ARGUMENT

Comunicarea a însoţit omul pe parcursul întregii sale existente şi evoluţii, în toate

genurile de activităţi în care a fost implicat. Comunicarea cu scop persuasiv, de convingere,

este cea care marchează începutul practicilor de marketing, cu mulţi ani înainte de primele

manifestări ale marketingului modern. Comunicarea între oameni este o comunicare de

date, semnale, semnificaţii şi înţelesuri, iar la baza acestui proces complex se află una sau

mai multe forme de limbaj, apte să situeze omul într-o lume simbolică. Comunicarea între

oameni a constituit şi constituie încă obiectul de studiu al mai multor ştiinţe, având o

importantă relativ superioară cercetării celorlalte sfere ale comportamentului uman.

Comunicarea reprezintă ansamblul proceselor prin care se efectuează schimbul de

informaţii şi de semnificaţii între persoane aflate într-o situaţie socială dată, procesele de

comunicare întemeindu-se pe anumite fenomene de interacţiune şu fiind determinate de

acestea.

Comunicarea – acţiunea de a comunica şi rezultatul ei - constituie o necesitate şi o

activitate sociala. Cauza care a dus la apariţia comunicării a fost necesitatea de a comunica

între oameni ca persoane sau grupuri sociale, când se aflau la depărtare unii de alţii. Cauza

care a determinat apoi dezvoltarea comunicării a fost necesitatea de a comunica între

oameni şi organizaţiile lor, în condiţiile dezvoltării relaţiilor sociale. Formele de

comunicare apar şi se dezvolta odată cu mijlocul principal de comunicare între oameni,

care este limba sau limbajul, în care doua forme de întrebuinţare: orală şi scrisă.

În funcţie de natura simbolurilor utilizate, după modul de transmitere comunicarea

poate fi:

- comunicare verbala, aceasta presupunând utilizarea limbajului ca forma de

exprimare;

- comunicare nonverbala, ce presupune utilizarea unor simboluri nonverbale,

exprimate prin manifestări ale corpului: gesturi, mimică, accent, intonaţie,

interjecţii etc.

4

Comunicarea verbală se bazează pe cuvântul vorbit sau cuvântul scris. El foloseşte o

limbă şi un limbaj comun sprijinindu-se pe funcţia semiotică.

5

CAPITOLUL 1.

COMUNICAREA - CONCEPT

1.1 Definiția comunicării

Comunicarea reprezintă un proces de interacţiune între persoane, grupuri, ca relaţie

mijlocită prin cuvânt, imagine, gest, simbol sau semn. Prin intermediul ei, indivizii îşi

împărtăşesc cunoştinţe, experienţe, interese, atitudini, simţăminte, opinii, idei.

Comunicarea, este definită – de către majoritatea specialiştilor - ca un proces prin care

un emiţător transmite o informaţie receptorului prin intermediul unui canal, cu scopul de a

produce asupra receptorului anumite efecte.

Într-un sens foarte larg, comunicarea desemnează orice proces prin care o informaţie este

transmisă de la un element la altul, aceste elemente fiind de natură:

biologică(comunicaţiile în sistemul nervos),

tehnologică (procedeele de telecomunicaţii)

socială.

Teoria generală a comunicării studiază caracteristicile şi relaţiile dintre factorii de ordin

general care facilitează transferul unei cantităţi de informaţii de la un obiect la altul şi, pe baza

utilizării unor metode operaţionale, recomandă căi de stabilire a unor regimuri optime de

circulaţie a informaţiei în cadrul diferitelor tipuri de sisteme.

„Comunicarea interumană se bazează pe un ansamblu de procese psihomotorii specific

umane, limbajul, în care un loc deosebit revine componentei conştiente, gândirii. Această formă

de comunicare se poate realiza şi prin utilizarea unor mijloace nonverbale cu funcţie de

semnalizare, atitudini posturale, mimico-gestică, sunete nonverbale, etc.

Conform modelului comunicaţional al psihicului uman, sugerat de teoria comunicării,

întreaga activitate psihică este concepută ca o reţea de comunicare informaţională, în ordine

interspecifică (cu alţii, cu lumea) şi infraspecifică (cu sine, între subsistemele sistemului psihic

individual).”

6

Dacă ne referim la comunicarea specific umană, ea reprezintă „liantul indivizilor dintr-o

colectivitate, ce oferă posibilitatea cunoaşterii opiniilor acestora, a omogenizării sub aspectul

psiho-social, asigurând funcţionarea normală a colectivului, indiferent de natura şi mărimea sa.”

În accepţiunea sa generală, comunicarea reprezintă un mod de manifestare a gândurilor şi

sentimentelor cu ajutorul vorbirii, scrierii, gesturilor, mimicii, în scopul de a te face inţeles.

În accepţiuni speciale, comunicarea poate însemna o intervenţie orală în faţa unui

auditoriu; un mesaj care este transmis pe linie ierarhică într-o organizaţie; o relaţie bidirecţională

între subiect şi agent într-o situaţie pedagogică; un mijloc prin care indivizii scapă de singurătate

printr-un schimb cu semenii lor; un schimb de informaţii între doi corespondenţi prin intermediul

unui canal de transmisie, etc.

Etimologia cuvântului vine din cuvântul latin communicare având sensul „a pune în

comun.”

Cea mai simplă schemă a procesului de comunicare a fost propusa încă din anul 1934 de

Karl Buhler în lucrarea ,,Die Sprachtheorie.”

Ulterior Roman Yakobson urmărind schema lui Karl Buhler, dezvoltă structura

procesului de comunicare adăugându-i încă trei componente: cod, canal, referent.

7

1.2. Descrierea comunicării

Componentele de bază ale comunicarii pot fi prezentate ca răspunsuri la o serie de

întrebări:

Cine? (emiţătorul): cine este cu precizie emiţătorul mesajului (o persoană, un

grup, o structură organizaţională).

Ce? (mesajul): ce doreşte emiţătorul să comunice, conţinutul mesajului, ce

informaţii trebuie introduse pentru ca mesajul să fie clar, concis, amabil,

constructiv, corect şi complect.

Cum? (codul şi canalul): mesajul va fi comunicat verbal sau în scris, în cuvinte

sau imagini, prin întrevedere sau convorbire telefonică – proxemic sau telematic.

Cui (receptorul).

Unde şi când? va fi transmis mesajul astfel încât să fie receptat şi utilizat.

De ce? Care este scopul urmărit în comunicare şi ce efect doreşte emiţătorul să

obţină? (informare, influenţare, convingere).

Oricare ar fi sensul dat mesajului de către emiţător, receptorul este cel care în ultimă

instanţă îi atribuie acestuia semnificaţia pe care o percepe.

Pentru a exista comunicare, se impun câteva condiţii sine qua non: o intenţie, un

interlocutor, o situaţie (spaţio – temporală), un context (lingvistic), un cod (o limbă), un mesaj şi

o interacţiune verbală explicită sau implicită.

Comunicarea implică interacţiunea unor categorii de factori ce nu ţin numai de

capacitatea de exprimare, ci cumulează elemente psihologice, sociale şi situaţionale.

