni primite în război.Pe 3 septembrie 1916, Iulia Colompar, de 1 an, s-a înecat în troacă.

Bibliografie:

Direcția Județeană Timiș a Arhivelor Naționale, Fond 4, registrele parohiale ale bisericilor ortodoxă sârbă, ortodoxă română, romano-catolică și greco-catolică.


Dușan Baiski

Scriem cu ceva întârziere des-pre cartea simicloșanului Hans Haas intitulată „Neamul nobiliar Nákó de Nagy-Szentmiklós“, apărută în 2011, cu sprijinul Primăriei și al Consiliui Local Sânnicolau Mare. Aceasta fi-indcă abia acum ne-a parvenit, doar sub formă de împrumut, un exemplar al acesteia. Și, firește, fiind un exce-lent izvor de informații istorice, am căutat tot ceea ce se referă la Cenad.

De la bun început trebuie spus că familia Nákó a avut un impact de-osebit asupra întregii zone, nu doar asupra orașului vecin Cenadului. Câș-tigând o avere considerabilă în slujba oștirii otomane, prin aprovizionarea acesteia, pe vremea când Banatul era pașalâc, iar Cenadul, o cetate otoma-nă, frații Cristoph și Cyrill Nako, de loc din Dogriani, Macedonia greacă, des-cendenți ai unei familii de nobili încă din 1300, devin foarte importanți și pentru

Habsburgi, aceasta după pacea de la Passarowitz (azi Požarevac, Serbia). Altfel spus, ei au devenit indispensabili și pentru armata austriacă. Însuși împăratul Iosif al II-lea i-a încurajat să investească în Banat. Ceea ce au și făcut pe 1 august 1781, când au participat la licitația din cadrul Fondului de Bunuri Camerale și au câștigat prediile (domeniile) camerale Nagy-Szentmiklós și Terémi. Din predia Nagy-Szentmiklós fă-cea parte și Cenadul German, iar din Terémi, Cenadul Sârbesc și pădurea.

Familia Nákó și Cenadul

Statuia lui Alexander Nákó, ridicată în fața Bisericii Romano-Catolice din

Sânnicolau Mare


Dacă istoriografia românească le atribuie origini aromâne (ceea ce este foarte posibil, existând nume asemănătoare de aromân: Nano, Nani etc., grecii nerecunoscând însă nicio altă naționalitate pe teritoriul elen de-cât cea greacă), iar sârbii, origini sârbești (aceasta poate fi valabil doar în cazul descendenților lui Cristoph, căsătoriți cu femei de origine sârbească sau cro-ată), Hans Hass îi consideră greci get-beget, bazându-se pe fondul de docu-mente obținut de el de la primăria orașului german bavarez Vilshofen și predat Primăriei din Sânnicolau Mare. Dacă Cristoph a ales să rămână la Sânnicolau Mare, fratele său, Cyrill, a ales Viena.

Urmașii lui Cristoph au investit masiv în zonă, ceea ce se poate vedea (doar parțial) și astăzi: castelul, biserica ortodoxă sârbă, biserica romano-ca-tolică, fosta școală de agricultură și spitalul din Sânnicolau Mare, clădiri ale fostului I.C.A.R. de la Cenad, statuia Sf. Gerhard de la Cenad și ne oprim aici.

Dacă inițial au fost ortodocși, după înnobilarea lor, din 27 februarie 1784, frații Nákó trec la romano-catolicism (aceasta fiind o condiție de la sine înțeles) și au purtat apoi titlul nobiliar maghiar de „Gróf Nákó de Nagy-Szentmi-klós“. Contele, de acum, Cristoph a ctitorit prima școală agricolă din Ungaria, cea de la Sânnicolau Mare, unde au învățat și copii de cenăzeni.

Cristoph s-a căsătorit cu Sophia Heldenföldi Szécsányi (maghiarizată din Szecsujacz, nume cu rezonanțe clar slave). Întrebarea este dacă fosta așeza-re cenăzeană Szecsö nu cumva a preluat ceva din numele contesei? După cum spune Hans Hass, la înnobilare cei doi frați ar fi trecut la catolicism. Tot el spune însă că atât contele Cristoph, cât și soția sa Sophia ar fi murit greco-ortodocși, rămășițele lor pământești fiind transferate în actuala biserică romano-catolică din Sânnicolau Mare, după moartea lor, edificiul fiind construit prin masiva contribuție bănească de către fiul lor, Alexander (Sándor) I. Nákó (1785-1848), convertit la catolicism la vârsta de 18 ani, în 1803. Cei din familia Nákó au făcut donații considerabile către biserica romano-catolică din Cenad, lucru ce reiese din documentele aflate în colecția intrată în custodia orașului Sânniciolau Mare, prin donația lui Hans Haas. Însăși statuia Sf. Gerhard, aflată chiar în fața lăca-șului de cult romano-catolic din Cenad, este ridicată din contribuția financiară a familiei Nákó, după ce un ortodox ar fi dărâmat obeliscul ce s-a aflat în acel loc, în perioada revoluției din 1848. Iar în clădirea parohiei romano-catolice există și acum o sobă de teracotă, cu emblema conților Nákó.

Harta Cenadului la a doua ridicare topografică, cea franciscană (Zweite oder Franziszeische Landesaufnahme, 1806-1869) relevă în mod clar posesi-unea familiei Nákó: întreg terenul pe care este astăzi construit cartierul Satu Nou și până spre I.C.AR. era al lor. Fără a mai pune la socoteală că următorul descendent al familiei Nákó, respectiv Nákó Kálmán, a investit și el în propri-etățile funciare și în tehnica agricolă de ultimă generație. Pământurile familiei

familiei Nákó au fost subîmpărțite în moșii (Maior) individuale, situate în jurul fiecărei predii, acestea fiind administrate și lucrate fie de proprii supuși, fie de angajați din localitate. Așa cum au fost și cei din Szerb Csanád (Cenadul Sâr-besc), unde se găsea domeniul denumit Erszébet-Maior.

Însă ceea ce trebuie lămurit de către istorici este următoarea afirmație a lui Hans Hass: „Trebuie să ținem cont de faptul că depozitarea și vânzarea produselor vegetale și a produselor animaliere din efectivele enorme de porci, vite și oi trebuia să se deruleze conform contractelor și fără complicații. Astfel au fost construite pe acele moșii, «maior», unde se cultiva sfecla de zahăr, șine «Lori», adică șine înguste pentru vagonete, care să facă legătura de la maior până la gara localității celei mai apropiate, ca să se asigure în continuare transportul sfeclei de zahăr în fabricile de zahăr. Astfel de linii înguste au fost construite la Cheglevici și la Nerău, unde linia îngustă ducea până la gară. Linia de la Cheglevici a fost folosită încă în anii șaizeci ai secolului XX pentru transportul de persoane de la Cheglevici la Cenad, Cheglevici având legături foarte proaste cu rețeaua principală de transport și circulație.“ Eu, personal, nu am văzut și nici nu am auzit vreodată, la Cenad, de o asemenea linie.

Orice pe lumea aceasta se naște, trăiește și moare. Așa s-a întâmplat în cele din urmă și cu averea familiei familiei Nákó. După anexarea Banatului la România, în 1920, bunurile familiei familiei Nákó au fost, parțial silit, scoase la licitație. Prosperul domeniu Erszébet-Maior de la Cenad a trecut în posesia so-cietății pe acțiuni „Sămânța“ din București, primind ulterior numele de I.C.A.R. (de la acronimul Institul Român de cercetări Agricole al României). Investiția de până atunci din partea lui Nákó Kálmán în domeniul de la Cenad, dar și cea ulterioară, din partea statului român, au făcut din Cenad un loc de peleri-naj pentru agricultori din lumea întreagă. Aceasta până când I.C.A.R.-ul a fost desființat, optându-se pentru stațiunea experimentală de la Lovrin. Acest act al regimului comunist pare total de neînțeles și, din nefericire, i-a adus Cenadului un deloc meritat con de umbră.



Dușan Baiski

Nicolae Grigorescu, anonimul

Recent, am dat de publicația „Știrea“ nr. 2688/29 iunie 1941, cotidian cu redacții la Arad și Timișoara. În lucrarea mea „Cenad – Studii istorice“, apărută în 2012, la Editura „Artpress“ din Timișoara, cu sprijinul financiar al

administrației cenăzene, încheiam capito-lul intitulat „Căi de comunicație“ astfel: „Iar explozia celui rutier (a podului de peste Mureș, pe 9 iunie, n.n.), în 1940, va rămâne deocamdată un mister.“ Revenind la publicația „Știrea“ din 29 iunie 1941, aceasta scria pe pagina 3 un material in-titulat „Sergentul Nicolae Grigorescu“ și semnat I. Pg., pe care-l reproducem inte-gral:

„Garnizoana Arad a luat inițiativa ridicării unei troițe în amintirea sergentului Nicolae Grigorescu și pentru ajutorul fami-liei sale nevoiașe din Oltenia.

Sergentul Nicolae Grigorescu, după cum glăsuiește apelul garnizoanei, a căzut la datorie, sub greul podului metalic dela Ce-nad, care s-a prăbușit acum un an – în timpul unor descărcări electrice – fiind amorsat.

Făcând paza podului ca șef al unei echipe de pioneri, s-a dezlănțuit o furtună crâncenă însoțită de fulgere și trăsnete ca în basme.

Un pom din vecinătate a fost lovit de trăsnet. Descărcarea a influențat mecanismul amorsat al podului, pregătit pentru distrugere (s.n.), astfel că s-a produs explozia și podul de la Cenad s-a prăbușit.

Monumentul funerar ridicat în memoria lui Nicolae Grigorescu în zona fostului pi-cior de pod rutier peste Mureș, pe malul

românesc

Sergentul Nicolae Grigorescu, neclintit dela postul său de veghe, cu toată năprasnica împotrivire a naturii, a fost mutilat sub dărâmături.

A fost primul soldat mort la datorie pentru apărarea frontierei Banatului.Sergentul Nicolae Grigorescu era un fecior mândru din Oltenia, care

stătea de luni de zile la unitatea sa din Banat, ca soldat concentrat.Și moartea lui a fost o frumoasă jertfă căzută în punctul de frontieră

Cenad. Am avut durerea să fiu desemnat a-i face formele pentru trimiterea ose-

mintelor sale pământești în comuna sa natală din Oltenia, unde aștepta familia sa îndurerată și săracă.

La despărțire, camarazii lui de arme l-au plâns ca pe un frate, fiindcă cel căzut la frontieră era un soldat desăvârșit cu un rar sentiment al datoriei.

Iar în Oltenia, l-am însoțit câțiva dintre noi, unde i s-a făcut o înmormântare simplă dar impresionantă.

Astăzi, cei dela frontiera de vest, trebuie să-i păstrăm amintirea fratelui nostru oltean – prin ridicarea troiței și ajutorarea familiei sale.

Fiindcă sergentul Nicolae Grigorescu a murit stând de pândă pentru paza și suguranța graniței noastre.

Și jertfa lui nu poate să rămână nerăsplătit, pentru că noi suntem din-tr-un neam recunoscător.“

Am căutat eventualele relatări în aceeași publicație „Știrea“ de după 9 iunie 1940, dar n-am găsit nimic.



Pomul este un trunchi de copac de circa 10-12 m, care în fiecare an se vopsește și pe care se așează o coroană împodobită cu flori artificiale, din hârtie creponată, și multe, multe benzi de aproape 1 m lungime, ce flutură în vânt. De pom este legată o sfoară, iar când grupul vine de la biserică, de acestă sfoară se vor prinde o pălărie și un batic. Aceste două articole vor fi licitate duminică după-masă cu biletele de trombolă ce s-au vândut dimineața la neamuri, vecini și prieteni.

La fel și pălăriile băieților sunt împodobite cu buchetele de flori din ceară, cu biluțe colorate și oglinzi. În jurul pălăriei vine prinsă o banderolă bleu, ale cărei capete vor atârna circa 50-60 cm pe spatele purtătorului. De această ban-derolă se prind buchetele de flori. Totodată, se împodobește un mic suport din lemn cu un buchet de flori similar celor ce se pun la pălăriile băieților. Acest bu-chet foarte frumos este dus la biserică duminică dimineața de către fata primu-lui băiat din alai. Cu o săptămână înainte de a începe Kirchweihul, în ziua de sâmbătă, fiecare băiat își duce pălăria la fata lui, care, la rândul ei, se îngrijește de ornarea pălăriei. În vinerea următoare, fata duce pălăria împodobită la băiat.

Brunhilde Hinkel

„Kirchweih“ la Cenad

„Kirchweih“ înseamnă pentru etnia germană sărbătoarea anuală a hramului bisericii romano-catolice dintr-o anu-mită așezare, în cazul de față Cenad, județul Timiș. Aceasta se ține pe data de 24 septembrie, de Sf. Gerhard, patronul bisericii. În context, trebuie precizat fap-tul că localitatea Cenad a fost sediu de episcopie romano-catolică, iar Gerard de Cenad, de origine venețiană, a fost primul episcop.

Cum se desfășoară o asemenea serbare? În primul rând, băieții care vor lua parte la petrecere trebuie să aibe de pereche o fată (prietenă, vecină sau chiar verișoară etc.). În toate zilele când va fi dans, cei doi vor forma o pereche. După ce fiecare și-a întrebat perechea dacă merge cu el, la Kirchweih, băieții vor

alege pe unul care va fi conducătorul lor. Acesta va avea cuvântul, el va merge totdeauna cu perechea lui în primul rând al alaiului. Va fi ales și un al doilea pe listă. Împreună, cei doi vor conduce întreaga serbare.

Alegerea fetelor și a conducătorilor se petrece cu luni înainte de Kirch-weih. Fetele trebuie să aibe cel puțin cinci-șase rochii noi. Nicio fată nu îmbracă de Kirchweih o rochie de două ori. Băieții tocmesc muzica, procură vinul care se bea în timpul celor câteva zile de sărbătoare de către participanți. Fetele se îngrijesc de ornarea pomului ce se pune în stradă, în fața sălii de dans unde va avea loc Kirchweihul.

Coronița tradițională Ultimul kirchwei la Cenad - 1981. În drum spre biserică. Foto: Johann Wunder


buchetul, care, după-masă, va fi licitat. După ce s-a terminat slujba, grupul se va deplasa din nou la pom.

Orchestra va cânta o muzică de joc, după care perechile se vor deplasa din nou, dar de această dată la prima fată din alai, perechea primului băiat. După-ami-ază, iar se adună perechile într-un loc stabilit și, în grup, se duc la prima fată acasă, unde, în curte, muzica va cânta un dans și tot grupul pornește la pom.

Între timp, lângă pom se pune un butoi pe care se urcă primii doi băieți. Primul băiat va recita o poezie scrisă special pentru această zi, după care va începe licitația. Întâi se scot la licitație biletele ce nu s-au vândut de dimineață. Într-o pălărie se va pregăti un al doilea set de bilete. Din public se va invita un copil care va trage câte un bilet din pălărie, întâi pentru batic, apoi pentru pălărie. Suma de bani care se strânge va acoperi cheltuielile făcute de băieți.

Coronița sau buchetul mare pe care l-a purtat prima fată vor fi acum și ele licitate, dar nu de către săteni, ci numai de băieții care participa la festivi-tate. De obicei, coronița este cumpărată de unul care are intenții serioase de a o lua în căsătorie pe aleasa inimii sale și îi cumpără acest buchet. Coronița va fi

Sâmbătă după-amiază începe festivitatea, dar fără fete, prin plantarea pomu-lui. Băieții se întâlnesc acasă la primul băiat, bineînțeles cu pălăria împodobită, de unde pornesc cu toții, cu pomul, conduși de fanfară, la locul unde se va planta acest pom. Se sapă o groapă destul de adâncă, se ridică pomul, se fixează, apoi în jurul acestuia se joacă o horă. La final, băieții se vor deplasa în grup, cu mu-zica în frunte, acasă la primul băiat

Duminică dimineața, băieții merg cu o sticlă de vin, de gâtul căreia sunt prinse bilete de tombolă, la neamuri, cunoștiinte și vecini. După ce și-au vândut biletele de tombolă, fiecare băiat se duce la fata lui și împreună se duc în curtea primului băiat din alai, de unde pornesc cu toții spre biserică, însoțiți de muzi-canți, pentru a lua parte la slujbă.

Duminică dimineața, fetele sunt îmbrăcate ori în portul tradițional șvăbesc, ori cu rochii albe. Dacă ele aleg portul popular, băieții vor purta pan-taloni negri, o cămașă albă și o vestă neagră, cu mulți nasturi din metal argintiu. Dacă însă fetele poartă rochii, băieții poartă costum. În timpul slujbei, perechile stau în picioare, aranjate în rând, așa cum au intrat în biserică. Preotul sfințește

Ultimul kirchweih la Cenad - 1981. Foto Johann WunderUltimul kirchweih la Cenad - 1981. Fotografie de grup. Foto: Johann Wunder


purtată în toate zilele de Kirchweih, în timpul dansului, de fata care a primit-o de la băiatul ei.

După terminarea licitației, întregul grup intră în sală, câștigătorii dansează un dans, pe urmă o conduc acasă, cu muzică, pe fata care a primit coronița. O parte din spectatori, la fel, însoțesc muzica, iar alții rămân în sală, să aibe locuri bune seara. De obicei, se știe cine primește coronița și părinții fetei pregătesc o gustare, respectiv sandviciuri, prăjituri, sărățele etc., înainte de a le fi adusă fata acasă de către grup.

Duminică seara, perechile din alai dansează până la miezul nopții. După care, câte două perechi se duc la una dintre fete acasă, unde mama acesteia le pregătește o gustare. În acest timp, în sală este liber la dans pentru toată lumea. Dar, după ce perechile se întorc de la masă, distracția este a lor până le termin-area balului.

Luni după-masă, tot grupul se deplasează, însoțit de muzică, la sala unde se ține petrecerea și se va dansa până spre seară, iar de data aceasta cina va fi servita la cea de-a a doua fată din cele două perechi. Seara, din nou dans.

Marți dimineața, băieții se adună acasă la primul băiat și pornesc cu mu-zică la fiecare fată. În curte se danseaza un dans sau două, se servesc dulciuri și băuturi. Până la prânz, băieții trebue să ajungă la fiecare fată. După-amiază și seara, va fi din nou dans. În toate aceste zile, la licitație, în timpul dansului sau cu fanfara după ei, pe stradă, unul din băieți strigă: „Băieți, ce zi e astăzi?“. La care toți răspund în cor: „Kirchweih!“

În următoarea sâmbătă, pomul vine scos din pământ, de față cu întregul grup, iar în locul pomului se pune o sticlă de vin care, în anul următor, la săpar-ea gropii, se va bea de către băieți. Trunchiul va fi depozitat la unul din băieți acasă, pentru următorul an. Sâmbăta, la scoaterea pomului, pe pălăriile băieților rămâne doar un singur buchețel de flori și panglica.


Páll Margit

Trenulețul Lóré, între Pordeanu și drumul Cenadului1

Despre Lóré relatează lucrarea cu titlul „Călătoria de studiu din anul 1923 cu studenții Școalei Superioare de Agricultură dela Herăstrău“, apărută în „Buletinul agriculturii“ nr. 10-12/1923 (București, Atelierele „Adevărul“ S.A., obținută prin bunăvoința dlui Ioan Pacev din Sânnicolau Mare): „La Ce-nad, munca pusă în serviciul agriculturii și mai ales știința aplicată a fost cu atîta succes încununată încît nicăiri pe pămîntul de azi al țării nu s-a ajuns pînă unde s-a mers aici.

Ferma Cenad este instalată pe moșia proprietate a d-nei Contese San Marco-Nako, care a fost expropriată în mare parte.

S-au lăsat proprietății numai conacul, pădurile, inventarul și 200 jug., restul domeniului a fost expropriat.

Inventarul a fost în întregime cumpărat de «Societatea Semința».Stațiunea de Selecțiuni există de mai multă vreme decît «Soc. Semința».În 1908, Timar-senior a întemeiat o stațiune de selecție la Belinț, lîngă

Lugoj. Acestă stațiune a fost mutată din cauza războiului la Cenad pe baza unui contract cu d-na contesa San Marco-Nako. Din cauza exproprierii contractul a fost trecut pe «Soc. Semința», la care d-na Contesă a devenit acționară, iar Timar, acționar și selecționist, apoi Ion Timar - junior.

Ferma dispune de cea mai frumoasă și bogată instalație de clădiri, graj-duri, magazii, remize, puțuri arteziene și de vechiul inventar al moșiei, sporit cu mașinile, uneltele și aparatele necesare selecției.

Are instalată pe întreaga lungime a moșiei o linie ferată DECAUVILLE, care atinge fiecare parte a moșiei (rețeaua în întregime are 30 de km.) O ca-

1 În cercetările noastre ulterioare primirii acestui material, am constatat că locuitorii vârstnici ai Cenadului își amintesc destul de vag de Lóré și cu atât mai mult dacă respectiva cale ferată ar fi fost const-ruită până la Cenad. Dar fiindcă fosta I.C.A.R. exista pe vechea moșie a ducesei Mileva de San Marko, se poate accepta ideea existenței sale eventual până la I.C.A.R. (n. red.)


rieră de nisip, scos din stratul de jos al solului, satisface nevoile de întreținere a liniei ferate. Linia ferată Decauville leagă grajdul cu platforma de afară și pe acesta cu cea de la cîmp, pentru ca la rîndul său parcela de la cîmp să se găsească legată și ea prin aceeași linie cu armanul2 și cu magazia, fabrica de prelucrat cînepă. Grajdul este legat prin linie ferată cu depozitul de furaje, lăptăria. “

Trebuie făcută precizarea că, în concepția de azi, trenulețul a legat Por-deanu de drumul spre Cenad, prin pusta Țvetco (dincolo de I.C.A.R., Familia Țvetco fiind părinții prof. Radmila, căsătorită Bernhardt). Destinația inițială a fost transportul furajelor.

În același material se mai precizează:„Domeniul Porgany (Pordeanu) avea o suprafață de 5.600 jug., admi-

nistrat prin diviziunea a șase ferme: Sandor, Terezia, Berta Mică, Berta Mare, Malvin, Kalman. Domeniul va fi însă împărțit după delimitarea frontierei din-tre Romania și Ungaria, în Ungaria rămânând două ferme. Principiul după care s-a divizat astfel moșia, a fost ca la fiecare 2 km să se găseasca o altă fer-mă, aceasta pentru economia de drumuri lungi la recoltă și la lucrări curente, și pentru ușurința aplicării unei bune administrații. Pe moșie sînt instalate în locuințe confortabile 160 de familii de muncitori, cu un total de 800 de suflete. Lucrătorii sînt vechi, stabiliți cu o generație mai înainte pe moșie. Există o școală, o grădiniță și biserica, construite și întreținute de proprietate. Pentru serviciul religios sînt angajați doi preoți catolici. (Biserica a fost renovată și resfințită prin anul 2000, după ritualul greco-catolic, n.n.)

Pe linia ferată se transportau la nevoie și persoane. Vizitatorii, stu-denții Scolii Superioare de Agricultură de la Herestrău, își continuă drumul îmbarcați în opt vagoane Decauville, trase de cîte un catîr, amenajate comod, cu bănci laterale ca la tramvai, acoperite, ca sa fie umbră.“

Trenulețul a trecut în proprietatea „Prodaliment“-ului, apoi, prin anii 1960, în cea a Gospodăriei Agricole de Stat Cenad. Prin 1962, făcându-se drumul de piatră, s-a trecut la transportul furajelor pe șosea. Din acest motiv, trenulețul și-a pierdut utilitatea, fiind casat. Azi a rămas o amintire pentru generația mai în vârstă și o curiozitate pentru cei tineri.

Persoanele care își amintesc de acest trenuleț îl numesc Lóré.Denumirea Lóré, nu Lori, vine de la pronunțarea populară a cuvântului

englez LOWRY3, ceea ce înseamnă vagon.


2 Conac în care locuia administratorul unei ferme și unde se înmagazina recolta.3 PALLAS NAGY LEXIKON, vol. XI, la pag. 659, editat la Budapesta, în 1895.

Славка Божин

Божићне припреме почињу шест недеља раније, Божићним постом. У том периоду ваља се причестити, ваља чинити добра дела, ваља праштати. Ретко ко још то поштује, али се некада водило више рачуна о здравом понашању.

Пошто је Божић један од најлепших светаца, сви га са нестрпљењем очекују, поготово деца. Радују се коринђама, поклонима а и јелки. Не знам ко је увео у Српски обичај јелку, али од дуго година она је део прославе. Ако се некада јелка китила орасима увијеним у сребрнастим фолијама, јабукама и Божићним шећер-ним бомбонама завијеним у разнобојним фолијама, да-нас јелке изгледају сасвим другачије. На њима висе разнобојне лоптице, машнице и шљокице а под њима стоје поклони разних величина. Ипак, нико не уме да се радује Божићу онако како смо ми то некада знали, и ако испод јелке нисмо наилазили скупоцене поклоне. Ми смо знали да се радујемо пару рукавица које нам је бака са љубављу исплела, па кесици слаткиша, да не говорим о наранџама, које смо, вала, само за Божић и примали. Не љути се човече, карте за игру, понека луткица, су неколико од играчака које смо наилазили испод јелке и за које смо захваљивали Божић Бати. Да не кажем колико смо били послушни да би и код нас свратио са поклонима. И увек је долазио док смо били да коринђамо. Возио се на санкама и улазио у собе кроз

Божић, Божић - благи дан

Свети Сава - 1970. Фотографија из колекције Гордане Харкај (бивша Влашћић)


димњак. Данас се вози и у скупим колима, а ко зна куда улази, када све мање има кућа са димњацима, а кроз централно грејање не може да уђе.

Бадњи дан је био посебан за нас децу. Деке су спремале бадњак на чијој се жеравици пекла чесница, колач и здравље. Маме су спремале торту, печење и сарму за Божић, али је ипак цела кућа мирисала на ванилу, постан пасуљ или на разанце са маком. Свуда су одјекивали гласови деца са нашим добро познатим коринђама: Божић, Божић Бата; Витлајему; Слава во вишњи Богу; Рождество. Знају данашња деца те лепе Божићне песме?

Увече, када би се враћали са коринђа, уносили би Божић у кућу. Деца су уносила сламу, дозивајући све домаће животиње, док их је на прагу куће дочекивала бака или мама и посипала житом и кукурузом, да би била родна година. Затим нас је чекала вечера. Пре вечере деда или тата би прочитао Оче наш, прекрстио би собу орасима, бацајући у сваки угао собе по једно оре говорећи: У име Оца и Сина и Светога Духа, Амин, а затим поделио здравље док смо ми коринђали.

Сутрадан изјутра, када смо се наситили поклона, спремили смо се сви да пођемо у цркву. Ми деца смо читали апостол, антифон, вјерују и Оче наш и због тога смо били јако поносни. Црква је била препуна, а на корош је појало певачко друштво. Права свечана атмосфера. Данас, нажалост, у многим црквама, нема ко да одговара на јектеније.

Најсвечанији је био и остао Божићни ручак, када је цела обитељ била на окупу, а на столу је горела свећа. Ручак је увек почињао молитвом. После ручка, глава породице би делила чесницу: први комад припадао би дому, па положајнику, па најстаријем члану породице и тако редом. Деца би у свом парчету чеснице тражила новчић и била пресрећна, јер су га увек наилазила, баш сва деца.

Данас све ређе се прославља Божић на хришћански начин. Све ређе се поздрављају људи са: Христос се роди, Ваистину се роди. Некада се тако поздрављало свих три дана свеца. Трећега дана, изјутра, би се по први пут чистила кућа и износила би се слама.

И данас се ти лепи обичаји још поштују у по неким кућама. Благо онима који су те дивне обичаје пренели на млађа поколења и благо онима који се њих држе. Па дај Боже да се још дуго поштују наши лепи стари обичаји и традиције, дај Боже да се заори песма у певницама, дај Боже да поново црква постане премала и претесна, да се напуни нарочито децом, јер о њима зависи будућност наше цркве и вере.


Чанад је некада било село са четири главне националности: Румуни, Немци, Мађари и Срби. Сваки је имао свој крај. Српски крај, у којему су живели претежно Срби, зове се и данас Ћуковац. Али било је Срба и на Прву Нумеру, па на Други и Трећи сокак, било је и на Велики Сокак, или Каменити Пут, како су га онда називали.

Из тог српског краја изашло је пуно интелектуалаца:

Професори: - Тошић Милан – који је био и школски инспектор- Ружић Даница- Дишић Делија- Тома Ђурић- Миленко Лукин Чанадац- Зарић Бојана- Живић Натица- Сапунџин Даница- Поповић Љубомир- сестре Данилов Мара и Вида- Белић Велинка- Стефановић Славица- Тодић Емилија

Славка Божин

Cрби у Чанаду


- Плавшић БисеркаУчитељи: - Јанков Верица

- Павловић Злата- Ердеј ЗоранПравник: - Данилов МиланСвештеници:- Плавшић Огњан- Миличић Светомир- Живић ЗоранЛекари: - Унчански Светлана - зубар- 3арић Лаза - ветеринарИнжењери: - Влашчић Савка- Влашчић Рада и Јованка- Живић Борица и Јелена- Павловић Јулијана- Живић Драгица и Мирјана- Унчански Милоја Књиговође: - Унчански Милица

Сви ови су дипломирали у периоду између другог светског рата и револуције

из 1989 године. Морамо напоменути да је било и оних који су морали да напусте школовање, јер су били сматрани титоисти, као на пример Јовановић Даница и Мунћан Јованка, које су морале напустити педагошку гимназију, затим требамо се сетити оних који су били депортовани у Бараган.

Сем горе наведених, имали смо ми у Чанаду пуно спретних и поштованих Срба у разним предузећима, обављајући разне чиновничке послове: Данилов Милан (Батука) био је годинама благајник у Кооперацију, Коста Влашчић био је књиговођа у Колективу као и Сапунџин Драгица, Микулеску Добринка, Ђурић Дивна,Сивачки Олга, Углешин Влада, док су Влашчић 3орица и Дишић Љиљана биле чиновнице у Кооперацији. У некадашњој „Филатури“ радила је као чиновник Марјануц Белица, у оделењу за финансије ради Живић Натица, радио је и Стефановић Васа

који данас врши дужнос подкнеза општине Чанад, а и Влашчић Олгица.Да напоменемо да је Стефановић Васа трећи Србин који врши

дужност подкнеза. Пре њега су на тој дужности били Мунћан Васа (Пепика) и Унчански Стефа.

Били су то веома поштовани људи којима се и данас дивимо. Неки од њих су покојни, Бог да им душу опрости, други су у иностранству, али се радо сећамо њих и њихобих добрих дела кроз које ће живети још дуго у сећању младих .

Сви они су били део културног живота нашег села. Сви су знали да заиграју у позоришним комадима, да запевају неку стару, да поведу коло или да засвирају хармонику, тамбуру или примицу. Били су то људи по којима се памту времена. Сви су се дичили тиме што су Срби и уписивали су српске школе, одрастали су у српским породицама са правим српским именима, имали су свог свеца и своју крсну славу. Дај Боже да њихова деца преузму српска имена, српске обичаје, да не забораве српски језик, српску песму и молитву.



