Bogdănoiu MarianaAnul II, jurnalismGrupa 2

CONCEPTUL DE IDENTITATE

Termenul de identitate, în multitudinea formelor sale de exprimare este în ultimul timp atât de uzitat încât înţelesul său a devenit din ce în ce mai ambiguu şi mai opac.În sens larg, identitatea reprezintă sentimentul de apartenenţă la un grup social cu care individul împărtăşeşte în comun o serie de sentimente. Sentimentul de apartenenţă se poate manifesta cu privire la familie, ţară, popor, etnie, ideologie, grup profesional etc. De altfel, din aceste "tipuri" de sentimente de apartenenţă derivă diversele forme de identitate precum: identitatea naţională, identitatea etnică, identitatea de grup ori forme mai noi precum identitatea europeană. 

Identitatea naţională are în centru naţiunea şi sentimentul naţional. Există o identitate naţională bazată pe principiul etnicităţii specifică statelor naţionale unde majoritatea populaţiei se caracterizează printr-o conştiinţă comună generată de unitatea de limbă, cultură, religie, strămoşi comuni, producţii culturale etc. (de ex. România) şi există de asemenea o identitate naţională bazată pe principiul cetăţeniei. În acest din urmă caz trăsătura comună principală a membrilor grupului respectiv este cetăţenia. Pe aceste coordonate vorbim de americani, elveţieni, canadieni, moldoveni, bosniaci, australieni care manifestă o identitate naţională (prin prisma apartenenţei la un grup comun determinată de cetăţenie) dar nu au neapărat şi o identitate etnică comună. 

Naţiunea este o entitate politică şi cultural în acelaşi timp.Antonin Artaud a făcut distincţie clară între cele două specii de naţionalism, fondate pe aceste două aspect ale naţiunii: “Există naţionalism cultural în care se afirmă trăsătura specific a unei naţiuni şi a operelor acelei naţiuni şi care le deosebeşte; şi există naţionalismul pe care-l putem numi civic şi care, în forma sa egoist, se transformă în şovinism şi se traduce prin lupte vamale şi războiaie economice atunci când este război total. Naţionalismul cultural, adică ataşamentul faţă de cultura sa, este o cale care conduce spre universal- aprofundând specificitatea particularului în care trăim. Naţionalismul civic, aşa cum îl evocă Artaud, este o alegere preferenţială pentru ţarea sa faţă de celelalte ţări- o alegere deci antiuniversală.

Cultura este ca o limbă care permite accesul universal: “Feluritele caractere ale popoarelor sunt îmbinări de virtuţi şi vicii, de însuşiri bune şi rele!”; fără limbă nu există acces la sens.

Se întâmplă ca naţiunea-cultură, un ansamblu de indivizi împărtăşind un anumit număr de trăsături, coincide parţial cu naţiunea-stat, o ţară separată de altele prin frontier politice. Şi, în fapt, cele două sunt adesea legate: aceasta pentru că există o conştiinţă cultural naţională conform căreia ideea de autonomie politică îşi poate croi drumul său; reciproc, statul(naţiunea) poate permite culturii(naţiunii) să se afirme şi să se dezvolte. Independente rămân totuşi numai conceptele propriu-zise şi într-o oarecare măsură opuse, deoarece universalul este contrariul particularului.               La constituirea unei naţiuni sunt cinci etape distincte : identitatea,capacitatea unui grup de a gândi despre sine că aparţine unei naţiuni, legitimitatea, unitatea sau capacitatea unei naţiuni de a cuprinde întreaga populaţie, participarea sau  reprezentarea la activitatea de guvernare a diferitelor categorii din care este constituită populaţia, distribuirea sau împărţirea avuţiei naţionale între diferite categorii ale populaţiei, cetăţenia.  

Identitatea naţională este legată de patriotism, ca sentiment de dragoste şi devotament faţă de patrie şi de popor. Şi aceasta face  ca, de exemplu, apărarea teritoriului, să fie o posibilă

Bogdănoiu MarianaAnul II, jurnalismGrupa 2expresie a fidelităţii faţă de patrie, sinonimă cu apărarea identităţii naţionale. Încălcarea teritoriului conduce la conflicte, uneori dramatice prin posibilele consecinţe.               De asemenea, lupta pentru identitatea naţională a reprezentat o idee forţă, urmărită de diferite popoare, în momentele istorice ale constituirii lor ca naţiuni. lupta acestora ca şi ideea pentru care luptau erau legate de un profund sentiment patriotic.

