Istoria poporului evreu este cea mai lunga si in acelasi timp cea mai zbuciumata. Ea se desfasoara de-a lungul a treizeci si cinci de secole. Insemnatatea poporului evreu pentru istoria omenirii este determinata de doua cause: prima constituie faptul ca ei reprezinta monoteismul; a doua ca el a dat nastere crestinismului. Ideea monoteista trebuia sa aiba ca urmare unificarea omenirii sub un singur Dumnezeu si sub aceeasi lege. Moise a fost, fara indoiala, organizatorul monoteismului.Moise, personalitate cu valente multiple, de aparator si slujitor al Dumnezeului unic, de legislator si conducator de popor a avut cu siguranta vederi largi care depaseau cu mult destinele propriului sau popor. Astfel, Moise este un premergator al civilizatiei moderne cu mult timp inaintea marilor filozofi cu viziune politica Platon i Aristotel.Moise s-a nascut in a doua jumatate a mileniului doi i.H., la rascrucea sec. XIV- XIII i.H. Misiunea primordiala a lui Moise in limitele carei se desfasoara activitatea lui religioasa si moral-legislativa era de a-i scapa si scoate pe evrei din sclavia egipteana. Lucru care de altfel Moise 1-a realizat.Dupa trei luni de la plecarea din Egipt israelitii au ajuns la poalele muntelui sfant in pustiul Sinai unde a avut loc aparitia lui Dumnezeu care a incheiat legamant cu poporul sau dictand Legea Aliantei care se deschide cu decalogul pe care au fost scrise cele zece porunci si care a devenit un cod etico- juridic care nu isi pierde insemnatatea nici astazi.Moise reprezinta ceva mai mult decat un conducator intelept al poporului sau, el este parintele spiritual al natiunii.Moise a elaborat un cod detailat al regulilor ce reglementeaza toate sferele vietii poporului - incepand cu pietatea si terminand cu igiena individuala. Baza acestui cod reprezinta cele zece porunci care contin cele mai generate principii de comportare religioasa, morala si juridica. Anume datorita lor, Moise a obtinut insemnatate ce iese departe de limitele culturii iudaico-evreiesti si a devenit unul din indrumatorii umanitatii.Din cele zece porunci, primele patru stipuleaza obligatiile omului fata de Dumnezeu, interzicand pe rand: politeismul, idolatria, apostazia si incalcarea reglementarilor privind cultul - ziua odihnei. Primele trei porunci prescriu de a-1 omagia numai pe Dumnezeu, interzic de a crea si a avea alti dumnezei si previn ca in mod obligator sa se inchine si sa slujeasca numai lui, deoarece Dumnezeu este mare si puternic si minunat. El nu cauta la fata, nici nu ia mita, el face dreptate orfanului si vaduvei si iubeste pe pribeag, si-i da paine si hrana etc.Urmatoarea porunca Ada-ti aminte de ziua odihnei ca sa sfintesti. Sambata este ziua ce trebuie dedicata Domnului, este ziua cand in fata lui Dumnezeu toti sunt egali indiferent de statutul lor social. Odihna este prescrisa si sclavilor, si strainilor ce se gasesc in casa, si chiar vitelor domestice.Celelalte porunci contin obligatiile fata de semeni, interzicand pe rand: impietatea fata de parinti, omorul, desfraul, furtul, sperjurul (care isi calca juramantul, jura fals), uzurparea proprietatii altuia.Astfel a cincia porunca prescrie: ,,Cinsteste pe tatal tau si pe mama ta, ca sa-fi fie fie bine si sa traiesti ani multi pe pamantul pe care Domnul Dumnezeul tau ti-1 va da tie. Necesitatea ei se explica nu numai prin faptele incalcarii criminale a vointei parintilor din partea copiilor (spre exemplu pedeapsa cu moartea a copiilor ce au batut sau blestemat tatal sau mama). In contextul celor zece porunci, ea pata un sens deosebit este chemata sa sublinieze ca noul orizont religios si national al comportarii sociale nu abroga indatoririle de neam legea vesnica a respectului parintilor.Urmatoarele porunci (de la a sasea na la a zecea) pot fi caracterizate ca niste norme a atitudinii omului fata de aproapele sau, concepand prin aproapele sau numai pe reprezentantii poporului sau. Sa nu te razbuni cu mana ta si sa nu ai ura asupra poporului tau, ci sa iubesti pe aproapele tau ca pe tine insuti. Fara aceasta identificare a aproapelui cu poporul sau este imposibil de a intelege specificul eticii lui Moise.Cele cinci porunci ce alcatuiesc partea a doua a Decalogului sa nu ucizi!, sa nu fii desfranat!, Sa nu furi!, sa nu marturisesti stramb impotriva aproapelui tau!, sa nu doresti casa aproapelui tau, sa nu doresti femeia aproapelui tau, nici ogorul lui, nici sluga lui, nici slujnica lui, nici boul lui, nici asinul lui si nici unul dintre dobitoacele lui si nimic din cate are aproapele tau!, contin in sine masura de baza a echitatii. Recunoasterea lor in calitate de baza a vietii sociale este indicele fundamental al moralitatii unui popor, iar respectarea lor un criteriu al unui comportament moral destoinic.Este necesar de asemeni a scoate la iveala si unele particularitati ale Decalogului, document al epocii. el concentreaza atentia asupra actiunilor externe a omului, ramanand indiferent de ceea ce poate fi numit chipul moral al gandurilor; in el rasplata si pedeapsa sunt rupte de faptele proprii si se raspandesc asupra urmasilor indepartati ce contravine ideii responsabilitatii morale individuale;In el nu exista ideea rasplatii de dupa mormant sau alta perspectiva ce poate fi chemata sa garanteze distinctie pentru comportarea virtuoasa.Dispozifiile Decalogului, mai intai de toate: ,Sa nu ucizi!, Sa nu fii desfranat!, Sa nu furi!, Sa nu martuirisesti stramb impotriva aproapelui tau! au intrat in cultura ca niste cerinte generale fara limite initiale determinate din punct de vedere istoric. Ele au devenit parte componenta destul de importanta a canoanelor morale ale crestinismului, islamului si au devenit baza a valorilor morale general-umane.Subiectul eticii lui Moise este poporul si in asa calitate aceasta etica este etica echitatii. Ideea echitatii este piatra unghiulara a invataturii lui Moise. Capacitatea omului de a fi echitabil, reprezinta proba a mintii, puterii si frumusetii omului.

Bibliografie:

I.Aurelia Axentii - Etica pedagogica. Cahul: USM B. P. Hasdeu 2012