Ioan Traia

Situația satului tradițional bănățean

Satul românesc de azi, în majoritatea cazurilor, nu mai este o realitate orga-nică echilibrată, ci o reali-tate intrată într-un puternic proces de destrămare, sau in cel mai bun caz într-un puternic proces de schimba-re şi nu o schimbare firescă dată de legile aspre ale evo-luţiei societăţii, ci mai de-grabă o schimbare haotică, fără plan şi perspectivă

O comunitate alcătui-tă dintr-un trunchi comun de neamuri, cu o ordine spirituală şi socială tradiţio-nală, o comunitate temeinic închegată şi firesc crescută, aşa era satul bănăţean tradiţional.

Este evident că civilizaţia oricărui sat se caracterizează printr-un cumul de norme, de cutume, în funcţie de care membrii acesteia îşi modelează com-portamentul şi percep realitatea înconjurătoare. Este de fapt o acumulare pe care fiecare individ o dobândeşte în familie, şcoală şi în decursul contactelor sale cu societatea, ceea ce duce în cursul istoriei la fixarea unor principii general va-labile pentru întreaga comunitate şi care influenţează puternic comportamentul oamenilor.

Concret, civilizaţia şi cultura satului se manifestă în limbaj, în modul de construcţie a locuinţelor, în cântec, în jocurile populare, în comportament şi de asemenea în ritualurile sărbătoriilor, obiceiurile şi tradiţiile păgâne şi religioase.

Se poate constata, cu deosebire în regiunile izolate de munte, că satul bănăţean stăruie să trăiască o viaţă nealterată, armonioasă şi echilibrată, bogată în valori tradiţionale, ca un produs curat al pământului şi istoriei locale.

Cenăzeni la treierat. Colecția: Rodica Pitic

Studierea fenomenelor cu caracter străvechi a satelor bănăţene, pe care o facem noi, muzeografii muzeului satului bănăţean, nu se naşte din nevoia de a culege curiozităţi, ci din nevoia de a cunoaşte o realitate istorică concretă, une-ori luptând cu greutăţile unor aspecte înşelătoare sau întâmplătoare, aşezate în decursul vremii.

Arta ţărănească nu este ceva grosolan, expresie lipsită de gust şi îndemânare, ci o ex-perienţă mereu repetată cu reali-zări dintre cele mai reuşite. Viaţa armonioasă a ţăranului, câmpul deschis al orizontului său a dez-voltat un gust foarte fin, un simţ deosebit al frumosului, o cunoaş-tere şi judecare precisă a valori-lor estetice. În faţa valului de artă lipsită de frumuseţe al oraşelor noastre invadate de chipuri atât de străine felului românesc de a fi, arta ţăranului român aduce o simţire de mare puritate şi de precis meşteşug.

Satul bănăţean este astăzi într-un moment de mare prefacere. Vechilor forme de organizare, activităţile şi sensurile lor, întreaga structură socială a sa-tului au intrat într-un proces de destrămare. Se poate afirma că schimbarea este firească satului ca oricărei civilizaţii şi realităţi sociale, că ea s-a produs mereu în cursul istoriei. Acolo unde este viaţă este şi schimbare, este şi prefacere. Ori satul bănăţean este viață. Ceea ce păstra odată satul bănăţean nu era un produs originar gata făcut şi încremenit, ci o acumulare prin vreme, o experienţă mereu înnoită, o formă ultimă a unei vieţi de veacuri. În această perioadă istorică pu-ternic bulversantă nu suntem în faţa unui proces normal, unei schimbări treptate ce vine odată cu trecerea vremii, ci este vorba de o schimbare bruscă produsă de o intervenţie externă comunităţii săteşti, străină valorilor satului tradiţional. În acest moment nu este vorba de o schimbare în sens de evoluţie şi transformare care poate fi mai lentă sau mai rapidă, ci de o adevarată înlocuire.

Ceea ce dura de atâta vreme ca acumulare succesivă a fost supus unor mari presiuni dizolvante. Astăzi, activităţi, sensuri, forme noi, au inundat vatra satului, fără să avem puterea de a le opri; ele se impun cu necesitate şi cer o grabnică integrare. Orașul, cu viaţa sa modernă, cu industria, comerţul şi întreg stilul său de viaţă se infiltrează şi destramă vechea civilizaţie sătească.

Grup de școlari din Cenad. Colecția: Dorin Dronca


Procesul ce se petrece în satul bănăţean astăzi aduce schimbări în menta-litatea generală a locuitorilor satului, în gustul şi moravurile statuate aici. Aşa apare spiritul critic şi chiar liberii cugetători, apare lipsa de respect faţă de ex-periența trecutului. Oamenii se îmbracă după fantezii proprii, se poartă liber în raporturile lor sociale şi manifestă o pronunţată îndependenţă faţă de întreaga

viaţă obştească. Valorile sănăto-ase, în respect de Dumnezeu şi om, care îl conduceau, şi ierarhia socială căreia îi era supus, fiind slăbite, omul din satul bănăţean îşi poartă paşii după nevoi şi ten-dinţe individuale.

Ordinea socială şi cea spi-rituală a satului tradiţional fiind zdruncinată şi alta nouă nefii-nd încă stabilită, aspectul vieţii şi civilizaţiei săteşti este lipsit de unitate. Jocul între cele două lumi, cea veche şi cea nouă, fac

din satul bănăţean un obiect şi o experienţă dintre cele mai interesante pentru cercetatorii. Situaţia prezentă, în care progresul tehnic alungă tot ce este vechi (considerat de multe ori greşit, ca inutil şi perimat) ne oferă o serie de motivaţii care conduc la concluzia necesităţii şi urgentei salvări a patrimoniului cultural rural, parte însemnată a patrimoniului cultural naţional. Lecţia pe care ne-o ofe-ră istoria ne demonstrează că dispariţia valorilor culturale bazate pe tradiţie lasă în urmă mari lacune care antrenează la rândul lor o adevărată criză de identitate ce nu poate fi depăşită prin înlocuirea valorilor proprii cu valori impuse din exterior ( unele de o calitate îndoielnică).

Lucrarea de faţă prelucrată după mai multe surse pe care nu le mai amin-tesc şi care prezintă dezvoltat faţa dramatică a satului, nu înseamnă altceva de-cât semnalarea unor probleme şi un imbold către o cercetare temeinică a civili-zaţiei noastre săteşti.

Elevi din Cenad în timpul comunismului. Colecția: Agnes Kupper

Florin Zamfir

Aspecte ale activității economice din Variaș în perioada interbelică

După Primul Război Mondial, comuna Variaş a intrat în componenţa staului român, predarea oficială a localităţii având loc la 10 august 19191. Din punct de vedere administrativ comuna a aparţinut, iniţial, de plasa Vinga, iar din 1927 de plasa2 Periam.

Primul Război Mondial a avut efecte contradictorii asupra Variaşului. Pe de o parte urmările războiului au fost negative, din cauza pierderilor umane, a rechiziţiilor de cereale şi animale, a încartiruirilor forţate şi împrumuturilor de război, vitregii cu care s-a confruntat localitatea în această perioadă. 254 de germani şi 160 de sârbi varieşeni au fost înrolaţi în armata austro-ungară, iar dintre ei, 78 de germani şi 67 de sârbi, au căzut pe câmpurile de luptă din Rusia, Italia şi Peninsula Balcanică3. Pe de altă parte însă, din punct de vedere economic războiul a avut urmări pozitive pentru Variaş. Teritoriul localităţii fiind cruţat de confruntări militare, pământul s-a putut cultiva la fel ca în anii de pace. După război mulţi varieşeni deţineau rezerve de cereale pe care le vindeau la preţ de speculă, iar seceta din anul 1921 le-a amplificat veniturile, pentru că preţurile cerealelor au crescut şi mai mult4. Datorită inflaţiei galopante, declanşată în timpul războiului, ţăranii care aveau credite la bănci au putut să le achite într-un timp foarte scurt5. Aceste împrejurări favorabile au determinat un avans eco-nomic fără precedent a localităţii, în perioada interbelică.

1 Johann Tittenhofer, Festschrift zur 200-Jahrfeier der Banater Heidegemeinde Warjasch, Landshut, 1986, p. 28.2 Plasa era o subdiviziune a judeţului Timiş-Torontal.3 Idem, Festschrift zur 200-Jahrfeier der Banater Heidegemeinde Warjasch…….., p. 28.; Nikolaus En-gelmann, Warjasch, ein Heimatbuch, Mainburg, 1980, p. 110; Aron Rosić, Iz sela u selo, Varjaś, Editura Kriterion, Bucureşti, 1985, p. 23; Ivo Muncian, Miroslav Rosici, Sârbii din Variaş, Variaş, 2012, p. 12.4 Primăria Variaş, Monografia comunei Variaş, judeţul Timiş, redactată la maşina de scris, fără an, p. 4; J. Tittenhofer, Schiţă monografică a comunei Variaş (lucrare de diplomă)…….., p. 36. 5 J. Tittenhofer, op.cit., p. 36.


După război ţăranii săraci sperau să fie împroprietăriţi cu pământ, aşa cum li se promisese. Pentru a-i linişti, Consiliul Dirigent-guvernul provizoriu al Transilvaniei, Banatului şi ţinuturilor româneşti din Ungaria, a dat o Ordonanţă, cu data de 21 februarie 19196, care prevedea acordarea de pământ în arendă ţăranilor, având prioritate cei care luaseră parte la război, văduvele şi orfanii lor. La Variaş autorităţile locale au încercat să tergiverseze aplicarea acestei ordonanţe şi numai sub presiunea unei mişcări populare, ţăranii au fost puşi în posesie. Astfel, în cursul anului 1919 au primit pământ 54 de ţărani săraci din Variaş, văduve şi invalizi de război: 35 de sârbi şi 19 germani (Vlaşcici Sava, Savici Marco, Moisici Marinco, Bittenbinder Jakob, Holz Stefan etc.). Aceştia au primit câte un iugăr7, fie din pământurile bisericii ortodoxe sârbe (căreia i s-au expropriat 30 de iugăre), fie din islazul urbarial, de unde s-au împărţit 28 de iugăre (din care, 4 iugăre pentru locuri de casă). Totodată, pentru a rezolva marea criză de locuinţe, conducerea comunei a repartizat câte 200 de stânjeni pătraţi (circa 600 m²), tot din terenul fostului izlaz comunal, unui număr de 59 de cetăţeni săraci (4 români, 3 maghiari, 27 de sârbi, 24 germani, un evreu). Este vorba de sectorul situat între linia ferată şi prima stradă sârbească, precum şi de cel numit „Kaul” (Groapa), în colţul de sud-est al comunei, lângă fosta moară de vânt. În aceste zone s-au construit între anii 1920-1922 în total 54 de case.

Majoritatea ţăranilor fără pământ sau cu pământ puţin nu au fost puşi în posesie, iar cei care au beneficiat de aceste loturi, nefiind susţinuţi de stat, în scurt timp au pierdut pământul în favoarea marilor proprietari. Acest fenomen s-a petrecut şi în comuna noastră, o adresă oficială a fostei Primării (Actul nr. 1991/ 20.12.1933) menţionând că din cauza unor datorii şi impuneri, un număr de 3 germani şi 7 sârbi şi-au vândut pământul, iar 10 sârbi, 3 germani, un evreu şi un maghiar, şi-au vândut locurile de casă primite.

La 1 septembrie 1920, a început preschimbarea coroanelor8 în lei, fi-xându-se un curs oficial de 1 leu pentru 2 coroane. Un dolar era atunci echivalentul a 75 de lei9 şi francul francez valora 2,5 lei. Până în 1922 preţurile au crescut de 22 ori faţă de nivelul la care erau în 191610.

După trecerea la leu în Variaş au existat următoarele preţuri medii: Un iugăr de pământ de calitate: 20-25.000 de lei;Preţul de arendare a unui iugăr de pământ: 5.000 de lei;

6 Ioan Miu, Saravale. Monografie, Editura Marineasa, Timişoara, 2013, p. 23.7 Măsură de suprafaţă, egală cu 0,57 hectare.8 Unitatea monetară în Austro-Ungaria.9 www.bnro.ro, site-ul Băncii Naţionale a României; J. Tittenhofer, Festschrift zur 200-Jahrfeier der Bana-ter Heidegemeinde Warjasch…., p. 28; A. Rosić, Iz sela u selo, Varjaś…….p. 10 Să ne învăţăm istoria. Leul românesc (moneda naţională), pe site-ul http://deveghepatriei.wordpress.com.

100 kg de grâu: 300-400 de lei;100 kg de porumb: 250-300 de lei;Un cal de muncă, de 4-5-ani: 10.000 de lei;O vacă de lapte: 4.000 de lei;O casă ţărănească obişnuită: 40.000 de lei;Un metru de stofă bărbătească: 400-500 de lei;O pereche pantofi: 1.200 de lei;Leafa anuală pentru un servitor adult: 6.000 de lei (plus întreţinerea);Leafa anuală pentru o servitoare: 3.000 de lei;Plata pentru o zi de muncă: 25-30 de lei11. După cum se poate observa, preţul pământului arabil şi al cerealelor

era destul de ridicat la Variaş în anii de după Primul Război Mondial. Aceste preţuri avantajau ţăranii înstăriţi. De pildă un ţăran cu 30 de iugăre, dacă arenda tot pământul obţinea 150.000 de lei pe an. După ce folosea o treime din această sumă pentru a achita diferite cheltuieli gospodăreşti, banii rămaşi îi ajungeau pentru a cumpăra 4-5 iugăre de pământ. Astfel, fără un minim efort, el reuşea să-şi sporească averea. Un servitor, însă, cu trei salarii anuale, în condiţiile în care nu mai făcea alte cheltuieli, putea să-şi cumpere doar un iugăr de pământ, şi nu de cea mai bună calitate.

După Primul Război Mondial valoarea leului a scăzut continuu până în 1929, când s-a realizat reforma monetară. Având ca referinţă anul 1913, până în 1928 moneda naţională a scăzut de 31,58 ori. În 1929 un dolar SUA era echivalat la 167.185 lei, un franc francez la 6,55 lei, o marcă germană la 39,239 lei12.

În perioada interbelică la Variaş s-au practicat următoarele metode de exploatare a terenurilor agricole:

Darea în arendă, practicată îndeosebi de ţăranii mijlocaşi. Ei arendau, de obicei, pământul lor mai puţin productiv.

Darea în regie, pe jumătate, practicată de gospodarii înstăriţi dar comozi. Aceştia primeau jumătate din recoltă, depozitată în pod şi în pivniţă.

Darea în parte, practicată mai mult de ţăranii înstăriţi, de obicei cu 1/6 parte. Se realiza la loturile de porumb, ţăranul sărac executând muncile manu-ale iar proprietarul executând muncile cu caii, căruţa şi maşinile agricole. Din recoltă reveneau proprietarului cinci părţi, iar celuilalt o parte.

Sistemul muncii salariate se practica pe o scară din ce în ce mai largă şi era preferat de gospodăriile înstărite de tip capitalist. Prin această metodă se asigura obţinerea celui mai mare profit. Servitorii, care se recrutau îndeosebi 11 J. Tittenhofer, Schiţă monografică a comunei Variaş (lucrare de diplomă)…….., p. 37; A. Rosić, op.cit., p. 24.12 Victor Axenciuc, Evoluţia economică a României (1859-1947), vol. III, Monedă-Credit-Comerţ-Finanţe publice, Editura Academiei Române, Bucureşti, 2000, p. 18-19.

http://www.bnro.ro


din rândul românilor originari din Bihor, executau sub conducerea stăpânului toate muncile agricole din gospodăria respectivă. Ei se angajau pe un an – de la Anul Nou până la Crăciun – încheind cu stăpânul un contract la Primărie. Leafa anuală a unui servitor era de 6.000-8.000 de lei şi câte 500 kg de grâu şi porumb, la care se adăugau întreţinerea şi câteva obiecte vestimentare: câte două cămăşi, izmene, şorţuri şi două perechi de opinci bănăţene. În preajma celui de-al Doilea Război Mondial leafa unui servitor a mai crescut, ajungând, în medie, la 10.000-12.000 de lei şi câte 800-1.000 de kg de grâu şi porumb. Munca bărbaţilor era mai bine remunerată decât cea a femeilor, iar servitorii de naţionalitate germană erau mai bine plătiţi decât cei de naţionalitate română. De pildă, cei 60 de bărbaţi şi femei de naţionalitate germană, veniţi în comuna Var-iaş din Basarabia, în decembrie 1925, au fost plătiţi, bărbaţii, cu până la 22.000 de lei pe an, iar femeile, cu până la 14.000 de lei. Fireşte că plata depindea şi de mărimea gospodăriei iar de multe ori şi de buna dispoziţie şi aprecierea stăpânu-lui. Numărul acestor servitori a crescut de la an la an, atingând în anul 1941 cifra de 241 de servitori înregistraţi (conform Registrului de evidenţă păstrat în arhiva Primăriei Variaş), majoritatea având vârsta cuprinsă între 16-21 de ani. Durata zilei de lucru a servitorilor varia în funcţie de anotimp: vara, de la ora patru dimineaţa şi până la ora nouă seara, având o oră pauză de prânz, iar iarna, programul era între orele 6 şi 18, deci ziua de muncă cuprindea între 12 şi 16 ore. După un program de lucru atât de lung, în majoritatea cazurilor, locul de odihnă al servitorilor era grajdul cailor13. Tratamentul la care erau supuşi depin-dea destul de mult de omenia şi moralitatea proprietarului la care erau angajaţi.

Prosperarea economică a ţărănimii varieşene în perioada interbelică a determinat mărirea, de la un an la altul, a proprietăţilor agricole. Dacă în anul 1936 suprafaţa arabilă a localităţii era de 5.323 hectare, în 1942 ajunge la 5.541 hectare, deci în decurs de şase ani sporeşte cu 218 hectare. Un exemplu grăitor ni-l oferă localnicul de etnie germană Franz Welter, care şi-a mărit suprafaţa agricolă în decurs de 20 de ani, de la 9 la 70 de iugăre. Sporirea suprafeţelor cultivate a fost determinată, în special, de amplificarea creşterii porcilor, o ac-tivitate profitabilă la acea vreme.

În anul 1943 comuna Variaş deţinea o suprafaţă totală de 6.483 de ha, din care 5.490 de ha era pământ arabil, 259 de ha fâneţe naturale, 17 ha de vii, 344 de ha islaz comunal, 44 de ha terenuri neproductive (bălţi) şi 329 de ha terenuri cu clădiri, drumuri etc.14 Aproximativ 60% din suprafaţa arabilă a lo-calităţii era deţinută de populaţia germană, locuitorilor sârbi revenindu-le în jur de 40 %15. 13 J. Tittenhofer, Schiţă monografică a comunei Variaş (lucrare de diplomă)…….., p. 39-40.14 Ibidem, p.43-44.15 A. Rosić, op.cit., p. 25.

Modul cum era repartizat pământul între categoriile sociale ale ţărănimii locale se poate observa din următoarele situaţii statistice comparative din anul 1933 (pe baza unei situaţii aproximative din arhiva Primăriei) şi 1943 (pe baza registrului de însămânţări)16:

a) 1933

Suprafaţa (în iugăre)

Ţărani săraci Ţărani mijlocaşi

Ţărani înstăriţi Total

0-1

1-3

3-5

5-10

10-25

25-50

50-100

Pe

ste 100

Număr de gospodării 110 365 155 220 120 40 45 1 1056

Numărul total de familii pe categorie

630

59,65 %

380

35,98 %

46

4,35 %

1056

100 %

Suprafaţa totală pe categorie

1470 iugăre

14,51 %

4905 iugăre

48,44 %

3750 iug.

37,03 %

10125

100 %

b) 1943

Suprafaţa (în iugăre)

Ţărani săraci Ţărani mijlocaşi Ţărani înstăriţi Total

0-1

1-3

3-5

5-10

10-25

25-50

50-100

Pe

ste 100

Număr de gospodării 49 102 90 140 193 120 50 4 748

16 J. Tittenhofer, op.cit., p. 44.


Numărul total de familii pe categorie

241

32,22 %

453

60,56 %

54

7,22 %

748

100 %

Suprafaţa totală pe categorie

585 iugăre

5,23 %

6742 iugăre

60,32 %

3850 iug.

34,45 %)

11177

100 %

Din parcurgerea celor două situaţii statistice se poate observa că în anul

1933 predominau ţăranii săraci în Variaş, care formau 59,65 % din populaţie. În decurs de 10 ani, în perioada celui de-al Doilea Război Mondial, ţăranii mi-jlocaşi au devenit majoritari în Variaş, cu o pondere de 60,56 %. Explicaţia este că, în pofida războiului, teritoriul comunei a fost ferit de confruntări mili-tare, iar localnicii au profitat de faptul că în perioada celui De-al Doilea Război Mondial, între anii 1940-1944, România a fost aliată militar cu Germania şi avea relaţii economice preferenţiale cu aceasta. Germania hitleristă cumpăra din România cantităţi importante de produse agricole şi animale, în special porci. În acest comerţ erau avantajaţi etnicii germani din România, care erau cuprinşi în organizaţia „Grupul Etnic German”, subordonată direct Germaniei hitleriste, cu un statut autonom în cadrul statului român (un fel de „stat în stat”). Agenţii comerciali hitlerişti care se aflau atunci pe teritoriul comunei, căutau pe toate căile să satisfacă cerinţele militarismului german angajat în cel de-al Doilea Război Mondial.

Creşterea suprafeţelor cultivate şi exploatarea lor eficientă, se putea realiza doar cu mijloace de muncă mecanizate. De aceea, ţăranii înstăriţi au în-ceput să investească profitul nu doar în cumpărarea de noi suprafeţe de pământ, ci şi în achiziţionarea de maşini agricole, utilizarea acestora fiind garanţia creşterii randamentului muncilor agricole.

Astfel, în anul 1924 se introduce plugul cu motor17, în 1925 este cumpărat în comună primul tractor marca Fordson18, proprietatea lui Peter Zil-lich, iar în anul următor se treieră pentru prima dată cu batoza acţionată de un tractor. Conform unei „Statistici a uneltelor” din octombrie 1933 (aflată în arhi-17 Era, de fapt, un tractor echipat cu un plug montat direct pe şasiu. Putem spune că a fost primul motocul-tor, în prezent folosit în grădină.18 Tractor mic, cu 20 cai putere, produs de firma Ford începând din 1917, la un preţ accesibil, de 750 de dolari.

va Primăriei), în Variaş se aflau următoarele maşini şi unelte agricole: 17 trac-toare, 13 garnituri de treierat, 640 de pluguri de fier, 165 de maşini de semănat şi 73 de maşini de secerat. Alte documente păstrate din acea perioadă (de exemp-lu, raportul Primăriei Variaş către ocolul agricol din Pesac, adresa nr. 2447/40), ne arată că în anul 1940 numărul utilajelor agricole crescuse considerabil, fiind înregistrate: 23 de tractoare (în 1943 au crescut la 54), 650 de pluguri (în 1943 au crescut la 960), 350 de maşini de semănat grâu (cu peste 14 rânduri) şi tot atâtea de semănat porumb (de două rânduri), peste 230 de maşini de secerat (cu aparat de legat), 14 maşini de treierat, peste 100 de maşini de bătut porumb, 100 de vânturătoare, precum şi multe alte unelte şi maşini agricole19.

În perioada interbelică exista la Variaş un meseriaş, Johann Kern, care producea semănători sub licenţă proprie. El îşi promova produsul, prin anunţuri în paginile ziarelor epocii. Într-un număr al ziarului „Santinela” din Periam, cu data de 1 mai 1925, apărea următorul anunţ publicitar: „Maşină de semănat porumb, fabricaţia cea mai nouă şi perfectă sistem Kern, corespunde tuturor cerinţelor principale pretinse la cultivarea de porumb intenzivă. Ea este constru-ită simplu şi puternic cu lopeţele, cu transmisiunea de roţi dinţate conice prin ce distanţa rândurilor se poate schimba. Serveşte cu informaţiuni şi lifrează: Ioan Kern, Variaş 515 (gara Curca)”20.

Lucrând cu unelte moderne şi după metode înaintate (folosind cultiva-toare, seminţe selecţionate etc.), gospodăriile capitaliste din Variaş au atins un nivel destul de ridicat pentru acea vreme.

Utilizarea tehnicii şi a metodelor agricole moderne, la care se adăuga forţa de muncă harnică şi îndemânatică, furnizată de servitorii şi pătura săracă a localnicilor, a determinat obţinerea unor recolte însemnate pentru acea vreme, iar importanţa economică a comunei a crescut de la an la an. Dacă înainte de Primul Război Mondial, producţia de grâu la un iugăr de pământ era în medie 800 kg, iar cea de porumb, până la 1400-1500 kg21, în perioada interbelică pro-ducţiile cresc, în special datorită creşterii gradului de mecanizare a lucrărilor agricole.

Pentru ilustrare, prezentăm o situaţie comparativă din perioada 1937-1942, privind recoltele obţinute la Variaş (în baza actelor nr. 3072/22.12.1938, pentru anul agricol 1937-1938; nr. 1617/18.11.1941, pentru anul agricol 1940-1941, păstrate în arhiva Primăriei Variaş) la principalele culturi22:

19 J. Tittenhofer, Schiţă monografică a comunei Variaş (lucrare de diplomă)…….., p. 40-41.20 Santinela, Periam, 1925, anul1, nr.12, 1 mai.21 A. Rosić, op.cit., p. 25.22 J. Tittenhofer, op.cit., p. 42.

http://www.agro24.ro/utilaje-agricole/pluguri/


Specificaţia culturii

1937-1938 1939-1940 1940-1941 1941-1942PHT* PTT** PHT PTT PHT PTT PHT PTT

Grâu de toamnă 2,2 3820 1,4 2800 1,6 3019 0,9 1776

Orz 1,5 560 1,8 520 1,8 606 1,5 554Porumb 3,8 8400 2,4 6946 2,6 7238 1,5 2022Sfeclă de zahăr 30 2280 13 741 32 2176 26 1916

* PHT=Producţia la hectar în tone.** PTT=Producţia totală a comunei în tone.

Cultivarea pământului s-a dezvoltat în paralel cu creşterea animalelor, ramură care a luat un deosebit avânt în anii premergători celui de-al Doilea Răz-boi Mondial, şeptelul menţinându-se aproape la acelaşi nivel şi în anii vitregi de război. Dăm mai jos numărul de animale înregistrate în comună între anii 1937-1943, aşa cum reiese dintr-o situaţie statistică (adresa nr. 3095/43, tabloul nr. 14), păstrată în arhiva Primăriei23:

Specificaţia animalelor

Anul1937 1938 1939 1940 1941 1942 1943

Vaci 1183 1186 1108 1054 905 978 998Viţei 438 546 530 563 579 683 545Cai 832 805 825 810 819 190 233Iepe 569 698 655 650 648 280 338Oi 954 1125 1210 1292 1378 1298 1374Porci 10364 13837 12353 11540 10638 13379 10002Total 14340 18197 16681 15909 14967 16808 13490

Situaţia păsărilor era următoarea24:

23 Ibidem.24 Ibidem.

Anul/ Numărul păsărilor1937 1938 1939 1940 1941 1942 194317092 20262 19033 17961 15280 18740 18891

Creşterea intensivă a animalelor la Variaş, în special a porcilor, s-a da-

torat relaţiilor comerciale ale României cu Germania hitleristă. Săptămânal luau drumul Vienei 8-10 vagoane de porci graşi din Variaş, iar crescătorii de animale au profitat din plin de pe urma acestui comerţ izvorât din necesităţile războiului, încasând sume mari de bani. Având în ve-dere rechiziţiile de produse agricole şi animale, realizate în timpul războiului, putem afir-ma că statisticile prezentate nu re-flectă întocmai situaţia reală, nici în ce priveşte producţiile cerea-liere la hectar şi nici în ce priveşte numărul de animale existente în comună, pentru că ţăranii s-au ferit, în această perioadă (1941-1943), să declare cu sinceritate cantităţile de produse şi numărul animalelor, pe care le deţineau. În realitate pro-ducţia medie de grâu la hectar era la Variaş de 2.400-2.500 kg, iar cea de porumb boabe între 2.800-3.000 kg. Aceste cantităţi erau superioare producţiilor medii obţinute la nive-lul României şi comparabile cu pro-ducţiile medii din statele dezvoltate ale Europei. Astfel, între anii 1919-1939 producţia medie de grâu a ţării era de 890-1.040 kg. la hectar, iar cea de porumb 1.060-1.100 kg. la hectar. Între anii 1934-1938 în Germania se obţineau 2.200 kg. de grâu la hectar, în Marea Brit-anie 2.300 kg., iar în Danemarca 3.000 kg. de grâu la hectar25.

25 Bogdan Murgescu, România şi Europa, Acumularea decalajelor economice (1500-2010), Editura Poli-rom, Iaşi, 2010.

Moara de vânt (1883-1951).


În scopul obţinerii unor producţii şi implicit a unor venituri cât mai mari, gospodarii înstăriţi şi-au construit magazii solide, grajduri voluminoase, pentru a adăposti 8-10 vaci şi cai, 40-60 de porci. În afara comunei a existat o tabără de vaccinare pentru porci şi o staţiune de montă (înfiinţată în anul 1928) care în anul 1942 deţinea: 8 vieri, 17 armăsari şi 21 de tauri; iar în 1943 avea 15 vieri, 7 armăsari şi 16 tauri. În comună existau în 1943 nu mai puţin de 23 de râşniţe (cu diferite motoare între 10-30 cai putere), o moară de vânt (construită în 1883), una având motor cu abur (construită în 1890) şi una modernă cu motor cu aprindere internă (construită între 1939-1943) şi o capacitate de măcinare de 16 chintale de grâu pe oră26.

În dezvoltarea economică a comunei un rol însemnat l-au jucat co-operativele ţărăneşti. În anul 1929 s-a înfiinţat cooperativa „Producătorul” („Erzeuger”), organizată după modelul cooperativei de credit şi economii de tip „Reiffeisen” din Germania. În această cooperativă erau primiţi toţi ţăranii,

26 Ibidem, p.43; Anuarul Socec al României Mari, vol. II, Editura Socec & CO., Soc. Anonimă, Bucureşti, 1924-1925, p.823; A. Rosić, op.cit., p. 22.

Moara cu motor (1943)

cu condiţia achitării taxei de înscriere în valoare de 250 de lei. Cooperativa cuprindea în jur de 600 de gospodării ţărăneşti. A avut ca preşedinţi pe: Franz Müller, Josef Rosenzweig, Johann Anton, Mathias Steier. Prin cooperativă ei îşi livrau porcii graşi în străinătate (Austria, Cehoslovacia), îşi valorificau laptele – livrând cantităţi însemnate de unt la Timişoara, îşi comandau necesarul de furaje şi seminţe, maşini şi unelte agricole27. În 1943, spre exemplu, cooperativa a cumpărat 140.000 de capete de porci, cam la 140 kg. pe cap, a cumpărat şi prelucrat în jur de 10-12.000 hl de lapte.

În 1934 o parte din membrii cooperativei „Producătorul” înfiinţează o nouă cooperativă, numită „Hărnicia”. Obiectul ei de activitate era producerea şi

cumpărarea laptelui (2.900 hl pe an). I-a avut ca preşedinţi pe: Milivoi Marin, Costa Savici, Duşan Luchin, Vlada Luchin, Laza Marin28.

După Primul Război Mondial au existat în comună şi diferite instituţii de credit: Banca Agricolă S.A., capital 50.000 de lei, preşedinte, Anton Anton; Banca Centrală Şvăbească S.A. Timişoara; Banca de Păstrare, capital 25.000

27 J. Tittenhofer, op.cit., p. 44-45; A. Rosić, op.cit., p.28 A. Rosić, op.cit., p. 58.

Treieratul cu batoza (1943)


de lei, preşedinte Tyrkov Milan; Banca Populară, capital 12.500 lei, preşedinte Kern Johann; Banca Comercială din Variaş29.

