Comunități și tradiții la bulgarii și românii din Dobrogea. Partea 1a.

 5  0  0 Google +0

În cadrul cercetării am urmărit evoluţia diferitelor identităţi etnice şi politice din Dobrogea precum şi interferenţele, interconexiunile pe care aceste populaţii le-au avut de-a lungul timpului între ele şi în relaţie cu alte identităţi cu care au intrat în legături politice, economice şi culturale. Dobrogea a constituit de-a lungul timpului un important nod comercial şi de schimb între Occident şi Orient fapt care a stimulat progresul provinciei dintre Dunăre şi Marea Neagră (1).  Dat fiind faptul că prin provincia transdunăreană s-au perindat de-a lungul timpului numeroase populaţii (2)  avem de-a face aici cu un mozaic etno-cultural foarte eterogen, unic, în spaţiul românesc care comportă anumite particularităţi în funcţie de cultura materială şi spirituală a fiecărei comunităţi. Acesta a fost și motivul pentru care am întreprins  demersul științific de față care se concretizează în prezentul studiu care își propune să prezinte obiceiurile și tradițiile din Dobrogea. Acest spațiu cultural divers care a pătruns în mentalul colectiv al grupurilor entice care trăiesc de mai multe secole. Astfel de componente sunt relaţiile sociale intra şi extra comunitare în spațiul dar și comunicarea între membrii grupurilor de bulgari și români  din acest habitat istoric și geographic care face parte din România și Bulgaria. Integrarea în vecinătate, în comunitate sau altă zonă locuire a fost evaluată prin intermediul extensiei relaţiilor familiale şi de strânsă prietenie în aceste ariile de locuire și de reprezentare culturală. A fost evidenţiată o corelaţie negativă între identificarea cu comunitatea şi preponderenţa contactelor sociale în altă localitate.  Cultura spirituală a poporului român este foarte apropiată de cultura poporului bulgar ca urmare a interacțiunii și influențelor de lungă durată dintre cele două comunități.              Obiceiurile și credințele populare reprezintă sinteza originală de tradiții arhaice, moștenire latină și influențe slave care se manifestă târziu. Aceasta sugerează că în timp ce identificarea socială este o componentă importantă a protestului social, identificarea în sine are la bază relaţiile sociale şi definirea consensuală a realităţii (3).  Privilegiul sultanului Mustafa din 1784 prin care se reglementează raporturile comerciale dintre ciobanii şi negustorii transilvăneni precum şi unii negustori din Kustenje (Constanţa) confirmă aceleaşi realităţi (4). Cei care s-au statornicit ca locuitori ai Dobrogei, au început să practice tot mai mult agricultura propriu-zisă, fenomen ce va avea amploare o dată cu revenirea Dobrogei la România. Din punct de vedere economic, mocanii au constituit elementul cel mai activ al provinciei, depăşindu-i în multe privinţe şi pe românii autohtoni, striviţi de multiseculara stăpânire otomană (5). Numărul păstorilor transilvăneni trecuţi cu turmele peste Dunăre a sporit în cursul secolului al XlX-lea. Iar dacă o parte a lor se întorcea primăvara în Carpaţi, „altă parte a lor rămânea definitiv fixată în Dobrogea” (6).  Ei se căsătoreau în general între ei sau cu fete de români localnici, câteodată şi cu fete de bulgari, şi întemeiau gospodării noi în sate vechi, chiar îşi întemeiau sate noi. Despre acești români Ionescu de la Brad consemnează informații conform cărora ei „se stabilesc aici si se însoară cu fete de români și mulți dintre dânșii trăesc de multă vreme în Dobrogea” (7). Tot Ionescu de la Brad consemna într-o scrisoare adresată lui Ion Ghica că: „mocanii cei mai însemnați în Dobrogea sunt din Kazanul Balcicului (aici sensul termenului este acela de Kaza, unitate administrativ-teritorială otomană): Ion Munteanu, Vasile Milea, Dimitrie Bobinaru, Neculai Șchiopu, în Kazanul Kiustengei (kazaua Constanța) sunt: Hagiu Poenaru, Zaharia Blebea, Jălea Duțu, Iacob Craiul, în kazaoa Babalii (kazaua Babadag): Ion Tâlnaru, Gheorghe Roșca ; în Kazaoa Tulcii: feciorii Oancei și Golea, care se află la Tulcea așezați de multă vrăme” (8).              În România, obiceiurile și tradițiile au un calendar special determinat de anotimpurile care stabilesc tipul de zile faste ce stabilesc ciclul sărbătorilor. Astfel obiceiurile

calendaristice de  iarnă  încep odată cu Ajunul Crăciunului (24 decembrie)  și continuă până la Praznicul Sf.  Ioan Botezătorul (7 ianuarie ). Este cel mai important ciclu de obiceiuri în tradiția religioasă și mitologia populară românească în care au loc foarte multe ritualuri interesante și manifestări ale culturii etnice și folclorice.  Începutul sărbătorilor de iarnă declanșază o serie de manifestări religioase și sociale care se aseamănă cu cele din tradiția bulgară. Grupuri de copii merg din casă în casă, în același timp grupuri de tineri sau de bărbați îi însoțesc și urează proprietarilor sănătate și fertilitate iar gazdele îi primesc în casele lor și îi ospătează. Tot cu această ocazie se interpretează diverse imnuri și cântece dedicate Crăciunului (colinde)  care au un conținut laic cu influențe ale motivelor din baladele și legendele românești. În acest ciclu de sărbători sun interpretate și colinde cu teme religioase care descriu Nașterea Mântuitorului, și etapele de după acest eveniment important din viața creștinilor. Prin aceste cântece colindătorii urează bunăstare în casă, fericire și înțelegere în familie, mult belșug. Cea mai bogată în credințe și obiceiuri pentru români este seara înainte de Anul Nou sau seara de Sf. Vasile.  În unele regiuni din România se colină și în seara de Sf. Vasile iar în multe zone ale țării se practică obiceiul străvechi care se numește „plugușorul” ce reprezintă tot un vechi colind. Noaptea de Anul Nou este considerată că are puteri magice. În ajunul Anului Nou se  joacă un dans ritual cu măști pe care îl reprezintă bărbații sau băieții.              Aici putem aminti asemănarea care se face cu dansurile bulgărești „kukeri”. Un alt obicei este Sorcova, în prima zi de Anul Nou însă acest obicei este răspândit doar în anumite zone ale României. Șirul sărbătorilor de iarnă se încheie cu „Boboteaza” , o mare sărbătoare creștină, în cadrul căreia se sfințesc apele râurilor și fântânilor.             Obiceiurile de primăvară  debutează cu demararea lucrărilor agricole și marchează trezirea naturii la un nou ciclu de vegetație. Aceste obiceiuri sunt legate strâns de calendarul bisericesc dar au și multiple elemente precreștine. La momentul trecerii dintre iarnă și primăvară este celebrat Sf. Trifon urmat de sărbătorirea Sf. Haralambie șia Sf. Vlasie. În anumite regiuni ale României Sf. Trifon este considerat a fi stăpânul lupilor, patronul insectelor dăunătoare sau stăpânul tuturor animalelor, legându-le gura pentru a nu mânca legumele. În etnografia românească există obiceiul ca de 1 martie părinții să lege mărțișoare copiilor lor. Mărțișorul era reprezentat în spațiul românesc, în vechime, de o monedă de aur sau de argint legată de un fir roșu sau răsucit cu alb și roșu. Scopul era ca acela care îl purta să fie fericit în timpul anului, sănătos și curat ca argintul.  Oaltă sărbătoare, extrem de interrsantă în perioada primăverii, era Plugarul. Prin această sărbătoare se aducea un omagiu primului țăran care ieșea la arat. Sf. Mare Mucenic Gheorghe reprezintă un alt prilej de sărbătoare la români. Sf. Gheorghe este considerat a fi protectorul turmelor de animale. De Sf. Gheorghe se considera că că prima mulgere a oilor va avea loc la apusul soarelui ceea ce avea și o importanță economică deoarece atunci se alegeau și își negociau păstorii locul unde urmau să pască turmele și unde se amplasa stâna comună. Cea mai mare sărbătoare de primăvară este Paștele. Din Joia Mare începe curățenia caselor și a curților și se pregătește tot ceea ce este necesar pentru sărbătoare. În ultimele zile ale postului se pregătesc oule colorate și pâinea ce urma să fie sfințită în seara Învierii. Această sărbătoare a Paștelui se consideră ca fiind cea mai importantă din an și se împletește cu diferite credințe și obiceiuri populare în care se interpretează cântece religioase.              Obiceiurile de vară și toamnă au un ciclu care este legat de ritualuri și sărbători care protejau recolta de la dispariție și degradare în primul rând din cauza secetei. Ritualul Paparudei este menit să invoce prezența apei care constituia un element fundamental al acestor obiceiuri care se desfășurau în timpul secetei.  Obiceiul Paparudei  are o istorie foarte veche și este cunoscut în toată Peninsula Balcanică.  Este executat de către fete acest obicei, una dintre ele este acoperită în întregime cu ramuri și frunze verzi. Aceste fete ocolesc satul, intră în fiecare curte, unde cântă un cântec care să aducă ploaia, bat din

palme iar fata Paparudă dansează până ce proprietarii o stropesc cu apă. Acest obicei este identic cu obiceiurile bulgărești. Un alt obicei similar în cultura populară românească este Caloianul, analog obiceiului bulgăresc. Este extrem de interesantă răspândirea acestui ritual care este răspândit în partea de sud și de nord a Dunării. În Bulgaria ritualul Caloianului se practică la nord de Munții Balcani. Etnografii români susțin că acest obicei al Caloianului era dedicat zeului vegetației și al naturii. În perioada celei de-a doua jumătăţi a secolului XIX, pe fondul românesc autohton, compus din dicieni (9) , sau „români vechi”, cum se numeau ei înşişi, au continuat să se stabilească în Dobrogea locuitori din Principate, cojanii, agricultori din judeţele limitrofe Ţării Româneşti şi Moldovei, cât şi mocani, păstori transilvăneni din Ţara Bârsei, Făgăraş, Sibiu şi Munţii Apuseni, aduşi aici de fenomenul transhumanței.              Erau români care se așezaseră în Dobrogea venind din Țara Românească datorită viețiimizerabile pe care o duceau sub stăpânirea fanariotă care s-au amestecat cu românii autohtoni, dicienii, cu cei care coborau cu turmele în stepele Dobrogei (10). Românii au emigrat în mai multe rânduri în Dobrogea și au creat sate noi în aceleași ținuturi în care „până astăzi neamul românesc se păstrează cu caracterul ei deosebit” așa cum susține istoricul Nicolae Iorga (11).  Deci, alături de musulmani, s-au stabilit în Dobrogea, în ultimele secole ale stăpânirii otomane în Dobrogea şi alte populaţii, aşezarea acestora a avut un contur conjunctural, iar şederea lor a fost de multe ori temporară. Este bine știut faptul că numeroase sate românești din dreapta Dunării, între Silistra și Cernavodă, au același nume cu satele din stânga Dunării, situate pe malul brațului Borcea și că aceste dubluri onomastice (12)  au fost înființate cu mult înainte de alipirea Dobrogei la Statul Român (13).  Acest aspect susține predominanța elementului român „pe ambele maluri ale Dunării și în Baltă” (14). La mijlocul secolului XIX Dobrogea se înfăţişa ca un pustiu întins datorită faptului că războaiele dese şi devastatoare precum şi incursiunile diferitelor armate au decimat populaţia, cum am afirmat anterior. O interesantă descriere a teritoriului ne parvine de la medicul francez Camille Allard care, după ce prezintă cîteva amănunte despre acest spaţiu, menţionează că populaţia era foarte rară (15). În aceste condiţii trebuie să cercetăm cauzele datorită cărora populaţia românească este majoritară în doar 20 de ani (1878-1898).              Conform unui autor (16)  românii sunt băştinaşi şi permanenţi în acest ţinut de la momentul în care a fost încorporat Imperiului Otoman deşi tot timpul sunt în minoritate iar respectivul autor afirmă că: „nu cunoaştem prea bine situaţia elementului românesc din Dobrogea în vremurile tulburi ale Evului Mediu şi mai ales în primele începuturi ale epocii turceşti; documentele lipsesc aproape cu desăvârşire iar cele pe care le avem sunt puţine şi sunt prea laconice însă din ele reiese faptul că românii sunt locuitorii din totdeauna ai acestor locuri” (17).   Marin Ionescu Dobrogianu afirmă într-o lucrare de referință pentru Dobrogea că „un sâmbure românesc trebue să fi existat în Dobrogia înaintea colonizării ei cu locuitori români veniți din stânga Dunării” (18). Băştinaşi şi permanenţi totuşi românii sunt minoritari într-o provincie care în trecut aparţinuse Ţării Româneşti. La acest aspect se poate adauga faptul pe care-l descrie Constantin Brătescu (19)  în 1916 anume că ”în urma colonizărilor Dobrogei cu elemente românești de pretutindeni, ea (Dobrogea n.n.) este un rezumat veritabil, un muzeu al etnografiei întregii Dacii” (20).  Tot Brătescu consemnează realități etnice existente atunci în Dobrogea: ”găsim aci pe Bulgari din părțile Macedoniei și Rumeliei, purtați pe vremuri spre Basarabia și apoi spre Dobrogea; Ruși moscoviți și Rusnaci din stepă; Turci și Tătari; neamuri negustorești de Armeni, Evrei, și Greci; rămășițe ale unor popoare dispărute precum Găgăuții; apoi Albanezi și Sârbi; Țigani românești și turcești; Nemți și Italieni; Orientul alături de Occident, străini risipiți cu toții în masa precumpănitoare a elementului românesc care tinde, cu timpul, să imprime pecetea sa sufletească întregii regiuni” (21)... Pe de altă parte surse (22)  fără subiectivism menţionează faptul că: „după razboi (1877 n.n.) apare o transmutare a raporturilor etnice în sensul că mulţi etnici de origine musulmană (turci şi tătari n.n.) părăsesc ţara, fapt urmat şi de mare

parte din cazacii şi cerchezii de pe aceste teritorii. Acest fapt este explicabil prin instalarea administraţiei româneşti care a cauzat, cum era şi normal, o creştere a imigrării româneşti. În acest sens guvernele României se arătau preocupate de întărirea acestei colonizări metodice oferind veteranilor de război locuri de şedere în teritoriul nou dobândit. Se adaugă faptul că personaje şovăielnice în a-şi manifesta originea s-au descoperit, sub noii stăpâni ,că ar fi români deşi înainte se declarau altfel” (23). Creşterea populaţiei româneşti a făcut progrese spectaculoase conform unor statistici româneşti, privite de cercetătorii străini cu o anumită reţinere, datorită faptului că erau motivate de o anumită dorinţă naţională. Chiar şi în aceste condiţii colonizarea românească ramâne un fapt concret şi constituie un mare succes. Conform aceloraşi surse (24) citate:(...) românii declară ei înşişi că au găsit la faţa locului 32.800 de conaţionali, o cifră ce pare exagerată. Normal că o parte din creştere era deja  urmarea  introducerii administraţiei româneşti. În principal însă creşterea numărului se explică prin emigrarea numeroasă din Valahia şi Moldova. În primii ani emigrarea s-a produs în număr mare şi spontan. În ţinuturile nou dobândite nu exista încă o proprietate funciară care ar fi permis ţăranilor să dobândească o bucată proprie de pământ iar casele şi satele turcilor şi tătarilor emigraţi stăteau deschise românilor care soseau continuu...) (25). În acelaşi timp guvernele româneşti, din motive politice, au sprijinit constant şi din răsputeri aşezarea românilor, aducând, în număr mare, veterani de război în Dobrogea şi favorizându-i în detrimentul celorlalte naţionalităţi.  Un exemplu semnificativ pentru acest aspect avem chiar de la unul dintre oamenii politici importanţi ai acelei perioade: este vorba de Mihail Kogălniceanu  care, într-o cuvântare (26) ţinută în Camera Deputaților la data de 27 februarie 1882, afirma: „Domnilor, care este interesul nostru principal in Dobrogea? Interesul nostru principal este ca să o populăm , să civilizăm această parte a României de azi, s-o populăm, o declar, dându-i sufletul, dându-i simţurile româneşti; zicând aşa, d-v. veţi înţelege că trebue să facem totul ca să ducem acolo mulţi români; ba încă mai mult decât atât, chiar populaţiunile cari vin acolo singure, cu orice chip să le facem româneşti.             Într-un număr oarecare de ani să facem români chiar şi pe musulmani şi să se deosibească de români numai prin aceea că unii vor merge la geamie, iar alţii la biserică” (27).  Dumitru Şandru, în lucrarea amintită mai sus, oferă detalii semnificative asupra modului cum au fost făcute colonizările şi a zonelor de unde au venit românii în Dobrogea. Acelaşi autor ne confirmă faptul că: „deşi puţini din punct de vedere numeric, românii au locuit în Dobrogea chiar înainte de 1800 în unele cazuri din jurul anului 1700 ” (28). Cercetărorul Dumitru Șandru întreprinde cîteva anchete în Dobrogea, timp în care chestionează mai mulţi locuitori în problema aşezării acestora în Dobrogea. Astfel în amintirile bătrânilor este aproape unanimă ideea că aşezarea părinţilor şi bunicilor acestora era foarte veche.”(...) mocani bătrâni, de peste 80-90 de ani, care s-au născut aci, îşi amintesc că au auzit de la părinţii lor uneori chiar de la moşii lor ,că au venit în părţile acestea când erau copii de 14-15 ani” [deci înainte de 1800]. Autorul susţine că au existat legături între românii din provinciile istorice şi teritoriul dobrogean pe care documentele nu le menţionează decât foarte târziu (sec. XIX). Realitățile sociale descrise de D. Șandru sunt suținute și de Marin D. Ionescu în lucrarea  Dobrogia în pragul veacului XX, în care susține că în 1850 românii „erau al doilea element preponderent după turci iar numărul lor se ridica la 3.656 de familii”  (29). Mai mult, Ionescu afirmă că în timpul domniilor vitrege din Țara Românească și Moldova în secolele al XVII-lea și al XVIII-lea „mulți dintre locuitorii nefericitelor Principate  găsiră mai bine a trece în Dobrogia unde erau mai puțin despoiați de produsul munciilor decât în patria-mamă (30). Astfel, susține M.D Ionescu, malul drept al Dunării „se umple de sate românești care trebuie să-și fi avut ființa cu mult mai înainte, căci era firesc lucru ca noii veniți să se grupeze în aceleași sate cu con-naționalii lor" (31).  Un alt autor, Karl F. Peters, susține că la 1865 existau „12000 de suflete de naționalitate românească” (32) folosind statistica agentului consular rus la Tulcea un anumeViskovitch. Ion Ionescu de la Brad oferă chiar și o statistică pe care o întocmește în momentul în care a realizat cercetarea în Dobrogea la 1850 și a analizat din mai multe dimensiuni teritoriul cercetat. În lucrarea pe care a publicat-o odată cu această cercetare și statistica întocmită

se prezentau și unitățile teritoriale precum și numărul satelor românești arondate acestor unități teritoriale numite kazale. Statistica cuprinde o împărțire pe sexe a populației precum și a acelor căsătoriți față de  cei necăsătoriți. Statistica este reprodusă în tabelul de mai jos:

            Datele au fost preluate din lucrarea lui Ion Ionescu de la Brad publicată la Constantinopol în 1850.             Se poate vedea că după cifrele pe care le consemnează Ion Ionescu de le Brad avem o populație de aproape 28.000 de locuitori români  în Dobrogea (33). Prezenţa mocanilor în regiunile dobrogene înseamnă că aceştia au trecut în provincia transdanubiană şi înainte de Războiul de Independenţă. Românii din Dobrogea constituiau trei grupuri compacte după cum susţin unele surse (34) iar această diferenţiere s-a făcut încă din secolul XVII. Astfel, cum am mai spus, avem grupul compact al dicienilor (35), români vechi, băştinaşi care reprezentau elementul de permanenţă şi continuitate. Dumitru Şandru susţine că dicienii îşi mai spuneau între ei români vechi sau  turcuieni ori  turcomani cu sensul că se aflau în Dobrogea din vremea colonizării acesteia cu populaţie turcească (otomană) (36). În această perioadă, pe fondul românesc autohton, compus din dicieni, sau români vechi, cum se numeau ei înşişi, au continuat să se stabilească locuitori din Principate, cojanii, agricultori din judeţele limitrofe Ţării Româneşti şi Moldovei. Cojanii proveneau, în special din judeţele Ialomiţa, Buzău şi Brăila şi din judeţele vecine ale Moldovei şi Basarabiei (37). Al treilea grup al românilor  care veniseră în Dobrogea înainte de 1878 era din parţile Ardealului cu deosebire din satele de pe lângă Braşov, Orăştie, Sibiu. Interesantă este opinia lui Andrei Veress care afirma că: „păstoritul ardelenilor în ţările române şi mai cu seamă în Dobrogea se desfăşura de veacuri în forme atît de simple şi într-un chip atât de patriarhal încât nu a lăsat urme scrise datorită faptului că oamenii din vremurile vechi erau mai aşezaţi mai cucernici (...) ei păzeau su sfinţenie cuprinsul rânduielilor  şi continuau cu păstoritul după datinile străvechi, păstrate din tată în fiu” (38). Aceşti români purtau numele generic de mocani (39), păstori transilvăneni, din Făgăraş, Sibiu şi Munţii Apuseni, aduşi aici de fenomenul transhumanţei. Lipsa documentelor scrise, care să consemneze aceste treceri este explicată de un alt autor într-un mod inedit (40).  Păstoritul mocanilor în Dobrogea, capătă o deosebită amploare după anul 1800. Mocanii, stăpâni, proveneau din trei mari regiuni etnografice: Ţinutul Sibiului (Mărginimea), Ţara Bârsei şi Trei Scaune, şi doar accidental din alte locuri (41). Dintre satele mărginimii, pe primul loc se afla Sălişte, apoi, Tilişca, Poiana, Cărpiniş.  În ceea ce priveşte Ţara Bârsei importante erau: Bran, Sohodol, Predeal, Măjura, dar şi Satul Lung, Baciu, Cernat, Purcăreni. Din ţinutul Trei Scaune, mocanii stăpâni proveneau mai ales din Breţcu şi Întorsura Buzăului. Bogăţia păşunilor dintre Dunăre şi Marea Neagră au determinat prezenţa constantă a mocanilor transilvăneni în Dobrogea, din timpuri imemoriale. Informaţii privitoare la păstoritul mocanilor în Dobrogea, provin şi de la germanul Ungewitter, care într-o descriere a imperiului otoman publicată în 1854 menţiona că: „păşunile minunate ale Dobrogei erau exploatate în deosebi de păstori români din Transilvania, care-şi aduceau turmele în număr foarte mare, în condiţii specifice garantate printr-un pact şi prin datină”. (42) Pelegrinările lor între Transilvania şi Dobrogea, fenomenul transhumantei se baza pe de o parte pe vechi datini iar mai târziu pe

