Ministerul Educaţiei şi Ştiinţei al Republicii Moldova

Universitatea Tehnică a Moldovei

Facultatea Inginerie Economiă şi Business

la disciplina Doctrine economice

Elaborat : Studenta gr.MI 114

Conducător :

Dr. Hab.,Prof. Univ. A.Cojuhari

CHIŞINĂU 2011

Cuprins

1. Introducere.....................................................................................3

2. Statul şi comportarea guvernării...................................................4

3. Veniturile şi cheltuielile suveranului sau a statului......................6

4. Concluzie ....................................................................................10

5. Bibliografie..................................................................................11

1.Introducere

2

Adam Smith s-a născut la 5 iunie 1723 în oraşul Kirkaldy, din Comitatul

Fife, Scoţia. Tatăl său, Adam Smith, era controlor la vamă la Edinburgh şi a murit

cu câteva luni înaintea naşterii lui Adam junior. Adam Smith a studiat la

Universitatea Glasgow, între anii 1737 şi 1740 – având printre profesori pe Francis

Hutcheson, apoi la Oxford.

Cea mai importantă lucrare, asupra căreia Smith a lucrat 24 de ani, este „Avuţia

naţiunilor”. Această lucrare nu este un manual de Economie politică, ci mai

degrabă sugerează – legiuitorilor şi oamenilor de stat – măsurile care pot asigura

populaţiei un venit abundent, iar comunităţii resursele suficiente pentru

funcţionarea normală a serviciilor publice.

„Avuţia naţiunilor” este alcătuită din 5 cărţi:

Cartea I. Despre cauzele perfecţionării forţelor productive ale muncii şi despre

ordinea potrivit căreia produsul acesteia este în mod natural distribuit între

diferitele clase sociale (11 capitole, 180 pagini).

Cartea a II-a. Despre natura, acumularea şi întrebuinţările capitalului (5 capitole,

71 pagini).

Cartea a III-a. Despre creşterea în mod diferenţiat a belşugului la diferite naţiuni(4

capitole, 30 pagini).

Cartea a IV-a. Despre sistemele de Economie politică (9 capitole, 187 pagini).

Cartea a V-a. Despre venitul suveranului sau al statului (3 capitole, 196 pagini).

În continuare vom vorbi de conţinutul ultimii cărţi şi anume despre conceptul lui

Adam Smith cu privire la cheltuielile suveranului.

2.Statul şi comportarea guvernării

3

Statul îşi asuma responsabilităţi, cu scopul de a sprijini atât din punct de vedere

financiar, cât şi material activităţile economico-sociale de importanţă majoră

pentru cetăţenii unei naţiuni. Astfel, dacă prima datorie a statului era de a proteja

societatea de violenţa şi invazia altor state independente, iar cea de-a doua era de a

proteja, pe cât posibil, fiecare membru al societăţii de nedreptăţi sau opresiuni din

partea altor membri ai aceleiaşi societăţi, sau de a stabili administraţia exactă a

justiţiei, atunci „cea de-a treia şi ultima datorie a suveranului era aceea de a înălţa

şi menţine acele instituţii şi lucrări publice, care deşi sunt foarte avantajoase unei

mari societăţi, sunt, totuşi, de aşa natură, încât profitul generat nu ar putea acoperi

nicicând cheltuielile unui individ sau ale unui grup mic de indivizi şi care nu pot fi

deci înălţate sau prestate de un singur individ sau grup restrâns de indivizi.”

Se observă, deci, că toate activităţile şi organizaţiile care puteau aduce beneficii

unei colectivităţi, dar se aflau in incapacitatea de a servi acestui scop, erau

susţinute de stat.

Cea mai bună contribuţie a statului la crearea avuţiei unei naţiuni se reduce la a-i

lăsa pe indivizi liberi pentru a descoperi singuri cea mai bună întrebuinţare a

muncii sau capitalului lor. Intervenţia statului în afacerile private duce adesea la

consecinţe negative, aşa că trebuie minimalizată. Statul administrează într-o

manieră destul de risipitoare banii colectaţi din impozite, iar cei care colectează

impozitele sunt plătiţi din fondurile publice, deci nu sunt direct interesaţi de

administrarea sumelor colectate. Tot particularii sunt obligaţi în cele din urmă să

acopere datoria publică prin plata unor noi impozite.

Statul nu poate controla falimentul, noroc că numărul celor nechibzuiţi nu este prea

mare, „în comparaţie cu totalitatea persoanelor angajate în comerţ”, iar

„majoritatea oamenilor iau toate precauţiunile pentru a –l [falimentul] evita”.