O dată cu dezvoltarea agriculturii şi a creşterii animalelor au prosperat în comună şi o serie de meserii legate de aceste sectoare. Se măresc atelierele mecanice, de fierărie şi rotărie, creşte numărul măcelarilor, al zidarilor, tâmpla-rilor şi dulgherilor. În domeniul meşteşugurilor şi al comerţului, conform unei

Situaţii statistice din anul 1940, existau în Variaş: 48 de meseriaşi autorizaţi (în realitate erau mai mulţi, căci, de obicei, frizerii ambulanţi, pantofarii mici, ş.a., lucrau fără autorizaţie), 9 birturi, 2 brutării, 19 prăvălii mixte (pe lângă cele două cooperative), 9 râşniţe, 7 cazane de fiert ţuica, 2 mori, o ţiglărie30. Din anul 1890 exista o fabrică de cărămidă, pe drumul spre Satchinez, al cărei proprie-tar era, în anul 1925, Fuchs Peter31. Spre exemplificare redăm câteva meserii practicate în Variaş şi numele acelora care au avut aceste îndeletniciri între anii 1924-1925:29 Anuarul Socec al României Mari……., p.823; A. Rosić, op.cit., p. 60. 30 J. Tittenhofer, op.cit., p. 45.31 N. Engelmann, op.cit., p. 190.

Culesul porumbului în perioada interbelică

Arhitecţi: Ficker Peter, Martin Alois, Martin Peter, Schneider Nikolaus; Ceasornicar: Ruckert Francisc;Comercianţi de cereale: Burger Iacob, Kutscher Georg, Ritter Iacob,

Rosenzweig Frantz;Cizmari: Dobromir Lascu, Engelmann Michael, Peitz (Peici n.n.) Lazăr;Croitori: Kielburg Peter, Nothum Joseph, Schweitzer Johann;Hotelieri: Ofcsek Ernö, Schaus Peter;

Comerciant lemne: Ficker Peter;Mecanici: Hansel Mathias, Klugesherz Nikolaus, Müller Johann;Vopsitori: Endresz Andrei, Martin Adam32. Structura ocupaţională a locuitorilor (conform actului nr. 2880/1939) în

anul 1930, se prezenta în felul următor: 3.188 de agricultori, 128 de meseriaşi, 50 de comercianţi, 25 de funcţionari şi 940 de copii, în total 4331 de suflete33.

Avansul economic al localităţii a determinat şi o evoluţie a locuinţelor, în ce priveşte numărul acestora, mărimea, numărul de camere, materialele din

32 Anuarul Socec al României Mari, p.823.33 J. Tittenhofer, op.cit., p. 47.

Lucrări agricole în perioada interbelică


care erau construite, etc. Astfel, în 1910, în Variaş, la 4.400 de locuitori existau 893 de case: 85 din cărămidă, 119 din piatră şi văiugă, 685 din văiugă, 4 din lemn; casele erau acoperite: 357 cu ţiglă, 15 cu şindrilă şi 521 cu trestie şi paie34. Conform tabelului nr. 25 din adresa 3095, în anul 1943 existau în Variaş 4793 de locuitori şi 1077 de case: 130 cu o singură încăpere, 707 cu două încăperi, 240 cu trei sau mai multe încăperi; 421 de locuinţe erau construite din cărămidă arsă, iar 656 din pământ bătut; 851 de case aveau grajduri, iar 314 erau dotate cu pivniţe35. Chiar dacă cele două statistici nu sunt identice, în privinţa aspectelor urmărite, putem, totuşi, să remarcăm că în decurs de 33 de ani numărul case-lor din Variaş a crescut cu 184, iar numărul celor din cărămidă cu 336. Putem presupune că în aceeaşi perioadă a crescut şi numărul de case cu mai mult de o încăpere.

Beneficiind de condiţii naturale prielnice şi de o populaţie multietnică caracterizată printr-o hărnicie proverbială, comuna Variaş a cunoscut în perioa-da 1919-1944 o dezvoltare economico-socială susţinută. Cu o predominanţă a ocupaţiilor agricole sau legate de agricultură, cu o clasă de ţărani mijlocaşi, care s-a consolidat treptat, Variaşul a fost o localitate de frunte nu numai a judeţului Timiş-Torontal, ci şi a României, comparabilă, la mulţi indicatori, cu localităţi din statele dezvoltate ale Europei acelor vremuri.

34 I. Munteanu, op.cit., p. 172.35 J. Tittenhofer, op.cit., p. 48.

Florin Zamfir

Comuna Variaș în tumultul evenimentelor de după al Doilea Război Mondial

Între 20 septembrie şi 7 octombrie 1944, bătălia pentru cucerirea Peria-mului, dată de sovietici împotriva germanilor, a tulburat liniştea localităţii Va-riaș, care până atunci nu cunoscuse vuietul războiului. La finalul acestei teribile confruntări, flăcările care mistuiau comuna învecinată şi înroşeau cerul spre apus, anunţau, parcă, sfârşitul unei epoci şi vremurile noi care aveau să vină. Prezenţa Armatei Roşii „eliberatoare”, a făcut posibilă ascensiunea la putere a comuniştilor, care au iniţiat procesul de „sovietizare” a României, al edificării unui sistem politic care urma linia comunistă de tip stalinist. Variaşul nu a fost ocolit de prefacerile pe care ţara le-a traversat în această perioadă.

La 12 septembrie 1944, România încheiase Convenţia de armistiţiu cu Naţiunile Unite, care la punctul 11 prevedea achitarea de către ţara noastră, a unei despăgubiri de război faţă de Uniunea Sovietică, în valoare de 300 milioa-ne de dolari, plătibili într-o perioadă de şase ani, în mărfuri. Comuna Variaş şi-a adus şi ea contribuţia la acest „tribut” dat ţării învingătoare în război, livrând următoarele:

178 de vaci, cu o greutate de 72 de tone, în valoare de 40,3 milioane de lei;1129 de porci, cu o greutate de 115,3 tone, în valoare de 139,9 milioane lei;185 de oi, cu o greutate de 4,5 tone, în valoare de 1,6 milioane lei;2019,4 tone de grâu, în valoare de 77,8 milioane de lei;807 de tone porumb, în valoare de 33 milioane de lei;1121 de tone cartofi, în valoare de 57,8 milioane de lei. Pe lângă acestea, comuna Variaş a mai furnizat cantităţi însemnate de

alte alimente, ca de exemplu: untură-slănină (3523 de kg, în valoare de 4,363 milioane lei), ouă, lapte, zarzavaturi, etc.1

1 Johann Tittenhofer, Schiţă monografică a comunei Variaş (lucrare de diplomă), Universitatea Bucureşti, Facultatea de Filologie, 1963, p. 51.


O altă urmare nefastă a războiului a fost deportarea germanilor din Ro-mânia în Uniunea Sovietică. În acest fel, germanii din ţara noastră trebuiau să „plătească” înfrângerea lui Hitler în războiul mondial. La fel de adevărat este că marea majoritate a germanilor din România adoptase cu entuziasm ideile naţional-socialiste, în special după venirea lui Hitler la putere în 1933, aderând la organizaţia prohitleristă „Frontul Etnic German”, iar bărbaţii înrolându-se voluntar în trupele Wafen SS în vara anului 19432.

Populaţia germană a Variaşului era divizată politic înainte de război în două tabere: grupul radical, organizat în „Partidul Comunităţii Populare”, apar-ţinând burgheziei săteşti şi grupul moderat, organizat în jurul „Partidului Po-pular”, aparţinând elementelor mai puţin înstărite. Neînţelegerile dintre aceste două grupări, instigate mereu de şefii lor din umbră, au atins apogeul într-o adevărată bătălie de sală, care a avut loc într-o duminică de noiembrie a anului 19373. Divergenţele-cel puţin formal – vor lua sfârşit, când membrii grupului radicalilor vor uni, la începutul războiului, cele două tabere, incluzându-le în faimosul „Grup Etnic German” din România4. În urma acordului dintre Hitler şi Antonescu, din anul 1943, 281 de şvabi varieşeni au fost înrolaţi, majoritatea în unităţi SS şi dintre ei, 76 şi-au dat tributul de sânge, pentru a îndeplini planurile hegemonice ale Führerului5.

La 6 ianuarie 1945, Comisia Aliată de Control, dirijată de sovietici, ce-rea mobilizarea populaţiei germane apte de muncă, în vederea deportării. Prin această acţiune, autorităţile sovietice încălcau dreptul internaţional, imitând practicile naziste dintre anii 1933-1945. Ordinul sovietic de deportare avea în vedere toţi bărbaţii cu vârstele cuprinse între 17 şi 45 de ani şi toate femeile între 18 şi 30 de ani. Erau excluse numai femeile gravide, cele cu copii sub un an şi persoanele inapte de muncă.

Circa 33.000 şvabi bănăţeni au fost ridicaţi din casele lor în luna ianuarie a anului 1945. În sate au fost strânşi de jandarmi şi funcţionarii de la primării, duşi la locurile de adunare, apoi urcaţi în trenuri spre a fi trimişi la Timişoara. Primele transporturi din Timişoara, spre Uniunea Sovietică, au început pe 18 ianuarie 1945. Săptămâni în şir, oamenii au fost urcaţi în vagoane de marfă şi duşi spre minele de cărbuni şi centrele industriale sovietice. Acolo, deportaţii au avut un program de muncă, zilnic de 12 ore, cu hrană insuficientă şi măsuri de

2 Ibidem, p. 52.3 O întrunire politică, în care violenţele verbale au degenerat în confruntări fizice.4 Ibidem, p. 46-47.5 Florin Zamfir, Tragicele evenimente desfăşurate în vestul judeţului Timiş-Torontal, în toamna anului 1944, în „Oameni, evenimente, tradiţii din Banatul de câmpie”, vol. IV, (volum coordonat şi îngrijit de prof dr. Florin Zamfir), Editura Artpress, Timişoara, 2010, p. 49.

igienă precare. Din 1945 şi până în 1949, când ultimii deportaţi au fost eliberaţi, circa 15% dintre şi-au găsit sfârşitul.

Primul transport care a plecat din Variaş, spre Uniunea Sovietică, două vagoane cu femei şi patru cu bărbaţi, a avut loc în data de 19 ianuarie 1945. Între 20 şi 25 ianuarie 1945, s-au efectuat alte transporturi, în această perioadă fiind deportate din localitate 370 de persoane de etnie germană, 166 de femei şi 204 bărbaţi6. Dintre persoanele deportate, 7 femei şi 34 de bărbaţi, în total 41 de germani varieşeni, şi-au găsit sfârşitul departe de ţară, majoritatea dintre ei în localităţile Enakievo şi Stalino7 (cu denumirea actuală Doneţk), centre miniere din estul Ucrainei.

Începutul acţiunii de comunizare a României, a fost făcut o dată cu instaurarea guvernului condus de dr. Petru Groza, la 6 martie 1945. În primăvara aceluiaşi an, în comuna Variaş iau fiinţă o serie de organizaţii politice locale, care au contribuit la implementarea în teritoriu, a noului sistem politic: o organizaţie a Partidului Comunist Român, cu 30 de membri, secţii ale Frontului Plugarilor8 şi Partidului Social-Democrat9, Organizaţia Democrată Slavă (numită şi „Liga Slavă”), cu aproape 500 de membrii10.

Primăria localităţii Variaş a fost condusă în această perioadă de repre-zentanţi ai etniei sârbe, deoarece populaţia germană căzuse în dizgraţia noilor autorităţi statale. Sârbii avuseseră, pe parcursul războiului, o atitudine antifas-cistă. Nu puţine au fost cazurile de bărbaţi sârbi care au preferat să se ascundă, decât să participe la războiul antisovietic. Unii dintre ei au fugit în Iugoslavia, ocupată de trupele hitleriste şi s-au înrolat în unităţi de partizani. Aceştia au fost condamnaţi, în absenţă, la ani grei de temniţă sau la muncă silnică pe viaţă, fiind degradaţi şi confiscându-li-se averea, pentru dezertare11. Astfel, soldatul Nincov Lazăr, aparţinând contingentului 1932, din Regimentul 7 Pionieri, a fost con-damnat la muncă silnică pe viaţă, cu confiscarea averii, pentru dezertare. Belin Ioan Stanislav, aparţinând contingentului 1943, din Regimentul 93 Infanterie, a fost condamnat la 4 ani de temniţă grea, degradare şi confiscarea averii, pentru dezertare. Erdelean T. Vitelie, din contingentul 1933, a fost condamnat la 5 ani de muncă silnică şi confiscarea averii, pentru dezertare. Ivanovici Uroş a fost

6 Nikolaus Engelmann, Warjasch, 1980, p. 126-136.7 Ibidem, p. 139-140.8 Frontul Plugarilor a fost o organizaţie politică de stânga a ţăranilor români, înfiinţată în ianuarie 1933 la Deva, sub conducerea lui Petru Groza. A contribuit la instaurarea comunismului în România, alături de Partidul Comunist Român. În 1953 s-a autodizolvat.9 Partidul Social Democrat Român a fost reprezentantul social-democraţiei în viaţa politică românească până la instaurarea dictaturii comuniste. În februarie 1948, PSD a fuzionat cu PCR în cadrul Partidului Muncito-resc Român (PMR).10 J. Tittenhofer, op.cit., p. 52-53.11 Florin Zamfir, op.cit., p. 49.


condamnat la muncă silnică pe viaţă, pentru dezertare, iar Belin Dobromir, la 5 ani de muncă silnică12. Exemplele ar putea continua, ele reflectând starea de spirit a populaţiei sârbe din Variaş, în acei ani. După război, în contextul victo-riei alianţei antihitleriste, dezertorii sârbi au fost repuşi în drepturi, unii dintre ei sprijinind edificarea comunismului în România.

În perioada statornicirii regimului comunist, primarii localităţii au fost următorii: Sava Erdelean (1945), Toşa Rosici (1945-1946), Vasa Latinchin (1946), Duşan Acimov (1947-1948), Ivan Milovanov (1948-1950), Sava St. Marici (1950-1951)13.

Legea nr. 187 din 23 martie 1945, reglementa reforma agrară, având sco-pul de a reforma radical agricultura şi de a împroprietări ţăranii săraci din Ro-mânia. Prin această reformă s-a încercat, totodată, atragerea unui capital politic, atât de necesar Partidului Comunist Român, aflat in grava penurie de membri și persoane loiale. Din punct de vedere economic, reforma iniţiată de guvernul condus de dr. Petru Groza a fost, de fapt, un pas înapoi în calea progresului, întrucât a distrus marile proprietăţi agricole, singurele în care se mai aplicau tehnologii moderne şi începuse deja să pătrundă puternic mecanizarea. Reforma agrară din 1945, a fost înfăptuită la sate de „Comisii comunale de împroprietă-rire, alese de obştea plugarilor”. La Variaş, în fruntea acestei comisii a fost ales Ştefan Moisici, care între anii 1945-1948 a condus întreaga acţiune de înfăptui-re a reformei agrare în această comună14.

Conform legii erau expropriate: pământurile şi proprietăţile agrare de orice fel aparţinând cetăţenilor germani şi cetăţenilor români, persoane fizice sau juridice de naţionalitate germană, care au colaborat cu Germania hitleristă; pământurile şi alte proprietăţi ale criminalilor de război şi ale celor vinovaţi de dezastrul ţării; pământurile celor care s-au refugiat în ţările cu care România era în stare de război, ori s-au refugiat în străinătate după data de 23 august 1944; bunurile agricole, de orice fel, ale cetăţenilor români care s-au înscris voluntari pentru a lupta împotriva Naţiunilor Unite. La ultimul punct se specifica faptul că posesorii unor terenuri mai mari de 50 ha vor fi şi ei expropriaţi15. Prin urma-re, dintre cei care urmau să fie expropriaţi, în capul listei au fost aşezaţi etnicii germani, consideraţi nişte paria ai societăţii, în contextul războiului antinazist.

În aprilie 1945, au fost întocmite la Variaş listele cu cei îndreptăţiţi a primi pământ, iar în cursul lunilor iunie şi iulie au fost expropriate 8.236 iugăre

12 Direcţia Judeţeană Timiş a Arhivelor Naţionale, Fond Primăria Variaş, dosar 4/1944. 13 Aron Rosić, Iz sela u selo, Varjaś, Editura Kriterion, Bucureşti, 1985, p. 12-13; în perioada regimului comunist au mai funcţionat următorii primari: Duşan Vlaşcici (1958-1960), Svetozar Strainov (1961-1968), Velimir Rancov (1968-1989). 14 J. Tittenhofer, op.cit., p. 53.15 LEGE nr.187 din 23 martie 1945, pentru înfăptuirea reformei agrare.

(4776 hectare), aparţinând cetăţenilor români de naţionalitate germană, care au fost consideraţi colaboratori ai Germaniei hitleriste. Cu acest pământ au fost împroprietărite circa 510 familii de proletari agricoli şi ţărani săraci, cu câte 5 hectare (respectiv 8,5 iugăre). O dată cu pământul a fost expropriat şi întregul inventar agricol, care a fost predat celor împroprietăriţi, în afara unei categorii de maşini agricole, care intra în patrimoniul Staţiunii de Maşini Agricole, în-fiinţată în acea perioadă16. De la această staţiune, ţăranii urmau să închirieze la „preţuri cinstite” utilajele necesare unei agriculturi performante. Însă prin această prevedere, foştii proprietari de maşini agricole au ajuns în situaţia să închirieze propriile lor bunuri.

Între timp, pe plan internaţional au loc evoluţii cu implicaţii directe pentru spaţiul bănăţean. Ruptura dintre Stalin şi Tito, a dus la expulzarea Iugoslaviei din Biroul Comunist de Informaţii (Cominform), în anul 1948, iar în condiţiile în care România era obligată să ducă politica Moscovei, pentru că avea trupe sovietice pe teritoriul ei, graniţa iugoslavă devenise o zonă sensibilă pentru guvernul comunist de la Bucureşti. De aceea, etniile prezente, în special în Ba-nat, erau considerate drept „elemente cu un factor ridicat de risc”. În aceste condiţii, autorităţile au început să facă planuri care urmăreau „igienizarea Ba-natului”, adică curăţarea etnică, care îi avea ca obiect pe germani şi pe sârbi. În al doilea rând, se urmărea îndepărtarea mai multor categorii sociale considerate periculoase de comunişti. Categoriile de persoane pe care autorităţile le-au avut în vedere pentru deportare erau: marii fermieri, marii proprietari de pământ, in-dustriaşi, hangii sau deţinători de restaurante, refugiaţi basarabeni sau aromâni, foşti membri în forţele armate germane, cetăţeni străini, rude ale refugiaţilor, simpatizanţi ai lui Tito, persoane care colaboraseră în război cu inamicul, cadre militare, oficialităţi demise, activişti politici şi pentru drepturile cetăţeneşti, foşti oameni de afaceri cu legături în Occident, lideri ai grupării etnicilor germani.

Astfel că în noaptea de 17-18 iunie 1951, de Rusalii, a fost pusă în miş-care cea mai amplă acţiune de deportare din istoria contemporană a României. Un număr de 12.791 de familii, respectiv 40.320 de persoane, din 258 de lo-calităţi situate în apropierea frontierei cu Iugoslavia, în actualele judeţe Timiş, Caraş-Severin şi Mehedinţi, au fost ridicate din căminele lor şi deportate în Bărăgan. Au fost duşi români, germani, sârbi, bulgari, refugiaţi din Basarabia şi Nordul Bucovinei, aromâni. Oamenii, inclusiv femei gravide, bătrâni, bolnavi, copii mici, au fost îmbarcaţi în vagoane de vite şi duşi în Câmpia Bărăganului. Debarcaţi pe câmpul liber, departe de orice altă aşezare omenească, li s-a ordo-nat să-şi ridice case. Astfel, în vara şi toamna anului 1951, în regiunile Ialomiţa

16 J. Tittenhofer, op.cit., p. 53.


şi Galaţi, au luat fiinţă 18 localităţi noi. În 1956 deportaţii s-au întors în locurile lor natale.

Comuna Variaş nu a fost ocolită de acest eveniment încărcat de tragism, al istoriei contemporane a României. Aici, populaţiile cele mai afectate de feno-menul deportării în Bărăgan, au fost germanii şi sârbii. Din rândurile acestora, au fost deportate familiile înstărite.

Tabelul I

Localitatea din Bărăgan

Naţionalitatea deportaţilor*

Germani Sârbi

Număr de fami-

lii

Număr de per-soane

Nu-măr de familii

Număr de per-soane

Perieţi 46 152 15 53Feteşti – Valea Viilor 32 123 50 147

Mărculeştii Noi – Vii-şoara

22 60 8 24

Răchitoasa – Giurgeni 1 1

Bumbăcari 1 1Total 100 335 75 226

* Nikolaus Engelmann, op.cit., p. 149-151; Miodrag Milin, Ljubomir Stepanov, Sârbii din România în Golgota Bărăganului, Uniunea Sârbilor din România, Asociaţia Foştilor Depor-taţi în Bărăgan, Timişoara, 2003, p. 265-268.

Tabelul II

Localitatea din Bărăgan

Persoane decedate*

Germani SârbiPerieţi 10 6Feteşti – Valea Viilor 7 6

Mărculeştii Noi – Viişoara 7 1

Total 24 13

* Nikolaus Engelmann, op.cit., p. 151; M. Milin, L. Stepanov, op.cit., p. 265-268.

După cum se observă din Tabelul I, 175 de familii din Variaş, cuprinzând 561 de persoane, au fost deportate în stepa Bărăganului. Dintre aceştia, 24 de persoane de naţionalitate germană şi 13 de naţionalitate sârbă, au trecut în ne-fiinţă departe de localitatea natală (Tabelul II). Aceste statistici nu-i cuprind pe meglenoromânii şi basarabenii deportaţi din localitate. Ştim însă, că din rândul meglenoromânilor au fost ridicate aproximativ 16 familii, din care doar una s-a întors înapoi17. Ştim, de asemenea, că numărul total al familiilor din Variaş, deportate în Bărăgan, s-a ridicat la 21018.

Anii de după Al Doilea Război Mondial, perioada de statornicire a regim-ului comunist în România, ne oferă imaginea unei tranziţii brutale de la un sistem economico-social şi politic, la altul esenţial diferit, importat din afară şi grefat pe un organism naţional nepregătit pentru acest transplant. Într-un timp relativ scurt, s-a distrus o lume şi s-a creat alta în loc. La Variaş, aceste schim-bări radicale au fost pentru destule familii încărcate de tragism, căci deportările şi deposedarea de pământuri le-au marcat nefast destinul.

17 Informaţie primită de la profesorul Ioan Rabota.18 Mihai Gheorghe, Duşan Vlaşcici, Monografia comunei Variaş (manuscris), p. 4.


Miroslav Rosici

O piramidă în România – piramida albă de la Medgidia

În 7 şi 8 septembrie 1926 au loc la Medgidia, în prezenţa a numeroşi oaspeţi, festivităţile de dezvelire a monumentului care adăposteşte osuarul voluntarilor sârbo–croato–sloveni căzuţi în luptele care s-au dat pe teritoriul Dobrogei în perioada 25 august 1916 – 12 octombrie 1916 contra armatelor unite ale Germaniei,Turciei şi Bulgariei. Iată ce scria, la acea vreme, cotidianul ,,Politika” din Belgrad în numărul său din 11 septembrie 1926 (numărul 6602 – anul XXIII): ,,Două garnituri de tren ne-au transportat azi dimineaţă, la orele şapte şi jumătate, de la Cernavodă la Medgidia.. După o oră, de mers cu trenul am ajuns în gara Medgidia unde am fost întâmpinaţi de reprezentanţii armatei şi ai puterii locale, garda de onoare şi fanfara militară... am pornit spre monumen-tul care este amplasat pe o ridicătură la cinci sute de metri de oraş... pe această ridicătură, unde acum zece ani era amplasamentul Diviziei I Sârbe de Voluntari, a fost turnat un postament de beton cu baza pătrată având înălţimea de cinci metri, iar lungimea laturilor de douăzeci şi cinci de metri. În acest postament se află cripta în care au fost depuse rămăşiţele pământeşti ale eroilor noştrii căzuţi pe câmpul de luptă......Deasupra acestui postament se ridică o piramidă, din marmură albă, înaltă de şapte metri flancată de stâlpi din marmură legaţi cu lanţuri... Monumentul a fost dezvelit de câtre vicepreşedintele Comitetului, generalul Đura Josipović, care a ţinut şi o frumoasă prelegere la predarea monu-mentului spre îngrijire primarului oraşului Medgidia, dr. Ibrahim Temu, care s-a născut la Struga. După aceea au luat cuvântu generalul [Stevan] Hadžić, trimi-sul Regelui, maiorul orb Luio Lovrić, inginerul Aćimović, din partea Primăriei oraşului Belgrad, şi dr. Archibald Reiss, care a vorbit însufleţit şi din inimă...

Și vine întrebarea pertinentă: cum a ajuns Divizia I Sârbă de Voluntari în Dobrogea şi de ce neapărat o divizie de voluntari?

Voluntariatul pe timp de război are o lungă tradiţie la poporul sârb. Această tradiţie a continuat şi în perioada Primului Război Mondial când, prin-

tre alte exemple, cel mai grăitor este exemplul formării Diviziei I Sârbe de Voluntari. Formarea diviziei a început pe teritoriul Rusiei ţariste începând cu luna noiembrie a anului 1915, prin formarea unui pluton de voluntari sârbi,

pluton care mai târziu va deveni nucleul viitoarei divizii. Nu trebuie să uităm că în acea perioadă Rusia ţaristă era angajată pe mai multe fronturi de luptă printre care şi cel contra armatei austro-ungare, iar sârbii erau supuşi austro-un-gari şi erau înrolaţi în armata austro-ungară de unde cădeau prizonieri de răz-boi, sau dezertau, şi ajungeau în lagărele armatei ruse. Guvernul sârb a susţinut recomandarea Comandamentului Suprem al armatei pentru formarea Diviziei I Sârbe de Voluntari şi, astfel, la data de 11 februarie 1916, prin decretul dat de regele Serbiei, s-a luat hotărârea şi au fost numiţi Comandantul şi Statul Major al Diviziei din rândul ofiţerilor aflaţi în recuperare pe insula Corfu din Grecia. Comandant al Diviziei a fost numit colonelul Stevan Hadžić.

Statul Major a început pregătirile pentru plecarea în Rusia, la Odessa, şi continuarea activităţilor de recrutare a combatanţilor pentru formarea Diviziei.


La data de 3 martie 1916 primul contingent de 130 de militari se îmbarcă pe vasul de transport „Ville de Nantes“ şi, după mai multe opriri prin porturile din Italia, Franţa, Anglia, Norvegia, Suedia şi, în final, Rusia, din portul Murmansk, au continuat călătoria cu trenul până la Odessa, oraş în care poposesc pe data

de 10 aprilie 1916. Ajunşi la Odessa, militarii se alătură for-maţiunilor deja existente, astfel că la data de 16 aprilie 1916 colonelul Stevan Hadžić preia comanda celor două regimente de voluntari deja formate, dar în fiecare zi numărul celor care se alăturau formaţiunilor nou formate era tot mai mare, astfel că la data de 18 iunie 1916, prin Ordinul de zi pe unitate nr. 87, se încheie procesul de formare a Diviziei I Sârbe de Volun-tari, iar acest ordin este citit în faţa ostaşilor din cele patru regimente din componenţa Di-viziei chiar de către comandan-tul acesteia, colonelul Stevan Hadžić.

Cât de bine era organi-zată recrutarea de combatanţi pentru efectivele Diviziei se poate vedea şi din sprijinul pe care l-au primit cadrele din Statul Major al Diviziei din par-

tea autorităţilor ruse pentru editarea unui ziar în limba sârbă, ziar care era folosit ca mijloc de propagandă şi mobilizare a etniei. De asemenea, înalţii demnitari ai Rusiei ţariste au făcut de nenumărate ori trecerea în revistă a efectivelor Di-viziei, totul culminând cu vizita ţarului Nicolae al II-lea Romanov, la data de 10 mai 1916.

La începutul lunii iulie a anului 1916, pregătirile se apropiau de sfârşit, iar Divizia avea în componenţă 18.500 de ofiţeri, subofiţeri, gradaţi şi soldaţi. Numărul voluntarilor se mărea în fiecare zi, astfel încât la data plecării pe fron-tul din Dobrogea, adică pe 17 iulie 1916, efectivul Diviziei era de 18.512 com-

batanţi, urmând ca ulterior să se alăture încă 1939 de luptători, astfel ca, într-un final, efectivul Diviziei să ajungă la un număr de 20.451 de luptători. Divizia a fost întărită cu Brigada 64 de artilerie din componenţa armatei ruse şi s-a alăturat Corpului de Armată 47 al aceleiaşi armate, la comanda căruia se afla generalul A. M. Zaioncicovschi. Acestor unităţi militare li se alătură şi unităţi ale armatei române pentru constituirea frontului comun contra armatelor inamice: germană, bulgară şi turcă. Luptele au fost purtate în perioada 16 august-14 octombrie 1916, pe o linie cuprinzând următoarele localităţi: Amzacea (Topraisar), Ebiki-oi (Lanurile), Edilkioi (Miriştea), Enge Mahale (Mereni), Kokargea (Pietreni), Teki-Deresi (Valea Ţapului), Uzunlar (Lungeni-Mereni) şi Kara Sinan (Dobrici din Bulgaria). Aceste lupte au fost crâncene, cu pierderi masive de ambele părţi. După pierderea primului aliniament de apărare -Turtucaia, Silistra, Ba-zargîc - trupele române, ruse şi Divizia I Sârbă de Voluntari s-au repliat până pe 26 august 1916 pe aliniamentul Canlia, Lipniţa, Negru Vodă (Caraomer), malul de nord al lacului Mangalia, ţărmul Mării Negre. Acest aliniament a fost părăsit în data de 2 septembrie 1916, armatele aliate urmând să ocupe un nou amplasament şi anume: Rasova, Balta Baciului, Kokargea (Pietreni), Cobadin, Amzacea (Topraisar), Tatlageac (Tuzla). Zilele de 18-19 septembrie 1916 sunt două zile fatidice pentru mareşalul August von Makckensen, deoarece în aceste zile, în urma pierderilor suferite, trupele aflate sub conducerea sa sunt nevoite să se retragă şi de la atac să treacă la apărare. După cum am mai scris, pierderile de ambele părţi au fost însemnate. În ce priveşte pierderile suferite de Divizia I Sârbă de Voluntari, acestea se apropie de jumătate din efectivul Diviziei şi anume: 8.539 de combatanţi scoşi din luptă, din care 2.081 morţi sau daţi dis-păruţi.

În concluzie, Divizia de voluntari s-a format într-un moment de euforie generală, creat de dorinţa de a înfrânge armatele cotropitoare şi de a pune căpăt unui război nedrept. Care a fost preţul? Îl ştim cu toţii: pierderi mari de vieţi omeneşti şi distrugeri enorme.