convenţiile precise încheiate cu Poarta. În afara mocanilor proprietari, şi a ciobanilor lor mai trebuie precizat că unii păstori transilvăneni se găseau în slujbă la crescători de vite turci şi bulgari,  numărul acestora ajungea la cel puţin 500 de suflete (43). Mocanii au jucat un rol deosebit în istoria Dobrogei. În primul rând ei au valorificat secole de-a rândul, bogatele şi întinsele păşuni ale acestei provincii, care s-ar fi pierdut altfel fără folos. Contribuţia lor priveşte şi comerţul, cu care se îndeletniceau unii dintre ei.   În acest sens este de mare folos consemnarea unui călător ungur (44) care îi scria unei rude a sa că: „sunt aci foarte multi negustori bogaţi care fac negustorie mai mult prin Ardeal şi pe la Constanţa.  O altă informaţie care confirmă acest aspect este o scrisoare a aceluiaşi călător conform căreia „Cernavdă se află într-un loc foarte urât, însă are case frumoase iar cei care o locuiesc sunt pe jumătate vlahi pe jumătate bulgari iar turci sunt puţini” (45). Privilegiul sultanului Mustafa din 1784 prin care se reglementează raporturile comerciale dintre ciobanii şi negustorii transilvăneni şi unii negustori din Constanţa confirmă aceleaşi realităţi (46). Cei care s-au statornicit ca locuitori ai Dobrogei, au început să practice tot mai mult agricultura propriu-zisă, fenomen ce va căpăta amploare o dată cu revenirea Dobrogei la România. Din punct de vedere economic, mocanii au constituit elementul cel mai activ al provinciei, depăşindu-i în multe privinţe şi pe românii autohtoni, striviţi de multiseculara stăpânire otomană (47). Numărul păstorilor transilvăneni trecuţi cu turmele peste Dunăre a sporit în cursul secolului al XlX-lea. Iar dacă o parte a lor se întorcea primăvara în Carpaţi, „altă parte a lor rămânea definitiv fixată în Dobrogea” (48).  Ei se căsătoreau în general între ei sau cu fete de români localnici, câteodată şi de bulgari, şi întemeiau gospodării noi în sate vechi, chiar îşi întemeiau sate noi. Avem date despre încuscriri și căsătorii de mocani cu românce de prin partea locului precum şi cu mocance din alte sate dar dintr-o zonă de emigrare comună deşi satele pe care le-au ocupat în Dobrogea sunt diferite (49). Dobrogea a făcut parte din vechea arie daco-getă intrată sub stăpânirea romană, cel dintâi pământ românesc şi cel mai prelung romanizat conform unor surse (50) pertinente care s-au impus în spațiul științific. Problema continuităţii româneşti se pune pe următoarele planuri: continuitatea românilor autohtoni și anume dicienii, transhumanţa continuă a mocanilor din părţile Braşovului şi Sibiului, venirea unui număr impresionant de români din stânga Dunării, cojanii, în acelaşi teritoriu se mai aflau şi aromâni, (românii veniți din sudul Dunării) pe care îi găsim mai ales ca negustori în cadrul companiilor comerciale atât în Transilvania cât şi în Dobrogea (51). Constantin Brătescu arată într-un studiu din epocă că în ceea ce privește continuitatea populației românești în perioada de stăpânire otomană există trei perioade distincte (52).   (1) În cuprinsul Tratatului de pace de la Berlin articolul 46 prevedea că:„teritoriul cuprins între Delta Dunării,inclusiv,şi linia care pleacă de la est de Silistra ajungînd la Marea Neagră la sud de Mangalia” a fost reunit cu România, Documente privind istoria României; Războiul de independenţă, vol. 9 Bucureşti, 1995, p.377. (2) În lunga existenţă a Dobrogei s-au perindat prin acest spaţiu populaţii şi comunităţi constituite din: turci, tătari, germani, armeni, ruși-lipoveni, evrei, bulgari, greci, ţigani, italieni etc. Mare parte a acestora au rămas în provincie alţii au plecat iar mulţi s-au aşezat în Dobrogea datorită faptului că statul român după unire a promovat o politică de echilibru şi nu a facut discriminări pe criterii de limbă, religie sau apartenenţă la o anumită comunitate.Toate aceste comunităţi politice au colaborat şi au muncit împreună realizînd un model interetnic pe care s-a fundamentat cultura politică şi apartenenţa acstor grupuri la un proiect politic care a condus în cele din urmă la ataşamentul celor mai mulţi faţă de statul român. Gheorghe ZBUCHEA, România şi războaiele balcanice 1912-1913-Pagini de istorie sud-est europeană, Editura Albatros, Bucureşti,1999, p.86. (3) Dominic ABRAMS, Processes of social identification , în , Social psychology of Identity and the Self concept, coord. Glynis M. Breakwell, Surrey University Press, 1992, p. 87. (4) Petre P. PANAITESCU, Însemnătatea economică a mocanilor în Istoria Ţării Româneşti, Cluj, f.e.,1936,p.36 unde autorul afirmă că: au fost întotdeauna drumuri comerciale croite, nu de păstori sau mocani, ci impuse acestora de centrele comerciale sau de porturile de la

Dunăre sau de la Marea Neagră. (5) În acest sens Ion Ionescu de la Brad ne oferă date suplimentare :”Mocanii locuitori ai sateloru și orașeloru Săcele, Rășinari,Valea, Telecea, Siliștea, Galicea, Poenaru, redeni și altele, vinu pe la finele tomnei în Dobrogia pentru a ierna cu turmele. Primavera, celu mai mare numeru din acești păstori părăsecu țerra; cei cari remănu în Dobrogia arendează livedi pentru vera. Astfelu facu Seceleni, Silișteni, Poenari cari trăescu în această provincie de multu. Printre mocanii cari vinu în țerra cu stăpâni turmeloru, se află mai mulți cari, găsindu lefurile bunu, intră în serviciul locuitoriloru indigeni. Dintre aceștia cari servescu la Turci, Tătari seu Români, suntu mulți cari finescu prin a se stabili acolo însurându-se cu fete de români”. Ion Ionescu de la Brad, Excursiune Agricolă în Câmpia Dobrogei, Tipariulu Tribunei Române, Bucuresci, 1879, p. 127. (6) C.C.GIURESCU, op.cit, p.17; Tudor MATEESCU, Păstoritul mocanilor..., p.80-82; Tudor MATEESCU, Permanenţa şi continuitatea românilor..., p.73-74. (7) Așa se explică cum sate din Dobrogea poartă numele satelor din Ardeal precum : Siliștea, Poiana, Galeșu,etc. (8) Victor SLĂVESCU, Corespondența între Ion Ionescu de la Brad și Ion Ghica, 1846-1874, București, 1943,p. 52. (9) Această denumire de români dicieni se pare că era preluată sub influența toponimului Dicina o posibilă variantă a toponimului Vicina atestat în izvoare medievale ale secolelor XII- XIV. Gheorghe BRĂTIANU, Recherches sur Vicina et Cetatea Albă, București, 1935, pp. 27-20. (10) Gheorghe VÂLSAN, Românii locuiau în Delta Dunării în veacul XV, în Graiul Românesc, 1927, p.146. (11) Apud. Victor MORFEI, Balta Ialomiței, în, Analele Dobrogei, an V și VI, 1924-1925, p.80. (12) În acest sens se pot menționa următoarele localități : satul Vaidomir la vest de Silistra care este dublura cu satul Vaidomir de la vest de Călărași. Sate de dublură mai sunt Coslogea (Coslugea), Oltina, Satu Nou, Beilic, Cocargea, Mârleanu, Romulus SEIȘAN, op.cit. , p. 159. (13) Ion NENCIU, O infiltrare românească în Dobrogea Veche, în, Buletinul Reg. Al Societății de Geografie, tomul XLII, București, 1923, p. 94. (14) Ibidem. (15) Camille ALLARD menţionează că pe tot teritoriul Dobrogei existau puţine aşezări constituite din: tătari , bulgari şi....români deşi aceştia din urmă se aflau pe malurile Dunării. Tot acest medic ne consemnează că la Constanţa, (Kustenge) „un mic sat turcesc” în 1856 nu se aflau decît 3 familii de români, Mission medicale dans la Tartarie –Dobroutscha ,Paris 1857, citat de Al. ARBORE în Analele Dobrogei ,III, fa., p.269-270 (16) Dumitru ŞANDRU , Mocanii în Dobrogea, Institutul de Istorie Naţională din Bucureşti., Bucureşti, 1946- unde autorul menţionează faptul că în toată perioada stăpânirii otomane au existat români în Dobrogea. Autorul îşi fundamentează informaţiile pe baza anchetelor de teren desfăşurate între 1910 şi 1920 în toate localităţile Dobrogei unde existau familii de români. (17) Ibidem , p. 10 (18) M.D. IONESCU, Dobrogia în pragul veacului al XX-lea, București, Editura Artele Grafice, 1904, p.323. (19) Profesor la Școala Normală din Constanța, deci , locuitor al Dobrogei și bun cunoscător al realităților din perioada de după Războiul de Independență. (20) Mai departe Constantin Brătescu ne descrie realitățile din teren pe care el însuși le studiase în teritoriul dobrogean” Nu cunosc alt loc, în tot pământul românesc, un alt ținut românesc care să ofere un mai mare câmp de experiență decât cel din Dobrogea. Aci găsim pe Moldoveanul din Neamț și Hotin, alături de românul Bănățean, pe Munteanul din regiunea dealurilor alături de cel de câmpie, pe Oltean alături de Transilvănean, pe Românul dobrogean vechi alături de Românul dobrogean nou. Fiecare ne-a sosit din provincia lui cu

portul și obiceiurile sale, cu dialectul și făptura sa somatică deosebită cu o altă cultură materială și sufletească, în scurt cu un habitus etnografic diferențiat”, Constantin BRĂTESCU Situația demografică a Dobrogei, în, ARHIVA DOBROGEI, Revista Societății pentru Cercetarea și Studierea Dobrogei, vol.I, București, Editura „Jockey-Club” Ion C. Văcărescu, 1916, pp.12-16. (21) Ibidem , p. 13. (22) Dr. Paul TRAEGER ... Bilder aus der Dobroutscha, 1918, tradusă la editura Constant Art în 2008, p. 278. (23) Ibidem (24) Ibidem , p 279. (25) Paul TRAEGER descrie realităţile pe care le-a găsit în teritoriu care defineau totuşi o stare de lucruri apropiată de informaţiile pe care autorul le consemnează în lucrarea amintită. (26) Programul lui Mihail Kogălniceanu asupra Dobrogei, pe care 1-a susţinut în mai multe rânduri şi asupra căruia vom mai reveni în cursul acestei lucrări, cuprindea câteva elemente importante şi anume: naţionali¬zarea provinciei, păstrarea tuturor dreptu¬rilor, tuturor libertăţilor, tuturor intereselor şi tu¬turor obiceiurilor celorlalte naţionalităţi.Toleranţa lui Mihail Kogălniceanu a mers până acolo încât a cerut ca să se res¬pecte până şi obiceiurile lipovenilor şi, mai mult chiar, ca aceştia să fie scutiţi de serviciul militar „ca unii pe care religia îi oprea să poarte armele”. Vasile M. KOGĂLNICEANU, Dobrogea 1879-1909; Drepturi politice fără libertăţi, Editura Librăriei Socecu, Bucureşti ,1910, p.28-31. (27) Ibidem , p . 31 (28) Dumitru ŞANDRU , op. cit. p.24 - unde autorul consemnează aproximativ anii în care au venit românii din Transilvania în urma informaţiilor culese din mai multe sate din Dobrogea. Astfel anii cu apoximaţie sunt: Dăeni (au venit începând cu anul 1700), Jijila (începând cu 1790), Niculiţel (1750), Nalbant (1800), Agighiol (1850), Zebil (începând cu 1750), Sarighiol (1700), Dunavăţul de Jos ( 1850), Beştepe ( 1790) , Sfântul Gheorghe (1845- 1850) , în judeţul Tulcea. Almalău ( aprox 1800-1820), Vlahi ( înainte de 1800), Negureni ( începând cu 1850), Coslugea ( înainte de 1850), Carvănul Mic ( aproximativ anul 1830), Aliman (înainte de 1850), Băneasa (aproximativ 1850-1860),Canlia (1830), Cărpiniş (1800), Ion Corvin (înainte de 1878), Urluia (pe la 1860), Ivrinezul Mare (pe la 1860), Seimenii Mari şi Mici (înainte de 1850), Topalu (aproximatix 1830),Tichileşti ( 1840-1850), Gârliciu ( 1850), Stejarul (1850), Vulturul, Tuzla (aproximativ 1850), Nistoreşti (în jurul anului 1800), Valea Neagră (1860) în judeţul Constanţa. (29) M.D. IONESCU, Dobrogea în pragul veacului XX, București, Editura Socecu, 1904, p.324. (30) Ibidem. (31) Ibidem. (32) Karl F. PETERS, Geographie und Geologie der Dobroudscha, p.131, Ediție microfilmată în custodia Bibliotecii Academiei Române . Cercetătorul este amintit și de Mihail Ionescu Dobrogeanul în lucrarea despre Dobreogea pe care am menționat-o. (33) Ion IONESCU de la BRAD, Excursion agricole dans la plaine de la Dobrodja, Constantinopole, 1850, p.81 (34) Românii din Dobrogea, în România literară, 1855, nr.2, p. 14 -15 unde găsim informaţii conform cărora Dobrogea este „un mozaic de rase , o Dacie în miniatură”. Această caracterizare o întîlnim şi în corespondenţa dintre Ion Ionescu de la Brad şi Ion Ghica unde întâlnim afirmaţii precum: „nu este sat în care să nu găseşti în miniatură Dacia precum şi înfrăţirea tuturor românilor”, Victor SLĂVESCU,Corespondenţa între Ion Ionescu de la Brad şi Ion Ghica ,p.71, 102, şi 122. f.a., f.e. (35) Această denumire, dicieni, se păstra conform lui G.Vâlsan după numele ultimei mitropolii a Dobrogei medievale de la Vicina-Dicina, Graiul Românesc vol. I. 1927 ,nr. 7, p. 142; G. Vâlsan, Opere Postume, Bucureşti, 1946, Editura Casei Şcoalelor, p.49. (36) Dumitru ŞANDRU, op.cit., p.13 şi 14. 

(37) Se pare că unii dintre cojani erau veniţi în Dobrogea încă de la începutul domniilor fanariote datorită fiscalităţii excesive pe care o practicau domnii fanarioţi şi asupririlor de tot felul. În aceste condiţii cojanii au trecut, uneori în masă, în Ţara turcească unde nu li se cerea decât dijmă. Alţii însă s-au aşezat aici mult mai târziu ,după 1878, când au fost colonizaţi de noua stăpânire românească. Ibidem, 15. (38) Andrei VERESS, Păstoritul Ardelenilor în Moldova şi Ţara Românească (până la 1821) ,Bucureşti, f.e 1927 ,p. 15-18 unde autorul consemnează informaţii importante despre fenomenul transhumanţei. (39) Dumitru SANDRU, aminteşte că termenul de mocan este similar cu cel de cioban ,în unele regiuni ale ţării precum şi în Dobrogea. Autorul dă şi câteva exemple ale folosirii termenului de mocan în diferite fraze: s-o băgat mocan (cioban) pe-o vară ; când eram mocan (cioban) mă duceam dar acum când m-am lăsat de mocănie (de ciobănie) nu mai pot.Dumitru ŞANDRU, op.cit. p. 14; a se confrunta şi Sever POP, în, Revue des etudes indo-europenees vol. I , 1938, p.66. (40) Pătrunderea transilvănenilor în Dobrogea s-a produs treptat, încetul cu încetul, în grupuri mici, fapt care a putut să treacă neobservat şi, prin urmare, neconsemnat în puţinele documente ale vremii. În acelaşi timp administraţia turcească nu găsea necesară redactarea unor astfel de acte. În timpul stăpânirii otomane populaţia Dobrogei era atât de rară încât cu greu apăreau neânţelegeri datorită faptului că exista teren mult pentru păşunat şi de arat. În concluzie nu exista necesitatea scrierii unor acte care să reglementeze raporturile dintre locuitori.Nu au fost păstrate documentele din arhivele Imperiului Otoman din perioada de sfârşit a stăpânirii. Dumitru ŞANDRU , op. cit. p.16-18. (41) Deşi purtau numele de mocani, românii transilvăneni se numeau între ei cu diferite porecle. Astfel după locul de origine cei din părţile Braşovului sau din Ţara Bârsei se numeau bârsani, sau mai precis săceleni , brăneni sau cu un nume batjocoritor, trocari; cei din Valea Oltului şi din jurul Făgăraşului sunt numiţi făgărăşeni sau olteni pe când cei din regiunea Sibiului sunt ţuţuieni şi mai ales mărgineni apelativ cu care sunt numiţi şi în Transilvania de către unii dintre români, datorită faptului că locuiau în zona Marginimii Sibiului. O altă categorie a mocanilor era constituită de moţii transilvăneni care erau porecliţi dogari sau botari datorită faptului că se ocupaseră o vreme cu fabricarea butoaielor destinate păstrării vinului. Dumitru Şandru susţine, totuşi, că mocanii autentici erau doar bârsanii şi mărginenii pentru că ei se ocupaseră de secole exclusiv de păstorit. „(...) într-adevăr se înţelege prin aceasta nu numai locul de origine ci şi ocupaţia: oieritul (...) şi aceştia ciobani prin excelenţă au fost din totdeauna. Dumitru ŞANDRU, op.cit. p.15, unde autorul descrie amănunţit modul cum au venit toţi aceşti români din celelalte provincii româneşti în Dobrogea. (42) Tudor MATEESCU, Păstoritul mocanilor în teritoriul dintre Dunăre şi Marea Neagră, Direcţia Generală a Arhivelor Statului, Bucureşti, 1976. p.71-72; a se confrunta şi, Tudor MATEESCU Ştiri noi despre prezenţa mocanilor în Dobrogea în timpul stăpânirii otomane, în Apulum, Alba Iulia 11,1973,p.424. (43) Ion GEORGESCU, Învățământul public în Dobrogea, în,***Dobrogea.Cincizeci de ani de viaţă românească,.....p. 643. (44) Este vorba de Kelemen Mikes (aflat în serviciul lui Iosif Rakoczi, moştenitor la tronul ardelean) care pe la anul 1738 a locuit o perioadă la Cernavodă, Analele Dobrogei ,IV, 1923, nr 4 , p. 109. a se confrunta şi Ioan M. PĂUNESCU, Un Colţ Dobrogean. Schiţă Monografică, Institutul de Arte Grafice Albania, Constanţa, 1946, p.76. (45) Ibidem, p.77 (46) Petre P. PANAITESCU, Însemnătatea economică a mocanilor în Istoria Ţării Româneşti, Cluj, f.e.,1936,p.36 unde autorul afirmă că: au fost întotdeauna drumuri comerciale croite, nu de păstori sau mocani, ci impuse acestora de centrele comerciale sau de porturile de la Dunăre sau de la Marea Neagră. (47) În acest sens Ion Ionescu de la Brad ne oferă date suplimentare :”Mocanii locuitori ai sateloru și orașeloru Săcele, Rășinari,Valea, Telecea, Siliștea, Galicea, Poenaru, redeni și

altele, vinu pe la finele tomnei în Dobrogia pentru a ierna cu turmele. Primavera, celu mai mare numeru din acești păstori părăsecu țerra; cei cari remănu în Dobrogia arendează livedi pentru vera. Astfelu facu Seceleni, Silișteni, Poenari cari trăescu în această provincie de multu. Printre mocanii cari vinu în țerra cu stăpâni turmeloru, se află mai mulți cari, găsindu lefurile bunu, intră în serviciul locuitoriloru indigeni. Dintre aceștia cari servescu la Turci, Tătari seu Români, suntu mulți cari finescu prin a se stabili acolo însurându-se cu fete de români”. Ion Ionescu de la Brad, Excursiune Agricolă în Câmpia Dobrogei, Tipariulu Tribunei Române, Bucuresci, 1879, p. 127. (48) C.C.GIURESCU, op.cit, p.17; Tudor MATEESCU, Păstoritul mocanilor..., p.80-82; Tudor MATEESCU, Permanenţa şi continuitatea românilor..., p.73-74. (49) Nicolae IORGA, România. Cum era până la 1918- Moldova şi Dobrogea, II, Bucureşti, 1940, p.274 (50) Adrian Rădulescu, Ion Bitoleanu, Istoria românilor dintre Dunăre şi Mare. Dobrogea, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1979, p.15;a se confrunta și Mihai BĂRBULESCU, De la începuturile civilizaţiei la sinteza românilor, în, Istoria României, Ed. Corint, Bucureşti, 2002, p.27-28, 44-45; a se confrunta şi Simion MEHEDINŢI, Dacia Pontică şi Dacia Carpatică. Observări antopografice în Dobrogea; ***Dobrogea - 50 de ani de viaţă românească, Ed. Cultura Naţională, Bucureşti, 1928, p.191-200. (51) Teodor MATEESCU, op.cit. p. 31. (52) Constantin Brătescu amintește de o primă perioadă cuprinsă între secolele XV și XVI de la Mircea cel Bătrân și până la Mihai Viteazul perioadă marcată de luptele pentru indepedență ale domnilor români cu Poarta Otomană. Această epocă este caracterizată de expediții pustiitoare ale domnilor români care atunci când treceau Dunărea ucideau, și incendiau așezările otomane din Dobrogea. În aceste condiții –susține Brătescu- elementul românesc nu avea cum să se așeze în această parte și nici posibilități de emigrare din stânga în dreapta Dunării. A doua perioadă care se întinde pe durata a două secole (XVII și XVIII) se caracterizează pri emigrări repetate și numeroase ale românilor din Principate peste Dunăre în părțile locuite de turci și tătari din cauza „decadenții economice a țăranului român” și „ din cauza grozavelor persecuțiuni fiscale din timpul fanarioților cari au dus țara la sapă de lemn și apoi la risipă”. A treia perioadă amintită de Brătescu ca făcând parte din intervalul temporal care începe cu a doua jumătate a secolului al XVIII-lea și în secolul XIX, când se așează pe linia Dunării mulți români care se sălășluiseră în vechi așezări care nu fuseseră părăsite de locuitorii lor români în nici o perioadă a stăpânirii turcești, Constantin BRĂTESCU, Elementul românesc în epoca turcească, în ***Dobrogea cincizeci de ani de vieață românească, București Editura Cultura Națională, 1928, pp.227-235;Pentru problematica emigrării românilor dinspre Principate în Dobrogea confruntă și Nicolae IORGA, Constatări istorice cu privire la vieața agrară a românilor, București, 1908, pp. 40-43.

- See more at: http://ebridge.info/ro/articles/comunit-i-i-tradi-ii-la-bulgarii-i-rom-nii-din-dobrogea-partea-1a#sthash.ZVRdHcwS.dpuf

Comunități și tradiții la bulgarii și românii din Dobrogea. Partea 1b.