1.3. Elementele comunicării

În cadrul comunicări întâlnim, mai multe elemente:

emiţătorul, este un individ, un grup sau o organizaţie care: posedă informaţie mai bine

structurată decât receptorul; presupune o motivaţie (stare de spirit); presupune un scop

explicit (alăturat mesajului) şi unul implicit (motivul transmiteri mesajului, uneori

8

necunoscut receptorului);

receptorul este, de asemenea, un individ, un grup sau organizaţie - căruia îi este adresat

mesajul sau intra în posesia sa în mod întâmplător; primeşte mesajul într-un mod

conştient şi sau subliminal. După tipul de ascultare a mesajului, receptorii sunt: cei care

ascultă pentru aflarea de informaţii; cei care fac o ascultare critica; cei care fac o

ascultare reflexibilă; cei care ascultă pentru divertisment, etc.;

mesajul, îl constituie ansamblul format din informaţii obiective, judecăţi de valoare care

privesc informaţiile şi judecăţii de valoare şi trăiri personale în afara acestor informaţii

etc.; de fapt mesajul include datele, informaţiile transmise şi cadrul de simboluri prin care

se oferă un înţeles specific, particular acestor date, informaţii;

decodarea, presupune descifrarea sensului mesajului primit, fiind operaţiunea

corespunzătoare codării, la nivelul receptorului de această dată;

feedback-ul, element important al comunicării; ne arată măsura în care mesajul a fost

înţeles, crezut şi acceptat. Feedback-ul în calitatea sa de informaţie trimisă înapoi la

sursă, poate fi pozitiv (atunci când îndeplineşte un rol de motivare) sau negativ (când

urmăreşte un rol corector), imediat sau întârziat;

canalul de comunicaţie, reprezintă calea care permite difuzarea mesajului. In sens larg,

el defineşte totalitatea posibilităţilor fizice de comunicare, iar în sens restrâns, este vorba

de modul de structurare a comunicărilor în cazul unui colectiv relativ la distribuţia în

spaţiu a persoanelor;

contextul comunicării, reprezintă cadrul fizic şi psihosocial în care comunicarea are loc.

Contextul comunicării este influenţat de factori ca: contextul fizic; contextul psihosocial;

proximitatea (distanţa dintre emiţător şi receptor); similaritatea (dată de interese, credinţe,

activităţi şi scopuri comune); apartenenţa de grup. Dimensiunile contextului comunicării

sunt: fizică, psihosocială, temporală, climatul, etc.

1.4. Obiectivele comunicării

Ori de câte ori vorbim sau scriem, încercăm să convingem şi să ne convingem, să

explicăm ,să informăm sau să fim informaţi, să educăm sau să fim educaţi, să impresionăm, să

amuzăm şi să ne amuzăm, a ne exprima puncte de vedere, sau să îndeplinim orice alt obiectiv,

prin intermediul procesului de comunicare, urmărim întotdeauna patru obiective principale:

9

să fim auziţi sau citiţi (receptaţi) – Receptarea corecta a measjului;

să fim înţeleşi – Înțelegerea mesajului;

să fim acceptaţi – Acceptarea mesajului;

să provocăm o reacţie (schimbare de comportament sau de atitudine, a unei opinii) –

Obținerea unei reacți.

1.5. Principiile și funcțile comunicării

Încercând să confere comunicării o nuanţă de riguoare, Şcoala de la Palo Alto, a formulat

principii (axiome) ale comunicării. Acestea sunt:

- „comunicarea este inevitabilă” sau „non-comunicarea este imposibila”; conform acestui

principiu tot omul comunică, orice comportament are valoare comunicaţională, indiferent dacă

există sau nu indici, semne sau semnale.

- „comunicarea se dezvolta pe doua planuri: planul conţinutului şi planul relaţiei. Primul

oferă informaţii, iar al doilea oferă informaţii despre informaţii.”

- „comunicarea este un proces continuu ce nu poate fi abordat în termeni cauză-efect sau

stimul- răspuns”; aceasta se datorează faptului că, omul, comunică în fiecare moment cu întreg

trecutul sau şi cu toate experienţele acumulate.

- „comunicarea se bazează atât pe informaţie în forma digitală (procesată de sistemul

nervos central), cât şi pe informaţie analogică(procesată de sistemul neurovegetativ)”

- ,,comunicarea implică raporturi de putere între parteneri, iar schimburile care au

simetrice loc între ei pot fi simetrice sau complementare”; în schimburile parteneri comunică de

pe poziţii de egalitate, iar în schimburile complementare, adoptă comportamente compatibile sau

joacă roluri distincte, au putere diferită, statut social sau ierarhic diferit.

- ,,comunicarea implică procese de acomodare şi ajustare a comportamentelor”; oameni

sunt diferiţi, percep diferit realitatea şi au interese obiective diferite.

Funcțiile comunicări sunt:

Informarea;

Socializarea;

Motivarea;

Distracția;

Educarea;

10

Promovarea culturi;

Integrarea.

1.6. Caracteristicile procesului de comunicare

Ca proces, comunicare presupune o serie de caracteristici, şi anume:

- comunicarea este un proces uman;

- comunicarea este un proces conştient;

- comunicarea este procesul prin care se creează o anumita semnificaţie;

- comunicarea este un proces continuu;

-comunicarea este procesul prin care se construieşte sensul atitudinilor şi comportamentul

oamenilor;

- comunicarea se naşte în context;

- comunicarea este un proces simbolic;

- comunicarea este un proces în care feedback-ul are un rol crucial;

- comunicarea este un proces complex

- comunicarea este un proces ireversibil (impactul pe care mesajul îl poate avea asupra

celui care l-a receptat).

1.7. Tipurile de comunicare

Literatura de specialitate distinge o mare varietate de forme ale comunicării, oferită de

diversitatea criteriilor de clasificare a acestora. Acestea se regăsesc, într-o formă sau alta, în

următoarele tipuri:

- comunicarea intrapersonală: se referă la felul în care comunicăm cu noi înşine. In

cadrul acestui tip de comunicare se construiesc înţelesuri şi se evaluează conexiunile

inverse.

- comunicarea interpersonală: se referă la comunicarea cu cei din jurul nostru, în care

fiecare se adresează fiecăruia, într-o formă formală şi structurată sau într-o formă

informală şi nestructurată. In astfel de comunicare vorbim cu una sau mai multe persoane

şi lucrăm de la egal la egal. Are următoarele trăsături: întâlnirea faţă în faţă;

particularizarea rolurilor participanţilor (implică persoane cu roluri diferite); comunicarea

11

se produce în ambele sensuri.

- comunicarea în grup restrâns: se referă la comunicarea cu trei sau mai multe persoane.

In acest caz: se lucrează împreună pentru a se ajunge la un consens; se stabileşte o

anumită convingere de grup; se lucrează împreună cu alţi pentru a rezolva probleme.

- comunicarea publică: se referă la comunicarea cu grupuri mari. Este tipul de

comunicare de care oamenii se tem cel mai mult. Când comunicăm în acest fel, ne

caracterizează următoarele acţiuni: suntem angajaţi în relaţia vorbitor-auditor şi, primim

mai multe conexiuni inverse.

- comunicarea în masă: presupune comunicarea prin mass - media. Acest tip de

comunicare implică următoarele: comunicarea se face prin intermediul radioului,

televiziunii, filmelor, ziarelor, revistelor etc.; vorbitorul şi auditorul sunt izolaţi şi, astfel,

conexiunea inversă este limitată.