Bibliografie:

1. Colecţia cotidianului Politika (din Belgrad) - anul 19262. 95 godina od formiranja Prve Srpske Dobrovoljačke Divizije - zbornik rado-

va-Kikinda 2011


Miroslav Rosici

Cântecul, oglinda sufletului

Este bine cunoscut faptul că pe sârbii - oriunde s-ar afla ei – cântecul a fost acela care i-a ajutat să dăinuiască, să reziste. Prin cântec sârbii se exteriorizează; ei cântă când se bucură, dar şi când jelesc, cântă când îşi exprimă gratitudinea, dar şi când cer ajutor şi când blesteamă şi când ameninţă şi când... chefuiesc. Şi când plâng... Pe scurt, cântecul este reflexia şi oglinda sufletului sârbesc. Excepţie de la această regulă, nu fac nici vărieşenii. În decursul anilor, în Variaş cântecul s-a manifestat – dacă ne este îngăduit să ne exprimăm aşa – într-o dublă ipostază: una duhovnicească, de rugăciune, care s-a cultivat în sânul corului bisericesc şi cealaltă - laică, dar care se auzea şi se aude în toate celelalte ocazii.

CORUL BISERICESCAnul 1902 consemnează existenţa Corului Bisericesc în cadrul Bisericii

Ortodoxe Sârbe. Acest cor fiinţează şi în prezent. În decursul anilor dirijorii corului au fost: Rada Adamov Lungulov, Vasa Rosici, Stanislav Belin, Mladen (Bata) Crişan, Jivco Ciosici şi Milorad (Mima) Marin. Cum fiecare cor avea un nume, acesta fiind cartea de vizită a fiinţei sale, este de înţeles că nici corul vărieşan nu a putut rămâne... fără identitate proprie, ori, cum niciun nume la sârbi nu este dat întâmplător, vărieşenii şi-au numit formaţia corală „Orao“ (Vulturul).

De ce „Orao“? La această întrebare... am găsit răspuns la învăţătoarea din Variaş, Anghelina Rosici (1910-2002). Dumneaei ne-a povestit că... s-au purtat multe discuţii legate de alegerea numelui. Au existat mai multe propuneri, s-a ţinut însă cont de următoarele: numele trebuie să aibă legături puternice cu ţara-mamă, Serbia. Trebuia ales un nume care să fie un simbol al sârbilor, dar şi un simbol al înălţării spirituale... Astfel, având în vedere simbolul de pe stema Serbiei, s-a găsit şi o rezolvare favorabilă legată de numele corului. Se va numi „Orao“. Bine-bine, dar în ce an s-a petrecut acest lucru? La această întrebare nu se poate răspunde cu uşurinţă. Remarcăm că într-un articol din presa vremii există relatarea membrilor corului din Variaş cum că acest… botez a avut loc în anul 1919.

Pe lângă nume, tot atât de important este şi simbolul fiecărei formaţii corale, şi anume - steagul, care era sfinţit de către toate corurile sârbeşti din Banat cu prilejul unei sărbători aparte . Pe steagul formaţiei corale din Variaş se vede clar anul -1926. Ceea ce înseamnă că steagul de atunci există şi tot atunci a fost sfinţit. Dar povestea acestui simbol al corului... nu se termină aici. Pentru că această formaţie nu are doar un steag, ci două! Considerând, probabil, că steagul din 1926 este deteriorat şi că nu „nu va mai avea viaţă lungă“, o familie de sârbi oneşti din Variaş - Milivoi şi Darinca Pavlişan - donează corului bisericesc un nou steag în anul 1974.

Din viaţa formaţiei corale bisericeşti din Variaş trebuie remarcată încă o iniţiativă. Anume, din Variaş a purces pentru prima oară ideea organizării unor treceri în revistă ale formaţiilor corale aici, pe aceste meleaguri, la fel cum se organizau şi în patria-mamă. Conştienţi de capacităţile lor interpretative, dar având şi o dorinţă puternică de a contribui la materializarea ideii de înfiinţare a Uniunii Formaţiilor Corale Sârbeşti din România, vărieşenii se pun în fruntea demersului organizării unei treceri în revistă a corurilor sârbeşti şi... preiau şi rolul de gazdă a acestei iniţiative. Această festivitate a avut loc în ziua de 15 aprilie 1934. În ce a constat festivitatea respectivă, care a fost atmosfera, cum s-au simţit oaspeţii şi gazdele lor, precum şi alte detalii despre acest eveniment ne aduc… chiar participanţii. Cu acest prilej (e vorba despre un document scris), iată relatarea din pana lui George Kerpenişan, învăţător popular sârb (cum semnează el însuşi): ,,În ziua de 15 a.[ceastă] l.[ună] a avut loc prima trecere în revistă a F.[ormaţiilor] C.[orale] la Variaş. Dacă a avut vreodată Variaşul nostru ocazia să vadă o frumoasă imagine, o deosebită celebrare şi o sărbătoare a societăţii şi a etniei sale, aceasta a fost cu siguranţă ceea ce am numit prima trecere în revistă a corurilor, care ne-a oferit tuturor ocazia să vedem şi să simţim profund ce înseamnă pentru sârbii de aici o astfel de festivitate, ce înseamnă buna înţelegere şi colaborarea. Fără a exagera, această primă şi excepţională trecere în revistă a formaţiilor noastre corale, care a avut loc la Variaş după părăsirea acestui ţinut către armata regală sârbă, va avea o frumoasă şi veşnică amintire despre noi vărieşenii, dar şi o deosebită

Consiliul parohial al Bisericii Ortodoxe Sârbe din Variaș, 1892.


importanţă istorică, precum şi o valoare didactică privind activitatea naţională a tuturor sârbilor din zona Mureşană. Noi vărieşenii suntem mândri şi ne putem lăuda cu faptul că acest eveniment a avut loc cu toate impendimentele care l-au anticipat. Ţi-a fost drag să priveşti cum localnicii noştri se pregăteau să-şi întâmpine rudele, musafirii, să-i întâmpine pe toţi coriştii cu sufletul deschis şi cu bucurie. Exact la nouă şi jumătate a început liturghia la biserică. Slujba religioasă a fost oficiată de bătrânul şi neobositul nostru protopop Alexandar Gruici. La ectenii răspundea corul nostru ,„Orao“ dirijat de învăţătorul Vasa Rosici. După terminarea liturghiei, toţi enoriaşii au trecut în curtea

şcolii, unde fraţii noştri de la Checea i-au delectat cu cântecele lor pe toţi cei prezenţi, întru bucuria şi destinderea tuturora. Imediat după orele amiezii au început să sosească musafirii, diferite formaţii corale, toţi binedispuşi, veseli, aşa cum se cuvine când participi la o astfel de reuniune. Muzica tamburaşilor şi cântecele se auzeau din toate părţile Variaşului nostru. Se părea că se petrece ceva neobişnuit şi

nemaivăzut, într-un cuvânt - eram nespus de bucuroşi şi mulţumiţi. Rare au fost casele care nu au avut musafiri. Toată această atmosferă era impresionantă. Pe fiecare faţă se oglindeau veselia şi deplina bunătate. După amiază, însă, în jurul orelor trei, când au sosit toate corurile şi s-au aşezat într-o lungă coloană cu steagurile ridicate, cu dirijorii şi conducătorii lor în frunte, urmând apoi coriştii, iar alături de ei s-au înşiruit localnicii şi musafirii - imaginea a devenit deosebit de frumoasă şi impunătoare. Un astfel de entuziasm, o astfel de manifestare nu ştiu când se va mai putea vedea şi urmări aici. După ce fotograful a imortalizat câteva instantanee ale coloanei formate din coriştii veniţi la Variaş, s-a pornit către izlaz (în dialectul localnicilor – păşune sătească - nota autorului), unde coriştii noştri din Variaş au pregătit locul unde se va desfăşura această primă întrunire a formaţiilor corale. Spectatori au fost în număr de peste 3.000, astfel încât nu au fost nici locuri suficiente.

Exact la orele patru învăţătorul Vasa Rosici deschide şi salută această reuniune, după care urmează programul în ordinea stabilită:

Variaș. Trecerea în revistă a corurilor sârbești din România, 15 aprilie 1934

Formaţia corală din Becicherecul Mic (dirijor Pera Costici, învăţător),Formaţia corală din Cenadul Mare (Milan Giurici, învăţător),Discursul lui Giura Cherpenişan despre activitatea şi trecutul corului

„Orao“ din localitate,Checea (Voislav Veselinovici, învăţător),Ketfel (Gelu) - (Steva Petrovici),Sânpetru (Liubomir Ivanov, preot),Nacivala (Satu-Mare) - (Ivan Stamoran, învăţător),A urmat apoi şi corul „Orao“, care a interpretat următoarele compoziţii:

Појмо песме (Să cântăm cântece), Хајд јунаци (Veniţi viteji) şi Ловачка песма (Cântec vânătoresc).“

În finalul aceluiaşi articol se menţionează că: „orchestra din Checea a asigurat muzica la petrecere, în afara programului.“

Evocând această trecere în revistă, trebuie să evidenţiem şi faptul că în perioada interbelică au avut loc încă trei asemenea reuniuni desfăşurate la Timişoara, Arad şi Sânnicolaul Mare. La toate aceste întruniri, Corul din Variaş a participat, prezentându-şi repertoriul la un înalt nivel artistic.

Această manifestare a formaţiilor corale sârbeşti din România a fost reînnoită abia în 1993, organizatori fiind Vicariatul Ortodox Sârb şi Uniunea Sârbilor din România. De atunci aceste întruniri ale corurilor au loc în fiecare an la Timişoara. Aproape la fiecare trecere în revistă a corurilor sunt prezenţi şi vărieşenii.

Din noianul de acţiuni la care a fost prezent şi Corul din Variaş, cum ar fi diferite festivităţi, concursuri ori prezenţe la mănăstirea Bezdin de sărbătoarea Înălţării Sfintei Născătoare în 28 august etc. în existenţa acestei formaţii ar trebui evidenţiate în mod deosebit două momente, ambele se referă la prezenţa corului în Serbia.

Prima oară corul s-a aflat în Serbia imediat după tragicul atentat asupra regelui sârb Alexandru I la Marsilia. Ca şi alţi sârbi şi membri Corului „Orao“s-au dus în Serbia „la mormântul Viteazului Rege Alexandru I Unificatorul ca să se închine memoriei Regelui Martir“, după cum se prezintă acţiunea într-un articol al ziarului vremii ,,Temišvarski vesnik“. Această vizită are loc în zilele de 9 şi 10 mai 1935. În prezenţa a peste 500 de persoane la Oplenaţ s-a ţinut o slujbă de pomenire, iar corul care a cântat a fost „Orao“ din Variaş. În aceeaşi zi, la orele serii, a avut loc un concert în sala Fundaţiei Kolaraţ din Belgrad, concert care ,,a fost transmis în direct de postul de radio“. Cum a fost acel concert - iată un citat dintr-un articol din „Temišvarski vesnik“: „Concertul a fost deschis prin interpretarea imnului iugoslav de către corul „Orao“ din Variaş... apoi punctele programului s-au succedat unul după altul, unul mai frumos decât


celălalt. Interpretările corurilor noastre noastre din Variaş, Becicherecul Mic şi Timişoara – Mehala, precum şi melodiile grupului sîrbo-croat de tamburaşi din Checea au fost bine primite, iar, prin aplauze, se cereau mereu şi mereu reveniri... Invitată la acest concert a fost şi solista operei belgrădene, de altfel compatrioata nostră, mezzosoprana Melania Bugarinovici precum şi d-l Dobriţa Milutinovici, actor marcant al Teatrului Naţional din Belgrad“.

Nu a consemnat în mod laudativ această prezenţă participarea la festivităţile amintite, doar presa de aici. Acelaşi lucru l-a făcut şi presa din Serbia.Avem ocazia – în premieră – să cităm cum a relatat în paginile sale ziarul „Politika“ din Belgrad despre acest eveniment. În numărul din 11 mai 1935 sub titlul „Sârbii din partea românească a Banatului la Oplenaţ“ printre altele stă scris: „…550 de membri ai Partidului Regnicolar Sârbesc din România, din Timişoara şi din partea românească a Banatului cu preşedintele partidului d. dr. Mihailo Cirici, secretar general d. dr. Spasoie Nicolici, un mare număr de reprezentanţi ai organizaţiilor locale şi ai filialelor partidului s-au închinat memoriei Regelui Viteaz la Oplenaţ. Cu ei au venit şi corurile din Variaş, Timişoara-Mehala şi Becicherecul Mic. După sosire, în criptă, s-a ţinut o slujbă de pomenire, iar la ectenii a răspuns corul vărieşenilor. Pe mormântul Regelui a fost depusă o coroană mare de laur împodobită cu crengi de palmier, trandafiri şi liliac. Coroana avea şi o panglică cu tricolorul românesc cu o dedicaţie. La mormânt a vorbit d. dr. Spasoie Nicolici. Din delegaţie mai fac parte şi reprezentantele Asociaţiei Caritabile a Femeilor Sârbe din Timişoara, care au depus o minunată coroană de trandafiri albi cu tricolorul românesc şi cel iugoslav, în numele Asociaţiei“.

A doua zi, deci în numărul său din 12 mai 1935, acelaşi ziar „Politika“ sub titlul ,,Concert reuşit al sârbilor din România“ se referă la concertul care a avut loc în sala fundaţiei „Kolaraţ“ din Belgrad. Pe lângă altele, în acest articol, se specifică: ,,După ce s-au închinat la mormântul regelui la Oplenaţ, reprezentanţii Partidului Regnicolar Sârbesc din Timişoara, care sunt de câteva zile oaspeţi dregi ai Belgradului, au prezentat un concert de muzică duhovnicească. Formaţia corală „Orao“ din Variaş, corul sârbesc din Becicherecul Mic şi cel din Timişoara - Mehala au interpretat melodiile lui [Davorin] Jenko, [Dimitrie] Slavianski, [Isidor] Baici, [Iosif] Marincovici etc. În program au participat şi doamna Melania Bugarinovici şi domnul Dobriţa Milutinovici. Concertul a avut o reuşită totală, iar oaspeţii au fost aplaudaţi cu căldură. Dintr-un public ales, în primele rânduri au fost observaţi domnul dr. Mih.[ailo] Cirici, preşedintele Partidului Regnicolar, domnul Spasoie Nicolici (care a organizat în mod exemplar această călătorie la Belgrad), domnul dr. Vladimir Stoişici, domnul Manoilo Popov, domnul Velimir Popov şi multe

alte personalităţi din Timişoara“. La toate acestea am mai adăuga că dl.dr. Mihailo Cirici, preşedintele Partidului Regnicolar Sârbesc din România, a fost vărieşan.A fost doctor în drept şi unul dintre cei mai de vază sârbi din perioada

interbelică. Consemnăm, cu părere de rău, că şi domnul dr. Cirici a pătimit de pe urma terorii comuniste - i-a fost dat să treacă şi prin Golgota Bărăganului.

Un alt moment de neuitat, din activitatea corului „Orao“ din Variaş datează din anul 1992 „când la invitaţia Preasfinţitului episcop de Şumadia şi administrator al Eparhiei Timişorii, dr. Sava Vukovici, coriştii din Variaş au fost oaspeţii oraşelor Kraguievaţ şi Gorni Milanovaţ, unde interpretarea lor i-a entuziasmat pe gazde, iar cei din Variaş au cules un mănunchi de cele mai frumoase amintiri“ - după cum e consemnat într-un articol din ziarul „Naşa reč“ despre această vizită. Până în ziua de azi, de altfel, această vizită este o plăcută aducere aminte pentru fiecare membru al formaţiei corale. Iată doar o părticică din ce ne-a spus actualul dirijor al corului, Milorad Mima Marin: „Am fost onoraţi că am avut ocazia...să ne prezentăm în Serbia. Şi acum îmi aduc aminte, profund impresionat, de slujba de pomenire în Parcul Şumariţe, unde naziştii au executat o clasă de elevi,

Corul Bisericii Ortodoxe Sârbe din Variaș, în 1968.


ai liceului din Kraguievaţ, în timpul celui de al Doilea Război Mondial. La fel mi-a rămas întipărită şi primirea călduroasă a gazdelor, când am interpretat câteva cântece pe o scenă, în aer liber. Nu este un fapt neînsemnat ca o formaţie corală dintr-un sat din afara Serbiei să cânte la Liturghie într-o biserică din Kraguievaţ! Frumoase amintiri avem din localităţile Savinaţ şi Knici. Păi, fraţilor, noi am trăit departe, departe de Serbia,deşi Serbia ne era în inimi întotdeauna.“

Se înţelege că, în decursul anilor, componenţa corului s-a schimbat mereu. Mereu veneau şi veneau cei mai tineri. Aşa cum am subliniat şi în monografia publicată anterior, era o mare onoare pentru fiecare vărieşan să devină membru al corului bisericesc. Dar numele lor - care sunt? - se va întreba de drept cititorul. În monografia Variaşului, al cărei autor este, Aron Rosici îi numeşte: Dobromir Acimov, Vasa Acimov, Giura Acimov, Ioţa Belin, Dobromir Belin, Lazar Belin, Lazar Belin II, Stanislav Belin, Paia Erdelian, Ivan Erdelian, Rada Jupunski, Sima Jupunski, Laza Ilici, Aron Ilin, Lazar Iorgovan, Milan Iovanovici, Rada Constantinov, Duşan Crişan, Giura Crişan, Mladen Crişan, Bogdan Lazarov, Sava Lazarov, Ioţa Luchin, Ceda Luchin, Svetozar Luchin, Vasa Lepoiev, Velimir Luchin, Arsa Luchin, Ceda Luchin II, Arsa Lepoiev, Rada Marcov, Laza Marin, Milan Marincovici, Svetozar Mateievici, Mişa Mişcov, Aron Marcov, Mima Marin, Arsa Nicolici, Iaşa Nincov, Ilia Ostoin, Borislav Ostoin, Sreda Pavlişan, Mita Paraon, Liubomir Peici, Milco Pavlişan, Milivoi Pavlişan, Miloş Paraon, Sava Pavlişan, Vlada Petrov, Bojidar Petrov, Duşan Petrov, Vasa Rosici, Svetozar Rosici, Arsa Rosici, Toşa Rosici, Krsta Radovan, Vasa Rosici II, Sava Savici, Sava Stoianov, Dragomir Stochici, Mişa Savici, Svetozar Strainov, Laza Teodorovici, Jivco Ciosici, Duşan Cirici, Milivoi Ţoţin, Mişa Ţoţin, Slavco Ţoţin, Laza Ţoţin, Dobrivoi Ţveici. Şi... desigur, există multe nume, mult mai multe... Încercând „să facem puţină ordine“, cu ajutorul parohului din Variaş Duşan Cliucear, am conceput un tabel. Şi, iată, de exemplu, numele membrilor corului din 1935: tenor I: Milivoi Muncian, Jivco Ciosici, Jivco Pavlişan, Giura Acimov, Mija Ostoin, Vlada Crstin, Milan Peici, Svetozar Luchin, Rada Marici; tenor II: Ioţa Belin, Doba Belin, Cedomir Luchin, Ravosie Acimov, Giura Jupunschi, Jivco Pavlişan, Milco Pavlişan, Arsa Rosici, Ioţica Teodorovici, Ilia Ostoin; bariton: Toşa Rosici, Liuba Peici, Rada Marcov, Vasa Arsin, Rada Constantinov, Sreda Pavlişan, Lazar Belin, Bora Ostoin, Svetozar Rosici, Arsa Rosici; bas: Bogdan Lazarov, Vlada Luchin, Mişa Costreş, Lazar Belin, Mita Paraon, Laza Acimov, Svetozar Mateievici, Sava Panin, Laza Iorgovan, Ioţa Luchin, Paia Erdelian, Vasa Rosici.

Care a fost componenţa corului în 1954? Din opisul pe care ni l-a pus la îndemână domnul Duşan Cliucear ,,aflăm“ că nume noi s-au alăturat membrilor corului, după cum urmează: tenor I: Dobrivoi Ţveici, Laza Marin, Boja Petrov,

Milan Marincovici, Mişa Ţoţin, Bora Belin, Krsta Radovan, Laza Ţoţin; tenor II: Sava Lazarov, Slavco Ţoţin, Rada Jupunschi, Miloş Constantinov, Sava Pavlişan, Arsa Nicolici, Dobromir Acimov, Laza Teodorovici, Velia Luchin, Milan Pavlişan; bariton: Vasa Lepoiev, Taţa Nicolici, Duşan Cirici, Milivoi Pavlişan, Milorad Marin, Aron Marcov, Iva Erdelian, Milan Iovanovici. Mergând „pe firul anilor“, să vedem acum cine au fost membri ai corului bisericesc în anul 2004. Iată, deci, numele lor: Vasa Rosici, Jivco Crişan, Laza Luchin, Vasa Guran, Rada Ilin, Laza Teodorovici, Jivco Acimov, Arsa Lepoiev, Aron Ilin, Dragoslav Luchin, Milosav Sărac, Duşan Belin, Svetozar Strainov, Mişa Savici, Milan Iovanovici, Dragoslav Luianov, Laza Ţoţin, Svetozar Ţoţin, Bogdan Acimov, Goran Acimov, Dragan Ilin, Rada Petrovici, Borko Luchin, Mladen Lazarov, Dragomir Mişcov, Draga Stochici, Rada Petrov, Toşa Luchin şi, bineînţeles, dirijorul Mima Marin. Lor li se „alătură“ ca un original membru de onoare şi Milutin Peici.

După cum este lesne de constatat, numărul membrilor corului este într-o continuă scădere. Motivul? Şi numărul sârbilor din Variaş este pe o panta descendentă. Însă, fie cum o fi, important este că formaţia corală se menţine, există şi reprezintă - putem afirma cu certitudine, în sensul simbolic al percepţiei - o instituţie culturală, care a dăinuit necontenit şi dăinuie, iată, de peste 110 ani. Vom evidenţia în continuare pe actualii membri ai corului. Aceştia sunt: Milorad (Mima) Marin, Dragoslav Luchin, Bogdan Acimov, Miodrag Erdelian, Rada Petrov, Borco Luchin, Milivoi Petcov, Vita Chelici, Svetozar Strainov, Dimitrie Peici, Dragomir Ciobin, Iovan Teodorovici, Rada Ilin, Vasa Guran, Tomislav Belin, Mata Radovan, Milosav Sărac, Duşan Stamoran, Arsa Lepoiev, Dragan Ilin şi Jivco Crişan şi, bineînţeles, nu trebuie să-i uităm pe cei care din motive de sănătate nu pot participa activ la activităţile corului, dar care sunt cu sufletul alături de acesta. Ei sunt: Laza Teodorovici, Dragomir Stochici, Milan Iovanovici, Aron Ilin şi Toşa Luchin.

Fragment din cartea „Sârbii din Variaș“, ediţie îngrijită de Ivo Muncian și Miroslav Rosici.

Versiunea în limba română: Iavorca Marcov Iorgovan

Literatură


Geo Galetaru

Cândva, într-un sat...

- Vă mai amintiţi caii noştri? întreabă mama. Acum la Cenad e iarnă şi mama stă cu spatele lipit de cuptor, întotdeauna a fost ea cam friguroasă, făceam chiar haz pe socoteala ei şi-i spuneam că nu ar strica să mai dea jos de pe ea câteva kilograme, şi aşa avea cam multe la vârsta ei. „Cine e gras e şi sănătos”, ne spunea ea cu convingere, cu convingerea încăpăţânată că ne transmite un mare adevăr, şi un îndemn în acelaşi timp, fără să-şi facă însă prea mari iluzii că-l vom urma.

- Vă mai amintiţi caii noştri? Întrebarea mamei suna rugător, aproape imperativ, cum să nu ni-i amintim, doar ei erau printre puţinele mân-drii ale noastre, dovezi solide că mai aveam un sâmbure de siguranţă de care să ne agăţăm, fără teama că lucrurile se vor schimba prea curând şi că schimbarea lor ne va da peste cap obiceiurile şi toate acele ritualuri domestice care se sta-torniciseră demult, devenind tiparul în care însăşi viaţa noastră curgea înainte. Caii noştri, cei doi cai, care făceau aproape parte din familie, şi care înţelegeau ca nimeni alţii comenzile tatei, ascultându-l, fără să şovăie, cu o bucurie pe care probabil că o simţeau în felul lor, violentă şi frustră, aşa cum violentă era nevoia lor de apropiere, în rarele lor momente de răgaz, când se odihneau unul în preajma celuilalt, nestingheriţi de nimeni şi de nimic.

Pe armăsar îl chema Bubi, un exemplar robust, cu coama şi coada negre. Celălalt cal, Sura, care avea o întreagă poveste, era o iapă nărăvaşă, inaccesibilă şi mofturoasă, pe care tata o cumpărase cu vreo doi ani în urmă, la târgul de la

Treieratul grâului la Cenad.


Sânnicolau, de la un gospodar din Tomnatic. Mândra, căci aşa se chema arătar-ea aceea numai piele şi os, abia ţinându-se pe picioarele subţiri, nechezând cu disperare, poate din cauza foamei, poate fiindcă o speria toată acea aglomerare necunoscută de animale, vaci, cai, porci şi păsări de toate felurile şi de toate mărimile, privea cu spaimă în jurul ei, neştiind nici pe departe ce o aşteaptă, ce soartă i se pregăteşte, privea cu ochi mari şi umezi, cerşind parcă o amânare pe care, oricum, stăpânul nu i-o mai putea da, era evident că vrea să scape de ea,

în orice chip, chiar dacă pent-ru asta ar fi trebuit să lase din preţ cât de mult, s-o dea chiar cu jumătate din preţul gândit de-acasă, şi încă socotind că face o afacere rentabilă. Tata se apropiase încet de iapă, îi dăduse ocol din toate părţile, privindu-i pielea fleşcăită, pe care părul se tocise şi se rărise, îl pusese pe proprietar s-o plimbe în ţarc, în jurul ţăruşu-lui înfipt în pământ şi, după ce-i văzuse spinarea plină de broboane mari de sudoare, se retrăsese la o parte, privind

sceptic trapul ei mărunt şi nesigur şi, totuşi, din extenuarea ei răzbătea la su-prafaţă, prin pâcla de transpiraţie care-i mustea din piele, o voinţă puternică, o dorinţă abia reprimată de a se avânta într-o goană nebună, smulgându-se din acel loc ruşinos, din mijlocul oamenilor care-i cântăreau fără milă mersul bicisnic. Tata s-a întors, pe jumătate hotărât, spre proprietar, păstrând totuşi, în ochi şi în gesturi, o şovăială bine afişată, o rezervă ce nu trebuia să-i scape celuilalt şi l-a întrebat scurt: „Cât“, cu un glas din care răzbătea mila, milă pentru starea jalnică a animalului, dar şi pentru el, care-şi lua pe cap o asemenea belea. Omul s-a codit niţel, îşi dădea seama totuşi că dăduse peste un client serios şi nu voia să scape prilejul din mână, căci altul nu i s-ar mai fi ivit, putea el să aştepte mult şi bine, cu mârţoaga lângă el. „Ştiu şi eu, spuse omul destul de temător, acuma vezi şi dumneata că iapa nu-i prea arătoasă. Dar dacă o hrăneşti bine şi ai grijă de ea, peste un an să vezi numai ce frumoasă se face, nici n-o s-o mai cunoşti“. Tata a mai privit-o o dată, i-a cercetat dinţii laţi şi galbeni, după care i-a întors spatele, uitându-se peste capetele oamenilor din târg şi căutând-o pe mama. Ar fi vrut să fie şi ea acolo, să-şi dea şi ea cu părerea, nu la urmă să se ivească cer-

I.C.A.R. Cenad - 1931. Iapă obținută prin încrucișa-rea dintre un armăsar din rasa Nonius și o iapă din

rasa Ardenez ușor. Colecția. ing. G. Ivașcu.

turi şi vina să cadă numai pe el. A descoperit-o repede şi a chemat-o: „Hai, că poate amândoi luăm o hotărâre mai bună, de nu ne-o părea rău la urmă“. S-au mai învârtit preţ de cinci-zece minute în jurul calului, de fapt, într-un fel inutil, căci ceea ce aveau de văzut văzuseră deja şi nu mai trebuia decât să spună da sau nu. „Tu ce crezi, Gheorghe, mai poate ieşi ceva din calul ăsta?“. Şi atunci, tata s-a hotărât pe loc, fără să şovăie, fără să aibă siguranţa că lucrurile vor fi aşa cum dorea el, se lăsase condus de hazard şi de o presimţire de moment, fără remuşcare sau teama că greşeşte, dar cu o încredere oarbă că viitorul tre-buie să ia forma dorinţei lui din acea clipă. Şi a cumpărat iapa cu două mii de lei, bani destul de mulţi pe vremea aceea, fără să se mai tocmească deloc. Şi, îţi aminteşti? Peste un an cine ar mai fi recunoscut-o pe Mân-dra în iapa aceea grasă şi plesn-ind de sănătate, care fornăia cu putere când Bubi încerca să se apropie de ea? În câteva luni, Mândra ajunsese să-şi merite numele, cu toate că, din dispreţ sau dezaprobare pentru farsa primului nume, tata i-l schim-base în Sura.

Bubi şi Sura formau o pereche minunată. Tata făcuse o căruţă nouă, gal-benă, pe cea veche o descheiasem şi o cărasem, bucată cu bucată, în şură, sub baloturile de paie şi pleavă, cât mai adânc, să nu se vadă nici măcar un şurub, căci ar fi fost destul ca să iasă la iveală totul. La fel, plugurile şi grapele le-am demontat şi le-am camuflat în căpiţele de tulei, tremurând ori de câte ori percep-torii şi oamenii sfatului se învârteau în jurul lor, neîndrăznind însă să cerceteze mai adânc, cine ştie, le rămăsese şi lor un rest de ruşine sau se gândeau poate că, în asemenea vremuri tulburi cum erau acelea, nu e bine să mergi prea departe, niciodată nu poţi şti care e reacţia omului când nu mai are prea multe de pierdut.

- Vă mai amintiţi caii noştri de atunci? ne întreabă mama, şi în vocea ei nu distingi de data asta nici regret, nici admiraţie, e pur şi simplu o rememorare personală, pe care încearcă să ne-o transmită şi nouă.