 0  0  0 Google +0

             Datorită colonizărilor masive din secolul al XVI-lea  cu populație turco-tătară în Dobrogea comunitățile creștine au fost nevoite să se regrupeze pe linia Dunării unde rămân o lungă perioadă de timp precum și în zona gurilor fluviului unde se înființează sate românești care „vor avea locuire neîntreruptă” (53). În secolul al XVIII-lea există hărți care conțin numele topice românești precum și faptul că românii locuiau pe malul drept al Dunării din descrierea numelor românești ale așezărilor pe care le conțineau hărțile amintite. Astfel întâlnim toponime precum: Dârstor, Iglița, Dăeni, Strachina, Ciocănești, Parcheș, Somova, Stelniceni, Chilia Veche, Portița (Porktztzia), Bisericuța, Dunărea Veche etc (54). Ion Ionescu de la Brad consemna  în 1850 că în biserica din Silistra se cânta românește iar într-o școală primară în care „dascălul este bulgar învăța pe tineri limba românească ca unul ce este înțeleasă de toți” (55). Lucrul acesta este recunoscut de toţi călătorii care trec prin Dobrogea aşa cum reiese şi din colecţia „Călători străini despre ţările române” (56). Referindu-ne la aceşti călători vom uza de un bagaj mai larg de informaţii, conform cărora alături de românii din Dobrogea, s-au mai stabilit şi alte neamuri, creştini şi necreştini. Călătorii străini sunt martorii neinteresaţi în ceea ce priveşte informațiile despre motivele continuității naţionale româneşti. Pentru secolul al XVI-lea, avem şi dovezi scrise privind trecerea şi statornicirea în Dobrogea a unor români de la stânga fluviului. Dacă am da crezare însemnărilor raguzanului Aloisio Radibrat (Alvise Radibarti), ostaşii domnului Radu Ştefan se găseau la 1603 pe malul dobrogean al Dunării, în localitatea Dăieni, unde se „adunaseră multe mii de români, cu familiile lor, fugiţi de tirania foştilor domni ai Moldovei şi Ţării Româneşti”, aspect menţionat chiar de Nicolae Iorga (57). În 1641, călătorul raguzan Pietro Diodato Baksici, menţiona că în zona de stepă a Dobrogei, creştinii locuiau doar pe ţărmul mării şi la Dunăre, aceştia fiind cu siguranţă români împinşi în acele locuri de colonizarea musulmană.Călătorul consemnează prezenţa unei populaţii ortodoxe şi la Babadag numărând  „60 de case ce adăposteau 450 de suflete” (58).  La mărturiile consemnate de călătorii străini în Dobrogea, se înscrie şi contribuţia călătorului turc Evliya Celebi, care a tranzitat pământul dobrogean, în mai multe rânduri, în a doua jumătate a secolului al XVII-lea. El vorbeşte despre creştinii din Silistra, afirmând că erau foarte numeroşi întrucât ocupau 10 mahalale ale acestui oraş. Mai menţionează de asemenea şi oraşul Ester, unde „în cele 1500 de case se găseau puţini musulmani” (59).Tot din valahi şi moldoveni era compusă majoritatea populaţiei din Hârşova şi Isaccea, românii găsindu-se, de asemenea şi în unele sate din părţile Babadagului (60) în imprejurimile acestui centru administrativ, religios și militar din Dobrogea.  Însă de pe la mijlocul secolului al XVIII-lea, datează informaţiile istoricului şi geografului turc Kiatis Celebi, care menţionează Gura Portiţa (Portica Bogazî) (61) precum şi faptul că în zonă locuiau români şi bulgari. Ştiri dintre cele mai diverse arată că, mai ales în secolul XVIII şi prima jumătate a secolului XIX, românii din Dobrogea erau, nu numai o prezenţă fizică, ci şi una care se impunea prin rolul economic, printr-o prestaţie naţională, instituţii de cult, culturale cu totul deosebite. Într-o scrisoare adresată baronului de Bourquaneir, ambasador al Franţei la Constantinopol, de către Czajkowski agentul prinţului polonez Czartoryski ne este relatat, între altele, şi faptul că românii din partea de nord a Dobrogei, estimaţi a fi 25-30.000 alcătuiesc grupul etnic cel mai numeros al creştinilor. În anul 1840 în drumul său de la Constanţa la Cernavodă vestitul scriitor Hans Christian Andersen remarca în valea Carasu pe păstorii români dar şi pe ţăranii îmbrăcaţi în cojoace de oaie cu pălării de pâslă neagră (62). Ceva mai devreme însă, înaintea danezului referitor la românii din Dobrogea ne vorbeşte şi ieromonahul rus Partenie. Acesta într-o călătorie făcută în 1838 spre locurile creştinilor din Orient, trecând prin Măcin constată că ţăranii creştini de aici se numesc „români şi au vorbă valahă” (63). Trecând şi prin Babadag el constată că biserica de aici a

fost arsă fără nici o reacţie din partea locuitorilor „întrucât episcopul e grec şi nu se amestecă” (64). Etnograful Guillaume Lejan în urma numeroaselor călătorii prin Dobrogea, întreprinse la cererea autorităţilor otomane pentru a studia diferite aspecte de ordin tehnic şi economic, va cerceta teritoriul „sat cu sat” după cum el însuşi precizează. Concluziile sale arată că locuitorii Dobrogei cuprindeau un număr de 33.000 de români, această constatare fiind lipsită de bănuiala părtinirii, întrucât şi studiile contemporane le uzează fară abateri esenţiale. Asemenea lui Lejan şi germanul Karl F.Peters, geolog de profesie, prezintă lucrurile într-un mod asemănător, de remarcat fiind faptul că acesta a trăit o perioadă considerabilă în mijlocul locuitorilor din zona Dobrogei afirmând că „existau multe comunități de români pe întreg drumul dunărean de la nord la sud” (65). În drumul său spre Constantinopol, Dimitrie Cantemir, îi semnalează pe români, printre locuitorii oraşului Silistra. Tot el arată că în satul Alibegu (Alibeichioi) din stepa dobrogeană, feudalul turc de acolo are peste 100 de creştini (66) la lucru în decurs de un an.  Numismatul francez La Motraye, trecând prin Tomis-Constanţa, reţinea faptul că, oraşul, mult decăzut, era locuit de o populaţie amestecată, din care cea mai mare parte erau moldoveni, termenul desemnând cu siguranţă pe români care-i spuneau așezării Tomisvoara. Prin intermediul aceloraşi călători, care consemnează amănunte cu privire la români, sunt întâlniţi şi amintiţi citakii (67), ce trăiau în zona de stepă a Dobrogei despre care călătorul turc, Evliya Celebi, ne dă o explicaţie interesantă conform căreia aceştia se formaseră din amestecul „tătarilor, bulgarilor, valahilor şi moldovenilor” (68). Maghiarul Keleman Mikes constata la 1738 că jumătate din populaţia Cernavodei era formată din români, iar polonezul Iosif Padoski, în 1759 îi numeşte „moldoveni” pe locuitorii Măcinului. Trei ani mai târziu, raguzanul Giuseppe Ruggero Boscovich, aminteşte un sat românesc, Jemikioi (Satu Nou) iar călătorul rus Struve aprecia în 1793 că Măcinul, împreună cu tot ţinutul înconjurător, era locuit de un mare număr de moldoveni şi valahi. De mare preţ pentru ştirile pe care le conţin despre românii din Dobrogea sunt şi izvoarele cartografice ale secolului al XVIII-lea. Ele consemnează pe tot cuprinsul provinciei dintre Dunăre şi Marea Neagră, inclusiv în Deltă, un mare număr de nume topice româneşti desemnând râuri, gârle, ostroave, grinduri, lacuri, dealuri, văi dar şi aşezări umane.  Astfel, în izvoarele cartografice, se pot întâlni denumiri de sate ca: Pecineaga, Chilia Veche, Băltăgeşti, Rasova, Satu Nou, Mârleanu, Luncaviţa, Oltina, Tichileşti, Seimeni, Cochirleni, Gârliţa, Cerna, Taiţa, Straja etc. În concluzie, românii din Dobrogea au reuşit să-şi conserve, în mare măsură şi toponimia proprie, pe care noile denumiri oficiale turceşti „nu au putut să o excludă, ci, în unele cazuri doar să o dubleze, iar în altele chiar să o adopte” (69). S-a constatat că din cele 3776 de nume topice înregistrate, după 1878, în judeţele Constanţa şi Tulcea, erau denumiri de dată recentă, dintre care 367 reprezentau denumiri de localităţi, 2338 (61, 89%) aparţineau toponimiei turceşti, 1260 (33, 34%) celei româneşti, iar un număr redus (4,67%) cu diverse alte origini (70). O primă clasificare a tuturor acestor toponime a fost realizată de Al. P. Arbore. Astfel o categorie de toponime denumesc populaţiile găsite de turci în această zonă sau cele care s-au stabilit în timpul dominaţiei otomane: Anadol-Chioi (azi cartier al Constanţei), Satul Anatoliei, Arnăutu-Chioi - Satul Albanezilor, Laz-Mahale - mahalaua Lazilor, Vlah - Chioi şi Vlahlar - Satul Românilor. Altă categorie de toponime (71) se referă la ocupaţiile locuitorilor: Arabagilar-Cărăuşii, Casapchioi-Satul Măcelarilor, Covangilar-Prisăcanii, Dulgher-Tâmplarul, Hamangia - Băiaşa, Nalbant - Potcoavă, Terzichioi - Satul Croitorilor etc. Deci alături de musulmani, s-au stabilit în Dobrogea, în ultimele secole ale stăpânirii otomane în Dobrogea şi alte populaţii, aşezarea acestora a avut un contur conjunctural, iar şederea lor a fost, de multe ori, temporară. Permanentă a fost însă populaţia românească în Dobrogea. Un al doilea nume purtat de băştinaşii Dobrogei este acela de „turcuieni sau turcani” (72) desemnându-i pe românii aflaţi sub stăpânirea turcească (73). Existenţa lăcaşurilor de cult, uneori pe temeliile vechilor bazilici creştine, construirea şi înzestrarea a patru mănăstiri, constituie dovada unor asemănări cu situaţia românilor din Transilvania. Sub o dominaţie de altă naţionalitate, religie şi limbă, tolerantă însă în materie de cult, românii Dobrogei, neavând dreptul a se constitui într-o comunitate naţională recunoscută, s-au organizat în comunităţi

religioase în jurul bisericilor şi mănăstirilor, devenite, înainte de toate, instituţii naţionale de cultură și conservare a tradițiilor. Prezenţa muntenilor şi moldovenilor în Dobrogea reprezintă consecinţa firească a aşezării acestui pământ, învecinat la vest cu Muntenia, iar la nord cu Moldova, malul dobrogean, constituind permanent un loc de refugiu pentru cei apăsaţi de fiscalitatea domnească sau de stăpânirea crudă a boierilor. Pătrunderea elementului românesc din Muntenia în Dobrogea e firească, ca şi aceea din Moldova care însă a debutat atât în Delta Dunării cât şi pe malul Mării Negre mai ales după 1829 când două hărţi una rusească şi una austriacă ce menţionau localităţile, Beştepe turcească şi Beştepe moldovenească.           Este adevărat că atât venirea moldovenilor cât şi muntenilor era încurajată de autorităţile otomane care aveau nevoie de braţe de muncă mai ales în timpul secerişului (74). Spațiul etnic românesc nu a fost delimitat foarte clar în Dobrogea. Românii erau dispersați în „toată întinderea regiunii și se găseau în număr considerabil în alte insule curat românești în apropiere de lacul Razelm, Techirghiol ori Mangalia Pe lângă Dunăre locuiau până la o distanță de 20-80 de km de fluviu” (75). O altă categorie a românilor prezenţi în Dobrogea au reprezentat-o, mocanii pe care i-am analizat mai sus, veniţi din Transilvania, în principal ca urmare a  procesului de transhumanță.  Aceștia se împărțeau în trei clase și anume: o primă categorie era cea a mocanilor ce aveau târlele (țarcurile) celor bogați, puțini la număr însă; o adoua categorie era aceea a asciațiilor mai multor mocani, care se organizau sub un șef și sub numele acestuia păstoreau; în fine a treia categorie era cea a mocanilor care posedau de la 100- la 500 de oi care era și cea mai numeroasă și care nu avea relații cu guvernul ci doar cu oamenii și satele care le vindeau merele (miriștile) cu paguba vistieriei statului (76). Majoritatea mocanilor transilvăneni erau stabiliți pe lângă satele tătărești deoarece locuitorii acestor așezări erau prea puțin activi având calitatea de a fi buni și docili. Tătarii au învățat de la mocani agricultura datorită faptului că în absența mocanilor „tătarul nu știe decât orz, puțin meiu și mult iubita lui bostănărie....de la venirea mocanilor s-a introdus pe lângă celelalte culturi și aceea a porumbului” (77).Astfel aceștia sunt consemnați de Eugene Pittard care atunci când scrie despre coloniile românești din Dobrogea afirmă: „pe lângă coborâtorii colonilor, a căror strămoși datează, poate din epoca romană, predecesorii acestor români din Dobrogea, au fost, în parte cel puțin, ciobani ardeleni, care coborând din munții lor, au venit până în Dobrogea cu turmele lor de oi căutând hrana necesară acestora pe tot șesul întins din stepa dobrogeană” (78). Încercând să explice modul în care păstorii ardeleni intrau în relația cu autoritățile turcești Eugene Pittard relatează în aceeași lucrare: „aceștia (mocanii n.n.) erau nomazi, trecători,dar ei au făcut drum sedentarilor care, au trecut fluviul, au cerut pământuri sultanilor otomani și s-au așezat pentru totdeauna pe platoul acesta dobrogean aproape pretutindeni foarte roditor. Acești agricultori și ciobani au păstrat amintirea originei lor transilvănene, moldovenești sau muntenești, ei o spun cu mândrie că de veacuri trăiesc alături de coborâtorii bulgarilor lui Asparuch, a tătarilor și turcilor lui Mahomed II” (79). Alexandru Arbore și Ion Georgescu spun că Dobrogea fiind una dintre provinciile cele mai căutate de păstorii ardeleni „aceștia au avut legături strânse și puternice cu dânsa” (80). Un firman al Sultanului dat la sfârșitul secolului al-XVIII-lea acordă privilegii păstorilor ardeleni din Dobrogea (81). Gheorghe Vâlsan consemnează că „după vechi datine păstorii ardeleni coborau în fiecre an din munți pe drumul oilor până la vadurile Dunării de unde treceau cu turmele în Câmpiile Dobrogei” (82). Spre a apăra interesele acestor mocani existau mai multe instituții  care să poată face actele necesare acestor îndeletniciri. Un lucru interesant este faptul că instituțiile amintite au avut chiar schimburi de telegrame între reprezentanții acelor  autorități (84).               Astfel avem chiar un consul al Austriei la Hârșova în persoana unui român, Nicolae Țârcă, care era cel ce negocia cu autoritățile otomane în calitate de reprezentant oficial al Austriei în problemele ce vizau regimul pășunatului și plata unor impozite semn că prezența mocanilor era importantă în Dobrogea. Memoriile reprezentantului austriac, Nicolae Țârcă,

sunt extrem de relevante în ceea ce privește compoziția etnică a Dobrogei (85). Ion Ionescu de la Brad susținea că locuitorii din satele Ardealului, Săliște, Valea, Tilișca, Galeș, Rășinari, Poenari, Rădeni „veneau cu turmele pe la sfârșitul toamnei pentru iernat iar când se desprimăvăra mulți părăseau această provincie, ducându-se în Ardeal” (86). Despre acești români Ionescu de la Brad consemnează informații conform cărora ei „se stabilesc aici si se însoară cu fete de români și mulți dintre dânșii trăesc de multă vreme în Dobrogea”. (87) Tot Ionescu de la Brad consemna într-o scrisoare adresată lui Ion Ghica că: „mocanii cei mai însemnați în Dobrogea sunt din Kazanul Balcicului (aici sensul termenului este acela de Kaza, unitate administrativ-teritorială otomană): Ion Munteanu, Vasile Milea, Dimitrie Bobinaru, Neculai Șchiopu, în Kazanul Kiustengei (kazaua Constanța) sunt: Hagiu Poenaru, Zaharia Blebea, Jălea Duțu, Iacob Craiul, în kazaoa Babalii (kazaua Babadag): Ion Tâlnaru, Gheorghe Roșca ; în Kazaoa Tulcii: feciorii Oancei și Golea, care se află la Tulcea așezați de multă vrăme.” (88) Informații despre mocnii transilvăneni avem și de la M.D. Ionescu care susține că prima emigrare a țăranilor către Dobrogea are loc în 1477 atunci când are loc o mare răscoală în Transilvania ce „provoacă o emigrare a țeranilor peste Carpați și peste Dunăre în Dobrogia unde găseau teren destul pentru cultură și mai ales pentru pășiunatul vitelor lor, cei mai mulți dintre dânșii fiind ciobani” (89). Mai departe tot Ionescu Dobrogianu susține că : „mișcările ce urmară în 1514 (Războiul țărănesc al lui Gh. Doja n.n.), 1785 ( Răscoala condusă de Horea, Cloșca și Crișan n.n.) și mai apoi 1848 ( revoluțiile europene care au produs și în Principate starea de revoluție n.n.) avură ca și corolar aducerea în Dobrogia a unui numer însemnat de transilvăneni” (90). Din cele prezentate mai sus rezultă că românii, deși în minoritate, au continuat să locuiască în spațiul dobrogean (91). (53) Gheorge VÂLSAN, Românii locuiau Delta Dunării în secolul -XV, în , Graiul Românesc, An I, București, 1927, pp.145-148. (54) Alexandru P. ARBORE, O încercare de reconstituire a trecutului Românilor în Dobrogea, în ,Analele Dobrogei, 1922, An III, nr. 2, pp. 260-263; pentru aspectul respectiv consultă și Gheorghe VÂLSAN, Românii din Dobrogea, de pe o hartă din circa 1769-74, în, Analele Dobrogei, I, pp. 532-540. (55) Constantin BRĂTESCU, art. cit., (56) Ne referim mai ales la Evliya Celebi care la jumătatea secolului XVII călătoreşte ca înalt funcţionar otoman, prin ţările române dar şi prin Dobrogea iar cu această ocazie ne lasă importante informaţii asupra teritoriului dobrogean. Adrian RĂDULESCU, Ion BITOLEANU , op. cit . p 102 (57) Nicolae IORGA, Studii şi documente cu privire la istoria românilor,vol.IV, Bucureşti, 1902, p.117; Călători străini despre ţările române ,vol. III, Bucureşti, 1972, p.274. (58) Gheorghe VINULESCU, Piedro Diodato e la sua relazione sulla Moldavia (1641), în „Diplomatarium italicum”,IV, Roma ,1939, p.102, citat de Tudor Mateescu în lucrarea deja amintită la pagina 25. (59) Evliya CELEBI îşi aminteşte în mod special de români, referindu-se atât la oraşul Tulcea, care avea 600 de case, valahe şi bulgare, cât şi la Dăieni (Daya-i Kebir- Daia Mare). Despre aceasta, călătorul turc, menţionează că era locuit de valahi şi moldoveni, fiind un „târg asemănător unui oraş mare”, acestea le găsim consemnate în lucrarea: Călători străini despre ţările române, vol.VI, Bucureşti, 1976, p.395-404,451,456. (60) Tudor MATEESCU, op.cit. p.26 a se confrunta şi : Cronici turceşti privind ţările române, extrase, vol. II, întocmit de Mihail Guboglu, Bucureşti, 1974, p. 117-118. (61) Ibidem , p. 118. (62) Nicolae CIACHIR, Radu Ştefan CIOBANU, Revenirea Dobrogei la aria de viaţă a statului român. Consecinţa permanenţei populaţiei româneşti pe pământul dobrogean (broşura), p.162; (63) Constantin C.GIURESCU, Ştiri despre populaţia românească a Dobrogei în hărţi medievale şi moderne, Constanţa, 1966; Teodor MATEESCU, op.cit., p.26-27, 29. E drept

că Paul de Ales face confuzii trecându-i drept bulgari pe locuitorii din Macin şi Igliţa, realizând confuzia după care toţi creştinii de la dreapta Dunării sunt bulgari. Dar polonezul Rafael Leszeziwski declară în mod expres că aceştia sunt români, aceeaşi confuzie parţială şi la raguzanul Baksici, care vorbeşte de bulgarii din jurul Babdagului, care, ciudat, vorbesc turca şi româna, de ce vorbeau română este încă o enigmă..?! (64) Constantin BRĂTESCU, art. cit., p. 231. (65) Guillaume LEJEAN, Etnographie de la Turquie de l`Europe, f.e., 1861, p.76. (66) Aceştia credeau într-o superstiţie legată de sărbătoarea Sfântului Foca, care a circulat la românii din Dobrogea până aproape de zilele noastre. Este vorba aşadar de locuitorii români din acel sat, ţărani dependenţi ai feudalului local. Dimitrie CANTEMIR, Istoria Imperiului ottomanu. Crescerea şi scăderea lui, traducere de Iosif Hodosiu, Bucureşti 1876, p.309-310; citat şi de Tudor MATEESCU în lucrarea: Permanenţa şi continuitatea românilor în Dobrogea , Bucureşti, 1979, p.27. (67) Citakii erau renumiţi pentru ospitalitalitatea lor puţin obişnuită prin stepa dobrogeană . După alte surse citackii erau rezultatul contopirii românilor autohtoni cu tătarii colonizaţi în Dobrogea de Imperiul Otoman.Citakii vorbeau un dialect aparte pe care Evliya CELEBI nu a putut să-l înţeleagă, amintind între altele că aceştia se ocupau de cultivarea pământului şi de creşterea vitelor, fapt care se leagă de asemenea de originea, în parte românească, a citakilor deoarece îmbinarea acestor două îndeletniciri, în cadrul unei vieţi sedentare, era un fenomen cu totul neobişnuit la tătari. Acest fenomen dovedeşte existenţa unei populaţii de origine română care a rămas în provincie după cucerirea otomană în zona de stepă a Dobrogei. Tudor Mateescu ne spune că : pentru formarea acestei populaţii era necesară în prealabil trecerea la islamism a românilor. Tudor MATEESCU , Dragostea de glie şi lege stămoşească a românilor din Dobrogea în stăpânirii otomane(1417- 1877) în „Biserica Ortodoxă română”XCIV(1976), nr.3-4, p.357. Călători străini despre ţările române , vol.IV, p. 382. (68) Ibidem , p 384. (69) Alexandru ARBORE, Din etnografia Dobrogei. Contribuţiuni la aşezarea tătarilor şi turcilor în Dobrogea, Bucureşti , Editura Casei Şcoalelor, 1920, p. 87. (70) Mustafa Ali MEHMET, Istoria turcilor din România , Bucureşti , Editura ştiinţifică şi enciclopedică, 1980, p.83; a se confrunta şi, Ibram NUREDIN, Comunitatea musulmană din Dobrogea, Repere de viaţă spirituală ,viaţă religioasă şi învăţământ în limba maternă, Editura Ex Ponto , Constanţa , 1998. p.142, (71) O altă categorie se referă la păsările caracteristice regiunii: Atmagea -Şoimul, Balabancea -Eretele, Biulbiul - Ciocârlia, Cuzgun -Corbul, Cartai - Vulturul, Gargalâc - Ciorăria etc sau animale: Tauşan - Tepe - Dealul Iepurelui; Curt Pînar-Fântâna lupului. Existau şi toponime referitoare la plantele caracteristice regiunii: Armutlia - Perii, Cara - Agaci - Ulmii, Cavaclar - Plopii, Carapelit- Stejarul Negru, Caraorman- Pădurea Neagră, Deliorman -Pădurea Nebună (codru întins). Nu lipsesc nici toponime legate de viaţa păstorească: Cadi Câşla - Stâna Cadiului, Coium Pînar -Fântâna Oii, Tekedere - Valea Ţapului, Iaila - Poiana. Toponime referindu-se la caracteristici geografice: Altân tepe -Dealul de Aur, Bugeac - Colţ de ţară, Bogaz - gura unei ape, Kanara - carieră, Ciatal – bifurcaţie. Alexandru ARBORE, op. cit. p. 95. (72) Revenim însă asupra românilor dicieni pe care-i atestă toponimia -vezi Portiţa, strâmtoarea prin care se pătrunde din Mare în complexul Razelm - Sinoe - poate denumirea de obiceiuri e derivată de Dicina, cel de-al doilea nume purtat de oraşul dunărean Vicina, şi s-a extins ulterior şi pentru restul Dobrogei. (73) Gheorghe DUMITRAŞCU, Contribuţia Dobrogei la lupta pentru cucerirea independenţei naţionale a poporului român, în, Lucrări ştiinţifice. Ştiinţe sociale. Filologie, Institutul de Învăţământ Superior, Constanţa, 1978, p.18; A se consulta, Constantin C. GIURĂSCU, op.cit, p.5-7. (74) Teodor MATEESCU, op.cit., p.37-38. (75) B. I. DINU, Încercări de definire a evoluției demografice a Dobrogei ;1887-1913,