În cadrul acestor tipuri de comunicare, dar mai ales în cea interpersonala, regăsim

comunicarea verbală, comunicarea nonverbală și comunicarea scrisă.

1.8. Comunicarea nonverbală

Comunicarea nonverbala este cumulul de mesaje, care nu sunt exprimate prin cuvinte şi

care pot fi decodificate, creând înţelesuri Aceste semnale pot repeta, contrazice, înlocui,

completa sau accentua mesajul transmis prin cuvinte. Importanta comunicării non verbale a fost

demonstrata în 1967 de către Albert Mehrabian. In urma unui studiu, acesta a ajuns la concluzia

ca numai 5% din mesaj este transmis prin comunicare verbala în timp ce 38% este transmis pe

cale vocala şi 55% prin limbajul corpului.

Comunicarea nonverbala opusa comunicării verbale este conceputa de multa vreme

ca limbaj în sens strict. In aceasta viziune toate celelalte forme de comunicare sunt considerate ca

secundare (scrisul). Teoriile contemporane ale comunicării influenţate de discipline atât de

diverse ca lingvistica enunţării, psihologie, sociologie, antropologie, asigura astăzi locul cuvenit

comunicării non verbale, bazandu-se pe ipoteze ale canalelor multiple ale comunicării umane.

Comunicarea umana este conceputa ca o enunţare eterogena rezultând din combinarea de

elemente vocal acustice şi visual.

În literatura de specialitate comunicarea nonverbală a primit de-a lungul timpului o

multitudine de definiţii, majoritatea fiind acceptate. Majoritatea definiţiilor comunicării non

12

verbale vorbesc despre această comunicare nonverbală ca despre un cumul de mesaje, mesaje ce

nu sunt exprimate prin ajutorul cuvintelor, dar care totuşi pot fi decodificate, putând crea

înţelesuri.

Cât de importantă este comunicarea non-verbală a demonstrat-o Albert Mehrabian, în

anul 1967. În urma unui studiu despre comunicarea nonverbală acesta a ajuns la concluzia ca

numai 5% din mesaj este transmis prin comunicare verbala în timp ce 38% este transmis pe cale

vocala şi 55% prin limbajul corpului.

Caracteristici ale comunicării nonverbal

Comunicarea nonverbală este neintenţionată, ea ne trădează emoţiile sau atitudinea chiar

dacă nu dorim acest lucru, deci trebuie sa fim conştienţi ca mesajele non verbale uneori pot

contrazice ceea ce afirmam;

- comunicarea nonverbala este alcătuită dintr-un număr de coduri separate pe care trebuie

sa învăţăm sa le folosim. Anumite coduri non verbale sunt universale, fiind înţelese la fel în

culturi diferite;

- abilitatea de comunicare nonverbala creste odată cu vârsta, cu experienţa Cei care

comunica bine non verbal, stăpânesc în aceeaşi măsură şi codurile non verbale şi de obicei sunt

acei care reuşesc mai bine în societate, construiesc relaţii bune cu semenii lor şi au un statut

social mai bun;

- mesajele transmise prin comunicarea non verbale ne furnizează informaţii despre

problemele personale sau de relaţionarea la alţi indivizi, despre care am fi jenaţi sa discutam.

Tipuri de comunicare nonverbală:

Există un tip de comunicare nonverbală numit sezonier, care se bazează la mesajele

recepţionate cu ajutorul simţurilor văzului, auzului, mirosului, tactil şi gustativ; un alt tip de

comunicare nonverbală este şi ceea ce se numeşte comunicarea nonverbală estetica (pictura,

muzica, dans, imagine, etc) care are loc prin intermediul diferitelor forme de exprimare artistica

şi comunica diferite emoţii artistice;

Comunicarea nonverbala bazata pe folosirea însemnelor (steaguri, insigne, uniforme, etc)

13

şi a simbolurilor specifice, ca de exemplu, cele legate de religie (cruce, altar, icoane, etc) sau

statut social (gradele la ofiţeri, titulatura, decoraţiile, etc).

Principalele funcţii în comunicarea non-verbală:

- comunicarea nonverbală are menirea de a o accentua pe cea verbală ; astfel, profesorul

poate întări prin anumite elemente de mimică sau de gestică importanţa unei anumite părţi din

mesaj din ceea ce transmite, în timpul orelor, elevilor;

- comunicarea nonverbală poate să completeze mesajul transmis pe cale verbală ; în acest

mod, să ne închipuim acelaşi material înregistrat şi audiat apoi de elevi şi, în al doilea caz,

prezentat de cadrul didactic la propriu; anumite părţi ale mesajului verbal pot fi nu doar

accentuate, ci, ele pot fi completate fericit cu un impact considerabil asupra sporirii motivaţiei

învăţării ; cineva care spune o glumă zâmbeşte în timp ce face acest lucru, cineva care anunţă o

veste tristă are o mimică în concordanţă cu aceasta;

- comunicarea nonverbală poate, în mod deliberat, să contrazică anumite aspecte ale

comunicării verbale ; atunci când, spre exemplu, trebuie să efectuăm o critică, un zâmbet care

contravine aspectului negativ al mesajului verbalizat poate să instaureze o atmosferă pozitivă şi

relaxantă, care să facă - aparent paradoxal - critica mai eficientă în urmărirea scopurilor acesteia

privind schimbări comportamentale la nivelul persoanei mustrate;

- o altă funcţie a comunicării non verbale este aceea de a regulariza fluxul

comunicaţional şi de a pondera dinamica proprie comunicării verbalizate;

- comunicarea nonverbală repetă sau reactualizează înţelesul comunicării verbale, dând

posibilitatea receptorului comunicării să identifice în timp real un îndemn aflat în spatele unei

afirmaţii.

1.9. Comunicarea scrisă

Comunicare umană nu trebuie privită numai prin prisma celei verbale şi nonverbale, ci şi

prin cea scrisă. Scrisul a îmbrăcat la început forma pictografică. Cu timpul s-a perfecţionat şi

transformat ulterior în scrieri cu litere de alfabet. Scrisul şi comunicarea formează unul şi acelaşi

14

proces istoric -dialectic, determinat de schimbarea şi dezvoltarea condiţiilor vieţii materiale şi

sociale.

Limbajul scris constituie una dintre cele mai importante şi mai revoluţionare cuceriri

dobândite de oameni, în procesul muncii şi în condiţiile convieţuirii în societate. El joacă un rol

deosebit în păstrarea şi răspândirea ştiinţei şi a culturii în precizarea şi realizarea diferitelor

raporturi sociale.

În raport cu celelalte tipuri de comunicare, comunicarea prin scris oferă o serie de

avantaje, dar şi dezavantaje.

Avantajele comunicării în scris constau în următoarele:

oferă posibilitatea organizării mai clare a conţinutului informaţional, prin revenirea şi

îmbunătăţirea succesivă a textului;

poate fi oricând consultat şi confruntat cu ceea ce s-a precizat a se executa;

asigură condiţii pentru o argumentare largă a celor înscrise.

Pe lângă avantajele prezentate comunicarea prin scris prezintă şi unele dezavantaje, cum ar

fi:

nu realizează legătura directă între interlocutori (parteneri);

îi lipseşte puterea de influenţare a cuvântului vorbit;

nu permite conexiunea inversă imediat, ci numai cu un anume decalaj în timp;

lipseşte pe interlocutori de informaţia emoţională pe care le asigura schimbul mesajelor

orale.