Iarna aceea căzuse pe neaşteptate. Încă nu era frig, deşi fulgi mari, im-enşi, pufoşi cădeau de sus, aşternându-se pe pământ într-un strat care creştea văzând cu ochii. Copacii împungeau văzduhul cu braţele lor scheletice, sporind

I.C.A.R. Cenad - Docar de vânătoare cu armăsari din rasa Nonius. Colecția foto: ing. G. Ivașcu


dezolarea începutului de iarnă. Străzile erau pustii, puţinii oameni care treceau pragul casei, afară, aveau o singură ţintă, apoi se întorceau grăbiţi, speriaţi parcă de o vedenie rău prevestitoare. Nimeni nu se gândea cât va ţine iarna, ce ne va aduce în cele câteva luni cât avea să zăbovească pe aici, o nepăsare universală îi însoţea pe oameni la bufet, acolo unde li se părea că uită de toate, că totul poate deveni altfel, mai frumos şi mai sigur. Birtul gemea de lume, mai ales bărbaţii socoteau că este umilitor să rămână acasă pe asemenea vreme, vocile, la început în surdină, abia murmurate, apoi gălăgioase, imperative, stridente, se amestecau într-un vălmăşag de nedescris, fiecare voia să se facă înţeles peste capul celui-lalt şi toţi sfârşeau prin a vocifera în van, într-o perfectă harababură de strigăte şi ţipete. Tata trecea printre mese şi scaune, salutând din când în când câte-un cunoscut, dar prefera să se aşeze mai totdeauna singur la masă, cu o jumătate de mastică în faţă, gândindu-se la cine ştie ce şi privind hărmălaia din jur fără să vadă sau să audă ceva. După vreo jumătate de ceas, timp în care îşi sorbea porţia de mastică cu înghiţituri rare şi cumpătate, îşi aprindea o „Mărăşească“ sau o „Naţională“ şi arunca o privire distrată în jur. Nu-i plăcea spectacolul pe care-l vedea, dar simţea o imensă compătimire şi, la drept vorbind, nu avea ce să facă, nu mai putea îndrepta nimic. În cele din urmă se ridica, saluta din nou de câteva ori în dreapta şi-n stânga şi o pornea încet spre casă. Mama mătura zăpada care se adunase în faţa casei, o rânea cu lopata, şi uliţa întreagă forfotea de femei care făceau acelaşi lucru. Din când în când, spărgând liniştea satului, se auzeau guiţaturile unor porci, oamenii se puseseră pe treabă, iarna s-ar fi putut să fie lungă şi ei trebuia să se aprovizioneze cu de toate, ca să reziste până la primăvară. „Noi când tăiem porcii, tată?“, îl întrebam pe tata, şi eu şi Traian, şi aşteptam răspunsul numai urechi, căci presimţeam că până la sorocul cu pricina nu mai era mult. Şi iată că, într-o vineri seara, când timpul se muiase puţin, dar nu atât de mult încât să se topească zăpada şi să se dezgheţe pământul, tata trimitea după rudele de la Sânnicolau, singurele rude mai apropiate care ne puteau ajuta. Sigur, puteam apela şi la vecini (căci, pe vremea aceea, toţi ar fi sărit să dea o mână de ajutor), dar tata era de principiu că între rude totul merge mai repede şi mai cu folos. Urmau să sosească Maica şi Moşu, cei doi unchi, Ştefan şi Gheorghe, care erau fraţi gemeni, apoi tuşa Aurica, sora mamei şi a celor doi unchi, şi uica Gică, bărbatul tuşei Aurica, o namilă de om care dintr-o smucitură trântea porcul la pământ şi cu o singură mişcare îi tăia gâtul, spre mila şi spaima noastră, care ne ascundeam pe unde apucam, să ne ferim ochii de oribilul spectacol. Tuşa Aurica aducea în mare grabă ligheanul, să nu se piardă sângele scurs, şi vederea şuvoiului roşu care ţâşnea cu putere îmi provoca o stare de greaţă vecină cu leşinul. După ce porcii îşi trimi-teau în văzduh ultimele respiraţii horcăitoare, îi aşezam pe câte o scară şi-i transpor-tam în curte, unde îngrămădeam pe ei furci de paie şi le dădeam foc.

Eu şi Nelu, câteodată şi Traian, înteţeam focul, până ce părul porcului se pârlea bine şi rămânea pielea curată, întinsă ca o tobă gata să plesnească. După aceea stingeam focul, măturam porcul de scrum şi-i frecam pielea rumenită cu bucăţi de ţiglă, până dispărea orice fir de păr şi pielea se arăta netedă şi frumoasă, numai bună de şoric. După ce porcul era bine pârlit, îi tăiam coada şi urechile, pe care apoi le clefăiam cu poftă, tăvălite puţin şi în sare.

Restul, despicatul porcului, tăiatul cărnii, făcutul cârnaţilor şi al jumărilor şi toate celelalte erau treaba celor mari.

Fragment din romanul „Umbra și timpul’“.



Gheorghe Covaci

Pelerinaj la Locurile Sfinte

„Călătoria de o mie de mile începe cu un pas...“ spune un vechi proverb chinezesc, şi, ca la orice început, trebuie să începem cu începutul.

Acesta a fost în februarie 2012 şi nu un orice fel de februarie, ci unul din acela numit ,,fe-martie“, pe care nu-l prea înţelegeam atunci când îl auzeam spus de bunicii mei, şi atunci îl interpretam doar ca o simplă expresie care în-

sumează două luni. Acum, însă, avea altă valoare. De vineri seara a început numărătoarea inversă: la noi era in-stituit ,,codul roşu“ cu viscol, zăpadă 50-60 cm pe şoseaua care, datorită vis-colului, a încetat de a mai fi curăţată, temperatura -15 °C în cădere liberă; în Ungaria, căci pe acolo doar puteam ajunge la Viena, alt cod de o culoare deloc optmistă. Îmi ziceam ,,de o fi să fie, va fi“ şi aşa a şi fost!

De dimineaţă de pe la ora 4, sâmbătă, 4 februarie, cu mâna pe

lopată, parcă lucram după principiul meşterului Manole, muncă fără spor, unde curăţam zăpada puteam să o iau de la capăt atunci când credeam că am termi-nat. Îndoiala mă încerca fără încetare, oare voi pleca? Pe la 7,30, prima rază de speranţă, deşi cu o oră întârziere: curajosul meu şofer şi-a făcut apariţia, nu spun mai mult decât că se numeşte BOBI. Încălzirea şi-a făcut-o cu un drum de Timişoara, ceea ce înseamnă că mai şofase cel puţin 150 de km, adunând însă şi speranţe de drum mai bun de pe la mijlocul Ungariei.

Aşa a şi fost, zăpadă tot mai puţină, în schimb vânt şi frig, ceea ce pentru noi era deja foarte îmbucurător. Ajungem cu bine la Viena, ne despărţim unii de alţii cu urări de revedere şi drum bun. A fost, în concluzie, o călătorie de bun augur.

Duminică, 5 februarie, la Biserica Ortodoxă Română din Viena, încep să cunosc şi primele persoane ce ne vor însoţi în pelerinajul la locurile sfinte: Înalt Preasfinţitul Părinte Mitropolit Serafim, pentru Germania şi Europa Centrală, părintele Emanuel Nuţu, slujitor la biserica mai sus menţionată, precum şi numeroşi credincioşi pe care i-am revăzut cu plăcere după mai multe slujiri în această biserică alături de părintele paroh Nicolae Dura. Nu pot trece cu vederea nici pe cel al cărui invitat am fost în acest pelerinaj, fratele meu Pavel, căruia nu am cuvinte de mulţumire pentru că ,,m-a pus pe drumuri la vreme de iarnă“ şi, mai ales, spre această destinaţie la care nu am visat nici în cele mai frumoase vise!

Luni, 6 februarie, pe la ora 18, la aeroport începem să ne constituim ca grup de pelerini, care, după obişnuitele formalităţi de îmbarcare, facem rugăciunea de călătorie, părintele mitropolit ne dă binecuvântarea de drum, iar pe punctul de a pleca, începe viscolul şi ninsoarea, însă fiecare şi-a văzut de ale sale: noi cu ple-carea, iar iarna cu austriecii săi. Am decolat la timp, la 21,45, iar după un zbor plăcut de trei ore, 2400 km, în lumina câtorva fulgere şi a unei ploiţe cum ar fi la noi în aprilie, ate-rizăm în Israel, pe aeroportul internaţional Ben Gurion, într-o frumoasă noapte de ,,primăvară“ cu vreo 18 grade în aer.

Aici aceleaşi formalităţi, nu trebuie să ştii multă engleză ca să te des-curci, dar constat că germana, cel puţin aici, e limbă moartă! Suntem aşteptaţi de cel care trebuie să ne preia din aeroport şi să ne conducă la autocar, unde o cunoaştem pe ghida, pe Roxana Reznic, născută în România şi bucureşteancă până la vârsta de cinci ani şi jumătate. O femeie la vreo 35 de ani, înaltă, cu un caracter puternic, sensibilă, cu un dezvoltat simţ al umorului, de care simţeai că poţi să te apropii. Cel puţin acestea au fost primele impresii, care însă s-au dovedit a fi nedepline, ele urmând a se contura tot mai bine pe vreme ce timpul trecea.

Am rămas uimit cu câtă căldură se revedea cu cei care erau la al doilea, sau chiar al treilea pelerinaj – atunci nu înţelegeam ce mai caută încă odată pe unde au mai fost - uimire care la despărţire însă s-a limpezit, ca şi mai multe de acest fel. Vorbitoare şi de arabă şi engleză, Roxana era cheia noastră ce ne


deschidea toate uşile şi, chiar când nu era cu noi, buna ei organizare se resimţea văzând pe ce ,,mâini“ ne lăsa. Tot la autocar l-am cunoscut şi pe şoferul nostru Raed, un arab simpatic, vesel şi înţelegător cu noi chiar şi atunci când îl puneam pe jar cu staţionările.

Îmbarcaţi în autocar, pe la ora 1, ne îndreptam spre Tel Aviv, unde urma să ne odihnim. Di-mineaţa - stupoare: ceaţă, vizibil-itate redusă, vânt, era ceea ce am putut vedea de la fereastra noas-tră de hotel; în zare, Marea Med-iterană cu ambarcaţiuni uşoare de agrement, cu piscine pline de oameni, ceea ce era surprinzător pentru noi la acea oră matinală. Pe balcon şi primele păsărele, nişte turturele însă nu ca cele de la noi, ci roşcate. Culoarea se da-

torează argilei aflate din belşug peste tot şi care influenţează coloritul păsărilor şi al animalelor. Când am ieşit, în ciuda aparenţelor, aveam să constatăm că, de fapt, afară era cald şi plăcut, chiar dacă nu era neapărat soare.

Urmează servirea micului dejun, şi voi face doar câteva precizări asupra acestei părţi: bucate diferite, bune, cunoscute, dar şi necunoscute nouă până atunci, însă păcat are cine spune că s-ar fi ridicat flămând de la masă!

Acum începem cu adevărat traseul de 10 zile. Ne îndreptăm spre Jaffa, oraş vechi de câteva mii de ani, oraş port din vremurile biblice. Prin el au fost aduşi renumiţii cedrii din Liban şi folosiţi de regele Solomon la ridicarea temp-lului din Ierusalim. Primul popas la biserica Sf. Arhangheli Mihail şi Gavril. Ridicată pe locul casei lui Simon Tăbăcarul, unde apostolul Petru învie pe Tab-ita înainte de a pleca în Cezareea pentru a-l boteza pe Cornelius. Aici, părin-tele Gherasim, moldovean şugubăţ, ne vorbeşte despre cât de repede s-a ridi-cat această biserică în care se slujeşte Sf. Liturghie în limba română, greacă şi arabă (ortodocşi). Străzile sunt înguste, pline de turişti vorbitori de toate limbile pământului, clădiri suprapuse după o regulă doar de ei ştiută, şi toate de un alb gălbui datorită plăcilor de calcar cu care sunt placate. Vegetaţia este abundentă şi frumoasă în parcuri, ne surprind curmalii cei înalţi şi ciufuliţi de parcă s-ar împotrivi unor ierni îndepărtate, flori de diverse culori încântă privirea. Meditera-na se dezlănţuie datorită vântului, vedem şi stânca unde chitul (peşte mare) l-a eliberat din pântecele său pe profetul Iona după trei zile, profet care primise o

misiune de la Dumnezeu şi a vrut să fugă de la îndeplinirea ei. Pe o insulă apro-piată, după stânci, zgribuliţi, se văd pescari. Părintele, foarte amabil, ne serveşte cu cafea şi îngheţată; tot de aici ne luăm primele icoane, miruri ş.a.

Ziua a doua debutează cu o vreme închisă, ceţoasă dar, cum mai spuneam, când ieşi afară, nesperat de călduroasă. Eram dezamăgit: pei-sajele din depărtare erau cuprinse de pâclă, făcând mai mult să fie intuite decât admirate. În traseul zilei avem inclus un program destul de încărcat care promitea multe; dar să vedem ce avea să urmeze.

Plecând de la hotelul „C“ (Si-hotel), autocarul se strecoară alene pe străzile înguste şi întortocheate ale orăşelului Tiberias, iar privirea ne este mângâiată de strălucirea valurilor Mării Ghenizaretu-lui, trezită de soarele blând al dimineţii.

Peisajul este cât se poate de darnic: câmpii înverzite, porumbul începe să ruginească pe la vârful frunzelor, păio-asele, prevestind rod bogat, se mlădiază parcă după o cântare doar de ele auzită, în vreme ce eu mă întreb oare ale noastre cum se simt sub omătul până-n brâu.

Ne îndreptăm spre locul schimbării la faţă a Domnului - Muntele Taborului. Soarele se arată tot mai darnic, împrăştiind în sfârşit chiar şi ceaţa depărtărilor, astfel că se poate vedea nesperat de departe. Se vede înălţimea pe care Mântuitorul, în mijlocul apostolilor Săi, Şi-a arătat strălucirea dumnezeirii sale. Ur-căm în microbuze, căci drumul este foarte îngust, anevoios, curbe multe şi strânse dar totul merge „ca pe roate“ arătând buna organizare; nimeni nu se împinge, toată lumea are loc, toţi sunt mulţumiţi.

Ajungem la biserica ce poartă numele „Schimbarea la faţă“; părin-tele Manuel ne citeşte din Sf. Evanghelie cuvintele ce ne aduc aminte de măreţul eveniment ce-1 prăznuim la 6 august. Cei care au mai fost aici spun că la această sărbătoare, ce aici se ţine după stilul vechi, în 19 august, pelerinii aşteaptă cu înfrigurare ca norul să îmbrace biserica. Cei ce apucă să vadă minunea, se întorc acasă cu sufletul plin de bucurie.


Alături, în frumoasa grădină din jurul bisericii, plină de portocali şi lămâi coapte, se văd cele trei colibe despre care apostolii, la schimbarea la faţă a Dom-nului, spuneau să le facă pentru Moise, Avraam şi Ilie, cele trei importante figuri de oameni drepţi ai Vechiului Testament. La picioarele muntelui Taborului se întind văi cultivate pline de verdeaţă, încântând privirea şi radiind de aer proaspăt.

Minunea înmulţirii pâinilor şi a peştilor, cu care Iisus a săturat în pustiu 5.000 de bărbaţi şi au rămas 12 coşuri de firimituri, o retrăim în locul numit TABGHA; o adevărată grădină ce ne încântă prin frumuseţea florilor, dar şi prin încărcătura sa is-torică.

Ne îndreptăm spre marea de interior ce poartă atâtea nume: Ma-rea Tiberiadei, Marea Galileii, La-cul Ghenizaret; originea cuvântului venind de la ebraicul „QINERET“ = vioară; după forma lacului. Este

marea sursă de apă dulce a ţării, sursă esenţială a existenţei, motiv ce face să fie râvnită şi de vecini, însă nivelul îi scade continuu şi dramatic, probabil din cauza încălzirii globale. Ne îmbarcăm pe micuţul vaporaş de pe care coboară un grup de canadieni, în faţa cărora noi ne prezentăm ca români ce suntem şi nu ca austrieci, după ţara de unde venim. Pescăruşii ne ţin companie pe tot parcursul celor aproximativ 30 de minute de navigaţie, atraşi fiind de dărnicia turiştilor, care le aruncă pâine, bucăţi pe care cei mai dibaci le prind din zbor. Daniel, aşa se numea patronul ambarcaţiunii, după ce ne este prezentat, în semn de salut ne întâmpină cu imnul austriac, ştiind că de acolo venim; ne ridicăm şi marcăm momentul solemn; după care urmează imnul românesc pe care-1 trăim şi mai intens cu cât suntem mai departe de ţară, după care, desigur, urmează şi cel al ţării gazdă.

Ne amintim că aceste ape, cuprinse de furtună, au fost liniştite oarecând de cuvântul Mântuitorului la rugămintea apostolilor: „Doamne, scapă-ne că pierim!“ tot ei fiind aceia care s-au minunat că „şi marea ascultă de glasul în-văţătorului lor“. Tot pe această apă, Petru a mers ca pe uscat chemat fiind de Iisus care 1-a mustrat atunci când a început să se scufunde, spunându-i „puţin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit?“

Daniel încearcă în faţa noastră să prindă peşte cu prostovolul, însă chiar dacă a aruncat şi a doua oară, şansa nu ne-a surâs; tot el ne-a spus şi care este motivul: avem prea puţină credinţă.

La coborârea pe mal am văzut şi câţiva pescari la undiţă, însă distanţa destul de mare până la ei cât şi timpul scurt ce-l aveam la dispoziţie nu mi-au permis să le fac o vizită. Un lucru însă era sigur: că erau urmaşii vechilor pes-cari de la Marea Galileii. Ceea ce însă credeam că am pierdut s-a compensat la masa de prânz, unde am putut servi „peştele Sf. Petru“, cunoscut şi căutat de turişti.

Ceasul de prânz a venit cu un soare dogoritor căci am început a căuta umbra. Paşii noştri se în-dreptau acum spre un cunoscut „oraş” - CAPERNAUM. Numit şi oraşul lui Iisus, pe bună dreptate are şi acum ce să ne ofere: ruinele casei soacrei lui Petru, cea care fusese vindecată de Iisus căci era cuprinsă de friguri. Are o formă deosebită, de octogon, iar interesul pentru conservarea trecutului se arată prin construcţia grandioasă ce are menirea de a o conserva. Nu departe de acel loc se găsesc ruinele cât şi sinagoga refăcută. Aici, şi nu numai aici, aflăm din partea ghidei, doamna Roxana, multe informaţii legate de obiceiurile şi tradiţiile iudeilor. Locul este mirific şi cu greu ne despărţim de el.

Ne îndreptăm spre alt loc, acolo unde Iisus a primit botezul de la Sf. Ioan Botezătorul; însă până acolo undeva, în partea dreaptă se ridică un deal cu pante line, cunoscut şi rememorat la fiecare Sf. Liturghie: muntele feri-cirilor. Biserica de acolo - catolică - impresionează prin tablourile dispuse ce reliefează cuvântarea cunoscută atât de simplu şi în acelaşi timp atât de cuprinzătoare: FERICIRILE. Liniştea ce domneşte împrejur te face să te transpui mai uşor în atmosfera pe care nici un alt loc nu ţi-o poate oferi, acea de reculegere şi de rugăciune.

Drumul destul de lung ne oferă bunul prilej de a reciti din Sf. Scriptură despre evenimentele din viaţa Mântuitorului legate de Sf. Ioan, de botez şi de Iordan. Pentru aceasta va trebui să ieşim însă din Israel şi să intrăm în Iordania, ceea ce pentru turişti este cât de poate de simplu. Peisajul acum este semideşertic: iarbă tot mai puţină, doar pâlcuri din loc în loc şi aceasta aproape uscată; remarcăm şi apariţia cămilelor.

Ajungem la locul situat pe malul drept al Iordanului, unde se spune că ar fi fost botezat Iisus; apa este tulbure şi destul de mare, dovadă că sus, la munte a plouat de curând. Locul este amenajat, malul este pardosit cu scân-


dură pentru a facilita coborârea la apă. Pe malul opus mai este un grup de pelerini, ruşi după vorbă, mireni şi călugări, unii intraţi până la gât, chiar şi femei, în apa destul de rece.

Malurile sunt încărcate de verdeaţă şi flori: se aduce busuioc şi facem sfinţirea apei celei mici cântându-se „In Iordan...“ De piatră să fii şi tot ai simţi ceva deosebit în acest loc mirific. Se spune că şi acum, când se face sfinţirea apei, 6 ianuarie la noi şi 19 ianuarie la ei - diferenţa rezultă dintre cele două calendare „cel vechi şi cel nou“, apele au un moment când se opresc şi apoi „îşi întorc curgerea“. Mulţi

intră în apă, se fac poze, se ia apă acasă.Ne întoarcem şi, pe drum, după rugăciunea de seară, refacem în minte

traseul zilei, bucurându-ne de ceea ce ochii au văzut şi cu ce sufletul s-a îm-bogăţit. Credeam că programul zilei s-a încheiat, dar nici pe departe, căci mai urma o surpriză: vizita la CENTRUL NAŢIONAL DE DIAMANTE - CA-PRICE. încă de la intrare întâlnim un tablou destul de curios: două mâini ce se strâng, cum ar veni la noi în semn de salut, iar dedesubtul lor cuvintele MAZAL U’BRACHA (Dumnezeu să întărească cuvântul spus de noi). Este motoul firmei, explicând modul cum se fac aici afacerile: cuvântul este mai presus de hârtie! Suntem întâmpinaţi cu multă căldură, chiar pe limba noastră, şi ni se prezintă pe scurt istoria diamantelor şi drumul lor lung până să ajungă bijuterii strălucitoare, apoi vizita în sala unde, pe lângă pietre preţioase, perle, se pot ve-dea expuse colecţii de monede vechi: romane, greceşti, iudaice. Când am plecat era deja târziu, s-a făcut noapte, afară şi în portofele!

Paşii acestei zile ni se îndreaptă spre locul unde Mântuitorul, la rugămint-ea Maicii Sale, a săvârşit cea dintâi minune: localitatea Cana din Galileea. Aici Iisus a preschimbat apa în vin la nunta unde alături de apostoli a fost invitat, iar mama mijloceşte între nuntaşi şi Fiul ei, aşa cum ne relatează evanghelistul pen-tru că ,,nu mai au vin”. Răspunsul Fiului pare să pună capăt succintului dialog: ,,ce-Mi este Mie şi ţie Femeie, ceasul meu încă nu a venit“ sau cu alte cuvinte ,,aceasta nu este problema noastră, căci Mie încă nu mi s-a împlinit timpul ca lumea să vadă minunile mele”.

Tot aici trebuie neapărat să lămurim semnificaţia cuvântului femeie.

Un cititor neavizat ar spune, şi pe bună dreptate, că Fiul nu-şi cinsteşte mama denumindu-o femeie; însă un lucru trebuie ştiut: limba ebraică este o limbă ,,săracă“ atât în litere, căci nu are vocale, cât şi în cuvinte. În limba română această situaţie este mai rar întâlnită; cu un cuvânt se denumesc mai multe lu-cruri, (de ex. corn = 1. la animale; 2. plantă, arbust 3. produs de panificaţie 4. element în construcţii). Revenind la limba ebraică, şi în special la cuvântul femeie, în cazul de faţă el se ex-plică astfel: femeie = mamă sau soţie. În concluzie putem spune că i se adresează, neîndoielnic cu apelativul de ,,mamă“. Poate că pentru cititorul zilelor noastre n-ar fi rău să se facă o lămurire când se întâlnesc astfel de cazuri, ca pe viitor să nu mai fie prilej de sminteală în a înţelege astfel de traduceri.

Revenind la evenimen-tul nunţii din Cana, Iisus ascultă rugămintea Mamei Sale, salvează situaţia şi nu oricum, ci făcând pe naş să exclame: ,,ai ţinut vinul cel bun până acum!“ Biserica este înconjurată de verdeaţă, portocali rodiţi, mulţime de flori divers colorate iar din grădina împrejmuitoare se aud cântece de păsărele. Se citeşte textul Sfintei Evanghelii ce ne vorbeşte despre acea întâmplare, în inte-riorul bisericii ce încă mai adăposteşte două din vasele în care s-a păstrat vinul de la nuntă iar scenele ce se pot vedea în jur vorbesc în felul lor despre îndelet-nicirea locuitorilor acestor meleaguri - viticultura.

După tradiţia locului la plecare ni se oferă spre gustare un păhărel de vin de Cana şi un biscuit. Desigur că interesul nostru pentru acest lichid nu se rezumă doar la un păhărel iar cei dornici, contra cost desigur, îşi iau câte o amintire mai substanţială.

De aici paşii noştri se îndreaptă spre alte meleaguri, scăldate de un soare mai mult decât plăcut; să nu uităm că suntem în 9 februarie iar în ţară sunt -25 °C. Nazaretul spre care ne îndreptăm se vede răspândit pe dealuri în sus şi în jos cu specificul local şi cu picanteriile lui: are o singură Primărie cu doi primari, unul arab pentru o parte şi unul pentru partea israeliană, despre care aflăm că este din Botoşani!

Tot Nazaretul oferă privirii noastre în continuare tablouri splendide: iz-vorul de unde Maica Domnului ducea apă, Biserica Bunei Vestiri ce la sub-sol are vestigiile atelierului lui Iosif. Demne de menţionat sunt icoanele ce


împodobesc marginea acestei biserici. Naţiunile creştine au ţinut să fie pre-zente, fiecare în felul său, printr-o icoană pe aceeaşi temă: Bunavestire. Aceeaşi temă se continuă şi în afara bisericii, România aducându-şi aportul printr-o fru-moasă icoană reprezentativă în mozaic, având tricolorul dedesubt, cu inscripţia ţării. Foarte interesante sunt şi reprezentările altor ţări despre care însă aici nu pot să le descriu!

Scurta plimbare prin oraş ne dă prilejul de întâlnire cu noi realităţi: gustări la tot pasul, fructe de toate felurile şi sucuri naturale făcute sub ochii noştri, turişti din toată lumea şi localnici cuprinşi cu treburile lor.

Cum călătorului îi stă bine cu drumul, ne îndreptăm spre următoar-ea destinaţie la care vom ajunge după un lung drum de data aceasta. Este un bun prilej ca să aflăm cât mai multe lucruri neştiute de noi în legătură cu istoria şi tradiţiile acestui popor.

Facem un foarte scurt popas în locul numit ,,Muntele sprânceană“. Aici, pe vre-muri a fost adus Iisus spre a fi aruncat în prăpastie, însă, în cele din urmă, cei care L-au condamnat s-au retras câte unul motivând că ,,niciodată nu a vorbit vreun om ca omul acesta“.

Peisajul ce se deschide este grandios: se numeşte valea Armaghedon, unde s-a dat lupta finală, iar poporul lui Israel a învins triburile locale, punând stăpâni-re pe Ţara Canaanului, locul unde curgea ,,lapte şi miere“ ce le-a fost lor dat de Domnul. În partea dreaptă o autostradă parcă iese din munte, merge pierzându-se în zare; câmpia înverzită ţi se întinde la picioare ca o plapumă pufoasă, iar din loc în loc, luciul iazurilor ascunde peşti zglobii, culturile irigate arată că pămân-tul roditor este bine lucrat şi dă roade chiar de două ori pe an. Privirea ne este flămândă de bogăţia peisajului de care parcă nu te mai saturi. Undeva, la mare depărtare, se ridică un alt munte, ce stă faţă în faţă cu valea mai sus amintită.

Apucăm pe acea autostradă, despre care spuneam că pare că iese din munte, şi ne îndreptăm spre sud, peisajul încet, încet se schimbă iar nu după multă vreme avem în stânga Marea Moartă, iar în dreapta deşertul Iudeii. Situată la 400 m sub nivelul mării, această mare cu adevărat ,,moartă“ este. Datorită concentraţiei foarte mare de sare, în ea nu trăieşte nimic, până şi noroiul, care se mai găseşte pe marginea drumului, după ce s-a uscat în urma unor ploi mai recente, este alb deasupra datorită sării. Voi reveni cu mai multe precizări atunci când vom poposi mai mult timp la această mare.

Tot în acest peisaj deşertic aflăm despre documentele de la Qumran, găsite de nişte copii în grotele pe care peisajul cu dărnicie le oferă privirilor noastre.

Din depărtare zărim fortăreaţa Masada, ridicată pe o veche carieră de piatră. Un loc cu încărcătură istorică, acolo iudeii au ţinut piept cuceritorilor romani, dând dovadă de patriotism şi spirit de sacrificiu. Aici, şi azi în semn de respect pentru ce s-a petrecut acolo, ostaşii depun jurământul de credinţă faţă de ţară; ar mai fi multe de spus, însă pentru citito-rul doritor de mai multe, vizionar-ea filmului „Masada“ cu siguranţă îi va aduce suficiente argumente pentru cele petrecute aici.

În drumul nostru spre Egipt ne oprim să privim o stâncă, să ne reamintim de istoria lui Avraam şi a soţiei sale Sara, pe care o vedem prefăcută în stană de piatră, cu privirea întoarsă spre uscat, cu părul despletit, rămasă aşa pentru neascultarea cuvântului lui Dumnezeu, ea a dat răspuns curiozităţii de a vedea ce se petrece în urma ei, plătind pentru aceasta.

Trecerea de la zi la noapte se mai suprapune cu o altă trecere: cea spre Egipt ca să ne pregătim pentru următoarea etapă a pelerinajului. La intrare sun-tem întâmpinaţi de noul nostru ghid, Noor (lumină) un tânăr egiptean, vorbitor de limba română, deschis la toate întrebările noastre pline de curiozitate, legate de ţară, obiceiuri cultură… şi care până la splendidul loc de cazare pentru o noapte, la Taba, la hotelul de 4 stele, ne spune care este programul pentru a doua zi. Noaptea ce ne-a învelit se va risipi în zorii zilei următoare, când soarele ne va dezveli un peisaj la care cuvinte meşteşugite ar fi neputincioase să descrie frumuseţea sa. În cele ce urmează, vom afla de ce se numeşte pelerinajul „în Israel şi peninsula Sinai“.

După cum am încheiat în numărul precedent, primei nopţi petrecute pe pământ egiptean i-au urmat zorii zilei ce avea să ne dezvăluie peisaje cum nu am fost obişnuiți a le vedea până atunci. După dejun, pornim la drum şi, nu de-parte de aici, coborâm spre a ne îmbarca în două vaporaşe care aveau să ne ducă spre larg. Acestea aveau partea de jos din sticlă, ceea ce ne dădea posibilitatea de a vedea fundul mării ca în palmă, în toată splendoarea sa: colonii de corali de felurite culori precum şi peşti de specii din cele mai curioase; însă ce a sur-prins cel mai mult erau peştişorii zburători. Cu toate că este greu de crezut, este


întru totul adevărat. Cam de 10 cm lungime, de culoare maronie, aceștia ţâşnesc brusc din apă, în bancuri de vreo 10-15 bucăţi, se ridică până cam la un metru deasupra mării şi scot un bâzâit ca de bondar, datorită înotătoarelor laterale pe care le folosesc ca aripi. Cu toată osteneala mea, nu am reuşit să le fac măcar o poză, fiindcă zburau prea repede!

Situată în partea de nord-est a Egiptului şi în partea de sud a Israe-lului, peninsula Sinai are o frumuseţe aparte; aici se întâlnesc, în contrast, arşiţa zilei cu frigul nopţii, nisipul au-riu-argintiu cu azuriul cerului ce se reflectă în apele Mării Roşii; stâncile roşii ce se ridică din pustiu asemenea unor lame îndreptate spre cer, pe de o parte, iar în partea opusă nesfârşitul mării; simplitatea caselor de beduini şi luxul hotelurilor; un loc cu o bo-gată încărcătură istorică, în special în legătură cu cea a poporului ales.

Spre acest loc s-au îndreptat is-raeliţii conduşi de Moise, când au ieşit din robia egipteană, continuându-şi drumul spre ţara Canaanului. Drumul lor a fost foarte greu, ei îndurând tot felul de lipsuri şi primejdii: fără apă, fără alimente, trebuiau să îndure arşiţa soarelui, urmăriţi de oştile faraonului care a realizat marea pierdere de sclavi prin plecarea lor, ori ame-ninţaţi de şerpi veninoşi; toate acestea au făcut ca de fiecare dată când dădeau de o astfel de încercare să-i reproşeze lui Moise că mai bine le-ar fi fost să rămână sclavi în Egipt decât să piară pe drum.

Pentru toate aceste îndoieli au avut să plătească, deoarece exodul lor nu s-a încheiat decât după 40 de ani şi niciunul din cei plecaţi nu a ajuns în Canaan, decât urmaşii lor. Însă în toate aceste încercări au fost mereu ajutaţi, Dumnezeu le era în preajmă chiar dacă ei uitau destul de repede ajutorul primit.