Universitatea Ovidius din Constanța, 1996, p. 98. (76) Victor SLĂVESCU, Corespondența între Ion Ionescu de la Brad și Ion Ghica; 1846- 1874, București, Editura Casei Școalelor,1943, p.52. (77) Apostol CULEA, Mocanii în Dobrogea, în ziarul Tribuna, Arad, 1912, nr. 17. (78) Eugene PITTARD,Etude sur l`indice cephalique en Roumanie, în „Buletinul Societății Române de Geografie” Tomul XLV, 1926, București. (79) Ibidem. A se confrunta și lucrarea lui Eugene PITTARD, Dans la Dobrodja (Roumanie)- Notes de Voyage-Geneve, 1902, pp.80-84. Exemplarul se află în Biblioteca Academiei Române sub cota I. 425768. În legătură cu acest aspect a se consulta și Romulus Seișanu , Dobrogea …., în care autorul reproduce consemnările făcute de Eugene Pittard la paginile 160 și 161. (80) Alexandru ARBORE, O încercare de reconstituire a trecutului românilor din Dobrogea, în Analele Dobrogei, III, 2, f.a., pp.268-172. (81) Ion GEORGESCU, 15 ani de transhumanță în Tările Române (1772-1797),în Analele Dobrogei, anV și VI, f.a., pp.31-35. (82) Gheorghe VÂLSAN, Mocanii din Dobrogea în 1845, în Graiul Românesc, anul II, nr.3, martie 1928. A se vedea și Dumitru Șandru, op cit., pp. 127-130. (83) Exista un consulat la Galați și două vice-consulate la Hârșova și Rusciuk datorită faptului că în dreptul acestor orașe existau vaduri importante de trecere în Dobrogea. Romulus SEIȘANU,op cit, p.161; pentru acest aspect a se confrunta și Gheorghe DUMITRAȘCU, Liliana LAZIA, Dobrogea 1884-1885 în 31 de răspunsuri ale comunelor la „Chesionarul Hașdeu”, Editura Ex Ponto, Constanța, 2010, pp.95-97. (84) În legătură cu acest aspect G. Vâlsan istorisește o întâmplare din anul 1851 care a creat câteva neplăceri mocanilor ciobani și a provocat un schimb de corespondență între consulatele și vice-consulatele austriece (de care aparțineau teritoriile transilvănene locuite de mocani) și autoritățile turcești din Dobrogea din cauza unor taxe pe care trebuiau să le plătească mocanii trashumanți. Taxele cu pricina se numeau beilic și ciubuc-parasse iar G. Vâlsan redă chiar un text din limba germană care a fost extras din acea corespondență dintre autorități. Textul susținea că : „das Beilik und Czibuk-parasse von allen jenen Mokanen genommen warden sollen die in der Turkei ansassig, oder die nicht ausweisen Konnen dass sie alljahrig in ihr Heimatch ruckkehren”. Textul tradus se referea la faptul că în fiecare an mocanii legați de satele lor ardelenești urmau să achite acea taxă pentru pășunat beilic-ul și ciubuc-parasse-ul de peste an. Astfel Gheorghe Vâlsan ne spune și faptul că pe lângă mocanii care veneau în fiecare an în Dobrogea cu turmele existau și mocani stabiliți în de mai mult timp în Dobrogea și numărul acestora trebuia să fie destul de mare datorită faptului că „ atrăsese atenția Înaltei Porți care le pretindea plata datoriilor.” Romulus Seișanu spune că G. Vâlsan publică în Graiul Românesc la 9 oct 1845 un document care se numea „condica de economii de oi ardeleni” și date unde sunt trecuți mocanii din ținutul Brașovului care aveau turmele lor de oi în Dobrogea și anume în Hârșova, Babadag, Tulcea, Silistra, Kustengea, Isaccea, Mangalia, Balcik, Bazargic. Romulus SEIȘANU, op.cit. p.161. (85) Ion GEORGESCU, Așezarea lui Nicolae Țârcă la Hârșova și alegerea lui ca vice-consul, în, Analele Dobreogei, an XIII-XIV, 1932-1933, pp.41-52. (86) Ion IONESCU de la BRAD, L` excursion agricole dans la plaine de la Dobroudja, p. 77-78. (87) Așa se explică cum sate din Dobrogea poartă numele satelor din Ardeal precum : Siliștea, Poiana, Galeșu,etc. (88) Victor SLĂVESCU, Corespondența între Ion Ionescu de la Brad și Ion Ghica, 1846-1874, București, 1943,p. 52. Pentru acest aspect a se consulta și Gheorghe DUMITRAȘCU, Liliana LAZIA, op. cit., p.98. (89) M.D. IONESCU, op.cit. p. 324 (90) Ibidem. (91) O statistică din 1849, care preciza componența etnică a 53 de sate așezate de-a lungul Dunării și în interiorul spațiului dobrogean, menționează 40 dintre acestea ca fiind locuite de

români, Adrian RĂDULESCU, Ion BITOLEANU, Istoria românilor dintre Dunăre și Mare, București, Editura Științifică și Enciclopedică, 1979, p.240.

- See more at: http://ebridge.info/ro/articles/comunit-i-i-tradi-ii-la-bulgarii-i-rom-nii-din-dobrogea-partea-1b#sthash.YaccF3l2.dpuf

Comunități și tradiții la bulgarii și românii din Dobrogea. Partea a 2-a.

 0  0  0 Google +0

Comunitatea Bulgară din Dobrogea

             Așezarea bulgarilor în acest teritoriu s-a desfășurat pe un fond istoric tulburat de incertitudini, care fac greu de disociat aspectul pasager al tranzitului unui număr mare de oameni de tendințele de așezare într-o zonă sau alta (92). În perioada stăpânirii otomane etnicii bulgari existau alătir de musulmani, români și alte comunități care trăiau atunci în zona dobrogeană. Bulgarii așezați în Dobrogea înainte de izbucnirea războaielor ruso-turce erau împărțiți în două comunități distincte grebenci și șiscovți reduse ca număr de membri (93). Un autor pertinent al perioadei susține că numărul mai mare al bulgarilor era în sud-estul extrem al provinciei unde încă din secolul al XVIII, bulgarii constituiau cea mai numeroasă comunitate creștină (94). O parte importantă a bulgarilor a venit din Basarabia în secolul al XIX- lea coborând către sudul regiunii spre Peninsula Balcanică (95). Alte grupuri de bulgari au migrat în Dobrogea dinspre sud din zona Balcanică. Bulgarii veniseră în Dobrogea cu un scop precis și anume acela de a obține pământ iar acest aspect este susținut de faptul că bulgarii evită malul Dunării care era frecvent expus inundațiilor (96). Zeci de mii de bulgari au emigrat din Bulgaria către Basarabia.               În alte surse bulgarii apar ca un grup etnic foarte glorios până la supunerea definitivă de către turci în 1396 (97). Mulți dintre acești etnici bulgari au fost transplantați cu forța de către armatele rusești în sudul Basarabiei care fusese părăsit de tătari (98). La jumătatea secolului al XVII-lea (mai precis în 1659) în statisticile episcopului catolic Stanislav găsim enumerate printre etniile care populau orașul Babadag și pe bulgari. Episcopul Stanislav susține că existau în Babadag în jur de 1700 case turcești și "bulgarorum, graecorum, valachorum schismaticorum domus sunt 300 circiter, animae 2000 circiter” (99). Călătoria Patriarhului Constantinopolului Macarie din a doua jumătate a secolului al XVII-lea în Dobrogea precizează numele de Chiustenza (Constanța) de unde Macarie străbate teritoriul ajungând „într-un orășel al creștinilor bulgari numit Iglitsa (azi Iglița în județul Tulcea) în mijlocul Dunărei” mai departe Macarie relatează "Există un drum de mers pe uscat,ce este sub guvernământul mahomedan, dar am văzut cruci ridicate în acest orășel pe marginile drumului și pe mormintele lor. Este o biserică în oraș. Din acest loc am ajuns într-un oraș numit Majina Matchin, pe malurile Dunării, cu 420 de case de creștini bulgari. Este cel din urmă oraș sub guvernământ mahomedan și este în pșalâcul Silistrei. Are administratori turci și un kadi” (100). Date certe despre emigrarea bulgarilor în Dobrogea sunt semnalate la începutul secolului al XIX-lea când 1.200 de țărani bulgari ajung, în 1809, lângă Mănăstirea

Cocoșu, înființată de mocanii dobrogeni (101). Alți 1.500 de țărani bulgari sunt menționați în zona Babadag-ului după ce orașul Tulcea a fost ocupat de generalul rus Bulatov ale cărui armate trec peste Dunăre acest grup  al bulgarilor (102). Interesantă este opinia pe care o prezintă Nicolae Bălcescu care în 1849 călătorește în Peninsula Balcanică și care în corespondența acestuia cu Ion Ghica susținea că „nu există de la Balcani la Dunăre nici un sat bulgăresc ci numai sate românești” (103). Dealtfel imigrarea bulgarilor în Dobrogea este plasată în prima jumătate a secolului al-XIX-lea venind din sudul Balcanilor (104). Un mumăr însemnat de bulgari s-a refugiat către zona de nord a Dobrogei (105) și ulterior în Basarabia și Țara Românească după ce se așezaseră „pentru o vreme în nordul Dobrogei lângă Gurile Dunării” (106). Un alt aspect intersant este confuzia care se produce între bulgari și găgăuzi, populație de origine turanică de religie creștină și rit ortodox care prin confesiune a fost asimilată de spațiul slav (bulgar). Prin urmare mulți dintre bulgarii atestați în provincie erau de fapt găgăuzi asimilați prin confesiunea ortodoxă și care începuseră o infiltrare serioasă începând cu secolul al-XVIII-lea în zona de sud a Dobrogei. O migrație importantă a bulgarilor începe sfârșitul secolului al XVIII-lea către Rusia (în special Basarabia). Astfel între anul 1752-1754 emigrează spre Herson în jur de 620 de familii și se pare că începând cu această migrație încep să se așeze în Dobrogea bulgarii (107). Despre acest aspect Iosif Boscovich în călătoria pe care o întreprinde spre Constantinopol trece prin Dobrogea unde întâlnește grupuri bulgare. Călătorind prin orășelul Carasu (viitoarea Medgidie) Boscovich ajunge în Baltazichioi care era format din două mahalale: una locuită de turci și alta locuită de bulgari creștini (108). Un alt sat pe care Boscovich îl menționează și este locuit de turci și bulgari este Taschburun, format din 50 de case. Așezarea nu mai există astăzi probabil că era situată lângă dealul cu același nume care înaintează în complexul de lacuri Razelm-Sinoie (109). Mai multe migrații dale populației bulgare din zona Peninsulei Balcanice au fost determinate de jafurile Cârjaliilor (110). Drumul migrațiilor către Rusia trecea prin Dobrogea și începând cu secolul al-XVIII-lea a început să fie cutreierat teritoriul Dobrogean de grupuri pribege în toate părțile timp de un secol și jumătate. Mai cu seamă migrațiile se înmulțesc după Pacea de la Iași (1792) când bandele de tâlhari săvârșeau cruzimi și nelegiuiri de neimaginat în toată Dobrogea (111). Constantin Brătescu plasa comunitatea bulgară după cea musulmană în Dobrogea ca număr de locuitori însă susține că nici măcar toponimia localităților provinciei „nu îngăduie a admite o veche populație bulgară cu rădăcini adânci în pământul dobrogean” (112) Tot „puhoiul acesta de populație se îndreptă spre Rusia” (113) iar drumul trecea prin Dobrogea (114).              Comunitatea bulgară s-a stabilit în Dobrogea sub forma unor colonii care au avut o predilecție specială pentru acest spațiu. Pătrunderea bulgarilor în spațiul dobrogean s-a derulat pe mai multe etape. Primele două etape ale acestei migrații s-au produs în timpul includerii Dobrogei în primul și al doilea țarat bulgar care se încadrează temporal în secolele VII-X și respectiv XII-XIV însă cu anumite intermitențe. Sursele actuale nu pot demonstra științific continuitatea bulgarilor în Dobrogea din secolul VII și până în secolul al XIX-lea datorită lipsei toponimiei slave în foarte multe zone ale provinciei (115). Așezarea bulgarilor în acest teritoriu s-a desfășurat pe un fond istoric tulburat de incertitudini, care fac greu de disociat aspectul pasager al tranzitului unui număr mare de oameni de tendințele de așezare într-o zonă sau alta. În perioada stăpânirii otomane etnicii bulgari existau alături de musulmani, români și alte comunități care trăiau atunci în zona dobrogeană. Bulgarii așezați în Dobrogea înainte de izbucnirea războaielor ruso-turce erau împărțiți în două comunități distincte grebenci și șiscovți reduse ca număr de membri (116). Un autor pertinent al perioadei susține că numărul mai mare al bulgarilor era în sud-estul extrem al provinciei unde încă din secolul al XVIII, bulgarii constituiau cea mai numeroasă comunitate creștină (117).              Comunități bulgare consistente se așază în Dobrogea după 1850 după ce luaseră parte la războiul ruso-turc din 1828-1829 sperând la eliberarea Bulgariei. Acest proces politic

nu a avut loc iar bulgarii s-au refugiat din calea răzbunării turceşti stabilindu-se în Ţara Românească şi în Dobrogea unde au avut un rol important în ceea ce a însemnat evoluţia economică a acestui spaţiu. După 1877 teritoriul dobrogean devine pământ românesc şi intră sub autoritatea statului român moştenind totodată şi un mozaic etnic extrem de interesant.                           Au trăit împreună români, bulgari, turci, tătari, germani şi alte comunităţi care s-au influenţat în mod reciproc conservând tradiţii şi obiceiuri care se întâlnesc şi astăzi în diferite comunităţi. Există tradiţii care s-au transmis din generaţie în generaţie.               Tradiţia Păspăligii este una din aceste elemente care au fost păstrate cu sfinţenie. Astfel de ziua Lăsatului de  Sec de brânză copiii care aveau peste cinci ani obişnuiau să transporte cu căruţele resturile vegetale de la animale care se adunau peste iarnă. Aceste resturi  erau duse la marginea satului într-un loc viran unde erau aduse şi alte grămezi de resturi vegetale.               Odată cu lăsarea întunericului acestor grămezi li se dădea foc în același timp ceea ce făcea ca întregul sat să fie iluminat de flăcările rezultate de la aprinderea focului. În aceeași seară se obișnuia să se meagă în casa rudelor mai apropiate unde li se săruta mâna și li se spunea „post ușor.” Înainte cu o săptămână de acest eveniment „în duminica Lăsatului de Sec la carne” începeau vizitele în cursul cărora se mergea la nași cu găină, colac, plăcintă și o sticlă cu vin. În acest mod se desfășura ritualul Pășpăligii când oamenii petreceau și se bucurau știind că urmau să intre într-o perioadă de post  mai lungă.                Tradițiile de logodnă la bulgari reprezintă un alt obicei pe care bugarii l-au respectat cu sfințenie. Un bun prieten al mirelui era trimis ca pețitor acasă la părinții fetei, pentru a primi binecuvântarea acestora. Dacă părinții erau de acord, fata trebuia să fie întrebată de trei ori dacă accepta căsătoria. În cazul în care fata accepta, logodna era oficiată și viitorul mire era invitat, împreună cu familia sa acasă la fată. Când era zi de sărbăoare, mirele, împreună cu părinții lui mergeau la poarta fetei și strigau:„ Ai fată de măritat ? că noi avem băiat de însurat.”  Familia viitorului mire venea pregătită cu un colac frumos împletit, o găină gătită și o carafă cu cel mai deosebit vin pe care îl aveau. Dacă părinții fetei acceptau erau invitați în casă pentru a se sfătui cele două familii. Când se ajungea la o înțelegere pentru realizarea căsătoriei, mama băiatului așeza pe masă bunătățile aduse cu ocazia vizitei, pe care le dădea tatălui fetei în semn că logodna s-a făcut.  În tot acest timp tatăl mirelui așeza la gâtul fetei  o salbă cugalbeni și îi dădea multe daruri. La comunitățile de bulgari logodna putea dura de la o zi la un an în această perioadă care rămânea până la nuntă tinerii se vedeau doar în ziua de duminică când băiatul mergea acasă la fată pentru a o  lua la hora satului. Cei doi miri erau bucuroși că își puteau construi împreună un viitor și erau nerăbdători să de facă nunta.  Aceste aspecte identitare pot constitui modelul de conviețuire interetnică dat fiind specificul dobrogean și în cadrul acestei conviețuiri avem de-a face cu procesul de aculturație care este specific unor spații ce au  fost colonizate precum Dobrogea.              În Basarabia s-au așezat prin satele părăsite de tătari și prin satele de lângă orașele Ismail, Chilia, Reni, Akermann și Chișinău (118). Războaiele ruso-turce de al începutul secolului XIX au depopulat și mai mult unele părți ale Bulgariei. Între 1801-1812 a avut loc una dintre cele mai mari migrații aproximativ 4.000 de familii astfel că în 1830 existau în Basarabia în jur de 70.000 de bulgari. Astfel după războiul amintit care se încheie în 1912 iar Dobrogea devine un centru al acțiunilor naționaliste bulgare cosmetizate în acțiuni culturale care au impulsionat emigrările bulgarilor mai ales în Tulcea dar și în zonele din împrejurimile acestui oraș. După războiul ruso-turc din 1829 rușii aduc contingente întregi de bulgari spre a coloniza Buceacul și zona de sud a Basarabiei. În timpul emigrării o parte dintre acești deportați bulgari au rămas pe malul lacului Razelm. Din această cauză Ion Ionescu de la

Brad menționează la 1850 mai multe sate compacte de bulgari precum: Caramanchioi, Caugagi, Hamangi, Ciamurli, Sariurt, Casapchioi, și Gagarlik (119). Se pare că din considerente strategice rușii ar fi transportat populația bulgară din Balcani (120) spre a coloniza Basarabia cu o populație străină (121). Numărul aproximativ al bulgarilor era de 1194 de familii dintre care majoritatea în orașul Babadag numărând la 1864 în jur de  25000 de suflete (122). O altă sursă confirmă acest aspect prin faptul că în războiul ruso-turc din 1806-1812 „armate întregi de cazaci cutreierau teoritoriul dobrogean jefuind și incendiind, nemenajând nici populația creștină cum nu a fost menajată nici cea turcească. Cine nu se refugia era luat prizonier și deportat în Basarabia. Între aceștia se numărau în special mii de bulgari dar și lipoveni” (123). Un alt cercetător al Dobrogei, I. Gușu, susține că a chestionat mai mulți bulgari bătrâni care susțineau că au venit din părțile orașului Târnovo, după războiul ruso-turc din 1806-1812, așezându-se în sudul Basarabiei în grupuri formate din mai multe clanuri.               A doua generație a acestor familii de bulgari din dorința de a nu face serviciul militar în armata țaristă, a trecut Dunărea, în Dobrogea (124). Generalul englez Johmuse care a călătorit prin Balcani în anul 1847 de lasă mai multe informații despre războiul din 1828-1829 și despre migrațiile care s-au produs datorită acestui război. Bulgarii au avut un rol foarte mare atunci datorită faptului că duceau un război de uzură în teritoriul  lor și serveau rușilor drept călăuze și spioni. Turcii s-au plâns astfel că au avut mai mult de suferit în urma bulgarilor decât a rușilor.               Din această cauză în cadrul Tratatului de la Adrianopol s-a hotărât că „aceia care vor să părăsească Bulgaria pentru a se duce în Rusia au permisiunea chiar din partea împărăției turcești” (125).  Probabil unii dintre aceștia se vor fi simțit mai siguri rămânând, în drumul lor de emigrare, în colțul retras al Dobrogei „unde administrațiunea turcească era mai slabă” (126).  În 1855 a fost abolit impozitul pe cap de locuitor pentru nemusulmani, aceştia obţinând şi dreptul de a purta  arme, însă apărea şi obligativitatea prestării serviciului militar. Majoritatea creştinilor preferau, astfel,  să plătească o taxă pentru a fi scutiţi. Aplicarea acestor reforme a fost perturbată de izbucnirea războiului Crimeii (127). După terminarea conflictului, cursul reformator a fost reluat (128). În secolul al XIX-lea s-a încercat totuși o îmbunătățire în situaţia supuşilor  din zona de vest a Înaltei Porţi. Prin urmare beneficiarii acestor reforme au fost  negustorii şi oamenii de afaceri bulgari care au profitat de declinul influenţei greceşti în capitala otomană, după revoluţia grecească. În afară de relativa prosperitate economică, ţinuturile bulgăreşti beneficiau la cel mai scăzut nivel administrativ de de un înalt grad de autodeterminare locală. Comitetele bulgare deţineau practic controlul asupra tuturor problemelor interne. Ţărănimea bulgară , ce constituia majoritatea populaţiei a beneficiat şi ea de îmbunătăţire condiţiilor datorită faptului că: „Statutul ţăranului bulgar era net superior celui al contemporanului său de peste Dunăre, din Principate” (129). Datorită acestor condiţii generale favorabile, Poarta a descis că Bulgaria ar putea fi cel mai bun loc de testare a şanselor reformelor Tanzimat.  Astfel după modelul Rumeliei și a teritoriilor bulgărești au fost încercări de a  reforma și teritoriul dobrogean. După războiul Crimeii, s-au depus mari eforturi administrative pentru a o transforma într-o provincie model pentru regiunile de la sud de Dunăre (130).  În acest sens a fost luată decizia de a se construi o linie ferată  care să facă legătura între Dunăre și Marea Neagră și să lege două puncte strategice Cernavodă și Kustenge  (Constanța).  În 1864 a fost înfiinţat vilayetul dunărean ce i-a fost încredinţat unui reformator capabil, Midhat Paşa. Sub administraţia acestuia s-a făcut încercarea de a-i pune pe musulmani şi creştini pe acelaşi plan, aceştia din urmă putând deveni membrii ai consiliilor administrative. Midhat a depus mari eforturi pentru modernizare, constriund drumuri, poduri, scoli şi ferme model. A fost însă înlocuit după numai trei ani. Nu toate reformele au avut succes. Multe aşteptări nu au fost îndeplinite. Încercarea de a modifica modul de percepere a impozitelor s-a soldat cu un eşec (132). În timpul domniei lui Abdul