Particularităţi ale comunicării prin scris:

mesajul nu poate fi prezentat ci se prezintă singur;

dispare posibilitatea ca emiţătorul să intervină, de a reveni, pe loc, asupra mesajului, a

informaţiei transmise, de a-l completa sau explica, a-l detalia, de a sublinia anumite părţi,

în raport cu reacţia cititorului;

realizarea feedbeck-ului este reluată şi completată prin alte mesaje (telefon sau în scris);

noua informaţie trebuie subliniată pentru a nu trece neobservată, folosind expresii de felul

următor: „…de la aceasta dată, …”sau „… începând cu data de…” etc.

15

Cerinţe de respectat în comunicarea prin scris:

concizie, claritate, logica internă, adresabilitatea, lipsa echivocului, utilizarea

terminologiei adecvate;

claritatea limbajului folosit, claritatea argumentelor, elemente de sintaxa, optimizarea

lungimii propoziţiilor, a frazelor si chiar a întregului text;

alegerea cu mare grija a cuvintelor cu mare încărcătura emoţionala si folosirea corecta a

semnelor de punctuaţie.

Este extrem de important să conştientizam faptul că a gândi şi a scrie sunt două procese

diferite. În general, etapa de gândire constituie aproximativ 40% din timpul necesar întocmirii

unui mesaj scris, iar etapa a doua, de scriere propriu-zisă, restul.

Comunicarea în scris ajută oamenii să devină mai sistematici în gândire. Studierea atentă a

semnificaţiei, pentru a cunoaşte precis nuanţele, este o condiţie a calităţii mesajului.

16

CAPITOLUL 2.

COMUNICAREA VERBALĂ

2.1. Definiție

Comunicarea verbală reprezintă modalitatea cea mai întâlnită ca formă de comunicare. Se

deosebeşte de celelalte forme de comunicare prin câteva caracteristici:

- presupune un mesaj, ce trebuie să conţină elementele structurale, de actualitate, interes

şi motivaţie pentru ascultător, claritate şi coerenţă internă etc.;

- presupune oferirea unor suporturi multiple de înţelegere a mesajului, în care cel mai

important este cel iconic şi, totodata, presupune concordanţa dintre mesajul verbal şi cel

nonverbal, în care cel din urmă are un rol de întărire;

- este circulară şi permisivă, în sensul că permite reveniri asupra unor informaţii, detalieri

care nu au fost prevăzute atunci când a fost conceput mesajul;

- este puternic influenţată de situaţie şi ocazie: acelaşi mesaj poate fi receptat diferit de

acelaşi receptor în funcţie de dispoziţia motivaţională, factorii de oboseala şi stres, condiţii

favorizante sau nu ale contextului comunicării;

- este puternic influenţată de caracteristicile individuale ale emiţătorului şi receptorului;

- posedă şi atributele necesităţii umane – nevoia omului de comunicare.

Comunicarea verbala are în centrul demersului său limbajul articulat (vorbirea) şi

limbajul vocal nearticulat (paralimbajul). Vorbirea, reprezintă cea mai simplă şi mai evoluată

modalitate de exprimare a nuanţelor afective dar şi a gândirii abstracte, raţionale. Paralimbajul

include diverse modalităţi sonore (volum, ton etc.),ritm, intensitate, fluenţă,viteză, folosirea

pauzelor etc.; reprezintă un bogat mijloc expresiv-comunicativ în cadrul unui dialog. Se

apreciază ca 39% din înţelesul comunicării este afectat de paralimbaj.

În cadrul comunicării verbale întâlnim următoarele forme şi structuri compoziţionale:

cuvântul, intervenţia, alocuţiunea, toastul, conferinţa, dezbaterea, dizertaţia, discursul s. a.

cuvintele, sunt sunete şi semne care servesc omului pentru a construi mesaje. Cu

ajutorul cuvintelor se realizează vorbirea şi scrierea umană. Astfel, se afirmă ca

„ideea care nu caută să devină cuvânt este o idee proastă, iar cuvântul care nu

caută să devină acţiune este un cuvânt prost” (cf. Louis Pauwels si Jacques

Bergier, Dimineaţa magicienilor. Introducere in realismul fantastic, Nemira, 1994,

17

p. 20). Claritate mesajului înseamnă folosirea corectă a cuvântului exact ş i a unei

gramatici corecte (folosirea corectă a regulilor de ordin practic,a verbelor,

adjectivelor şi adverbelor, folosirea adecvata a jargonului şi a eufemismelor etc.)

O dificultate în comunicare este dată de tendinţa spre folosirea anglicismelor dar

şi, de folosirea termenilor vulgari sau jignitori.

intervenţia: formă a dezbateri orale libere şi concise pe o tema dată(culturală,

ştiinţifică, ideologică), în prezenţa unui auditoriu interesat. Ea exprimă un punct

de vedere personal a celui ce intervine, cu motivări clare şi convingătoare, cu

nuanţe de originalitate, abordând un singur aspect, sub forma unei opinii.

alocuţiunea: formă spontană sau elaborată a unei comunicări orale, scurtă şi

ocazională. Ea poate să ia şi forma cuvântului sau salutului la diferite evenimente.

discursul: forma extrem de elaborată a unei comunicări oratorice, prin care se

susţine sau se dovedeşte, argumentat în faţa unui auditoriu, o problema sau o

tema.

conversaţia: se bazează pe dialogul dintre doua persoane, pe întrebare şi răspuns

în vederea realizării unui obiectiv într-o anumita situaţie. Se desfăşoară faţă în

faţă, dar şi prin intermediul mijloacelor tehnice (telefon, a micului ecran tv. etc.).

2.2. Funcţiile şi caracteristicele comunicării verbale

Comunicarea verbală este forma cea mai avansată de comunicare umana, depinzând

de o similaritate de limbaj între emiţător şi receptor. Ea se sprijină pe folosirea cuvântului

în comunicare.

Comunicarea verbală reprezintă o fereastră a noastră, a eu-lui, are un rol primordial

fiind folosită în viata de zi cu zi dar şi în relaţiile interumane din cadrul unei organizaţii,

trebuie tratată ca o parte integrantă a responsabilităţii fiecărei persoane faţă de cei din jur.

Există mai multe funcţii ale comunicării verbale, iar printre acestea se număra:

- Înţelegere şi cunoaştere (o mai bună cunoaştere atât de sine cât şi cunoaşterea

celorlalţi).

18

- Dezvoltarea unor relaţionări consistente cu ceilalţi (avem nevoie de relaţii

prin care să împărtăşim celorlalţi realitatea noastră).

- Influenta şi persuasiunea comunicării (ii putem influenţa pe ceilalţi să ia

parte la activitatea noastră de a atinge anumite scopuri).

Caracteristicile comunicării verbale sunt ,,stilul” cât şi ,,limbajul”.

a) Stilul - cercetătorul Martin Joos a distins un număr de cinci trepte ale

comunicării orale, ce constituie toţi atâţia paşi ai îndepărtării acesteia de rigorile exprimării

scrise:

- stilul ce caracterizează formele de comunicare necooperativă - emiţătorul nu-şi

cunoaşte receptorul (emisiuni transmise la radio sau la televizor care nu sunt interactive);

- stilul formal corespunde adresării către un auditoriu numeros – se percep reacţiile

auditoriului insa limbajul este formal şi coerent;

- stilul consultativ este cel al discuţiilor cu caracter de afaceri, de negociere –

participarea interlocutorului este activă însa nu mai poate fii vorbă de un plan detaliat al

comunicării, ci numai de informaţia de bază îmbogăţita pe parcurs.