Hrana le era trimisă din cer sub forma unor bobiţe mici şi albe numite mană (de aici expresia mană cerească), stoluri de prepeliţe le erau trimise tot în purtarea de grijă a lui Dumnezeu faţă de poporul său, apa scoasă de Moise din piatra seacă cu toiagul miraculos, toate acestea au făcut ca să poată trece cu bine peste toate aceste strâmtorări. Tot cu toiagul lui Moise a fost despicată în două Marea Roşie, ca să o traverseze fugarii ca pe uscat, din calea ostaşilor egipteni. Mai nou, diferite docu-mentare adeveresc faptul că au fost descoperite pe fundul acestei mări mărturii care confirmă trecerea prin mare a poporului eliberat, rămăşiţe de care de luptă egiptene.

În toată lumea antică nu a existat nici un loc atât de pustiu şi lipsit de importanţă care să fi devenit atât de sfânt şi legendar ca Sinaiul din Arabia, locul unde Moise L-a întâlnit pe Dumnezeu. Tot aici se găseşte şi vechea vatră monahală a Mânăstirii Sfânta Ecaterina, cunoscută până în secolul al optulea sub denumirea de Rugul Aprins. De unde această denumire?

Biblia ne spune că pe vremea când Moise era un simplu păstor şi-şi purta oile prin aceste locuri, a dat peste un rug (tufiş de mărăcini) în flăcări; acesta ardea şi nu se mistu-ia. Atras de necunoscut, Moise se apropie de el şi aude un glas ce-i po-runceşte să „se descalţe căci locul pe care calcă este sfânt“. Era glasul lui Dumnezeu ce-l chema pe Moise la o mare responsabilitate; de a fi salvato-rul neamului său.

După această introducere să revenim la pelerinaj: ce ne aşteaptă în această zi? După un drum de câteva ore prin deşert, cam 300 de km, în care nu am avut timp să ne plictisim, căci este o plăcere într-un autocar climatizat, ghidul ne dă răspunsuri la întrebările noastre curioase, ne îndreptăm spre mănăstirea Sf. Ecaterina.

Aici, în curte, sub aspectul unei tufe, înrudit cu trandafirul şi pe nume-le ştiinţific de Rubus Sanctus, putem vedea urmaşul rugului lui Moise. Această plantă are o viaţă extrem de lungă, ceea ce dă credibilitate ştiinţifică tradiţiei. Este singurul exemplar din această specie din toată peninsula Sinai şi orice încercare de a o înmulţi a rămas fără succes. Aici, în anul 330, Sfânta împărăteasă Elena, mama marelui Constantin, a construit o bisericuţă pe locul rugului, altarul ei aflându-se pe rădăcina acestuia.

Participăm la vecernie, suntem miruiţi, iar la plecare primim un inel.Ne îndreptăm spre Morgenland - reşedinţa de o noapte spre urcuşul ce-l

avem de făcut în noaptea următoare. În drum, deşi seara s-a lăsat de-a binelea, ne oprim la nişte „mall-uri“ cu totul deosebite, pentru mici cumpărături, lanterne, baterii; la intrare, pe nişte măsuţe scunde, pahare aburind, cu ceaiuri divers aro-mate, din ierburi de deşert, ne îmbie tentant. Încă de pe drum am aflat că au efecte tămăduitoare pentru diverse afecţiuni. Am luat unul la întâmplare şi efectul a fost neaşteptat - oboseala a trecut ca prin farmec. Cineva, care nu mai putea de răcit, se interesează ce ar fi bun pentru suferinţa sa, neştiind ce să aleagă de pe tavă; ia un pahar la întâmplare şi minunea se produce - se simte mult mai bine!


Pregătirea mult aşteptată pentru urcuşul pe munte: aici cel ales de Dumne-zeu, Moise, a primit tablele legii, cuprinzând cele zece porunci, întâlnirea cu aceste locuri nu te poate lăsa indiferent; întrebări fireşti ne încearcă: oare cum va fi? Oare ce vom vedea? Aflăm că plecarea va fi la ora 2 a nopţii. Pentru cei care nu pot urca, au posibilitatea să meargă a doua zi la Sf. Liturghie, la Sf. Ecaterina.

Ziua a V-a. Urcăm de la 1.600 m într-o noapte cu lună, ceea ce face aproape să nu avem nevoie de lanterne. Suntem întâmpinaţi de un egiptean, călăuza noastră, ce ne va duce în sus şi în jos. Ne împrietenim destul de repede şi stabilim condiţiile de drum. Avem şi o parolă „România merge!“ care ne este foarte necesară deoarece în noapte era cea mai bună formulă de a ne recunoaşte între noi, în mulţimea de pelerini, turiş-ti etc. Ghidul cu înţelegere, răbdare, nu forţează marşul. Din loc în loc popasuri, ceai cafea dulciuri... Deloc impresia unui marş forţat, ci a unei plimbări pe timp de noapte pe uliţele unui sat unde, din loc în loc, dai de bătrânii satului, care parcă stau de poveşti, ghemuiţi în faţa porţilor, nestingheriţi de atâţia străini ce se pe-rindă prin faţa lor. Aceşti „ghemuiţi“

erau beduinii, care aici sunt la ei acasă, oferind celor doritori de un urcuş mai lin servicii de transport cu cămile.

Încă pe când eram cu Roxana, ghida principală, să-i spunem aşa, ne-a pus în gardă, pregătindu-ne pentru acest urcuş. Zicea că de nu vom mai putea urca, să rămânem la vre-un popas, căci la coborâre grupul ne va „recupera“. Cuprinşi de mirare, pe bună dreptate ne puneam problema cum să rămânem în noapte, pe munte şi singuri printre străini? Răspunsul ei era precedat de un zâmbet, ne-a intuit întrebarea şi, ca o ,,mamă grijulie“, cu deplină responsabilitate pentru grup, ne linişteşte, spunându-ne că nimic nu ni se va întâmpla deoarece interesul gazdelor, beduinii, este să-şi păstreze nealterat renumele de gazde bune.

În zig-zag, la urcare se văd luminile altor grupuri ce se îndreaptă spre aceeaşi ţintă: Muntele Sinai. „După trei zile“... din munte a ieşit fum, iar Moise

coboară cu tablele legii. Urcuşul este în două etape: una până la trepte şi a doua când drumul se îngustează, de aici nu mai urcă nici cămilele. Prima etapă este pe un drum mai larg, unde ne întâlnim cu multe cămile ce urcă şi coboară. De la trepte, drumul se îngustează, urcăm tot mai încet şi pe bun motiv, suntem tot mai obosiţi, iar drumul tot mai greu.

Chiar de mai multe ori mă între-bam dacă era nevoie ca eu să mă aflu aici, uşor nu era şi atunci ce mi-a lipsit? Întrebări fireşti, dar răspunsul aveam să-l aflu doar la sfârşit, prin concluzia finală: a meritat cu prisosinţă, întrucât ceea ce am văzut acolo altundeva nu se poate vedea. Şi totuşi, aceleaşi peisaje le puteţi avea în casele dumneavoastră, ale acelora dintre dumneavoastră care v-aţi făcut răbdare să parcurgeţi aceste rânduri; cum? Nimic mai simplu decât prin intermediul Internetului, veţi găsi sute de poze, doar că mai e nevoie de cineva să le explice.

Ţinta urcuşului era să prindem un răsărit de soare din acest loc. Atunci nu am realizat că mai poate fi şi eşec: răsăritul ar mai putea fi cu ceaţă sau cu nori!

Ajungem pe la ora 5 la ultimul adăpost, ne amintim de spusele ghidului din Israel, Roxana, care ne-a sfătuit să ne luăm haine de schimb, ce-și merită acum pe deplin utilitatea. După ce ne tragem sufletul, cam o jumătate de oră, încet, încet ieşim şi ne căutăm câte un loc în „tribună“. Aceasta era o aglomerare de stânci mari şi alunecoase, deloc uşor de urcat, dar foarte populate.

În Noul Testament este o expresie ce se referă la populaţia pestriţă a re-giunii Galileea din Israel şi o denumeşte „Galileea neamurilor“. „Tribuna“ pe care stăteam înghesuiţi aici, deşi destul de mică, îşi merită pe deplin epitetul „a neamurilor“, căci în dreapta spate am un rus, la picioare dreapta nişte francezi, în stânga puţin mai jos un grup de asiatici, iar de-ai noştri... peste tot. Mă stre-cor să prind şi eu un loc liber cât mai în faţă, iar efortul îmi este răsplătit, căci peisajul merită toată osteneala: lumini amestecate cu umbrele nopţii ce în zarea senină sunt alungate de un soare ce-şi face loc încet, dar sigur să se ivească prin


ceaţa depărtărilor; la picioare, jos de tot, o vale imensă ce vine din stânga destul de îngustă şi se lărgeşte mult de tot. Tot în spate, o imensitate de proiecţii ale primelor piscuri ce au fost mângâiate de răsăritul zilei. În spate, luceafărul părea să se retragă tăcut spre alte zări, cedând locul unui soare ce creştea văzând cu ochii.

După ce savurăm priveliştea din toate unghiurile posibile, căci doar ne aflam pe culmea munţilor, urmează regruparea şi coborârea, iar pe la ora 12 ajungem la poalele muntelui. În co-borâre ni se dezvăluie alte peisaje cu stânci izolate, modelate de vânturi în feluri şi chipuri diferite, ce-l fac invidi-os şi pe cel mai abstracţionist sculptor. În vale vedem o astfel de lucrare intitu-lată „viţelul de aur“, în amintirea ace-lei statui-idol făcută de israeliți pe când Moise se afla în munte să primească cele 10 porunci.

Ne pregătim să ne întâlnim cu ceilalţi din grup, care n-au urcat pe munte, la locul de plecare, Morgenland, aici un mic incident avea să aibă urmări foarte plăcute. Autocarul are o mică defecţiune, timp în care ne grupăm în jurul piscinei, depănăm impresiile din

noapte de pe munte şi nu realizăm decât spre seară cât de mult ne-a prins soarele înălţimilor.

Trecerea din Egipt în Israel o facem fără dificultăţi iar dincolo ne aşteaptă doamna Roxana pe care o revedem cu multă bucurie. În drum ne abatem pe la biserica românească din Ierusalim, unde suntem întâmpinaţi cu multă dragoste; parcă întâlnirea românilor cu români are o altă stare de spirit atunci când se face departe de ţară.

Împreună cu Înaltpreasfinţitul Serafim facem o rugăciune de mulţumire în această capelă încărcată de istorie, ctitorită şi susţinută de oameni mari din istoria neamului românesc.

Destul de târziu ne cazăm la hotelul „Gold Jerusalem“, de unde mâine vom pleca spre un nou drum cu o importanţă deosebită pentru noi toţi, ca români, ca pelerini, dar şi mai mare pentru mine ca preot. Pe curând!

Dacă ne aducem aminte de pilda Samariteanului milostiv, aceasta începe cu următoarele cuvinte: „odată un călător se pogora (se cobora, în sensul de a se coborî) de la Ierusalim la Ierihon...“ Acum, mai bine ca niciodată am reuşit să înţeleg cu adevărat semnificaţia acestor cuvinte. Ne îndreptăm spre Ierihon sau Oraşul Palmierilor.

Pe marginea şoselei, din loc în loc, pe stâncile ce o străjuiesc de o parte şi de cealaltă, se află marcaje ce arată diferenţa faţă de nivelul mării. Cu cât aceasta creşte, ne apropiem de destinaţie. La vreo 35-40 de km de Ierusalim se află orăşelul Ierihon. Măr-turiile arheologice vorbesc despre datarea aceastei aşezări ca fiind cu 8.000 de ani Î.D.Hr.! Se văd foarte multe şantiere arheo-logice. Orăşelul este situat la nord de Marea Moartă, la doar 10 km depărtare de ea şi la o altitudine de – 200 m sub nivelul mării, pe când Marea Moartă se află la – 400 m; deci Ierihonul undeva pe la mijloc. Diferenţa de nivel între cele două localităţi este de la + 700, Ierusalimul la – 400, deci 1.100 m în doar 40 de km!

Ne amintim că aici Iisus l-a întrebat pe Bartimeu, cel orb, „Ce voieşti să-ţi fac?“ iar el a zis „Doamne, să văd.“ Răspunsul a fost „Mergi, credinţa ta te-a mântuit. Şi îndată a văzut“. Tot aici Sf. Evanghelie ne vorbeşte de întâlnirea va-meşului Zaheu cu Mântuitorul şi schimbarea vieţii sale în urma acestei întâlniri.

Era zi de duminică, şi unde era locul cel mai potrivit pentru un grup de pelerini să se afle în această zi decât la Sf. Liturghie. În Ierihon se află un frumos aşezământ românesc ce oferă posibilitatea pelerinilor nu doar de a se caza în condiţii deosebite, ci şi posibilitatea unei trăiri cu totul înălţătoare: de a participa la Sf. Liturghia în limba română.

Ridicarea acestui aşezământ a început cu puţin înainte de anul 2000, iar acum este terminat 90%. Curtea din faţa bisericii este frumos rânduită, cu palmieri dar şi cu mulţime de muşcate înflorite. Preoţii slujitori fac o excepţie pentru noi şi încep Sf. Liturghie la ora 10, dând posibilitatea doritorilor de a se spovedi în vederea primirii Sf. Cuminecături. Suntem onoraţi de participarea la sf. Slujbă a Înaltpreasfinţitului Părinte Mitropolit Serafim Joantă, Mitropolitul pentru Germania, Austria şi Luxemburg, precum şi a părintelui Manuel de la Parohia Română din Viena, precum şi alţi preoţi şi pelerini din Germania, ală-


turi de care slujesc şi eu. După Sf. Liturghie, suntem invitaţi în trapeză (sala de mese) unde servim prânzul, cu specific românesc, dar şi peşte din Egipt. Aici aflăm despre istoricul locului, cum s-a cumpărat şi despre şantierul unde cei 30 de lucrători din Vâlcea au dus lucrarea la bun sfârşit, după spusele părintelui Iacob Visarion.

În zare se văd Munţii Carantaniei, ce ne aduc aminte de cele 40 de zile de post ale lui Iisus în aceste locuri deşertice. Totul este de un maroniu deschis, doar stânca abruptă a muntelui şi nisip. Turismul bine organizat face accesul mai uşor până aproape de coama muntelui, punând la dispoziţie telecabine celor ce

doresc să viziteze Muntele Ispitirilor, unde se află o mănăstire grecească.

Ne întoarcem spre Ierusalim şi în drum ne abatem puţin prin deşer-tul Hozeva, pentru că aici avem de văzut ceva ce ne leagă de aceste lo-curi ca români. Azi e duminică şi se pare că e ziua naţiei noastre! Una din cele mai spectaculoase privelişti ce o poate oferi deşertul Iudeii este cea a Mănăstirii greco-ortodoxe cu hramul Sf. Gheorghe Hozevitul, situată în valea fostului râu Wadi Kelt, azi doar un pârâiaş ce nu se vede căci este as-

cuns de vegetaţia din fundul văii. Dar cum verde nu există decât doar unde este apă, cu siguranţă acolo mai există.

Mănăstirea ridicată chiar în stâncă, începând cu sec. IV d.Hr., numită pe bună dreptate „cuibul de vulturi“, a fost restaurată în 1878. Acest loc a dat ome-nirii cel mai de preţ dar de trăire în Hristos. Nume ca Sf. Gheorghe Hozevitul, Sf. Hariton şi ce ne leagă pe noi Sf. Ioan Iacob Hozevitul, de origine român, sunt doar câteva nume din miile de trăitori şi cei trecuţi prin săbiile cotropito-rilor păgâni. Peştera în care s-a retras Sf. Ioan Iacob Hozevitul este una în care se ducea o viaţă foarte grea. Accesul se făcea pe o funie, iar din când în când printr-un coş i se puneau alimente şi apă. Nu degeaba astfel de chilii se numeau „cuiburi de vulturi“. Cu toate acestea locul este extrem de favorabil rugăciunii. În chilia sa s-au găsit, pe lângă o laviţă şi un cuptor, unde probabil îşi făcea pres-cura, şi multe scrisori adresate celor dragi de acasă precum şi frumoase poeme izvorâte din dragostea de Dumnezeu şi setea de mântuire.

Avem la noi acatistul Sf. Ioan Iacob Hozevitul, pe care la lumina lumânării şi la vreme de vecernie de duminică seara, îl citim cu multă pioşenie. Atmosfera

este una cu totul aparte, atingem racla cu moaştele sfântului, lucruri personale. Fiecare român care ajunge acolo nu poate fi ocolit de asemenea trăiri, trăieşte şi împărtăşeşte bucuria faptului că un monah român a fost chemat în Ţara Sfântă pentru a se ruga şi pentru noi.

Facem calea întoarsă pe drumul îngust cu multe curbe strânse, dar nu peste mult timp ajungem la autostradă şi ne îndreptăm spre Ierusalim. Poate oboseala îşi spune cuvântul, căci seara este aproape, însă parcă fiecare mai prelungeşte în adâncul sufletului şi retrăieşte cele văzute, întreabându-se cum de am putut vedea atâtea lucruri despre care nici nu am bănuit că există şi de aceea parcă e mai multă linişte, mai multă trăire interioară.

Ghidul nostru ne propune ca la vremea apusului de soare să urcăm pe Muntele Măslinilor, de unde putem admira oraşul despre care se spune că „dacă Dumnezeu a dat lumii 10 fru-museţi, atunci 9 cu siguranţă sunt în Ierusalim”. Despre el se zice că e „Oraşul păcii“, „Oraşul de Aur“, „Oraşul Sfânt“ şi câte s-ar mai putea spune. Deşi există o toleranţă interreligioasă, istoria a demonstrat că nu odată oraşul s-a aprins tocmai datorită celor trei mari religii mozaică, creştină şi musulmană. Se spune că oraşul are 14 nivele, fiecare corespunzând unei anumite perioade istorice. Este considerat cetatea eternă de aproximativ 600.000 de locuitori, din care 33.000 locuiesc între zidurile cetăţii vechi, împărţiţi în cartiere după religii: evreiesc, creştin, armean şi musulman. Din timpuri străvechi, Ierusalimul a fost considerat o posesiune de mare preţ. De fapt, aproape 20 de naţiuni au cucerit, invadat şi administrat acest oraş de-a lungul secolelor.

Pentru evrei este important datorită Templului ridicat de Solomon, recon-struit ulterior de Irod cel Mare. Pentru creştini, pentru că între zidurile sale Iisus Hristos, fondatorul creştinismului, a fost crucificat pe Golgota şi apoi a înviat din mormânt. Pentru musulmani e important întrucât Domul Stâncii (Moscheea El Axa) este locul de unde profetul Mohamed a făcut călătoria de noapte spre Rai. De observat faptul că în 1966 numărul mediu de vizitatori era de 2,3 mil-ioane anual, 65% din ei fiind creştini. După cea de a doua intifadă, în 2001, tu-rismul a scăzut drastic, având repercursiuni negative asupra veniturilor acestei


ţări, ce realizează cam 85% din venituri din industria de turism. Zidurile cetăţii se întind pe o circumferinţă de 4 km având 9 porţi din care 8 sunt deschise publicului.

Despre cele trei mari oraşe ale ţării se spune aşa: „Yaffa lucrează, Tel Aviv petrece iar Ierusalimul se roagă“. Într-adevăr bisericile, moscheile precum şi alte monumente religioase dau oraşului aerul de care nu-l poţi dezlipi - acela

de rugăciune, aici fiecare loc, fiecare piatră îşi are istoria ei.

Ne purtăm privirea în zare, de pe Muntele Măslinilor, spre apus. Vedem porţile ce dau spre partea de est a cetăţii vechi. Toate acestea însă nu sunt altceva decât coperta unei noi cărţi pe care o vom deschide în ziua de mâine.

Iată-ne trecuţi mai bine de mijlocul drumului nostru de pelerinaj la locurile sfinte, să spunem aşa, iar

pe zi ce trece sufletul ni se primeneşte cu imagini care doar în închipuirea noas-tră erau făurite. Acum gândurile devin realităţi deoarece reuşim să vedem, să simţim noi, în carne şi oase ce până atunci numai auzisem. Colindele învăţate de la bunicii noştri, în nopţile lungi de iarnă, înainte de Crăciun, ne vorbeau despre un loc numit Viflaim (Betleem) unde ,,Maria, săvârşind călătoria,/ Într-un mic sălaş, lâng-acel oraş a născut (pe) Mesia“.

Vorba marelui povestitor, Creangă: ,,nu ştiu cum sunt alţii, dar eu când mă gândesc la vremea copilăriei mele...“ îmi imaginam Betleemul cu totul alt-fel. Acum este un oraş ca toate oraşele, şi cred că ar fi rămas doar o localitate neînsemnată, cu oameni săraci, prăfuiţi de nisipul deşertului, cu feţele arse de soare, urmându-şi turmele de oi spre smocurile de iarbă ce se vedeau din loc în loc, dacă Mesia nu S-ar fi născut aici.

În Vechiul Testament localitatea se numea Efrata şi este legată de locul unde s-a născut şi a fost uns ca împărat David. Iosif, logodnicul, tutorele Mariei, fiind din seminţia lui David, trebuia să urmeze porunca Romei de a se înscrie la recensământul populaţiei în cetatea sa de baştină, adică în Betleem. Cunoaştem împrejurările în care Iosif şi Maria, nemaigăsind loc în casele de oaspeţi s-au mulţumit cu un acoperiş într-un adăpost de animale.

Nu departe de acel loc se află aşezarea numită Beit Sahur ( Câmpul Păsto-rilor), despre care se spune că în acel loc s-ar fi arătat îngerul şi a vestit păsto-

rilor ,,bucurie mare, vouă şi la toată lumea, căci astăzi vi sa născut Mântuitor“.Biserica Naşterii Domnului este astăzi în centrul atenţiei noastre. Sunt

multe lucruri care se leagă acolo şi se explică unele prin altele după cum ar fi următoarea situaţie; Dumnezeu Tatăl a ales ca Fiul Său să se nască într-un loc modest: adăpostul animalelor. Biserica Naşterii Domnului, este o construcţie monumentală, cosiderată ca find ca cea mai veche din lume, datează de pe vremea împăratului Constantin cel Mare, iar mărturiile istorice arată că în anul 614 e.n. când a fost marea invazie per-sană, iar toate celelalte biserici au fost făcute una cu pământul, aceasta este singura care a fost cruţată pe motivul că asediatorii au văzut pe pereţii aces-tei Biserici scena închinării magilor de la Răsărit (Persia) iar unii din craii închinători aveau vestimentaţia speci-fică perşilor. Această asemănare a fost salvatoare pentru sfântul locaş. O altă situaţie oarecum ciudată legat de această Biserică este aceea că pen-tru a o pune la adăpost de pângăririle păgânilor, de a-i opri pe turci să intre călare înăuntru, intrarea a fost rezidită în aşa fel încât nu poţi intra decât cu capul plecat, aşa cum se cade a intra într-un asemenea loc, plin de smerenie.

A fost renovată integral de împăratul Iustinian la începutul sec. VI, iar în 1333 li s-a permis franciscanilor să stea şi să se roage în biserică, momentan fiind administrată şi de către comunitatea greacă şi armeană ortodoxă. Dar să intrăm împreună şi să observăm interiorul.

Biserica este flancată, şi de-a dreapta şi de-a stânga de două rânduri de coloane, 44 la număr, de o înălţime de 5,5 m datând din perioada iustiniană. Podeaua este acoperită cu panouri de lemn, sub ea se păstrează încă cea origi-nală. Pe pereţi se mai pot observa şi mozaicuri aurite din vremea cruciaţilor. În planul îndepărtat se află altarul principal al comunităţii greco-ortodoxe, fiind amplasat deasupra locului unde S-a născut Iisus. În partea dreaptă, pe o scară îngustă, se coboară în acel loc. Până să ajungem aici, ghidul, o doamnă din Arad de această dată, căci trebuie să deţii licenţă pentu obiectivele pe care le prezinţi vizitatorilor, ne îndestulează sufletele cu noi cunoştinţe iar ochii noştrii caută să surprindă şi cele mai mici detalii.

Se aud doar explicaţiile ghizilor în diferite limbi, grupurile sunt discipli-nate, nu se împing, curg lin unele după altele şi timpul trece pe nesimţite. Iată-


ne în peştera, staulul, naşterii. Ne închinăm icoanelor şi nu putem să nu marcăm momentul decât colidând ,,O, ce veste minunată..“ Deşi suntem în februarie, aici şi acum, fiorii colindei ne răscolesc toată fiinţa parcă mai mult ca niciodată şi ca niciunde. Cunoscuta stea a Betleemului, având inscripţia în latină ,,Hic De Vergine Maria Jesus Christus Natus Est“ ( Astăzi S-a născut Iisus Hristos din Fecioara Maria) arată locul naşterii Fiului lui Dumnezeu. În parte dreaptă se află grota unde Iisus a primit închinarea magilor, cei înveşmântaţi în haine persane!

La ieşire o poză de grup ne va aminti peste vremuri despre aceste loc. Nu departe de aici întâlnim capela numită Grota Laptelui. Aceasta comemorează Fuga în Egipt surprinzând momentul când Pruncul este alăptat iar câteva picătu-

ri cad jos transformând nisipul într-o constelaţie de puncte albe.

Ne pornim spre un drum mai lung, dar până acolo vizităm Cape-la Păstorilor, unde în picturi murale sunt reprezentate Naşterea Domnu-lui şi Închinarea Păstorilor. Ceea ce cred că a rămas neschimbat din acele vremuri sunt turmele de oi urmate de păstori pe care le vedem în lumina apusului. Norul de praf ce se ridică în urma lor se aseamănă cu gânduri-le noastre, atât de reale în prezent şi

care peste nu mult timp vor deveni doar o amintire.Cu toată graba noastră şi doar cu o pauză de prânz la Qumran, unde

s-au găsit vestitele manuscrise, timpul de iarnă, având şi acelaşi fus orar cu al României, îşi spune cuvântul. Seara este plăcută, caldă chiar cu cele 20 de grade. Pe întuneric, pe la ora 20 ajungem la Mănăstirea Sf. Gherasim, unde pe-trecem vreme de peste un ceas.

A fost ridicată aproape de râul Iordan, pe locul unde a trăit ca pustnic acest mare părinte al pustiului şi este renumită prin cele trei icoane ale Mai-cii Domnului: Galactotrofussa, Gherontissa şi Ierusalimitissa. Încă de la intrare suntem surprinşi de sunetele ciudate cu care nu suntem obişnuiţi să le auzim la ceas de noapte: cântec de păsărele. La început credeam că sunt înregistrări, puse acolo să schimbe atmosfera de seară, dar pe măsură ce ne apropiam, în curtea destul de mică datorită a numeroşi pomi foarte înalţi, fiind şi puternic luminată, am putut şi vedea cum aceşti pomi erau înţesaţi de păsărele cântătoare.

Intrând în biserica Mănăstirii, privirea ne rămâne puţin mirată aţintită asupra unui frumos mozaic de pe pardoseală, reprezentând un cap de leu şi

unul de catâr. Curiozitatea noastră este lămurită atunci când aflăm despre viaţa Sfântului. Se spune că odată, la uşa sa a venit un leu ce era rănit la picior şi abia mai mergea. După ce leul este vindecat de Sfântul Gherasim care-i scose-se un spine din picior, animalul sălbatic a început să-l însoţească în drumul la Iordan, să aducă apă cu un catâr. După o vreme apa era adusă doar de catâr însoţit numai de leu. Într-o zi, la Iordan vine o caravană şi ia cu ea catârul, leul întorcându-se singur. Fiind bănuit că a mâncat catârul, leul este pedepsit să aducă apă în locul său.

Trecând pe la acel loc un os-taş, vede la ce povară era supus leul şi dă nişte bani să se cumpere alt catâr pentru adus apă. Fiind după apă, leul vede într-o zi catârul care fusese furat, se înfurie şi pune pe fugă negustorii necinstiţi aducând la mănăstire catârul şi cămile încăr-cate cu merinde. A mai stat leul aco-lo vreme de cinci ani apoi s-a dus în pustiu. După o vreme s-a întors, dar părintele trecuse la Domnul din lumea aceasta. Leul îl căuta mereu, dar părintele era de negăsit. Urmaşul părintelui, pe nume Savatie, în zadar îi dădea hrană animalului căci acesta o refuza. Atunci, ca să fie crezut, Savatie i-a arătat locul unde a fost înmormântat părintele, iar leul bătându-şi capul de pământ a răcnit puternic şi a murit pe mormântul stareţului.

Ne mai luăm câteva suveniruri şi ne retragem, cu rugăciunile de seară în atmosfera unei zile împlinite.

Pelerinii care au avut bucuria să meargă în Israel au vizitat şi s-au înch-inat în acele locuri unde Hristos a lucrat mântuirea noastră. Acolo se pot ve-dea diferite obiective, deosebite şi bogate din punct de vedere spiritual. Spiritualitatea ortodoxă are la bază moartea şi învierea în Hristos, bucuria fiind mare atunci când eliberarea de suferinţă se realizează în Dumnezeu. Această eliberare s-a realizat în chip minunat de către Domnul, iar trecerea prin locul nu-mit Via Dolorosa, din Ţara Sfântă, ne pune înainte imaginea îndelung-răbdării Mântuitorului, care S-a dus de bunăvoie la patima Sa cea mântuitoare. Sfânta Scriptură ne mărturiseşte cum Simon Cirineul a fost obligat să ducă crucea lui Hristos, iar cele 14 opriri, după o tradiţie a Bisericii din Ierusalim, au o semni-ficaţie profundă.


Drumul Crucii - Via Dolorosa - porneşte de la ruine-le fostei cetăţi ro-mane Antonia şi continuă, într-un urcuş domol, aproape un kilometru, până la Golgota. Acesta este, aşa cum am arătat, drumul pe care 1-a străbătut Mântu-itorul Iisus Hristos cu crucea în spate pentru a ne deschide nouă tuturor calea spre mântuire, acesta este drumul pe care-1 străbat anual mii de pelerini veniţi să omagieze jertfa Lui.

Drumul Crucii este împărţit în 14 popasuri: condamnarea la moarte în curtea casei lui Pilat; punerea Crucii pe umerii Domnului, în faţa Pretoriului, şi pornirea spre Golgota; prima cădere a Mântuitorului sub povara Crucii; întâlni-rea Domnului cu Maica Sa; luarea Crucii de pe umerii Domnului de către Simon Cirineanul; întâlnirea Domnului cu Veronica, cea care I-a şters cu marama faţa plină de sânge şi sudoare; a doua cădere a Mântuitorului la pământ; întâlnirea Domnului cu femeile care plângeau şi se tânguiau pentru El; a treia cădere a Mântuitorului la pământ; dezbrăcarea Domnului de hainele Sale, pe Golgota; moartea Domnului pe Cruce; coborârea Domnului de pe Cruce; punerea Dom-nului în mormânt şi Învierea.

Pe ruinele cetăţii Antonia, acolo unde a fost judecat şi biciuit Mântuito-rul, s-a înălţat o biserică catolică, numită „Capela Flagelării“. Alături de ea se află o clădire mare - „Lithostratos“ - cu săli de meditaţie şi o capelă de rugăci-une. Aici, în locul numit pe vremuri Gabbata (pardosit cu pietre), stătea Pilat să asculte şi să judece pricinile poporului. Aici a fost condamnat Fiul lui Dumn-ezeu, iar poporul striga: „Răstigneşte-L!“. Nicăieri nu S-a smerit Domnul mai mult ca în locul acesta.