Aziz (1861-1876) reformele au continuat, în ciuda faptului că entuziamul la adresa Tanzimatului scăzuse. În 1864 legea vilayatelor (provinciilor) reorganiza teritoriul otoman și stabilea pentru Dobrogea aceeași administrație care o considera ca făcând parte din vilayet-ul  Dunării. Guvernatorii urmau să fie ajutaţi de adunări provinciale şi de consilii administrative, în care erau reprezentaţi atât musulmanii cât şi nemusulmanii. Între 1864 şi 1876 a fost elaborat un nou cod civil, Mecelle.              După 1870, criticile au devenit tot mai puternice, atât din partea conservatorilor, cât şi din partea radicalilor din gruparea. Reforma nu a produs rezultatul dorit în rândul populaţiei creştine, iar îmbunătăţirile realizate s-au dovedit foarte costisitoare. Pentru a le finanţa, guvernul otoman a recurs la împrumuturi riscante. În 1876, statul a întrerupt plăţile de rambursare a datoriilor, dând practic faliment. Tanzimatul nu a reuşit nici să înlăture corupţia, nici să îmbunătăţească simţitor situaţia tăranilor.  Relevantă este în acest sens este aprecierea unei cunoscute cercetătoare engelze care afirma: „În ceea ce priveşte populaţia creştină reformele veniseră pur şi simplu prea târziu. Ele ar fi putut avea efect doar dacă ar fi fost posibil să fie bazate pe un principiu unificator mai eficient decât cel al naţionalismului sau al religiei, dar nu exista un astfel de element comun” (133).  În afară de aceast fapt, noile măsuri nu fuseseră ele însele foarte populare. Instituţiile centralizate erau greu de impus unei populaţii ce fusese timp de secole divizată după criteriul religiei, al originii naţionale sau al loialităţii provinciale iar acest fapt a agravat situația din cadrul imperiului (134). Pe fondul acestor nemulţumiri, Abdul Aziz a fost detronat în mai 1876, fiind înlocuit cu Murad al V-lea. Datorită instabilităţii sale mintale acesta a fost la rândul sau înlocuit în luna august cu Abdul Hamid al II-lea. În 1875 izbucnise o nouă criză balcanică. Pe acest fond de instabilitate politică, Imperiul Otoman trebuia să facă faţă unui nou conflict ce se prefigura la orizont. Etniile trăitoare au perceput aceste reforme ca fiind aproape inexistente dat fiind faptul că aplicarea acestora era la discreția și bunul plac al guvernatorilor din provinciile otomane inclusiv în Dobrogea. Însă regimul juridico-politic otoman, mai blând, din acest colț de imperiu a oferit motivațiile unor comunități etnice să se așeze în spațiul Dobrogean. Astfel avem cazul germanilor care ajung în trei etape venind din Basarabia țaristă datorită faptului că se înăsprise excesiv fiscalitatea și începuseră recrutările în armata țaristă. Datorită persecuțiilor religioase a Bisericii Ortodoxe Ruse ajung în Dobrogea și rușii-lipoveni după secolul XVII. Mulți români trec Dunărea și se așază în satele de pe malul drept al  fluviului datorită faptului că exista o fiscalitate și o lungă perioadă  de abuzuri ale boierilor din cele două țări românești, Moldova și Țara Românească. Greci, bulgari, armeni vin deopotrivă pentru a desfășura activități comerciale în Dobrogea dat fiind faptul că se dusese vorba că acolo era o stăpânire mai blândă și mai îngăduitoare iar birul suportabil (135). Reprezentarea instituțiilor administrative în mentalul colectiv avea de foarte multe ori elemente de repulsie și de suferință împotriva stăpânirii otomane dacă amintim doar războaiele care s-au desfășurat de-a lungul stăpânirii otomane în care Dobrogea a devenit teatru de operațiuni militare.                O perioadă s-au izolat de restul localităţilor din împrejurimi dar, cu trecerea timpului, au început chiar să se contureze legături de rudenie a grecilor cu bulgarii din alte sate conform informațiilor pe care le furnizează un cercetător la la începutul secolului XX. Este vorba de Nichita Bonciug care susține că „grecii, evitaţi de locuitorii din satele învecinate, fac căsătorii vreme îndelungată numai între dânşii şi cu bulgarele din sat; bulgarii aduc fete şi din alte sate dar numai foarte rar, fetele refuzând să se ducă la greci” (136). Astfel s-a constituit cea mai compactă comunitate grecescă rurală din Dobrogea, unde tradiţiile şi obiceiurile sunt păstrate până astăzi, la fel ca şi limba acestora.              În judeţul Constanţa au fost recenzaţi 4.616 greci, în Tulcea 3.127, în Caliacra 1.027, iar în Durostor 216 greci (137). Acest moment de debut al comunităţii elene este relativ pentru că sosirea grecilor în România are o lungă istorie anterioară, întinsă pe o

perioadă de mai bine de un secol, cu conotaţii negative, încă din timpul domniilor fanariote. De fapt grecii au fost printre primii europeni, care au sesizat şi au profitat în Balcani de căderea Imperiului Otoman, cu un puternic avânt de afirmare a independenţei (138). A fost o epocă în care pe calea bisericii, a comerţului şi a cancelariilor occidentale, Ţările Române au resimţit o severă perioadă de spoliere materială şi din partea unor familii domnitoare boierești. Astfel familii de Cantacuzini, Mavrocordaţi, Ghiculeşti, Duca, Suţuleşti, toate de origine elenă, cu domnii cumpărate pe credit, prin corupţia administraţiei otomane de la Istanbul, erau puse pe căpătuială cu efecte dezastruoase asupra statului. Dimitrie Drăghicescu, când analizează influenţa grecilor observă că numai între anii 1658-1711 din cele 19 domnii ale Moldovei 14 au fost greceşti şi numai 8 româneşti. La fel în Muntenia, în acelaşi interval de timp se consemnează 9 domnii din care 7 greceşti şi numai 2 româneşti. Iar pretenţia lui Şerban Cantacuzino, ajuns domn al Munteniei, de a recuceri Bizanţul şi a reîntemeia imperiul grec pe ruinele celui otoman este bine cunoscută. Aceasta nu era decât vechea „megali ideea” a protipendadei elene de pe tot parcursul secolelor XVII-XVIII. Dar, după anul 1830 cultura şi civilizaţia elenă din Balcani, pe care un timp românismul o asimilase cu plăcere, îşi va pierde caracterul de formă culturală în răsăritul Europei.                Astfel un cercetător bulgar, D. Hindalov, menționa în 1926, două grupuri de coloniști bulgari stabiliți în Dobrogea după cum urmează: un grup era constituit de către cei care obosiseră pe drumul spre Rusia iar un al doilea grup era constituit din cei care nu se obișnuiseră cu viața din stepele de la nordul Mării Negre (139). Generalul Helmuth Karl Moltke (140) care a călătorit prin Dobrogea în 1837 scrie că „ținutul a devenit o pustietate fără speranțe. Omul a gonit pe om din această regiune. O treime din sate nu mai există. Orașele sunt, în sensul strict al cuvântului, mormane de dărâmături. Constanța mai avea 40 de locuitori iar Hârșova, care înainte de război avea vreo 4000 de locuitori acum mai are doar 30 de case” (141). Mai departe Moltke susține raritatea locuitorilor (în jur de 20.000 în toată Dobrogea) și faptul că depopularea din spațiul dobrogean s-a datorat în mare parte și migrațiilor încurajate de către Imperiul Țarist. Astfel acesta susține că „după Tratatul de la Adrianopol care asigura emigrarea din spațiul turcesc a celor ce voiau să meargă în Rusia. Pentru conducerea acestei emigrări a fost însărcinat generalul Roth și îndosebi populația bulgară s-a folosit de această aprobare și s-a îndreptat spre Basarabia” (142). Ion Ionescu de la Brad susține că la momentul în care a făcut studiile în Dobrogea bulgarii „erau așezați acolo de 20 de ani” părăsind pământurile neproductive pentru altele mai fertile pe care le-au găsit în această țară (Dobrogea n.n.) (143). Agronomul român menționează mai multe date statistice  pe care le cuprinde în corpul lucrării întocmite și încearcă să descrie cât mai amplu și fidel realitățile din teritoriu. Un alt autor de studii etnografice bulgarul L. Miletici, recunoaște că bulgarii sunt în Dobrogea „de cel mult un secol” (145). Mai mult autorul bulgar susține următoarele realități conform cărora „în Dobrogea română populația bulgară este datorită colonizărilor recente (ale secolului XIX) și chiar în timpul războiului ruso-româno-turc de la 1877-1878” (146). În partea nordică a teritoriului dobrogean locuiau grebencii (147) care se amestecaseră cu alte populații, mai ales cu români, cu care locuiau în mai multe sate. Mase consistente  de bulgari emigraseră din regiunea Razgrad, din satele de lângă Șumla și Provadia dar și locuitori din zona montană a Balcanilor din Tracia care erau denumiți ca șicovți (148). În kazaua Silistra șicovții locuiau în satele: Almalău, Esechioi, Galița și Gârlița unde erau amestecați cu turci. În kazalele Tulcei și Babadagului bulgarii emigraseră în satul Congaz (azi Rândunica) și satul Cerna unde emigraseră cei din zona Preslav. Bulgarii din regiunea Șumla și Provadia au emigrat în în satul Ceamurlia de Sus iar cei din regiunea Dragoevo-Preslav și din Tracia s-au așezat în Ceamurlia de Jos (149).              O altă parte a bulgarilor proveniți din aceleași regiuni ale spațiului bulgăresc s-au așezat în Pașacâșla (azi Vișina), Casapchioi (azi Sinoe), Sariurt (azi Mihai Viteazu), Sarighiol (azi Valea Nucarilor) (150). 

(90) Ibidem. (91) O statistică din 1849, care preciza componența etnică a 53 de sate așezate de-a lungul Dunării și în interiorul spațiului dobrogean, menționează 40 dintre acestea ca fiind locuite de români, Adrian RĂDULESCU, Ion BITOLEANU, Istoria românilor dintre Dunăre și Mare, București, Editura Științifică și Enciclopedică, 1979, p.240. (92) Gheorghe DUMITRAȘCU, Liliana LAZIA, op. cit., p. 103. (93) Adrian RĂDULESCU, Ion BITOLEANU, op. cit., p. 220. (94) Radu-Ștefan VERGATTI susține că sud-estul extrem era reprezentat de viitorul Cadrilater românesc, Tratatul de Istoria Românilor, vol. VI, București, 2003, p. 99. (95) Profesorul Ion Bitoleanu confirmă acest episod în care susține că populația Dobrogei a crescut brusc în secolul al XIX-lea și până la războiul ruso-româno-turc din 1877-1878. Una dintre sursele acestei creșteri a fost exodul unor păstori din provinciile Bulgariei. Adrian RĂDULESCU, Ion BITOLEANU, op. cit., p. 288. (96) Victor MORFEI, Balta Ialomiței, în, Analele Dobrogei , an V și VI 1925. p. 34; a se vedea și articolul lui Nicolae, La Dobrogea Roumaine, Bucarest, 1919. (97) M.D. IONESCU, op.cit. , p.326. (98) Cercetătorul Al. Arbore susține că respectivele grupuri a fost transportate în masă, Alexandru ARBORE, Așezările Bulgarilor, în Arhiva Dobrogei, nr. V, 1916. (99) Monumenta spectantia historiam slavorum meridionalium vol. XVIII care cuprindea și Acta bulgariae eclesiastica , apud. Alexandru P. ARBORE, op. cit.,p. 25. (100) The travels of Macarius Patriarch of Antioh written by his attendant archedeacon, Paul of Allepo in Arabic, apud. Alexandru ARBORE, op. cit.p. 26. (101) Gheorghe DUMITRAȘCU, Liliana LAZIA, op.cit., p. 103. (102) Liubov MILETICI, Bulgarii din Dobrogea, în, Dobrogea Jună, 1, nr. 24, 15 iunie1912, p.2 (103) Nicolae Bălcescu se întreba: Unde sunt Bulgarii? În Bulgaria sunt puțini doar prin orașe apoi între Vidin și Niș și Dincolo de Balcani (...).Încolo nici un sat bulgăresc ci numai sate românești. Corespondența cu Ion Ghica. (104) M. D. IONESCU, op.cit., p.327. (105) Alexandru P. ARBORE, Din etnografia Dobrogei, în „ Analele Dobrogei”, 1916, p. 29-31 (106) Constantin N. VELICHI, Emigrarea bulgarilor în Țara Românească în timpul războiului ruso-turc din 1806-1812, în, Romanoslavica, București, 1963, p.53. (107) Sursele pe care le-am cercetat susțin că în migrația bulgarilor se disting trei perioade: o primă perioadă până la 1828 care se caracterizează prin apariția sporadic a bulgarilor în unele orașe dobrogene și in unele localități suburbane; o a doua perioadă când încep marile migrări determinate de războaiele ruso-turce, când începe să se formeze o minoritate bulgară în spațiul dobrogean și o a treia perioadă care se întinde pe durata anilor 1878-1913, când Cadrilaterul a fost colonizat de bulgari. A se confrunta informațiile în lucrările lui :Gheorghe DUMITRAȘCU, Liliana LAZIA, op.cit., p. 103; Adrian RĂDULESCU, Ion BITOLEANU, op. cit., p. 308; Constantin BRĂTESCU, art. cit., p. 237. (108) Iosef BOSCOVICH, Voyage de Constantinopole en Pologne, Ediția franceză, p. 153, apud. Alexandru ARBORE, op.cit., p.27. (109) Ibidem (110) Cârjaliu în turcește Kyrcali însemna hoț sau tâlhar de pustiu, în unele scrieri se mai numeau Daglii, locuitori de munte sau mai simplu haiduci. (111) C. JIRECEK, Geschichte der Bulgaren, p. 526, în, Z. ARBORE , Basarabia în Secolul al XIX-lea, p. 104 (112) Constantin BRĂTESCU, art. cit., p. 237. (113) Nicolae IORGA, Geschichte des rumanischen Volkes, vol.II, p. 203. (114) Constantin PETRESCU, Dimitrie A. STURDZA, Acte și documente relative la România, vol. III ,București, 1934 p.1083. (115) George UNGUREANU,Amurgul stăpânirii otomane în Dobrogea, în, Cristiana Crăciun,

Gheorghe Zbughea, Unirea Dobrogei-130 de ani, București, Liga Culturală Pentru Unitatea Românilor de Pretutindeni și Editura Semne, 2008, p.75. (116) Adrian RĂDULESCU, Ion BITOLEANU, Istoria Dobrogei, editura Ex Ponto, 1997, p. 220. (117) Radu-Ștefan VERGATTI susține că sud-estul extrem era reprezentat de viitorul Cadrilater românesc, Tratatul de Istoria Românilor, vol. VI, București, 2003, p. 99. (118) Alexandru ARBORE, op.cit. p. 29 (119) Ion IONESCU de la BRAD, op.cit.p .91. (120) Un anumit Martin , consul francez în Principatele Române, consemnează într-un raport al său din 17 iulie 1810 către Champigny că:„ prin Iași treceau coloane de prizonieri compuse mai ales din femei și copii”. Informațiile referitoare la numărul acestor nefericiți dau cifra de 16.000 de indivizi bulgari și sârbi. Nicolae Gh. DINULESCU, Contibuțiuni la mișcările de populație în Anuar de georgafie și antropogeografie 1914, București 1915; Gheorghe VÂLSAN, Românii din Bulgaria și Serbia, București, 1920, p.15 în România și popoarele balcanice, (Conferințe ale Ligei Balcanice). (121) Despre acest aspect Nicolae Iorga afirmă „ Cea dintâi grijă a rușilor în Basarabia autentică și propriu-zisă a fusese să înlocuiască pe tătarii dispăruți printr-o poporațiune creștină, care să nu fie românească. Neamurile cele mai deosebite deveniră vecine pe acest vechiu pământ moldovenesc. Contra „străinilor” biroul de colonizare aduse întâiu nemți și chiar italieni apoi armeni, cazaci, lipoveni, și bulgari” Nicolae IORGA, Chilia și Cetatea Albă, București, f.e.,1915, p. 265; a se vedea și Dr. Wilhelm RULAND, Geschichte der Bulgaren, Berlin, 1911, p.61, apud. Alexandru ARBORE, op cit., p.29. (122) Guillaume LEJAN, Etnographie de la Turquie d`Europe, Paris, 1872, p. 129; ase confrunta și M.D IONESCU, op. cit. , p.327. (123) Paul TRAEGER, Imagini din Dobrogea, traducerea din limba germană a lucrării originale din 1918, Constanța, 2008, p.262. (124) În Dobrogea bulgarii s-au așezat în satele tătărești: Ienichioi, Congaz, Ciamurlia de Sus (Ali-bey), Eschibaba, Beidaud (Bey-Daod sau Bey-Daud). Romulus SEIȘAN, op.cit. p.170. (125) Constantin PETRESCU, D.A. STURDZA, op.cit., vol. III, p. 1084-1085. (126) Alexandru P. ARBORE, op.cit, p.33. (127) Nicolae CIACHIR, Războiul pentru independenţa României în contextul european: 1875-1878, Editura Stiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti 1977, pp.125-127 (128) Ibidem, p. 139 (129) Barbara JELAVICH, Istoria Balcanilor, vol I, p.299-300 (130) Investitorii europeni, anticipând înfrângerea Rusiei, căutau oportunități de afaceri în modernizarea infrastructurii Imperiului Otoman, în special unde această recuperarea costurilor investiției se baza pe cererea de importuri de grâne ale Occidentului.Unul dintre acești investitori, Thomas Wilson, obține chiar și un firman prin care se autoriza începerea lucrărilor canalului care urma să se construiască de la Rasova până la Kustenge. (Constanța). După ce consultă mai mulți ingineri aceștia argumentează împotriva construirii canalului iar investitorul renunță la această investiție costisitoare. Ulterior sultanul Abdul Medjid emite un firman pentru concesiunea construcției unei căi ferate de la Cernavodă până la Kustenge unei companii engleze. (131) Astfel s-a semnat un contract de concesiune pe 99 de ani între reprezentanții Guvernului Otoman și de John Trevor Barkley pentru compania engleză Danube and Black Sea Railway and Free Port of Kustendje înființată special pentru a construi această cale ferată. Imperiul Otoman nu acorda nici o garanție companiei specificând că afacerea se face exclusiv pe riscul investitorilor. Capitalul subscris și vărsat de către 64 de personae din Marea Britanie era de 400.000 de lire sterline (1860) echivalentul a 20.000.000 de euro astăzi. Compania engleză primea în schimb de la sultanul Abdul Medjid dreptul de a folosi, în exclusivitate, pe 99 de ani terenul aferent căii ferate, triajelor, gărilor, portului, atelierele, locuințele, hotelurile, silozurile și depozitele. Pentru construirea acestei căi ferate a fost

stabilit un termen de trei ani fapt care a obligat compania să realizeze lucrările în regie proprie. Șantierul a fost condus de inginerul englez John Trevor Barkley ajutat de frații săi: George, Robert și Henry Barkley. S-au folosit parte din șinele utilizate în Războiul Crimeii dar cea mai mare parte a materialului rulant precum și a locomotivelor a fost adus din Anglia. La inaugurarea căii ferate în data de 4 octombrie 1860 a participat, din partea Imperiului Otoman, Ibrahim Edhem Pasha om de stat otoman de origine greacă. Acesta a fost educat în Franța ca inginer de mine și a avut înalte posturi în administrația otomană, ocupând înalte demnități ministeriale ajungând până la demnitatea de Mare Vizir (echivalentul unui prim-ministru). A fost implicat în deciziile legate de concesiunea D.B.S.R. participând la 4 octombrie 1860 în calitate de Ministru al Lucrărilor Publice al Înaltei Porți și Șef al Comisiei de reprezentanți ai Porții la inaugurarea căii ferate Cernavodă –Constanța. Amintim faptul că linia ferată Cernavodă-Constanța a fost prima lucrare de acest gen din întregul Imperiu Otoman până la inaugurarea acestei lucrări nu exista nici o cale ferată în Imperiu., www. beyerpeacock.co.uk; a se consulta și Radu BELLU, Locomotive cu aburi, f.e., București, 1994, pp.34-41. (132) Ibidem, p.302 (133) Barbara JELAVICH, Istoria Balcanilor, vol I, traducere de Mihai Eugen Avădanei, Institutul European ,Iaşi, 2000, p.255. (134) Charles şi Barbara JELAVICH, Formarea statelor naţionale balcanice:1804-1920, pp. 177-178. (135) Mihail Sadoveanu a consemnat mărturia nostalgică a bătrânilor de prin acele locuri despre blândeţea stăpânirii otomane în timp de pace când birul era suportabil, iar pământul era destul pentru toată obșteași încă mai rămânea și pentru cei ce aveau sa mai vină, Mihail SADOVEANU, Privelişti dobrogene,Bucureşti, Editura Socec, 1925. (136) Ibidem, p. 41. (137) Valentin CIORBEA, Evoluția Dobrogei între 1918-1944, contribuții la cunoașterea problemelor geopolitice, economice, demografice, sociale și ale vieții politice și militare, Editura Ex Ponto, Constanța 2005, p. 250. (138) În sec. al XVII-lea în sud-estul Europei, în plină perioadă otomană, ortodoxismul călugărilor greci a avut o mare libertate de mişcare, împreună cu un fenomen de înstrăinare naţională a lăcaşelor de cult din ţările lor Cornelia PAPACOSTEA- DANIELOPOLU, Comunităţile greceşti din România, Bucureşti, 1996, p.65. (139) George UNGUREANU, art. cit, p. 77. (140) Acesta este amintit de Paul Traeger ca fiind medic în armata rusă și participant la campania din Dobrogea care a trecut prin: Balcik, Mangalia, Constanța, Beidaud, Babadag. Cu această ocazie oferită de campanie Maximilian Heine scrie o carte intitulată Imagini din Turcia, unde se pare că sunt consemnate aceste informații despre migrațiile bulgare. (141) Paul TRAEGER, op. cit. p. 263. (142) Paul TRAEGER , Ibidem, p.263. (143) Ion IONESCU de la BRAD, op.cit. p. 92 (144) Ionescu de la Brad a găsit în Dobrogea , mai precis în kazaua Bazargic, 110 de case aparținând bulgarilor din totalul de 400. Ca dimensiune această Kaza cuprindea 89 de sate în care agronomul a identificat 1230 de case turcești, 143 de case arabe și 120 bulgare. La Balcic Ionescu de la Brad nu a gasit nici un bulgar. Ibidem . (145) Miletici susține că cele mai noi așezări ale bulgarilor au fost înființate de emigranții din regiunile Șumla, Provadia și Razgrad la puțin timp după 1800 și mai cu seamă după 1828. Autorul susține că „în afară de găgăuți și de puține colonii grecești, restul populației creștine din județele Varna, Balcic, Dobrici, și în mare parte din județele Novi-Bazar și Curtbunar și Silistra precum și din întreaga Dobroge este o colonizare de dată recentă care nu este mai veche de un secol iar în cazuri extreme nu trece de 150 de ani.”  (146) M. MILETISCH, Das ost-bulgarische, Schifren der Balkan-Kommission, Ling Abth. Vienne, 1903, col 19,23 , apud . Romulus SEIȘANU, op.cit. p. 171. (147) Aceștia aveau ca semn distinctiv podoaba pieptenului și se refugiaseră peste Dunăre

în satele Ciacu și Ciocănești din județul Ialomița, Adrian RĂDULESCU, Ion BITOLEANU, op. cit., p. 293. (148) Ibidem, p. 294. (149) Ibidem. (150) Ibidem, p. 295.

- See more at: http://ebridge.info/ro/articles/comunit-i-i-tradi-ii-la-bulgarii-i-rom-nii-din-dobrogea-partea-a-2-a-249#sthash.jaNOSq1N.dpuf

Comunități și tradiții la bulgarii și românii din Dobrogea. Partea a 3-a.