Statul încurajează numărul indivizilor a căror muncă este neproductivă, „oamenii

de acest fel, neproducând nimic singuri, sunt toţi întreţinuţi din produsul muncii

altora”. Iar „naţiunile mari nu sărăcesc niciodată prin risipa şi greşita comportare a

particularilor, totuşi sărăcesc uneori, prin risipa sau reaua comportare a

guvernării”.

4

Pornind de la ideile „Avuţiei Naţiunilor” putem evidenţia faptul că statul:

- trebuie să garanteze proprietatea privată. „...Posesia unei proprietăţi, de o

oarecare valoare şi de o anumită întindere, cere neapărat existenţa unei autorităţi de

stat. Acolo unde nu există proprietate, sau cel puţin o proprietate care să

depăşească valoarea a două sau trei zile de muncă, nu este necesară o astfel de

autoritate”.

- nu trebuie să acorde privilegii economice şi trebuie, în numele laissez-faire-ului,

să lase „fiecare individ, atâta timp cât nu încalcă legile justiţiei,.......liber să-şi

urmărească propriul interes aşa cum ştie el cel mai bine”.

- trebuie să asigure libertatea comerţului, intern şi internaţional, care poate

promova automat eficienţa şi creşterea economică, trebuie să descurajeze

monopolul care dăunează atât comerţului interior, cât şi celui exterior.

Din nefericire statul intervine pentru a servi intereselor unor anumite grupări, ca de

exemplu comercianţii şi manufacturierii, care obţin cele mai mari avantaje din

monopolul pieţii interne, stimulat de guvern prin taxe vamale ridicate la import,

sau prohibirea prin legi permanente, de exemplu, a importului de cereale şi vite,

ceea ce înseamnă “a statua ca populaţia şi activitatea ţării să nu fie niciodată mai

mari decât le poate întreţine producţia brută a solului”.

În ceea ce priveşte comerţul de grâne, doar libertatea nelimitată a acestui tip de

comerţ poate evita mizeriile foametei, însă foarte puţine ţări au adoptat în

întregime acest sistem liberal, libertatea comerţului de grâne e aproape pretutindeni

îngrădită.

3.Veniturile şi cheltuielile guvernului

5

Potrivit lui A. Smith, venitul naţional este acea parte cu care sporeşte anual avuţia

unei ţări, el fiind creat în toate ramurile producţiei sociale de către muncitorii

salariaţi, dar în acelaşi timp el se împarte între cele trei clase sociale specifice

economiei de piaţă, muncitori, capitalişti, proprietari funciari.

A. Smith recomandă impozitarea veniturilor, nu a capitalului.

A. Smith propune o reducere importantă de impozit direct şi o atenuare sensibilă a

caracterului opresiv pentru că bogaţii sunt cei care economisesc şi investesc mai

mult. Referitor la acest lucru A. Smith scria: “Omul bogat nu consumă mai multă

hrană decât vecinul său care e sărac”, iar “impozitul este considerat dezonorant

pentru cel supus la plata lui, pentru că îl situează nu numai sub rangul unui nobil,

dar chiar sub acela al unui târgoveţ”.

A. Smith sugerează introducerea unui sistem unde toţi membrii societăţii ar trebui

să plătească taxe şi impozite, iar profiturile mari să aibă o rată mai mare de

impozitare; supuşii fiecărui stat trebuie să contribuie prin impozit la susţinerea

statului, impozitele plătite de individ trebuie să fie sigure şi nu arbitrare, fiecare

impozit trebuie perceput şi plătit atunci când şi în felul în care se presupune a fi

cel mai convenabil pentru contribuabil, fiecare impozit trebuie să ia cât mai puţin

din veniturile populaţiei.

Economistul scoţian este de părere că suveranii şi miniştrii „sunt totdeauna şi fără

excepţie cei mai mari risipitori ai societăţii.....dacă risipa lor nu reuşeşte să ruineze

statul, cu siguranţă că aceea a supuşilor lor nu îl va ruina niciodată”. Guvernanţii

împing poporul în războaie costisitoare, intervin în economie prin impozite greu de

suportat, prin aplicarea unor taxe vamale ridicate la import, sau prohibirea prin legi

permanente, de exemplu, a importului de cereale şi vite, a mărfurilor de lux. Statul

pentru a putea apăra societatea, administra justiţia, întreţine lucrări şi instituţii

publice are nevoie de venituri, venituri care au ca sursă generală impozitele. Dacă

statul aplică un impozit împovărător pe salarii, acestea scad, scade nivelul de trai,

scade capacitatea de a produce. Dacă impozitul pe profit este prea mare, scade

posibilitatea acumulării de capital, scade gradul de ocupare a forţei de muncă, iar

impozitul pe rentă trebuie să fie direct proporţional cu renta netă. „...Lipsa de