De la Pretoriu, Drumul Crucii coboară în linie dreaptă spre Valea Ty-ropeon, care trece prin mijlocul Ierusalimului Vechi. Al treilea popas se află la întretăierea celor două străzi care vin de la Poarta Leilor şi de la Poarta Damas-cului. De aici se porneşte la stânga, pe Strada Damascului, ajungându-se în mi-jlocul Cetăţii Sfinte, acolo unde Hristos a întâlnit pe Maica Sa. În acest loc sfânt se înalţă o mică biserică. Drumul coteşte apoi la dreapta, acest cot de stradă fiind marcat de inscripţia ,,A1 cincilea popas“. De aici se urcă pe o străduţă îngustă, pavată cu piatră veche, şi se ajunge la Biserica Sfintei Veronica. Sub biserică se află o criptă închinată Sfântului Chip al lui Hristos - Chipul Domnu-lui Iisus de pe marama Sfintei Veronica, socotită cea dintâi icoană, nefăcută de mână omenească, ci de dragostea faţă de Dumnezeu a unei tinere fecioare. De la această biserică, drumul se continuă pe nişte trepte unde, la o mică distanţă între ele, se regăsesc marcate al şaptelea, al optulea şi al nouălea popas. La al şaptelea popas al durerii cade Domnul pentru a doua oară slăbit, suferind ca un om pentru cei care nu-L înţelegeau. La al optulea popas se apropie Domnul Iis-us de Golgota. Aici e locul unde a mângâiat-o pe Maica Domnului, pe femeile

mironosiţe şi pe toate femeile credincioase care plângeau pentru El. Le-a întărit, le-a îmbărbătat şi le-a spus să nu plângă pentru El, ci pentru ele şi pentru copiii lor, adică pentru păcatele întregii lumi. Nu departe e şi locul celui de-al nouălea popas al durerii, a treia cădere sub povara Crucii, în arhivele Bisericii Ortodoxe Greceşti stă scris că cele trei căderi ale Domnului Iisus semnifică cele trei zile cât a stat în mormânt. Se ajunge apoi la punctul culminant, la Golgota, locul unde Mântuitorul a fost dezbrăcat şi pironit pe Cruce. Stânca uriaşă, de gresie albă, pe vârful căreia a fost înfiptă crucea pe care era răstignit Hristos, se află acum în Biserica Sfântului Mormânt. La Sfântul Mormânt, pelerinii pot trăi bucuria de a simţi faptul că Hristos a murit, dar a şi înviat. Mormântul devine izvor de nemurire, aşa cum frumos auzim în rugăciunile Bisericii.

Sfântul Mormânt este în mijlocul Bisericii, iar până să ajungem a intra în el, durează ceva timp. Timp în care ne pregătim prin citirea de pasaje din Sfânta Scriptură ce evocă momentele înainte de răstânire. Gândul mi se opreşte asupra unuei profeţii a lui Isaia ce zice aşa: ,,Din tălpi până în creştet, nimic nu-i sănă-tos, ci numai răni, vânătăi şi carne vie“ (Isaia 1,6).

Pe jos este o pardoseală din gresie albă, lustruită de paşii milioanelor de pelerini, unii veniţi din credinţă alţii din curiozitate, totul acoperit de ceea ce se numeşte ,,Capela răstignirii“. În momentele de dinainte de intrarea în Sfântul Mormânt aproape că nu mai eşti TU, ci o altă persoană ce după ce trece prin Capela Îngerului (care precede mormântul) şi ce încă se mai întreabă dacă ceea ce vede este real sau vis. Înainte de intrare vezi un mozaic de feţe omeneşti, de stări fel de fel, cuprinşi de emoţie, nepăsători sau chir firi vesele.

De strajă la intrarea în Mormânt este un preot, care cu un toiag marchează timpul cât îţi este acordat să-l petreci în acel loc. Mă retrag după ce mi-am spus rugăciunea într-un loc de supremă înălţare duhovnicească şi văd Piatra Ungerii, loc în care a fost pus trupul Domnului după ce a fost coborât de pe cruce de Iosif şi Nicodim după cum ne spune evanghelistul Ioan: ,,Au luat trupul lui Iisus şi L-au înfăşurat în giulgi cu miresme precum este obiceiul de înmormântare la iudei“ (Ioan 19, 32-40). Piatra este la fel de lucioasă ca şi pardoseala; este lumi-nată de multe candele ce-şi revarsă lumina blândă peste răceala ei, vrând parcă să o încălzească. Tot această piatră ne aminteşte şi de giulgiul, păstrat la Torino, care în timpurile ştiinţei avansate, adică prin metode moderne de investigaţie, pe baza metodei C14, s-a stabilit că este din vremea evenimentelor legate de moartea lui Iisus!

Însă la ieşire, după ce ai petrecut acel timp infim din viaţă în acel loc, vezi oamenii schimbaţi cu totul; meditativi, interiorizaţi, aproape că nimeni nu mai vorbea, acum în mod sigur nu mai eşti TU cel care ai intrat, ci un om nou care a ieşit. Ne gândim la cuvintele sutaşului roman ce străjuia pe cei trei răstigniţi,


când a văzut ce s-a petrecut la moartea Domnului – cutremur şi întunecarea soarelui - ,,Cu adevărat Fiul lui Dumnezeu a fost Acesta“ (Matei 27, 54).

Prin bunăvoinţa ghidului nostru, doamna Roxana, aflăm că de Înviere tre-buie să te pui la rând din Joia Mare, ca să vezi şi să primeşti focul cel nematerial al Învierii, ce la ei are loc în Sâmbăta Mare, la prânz. Se recunoaşte pe sine a fi fost ,,un Toma-cel necredincios“ care însă s-a schimbat când ea însăşi a primit acel foc ce luminează dar nu arde.

Mai petrecem mult timp prin acele locuri, vedem unde au fost înfipte cele trei cruci pe Golgota, descoperit de Sf. Elena, mama împăratului Constantin Cel Mare. Mulţime de oameni se găsea privind la o icoană a Maicii Domnului care pur şi simplu ,,lăcrima“. La sosirea noastră, lacrima era la colţul ochiului stâng, iar la plecarea noastră coborâse până la mijlocul obrazului (aroximativ 40 de minute)!

În acel loc numit al ,,Căpăţânii“ se găseşte şi stânca în care a fost înfiptă Crucea Domnului. Pelerinii îşi pleacă urechea şi o lipesc de această piatră şi aud ca nişte lovituri într-un obiect metalic. De 2000 de ani acest zgomot a fost auzit de cei care au păşit pe aceste locuri şi se pare că el va dăinui ca să ne mărturisească despre ce aici s-a întâmplat.

Pătrunşi până în străfundul fiinţei noastre nu putem spune decât că este o minune dumnezeiască să ai ocazia unui pelerinaj la Locurile Sfinte.

După obişnuitul început al zilei, aflăm despre locurile ce azi le vom vizita; cuprind o mare parte din ultima perioadă a vieţii Mântuitorului petrecută pe pământ dar în acelaşi timp suntem nerăbdători să aflăm şi parte din istoria neamului Său. Azi vom vizita împrejurimile Ierusalimului.

Este aşezat în munţii Iuda, între munţii Beth-El la nord şi Hebron la sud. Poziţia geografică a Ierusalimului este asemănătoare cu structura munţilor Iudeii: o suprafaţă solidă, calcaroasă, înaltă de 800 m peste nivelul Mediteranei, înconjurată de văi adânci. La Est avem văile Cedron şi Iosafat, la Sud şi Vest valea Hinon, iar în Nord-Vest stă în legătură cu munţii Iuda. Este aşezat pe şapte coline asemenea altor oraşe: ca Iaşi, Roma sau Aman.

Pentru pelerinii creştini fiecare loc din Ierusalim are o însemnătate deosebită. Fiecare pelerin simte că este în mijlocul unor întâlniri fundamentale: între concret şi simbolic, istorie şi eternitate, geografie şi sfinţenie. Aici în Ierusalim Mântuitorul Hristos a fost răstignit şi a înviat, aici Maica Domnului a rămas împreună cu Sfinţii Apostoli în aşteptarea Pogorârii Sfântului Duh la Cincizecime şi tot aici primul muce-nic Ştefan şi-a dat viaţa pentru mărturisirea credinţei în Hristos. Istoria Ţării Sfinte se confundă şi se contopeşte cu cea a Ierusalimului, dând prilej pelerinilor la o întâlnire personală cu istoria locurilor străbătute de paşii Mântuitorului Iisus Hristos.

Ei bine, toate aceste locuri ne vorbesc despre evenimentele mai sus enumerate.Muntele Măslinilor, unde ne îndreptăm paşii în răcoarea dimineţii, are patru

vârfuri, cel mai înalt are 830 m. Fiind bogat în plantaţii de măslini, acesta a fost defrişat în timpul împăratului Titus. De la locul unde Tradiţia spune că a fost botezat Iisus, pe malul Iordanului, într-o zi clară, se vede vârful cel mai înalt al Muntelui Măslinilor.

Evreii care locuiau în Ierusalim obişnuiau să anunţe luna nouă compatrioţilor lor din Babilon printr-un lanţ de focuri care începea să se aprindă de pe Muntele Măslinilor. Dar datorită faptului că samarinenii aprindeau focuri false, aceştia au re-nunţat la acest obicei şi au trimis mesageri.

Conform unei legende, porumbelul care a adus lui Noe ramura de măslin a luat-o dintr-un pom de pe acest munte.

Alt lucru interesant după o credinţă locală, evreii care au murit în alt loc decât în Israel vor învia ieşind unde se va despica Muntele Măslinilor.

Aici pe Muntele Măslinilor a avut loc înălţarea Domnului la cer, după ce le-a spus Sfinţilor Apostoli că vor fi îmbrăcaţi cu putere de Sus şi vor fi mărturisitori pen-tru cei din Ierusalim, Iudeea, Samaria şi până la marginile pământului.

Pe locul actualei mănăstiri, Mănăstirea „Eleon“, Sfânta împărăteasă Elena a înălţat prima biserică între anii 326 şi 333, cu hramul Înălţarea Domnului.

În anul 614 biserica a fost distrusă de perşi. Un stareţ grec, pe nume Modest, a refăcut biserica, transformând-o în mănăstire.

Prin secolul al XII-lea, şeici musulmani au distrus din nou mănăstirea, acestea rămânând multe secole în ruină. În anul 1875, Biserica Rusă înalţă această mănăstire pe ruinele celei din secolul al IV-lea. S-au găsit mozaicuri şi coloane din prima bise-rică. Pe podea se mai găsesc încă urme de sânge, impregnate în marmură în timpul măcelului din 614, când 400 de monahi au fost ucişi de către perşi.

Clopotniţa a fost construită în aşa fel încât să reprezinte cel mai înalt punct de pe Muntele Măslinilor, putând fi observată, într-o zi senină, chiar de la râul Iordan.

În spatele bisericii mari se află Paraclisul „Aflarea Capului Sfântul Ioan Botezătorul“, ridicat pe locul unde s-a găsit capul Sf. Ioan Botezătorul. Tradiţia ne spune că Ioana, soţia ispravnicului Huza de la curtea lui Irod, femeie credincioasă, a luat capul Sfântului şi 1-a ascuns în Muntele Măslinilor. Mai târziu, descoperindu-se prin minune capul Sfântului, creştinii au ridicat pe acest loc o biserică.

Tot aici, pe platoul Muntelui Măslinilor, tradiţia consemnează faptul că David s-a ascuns de frica mâniei lui Saul.

Arabii au construit pe Muntele Moria o mare moschee (numită de musulmani moscheea Masjid Qubbat As-Sakhrah sau Domul Stâncii) pe locul vestitului Templu iudaic al Ierusalimului (distrus de împăratul Titus în anul 70 d.H.).


Este bine de ştiut că primul Templu a fost construit de Solomon (965-926 î.Hr.) între anii 958 şi 951 î.Hr. pe Muntele Moria. În anul 586 î.Hr. armatele babiloniene sub conducerea regelui Nabucodonosor (605-562 î.Hr.) cuceresc Ierusalimul, dărâmă Templul şi duc poporul evreu în robie. În anul 538 î.Hr. regele perşilor Cyrus îşi face intrarea în Babilonul învins, în următorul an, 537 î.Hr., printr-un edict, Cyrus permite evreilor să se întoarcă la Ierusalim şi să reconstruiască Templul, în acest an se pune temelia celui de-al doilea Templu (care este construit între 520 şi 515 î.Hr.). Irod cel Mare (37-4 î.Hr.), începând cu anul 20 î.Hr., reamenajează şi împodobeşte considerabil Templul de pe mun-tele Moria. Acest al doilea Templu în renovare fiind, 1-a frecventat Iisus: „Şi ieşind din templu, unul dintre ucenicii Săi I-a zis: Invăţătorule, priveşte ce fel de pietre şi ce clădiri! Dar Iisus a zis: Vezi aceste mari clădiri? Nu va rămâne piatră peste piatră să nu se risipească” (Marcu 13,1-2). În august anul 70, legionarii romani sub conducerea lui Titus, ard şi distrug Templul. O lună mai târziu, în septembrie 70, Ierusalimul este cucerit.

În prezent, pe Muntele Moria (de fapt un deal cu înălţimea de 740 m) sau Muntele Templului, se află Domul Stâncii şi moscheea Al-Aqsa, considerat al treilea loc sfânt al Islamului, după meteoritul cel negru numit Kaaba, aşezat în centrul Templului pătrat din Mecca, şi Marea Moschee de la Medina.

Pentru creştini, Muntele Moria reprezintă locul unde Dumnezeu a încer-cat credinţa lui Avraam (Facerea 22, 1-14): cerându-i să-I jertfească pe unicul său fiu Isaac.

Poarta de aur este o poartă ce aparţine vechii cetăţi a Ierusalimului, prin care a intrat Domnul nostru Iisus Hristos, în ziua Floriilor, călare pe mânzul asinei.

În semn de respect, această poartă este acum zidită, din cauza unei tradiţii conform căreia, la a două venire a Sa, Iisus va intra tot pe această poartă. Evreii au zidit-o de teamă să nu se întâmple acest eveniment.

La picioarele acestei porţi se desfăşoară abrupt şi puţin darnică în apă, Valea Iosafat (Valea Plângerii). Mulţi Părinţi şi-au pus întrebări despre locul în care Hristos va judeca toate neamurile. Citind pe Proorocul Ioil, ei au socotit că Judecata va avea loc în valea Iosafat, unde împăratul Iosafat, fără nici un fel de luptă sau arme, a avut biruinţă asupra moabiţilor şi amoniţilor, nelăsând nici un vrăjmaş viu (2 Paralipomena 20). Şi proorocul Ioil a spus: „Să se trezească toate neamurile şi să vină în valea lui Iosafat, căci acolo voi aşeza scaun de judecată pentru toate popoarele din feT (Ioil A, 12).

Din pricina acestui verset, evreii au amenajat un cimitir pe versantul acestei văi, fiind convinşi că aici va avea loc judecata finală. Nu mai există nici un loc liber în acest cimitir, evreii fiind convinşi că cei ce se află îngropaţi acolo se vor mântui primii.

Interesant lucru, deşi iudeii necreştini nu cred în venirea a doua a lui Iisus, au căutat să aibă un loc în faţă la acest eveniment viitor. Vă rog să mă credeţi, un astfel de loc nu se găseşte fără un preţ de peste 10.000 $ !

Valea lui Iosafat se continuă cu ceea ce noi ştim că se numeşte Valea Gheenei. Acolo, după judecată, vor fi aruncaţi cei ce nu au făcut faptele cele bune, în această vale a Gheenei se află şi Scăldătoarea Siloam.

Tot în Valea Iosafat, vizavi de Poarta de Aur, se află mormântul pro-fetului Zaharia.

Un alt loc ce ne aduce în faţă momentul lepădării lui Petru se numeşte Biserica „Sfântul Petru în Gallicantu“ (unde a cântat cocoşul). Acesta este nu-mele bisericii de pe versantul oriental al muntelui Sion care evocă întreita lepă-dare a lui Petru.

***

Singura biserică pur rusească din Ţara Sfântă, ridicată pe Muntele Măslinilor este Mănăstirea „Maria Magdalena“.

Se distinge prin turlele ei aurite în formă de ceapă. Mănăstirea adăposteşte numeroase fragmente de sfinte moaşte, precum şi o icoană făcătoare de minuni a Maicii Domnului.

Luca 7, 36-50: „Unul din farisei L-a rugat pe Iisus să mănânce cu el. Şi intrând în casa fariseului, a şezut la masă. 37. Şi iată era în cetate o femeie păcătoasă şi, aflând că şade la masă, în casa fariseului, a adus un alabastru cu mir. 38. Şi, stând la spate, lângă picioarele Lui, plângând, a început să ude cu lacrimi picioarele Lui, şi cu părul capului ei le ştergea. Şi săruta picioarele Lui şi le ungea cu mir. 39. Şi văzând fariseul care-L chemase, a zis în sine: Aces-ta, de-ar fi prooroc, ar şti cine e şi ce fel e femeia care se atinge de El, că este păcătoasă. 40. Şi răspunzând, Iisus a zis către el: Simone, am să-ţi spun ceva. Învăţătorule, spune, zise el. 41. Un cămătar avea doi datornici. Unul era dator cu cinci sute de dinari, iar celălalt cu cincizeci [...]“

Din păcate, de multe ori mănăstirea este închisă publicului, având un program de vizitare variabil. Dacă este găsită deschisă, grupul de pelerini poate intra, ceea ce am făcut şi noi; aici am fost impresionaţi de atmosfera de mister, de mare sfinţenie cu care se desfăşura Sf. Liturghie, rusească desigur.

Împăratul Rusiei Alexandru al III-lea, împreună cu fraţii săi, a cumpărat pământ în Grădina Ghetsimani şi a construit o Biserică în memoria mamei lor, împărăteasa Maria Alexandrovna. A fost închinată Sfintei Maria Magdalena. La slujba de sfinţire a venit fratele împăratului împreună cu soţia sa, Marea Ducesă


Elisabeta Feodorovna, care văzând frumuseţea locului şi-a exprimat dorinţa de a fi îngropată aici (şi aşa s-a întâmplat, Marea Ducesă trecând la ortodoxie). În anul 1905 soţul ei moare şi Elisabeta se retrage din viaţa publică şi înfi-inţează în Moscova o comunitate monastică de femei, ridicând şi o Biserică închinată Sfântului Acoperământ al Maicii Domnului, în anul 1918, împreună cu maica Varvara şi alţi membri ai familiei regale a fost omorâtă de bolşevi-ci. Încă fiind în viaţă, ei au fost aruncaţi într-o mină aflată aproape de Urali. Rămăşiţele pământeşti ale Marii Ducese şi ale maicii Varvara au fost aşezate în racle de marmură, în biserica mănăstirii „Maria Magdalena” de pe Muntele Măslinilor.

În anul 1933, aici a fost fondată o comunitate monastică condusă de două maici care s-au convertit de la anglicanism la credinţa ortodoxă, maica Maria devenind prima stareţă a mănăstirii.

În anul 1930 a fost adusă din Liban o icoană făcătoare de minuni a Maicii Domnului. Aceasta aparţinuse mitropolitului Ilie din Liban, căruia de trei ori i-a apărut în vis Maica Domnului spunându-i să dăruiască icoana mănăstirii de pe Muntele Măslinilor.

Luca 22, 39-44: „Şi, ieşind, s-a dus după obicei în Muntele Măslinilor, şi ucenicii l-au urmat. Şi când a sosit în acest loc, le-a zis: Rugaţi-vă, ca să nu intraţi în ispită. Şi El S-a depărtat de ei ca la o aruncătură de piatră şi, în-genunchind, Se ruga Zicând: Părinte, de voieşti, treacă de la Mine acest pahar. Dar nu voia Mea, ci voia Ta să se facă. Iar un înger din cer s-a arătat Lui şi-L întărea. Iar El, fiind în chin de moarte, mai stăruitor Se ruga. Şi sudoarea Lui s-a făcut ca picături de sânge care picurau pe pământ [...]”

Luca 22, 47-53: „Şi vorbind El, iată o mulţime, şi cel ce se numea Iuda, unul dintre cei doisprezece, venea în fruntea lor. Iisus i-a zis: Iuda, cu sărutare vinzi pe Fiul Omului?

„Iar cei din preajma Lui, văzând ce avea să se întâmple, au zis: Doamne, dacă vom lovi cu sabia? Şi unul dintre ei a lovit pe sluga arhiereului şi i-a tăiat urechea dreaptă. Dar Iisus, răspunzând, a zis: Lăsaţi, până aici. Şi atingân-du-Se de urechea lui l-a vindecat. Şi către arhiereii, către căpeteniile templului şi către bătrânii care veniseră asupra Lui, Iisus a zis: Ca la un tâlhar aţi ieşit, cu săbii şi cu toiege. În toate zilele fiind cu voi în templu, n-aţi întins mâinile asupra Mea. Dar acesta este ceasul vostru şi stăpânirea întunericului.“

Acesta era locul de rugăciune şi linişte cel mai iubit de Domnul nostru Iisus Hristos din tot Ierusalimul. Astăzi se păstrează aici câţiva măslini secu-lari care amintesc de faptul că, aici, Domnul i-a invitat pe Sfinţii Apostoli să se roage împreună cu El înainte să fie vândut de Iuda, dar i-a găsit adormiţi (Luca 22, 46).

Tot în Grădina Ghetsimani Domnul se roagă cu lacrimi (Luca 22, 39-44) pentru a trece paharul suferinţei de la El, însă „nu voia Mea, ci voia Ta să se facă“ îi spune Tatălui Ceresc.

În Grădina Ghetsimani are loc vânzarea lui Iuda (Luca 22, 47-53). De aici încep patimile Mântuitorului. Aici oamenii l-au trădat pe Dumnezeu. Cu săbii, suliţe, cu viclenii şi minciuni au venit să prindă pe Fiul lui Dumnezeu. Mântui-torul îl primeşte pe Iuda cu dragoste: „Prietene, pentru ce ai venit?“ ÎI numeşte prieten pe cel care prin sărutare îl trădează. Trădătorul se teme de oameni şi nu de Dumnezeu, vine noaptea şi nu ziua pentru a-L pierde pe Cel în care crezuse până atunci. Este cel mai cumplit moment al istoriei omeneşti. Fiul lui Dum-nezeu, trimis de Tatăl pentru a împăca lumea şi a o scoate din păcate, este vân-dut, ca un rob, pe bani.

Tot în Grădina Ghetsimani se află Biserica Naţiunilor.Prima biserică ridicată aici datează din secolul al IV-lea, dar a fost dis-

trusă în cutremurul din 747. Cruciaţii au ridicat o nouă biserică în anul 1170, dar şi aceasta a fost distrusă în 1345.

Biserica actuală, cunoscută şi sub numele de Biserica Agoniei, are 12 calote, după numărul naţiunilor care au contribuit la ridicarea ei. A fost constru-ită de arhitectul italian Antonio Barluzzi, în anul 1924.

Adăposteşte piatra pe care a fost vândut Mântuitorul de către Iuda. Gea-murile sunt acoperite cu vitralii violet, care nu permit decât puţin luminii să pătrundă în interior, semiîntunericul simbolizând vânzarea, lupta întunericului cu lumina, punerea „Luminii sub obroc“.

Biserica Mormântului Maicii DomnuluiPrima Biserică e înălţată de Sfânta împărăteasă Elena în anul 325. E dis-

trusă de perşi în 614. Cruciaţii, în secolul al Xl-lea, ridică din nou mănăstirea pe locul ruinelor din secolul al IV-lea. Coborând spre interior, la jumătatea scărilor, aflăm două paraclise, situate în dreapta şi în stânga: Paraclisul Sfinţilor Ioachim şi Ana şi Parclisul Sfântului Iosif.

Aici, în satul Ghetsimani, s-au adunat Apostolii pentru a vedea cum se pune în mormânt Maica Vieţii. Pe piatra funerară se vede foarte bine întipărit trupul. Pentru a fi protejat de pietismul greşit intenţionat, mormântul Maicii Domnului a fost acoperit cu un geam, după ce mai mulţi pelerini au rupt frag-mente din piatra funerară. În spatele Mormântului Maicii Domnului se află ico-ana făcătoare de minuni a Maicii Domnului, Ierusalimitissa.

Mănăstirea carmelită, ce se poate vizita astăzi a fost construită între 1868 şi 1872. Călugăriţele stau închise în chilii toată viaţa. Se îndeletnicesc cu rugăciunea şi cu lucrul mâinilor. Li se dă mâncare pe o mică fereastră.


Următorul obiectiv: Mănăstirea „Pater Noster“. Prima construcţie a fost realizată în anul 326, la ordinul Sfintei Elena. Apoi au ve-nit cruciaţii, care au ridicat şi ei o biserică pe ruinele primei construcţii.

În curtea mănăstirii şi pe pereţii interiori al sfântului locaş se găseşte scrisă Rugăciunea Tatăl nostru în 35 de limbi şi în numeroase dialecte. Totodată aici se află şi o mică peşteră unde Tradiţia ne spune că Mântuitorul le-a amintit ucenicilor rugăciunea Tatăl Nostru. Cea ce ne uimeşte este următoarea consta-tare: în partea dreaptă a altarului vedem, sub tricolorul nostru, scrisă rugăciunea în limba română; iar în partea stângă, în japoneză. Desigur că nu am ştiut ex-plicaţia decât după ce ne-a explicat ghidul nostru. România a fost pusă la loc de cinste, spunem noi, datorită procentajului de 99% de populaţie creştină iar Japonia cu doar 6%, de-a stânga!

Nu putem să nu ne aducem aminte că aici ucenicii Domnului au primit răspunsul la întrebarea ,,Doamne, cum să ne rugăm?“, iar acesta a fost rugăci-unea Domnească Tatăl nostru. Cântăm rar şi cu pietatea cuvenită acestor locuri.

Nu departe de aici întâlnim o biserică cu o formă mai puţin obişnuită să o asociem cu un lăcaş de cult: formă de lacrimă, Mănăstirea „Dominus Flevit“ (Matei 24,1-51), amintind faptul că Iisus a deplâns aici soarta Ierusalimului.

Este locul unde Mântuitorul a stat de vorbă cu ucenicii Săi şi le-a profeţit taina cea mare a sfârşitului lumii.

Mănăstirea a fost ridicată de arhitectul italian Barluzzi în anul 1955 şi adăposteşte fragmente de mozaic din secolul al IV-lea. Acest sfânt locaş a fost construit pe ruinele unei mănăstiri bizantine din secolul al IV-lea, distrusă de perşi în anul 614.

Ziua trece pe nesimţite, uităm de istovirea miilor de paşi deoarece sufletul nostru a primit hrană din belşug. Ne retragem fiecare cu impresiile lui, aruncăm o privire peste mulţimea pozelor făcute, cu gândul de a pune deoparte ce pris-oseşte, însă aici ne dăm seama că nimic nu este prea mult, iar efortul nostru prea mic pentru măreţia celor văzute.

Localitatea Lod sau Lida are o populaţie mixtă, de arabi şi evrei, şi se află la o distanţă de aproximativ 15 kilometri sud-est de Tel Aviv. La sfârşitul anului 2008, localitatea Lod avea o populaţie de 70.000 de persoane. Orăşel situat în imediata apropiere a aeroportului Ben Gurion, unde se află o biserică ortodoxă, adăposteşte mormântul şi o parte din moaştele Sfântului Mare Mucenic Ghe-orghe.

Despre această localitate citim în Sf. Scriptură astfel: „Şi trecând Petru pe la toţi, a coborât şi la sfinţii care locuiau în Lida. Şi acolo a găsit pe un om, anume Enea, care de opt ani zăcea în pat, fiindcă era paralitic. Şi Petru i-a zis: Enea, te vindecă Iisus Hristos. Ridică-te şi strânge-ţi patul. Şi îndată s-a ridicat.

Şi l-au văzut toţi cei ce locuiau în Lida şi în Saron, care s-au şi întors la Dom-nul.“ (Fapte 9, 32-35)

Lod este un oraş antic, el datând încă din perioada greco-romană. Oraşul Lida, denumirea antică a locului, apare menţionat într-o listă de oraşe canaanite a lui Thutmose al IlI-lea din Karnak, datând din mileniul II î.Hr. În perioada ele-nistică, acest loc se afla în afara graniţelor Iudeii, însă în perioada Macabeilor acesta va redeveni oraş israelian. În anul 43 î.Hr, guvernatorul sirian Cassius i-a vândut pe locuitorii oraşului drept sclavi. Proconsulul roman al Siriei, Cestius Gallus, a devastat oraşul în drumul său spre Ierusalim, iar în anul 68 î.Hr acesta va fi din nou cucerit, de această data de către împăratul roman Vespasian.

Până în epoca bizantină, oraşul Lod era deja în mare parte încreştinat. Acesta este unul dintre locurile legendare în care s-ar fi născut Sf. Mare Muce-nic Gheorghe, ocrotitorul Angliei, motiv pentru care, într-o vreme s-a şi numit Georgiopolis. Cucerit de către musulmani în anul 636, oraşul Lod va fi folosit pe post de reşedinţă a regilor filisteni. Puţin mai târziu, capitala se va muta la Ramla. Cruciaţii vor ocupa oraşul Lod în anul 1099. Sultanul Saladin îl va recu-pera, însă în scurt timp cruciaţii îl vor cuceri din nou în anul 1191.

Pentru cruciaţii englezi, oraşul Lod avea o valoare nespusă, ţinând cont că acesta era considerat a fi locul de naştere al sfântului ocrotitor al Angliei - Sf. Mare Mucenic Gheorghe. Cruciaţii vor face din acest oraş scaun al ritului latin din zonă. Potrivit pelerinului iudeu Veniamin de Tudela, în anul 1170 în Lod nu mai locuia decât un boiangiu iudeu. De-a lungul perioadei otomane, în lo-calitatea Lod nu mai vieţuia nici un evreu, însă începând cu secolul al XlX-lea, aici va lua naştere o comunitate mică. Locuitorii evrei au fost exilaţi de către arabi în anul 1921. în anul 1944, Lida avea o populaţie de 17.000 de oameni, dintre aceştia o cincime fiind creştini arabi. În războiul israeliano-arab din anul 1948, în luna iulie, Haganah şi Iegun au capturat Lida. Locuitorii arabi au fost exilaţi, dimpreună cu cei ce locuiau în oraşul apropiat Ramla, în total aproxima-tiv 50.000. Această hotărâre a fost luată pentru a asigura protecţia drumului ce leagă oraşele Tel Aviv şi Ierusalim

În orăşelul sărăcăcios Lida, în contrast cu grandoarea Tel Avivului, aco-lo, la mormântul Sfântului Gheorghe, simţi cum se uşurează povara sufletului de cele mai apăsătoare gânduri. Atingând lanţurile cu care a fost legat sfântul, un fior rece te face să simţi altfel dimensiunea suferinţei. După o dimineaţă cu soare ascuns şi briză dulce a Mării Mediterane, seamănă la indigo această ultimă zi cu cea dintâi, am traversat Tel Avivul, cu străzile croşetate parcă din toate florile pământului şi străjuite de palmieri înalţi şi ne îndreptăm spre Lida, localitate israeliană cunoscută în lumea creştină drept locul în care s-a născut şi a fost înmormântat Sfântul Mare Mucenic Gheorghe.