 0  0  0 Google +0

Relațiile de rudenie în cadrul comunităților

             Vorbind  de relațiile de rudenie avem de explicat modul în care se organizau familiile comunităților dobrogene și cum aveau  structurate relațiile din cadrul familiilor. Cea mai parte a membrilor acestor etnii se concentra în așezări rurale care de regulă arată o diversitate accentuată (151). Monografiile rurale definesc realități pe care nu putem să le trecem cu vederea și care ne furnizează anumite informații despre relațiile de rudenie în cadrul comunităților. La nivelul cercetării antropologice românești cooperarea metodologică dintre antropologia socială (etnologia) și cercetarea sociologică reclamă două aspecte ale realității devenirii comunității: masivitatea lumii rurale la scară istorică și persistența unui important segment rural în spațiul dobrogean până în zilele noastre. Satul dobrogean oferea un mediu specific de locuire pentru aproape 70 % din populația Dobrogei. O mare parte a vieții cotidiene se consuma în cadrul familiei sau în cadrul comunității. Existau evenimente deosebite precum căsătoria sau nașterea dar și lungi perioade în care nu se întâmpla absolut nimic timp în care timpul trecea fără să consemneze ceva deosebit în cadrul comunității (152). Bucuriile și perioadele mai grele momentele festive și cele dramatice, fidelitatea și infidelitatea marcau important fiecare familie (153). Astfel de regulă familiile erau organizate după modelul tradițional și nu existau decât rar situații în care tinerii căsătoriți plecau din cadrul familiei și își  întemeiau noi spații de locuire. De regulă cei care se căsătoreau aveau o locuință în cadrul comunității, deci în apropierea celorlalte rude de regulă pe aceeași stradă sau aproape de familia de bază. Căsătoriile mixte erau excepții foarte rare sau se făceau doar cu un motiv anume acela de a absorbi (asimila) un grup mai mic de către un grup mai mare aspect care se întâlnea la fel de rar în Dobrogea. O istorie a cuplului încă nu este cercetată fundamental pentru spațiul dobrogean însă este cert că mariajul nu însema doar un simplu angajament social și sentimental, ci era un element de coeziune în cadrul familiei și al comunității (154). Când hotărau să se căsătorească exista deja între tineri o anumită relație pe durata căreia aceștia se cunoșteau reciproc cum

procedau germanii și italienii dar și unii români care locuiau în Dobrogea. Această regulă nu era generală în alte cazuri tinerii nu se cunoșteau absolut deloc și căsătoria era aranjată de către părinții fetei și cei ai băiatului. Înțelegerile matrimoniale se făceau pe baza unor imperative de ordin material bazate pe o mică proprietate pe care o avea băiatul în raport  cu obligativitatea  familiei fetei de a asigura o anumită dotă(155). Tinerii aveau prilej de întâlniri la horă, la serate, baluri, nunţi ori anumite vizite. Băieţii şi fetele de origine bulgară sau română se distrau la hore sau nunţi, cântând, de regulă cu armonica obişnuită ori cu un alt instrument dansând polka sau valsul, cu simpatia deja vizată, încă de la această vârstă, care de regulă nu prea era permisă de către părinții de bulgari sau  de tătari  unde tinerii aveau mai multe restricții. Adolescenţa era controlată  atent la turci, tătari, bugari, greci, armeni și chiar la români. La germani (156) și la italieni adolescența pentru ambele sexe era liberă. Ca urmare firească, rezultau şi copii în afara căsătoriei sau copiii din flori care se întâlneau deseoeri în familiile germane și italiene. Întemeierea unei familii începea odată cu căsătoria care de fapt punea bazele relațiilor de rudenie prin alianțe (157). Hotarârea căsătoriei era făcută de tineri având şi consimţământul părinţilor astfel majoritatea căsătoriilor erau făcute baza sentimentelor de dragoste şi câte o dată de nevoie. De cele mai multe ori mariajul se încheia în cadrul aceluiași grup social sau în cadrul aceleiași etnii reguli care erau consacrate prin existența satutului social (dota sau averea). Când cei care se căsătoreau proveneau din grupuri diferite se creau adevărate drame familial. Căsătoria era precedată de pețit  care se făcea de către părinţi, de rude sau chiar de cineva străin, însă de o persoană de încredere după care părinții conveneau asupra averii. Nu se discuta absolut nimic de zestre, aceasta se vedea din starea materială a băiatului, pe care acesta o avea în gospodăria părinților lui. După ce se aranjau toate detaliile  între cele două familii, a băiatului şi a fetei, urma logodna care se făcea de obicei sâmbătă seara la familia fetei. Logodna se oficia în faţa preotului care asista ceremonie când peţitorul punea următoarea întrebare: "Tinerii sunt de faţă. Sunteţi de acord pentru contractarea acestei căsătorii?” Li se răspundea afirmativ pentru că, dacă răspunsul ar fi fost negativ, nu ar mai fi fost cazul întrebării.              La greci exista o consevare foarte atent controlată a căsătoriilor  conform unui autor din epocă. Este vorba de Nichita Bonciug care susține că „grecii, evitaţi de locuitorii din satele învecinate, fac căsătorii vreme îndelungată numai între dânşii şi cu bulgarele din sat; bulgarii aduc fete şi din alte sate dar numai foarte rar, fetele refuzând să se ducă la greci ” (158). Dintre etniile existente în Dobrogea grecii au avut relaţii de strânsă prietenie cu bulgarii, ajungand să se înrudească, prin căsătorii aranjate, cu aceştia, dar şi cu grecii din oraşele din apropiere, foarte rar cu turcii şi cu românii (159). Obiceiurile cele mai reprezentative sunt cele bulgăreşti, preluate cu timpul de la bulgari prin faptul că se încuscreau. Cele mai importante erau tradițiile de Bobotează, pe 6 ianuarie, când, după terminarea slujbei la biserică, avea loc aşa-zisul „botez al cailor”. După acest eveniment se organizează o întrecere călare, unde câştigătorii primeau premii. Un alt obicei des întâlnit la greci era acela prin care grupuri de colindători, după ce colindau toate casele,  păstrau un alt obicei „udatul mirilor. Acest act constă practic în udatul băieţilor proaspăt căsătoriţi într-un uluc plin cu apă, sau dacă nu într-o apă a unui râu (160). După aceea, la casa mirelui, se organizează o petrecere unde participă rudele şi naşii de cununie a celor doi tineri. A doua zi dimineaţă este rândul miresei care, conform datinei, se ascunde de naşa de cununie pentru a scăpa de udat.               Într-un final este găsită şi stropită cu ajutorul unui mănunchi de busuioc la care se ataşează un bănuţ de aur. Mirele, invidios pe mireasă deoarece aceasta a fost udată mai puţin, lua o găleată cu apă proaspătă şi o uda. Petrecerea continua până seara când, în centrul comunei, se organiza o petrecere cu lăutari. Participă toţi tinerii proaspăt căsătoriţi cât şi cei necăsătoriţi, iar mai târziu avea loc un alt eveniment important pentru comunitățile elene din mediul rural anume „Ziua Babei" (161). Un rol important în viaţa comunităţii îl avea

costumul popular bulgăresc. Acesta era compus la fete dintr-un batic foarte lung numit „gear” ornamentat cu un obiect metalic numit „zalle”.               Costumul era confecţionat din catifea sau din lână de diferite culori, iar la mâini şi la tivul rochiei se ataşa o dantelă. Costumul bărbătesc era format dintr-o căciulă din blană de miel decorată cu mărgele, cămaşă albă iar haina şi pantalonii erau din lână de culoare neagră. Acest costum se purta cu prilejul unor sărbători importante dar şi cu ocazia colindatului, atât de către fete, cât şi de către băieţi (162). Toate aceste obiceiuri încă se mai păstrează, deși bulgarii din Dobrogea au împrumutat şi obiceiuri româneşti folosite atât la naştere cât şi la nuntă.               Trist este faptul că tinerii au ales ,în puține cazuri, să ducă mai departe tradiţiile, iar limba vorbită de către comunitățile bulgare din Dobrogea, începea după anii `50 să fie penetrată de influenţe româneşti din ce în ce mai pronunțate (163). Alte tradiții importante se desfășurau cu ocazia praznicului Sf. Dumitru, sărbătoare foarte importantă și la greci ocazie cu care femeile din comunitățile elene îşi arătau talentul culinar. În această zi de praznic se sacrifica un miel, de obicei berbecul, se sfinţea cu aghiazmă şi se gătea la cuptorul unei gospodării unde se adună, de regulă, 5 sau 7 miei sacrificaţi. După acest obicei turcesc, femeile începeau „furatul copiilor” cu vârsta cuprinsă între 1-3 ani. Obiceiul este pregătit dinainte cu ajutorul rudelor copilului respectiv. După acest ritual copilul era îmbăiat, și i se dădeau cadouri, iar a doua zi era returnat familiei în cauză. Persoana care „fură” avea un rol important în creşterea copilului fiind confidentul familiei respective.              Deși sursele românești susțin faptul că dețineau majoritatea în Dobrogea, există în epocă o constatare relevantă care susține că nici o comunitate nu deținea majoritatea absolută (164) pentru că nu se creease o încadrare pe baza unor categorii clare a etniilor. Mai mult decât atât se poate afirma că deși nu exista o predominare fizică dar nici în domeniul politic și cultural nu se impusese vreuna dintre etnii care să-și pună amprenta într-un fel anume. Astfel Paul Traeger susține că românizarea care se produsese cu succes „nu a avut încă timpul și probabil nici forța interioară să influențeze atractiv și cucernic elementele străine” (165).              Traeger, în schimb, oferă o imagine pozitivă bulgarilor despre care susține că:„ o puternică conștiință națională combinată  cu o anumită orientare politică, domnește fără îndoială printre bulgari” (166). Desigur este și o imagine motivată de alianța conjuncturală a germanilor și bulgarilor în detrimentul spiritului românesc care se manifesta foarte motivat la începutul secolului XX. Bulgarii amintiți de Traeger își cultivau cu mare grijă și cu consecvență școlile și spiritul iredentist precum și crearea de organizații naționale ori manifestări care să definească un tip de cultură politică de origine bulgară. Tătarii care constituiau al doilea grup important după români aveau sentimente etnice și religioase neavând conștiință politică care să fie construită pe baza unei culturi politice inexistente la acea epocă. Celelalte  etnii dobrogene, precum rușii-lipoveni, armenii, grecii sau evreii, nu încercau să definească o raportare la modelul politic propus de Statul Român ca model de coeziune deoarece aceștia o percepeau ca o încercare de aculturație. Rușii-lipoveni chiar erau izolați de celelalte comunități trăind astfel deoarece erau considerați a fi sectanți și se separau chiar între ei. Chiar și coloniile germane mențineau separația între ele pe baza apartenenței religioase între catolici și protestanți neexistând sate în care aceste două confesiuni să trăiască în comun. În concluzie nu existau zone unitare de raportare la spațiul etnic existând foarte puține zone în care există comunități compacte etnic. Existau de asemenea foarte puține zone în care satele  erau locuite de doar două etnii spre deosebire de localitățile în care existau șase sau opt etnii.                

             Există  anumite similitudini între două state aparținând spațiului balcanic anume România și Bulgaria (167). Analiza comparativă este necesară datorită faptului că ambele stat reclamau stăpânirea Dobrogei după dezmembrarea Imperiului Otoman și Congresul de Pace de la Berlin în 1878. Decalajul social și economic nu ar fi putut fi depășit indiferent de măsurile economice pe care guvernele acestor state le-ar fi luat datorită faptului că exista o puternică opoziție din partea etniilor care locuiau în spațiul dobrogean iar otomanizarea continua să își spună cuvântul.  Ușurința cu care aparatele birocratice din Bulgaria și România puteau controla procesul politic are explicații diferite în ambele cazuri. Această chestiune constituie unul dintre principalele motive ale comparației dintre România și Bulgaria, oferindu-ne o explicație foarte clară a evoluției politice diferite ale celor două state. Dacă în România este vorba de o reformă agrară și electorală controlată parțial de vechile elite pentru a salva modelul statal existent, în Bulgaria nu este vorba de o reformă ci de o revoluție țărănească, care contestă natura statului birocratic creat după 1878 și oferă o nouă cale originală de dezvoltare. Tentativa de a redefini structura socială a României după primul război mondial prin reorganizarea economică a sectorului agricol a însemnat atacarea principalului factor  de înapoiere și o încercare de a reorganiza bazele sistemului politic (168). Bulgaria se afla în 1918 într-o situație similară, majoritatea populației fiind ocupată în agricultură. Acest obstacol pe care ambele state trebuiau să îl depășească pentru a se putea apropia de idealul occidental fusese evitat până în momentul 1918. Teza lui Okey, care se referă la independența Europei de Est poate fi privită ca un punct de plecare pentru a putea observa cum s-a manifestat această independență în două cazuri  care au avut evoluții similare pe parcursul secolului al XX-lea. Am analizat până acum modelul politic de import pe care Statul Român l-a adoptat imediat după 1878 pentru a încerca să explicăm motivul pentru care  drepturile politice dobrogenilor nu au existat după 1878 și până în 1909, adică timp de trei decenii (169).               Renaşterea demografică a ţinutului dobrogean dar și transformările care au loc la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului următor, au fost impuse de către Legea de organizare a Dobrogei (1880) şi Legea agrară (1882), care au favorizat întoarcerea refugiaţilor musulmani, care în noul cadru juridic devin interesaţi de proprietăţile pe care le deţinuseră în Dobrogea (170). Mai mult decât atât, autorităţile române au permis şi stabilirea refugiaţilor bulgari şi români din judeţele cedate Imperiului ţarist. Alături de aceştia s-au stabilit şi români din Brăila, Ialomiţa, Banat, Transilvania etc. (171). Astfel se înregistrează un spor demografic atât la nivel urban cât şi rural, care suferă unele modificări în timpul războaielor balcanice dintre anii 1912-1913 în timp ce mulţi bulgari, sârbi, albanezi şi turci vor emigra în această perioadă din Dobrogea. Schimbarea socială s-a produs lent apreciind implicit sau explicit farmecul diferenţei dacă am lua în calcul doar starea materială precară pe care locuitorii Dobrogei au avut-o de la 1878.              Între aceste elemente care defineau o situație de tensiune socială se produc și multe schimbări în prim planul administrației dar și al relațiilor de comunitate politică sau de excelență diplomatică. În lipsa unei tradiții și aunei școli de gândire politică, spațiul românesc s-a caracterizat prin tatonări, importuri de idei, și preluări de modele ale modernizării cum au fost: liberalismul, protecționismul, liberul schimb (172). Confruntarea ideologică a acestor curente și modele s-a produs între adepții care se situau de o parte sau de alta discuțiile sporind în intensitate în ultimele decenii ale secolului al-XIX-lea. Aceast balans ideologic dar și susținerea unei sau alteia dintre influențele care urmau să determine schimbarea socială au fost  determinate de către apartenența politică, de poziția față de guvernare, de interesul național dar și de influențe externe și uneori de propriile interese ale partizanilor (173). Spațiul dobrogean, marcat de puternice tradiții culturale otomane fundamentate pe considerentele religioase dar și pe o cultură a supunerii sociale, era influențat în acest sens al schimbării sociale dar și în materia sistemului politic care era profund influențat de

liberalism (174). Acest curent politic impulsiona și modul de organizare socială prin imitarea unor modele sau mărci ale schimbării sociale cum ar fi matricea interculturalității.              Credințele, obiceiurile dar și miturile legate de construirea unei noi locuințe și decorarea acesteia la români și bulgari demonstrau cel mai bine complementaritățile interetnice și a tradițiilor locale (175). Din acest motiv sunt întâlnite și astăzi practici comune care tin de o anumită tradiție precum așezarea unor obiecte la fundația casei pentru bogăție ori așezarea crucii de lemn îmodobite cu ștergar și flori care se pune pe fiecare rând de zidărie ridicat în timp până se ajunge la acoperiș. Simbolismul magic al decorațiilor interioare era vizibil în folosirea țesăturilor textile denumite generic ștergare la populația românească și geaulâc ori cevre la turci și tătari.Se întâlneau pe aceste țesături motive comune precum: arborele vieții, laleaua, via sădită ca simbol al vieții, diferite figuri geometrice (176). Aceste motive le gasim în toată aria locuită de populația musulmană și românească. La sfârșitul secolului XIX locuința de suprafață o înlocuiește pe cea semiîngropată și se integrează unor caracteristici geografice de influență exterioară a spațiului românesc (177).              Influențele zonelor etnografice ale Olteniei și Transilvaniei ajunseseră în Dobrogea prin intermediul țăranilor din Câmpia olteniei colonizați în satele dobrogene dar și prin intermediul mocanilor transilvăneni care veneau cu turmele în dobrogea la iernat. Mocanii, cum am mai arătat anterior, veneau în Dobrogea chiar înainte de 1877 și mulți dintre ei nu au mai plecat ci au întemeiat sate curat românești și au impus un anumit tip de construcție specific locuințelor de munte care aveau în componență multă piatră ce se găsea din belșug în Dobrogea. Cele mai multe locuințe însă, erau construite din lut frământat cu apă și pleavă care servea la consolidarea acestor case din gard și se utiliza, în amestec baligă de cal, la finisarea pereților exteriori care erau întăriți prin furci din lemn îngropate și impletituri de nuiele ori mănunchiuri de trestie. Pereții interiori erau doar finisați cu lut și văruiți pentru dezinfectare (178).                          Se realizează pe acest filon un curent de opinie în negocierile care însoţeau interesele unora sau altora dintre comunităţi şi cetăţeni și în care se reflecta textura interacţională a diversității și interculturalității în spațiul dobrogean. În acest sens Tudor Şoimaru, afirma în 1936 despre Constanţa că: „s-a născut din drojdie de cafea, Afrodită orientală... Cu un şerbet de trandafir şi-o gingirlie ai o filozofie unică. Fără dramă, fără ecuaţii sufleteşti. Localuri de factură orientală, unde, alături de cafea, muşterii puteau să joace zaruri, table sau ghiordum şi să fumeze tutun în schimbul unui preţ relativ mic” (179).              Constanţa și Dobrogea, în general, nu avea numai particularităţi musulmane „birturile deschise de către grecii și bulgarii locului sau cei veniţi din alte părţi ale Orientului aveau tarafuri care cântau melodiile specifice etniei sau manele turceşti” (180). După 1880, mărcile de interculturalitate nu se limitează la locurile de întâlnire, la muzică şi petrecere ci şi la lucrările administraţiei locale. „În şedinţa Consiliului Comunal din 26 martie 1881, sub preşedinţia primarului Panait Holban, în prezenţa ajutorului Hafuz Regep şi a consilierilor George Caridia, Ion H. Stoian, Odisea Despoti, Gebrail Frenchian, Zat Celebi (au lipsit Abdul Selim şi Solomon Japhet), se analizează abaterea antreprenorului David Birnfeld de la condiţiile contractului privind iluminatul oraşului [...]” (181). Din cercetarea documentelor epocii respective se poate constata că oraşul era condus şi administrat de reprezentanţi ai mai multor etnii mai precis 12 etnii (printre care și bulgari) din câte se compunea la acel moment populaţia Dobrogei și există informații conform cărora:„aceştia reprezentau toată funcţionărimea Dobrogei" (182). După construcţia podului pe Dunăre la Cernavodă a lui Anghel Saligny, Constanţa devine un loc de îmbarcare pentru Istambul.        Locurile de expunere şi de ofensivă a noilor idei şi mentalităţi dobrogene moderne erau ziarele, administraţia, judecătoria, teatrul, magazinele, saloanele, restaurantele, pieţele

publice, locurile de cură. Timpul însuşi căpăta o nouă semnificaţie şi era asociat ideii de mişcare, schimb, profit, tranzacţii, construcţii şi amenajări industriale, s.a. Cele două imagini ale trecutului şi viitorului juxtapuse în culturile tradiţionale tindeau să se excludă în definirea „corectă politic” şi dezirabilă a trendului modernizării spațiului dobrogean mult înapoiat în acea vreme și cu mari decalaje pe multiple planuri. Solidaritatea aceasta avea mai multe motivații care rezultau din sentimentul comunității de interese economice, din sentimentul comunității cultural, din constrângerile religioase sau ideologice .Una din modalitățile cele mai des folosite pentru socializarea în cadrul comunității era plimbarea în zona de promenadă a orașului. Există afirmații conform cărora „această expoziție de toalete și bijuterii și fără întâlnirile tinerilor care se lăsau cuceriți și erau cuceriți era indispensabilă pentru evoluția intelectualicească a urbei” (184). Trebuie însă remarcat faptul că şi minorităţile entice din Dobrogea: tătari, turci, greci, armeni, lipoveni, bulgari, macedoneni, evrei şi-au păstrat cultura proprie, care devine în timp o componentă a culturii dobrogene, conferindu-i un farmec aparte, cosmopolit care se constituie într-o dimensiune a schimbării sociale. Mai mult decât atât, etniile enumerate mai sus şi-au apărat drepturile lor în diverse publicaţii. De exemplu directorul publicaţiei „Steaua Dobrogei. Foaia intereselor locale”, Basile Brănişteanu  publică printre altele „Statutul societăţii de cultură macedo-română” (186), iar în anul 1883 acesta donează 10 lei  pentru şcolile din Macedonia. Alte publicaţii ale minorităţilor din Dobrogea au apărut încă din anul 1896, cum ar fi „Sadakat” („Loialitatea”), revistă săptămânală în limba turcă şi „Şark” („Răsăritul”), ziar în limba turcă, cu caractere arabe şi apariţie neregulată. În ambele publicaţii se milita pentru drepturile populaţiei musulmane (188).              Atât presa românească cât şi cea a minorităţilor din Dobrogea au prezentat pe larg viaţa culturală sub diversele ei manifestări prilejuite de: evenimentele şi sărbătorile locale şi naţionale, vizitele familiei regale precum şi a altor personalităţi de seamă ale vremii, inaugurarea unor importante instituţii culturale, monumente. Declanşarea primei conflagraţii mondiale, stopează pentru o vreme publicaţiile de cultură, acestea fiind reluate în perioada interbelică. Autorităţile locale s-au implicat deseori în viaţa culturală a provinciei, acordând numeroase facilităţi actelor de cultură fie ea locală sau naţională (189). (151) Barbu ȘTEFĂNESCU, Sociabilitate rurală, violență și ritual, Editura Universității din Oradea, 2004, p. 21, (152) Ioan SCURTU, Viața cotidiană a românilor în perioada interbelică, Editura Rao, București, 2001, p. 76. (153) Paul L. BERGER, Henry KELLNER, Le marriage et la reconstruction de la realite, Editura Centurion, Paris, 1980, pp.23-28. (154) Ibidem, p.30. (155) Dota este cunosctă mai mult sub denumirea de zestre. (156) Constantin BRĂTESCU, Două statistici etnografice germane în Dobrogea, 15 mai 1917; 17 mai 1918, în Arhiva Dobrogei, vol.II, nr. 1 1919, p. 61. (157) Ioan SCURTU, Viața cotidiană a românilor în poerioada interbelică, Editura RAO, București, 2001, p.43. (158) Nichita BONCIOG, art. cit., p. 52. (159) Pe lângă musulmani şi români, în cazalele dobrogene erau enumeraţi bulgari, ruşi, lipoveni, greci, armeni şi evrei..Adrian RĂDULESCU, Ion BITOLEANU, Istoria Dobrogei, Editura Ex Ponto, Constanța , p.251. (160) Narcisa ȘTIUCĂ, Coordonate ale vieții de familie la grecii din Izvoarele jud. Tulcea, în, Interetnicitate în Europa Centrală și de Est, Colecția Minorități, vol. IV, Complexul muzeal Arad, 2002, p.53. (161) Organizată în zona centrală a comunității din localitate, petrecerea consta în alegerea babei, aceasta primind daruri şi bani de la participantele la eveniment. Baba satului era un personaj interesant al comunităţii elene. Avea un rol foarte important fiind moaşa cât şi