- stilul ocazional e specific conversaţiilor libere între cunoştinţe, amici - a dispărut

chiar şi baza informaţionala minimă pe care trebuia să se construiască dialogul

(Participanţii trec fără restricţii de la un subiect la altul, intr-o maniera neglijentă);

- stilul intim specific prietenilor foarte buni, persoanelor îndrăgostite ori relaţiei

părinţi-copii, se caracterizează prin recurgerea la un cod personal, care nu mai are drept

obiectiv comunicarea unor date exterioare, ci oferă informaţii despre stările şi trăirile

intime ale subiectului.

Principiile stilului comunicării verbale sunt:

Claritatea – cuvintele trebuie sa fie bine alese, exacte şi potrivite cu ideile pe care

le exprima, sa fie logic înlănţuite pentru a putea fi interese încă odată, de

asemenea se va avea grija sa fie evitate cuvintele sau expresii cu mai multe

înţelesuri, neologismele, regionalismele, claritatea stilului este asigurata când se

folosesc propoziţii şi fraze scurte.

19

Simplitatea şi naturaleţea – acest principiu consta într-o exprimare directa,

fireasca şi lipsita de exagerări.

Corectitudinea – o exprimare corecta constă în respectarea regulilor gramaticale.

Politeţea şi demnitatea – stilul comunicării trebuie să aibă în vedere un ton şi mod

deosebit de exprimare, cuviincios, respectuos şi demn, iar în cazul unor

nemulţumiri apărute în discuţie trebuie să predomine politeţea, buna cuviinţă şi

demnitatea.

b) Limbajul este unul dintre mijloacele cele mai specific umane, cel mai frecvent

folosit în comunicarea interumana. El a şi fost definit de aceea ca fiind ,,un vehicul ce

transportă intenţii, atitudini”.

Limbajul este şi un tip aparte de conduită a individului, şi anume, de conduită

verbală, ce implică activităţi diverse (vorbire, ascultare, schimb de idei, reţinerea mesajelor

sonore, reproducerea sau traducerea lor). De asemenea, conduita verbală se subsumează

unei familii mai vaste de conduite şi anume conduitelor simbolice (desen, gesturi, scris,

diverse alte coduri).

Limbajul poate fi determinat ca fiind un sistem de comunicare prin semnale, în

cadrul unei limbi sau în afara ei. Filozoful KARL POPPER a identificat trei categorii de

limbaje, după criteriul funcţiei:

Limbaje inferioare (folosite şi în lumea animala), având funcţia de

semnalizare, de autoexpresie;

Limbaje superioare, exclusiv umane, capabile de descriere şi argumentare;

Limbaje mixte.

Limbajul, ca facultate inerentă şi specifică speciei umane, constituie tocmai

expresia şi realizarea conduitelor verbale. Studiul limbajului presupune investigarea unor

probleme cum ar fi: perceperea limbajului, înţelegerea discursului, memorizarea frazelor şi

a textelor, achiziţia şi producerea limbajului.

Psihologii au început studiul limbajului cu investigarea relaţiei dintre fenomenele

externe ale producerii şi perceperii sunetelor, şi procesul intern al gândirii (Wundt). Buhler,

criticând poziţia lui Wundt, explica limbajul prin referire doar la evenimentele externe,

20

decât prin invocarea obscurelor ,,procese mentale”, poziţie care se va radicaliza în

behaviorism. Watson, Kantor etc. s-au centrat pe studiul determinanţilor funcţionali ai

comportamentului verbal.

Contribuţii remarcabile la studiul limbajului au adus reprezentanţii şcolii

constructiviste (Wallon, Vigotski, Luria, Piaget) preocupaţi de investigarea achiziţiei

limbajului, implicit de socializarea copiilor.

Ca urmare, comunicarea este calea prin care subordonaţii pot fi motivaţi şi li se

poate influenta comportamentul şi atitudinea. Tot prin comunicare se poate asigura

curgerea liberă a informaţiei adică informaţia corectă şi utilă ajunge la locul potrivit în

momentul potrivit pentru că eforturile tuturor să se coordoneze între ele.

2.3. Formele şi principiile unei înţelegeri eficiente a comunicării verbale

Comunicarea verbala se poate realiza sub mai multe forme:

Expunerea - este forma de discurs în care cel care vorbeşte îşi transmite opiniile

cu privire la un subiect.

Prelegerea - este situaţia comunicativă în care publicul care asista la aceasta, a

avut posibilitatea să sistematizeze informaţii, fapte, evenimente anterioare

angajării acestui tip de comunicare.

Relatarea - o forma de comunicare în care se face o decodificare, o dezvăluire, o

prezentare a unor stări de fapt, a unor acţiuni fără implicarea celui care participă, e

ferita de subiectivism.

Discursul - forma cea mai evoluată şi cea mai pretenţioasa a monologului, care

presupune emiterea, argumentarea şi susţinerea unor puncte de vedere şi a unor

idei inedite, care exprima un moment sau o situaţie crucială în evoluţia domeniului

respectiv.

Dezbaterea – este situaţia comunicativă în care se realizează o analiza amănunţita,

o deliberare (o discuţie largă asupra unei probleme de interes general pentru a o

clarifica).

21

Dizertaţia - expunere în care se tratează o problemă în mod ştiinţific pe baza

argumentelor şi datelor dobândite prin studiu.

Colocviul - este forma de comunicare în care participanţii dezbat în comun o

anumită idee, pe baza unei discuţii, asupra unui anumit subiect.

Pledoaria - este asemănătoare ca forma şi funcţie discursivă cu alocuţiunea,

diferenţiindu-se de aceasta prin aceea ca prezintă şi susţine un punct de vedere

propriu.

Dialogul - comunicare în cadrul căreia mesajele se schimbă între participanţi,

fiecare fiind pe rând emiţător şi receptor, toţi participanţii fiind consideraţi egali.

Interviul - forma rigida a dialogului, în care rolurile de emitent şi receptor nu se

schimbă; este folosit ca metodă de obţinere a informaţiilor, în presă.

Alocuţiunea - reprezintă o intervenţie din partea unui vorbitor, o cuvântare

ocazională, având ca scop ilustrarea unui punct de vedere, nu depăşeşte 10 minute.

Ea are o încărcătură afectiva mare având o structură simplă – importanţa

evenimentului, impresii, sentimente, urări, felicitări.

Toastul – o urare foarte scurta, ocazională cu o mare încărcătura afectivă şi care

nu depăşeşte dezacorduri, pauze).

Principiile pentru creşterea eficienţei comunicării verbale:

1. Orice individ trebuie sa fie pregătit atât pentru rolul de emiţător cât şi pentru cel

de receptor, adică emiţătorul are în vedere:

pregătirea atentă a mesajului;

folosirea unei tonalităţi adecvate a vocii;

practicarea unui debit adecvat de 5 – 6 silabe / secunda, cu interval de

separaţie de 0,5 secunde intre cuvintele cheie;

verificarea înţelegerii mesajului.