6

economii în timp de pace impunea nevoia de a contracta împrumuturi în timp de

război......creşterea enormă a datoriilor, care apasă în prezent asupra tuturor marilor

naţiuni ale Europei şi care probabil va ruina pe toate până în cele din urmă, a avut

un curs destul de uniform”. Dintr-o asemenea situaţie se putea ieşi, scrie A. Smith,

fie prin creşterea avuţiei naţionale, şi odată cu ea a impozitelor care să sporească

veniturile statului şi să achite datoria publică, fie prin reducerea cheltuielilor

statului.

Stabilind sursele şi principiile impozitării, Adam Smith îşi propunea să detecteze şi

„care sunt diferitele metode după care întreaga societate poate fi pusă să contribuie

la plata cheltuielilor, impuse ca o datorie întregii societăţi, şi care sunt principalele

avantaje şi neajunsuri ale fiecăreia din aceste metode”.

Metodele impozitării directe pe veniturile celor trei factori – pământ, muncă şi

capital – şi indirecte – fiscale şi nefiscale.

Adam Smith dezvăluie „motivele sau cauzele care au făcut ca mai toate guvernele

moderne să greveze o parte din acest venit sau să contracteze datorii; şi care au fost

efectele acestor datorii asupra avuţiei reale, adică asupra producţiei anuale a

pământului şi a muncii societăţii”.

Cum creşterea veniturilor prin creşterea presiunii fiscale era practic imposibilă,

singura soluţie degajată de Adam Smith, de altfel liberală, o constituia reducerea

cheltuielilor, concomitent cu îmbunătăţirea modului de încasare şi a modului de

cheltuire a veniturilor publice.

Aceste patru principii au dominat – timp de generaţii – studiul fiscalităţii, deşi

interpretarea lor a fost, uneori, foarte diferită de cea oferită de Adam Smith.

Dinamica gândirii lui Adam Smith cu privire la diviziunea muncii poate fi

reprezentată prin următoarea schemă:

7

Vorbind de avantajele diviziunii muncii, Adam Smith nu uita să releve şi unele

consecinţe negative ale acesteia asupra muncitorilor. „O dată cu dezvoltarea

diviziunii muncii, ocupaţia celor ce trăiesc din muncă, adică marea masă a

populaţiei ajunge a se limita la câteva operaţii foarte simple; adesea numai la una

sau două. Ştim însă că, la majoritatea oamenilor, judecata se formează neapărat şi

datorită ocupaţiilor lor obişnuite. Omul care îşi petrece toată viaţa executând

câteva simple operaţii, ale căror efecte sunt poate aceleaşi întotdeauna, sau aproape

aceleaşi, nu are prilejul să-şi exercite inteligenţa sau să se străduiască să descopere

mijloace pentru înlăturarea unor dificultăţi ce nu i se ivesc niciodată. De aceea, el

în mod natural pierde obişnuinţa de a face asemenea eforturi şi, în general, devine

o fiinţă pe cât de stupidă, pe atât de ignorantă”.

Concluzia pe care o trage Smith din observaţia de mai sus este pilduitoare. Deşi

liberal convins, clasicul englez solicită cu energie intervenţia statului pentru a

asigura populaţiei un anumit nivel de instrucţie. De altfel, el a dedicat 38 pagini,

din cele 675 ale Avuţiei naţiunilor, problemelor de educaţie a „tineretului” şi a

„persoanelor de toate vârstele”. El atrage atenţia că „diformitatea şi infirmitatea

mintală” este asemenea „bolilor respingătoare şi contagioase”, deoarece

„alterează, cu timpul, însăşi puterea de percepere a păturilor inferioare ale

populaţiei”, iar poporul nu mai serveşte „întru nimic la apărarea societăţii”.