vindecătoarea bolnavilor. Cunoaşte multe leacuri pentru copii, dar şi pentru diferite boli. Petrecerea se organizează în semn de recunoştinţa pentru faptele bune săvârşite de către acest personaj. (162) Ibidem, p. 58. (163) Ibidem, p. 59. (164) Statistica românească a numărat 52, 52% români în raport cu 47,48% de alte etnii. (165) Paul TRAEGER, op. cit., p. 284 (166) Ibidem. (167) Richard J. CRAMPTON, Bulgaria 1878-1918, East European Monogaphs, Boulder Distributed By Columbia University Press , New York, 1983, pp. 29-33. (168) Anton CARPINSCHI, Cultura recunoașterii, Editura Fundației Academice Axis, pp.24-27 în special subcapitolul Globalizare, multiculturalism și nevoia de recunoaștere unde autorul definește dimensiunea multiculturalismului în contextul conceptual-analitic, al pozițiilor de gândire specifice ideologiilor politice. (169) În acest sens Constantin Scheletti, parlamentar, fost magistrat și avocat al statului, era băgat la închisoare și amenințat„cu surgunul în Dobrogea, pentru că lucrează să atragă ura și disprețul cetățenilor contra Guvernului datorită neacordării drepturilor politice cetățenilor Dobrogeni. Constantin SCHELETTI, Dobrogea și organisarea ei politică, Tipografia Română, Tulcea, 1880, pp.45-51. (170) Gheorghe DUMITRAȘCU, în, Aspecte ale situației Dobrogei în perioada noiembrie 1878- mai 1883. Activitatea primului prefect de Constanța, Remus Opreanu, în, Anuarul Institutului de Istorie și Arheologie A.D. Xenopol,tom XVIII, Iași, 1981, p.297. (171) Oficialităţile locale au primit şi înregistrat cereri de stabilire în Dobrogea din Tecuci, Covurlui, Tutova, Muscel, Dolj, Mehedinţi, Râmnicu-Sărat, Buzău. (172) Radu-Dan VLAD, L`idustrialisation de la Roumanie dans la vision de Petre S. Aurelian, în, Revue Roumaine d`Histoire, XXIII, nr. 3, 1984, p. 258. (173) Daniela BUȘĂ, art.cit., p.77. (174) Gheorghe PLATON, Liberalismul românesc în secolul XIX: emergență, etape, forme de expresie, în, Cultură și Societate, studii privitoare la trecutul românesc, București, 1991, pp.94-96. (175) Răzvan LIMONA, op. cit., p.125. (176) Paulina POPOIU, Antropologia habitatului în Dobrogea, Editura Oscar Print, București, 2001, p.138; a se consulta și Răzvan LIMONA, Populația Dobrogei în perioada interbelică, Editura Harvia, Tulcea, 2009, p.125. (177) Argentina BĂRBULESCU, Arhitectura, Casa țărănească, Biserici sătești,Maria Magiru, (coord.), Dobrogea –studiu etnografic- Românii autohtoni, vol.I, Muzeul de Artă Populară, Constanța 2003, p.81. (178) Ibidem. (179) Tudor ȘOIMARU, Constanţa 1936, în, Păuleanu Doina, (coord.) Constanţa 1878-1928. Spectacolul modernităţii târzii, vol.1, Ed. Arcade, Constanţa, 2005, p. 139. (180) Nicolae G. IONESCU, Euterpe la Tomis, 1981 în, Păuleanu Doina, op.cit., p. 129. (181) D.J.A.N. Constanţa, dosar nr. 1/1881, f. 14. (182) Petre GRIGORESCU, Odinioară şi acum, 1901 în, Păuleanu, Doina, op.cit., p. 138. (183) Ion RÂȘNOVEANU, Preocupări mondene în Dobrogea interbelică, în, Valentin Ciorbea, (coord), ***Dobrogea 1878-2008-Orizonturi deschise de mandatul european, Editura Ex Ponto, Constanța, 2008, pp. 437-439. (184) Ioan ADAM, Constanța pitorească cu împrejurimile ei, București, Editura Minerva, 1908, p. 35. (185) Nu este de origine macedoneană aşa cum am fi tentaţi să credem. (186) „Steaua Dobrogei. Foaia intereselor locale”, an. I, nr. 1, 27 noiembrie, 1879. (187) Echivalentul a două zile de efort a unui muncitor cu carul tras de 4 boi sau a patru zile de prestaţie a unui muncitor cu braţele, după cum reiese din documentele Arhivelor Naţionale Centrale, fond Primăria Constanţa, dosarele 16/1879, 22/1890 şi fond Prefectura

Constanţa, dosar 1/1905-1912. (188) Ali-Ekrem MEHMET, Din istoria turcilor dobrogeni, Bucureşti, Editura Kriterion, 1994, p. 182-187. (189) Un alt document, neexploatat de istorici pentru a sublinia activitatea edililor constănţeni şi preocuparea lor constanţă pentru binele turiştilor veniţi la mare se păstrează la Arhivele Naţionale Constanţa, fond Primăria Constanţa, dosar 12/1900, f. 53-57, şi constituie o interesantă corespondenţă între Serviciul tehnic al Primăriei şi Ministerul de Interne referitoare la amenajarea unui teren de tenis pentru distracţia publicului sosit în staţiunea balneară Constanţa.

- See more at: http://ebridge.info/ro/articles/comunit-i-i-tradi-ii-la-bulgarii-i-rom-nii-din-dobrogea-partea-a-3-a-250#sthash.fEHL6MYp.dpuf

Comunități și tradiții la bulgarii și românii din Dobrogea. Partea a 4-a.

 0  0  0 Google +0

Matricele culturale și influențele interculturale în spațiul dobrogean

             În ceea ce privește aspectele de cultură românească din Dobrogea există şi numeroase elemente originale de cultură politică, unele reprezentând realităţi politice specifice. La 1880, cunoscutul folclorist Theodor T. Burada culegea un număr mare de poezii populare din satele româneşti din Dobrogea consemnând şi o serie de obiceiuri și comportamente caracteristice acestui spațiu.                Remarcabilă e balada Tudor Tudoraş pentru frumuseţea imaginilor, cât mai cu seamă pentru aspectele istorico-politice reale pe care le reflectă. În timpul stăpânirii otomane, românii dobrogeni considerau şcoala şi biserica drept instituţiile  menite a uni comunitatea în servirea intereselor ei şi ale întregii naţiuni. Şcoala şi biserica au fost cei mai importanţi factori de răspândire a culturii românești în Dobrogea. Cultura scrisă, respectiv aducerea cărţilor bisericeşti din Ţara Românească, Moldova sau Transilvania încă din secolul al XVII-lea sau poate chiar de mai demult dovedeşte că românii din Dobrogea cunoşteau şi foloseau  scrisul. Acestea au fost primele forme de exprimare a unei culturi politice chiar și a unei subordonări față de autoritatea existentă la un moment sau altul în Dobrogea. Dacă am lua în calcul rata foarte mare a analfabetismului, raportarea din punct de vedere politic al spațiului dobrogean ar fi greu de stabilit datorită faptului că există foarte puține documente care să ateste acest aspect (191). Totuși avem informații despre un anumit tip de dominație și subordonare politică asupra etniilor dobrogene exercitată de către Imperiul Otoman care stăpânise până la 1878 Dobrogea. Conștientizarea culturii politice a comunității musulmane se producea pe filiera religioasă care se raporta la Coran și prescria norme specifice de supunere a indivizilor de origine musulmană cât și a membrilor celorlalte etnii.              În ceea ce privește restul etniilor trăitoare în Dobrogea acestea erau supuse unor imperative de ordin administrativ (192) nefiind dominate de spiritul religios care motiva populația musulmană. Deosebirile de raportare a grupurilor etnice la realitatea politică a fost

influențată de un fenomen complex care avea ca principale particularități: cunoașterea, religia, arta, morala, legile și cutumele specifice fiecărei comunități în parte (193). Astfel în cazul comunităților de religie creștină cultura politică avea alte semnificații dat fiind faptul că existau mari diferențe de percepție socială și identitară. Imperiul Otoman a încercat să populeze Dobrogea cu pescari turci, etnie care să creze un model cultural islamic zona lacului Razelm, însă nu a reuşit, turcii au adus alţi colonişti, între care arabi, tătari, ţigani și lazi (194). În acest tip de relație, găgăuzii  se pare că sunt rude ale lazilor(195). Chiar și în acest context au putut fi construite biserici dar fără turle şi fără clopote, de exemplu, la Ostrov sau Aliman (196). Cu toate aceste aspecte în Dobrogea, sub stăpânire otomană, n-a avut efecte totale niciodată acest proces oficial de musulmanizare dat fiind faptul că mebrii comunităților creștine au păstrat cu strășnicie tradițiile etniilor proprii. În secolul al XIX-lea, are loc o încercare de modernizare a Dobrogei, stăpânirea otomană introducând un set de reforme (odată cu domnia lui Medgid-Abdul), a organizat Dobrogea într-o ţară de margine, întoarsă cu arma la duşman.               După 1855 însă provincia a fost  transformată printr-un experiment de modernizare pe modelul capitalismului apusean: căi ferate, Comisia Europeană a Dunării, construirea de oraşe, legea privind proprietatea funciară otomană, exact pe linia Europei acelui timp. Vorbim, astăzi, despre un model interetnic dobrogean, însă acest model a fost  o moştenire otomană. Niciodată  Statul Român  n-a avut o minoritate etnică mai loială, mai credincioasă din punct de vedere politic decât turcii şi tătarii (197).              Semnificativ este faptul că după 1878, turcii n-au trimis nici un comisar pentru apărarea drepturilor etniilor musulmane din Dobrogea, au avut deplină încredere în români. Mai mulți  politicieni  români cum ar fi Mihail Kogălniceanu sau prefectul  Remus Opreanu au fost decoraţi cu înalte ordine turceşti pentru atitudinea lor faţă de turcii şi tătarii din Dobrogea, intrată sub stăpânire românească. Legea din 1880, referitoare la administraţia Dobrogei şi la încadrarea ei în constituţia românească şi în statul român, arată o deplină libertate şi înţelegere a problemelor etnice, legea din 1882, privitoare la proprietăţile agrare, de asemenea, o înţelegere către toate minorităţile etnice. În același timp toate cultele etniilor care locuiau în Dobrogea au fost tratate cu toleranță și înțelegere fapt care explică existența lăcașurilor de cult reprentând populația protestantă și catolică, biserici ale comunității bulgare și armenești, moschei și geamii și, nu în ultimul rând, sinagogi israelite de cult spaniol și occidental (198). După ce am creionat acest tablou al situației și realităților etnice din spațiul dobrogean este necesar să amintim faptul că nu exista o cultură politică în sensul clasic al termenului. Viața politică este absentă cu desăvârșire imediat după 1878 fapt determinat și de lunga administrație otomană care a impus o ordine politică proprie precum și de absența cu desăvârșire a drepturilor politice ale dobrogenilor pe o perioadă de 31 de ani, până în 1909.  Absența componentei vieții politice a fost motivată probabil și de gradul redus de educație al locuitorilor din spațiul dobrogean dar și de temerea statului român că mulți membri ai comunităților ar putea acționa politic împotriva spiritului românesc (199).              Cei mai vizibili indivizi din spectrul politic erau românii după care urmau turcii și tătarii secondați de bulgari ca element ce configurație etnică. Alt element introdus în teza noastră, cu ajutorul analizei unor teoreticieni (200) ai modernizării statului, este decalajul cultural-instituţional (201). Practic valorile culturale ale indivizilor dintr-o colectivitate generează  anumite reguli care la rândul lor crează  instituţii menite să ghideze comportamentul acestora şi să întărească aceste valori. Astfel, aceste instituţii conferă o ordine structurată și coerentă a societății în care se petrece acest proces.              Oamenii crează, însă, şi instituţii pe baza unor valori culturale  și ideologice (valori care includ și idealuri ale indivizilor) către care tinde un anumit model politic (202). Diferenţa dintre valorile culturale naturale  instituţiile naturale şi valorile culturale ideologice şi instituţiile

create de acestea  care reprezintă decalajul cultural instituţional. Așa s-au petecut lucrurile și în Dobrogea dat fiind sistemul instituțional al statului otoman unde exista o cultură politică patriarhală dominată de Coran care nu a adus schimbările dorite. Sau folosind terminologia lui Hofstede, diferenţa valori dorite (naturale) şi valorii de dorit (create) (203). Societăţile au avut de ales între ordinea naturală și regulile aferente precum și  regulile impuse de instituţiile create. Din această alegere provine decalajul cultural-instituţional și elementele de raportare ale unui model care imită pentru definire un alt model de regulă superior. În cadrul acestui proces apare corupţia, cu toate formele ei, situație care este dată de alegerea unei societăţi, a unui grup să se ghideze după regulile instituţiilor naturale şi după ordinea naturală, decât după cadrul instituţional creat pe bazaunui model politic (204). Grupul dominant dintr-o societate îşi va impune cadrul instituţional după propriile sale preferinţe ideologice așa cum a fost cazul administrației otomane în Dobrogea. Modelul aplicat  de cei care administrau provincia a impus o altă orientare politică decât modelul occidental astfel că exista un decalaj cultural și instituţional major în raport cu celelalte grupuri din provincie care trebuiau să se conformeze modelului dominant (205). Astfel a apărut fenomenul de corupţie în cadrul importului de sistem care s-a manifestat în cazul politic românesc și, prin extrapolare, în Dobrogea (206). A fost necesară impunerea unui mecanism de eliminare a corupţiei însă acest aspect nu a fost definit ca o prioritate politică fiind lipsit de consistență administrativă pentru simplul motiv că abia existau funcționari care să aministreze anumite servicii și nu pentru monitorizarea sau descoperirea celor corupți. Relevant este cazul din comuna Toxof unde „prin anul 1932 când numle localității s-a schimbatdin Toxof în Grădina primarul era un tătar... neștiutor de carte, având la brâu parafa cu numele lui, aplicând-o, când era cazul, unde îi arăta notarul, care era român și care era singurul funcționar ce știa carte” (207). Se poate deduce, deci, că după aproape de jumătate de secol (1877-1932) multe dintre satele dobrogene aveau serioase probleme cu alfabtizarea și cu știința de carte deși se făcuseră eforturi serioase de către statul român în domeniul învățământului dobrogean. Atunci când există un grup dominant într-un  spațiu  politic, acesta este cel care decide  impunerea unor instituţii ce trebuie să reflecte preferinţele acelui grup dominant. Instituţiile ajung să se confrunte cu problema alegerii unui set de valori care s-o caracterizeze. Totuşi într-un spatiu multicultural cum este cazul Dobrogei se va distinge un grup dominant care, până la urmă, îşi va extinde controlul asupra instituţiilor dar și care va constitui un anumit tip. Între timp grupurile din societate adoptă regulile instituţiilor naturale şi devin corupte iar corupţia se generalizează la nivelul întregii societăţi (208). Este greu de spus cum va acţiona, în acest moment, mecanismul de eliminare al corupţiei. Impunerea setului de reguli dominante şi eliminarea fenomenului corupţiei va reflecta preferinţele culturale ale cadrului instituţional general care încearcă această impunere.               Practic în Dobrogea avem conform teoriei lui Samuel Huntington o ciocnire a civilizațiilor în sensul că după 1878 a existat o suprapunere a două sisteme politice și de administrație. Un prim sistem, cum am mai afirmat pe parcursul lucrării, se raporta la un nivel de înapoiere serioasă și aparținea Imperiului Otoman care nu reușise să se reformeze deși făcuse eforturi importante în acest scop (209). Cel de-al doilea sistem care participă la această ciocnire a civilizațiilor este modelul politic european, modern și secularizat, care funcționa pe o baza unei culturi superioare și a unui pronunțat aport civic. Este vorba în cazul nostru de modelul francez care era extrem de bine organizat ca reprezentare administrativă dar care copiat fiind în Principate a fost neânțeles de către elita care nu avea experiență politică, cu excepția unui grup restrâns (210). Același model politic francez preluat de Al. I. Cuza a fost aplicat de către domnitorul Carol după 1878 în Dobrogea care era total nepregătită pentru o astfel de organizare politică dat fiind gradul de înapoiere insituțională și culturală. Astfel teoria lui Huntington ne arată cum există nivele de corupţie pentru diferite ţări şi cum în anumite perioade corupţia este mai extinsă: „Corupţia poate fi mai extinsă în unele culturi, faţă de altele, dar în cele mai multe ţări pare să fie cea mai extinsă în fazele de modernizare rapidă”  (211). Huntington suține  că civilizaţiile (sau culturile) sunt flexibile, fără

perioade certe de început sau sfârşit. Cu toate acestea, el admite și faptul că graniţele care împart civilizaţiile sunt ambigue însă ele sunt reale şi importante. Totul se raportează la un anumit tip de cultură societală care marchează un spațiu identitar dominat la rândul lui de o cultură religioasă.               Și aici această succesiune de modele în spațiul balcanic se suține din prisma teoriei lui S. Huntington. Practic cultura religioasă islamică precum și filosofia instituțiilor fundamentate pe Coran sunt înlăturate lăsând loc culturii creștine de rit ortodox care prelua un teritoriu cu puternice influențe și practici islamice (212). Civilizaţiile nu sunt structuri politice în viziunea lui Huntington însă acestea ar putea reprezenta un număr de formațiuni politice cum ar fi naţiunile sau statele.               El susţine religia ca un element intrinsec, fundamental al trăsăturilor  culturilor umane și prin urmare a civilizaţiilor şi foloseşte religia ca o variabilă în definirea câtorva dintre cele mai proeminente civilizaţii (213). Am putea afirma că şi România în general (și Dobrogea în special) se integrează în acest tip de analiză prin faptul că statul a traversat o perioadă de modernizare a întregii societăţi, dar şi prin neputinţa găsirii unui mecanism concret de impunere a unor reguli stricte de eliminare sau diminuare a corupţiei instituționale. Acest lucru arată eşecul instituţiilor de impunere politică care, printr-un tratament discriminatoriu (după preferinţele grupului dominant în acel moment, în societate), selectează corupţia şi corupţii, în special din rândul adversarilor (214). Pentru a ataca însă corupţia, găsirea cauzelor economice nu a fost suficientă, este nevoie de o analiză în profunzime, până la acele preferinţe culturale care generează alegerea acelor valori naturale ale individului (preferinţa pentru ordinea naturală). Si aici putem include, printre valorile naturale: cutumele, tradiţiile, regulile de comportament, practicile etc. (215). În concluzie modul în care percepem cultura identitară în Dobrogea sub administrare românească este influențată de faptul că nu existau practicile specifice unor instituții clar definite care să ilustreze dimensiunea politică a spațiului dobrogean. Totul se raportează la nivelul de educație al grupului social și al spațiului din care face parte acel grup și de cultura specifică a zonei sociale și etnice. În societățile care recunosc drepturi politice diferențiate ale grupurilor avem reprezentarea clară în comunitatea politică nu doar calitatea de indivizi ci și virtutea apartenenței la un anumit grup etnic. Rolul spațiului politic este de a conserva o formă de cetățenie  diferențiată și de a asigura în cadrul acesteia un tratament egal al membrilor fiecărei etnii de către puterea politică.               În spațiul dobrogean nu a existat o cultură politică românească imediat după 1878 datorită faptului că nu au existat instituții care să promoveze și să consolideze un model de raportare culturală asupra spațiului politic. Astfel se ajunge la abordarea tradițională din punct de vedere antropologic dat fiind faptul că existau elementele unei societăți cu raportare la tradiții clar conturate.               Antropologia politică construiește totalitatea socială pornind de la practicile sociale și de la situațiile pe care le studiază (216) și pe baza unei culturi politice își construiește un anumit model de guvernare. Demersul de tip antropologic cunoaște prin urmare un proces de reevaluare și prezintă un interes de cunoaștere de tip structural (217). Oricare dintre grupurile sociale ce aparțin spațiului multietnic sunt interesate de păstrarea unei identități culturale  precum  și a mecanismelor sociale prin care acestea se reproduc ca grup (218). Prin urmare și în spațiul dobrogean au fost posibile anumite tipuri de comportament care să definească mai multe relații de raportare față de autoritatea politică. Am putea da exemplul bulgarilor care aveau un model politic specific organizării Principatului Bulgar sau grupurilor germane ce aveau o rigurozitate și un tip de administrare net superior celorlalate identități din Dobrogea datorită pragmatismului educației germane (219). Românii care aveau influența fraților transhumanți se raportau strict la modelul cultural specific vechilor rânduieli

românești. Cultura politică impusă în 1859 noului stat înființat de Al. I. Cuza prin preluarea unui model occidental a fost necunoscută majorității românilor care, în parte, erau semianalfabeți și deci nu putea constitui un model pentru românii dobrogeni. Bulgarii nu aveau, pentru început, un tip de raportare politică dat fiind faptul că ei ajunseseră în Dobrogea pe baza unor considerente economice și abia târziu sunt interesați de aspectele politice. Scopurile cercetărilor de antropologie politică și de antropologie socială au avut în vedere studiul raportului puterii cu structurile elementare (cele care au în prim plan rudenia) (220). Antropologia politică arată că toate societățile  creează politicul, creează instituții și în același timp sunt toate expuse vicisitudinilor istoriei (221).               Aici sunt regăsite într-o anumită măsură preocupările filosofiei politice românești care ordonează statul în momentul în care acesta încearcă să modeleze un teritoriu nou dobândit cum este cazul Dobrogei după 1878. Studiile sociologice din perioada interbelică definesc aspectele de regres ale societății românești și faptul că, deși a fost importat un sistem politic evoluat pentru acea vreme, cultura instituțională s-a manifestat destul de puțin și în cadre restrânse (222). Aducând  în discuţie această viziune, ar fi util, în analiza noastră, să integrăm şi câteva caracterizări ale societății românești care, au fost cercetate în perioada interbelică printre care amintim studiile de sociologie ale filosofului și sociologului Constantin Rădulescu-Motru, ale lui Henri H.Stahl și ale lui Dimitrie Drăghicescu. Studiile și metodologia pe care a aplicat-o Rădulescu-Motru este necesară pentru a înţelege identitatea și specificul unui popor cu educație precară dat fiind faptul că ideologia politică şi cultura socială românească era dominată de influența modelelor occidentale (223). Mai mult, scrierile lui Constantin Rădulescu-Motru, datate în epoca interbelică, vin să ne reîmprospăteze memoria tocmai asupra perioadei de la care a dorit să se revendice însăși modelul politic românesc rezultat în urma împrumutului sistemului politic francez. Acea epocă a fost dominată și de integrarea societății românești, cel puțin ca model politic, în familia europeană. Acest deziderat politic era prezent, la nivel declarativ, în mintea tuturor politicienilor români şi a claselor sociale urbanizate. Exista o fragmentare a societății românești pe două falii dat fiind faptul că mediul rural trăia după legi proprii și cutume care nu puteau fi abandonate iar mediile urbanizate, deși foarte restrânse, erau dominate de modul de viață și de valorile Occidentului (224). Înainte de a începe descrierea, putem identifica în epocă două probleme pe care au definit sistemul politic românesc: anume demagogia politicienilor şi ineficienţa administrativă a instituțiilor, precum şi specificul satului românesc cu practicarea unui tip de agricultură arahaic, medieval (225). Precum afirmă şi C.R.Motru, însuşirile sufleteşti ale unei populaţii sunt condiţionate de trei factori principali: de fondul biologic ereditar al populaţiei, de mediul geografic şi de caracteristicile instituţionale dobândite de populaţie în timpul evoluţiei sale istorice (226). În fondul biologic putem include acele caracteristici genetice care reglementează funcţiile vieţii vegetative ale unei populaţii. În mediul geografic putem include clima, natura solului, posibilitatea de producţie, natura graniţelor. În ultimul factor putem identifica, susține Motru, caracterele instituţionale, prin aceasta înţelegându-se acele „manifestări aparţinând experienţei istorice a populaţiei care, prin tradiţie, se repetă în mod constant în decursul unei lungi durate de timp” (227). Cutumele, limbajul, obiceiurile morale juridice şi anumite trăsături naţionale se regăsesc aici. Popoarele care au ajuns la o consistenţă a acestor caractere instituţionale, spune C.R.Motru, sunt capabile de cultură naţională, adică popoare creatoare de originalitate sufletească în istoria omenirii (228). În concluzie, dacă nu există un puternic caracter instituţional, nu există nici o finalitate spirituală proprie a societății. Pe de altă parte la începutul secolului XX în 1913 „Noua revistă română a făcut un chestionar pentru a intervieva intelectualii europeni cu privire la evenimentele balcanice grevate de războaiele ce aveau loc în acei ani (229). Pentru sociologul Gustave le Bon, Balcanii cuprind popoare cu totul barbare (aici dădea exemplul bulgarilor și al altor popoare necivilizate. În viziunea lui le Bon mentalitatea acestor popoare era aceea „de hoarde așa de puțin civilizate” (230). Pentru Kurt Bresysig, profesor la Universitatea din Berlin, doar românii se puteau distinge dintre toate grupurile balcanice