Pregătirea receptorului consta în faptul:

să cunoască ce doreşte emiţătorul de la el;

să identifice părţile utile din mesaj pe care sa le retina;

sa cunoască credibilitatea emiţătorului.

22

2. Orice receptor trebuie sa se autoeduce pentru a putea “asculta activ”ceea ce

înseamnă:

* crearea unei stări de spirit favorabila ascultării;

* participarea la discuţie;

* concentrarea atenţiei asupra esenţialului;

* ascultare inteligentă în sensul acordării atenţiei asupra pronunţiei tembrului vocii,

gesturilor.

3. Purtarea prietenoasa

De obicei oamenii când vin în contact cu alţii iau o figura serioasă, oficială care

provoacă o impresie rece. Sunt rezervaţi în discuţie de aceea este greu să comunici cu ei.

Oamenii care zâmbesc de la prima întâlnire şi se poartă atât de prietenos încât

discuţia se desfăşoară de la sine.

Reţetele unei comunicări eficiente poate fi zâmbet, ton prietenesc, ascultare atentă,

privit în ochii interlocutorului.

,,Un surâs nu costă nimic, dar înfăptuieşte mult” – spune un proverb chinezesc.

2.4. Barierele comunicări orale

Există cinci tipuri de bariere:

Barierele externe sunt cele care țin din contextual comunicării și canalele de transmitere.

Exemple de bariere externe:

Galagia;

Întreruperile (provocate de telefoane, intrarea unor alte personae în încapere etc.).

Barierele externe pot fi eliminate prin alegerea unui spațiu potrivit pentru desfășurarea

pezentării, închiderea telefonelor mobile etc.

23

Modurile diferite de codificare și decodificare a mesajelor. Fiecare participant intră în

procesul de comunicare cu un anumit nivel de cunoaștere și utilizare a limbajului precum și o

serie de idei, infomații, sentimente, opinii, prejudecăți, cunoștințe, expeiențe personale etc.

Acestea influențiază modul în care el codifică și decodifică mesajele.

Barierele generate de modalitățile diferite de codificare și decodificare pot fi eliminate prin

explorarea sensului mesajelor folosind reformulări, rezumări, întrebari de clarificare și prin

solicitarea de feedback de verificare a înțelegerii.

Pentru a evita problemele generate de modalitățile diferite de codificare și decodificare,

autorii prezentărilor pot planifica momente în care membrii audienței să aibă ocazia de a

interveni și solcita clarificări.

Claritatea și cantitatea Feedback-ului pot genera bariere. Rolul feedback-ului este in

primul rand acela de a arata sursei ca mesajul sau a fost receptionat si inteles de destinatar.

Absenta feedback-ului poate genera neintelegeri ulterioare cu privire la subiectele discutate.

Aceasta bariera poate fi eliminata in timpul prezentarilor prin solicitarea de feedback folosind

intrebari.

Exista diferite niveluri de ascultare care variaza de la a ignora mesajele sau a mima

ascultarea pana la ascultarea active si cea empirica.

Un nivel de ascultare ridicat din partea interlocutorului poate fi obtinut in prezentare limtand

datele tehnice la cele obligatoriu necesare, pezentand beneficii, flosind corect intonatia si ritmul

vorbirii etc.

Barierele interne in comunicare sunt de doua tipuri :

Bariere psihologice

Bariere fiziologice

Bariere psihologice in comunicare pot fi:

- sentimente: teama, invidia;

- caracteristici personale: aroganta, lacomia, apatia;

- istoricul relatiei;

- nivelul de incredere;

24

- presupunerile si prejudecatile.

Barierele psihologice pot fi inlaturate prin discutii de clarificare, o mai buna cunoastere a

audientei, mai multa deschidere si toleranta aratata celuilalt si propriei persoane.

Disconfortul fizic cum este in cazul oboselii, senzatiei de foame, al durerii, etc. constituie o

bariera fiziologica in comunicare.

Barierele fiziologice de cele mai multe ori pot fi inlaturate prin programarea unor pauze

pentru prezentarile de durata sau, in cazurile in care este necesar, reprogramarea prezentarilor.

25

CAPITOLUL 3.

PARTEA APLICATIVĂ

3.1. Definirea temei cercetării. Ipoteza cercetării.Ipoteza sugerează relaţiile posibile între elementele problemei ce urmează să fie surprinse

şi explicate pe parcursul cercetării. Ipoteza înseamnă o ,,idee provizorie”, etimologic, o supoziţie, o presupunere. Mai precis ipoteza implică întrebarea la care se caută răspuns prin cercetarea ce urmează să se desfăşoare, de cele mai multe ori ca opţiune între două sau mai multe posibilităţi de a răspunde la acea întrebare.

3.2. Metodele utilizate în cercetare:a) ObservareaPrin ,,observare” se înţelege ,,constatarea lucrurilor şi fenomenelor aşa cum ni le oferă

natura în chip obişnuit”, dar trebuie să deosebim două feluri de observaţii: unele pasive – e vorba de observaţia spontană, pe care cel ce observă o face întâmplător şi fără să fie condus de vreo idee preconcepută şi de observaţia provocată, adică a minţii noastre cu privire la desfăşurarea fenomenului cercetat.

b) Experimentul pedagogicMetoda experimentării, spre deosebire de metoda observării, produce datele, furnizează

fapte ,,provocate” special pentru raţionamentul experimentat al cercetării.c) Testele docimologice.Testul este o probă standardizată în ceea ce priveşte normele de aplicare şi de măsurare,

corespunzătoare trăsăturii avute în vedere şi constă într-o sarcină de executat, identică pentru orice subiect examinat, cu o tehnică precisă de apreciere numerică a rezultatului examinării în raport cu populaţia întreagă căreia îi aparţine subiectul.

d) Metoda cercetării documentelor şcolare.

Pot fi consultate fişele psihopedagogice ale preşcolarilor, ghidul de observare a copilului, rezultatele obţinute de copii la probele pentru determinarea proceselor senzoriale, la probele pentru cunoaşterea proceselor intelectuale, probele sociometrice etc.

e) Metoda analizei produselor activităţilor copiilor. În funcţie de tema aleasă şi de ipoteza de lucru, se poate declanşa în mod intenţionat un

anume gen de activitate, produsele ei urmând să fie analizate şi studiate. Sunt incluse în aceste produse de activităţi tot ceea ce poate reda un rezultat al muncii copilului, fişe de lucru, desene, obiecte confecţionate etc.

26

3.3. Desfăşurarea cercetării După fixarea obiectivelor şi a ipotezei de cercetare am trecut la selectarea subiecţilor

(eşantionarea). Eşantionul cercetării, format din cei 19 subiecţi, se constituie chiar din preşcolarii grupei. Cercetarea am realizat-o numai cu un singur eşantion (fiind singura grupă a grădiniţei), eşantionul experimental.

Experimentul a parcurs trei etape: - etapa pregătitoare în care au fost studiate condiţiile în care se va desfăşura, s-a stabilit factorul experimental şi s-a precizat strategia aplicării lui; - etapa de efectuare a constat în desfăşurarea propriu-zisă a experimentului; - etapa de evaluare în care s-au înregistrat şi s-au măsurat rezultatele experimentului.