8

Extinderea pieţei

Diviziunea muncii

Productivitatea muncii

Creşterea bogăţiei

Dimensiunile Capitalulu

Dimpotrivă, cu cât sunt mai instruiţi, oamenii sunt „mai puţin expuşi la amăgirile

create de exaltare şi de superstiţii, care adeseori pricinuiesc cele mai grozave

tulburări la popoarele inculte”. „Statul poate impune aproape întregii mase a

populaţiei necesitatea de a-şi însuşi instrucţiunea elementară, obligând pe fiecare

cetăţean să se supună unui examen sau unor probe privitoare la aceste cunoştinţe,

înainte de a obţine admiterea într-o organizaţie profesională sau înainte de a fi

autorizat să înceapă o meserie fie la sat, fie la oraş”. Deci, statul era chemat să

asigure întregii populaţii o pregătire generală minimă şi obligatorie, ca şi celor ce

doreau să practice anumite activităţi sociale. Pentru această pregătire minimă şi

obligatorie, salariul învăţătorilor urma „să fie numai parţial plătit de stat”, restul se

acoperea prin „taxe foarte modeste”, accesibile şi unui „simplu muncitor”, altfel

educatorul „s-ar deprinde iute să-şi neglijeze îndatoririle”.

Pentru anumite categorii de cetăţeni – care aspiră la poziţii „onorabile” – Adam

Smith susţine necesitatea educaţiei permanente. În scopul realizării ei, „primul

dintre mijloace e studiul ştiinţei şi al filosofiei, pe care statul le-ar putea răspândi

foarte mult printre toţi oamenii din clase sociale şi de averi mijlocii; sau ceva mai

mari decât mijlocii; nu prin acordare de salarii profesorilor pentru a-i face

neglijenţi şi inactivi, ci prin instituirea unui fel de examen,

cuprinzând chiar şi ştiinţele mai înalte şi mai grele, la care să fie supus oricine

înainte de a i se permite exercitarea unei profesiuni libere sau înainte de a fi primit

să candideze pentru orice funcţie onorabilă, fie onorifică, fie lucrativă”.

Totodată, educaţia reprezintă şi un mijloc important prin care populaţia poate fi

ferită de „amăgirile create de exaltare şi superstiţii”, iar ţara va fi ferită de

„împărţirea în secte religioase”.

4.Concluzie

9

Cheltuielile pentru apărarea publica şi pentru a susţine rangul şefului statului se fac

în avantajul societăţii.

Cheltuielile de adminstare a justiţiei pot fi făcute prin contribuţii speciale – taxe

plătite tribunalilor. Cheltuielile locale sau provinciale trebuie plătite din veniturile

locale sau provinciale. Persoanele care calătoresc şi transportă marfă suportă

cheltuielile pentru intreţinerea drumurilor bune şi de comunicaţii. Cheltuielile

pentru instituţiile de învăţămînt public şi de instrucţie religioasă sunt acoperite de

persoanele care profita de aceast învăţămînt/instrucţie sau de voluntari.

Se poate de spus că practic toate cheltuielile se fac prin contribuţia generală a

întregii societăţi sau prin cea a persoanelor implicate în aceste cheltuieli.

În această parte a cartii autorul a dezvoltat cele patru principii fundamentale ale

fiscalităţii, conform cărora impozitele trebuie prelevate cu:

- egalitate (în funcţie de capacitatea de plată a cetăţenilor);

- certitudine (evitând arbitrarul);

- comoditate (în privinţa modalităţilor şi perioadelor de plată);

- economie (adică reduse la minimul compatibil cu nevoile statului).

Deci A. Smith a stabilit clar funcţii ale statului, care pot fi îndeplinite fără a atenta

la libertatea individuală, fără a altera cadrul liberei concurenţe şi în profund

respect pentru sistemul libertăţii naturale.

Se poate de spus ca practic toate cheltuielile se fac prin contribuţia generală a

întregii societăţi sau prin cea a persoanelor implicate în aceste cheltuieli.

Una dintre ideile lui A.Smith, de mare actualitate şi astăzi este aceea prin care

analizează consecinţele aplicării unui impozit împovărător asupra fiecărei forme de

venit: dacă statul aplică un impozit mare pe salarii, acestea scad, scade nivelul de

trai, scade capacitatea de a produce. Dacă impozitul pe profit este prea mare, scade

posibilitatea acumulării de capital, scade gradul de ocupare al forţei de muncă, iar

impozitul pe rentă trebuie să fie direct proporţional cu renta netă.

Atunci când cheltuielile statului depăşesc venitul, se recurge la datoria publică.

Bibliografie

10

1. Adam Smith, “Avuţia naţiunilor”, Vol.II, Chişinău, 1992.

2. Andrei Cojuhari, “Doctrine economice modern şi contemporane”, Chişinău,

2001.

3. Gheorghe Popescu, „Evoluţia gîndirii economice”, Ediţia a III-a, Cluj-

Napoca, 2004.

4. Dumitru Moldovanu, “Doctrine economice”, Chişinău, 2003.

11