Identitatea etnică este un proces de identificare prin care fiecare individ se dezvoltă după modelul grupului etnic şi în funcţie de interesele şi standardele acestuia. Cea mai puternică caracteristică a grupului etnic este sentimentul identităţii etnice cu o tradiţie culturală comună, cu limbă, obiceiuri şi religie proprii. Etnicitatea este un dar, cu ea individul se naşte şi nu o dobândeşte pe parcursul vieţii. Chiar dacă pe certificatul de naştere poate fi trecută o identitate sau alta, aceasta este una abstractă, reală fiind cea pe care individul şi-o însuşeşte prin interacţiunea cu ceilalţi membri ai grupului care îi transmit limba, obiceiurile, tradiţiile etc. 

Identitatea etnică are în vedere etnocentrismul. El reprezintă caricatura naturală a universului: acesta, în aspiraţia sa spre universal, pleacă de la un particular, pe care se străduieşte apoi să îl generalizeze, şi acest particular trebuie să fie obligatoriu familiar, adică să se găsească practice în cultura sa. Etnocentrismul urmează panta celui mai mic efort şi procedează în mod necritic: el crede că valorile sale sunt valorile şi asta-I suficient. Are două faţete:pretenţia universală şi conţinutul particular. La Bruyère nu ignoră schimbările în timp, el care scrie: “Noi, care suntem atât de moderni, vom fi vechi peste câteva secole. Oamenii nu au deprinderi şi obiceiuri commune tuturor secolelor, se schimbă cu timpul”.Dar aceste schimbări nu au loc decât la suprafaţa lucrurilor. “Pste o sută de ani, lumea va mai dăinui încă nî întregime: va fi acelaşi teatru, vor fi aceleaşi decoruri dar nu vor mai fi aceeaşi actori”.Identitatea unei persoane este legată, deopotrivă, de : spaţiul în care s-a născut sau căruia îi aparţine în prezent; uneori, această legătură sufletească marchează, major, o persoană, aşa se poate explica, de exemplu, pentru persoanele care trăiesc în alte locuri decât cele în care s-au născut, sentimentul de dor faţă de meleagurile natale;celelalte persoane, de instituţiile existente într-o comunitate, relaţiile cu celelalte persoane dar şi cu instituţiile marchează trăsăturile identităţii personale prin :conţinutul lor, rolurile pe care le are o persoană, normele şi valorile culturii în care se naşte şi pe care şi le însuşeşte.                Fiecare persoană aparţine mai multor tipuri de comunităţi umane : familie, comunitate etnică, religioasă, comunitate naţională, comunitate internaţională.               Aceste tipuri de comunităţi se integrează una alteia. Viaţa şi identitatea persoanei sunt legate de comunităţile din care aceasta face parte. Apartenenţa persoanei la o comunitate, precum şi modul de organizare , pe care acea comunitate o impune, au o influenţă complexă asupra identităţii persoanei.                Conceptul de identitate multiplă pune în evidenţă complexitatea identităţii  unei persoane, constituită din trăsături legate de integrarea şi relaţionarea acesteia la diferite forme de comunitate umană.Persoane diferite au identităţi diferite.

Elementul care face distincţia între identitatea naţională şi cea etnică este cel al opţiunii. Identitatea naţională este o opţiune, individul are dreptul să opteze pentru ea, dar ea nu decurge din identitatea etnică care este obţinută prin naştere. Libertatea de opţiune în ceea ce priveşte identitatea naţională poate fi afectată prin factori de presiune socială, psihică, morală, cu alte cuvinte, ea poate fi impusă prin forţă, în schimb, identitatea etnică, indiferent de situaţie nu poate fi modificată. Ea este susţinută de existenţa unei limbi comune, a unei culturi comune, religie comună, obiceiuri şi tradiţii comune iar soliditatea acestora reprezintă o barieră peste care nu se poate trece.

Bogdănoiu MarianaAnul II, jurnalismGrupa 2

 

Bibliografie

Todorov, Tzvetan, Noi şi ceilalţi, Institutul European, 1999 http://www.junimea.ro/Identitate.htm