deoarece aveau avantajul de a avea personalitate ca popor”  (231). Un alt ilustru intelectual occidental Ernest Scillere învinuia popoarele balcanice de o participare foarte slabă, aproape inexistantă, la cultura generală a omenirii „în fruntea căreia se află Europa prin națiunile ei apusene” (232). Un antropolog, Giuseppe Sergi, credea că se află în fața unor analfabeți  și le spunea românilor, bulgarilor și balcanicilor deopotrivă să-și trimtiă copii la școală afirmând: „Imitați pe japonezi care au trimis pe tinerii lor la școlile europene și americane ca să aducă în patria lor, împreună cu știința, și civilizația europeană. Și într-atâta s-au ridicat încât produsele lor mintale rivlizează cu cele ale bătrânei Europe. Voi sunteți la porțile școlilor noastre, puteți pătrunde mai ușor în ele și puteți deveni astfel egali cu europenii din Apus. Numai astfel popoarele din Balcani vor putea aspira la idealul uman. Vă cer iertare pentru franchețea mea” (233). Probabil că acești cărturari care au răspuns chestionarului amintit vor fi vorbit dintr-o generalitate marcată de prejudecăți când venea vorba de Orient. Probabil opiniile acestor indivizi plecau de la noțiuni aproximative despre ceea ce reprezenta spațiul balcanic și de aceea era nevoie de anumite definiri proprii ale specificului național.               Ceea ce ne interesează pe noi, în mod special, sunt acele „însuşiri” sufleteşti ale românilor (sau ale bulgarilor) care cad sub incidenţa vieţii socio-economice precum și a vieții instituțional-politice. Efortul ştiinţific, al lui C.R.Motru, se concretiza în compararea caracteristicilor naţionale românești cu cele ale popoarelor occidentale. Printre acestea, enumerăm: individualismul românesc, iar principala caracteristică este independenţa românului faţă de orice alt factor care l-ar putea influenţa într-un mod sau altul știindu-se faptul că „românului îi place să fie de capul lui” (234). Dacă individualismul capitalist conduce la afirmarea unei clase burgheze cu iniţiativă şi curaj, în scopul unui anume profit politic, la români lucrurile nu au stat la fel (235). Individualismul românesc nu a implicat un spirit de iniţiativă în viaţa economică şi nici echidistanţă şi independenţă în ceea ce priveşte  zona de influență politică. De satul românesc şi de ţăranul român pe care anumiți autori  îl proslăvesc ca fiind păstrătorul tradiţiilor şi al cultului muncii, nici nu poate fi vorba, atunci când aducem în discuţie individualismul naţional (236).              Un studiu etnologic ar contrazice cele afirmate mai sus, în sensul că „obştea sătească românească s-a străduit să ţină la mare cinste simţul datoriei, al răspunderii, respectul faţă de muncă, ierarhia valorilor” (237). În ciuda simţului datoriei şi al unui respect faţă de muncă, ţăranul român nu a fost stimulat, datorită unei ierarhii stricte în cadrul comunității rurale şi datorită conformării „cu lumea de lângă”, în tot ceea ce făcea, să-şi dezvolte vreo formă de individualism. Mai degrabă, țăranul român a trăit toată viaţa într-un grup din ale cărei norme nu ieșea iar acest tip de raportare s-a manifestat și în satele colonizate cu români în Dobrogea. Spațiul dobrogean colonizat cu elemente românești de tradiție a dobândit un aspect de întinsă zonă rurală cu obiceiuri și tradiții pe care  țăranul român le respecta cu sfințenie (238). Aspectul profund rural al Dobrogei a fost dat și de faptul că în lunga perioadă de stăpânire otomană multe dintre așezări aveau aspectul unor sate sărăcioase iar așazisele centre urbane se asemănau mai mult cu târguri de provincie (239). Într-o oarecare măsură, acelaşi lucru se poate spune şi despre românul de la oraş, însă orășeanul  pierde treptat din aceste obiceiuri, spre deosebire de ţăran, care se supune tradiţiei colective necontenit. Iată de ce, spune C.R.Motru, că românul este un suflet gregar, gregarismul fiind o stare impusă de împrejurări şi de tradiţie (240). Dacă acest gregarism ne-a ajutat în trecut, prin menţinerea unităţii limbii şi bisericii, el nu mai reprezinta actualitatea în epoca interbelică.   Traiul în grupuri, urmărirea orbească a directivelor grupului, ştergerea personalităţii şi imposibilitatea apariţiei unui cât de firav individualism, sunt câteva trăsături de care au fost acuzaţi românii în trecut (241). Acest lucru fiind făcut pentru a-i estompa afişarea personalităţii şi a vreunei forme de individualism. O altă remarcă cu valabilitate, citând mărturiile unor călători străini prin ţările române, cu aproximativ patru secole în urmă, este că românilor le lipseşte coloana vertebrală şi nu-şi pot menţine întodeauna în minte un obiectiv clar al acţiunii, acest lucru fiind datorat lipsei exerciţiului muncii „ce proiectează

realitatea obiectului înaintea existenţei reale a acestuia” (242). Astfel, se naşte un individualism agresiv, spontan, acesta fiind efortul disperat al individului de a se face vizibil faţă de ceilalţi şi de a i se recunoaşte meritele (243). Concluzia este că acest tip de individualism, care  caracterizează societatea românească „este lipsit de o motivaţie durabilă, în eforturile sale, a cărei aparenţă de implicare activă este imediat detronată de caracterul pasiv şi contemplativ al celui care se epuizează într-o singură străfulgerare, într-o unică performanţă” (244). Sau, cum ar declara C.R.Motru „individualismul românesc este o simplă reacţie subiectivă, un egocentrism, sub influenţa factorului biologic ereditar” (245). Deşi nu existau premisele creării unei structuri multinaţionale în Europa în anii '30 (ci doar pasiuni revanşarde şi dorinţe de expansiune), C.R.Motru intuieşte bine la ce se referă acest ideal al solidarităţii sociale, pentru România. El ţine de „armonizarea sufletelor individuale într-un suflet al societăţii întregi, la ridicarea intereselor de grup deasupra intereselor pur personale” (246). Alte defecte ale poporului român ar fi neperseverenţa, lipsa de disciplină, o muncă dezordonată, lipsa spiritului comercial, pe această listă adăugându-se şi unele însuşiri pozitive, cum ar fi ospitalitate, toleranţa, spiritul justiţiar şi religiozitatea (247). Dacă în Occidentul, constituit ca model, oamenii devin pasionaţi de munca lor şi ea devine până la urmă o vocaţie şi un scop în sine, românul rămâne la suprafaţă, el doar improvizează, că vorba aceea „lasă că merge şi aşa”. Cauza acestei neperseverenţe este „deficitul de voinţă, concretizat în insuficienta autoîmbărbătare în clipele de moleşeală, de indolenţă” (248). Un contra-exemplu care mai caracterizează şi astăzi lumea satului, în anumite regiuni ale ţării, îl reprezintă „cultul muncii câmpului”. Cred că este printre puţinele exemple de perseverenţă în muncă, chiar şi atunci când agricultura aceasta se face cu mijloace rudimentare. Nu negăm că ar mai exista şi alte exemple, însă acesta este cel mai evident. Am putea afirma că nu cultul muncii îi stimulează pe aceşti oameni să lucreze, ci sărăcia pauperizantă. Constantin Rădulescu Motru vede neperseverenţa în lucru ca apărută în secolul al XIX-lea, odată cu înnoirea organizării statului român.               Astfel, s-a deschis calea pentru o mulţine de politicieni şi de slujbe oferite de stat (249). Aceşti oameni şi-au găsit o justificare pentru activitatea lor prin imitaţie, de la străini prin modelul de import. Şi aici este identificată o altă patimă a românilor, politica. Constantin Rădulescu-Motru ne arată ce înseamnă această patimă și că politica este pentru români un fel de „baghetă magică prin care se poate transforma totul de la fericirea poporului la fericirea personală” care  putea fi adusă prin politică (250). Ceea ce am văzut, prezentat mai sus, este dependenţa românului de putere, faptul că incertitudinea planează asupra viitorului politic şi economic al ţării iar românii nu au avut un mecanism coerent s-o reducă, deoarece nu exista un consens general privind un plan naţional de dezvoltare. Concluzia lui C.R.Motru este că „românul, prin natura sa ereditară, este perseverent la lucru, cum este şi răbdător, conservator, tradiţionalist, dar această natură ereditară al lui a fost pervertită de o greşită viaţă instituţională, imitată după străini” (251). Neperseverenţa românului se manifestă şi în educaţia destul de redusă și prin abandonul şcolar specific perioadei interbelice. Conform acestui model analiza se poate extrapola în spațiul dobrogean  unde este valabilă întru totul. Valabilitatea rețetei politice care a fost transplantată în Dobrogea a adus și viciile instituționale specifice ale românilor în spațiul amintit (252). Tarele sistemului politic românesc s-au suprapus peste cutumele specifice ale zonei și au dat o administrație coruptă care nu a avut, cel puțin pentru început, forța instituțională necesară care să reformeze spațiul nou dobândit de Statul Român după 1878. Unul dintre principalii politicieni români ai epocii, Mihail Kogălniceanu, invocând argumente de natură istorică, geografică și etnografică își exprima convingerea că dobândirea noului teritoriu de către România urma să aducă un nou model politic în Dobrogea (253). O importantă contribuție la studiul specificului național o aduce Dimitrie Drăghicescu, în ceea ce priveste determinismul social și și rportul acestuia cu teoria specificului național (254). Am incercat în acest studiu să redăm câteva din particularitățile comunităților etnice de bulgari și de români care au conviețuit și sau influențat reciproc în arealul dobrogean. Credem noi că acest demers științific poate constitui

un punct de plecare pentru alte studii care sunt preocupate de particularitățile interetnice și identitare. (191) Există și în spațiul dobrogean un model al schimbării politice conform paradigmei lui Ballandier care susține că regimurile politice sunt impuse pe baza unui model de statul care coordonează acea colonizare, Marianne LEMAIRE, Politicul, în, Martine Segalen (coord.) Etnologie – concepte și arii culturale, traducere de Margareta Gyurcsik, Editura Amarcord, Timișoara, 2002, p.38. (192) (Aceste imperative vizau: supunerea față de regulile politice pe care legile otomane le prescriau ; plata unor impozite, credință si supunere față de Sultan. (193) Gilles FERREOL, Guy JUCQUOIS, op.cit., p.181. (194) Otomanii au tradus vechile denumiri în turceşte, fie că au dat nume turco-tătare noi fie au păstrat denumirile vechi, cert este că ei au schimbat înfățișarea toponimică a Dobrogei în dauna celei româneşti, care rămâne, totuşi, puternică. (195) Ion NEICU, Ţara dintre Dunăre şi Mare, 1878- 1928. Gânduri pentru viitor. Schiţarea unei monografii de geografie umană cu prilejul semicentenarului alipirii Dobrogei, Institutul de Arte Grafice, Constanţa, 1928, p.20. (196) Ibidem. p. 22. (197) Ca un exemplu elocvent al acestui fapt, în 1916, când oraşul cădea, un grup de soldaţi români, conduşi de un sublocotenent turc, au refuzat să se retragă şi au murit până la unul. În zilele noastre, în cimitirul Constanţa există un cerc de morminte creștine iar în mijlocul lor un mormânt musulman, cel al sublocotenentului, ca expresie a unei frăţietăţi adevărate. (198) Adrian RĂDULESCU, Ion BITOLEANU, op. cit., p.361. (199) Georges G. ANGELESCO, Etude sur La Dobrogea au point de vue de L`organization des pouvoirs publics, Paris, Editeur Arthur Rousseau, 1907, p.156. (200) Este contribuția specială a autorilor amintiți în lucrare în cadrul capitolelor anterioare și care au participat la Conferința care a făcut posibilă apariția lucrării Originile înapoierii în Europa de Est coordonată de Daniel Chirot. (201) Daniel CHIROT, Schimbarea într-o societate periferică, Editura Corint, (202) Ibidem (203) Geert HOFSTEDE, Culture's consequences: comparing values, behaviors, institutions and organizations across nations, Second Edition, Sage Publications, Thousand Oaks, London- New Delhi, 2001, p.21. (204) Ibidem, p. 26. (205) Un exemplu edificator pentru acest aspect este limbajul prin care comunitățile defineau Judecata turcească care era împărțită după modul în care cineva plătea sau avea hatâr. Turcii mai bine încălcau legea decât să strice hatârul unui favorit al lor. Un epoisod evocat de Marin Ionescu Dobrogeanu este relevant pentru modul în care exista fenomenul corupției în Dobrogea:„ Judecătorul turc stătea pe sofa cu piciorele încrucișate și sorbea din cafea, împărția dreptatea aruncând-o cui voia. Se zice că un kadiu avea să judece un proces civil. Unul dintre împricinați venind cu câteva zile mai înainte de înfățișare a dat o sumă de bani, pentru ca să aplece de partea sa cumpăna dreptății. După acesta venind cel-lalt împricinat a presentat și el o sumă de bani, ceând ca dreptatea să fie dată lui. Kadiul, însă, refuzându-i suma de bani i-a zis: N-am ce-ti face dreptatea va a celui-lalt căci a venit mai înainte. Eu nu pot fi șarlatan să iau bani de la amândoi.” M.D IONESCU, Dobrogia în pragul veacului al XX-lea, Editura Tipo Moldova, Iași 2010, Ediție anastatică, p.358. (206) Pentru acest aspect a se consulta Peter Gunst în Daniel CHIROT, Originile înapoierii în Europa de Est, Editura Corint, București, 2004, capitolul: Sistemele agrare ale Europei Centrale și de Est, pp. 78-81. (207) Argentina BĂRBULESCU, Așezări rurale, în, Maria Magiru, op.cit., p. 24 (208) Ibidem (209) Pentru această problematic a se consulta, Stevan PAVLOWITCH, op.cit., în special subcapitolul , Tanzimat și revoluție în imperii, relevant pentru modul în care analizează

eșecurile pe care le înregistraseră reformele de modernizare a Imperiului Otoman, pp. 68-74. (210) Vlad GEORGESCU, Istoria ideilor politice românești, (1369-1878) Munchen, 1987, p.150. (211) Samuel HUNGTINGTON, Ciocnirea civilizaţiilor şi refacerea ordinii mondiale, traducere de Radu Carp, Editura Antet, Bucureşti, 1998, p. 181. (212) ELIADE Pompiliu, Influența franceză asupra spiritului public în România. Originile. Studiu asupra stării societății românești românești în vremea domniilor fanariote, București, 1982, p. 201. (213) Samuel HUNGTINGTON, op. cit. , p.203. (214) Direcția județeană Tulcea a arhivelor naționale, fond -Prefectura Tulcea, Serviciul Administrativ, dosarele nr. 408/1928, fila 3și 4, dosarul 543/1930, fila 47 și 592/ 1932, fila 1. (215) Pentru acest aspect relevant este studiul lui Kenneth JOWITT, The Sociocultural Bases of National Dependency in Peasant Countries, în, Kenneth Jowitt (editor) Social Change in Romania,1860-1940,Universitatea Berkeley, California, 1978, pp. 22-27. (216) Georges BALANDIER, Antropologie politică , Editura Amarcord , Timișoara , 1994, p.14 (217) Claude LEVI-STRAUSS, Antropologie structurală , Editura Politică, București, 1987, p. 76. (218) Anton CARPINSCHI, op.cit. , p.37. (219) Germanii erau oameni sobri, însă foarte întreprinzători în ceea ce privea agriculturii au excelat din primul moment, erau de o vitalitate demnă de invidiat. Orice familie avea de la 8-10 copii în sus şi erau multe familii care aveau şi câte 15-16 copii. Mama şi fiica alăptau alăturea. Folosindu-le de ajutor, copiii, indiferent băiat sau fată, au putut progresa din punct de vedere economic. Au întemeiat gospodării model, acumulând şi teren agricol mult. Erau afectaţi faţă de sexul opus, de la cea mai fragedă vârstă şi nu era considerat păcat prea mare sau obiect de batjocură, faptul că germanii aveau copil din flori. Se căsătoreau însă ]n final şi îşi recunoşteau copiii. Se hrăneau bine şi mult, de aceeea erau şi foarte rezistenţi. De educaţia copiilor nu se prea îngrijeau, era importanat, să-i vadă mari şi robuşti, ca să le fie de ajutor. Îşi dădeau fetele în căsătorie chiar după argaţi numai să-i fi ştiut harnici. Chiar dacă era înstărit, fiecare german îşi dădea fata la stăpân 1-2 ani, spre a învăţa să gătească şi să facă curăţenie. Erau unele familii mai sărace care trăiau după urma copiilor, care erau servitori sau argaţi.Horia STINGHE, Cornelia TOMA, op.cit., p.81 (220) Georges BALANDIER , op.cit., p.18. (221) Ibidem, p.88. (222) Dimitrie DRĂGHICESCU, Din psihologia poporului român: introducere, Editura Albatros, Bucureşti, 1996, pp.81-84. (223) Constantin RĂDULESCU-MOTRU, Cultura română și politicianismul, în, Scrieri Politice, Editura Nemira, Bucureşti, 1998, pp. 71-75. (224) Aspectele occidentalizării defineau intenția locuitorilor din zonele așa-zis urbane care în realitate nu erau decât niște târguri de provincie, Dimitrie STURDZA, Suprafața și populațiunea regatului României, în Buletinul Societății Geografice Române XVI, București, 1896, pp.42-44; Dan BERINDEI, Orașul București, reședință și capitală a Țării Românești 1459-1862 Societatea de Științe Istorice și Filologice din R.P.R., București, 1963, pp. 143-147; a se vedea și Daniel CHIROT, Schimbarea într-o societate periferică, Editura Corint, București, 2002, pp. 175-179. (225) Pentru a defini aspectul decalajului sectorului agricol din România am cercetat mai multe lucrări printre care atestă această înapoiere, Dimitrie GUSTI, Chestiunea agrară, în, Opere, ediție critică de O. Bădina și O. Neamțu, București, Editura Academiei, 1970, vol. IV, pp.43-47; Ilie CORFUS, Agricultura Tării Românești în prim jumătate a secolului al XIX-lea, București, Editura Academiei, 1969, pp.77-89; Radu ROSETTI, De ce s-au răsculat țăranii, București, Editura Socec, 1908, p.269. O erudită analiză despre acest aspect la Daniel CHIROT, Schimbarea într-o societate periferică, Editura Corint, București, 2002, în special

capitolul Sistemul politico-economic de tip colonial și criza agrară 1864-1917, pp.195-250, unde autorul descrie statutul de periferie a economiei agrare românești precum și rolul de colonie care furniza materie primă Occidentului. (226) Constantin RĂDULESCU-MOTRU, Psihologia poporului român şi alte studii de psihologie socială, Paideia, Bucureşti, 1999, p.11 (227) Constantin RADULESCU-MOTRU, Scrieri politice , Editura Nemira, București, 1998, p.79. (228) Ibidem, p.80. (229) Ion BULEI, Atunci când veacul se năștea..., Editura Eminescu, București,1990, p.13 (230) Ibidem. (231) Noua revistă română, anul XIV, nr. 11, din 1 septembrie 1913. (232) Ion BULEI, op.cit., p. 13. (233) Ibidem. (234) Constantin RADULESCU-MOTRU, Scrieri politice, p.151-152. (235) Ștefan ZELETIN, Burhezia română :originea și rolul ei istoric, București, Editura Cultura Națională, 1925, p.62, unde autorul analizează modul în care s-a format nucleul burghez românesc. (236) Anton GOLOPENȚIA, Mihail GEORGESCU, 60 de sate românești, București, Institutul de Științe Sociale,1941, p.81; aceeași problematică este abordată de Traian HERSENI, Probleme de sociologie pastorală, București, Institutul de Științe Sociale,1941, p.88. (237) Gheorghe IORDACHE, Românul între ideal şi compromis: eseuri etnologice, Dacia, Cluj-Napoca, 1995, p. 12. (238) Pentru acest aspect și pentru dificultățile create de dificultățile pe care le întâmpina România în ceea ce privește integrarea în lumea modernă europeană datorită existenței unei grave probleme țărănești, Henry L. ROBERTS, Rumania. Political Problems of an Agrarian State, New Heaven, 1951. (239) Stevan K. PAWLOVITCH, Istoria Balcanilor -1804-1945, Editura Polirom, Iași, 2004, pp.89-91. (240) Constantin RĂDULESCU-MOTRU, Sufletul neamului nostru: calităţi bune şi defecte, Anima, Bucureşti, 1990, p. 12 (241) Henri H. STAHL, Studii de sociologie istorică, București, Editura Științifică, 1972, pp.71-75; pentru aceleași aspecte a se vedea și Henri H. STAHL, Controverse de istorie socială românească, București, Editura Științifică, 1969, pp.88-94. (242) Mihaela CZOBOR-LUPP Ființa morală românească între pasiuni și rațiune în Daniel BARBU, Firea românilor, Editura Nemira, Bucureşti, 2004, pp.146-152. (243) Ibidem, p.153. (244) Ibidem, p.155. (245) Constantin RĂDULESCU-MOTRU, Psihologia poporului român…., p. 17 (246) Constantin RĂDULESCU-MOTRU, Sufletul neamului nostru…, p. 11 (247) Constantin RĂDULESCU-MOTRU, Psihologia poporului român…., pp. 24-27 (248) Gheorghe IORDACHE, op. cit., p. 21. (249) În acest sens Motru susține că elita societății române își câștigase obișnuința de a vorbi o limbă străină și de a se îmbogăți la fiecare secol cu anumite maniere de influențe străine, europene, Constantin RĂDULESCU-MOTRU, Cultura română și politicianismul , în, Scrieri politice, Editura Nemira, București, 1998, p. 83. (250) Ibidem…, p. 91. (251) Constantin RĂDULESCU-MOTRU, Psihologia poporului român…., p. 20 (252) Adrian RĂDULESCU, Ion BITOLEANU, op.cit., p.372. (253) Dumitru VITCU, Recuperarea și integrarea Dobrogei la România în viziunea politică a lui Mihail Kogălniceanu, în, Mihai LUPU (Coord.) Dobrogea - repere istorice , Editura Europolis, Constanța 2000, p.80. (254) Dimirtrie DRĂGHICESCU, Din psihologia poporului român, 1907.

- See more at: http://ebridge.info/ro/articles/comunit-i-i-tradi-ii-la-bulgarii-i-rom-nii-din-dobrogea-partea-a-4-a-251#sthash.tC3UWXkC.dpuf