Testele cuprind următoarele probe, corespunzătoare fiecărui obiectiv:a) proba de lacune într-un text;b) proba pentru determinarea limbajului (pronunţia);c) proba de antonimie;d) proba de dezvoltare a gândirii şi imaginaţiei.

TEST

Obiective operaţionale:

O1 – să găsească cuvintele omise intenţionat din versurile recitate;

O2 – să redea cât mai fidel versurile ascultate;

O3 – să completeze versul cu cuvântul potrivit (ce rimează);

O4 – să găsească cuvintele cu sens opus următorilor stimuli verbali: plâns, murdari, mică, mulţi.

Itemi:

Item 1. – Completează versurile cu cuvintele care lipsesc:

Punctaj: = 4 puncte (câte 1 punct pentru fiecare cuvânt omis).

,,Azi pisica mea e ……(tristă)

Că nu are o ………….(batistă)

Să şteargă cu ea ……..(mustaţa)

Că i-a murdărit-o…….(raţa)”

(,,Pisica”, de I. Socol)

Item 2. – Repetă cât mai fidel versurile ascultate:

Punctaj: = 4 puncte (câte 1 punct pentru fiecare vers).

,, - Iartă-mă, te rog, pardon!

Am crezut că ai palton,

27

Şi-am vrut, dragă Pisicel

Să-ţi pun blana în cuier.”

(,,Iartă-mă Pisicel”, de Luiza Carol)

115

Item 3. – Completează versurile cu cuvintele potrivite:

Punctaj: = 2 puncte (câte 1 punct pentru fiecare rimă)

,,Am un motănel

Tare……(mititel)

Dar e tontonel

N-a prins pân-acum

Nici un….(şoricel)

(,,Tontonel”, de C. Clisu)

Item 4. – Gaseşte însuşirile opuse ca sens celor subliniate în text:

Punctaj: = 4 puncte (câte 1 punct pentru fiecare antonim)

,,Cine o fi plans pe aici……(râs)

Şi din ochii ei murdari…….(curaţi)

Stropi mici au udat o floare…(mari)

Pe-o tulpină cu mulţi fraţi……(puţini)

(,,Lăcrămioare”, de Petre Stoicescu)

TABEL ANALITIC – TESTUL 1 INIŢIAL

Proba nr. 1 şi proba nr. 2

Probe de lacune într-un text

Pronunţia Expresivitatea

Nr.

crt.

Nume

şi

Prenume

Tris-

tă

Ba-

tistă

Mus-

taţă

Ra-

ţă

To-

tal

1 2 3 4 Total

1 B. L. 1 1 1 1 4 1 1 1 0 3

2 C.M. 0 1 1 1 3 0 1 0 1 2

3 P. A. 0 0 0 1 1 0 0 0 0 0

4 D. R. 0 1 0 0 1 0 1 1 1 3

5 N. G. 0 1 1 1 3 0 0 0 0 0

28

6 G. B. 0 1 0 0 1 1 1 0 1 3

7 T. V. 0 1 1 0 2 0 1 0 1 2

8 Ţ. E. 1 1 1 1 4 0 0 1 0 1

9 C. A. 1 0 1 0 2 0 1 0 0 1

10 Ţ. C. 0 1 0 1 2 0 0 0 0 0

11 B. D. 1 0 0 0 1 0 1 1 1 3

12 V. M. 1 1 1 1 4 1 1 1 1 4

13 J. E. 1 1 0 0 2 1 1 0 0 2

14 U.S. 0 1 1 1 3 1 1 0 1 3

15 P. R. 1 1 1 1 4 1 0 0 0 1

16 N. B. 0 1 1 0 2 0 1 1 1 3

17 D.D. 0 0 1 0 1 1 1 0 1 3

18 P. G. 1 0 1 0 2 0 0 0 0 0

19 M.A-M. 1 1 1 1 4 1 0 1 0 2

Total 9 14 13 10 46 8 12 7 9 36

TABEL ANALITIC

Proba nr. 3 şi proba nr. 4

Proba de dezvoltare a gândirii Proba de antonimie

şi imaginaţiei

Nr.

Crt.

Nume şi

prenume

Miti-

tel

Şori-

cel

Total Râs Cu-

raţi

Mari Puţini Total

1 B. L. 1 1 2 1 1 1 0 3

2 C.M. 0 1 1 0 1 1 0 2

3 P. A. 0 0 0 1 0 0 1 2

4 D. R. 0 0 0 1 0 0 0 1

5 N. G. 0 1 1 0 0 0 1 1

6 G. B. 1 1 2 1 1 0 0 2

7 T. V. 0 1 1 1 0 1 1 3

29

8 Ţ. E. 1 1 2 1 1 1 1 4

9 C. A. 0 0 0 0 1 1 1 3

10 Ţ. C. 0 0 0 0 1 0 0 1

11 B. D. 1 1 2 1 1 0 0 2

12 V. M. 0 1 1 0 1 0 0 1

13 J. E. 1 0 1 0 1 1 1 3

14 U.S. 1 0 1 1 1 1 1 4

15 P. R. 0 0 0 0 1 0 0 1

16 N. B. 1 1 2 1 1 0 0 2

17 D.D. 1 1 2 0 0 1 1 2

18 P. G. 0 1 1 1 1 1 0 3

19 M.A-M. 1 1 2 1 0 0 0 1

Total 9 12 21 11 13 9 8 40

TABEL SINTETIC PENTRU PROBELE DE

EVALUARE DIN ETAPA INIŢIALĂ

Nr.

crt.

Nume şi

prenume

Pr.I Pr.II Pr.III Pr.IV Total

punctaj

Calificative

1 B. L. 4 3 2 3 12 Foarte bine

2 C.M. 3 2 1 2 8 Bine

3 P. A. 1 0 0 2 3 Nesatisfător

4 D. R. 1 3 0 1 5 Satisfăcător

5 N. G. 3 0 1 1 5 Satisfăcător

6 G. B. 1 3 2 2 8 Bine

7 T. V. 2 2 1 3 8 Bine

8 Ţ. E. 4 1 2 4 11 Foarte bine

9 C. A. 2 1 0 3 6 Satisfăcător

10 Ţ. C. 2 0 0 1 3 Nesatisfăcător

11 B. D. 1 3 2 2 8 Bine

12 V. M. 4 4 1 1 10 Bine

30

13 J. E. 2 2 1 3 8 Bine

14 U.S. 3 3 1 4 11 Foarte bine

15 P. R. 4 1 0 1 6 Satisfăcător

16 N. B. 2 3 2 2 9 Bine

17 D.D. 1 3 2 2 8 Bine

18 P. G. 2 0 1 3 6 Satisfăcător

19 M.A-M. 4 2 2 1 9 Bine

Total 46 36 21 41 144

REPREZENTĂRI GRAFICE

CENTRALIZATOR

Nr. puncte 0 – 3 4 – 6 7 – 10 11 – 14

Calificative Nesatisfăcător Satisfăcător Bine Foarte bine

Număr copii 2 5 9 3

Procentaj 10,54 % 26,33 % 47,33 % 15,80 %

Aceste rezultate pot fi reprezentate grafic în poligonul de frecvenţă şi histograma

calificativelor.