Îţi trebuie ceva timp pentru a putea desluşi această punte spirituală dintre creştini şi musulmani. Ploaia măruntă a fost un motiv pentru care pur şi simplu ne-am strecurat de la autocar până la intrarea în biserică, aproape în tăcere, ferind băltoacele ce până acum au lipsit din decor. Acest aşezământ aparţine de fapt mănăstirii ortodoxe greceşti construite aici peste ruinele vechii bazilici creştine. Actuala biserică este închinată şi Sfântului Mare Mucenic Gheorghe, dar şi Sfin-ţilor Arhangheli Mihail şi Gavriil. Urmând tradiţia vechilor biserici creştine care se ridicau pe mormintele martirilor, şi pe locul martiriului Sfântului Gheorghe a fost construită o biserică. Privirea ni se luminează când, ridicând-o spre basoreli-eful de deasupra uşii de la intrare, îl vezi, ca pretutindeni în icoanele ortodoxe, pe Sfântul Gheorghe omorând balaurul.

Încă din pronaos şi până la Sfântul Altar, frescele de o frumuseţe aparte coboară lumină peste credincioşii veniţi să se închine în biserica ortodoxă de la Lida. Mirosul de smină, lumina difuză şi muzica ce parcă în şoaptă curge, inten-sifică această atmosferă de meditaţie şi rugăciune. Cromatica bine echilibrată a picturii este întregită de imense policandre poleite cu aur, lucrate într-un fascinant filigran, a cărui vechime este evidentă. La fel şi altarul, învăluit într-o minuţioasă îmbinare de artă şi meşteşug este de o frumuseţe liniştitoare.

Măicuţa-ghid, care vorbeşte cursiv româneşte şi despre a cărei bunăvoinţă de a ne povesti am aflat încă dinainte de a intra aici, precum şi că este din Ma-ramureş, ne-a relatat că din discuţiile pe care le-a avut de-a lungul anilor cu pelerinii, a constatat că aceştia sunt mereu copleşiţi de duhul Marelui Mucenic Gheorghe, ca şi de frumuseţea bisericii lui.

În partea dreaptă a altarului, în imediata apropiere a treptelor care co-boară în capela subterană, se află lanţurile cu care a fost legat sfântul, înainte de a fi omorât. Citind aici Acatistul Sfântului Mare Mucenic Gheorghe, eram în acelaşi timp înfioraţi de prezenţa lanţurilor grele şi reci. Am coborât apoi în grota în care se află mormântul Sfântului Mare Mucenic Gheorghe şi o parte din moaştele sale.

Sarcofagul de piatră, restaurat în vremea patriarhului Chiril, este de o impresionantă frumuseţe, oferind privirii monumentalitatea unei adevărate ope-re de artă. După ce îngenunchezi însă şi te pierzi în lacrimi şi rugăciune, duhul sfântului te ridică acolo unde sufletul îşi găseşte pacea şi lumina mântuirii.

Fiecare doreşte să-şi prelungească şederea lângă mormânt. Nimic nu este mai minunat decât să rămâi singur, tu şi sfântul care mijloceşte strigătul profund al fiinţei tale către Dumnezeu, şi să simţi prezenţa harului care coboară peste la-crimile rugăciunii. Acolo, în grota Sfântului Mare Mucenic Gheorghe, cu fruntea pe lespedea rece a mormântului său, am simţit o nebănuită putere de mulţumire şi iertare, putere pe care în nemărginită dragoste mi-a dăruit-o Purtătorul de biruinţă.

Urmează, dacă pot să spun aşa, un moment de referinţă, din pelerinajul ce se derulează; din grija Preafericitului Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Or-todoxe Române, fiecare pelerin primeşte câte o Diplomă de participare la acest pelerinaj, o Sfântă Scriptură, ca al Domnului Cuvânt să ne fie mereu călăuzitor în viaţă. De asemenea, tot câte o diplomă şi din partea domnului primar al ora-şului Ierusalim. Suntem copleşiţi de emoţie, simt că în câteva clipe ochii minţii mele revăd tot ce a fost de văzut în cele zece zile.

La început, în prima zi mi se părea că timpul era prea lung, dar acum abia pot să-i înţeleg pe cei care sunt la a doua, sau chiar a treia revenire în Ţara Sfântă: ceea ce întâlneşti doar aici, este ceva unic!

Urcăm fără nici o grabă şi autocarul se îndreaptă spre aeroport. Pe drum ne bucurăm de o ploaie, ca de vară pe la noi, şiroaiele ies grăbite din plantaţiile de vie căci pământul este pietros şi nu poate reţine multă apă. Şanţurile, ce până atunci erau adânci şi uscate, deodată se umplu cu apa atât de necesară vieţii. Se aseamănă cu noi, care am venit fără a şti prea multe şi prea puţin a bănui din ceea ce vom avea de văzut iar acum ne simţim sufletele adăpate din izvorul vieţii spirituale.

Urmează formalităţile de îmbarcare, cu tot timpul la dispoziţie cineva tot întârzie, datorită bagajelor desigur, stewardesele însă ne asigură că nu vom pleca până nu vine toată lumea; aşa şi este. Ne ridicăm uşor şi ne desprindem de pământul care ne-a purtat paşii în locuri minunate.

Mulţumesc Celui de Sus, care este şi veşnic va fi, dar şi celor de jos, care sunt sau au fost, şi datorită cărora a fost posibil acest pelerinaj!

Fotografii din Egipt și Israel: Pavel Covaci

„Cenăzeanul“ nr. 3, 4, 5, 6/2012, 1, 2, 3, 5, 6/2013, 1, 2, 3, 4/2014


Dușan Baiski

Dumnezeu chicotea pe înfundate

Moș Ciulcă stătea pe banca din fața casei. Banca stătea sprijinită pe două bucăți de lemn de băgrin. Mai putredă, una se sprijinea pe-o cărămidă spartă. Lângă bucata încă sănătoasă dormea Pompidou. Moș Ciulcă părea că privește țintă la o pălămidă rebelă crescută pe buza șanțului. Însă el privea în gol. Altfel zis, cugeta. La un moment dat, însă, trezindu-se parcă la realitate, oftă. Apoi își întinse piciorul îndoit și-l strânse armonică pe celălalt. Banca se clătină amen-ințător. Pompidou își miji ochii, după care căscă nehotărât. Oftă și moș Ciulcă. Nu mai părea că privește pălămida, ci privea cu adevărat la floarea de prun ce picase aproape de botul lui Pompidou.

- Doamne dă-i să treacă peste noi! Pompidou se uită la bătrân cu un singur ochi și cu acela pe jumătate

deschis. Apoi își mută botul pe laba stângă. Auzise și el de zvonurile ce chi-nuiau de vreo trei zile satul. Încercase ieri să-și explice atitudinea totalmente nesănătoasă și incoerentă, lipsită de logică, ce bântuia prin craterele din creie-rul lui moș Ciulcă, dar nu reușise mai nimic. Întâi, consilierii locali deciseseră înlocuirea prunilor din stradă cu plopi tremurători, dar constatând că nu exista în țară nicio pepinieră cu asemenea arbori, au ales amânarea scoaterii prunilor pentru un termen nedefinit. După care efectiv începuse nebunia. Iar sătenii se împărțiseră extrem de rapid în mai multe partide. Cei din gașca lui Cacsa erau de părere că avioanele nu vor trece pe deasupra satului, fiindcă președintele alesese neutralitatea țării. În Hibl, Pulischneidäsch reușise să convingă întreg cartierul că ziarele mințeau cu o nerușinare tipic balcanică. În Ciucovăț, Belizeț nu reușise mai nimic, însă cât pe-aci să-l ridice șeful de post pentru atitudinea sa belicoasă: își făcuse o praștie cu două rânduri de gumilastic, iar în loc de fasole folosea staniol de la bomboanele de iarnă, umplut cu fosfor de la chibrite. Firește că până la urmă cumpărase toate pachetele de chibrite de la prăvălie și acum, în lipsa lor, vecinele mențineau cu rândul jăratec în sobele lor. Pur și simplu, i se pusese pata pe avioane. Singurul care avusese câștig de cauză fusese Peșce Voios. Văru-său, Sloiece, fugit pe vremuri în America, îi trimisese prin

poșta electronică formula componenței gazelor de avion, care dovedea influența pozitivă a unui anumit compus asupra pomilor fructiferi. Drept urmare, până și popa Lele, după liturghia de duminică, fără a se referi explicit la pruni, sugerase ideea că existau premisele unui an rodnic.

- Doamne dă-i să treacă peste noi! – repetă moș Ciulcă.Pompidou scânci, fără a-și deschide ochii. Alaltăieri, bătrânul umblase

prin curte cuprins parcă de turbare. Încă nu ajunseseră la urechile sale ipotezele lui Cacsa, Pulischneidäsch, Belizeț și Peșce Voios și el rămăsese cuplat la ideea că va rămâne fără prunii din stradă. Poarta de la uliță se blocase deschisă și el, moș Ciulcă, pendulase ore-ntregi între closetul din fundul curții și prunii din față. Trebuie precizat că prunii din față erau cei de la stradă, exact nouăsprezece. Iar cei din spate, adică exact treisprezece, erau cei din grădină. Cine nu l-ar fi cunoscut ar fi crezut că plimbatul are ce are cu grija pentru prunii din față, însă mișcarea de bielă-manivelă se datora exclusiv prostatei. Pentru a fi pe fază de venea cumva vreun consilier să-i taie prunii, îl legase pe Pompidou de unul din pomi. În mod normal, Pompidou s-ar fi răzvrătit, dar de data aceasta înțelesese perfect ce misiune importantă-i fusese hărăzită, astfel că rezistase până în mo-mentul când i se rupse ața cu care-l legase bătrânul. Atunci țâșni ca din pușcă și se duse și el glonț în fundul curții.

Moș Ciulcă își ridică privirea. I se păruse că aude un huruit. Numai că nu era de avion. Avioanele huruiau astfel doar pe vremea tinereții lui. Alea aveau elice. Astea, de-acum, n-au și, încerca el să-și explice, nu picau fiindcă le aruncau de pe-un aeroport pe altul cu niște prăștii uriașe. Desigur, mult mai mari decât cea alui Belizeț, cu elastic scos de la chiloții nevestei sale, Iulișca. Huruitul se stinse undeva înspre vamă. În ultimul prun, cel dinspre casa lui Paia Căsapu, un guguștiuc uguia de mama focului. Îi răspunse un vrăbioi. Bătrânul se ridică, își făcu vânt și zvârli cu bâta cârnă după ei.

- Au Doamne, Păvăluț, io-s beceagă, tu mă superi!Nu se putuse abține atunci când văzu cum i se izbește bâta cârnă de ra-

murile unui prun și cade la pământ, antrenând după el o ploaie de flori. Se ridică de pe bancă și în câteva clipe ajunse sub pom. Pe jos… Se opri înghețat parcă de-o suflare polară. Se frecă la ochi, bombănind. Vru să se aplece, să vadă mai bine. Să se dumirească. Nu apucă. Auzi undeva în spate târșâitul papucilor de lemn ai vecinului Mâță.

- No…?- Iaca…, îi răspunse moș Ciulcă, vizibil deranjat de inopinata apariție.Vecinul ajunse lângă el și deja se aplecase. Culese de pe jos o prună mică

și verde.- Hâm!


Se aplecă și moș Ciulcă. Ridică, la rândul său, o altă prună mică și verde. Dintre sute de prune mici și verzi.

Urmați de Pompidou, se îndreptară amândoi spre bancă și se așezară. În clipa aceea, un tunet despică cerul în două. Priviră iute în sus, să

surprindă pasărea de fier. Dar nu văzură decât imensitatea albastră a văzduhului. - Hai, hai!, se bucură moș Ciulcă, cu mâna streașină la ochi. - Haida de! – bombăni vecinul Mâță.- Ce? – întrebă moșul.- Eh… îi răspunse celălalt, privind mânios spre cer, în urma păsării de

fier.Moș Ciulcă își aduse aminte de pruna din palmă. Apoi își ridică iar pri-

virea. - Mulțamu-ți Doamne că m-ai ascultat! – îngăimă și-n clipa acea - se

păru că-l vede pe Dumnezeu ițindu-se printre petalele unei flori de prun, una întârziată.

Îl cuprinse o ușoară amețeală. Își frecă palmele. Căldura plăcută i se cățără până undeva în vârful capului.

- Puteai să-l speli… - se întoarse el spre Mâță.- Ce? - întrebă acesta, privind la pruna ridicată mai devreme de jos.- Cazanul - răspunse moș Ciulcă.Vecinul zvârli pruna în șanț. După care se uită lung la bătrân. Cazanul

de făcut țuică al acestuia se afla și acum în șopronul său de lemne. Așadar, nu uitase de el, așa cum sperase. Va trebui să i-l înapoieze. De unde știa însă că nu-l spălase după ultima tură de făcut rachiu? Îl măsură din nou cu privirea, bănuitor. Un gând negru îi înstăpâni dintr-o dată întreaga minte. Ciulcă fusese la el în lemnărie pe ascuns. Se ridică brusc, împins parcă de un arc, și se îndreptă spre casa lui. Pompidou îl înșfăcă de picior fără niciun avertisment. Așa făcea întotdeauna, doar că acum vecinul nu fusese pe fază.

- Marș, fir-ar mă-t-a dracului!Pompidou îl înjură și el cu un hămăit scurt, sugrumat. Nu se agreaseră

niciodată unul pe altul, fapt pe care miza și moș Ciulcă. Se apropie de un prun, își ridică victorios un picior și se ușură. Bătrânul se făcea că nu-l vede. Era prea fericit. Nici nu mai conta dacă pomul se putea usca. Pișatul de câine-i ca vitriolul, îi explicase cândva Ion al lui Hârțu, care lucra la un ziar de la Timișoara. Dumnezeu venise în prunii săi. Sloiece, vărul din America al lui Peșce Voios, avusese dreptate. Gazele de eșapament ale păsărilor de fier aveau un efect binefăcător asupra prunilor. Se dovedea mai mult decât limpede că scrisoarea lui Sloiece i-a convins pe consilierii locali să amâne tăierea pomilor. Adevărul era că vestea tăierii prunilor a fost ca o lovitură de măciucă. Pentru

prima dată, șeful de post a trebuit să-și ascută creionul chimic de cinci ori în aceeași zi și nu o dată la cinci ani ca până acum. Jumătate din femeile din lo-calitate au venit să se plângă de faptul că au fost bătute de bărbații lor. Până și moașa satului s-a ales cu un picior în ghips, dar nu de la bătaia bărbatului ei, ci de la căzătură, fugind de acesta. Pentru toți bărbații din sat era clar că nevestele stăteau la originea ideii năstrușnice a consilierilor locali. Auzind că votaseră tăierea prunilor de pe ulițe, moș Ciulcă exclamase: Vine sfârșitul lumii! Pur și simplu nu-și putea explica logica unei asemenea hotărâri. Până și franțujii, care beau numai vin, auzise el, au un respect față de rachiu și-i spun apa vieții de prune. Și, iată, vin ăștia, dârză-n cur, consilierii locali, carevasăzică, să schimbe lumea. Din întreg satul, o singură femeie nu se bucurase de idea tăierii prunilor: Lena, muierea lui Ion Caii Mei. E drept că, de la colectivizare, când o ciomăgise Ghioacă, milițianul, pentru că refuzase să-și dea caii în colectiv, îi crescuse mustața și părea bărbat. Aflând însă de atitudinea femeii, moș Ciulcă excla-mase: Există Dumnezeu!

Jumătatea de sat răzvrătită s-a organizat rapid în trei schimburi. Prunii trebuiau apărați cu prețul vieții. Moș Ciulcă s-a întovărășit cu vecinii Mâță și Paia Căsapu. Mâță a avut noroc, deoarece n-a mai apucat să facă de planton. Între timp, se schimbase decizia consilierilor. Șeful de post a trebuit să-și mai ascută creionul chimic de câteva ori. Apoi, deodată, ca un trăsnet binefăcător, a venit din America scrisoarea lui Sloiece. Nu doar că rămâneau prunii în picio-are, dar de se adeverea formula, prunii aveau să rodească așa cum n-au mai rodit niciodată. Și bărbații s-au reorganizat iarăși pentru planton. De data aceasta, moș Ciulcă nu s-a mai încurcat cu Mâță. A reușit s-o convingă pe baba Giula să intre-n afacere cu el și cu Paia Căsapu, că tot n-avea somn și putea sta de pază mai ales noaptea. Unii s-au mirat. Doar baba Giula nu s-a mirat. Moș Ciulcă o avea la mână. Cândva, când era o femeie tânără, măritată și ademenitoare, o surprinsese în porumb cu Ivan al lui Pekmez și nu chiar culegeau porumb. Ea l-a rugat să nu spună nimănui nimic, mai ales bărbatului ei. Și el n-a spus. Al lui Pekmez a fost convingător, atât de convingător că Ciulcă a umblat câteva săptămâni cu ochii vineți. Dar n-a uitat niciodată acest lucru. Firește că, între timp, Giula a rămas văduvă, însă purta în suflet teama de gura spurcată a satului. Plus că moș Ciulcă îi promisese un litru de rachiu.

Vecinul Mâțu apăru iar pe uliță. Se apropie șovăitor de banca lui moș Ciulcă. Pompidou dormea lângă piciorul sănătos al băncii.

- Unde-i? – întrebă.- Ce? – replică bătrânul.- Cum ce, cazanul?- Care cazan, ăla nespălat?


Nu mai scoase niciunul vreun cuvânt. Pompidou reuși în cele din urmă să prindă musca ce-l chinuia de câteva minute. Își puse iar capul pe labe. Părea să fi adormit. Numai că nu dormea. Piciorul stâng al lui Mâță era chiar dinaintea botului său, cu degetul mare ieșind prin ciorapul rupt. Ademenitor ca un un cartof de mai.

- Ce fain cresc! – exclamă bătrânul, cu ochii la coroana celui mai apropiat prun. Părea că ninge. Cădeau petalele albe. Și doar alaltăieri ce înfloriseră toți pomii. Numai că moș Ciulcă nu se îngrijora. Se bucura. În locul petalelor rămâ-neau prunele, mici și verzi. Le vezi cum cresc? – îl întrebă pe Mâță.

- Haida de… - mormăi celălalt în loc de răspuns.Se auzi iar un huruit.- Doamne dă-i să treacă peste noi! – zise moș Ciulcă… Vezi? Vezi?- Ce?Vecinul Mâță nu mai auzi răspunsul. Huruitul crescu rapid în intensitate

și tot atât de repede se stinse. Brusc, Pompidou sări în picioare. Mâță își trase pi-ciorul de sub nasul lui. Cu urechile ciulite, câinele se uita la pruni. Porni să latre.

- Taci dracului, că le sperii! – se burzului bătrânul.Pentru o clipă, animalul amuți. N-avea niciun sens să-și întărâte stăpânul.

Pentru prima dată în viața lui actuală, nu știa cum să reacționeze. Mintea bătrânului îi devenise dintr-o dată inaccesibilă. Impenetrabilă. Nu-i mai erau de folos nici experiențele din viețile anterioare. Îl fulgeră imaginea porcului Ioșca înfigându-și caninii în spatele Zorcăi. Mârâi instantaneu.

- Marș, mă! – mormăi moș Ciulcă și se ridică de pe bancă. Vezi? – se întoarse spre vecinul Mâță. Vezi cum cresc? Doamne, mulțamu-ți!

Întinse mâna și mângâie prunele de pe-o ramură. Se făcuseră mari cât o minge de ping-pong și chiar prinseseră o culoare vineție. Până și ramurile se lungiseră și se îngroșaseră, anume pentru a susține greutatea poamelor.

- Îmi împrumuți căzile? – îl întrebă pe Mâță.Îi veni să-l întrebe așa, într-o doară. Știa că vecinul n-are căzi. Mai degrabă

fusese o dorință. Era convins că se va descurca. La nevoie, va spăla și europubela și o va folosi drept cadă. Și ovalul pentru jumere. Și ceaunul. Inspiră adânc aer în piept. Simți iar un val de căldură cuprinzându-i, pe rând, tălpile, genunchii, coapsele, pieptul, tâmplele. Va face țuică. Va avea țuica lui. Nu va mai cumpăra blestemata aia de vodcă și împuțitul acela de coniac făcut cu esență, alcool și zahăr ars. Și va putea bea câte-un păhăruț în fiecare dimineață. Poate și la prânz. Chiar și seara, înainte de culcare.

- Bă! - exclamă vecinul Mâță. Se ridicase și se holba la prune.Pompidou porni să latre isteric, privind și el la prune. Se uita și moș Ci-

ulcă. Valul de căldură dispăru undeva în vârful creștetului. Prunele continuau să

crească văzând cu ochii. Din nou, un tunet de supersonic sparse cerul în două. Moș Ciulcă se uită înspre vecin, vrând să-i explice cum că atunci când, deodată, se crapă cerul de zgomot, cică se sparge nu știu ce zid. Adică avionul s-a întrecut cu sunetul și l-a învins. Însă nu mai apucă să spună nimic. Ceva îl lovi în umărul drept și se rostogoli în șanț. Privi mut. Fusese un guguștiuc, poate chiar cel pe care-l ochise când aruncase cu bâta cârnă.

- Așa-ți trebuie, dacă n-ai astâmpăr – mormăi cu o undă de regret. Îi părea rău de pasăre. Se întoarse spre Mâță, cu gândul să-l întrebe

dacă-l va ajuta să frigă țuica. Însă acesta se făcuse nevăzut. Auzi doar cum se trântește poarta în urma lui. Pompidou continua să latre ca un apucat. Ca și atunci când fusese condamnat la moarte de către stăpânul porcului Ioșca, fiindcă-l deconspirase pe Ioșca.

Dinspre graniță se auzi o bubuitură puternică. Apoi încă una. Și încă două. Moș Ciulcă nu vedea orizontul. Între el și cer erau prunii, frunzele, ramurile uriașe. Și prunele, cât niște mingi de fotbal. Nu mai era deloc sigur dacă se bucura ori se îngrijora.

Deodată, înțelese că nu va avea în ce să țină atâtea prune și atât de mari. Și în clipa aceea, începu sfârșitul. Întâi căzu o prună. Atingând pământul, aceasta se sparse ca un balon de săpun. Dar cu un zgomot puternic și sec, ca de grenadă.

Ca la comandă, frunzele prunilor începură toate să foșnească. Iar prunele să cadă. De cum atingeau țărâna, mingile vinete explodau și dispăreau înghițite de neant. Blocat, moș Ciulcă privi disperat după câine. Pompidou dispăruse. Nu i se mai auzea lătratul. Nu se auzeau decât prunele explodând peste tot în jur. Una-i atinse pavilionul urechii și pocni asurzitor.

Moș Ciulcă se lăsă pe vine, lângă banca șchioapă de-un picior. Nu-și mai auzea inima. Nici plămânii inspirând și expirând. Nu mai auzea nimic. Nu mai vedea nimic. Într-un prun, ascuns într-o ultimă floare, Dumnezeu chicotea pe înfundate.



Florica Vaida (Albu)

Poezii în grai cenăzean

Obreja lu’ Uica Achim

„La Obreja-ntr-o grăgină“ Șie mândru o cântă uica Achim O plânjie după iel grăgina Șî noi șie-l cunoașcem îl jelim. Când l-am văzut io prima oară, Puțân la trup, un om ca orșâcare, Nu m-am ghingit că are glas dă mierlă Șî șie frumos șcie a cânta o doină. Ghingeam că văd năincea ochilor, Munțî nalț’, pădurili bătrâne, Cerbii șie s-adapă la izvor, Fișiori șî mândre fece cu doruri nămplinice. Acuma Nica Achim o să cânce-n șeruri Sî mă ghingesc că sfinț șî înjieri îl ascultă, Șî muritorii ăi dă rând Îș șcierg dă pă obraz lacrima ascunsă.

Ce-ai dus mult prea dăvreme uica Achime Rămânem noi cu dorurile tăle Cu doinile șie le doineai odată Șî care or pringe rădășină „La Obreja-ntr-o grăgină“.

Prima bițiclă

Pă la şapce ani şâ şevaAm vrut să-nvăţ pă biţiclăCum acas n-avem nişi una,O rămas numai dorinţă.

D-poi în vacanţa mareDupă primul an dă şcoalăAm plecat la TărămiaPă la neamuri, după mamă.

Uica Toni avea biţiclăDă pă la nemţi cumpărată,Merjea numai el cu ia,O ţânea tăt uncuiată!

Într-o zâ am prins mămentuAm pus mâna pă cheiţăAm luat-o ş-am ieşâtMereuţ cu ia pă uliţă.

M-am suit cum am putut,Că a frasului biţiclăNişicum nu o vrut să stea,S-apleca şâ mă trăncea.

Bucurie, dântr-o datăM-am trezât că merg cu ia.După veo tri pedale,Jos am fost io păstă ia.

Şie amar şî şie durere,Jienunchi şî coace belice,Un cucui cât pumnu-n frunce,Şî ţoalili terfelice.

Înşepui să plâng da iuce,Şie-am văzut m-o pus pă gânduri


Bată-ce, Florică, bată, nu norocu!Grumăzarea, şie-n pod îi spânzurată.

Corman rupt, o roată cârnăŞî o gumă dăzumflatăVai dă capu tău, Florică,Dăsară şie ce-aşceaptă.

Numai zâc nimic şi-o fostCând o vint acasă uicaS-o uitat lung la biţiclăŞî la biata dă Florica.

Acum trecură anii,Şî-i o vorbă înţăleaptăCă primu mers pă biţiclă Nu îl zăuiţ nişiodată.

Plășinta acră

Tare frumos miroasă astăz la noi în cindă,M-am pus cătrânța verge-n brâuȘ-am înșeput să fac plășintăD-a acră, vo tri feluri,Cu brânză, mac șî nucă,Încing vo șasă pături,La tăț să ne ajungă.

Făina-i prăgăcită, d-a albă, cu tri nule,În șol am nișce lapce, tri ouă șî vanilie,Înșep s-o frământ bine, îmi iasă dă minune.Lăs aluatu la dospit d-o parceȘî fac șî umplutura, în tri cinere lace.

În brânză am pus ouă, țucor șî vanilie,În nucă și în mac, doar țucor, vez tu bine.

Plășinta asta, m-o-nvățat o tușă

Sora mai mare-a mameiȘe la Tărămia stăcea,Ne povăstea că uica Toni, răposatu,Șe-o fost născut în altă țară, la Vidin,Că mama lui fășea șî ia plășinta astaÎn vară, când avea clăcaș la fân.El o întrebat-o atunșea cum o coașe,Iar ia i-o spus râzând, săraca,O coașe soarili șî gata.

El o luat atunși un plec,Șî o fujit cu el afară, Girept pă cupa dă tulei,S-o coacă soarili dă vară.

Când s-o ghingit iel că-i gata,S-o suit iuce să o ia,Că tare ar fi vrut bicheruSă mânșe numa iel dân ia.

Miratu-s-a atunșea uica,Când o văzut că plecu-i gol,Plășinta dă unge s-o iei,Tăt aluatu era-ncins pă cupa dă tulei.

Acuma io fac plășintăȘî-mi amincesc povestea lui,Da aluatu meu crescut îiȘî dă pă marjine dă blid.

Am sușit șasă pături lace,Baș așa cum m-am ghingit,Am pus-o pă vo două plecuriȘ-am uns-o cu un ou bătut.

Duba-i caldă, am băgat-oȘî miroasă fain tare,Zâși că ieșci la un ducheanCu plășintă dă vânzare.


Lângă mine, pă un scaun,Stă măicuța mea bătrână,Îi propcită-n bâta cârnă,Cucăie șî să viseazăCă ne coașe ia plășintă.

Hoarilii mele

Az s-o ogoit căldura,Am ieșât dân cindă afarăȘ-am plecat cătă vorețSă mă uit șî io la hoară.

Hoare au fost dântotdeauna,Mari șî miși, dă tăce ălea,Da ca așcea dă acumaNu o văzut niși Pepelea.Le-o picat penili tăceȘ-or rămas goale, pelejeZâși c-o trecut vântu îl mareȘe-n America tăt treșe.

Porumbi, cu creasta bătută,Cocoșii au pieptu gol,Bat dân aripi și dân pinceni iuce,Când cântă zâși că-s bigigăniiȘe numa-n cărți îs măi văzuce.Șî găinili îs goale,Fără niși o rușânare,Umblă fain dăzbrăcacePân voreț în zâua mare.

M-or trecut atunși pân minceȘe-o spus moș Fâs, veșinuC-o avut șî iel o dată un cocoș așa, ca mine.El o vrut atunși la șnaidăr să-i comange neșce țoaleSă nu-l omoare frigu!

Da săracu o murit, nu o mai avut răbdare.

Vine iarna, vine friguHoarilii mi-s dăzbrăcaceȘî mă duc șî io la „săcond“Să le iau câceva țoaleTăce pă la nemți purtace.

O să mă duc la duchean,Să iau ștofă pă caiet.Că așa-i acuma moda,Nu ai bani, ce duși să cumperiȘî ducheanu-ț dă toaceȘî ce treșe pă caiet.Țucor, oloi șî bomboață,Gaitoș, carne șî halviță,Le plăcești când vine acasăCu penzia, poștărița.

Sâmt o mână păstă umăr,Îi fișioru meu ăl mic,Țâne-n mână tilifonu,Haida să le molărim,Le punem pă Internet,Ca să vadă tătă țaraȘe hoare săxi avem.

„Cenăzeanul“ nr. 6/2012 și nr. 2/2013

CUPRINS

Comunicări și articole

Gheorghe Ivașcu – Cuvânt înainte ............................................................... 5Ioan Hațegan – Cenad – Monografie istorică ............................................... 9Dorel Micle – Cenadul în contextul geografiei istorice. O analiză a evoluției condițiilor de habitat ...................................................................................13Claudiu Mesaroș – Sfântul Gerard de Cenad și filosofia medievală ..............33Claudiu Călin – Dieceza de Cenad. Un mileniu de istorie ecleziastică (1030-1919/1930) ................................................................................................. 65Dușan Baiski – Girardo, în apele sale .........................................................93Dușan Baiski – Bolile și mortalitatea la cenăzeni ..................................... 101Dușan Baiski – Familia Nákó și Cenadul ................................................. 105Dușan Baiski – Nicolae Grigorescu, anonimul ........................................ 108Brunhilde Hinkel - „Kirchweih“ la Cenad ............................................... 110Páll Margit – Trenulețul Lóré, între Pordeanu și drumul Cenadului ......... 115Славка Божин – Божић, Божић - благи дан .......................................... 117Славка Божин – Cрби у Чанаду ............................................................ 119Ioan Traia – Situația satului tradițional bănățean ...................................... 122Florin Zamfir – Aspecte ale activității economice din Variaș în perioada in-terbelică ................................................................................................... 125Florin Zamfir – Comuna Variaș în tumultul evenimentelor de după al Doilea Război Mondial ....................................................................................... 139Miroslav Rosici – O piramidă în România – piramida albă de la Medgidia ..... 146Miroslav Rosici – Cântecul, oglinda sufletului ......................................... 150

Literatură

Geo Galetaru – Cândva, într-un sat... ....................................................... 161Gheorghe Covaci – Pelerinaj la Locurile Sfinte ....................................... 166Dușan Baiski – Dumnezeu chicotea pe înfundate .................................... 200Florica Vaida (Albu) – Poezii în grai cenăzean ....................................... 206

Editor: BAISZKI DUȘAN P.F.A.F 35/551/2009

C.U.I. 25462579/2009www.dusanbaiski.eu

e-mail: [email protected]

„Concordia“ Cenad nr. 7-8/2012-2013

Documents

Transcript of „Concordia“ Cenad nr. 7-8/2012-2013