Legendă:

Foarte bine (FB)=3

Bine (B)=9

Satisfăcător (S)=5

Nesatisfăcator(NS)=2

HISTOGRAMA

CALIFICATIVELOR

31

Legendă:

Foarte bine

(FB)=3

Bine (B)=9

Satisfăcător (S)=5

Nesatisfăcător(NS)=2

DIAGRAMA AREOLARĂ

PROCENTUALĂ

LEGENDĂ:

- FB = 15,80 %

- B = 47,33 %

- S = 26,33 %

- NS = 10,54 %

32

3.4. Analiza şi interpretarea datelor testului iniţial

Analiza datelor evidenţiază că din cei 19 preşcolari, mai mult de jumătate, (FB = 3, B =

9) dintre ei şi-au însuşit corespunzător volumul de cunoştinţe prevăzut de programa şcolară

referitoare la educarea limbajului.

Se constată că 3 copii din 19 au obţinut calificativul ,,Foarte Bine”, 9 au obţinut

calificativul ,,Bine”, 5 ,,Satisfăcător”, iar 2 preşcolari ,,Nesatisfăcător”. Aceşti 2 copii au un

vocabular sărac, nu sunt prea bine inzestraţi cu puterea de a memora versuri, nu au auzul

fonematic bine format, nu au o dicţie corespunzătoare vârstei şi nu şi-au însuşit noţiunile de

categorii semantice (omonime, sinonime, antonime, paronime), practicate în cursul activităţilor

de educare a limbajului.

Cu aceştia 2, dar şi cu cei 5 preşcolari care au obţinut calificativul ,,Satisfăcător”,voi lucra

diferenţiat, îi voi implica special în activităţi specifice pentru a-i aduce la nivelul celor 12 care au

obţinut calificativele ,,Bine” (9) şi ,,Foarte Bine” (3), prin fişe de lucru individuale, jocuri

didactice, frământări de limbă, creare de poveşti după imagini după potenţialul creativ al fiecărui

copil.

33

CONCLUZII

În concluzie putem afirma că comunicarea se află peste tot în jurul nostru . Câteodată nici

nu ne dăm seama de ea, alteori suntem mulţumiţi sau nemulţumişi de rezultatele pe care le

obţinem în comunicare.

Toate definiţiile date comunicării umane, indiferent de şcolile de gândire cărora le aparţin

sau de orientările în care se înscriu, au cel puţin următoarele elemente comune: comunicarea este

procesul de transmitere de informaţii, idei, opinii, păreri, fie de la un individ la altul, fie de la un

grup la altul; nici un fel de activitate, de la banalele activităţi ale rutinei cotidiene pe care le trăim

fiecare dintre noi zilnic şi până la activităţile complexe desfăşurate la nivelul organizaţiilor,

societăţilor, culturilor, nu poate fi conceput în afara procesului de comunicare.

Comunicarea prin intermediul limbajului constă într-o succesiune de cuvinte prin

care căutăm să suscităm anumite idei şi raţionamente la auditor. Putem să convocăm fapte,

evenimente sau să descriem obiecte, persoane, situaţii. Karl Popper disocia doua funţii ale

comunicării: una fiind descriptivă, referitoare la obiecte şi fenomene, şi a doua

„argumentativă”, prin care fundamentăm, aducem argumente în favoarea anumitor judecăţi.

Nici un fel de activitate, de la banalele activităţi ale rutinei cotidiene şi până la cele

mai complexe activităţi desfăşurate la nivelul organizaţiilor, societarilor sau culturilor, nu

mai pot fi imaginate în afara procesului de comunicare.

Dar comunicarea a devenit, de asemenea, şi unul dintre cuvintele „la modă ”, ale

vremurilor noastre, ce multiplica activităţile sau evenimentele pe care le reprezintă şi care

tinde să-şi lărgească aria de semnificaţii tocmai datorita interesului de care se bucură.

Comunicarea moderna pare a se adresa, din aceasta perspectiva, tuturor în special şi

nimănui în general.

Dincolo de aspectele mai puţin plăcute ale comunicării se dezvăluie însa o

certitudine: epoca moderna reprezintă apogeul comunicării. Progresul tehnico-ştiinţific a

favorizat apariţia telegrafului, a telefonului, a trenului, a automobilului, intensificând

comunicarea între indivizi, comunităţi, culturi.

34

Reuşita comunicării depinde de adecvarea conţinutului şi formele de exprimare a

mesajului cu capacitatea de percepţie, înţelegere a receptorului, cu starea sa sufletească.

Mesajele trebuie prezentate diferit faţă de receptorii lipsiţi de prejudecăţi sau într-o stare de

spirit echilibrată.

Un proces eficient de comunicare solicită luarea în considerare a ambelor categorii

de canale, cunoaşterea modului lor de funcţionare, a avantajelor şi dezavantajelor pentru a

le putea folosi şi controla.

Comunicarea verbală, cea mai frecvent utilizata în cadrul organizaţiei, se desfăşoară

prin intermediul limbajului, influenţata, însa, de părerile personale, valorile, reperele la

care se raportează indivizii atunci când transmit şi receptează mesaje.

35

BIBLIOGRAFIE

1. Abric Jean-Claude, Psihologia comunicării. Teorii şi metode. Polirom, Iaşi 2002.

2. Barliba, C, M., Paradigmele comunicării, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti,

1987.

3. Cerghit, Ioan, „Integrarea conexiunii inverse în structura procesului de învăţământ-

principiu fundamental în pedagogia modernă”, în Revista de pedagogie, nr.9, Bucureşti,

1996.

4. Cosmovici Andrei, Psihologie generală. Poliron, Iaşi 1996.

5. Dinu, M., Comunicarea – repere fundamentale, Ed.Algos, 2000.

6. Dinu, M., Comunicarea: repere fundamentale, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1997.

7. Dumitru, Ion, Ungureanu, Cornel, Pedagogie şi elemente de psihologia educaţiei, Cartea

Universitară, Bucureşti, 2005.

8. Faber, Adele, Mazlish, Elaine, Comunicarea eficientă cu copiii. Acasă şi la şcoală,

Editura Curtea veche, Bucureşti 2002

9. Gheorghe, D, Constanta,D, Psihopedagogie, Editura Didactică si Pedagogică,Bucuresti,

2004

10. Jinga, I., Istrate, E., Manual de pedagogie, Ed. All, Bucureşti, 1999.

11. Karl Popper, Logica cercetării. Editura ştiinţifică, Bucureşti 1981.

12. Mucchielli, Alex – Arta de a comunica , Iaşi, Ed. Polirom, 2005

13. Neacşu, Ioan, Metode şi tehnici eficiente de învăţare, Editura Militară, Bucureşti, 1990.

14. Panişoară, Ovidiu – Ioan, 2006,Comunicarea eficientă, Editura Polirom, Iaşi.

15. Pâinişoară, Ion-Ovidiu, Comunicarea eficientă, Ed. Polirom, Iaşi, 2004.

16. Prutianu, Şt., Comunicare şi negociere în afaceri, Ed. Polirom, Iaşi, 1998.

17. Sălăvăstru, Cornel, Logică şi limbaj în educaţie, E.D.P., Bucureşti, 1994.

18. Slama-Cazacu Tatiana, Stratageme comunicaţionale şi manipularea. Polirom, Iaşi 2000.

19. Toma, Gheorghe, Tehnici de comunicare, Editura Artprint, Bucureşti, 1999.

36