COMUNICAREA SOCIALĂ

1. Concepte şi relaţii

Comunicarea socială (publică) reprezintă un transfer complex, multifazial şi prin mai multe canale ale informaţiilor între

două entităţi – indivizi-grupuri sau grupuri/instituţii – grupuri/instituţii. Acestea îşi asumă simultan sau succesiv rolurile de

emiţători şi receptori. Comunicarea publică presupune o interacţiune de tip feed-back, atât la nivelul informaţiile explicite, cât şi

pe canale adiacente (gestică, mimică, intenţionalitate, persuasiune etc).

Conceptul de comunicare este genul proxim al informării care reprezintă doar o varietate sau un scop al comunicării.

Comunicarea presupune un proces circular, circumscris unui context şi unei temporalităţi pe care, la rândul ei, le modelează,

reglează ori decodează. Temporalitatea discursului nu se suprapune noţunii de timp fizic. Daca timpul cronologic este imuabil, în

sens fizic, cel discursiv se metamorfozează în "timpi" precum:

a) timpul psihologic (al memoriei individuale şi al memoriei sociale);

b) timpul ficţional;

c) timpul personajelor, situaţiilor şi faptelor invocate;

d) timpul de enunţat şi timpul enunţului.

Funcţie de acestea pot fi stabilite relaţii de anterioritate, simultaneitate sau posteritate. Ele sugerează şi accentuează elemente

cognitive, afective şi ideatice prin diverse construcţii sintactice, combinaţii lexicale şi emoţionale.

Câteva axiome ale cunoaşterii comune privind rolul şi efectele comunicării avertizează asupra următoarelor aspecte.:

- comportamentul uman, în ansamblul său, îi este intrinsecă dimensiunea informaţională, care receptată şi corect

decodificată, devine comunicare;

- a comunica înseamnă mai mult decât a stăpâni cuvintele;

- absenţa intenţiei de comunicare, nu anulează comunicarea.

Schema procesului de comunicare cuprinde următoarele elemente:

a) factorii comunicării (emiţător şi receptor);

b) situalizarea lor (context spaţial, temporal, social);

c) canalul de transmitere a mesajului;

d) mesajul şi codul;

e) repertoriile active sau latente ale emiţător-receptorilor;

f) elemente de bruiaj;

g)feed-back-ul.

2. Criterii de clasificare şi tipuri de comunicare

Reproducem o schemă a criteriilor şi tipurilor de comunicare rezultate din câteva clasificări:

CRITERII FORME PRECIZĂRI

1. Parteneri

c. intrapersonală - cu sine

c. interpersonală - între două persoane

c. în grup mic - de tip “faţă-n faţă”

c. publică - media, auditoriu public larg, conferinţe, miting etc.

2. Statutul

interlocutorilor

c. verticală- parteneri cu statute inegale (managerială, didactică,

politică etc)

c. orizontală - parteneri cu statute egale (elev-elev)

3. Codul folosit c. verbală

c. paraverbală

1

c. nonverbală

c. mixtă

4. Finalitatea actului

comunicativ

c. accidentală

c. subiectivă

c. instrumentală

5. Capacitatea

autoreglării

c. lateralizată- fără feed-back, forme care nu admit interacţiunea

(conţinuturi legislative)

c. nelateralizată- cu feed-back, determinat de prezenţa interacţiunii

emiţător-receptor.

6. Scopurile mesajului

c. referenţială - vizează un anumit adevăr

c. operaţională /

metodologică/

demonstrativă

- vizează înţelegerea acelui adevăr

c. afectivă

c. persuasivă

c. propagandistică

c. publicitară

- valorizează cele transmise, situaţia comunicării şi

partenerul

- induce implicit receptorului atitudini şi convingeri

- vizează explicit adeziunea şi mobilizarea la o anumită

ideologie, partid, acţiune politică;

--vizează formarea unor gusturi şi trebuinţe care să

conducă la dezvoltarea pieţei şi schimbului;

Funcţie de anumite tipuri de comunicare publică specializată intervin şi alte elemente. Spre exemplu, în cazul comunicării

didactice, înţeleasă ca practică instituţionalizată pot fi reţinute următoarele caracteristici:

a) crearea unui stil de comunicare publică – stilul didactic

b) dimensiunea explicativă a discursului didactic care vizează înţelegerea informaţiilor şi competenţelor transmise;

c) structurarea comunicării în concordanţă cu logica şi principiile didacticii;

d) emiţătorul (cadru didactic) are rol de filtru de selecţie, organizare şi adecvare la subiecţi a literaturii de specialitate;

e) pericolul transferului de autoritate deplină şi irevocabilă ( gen “trebuie să…”)

f) combinarea comunicării orale cu comunicarea scrisă;

Insistăm asupra stilului comunicării didactice deoarece voluntar şi involuntar acesta e pattern-ul comunicării publice din

variate motive (socializarea individului prin instituţia şcolară, anumite elemente de stil sunt preluate şi adecvate de toate celelalte

stiluri de comunicare etc). Dintre trăsăturile care o particularizează, menţionăm:

- ritualizarea implicită - normele (binele şi răul în variantele sale axiologice) sunt permanent prezente;

- combinarea comunicării ierarhice cu cea orizontală în forme organizate;

- finalismul accentuat al scopulului comunicării în concordanţă şi subordonare principiilor didacticii, conţinutului şi

formei activităţii;

- animarea selectivă a grupului, funcţie de emiţător (profesor sau elev);

- dominarea comunicării verbale de către profesor (60-70% din discursul rezultat din interacţiunea cu clasa îi

aparţine);

2

- redundanţa – cu statut de permanenţă pentru profesor şi secvenţială pentru elev, datorată structurii mesajului unde

ceea ce este de învăţat are ca bază a înţelegerii şi stocării în memorie şi deprinderi, competenţe şi informaţii

anterioare;

- evaluarea feed-back-ului cu ajutorul unei taxonomii instituţionalizate.

Dintre reetroacţiunile comunicării didactice importante sunt feed-back-ul şi feed-forward-ul. Feed-back-ul (fb) este

modalitatea prin care finalitatea redevine cauzalitate. Iar feed-forward-ul (ff) este modalitatea prin care anticiparea finalităţii redevine

cauzalitate. În teoriile psihosociologice asupra comunicării, cele două retroacţiuni sunt inegal tratate: ff-ul este abia semnalat în timp

ce fb-ul este temeinic analizat, deşi ele sunt prezenţe sensibil egale. Datele pe care emiţătorul şi receptorul le pot primi şi transmite

(simultan sau succesiv), prin cele două fb-uri amintite, se referă la:

- obstacolele comunicării;

- personalitatea şi expactanţele receptorului/cerinţele, aptitudinile şi competenţele emiţătorului;

- gradul de adecvare al mesajului la receptor, context, obiectivele comunicării

În cazul prezenţei optime a fiecăruia dintre datele amintite, se poate constata:

- creşterea eficienţei mesajului;

- instalarea unui climat afectiv între parteneri adecvat scopurilor propuse comunicării;

- ameliorarea relaţiei interpersonale de grup şi inter-grupuri în contextual unui sistem democratic.

3. Comunicare, informare, argumentare, demonstraţie, persuasiune

Asupra comunicării sociale se impun câteva observaţii generalizatoare:

a) Actul comunicării presupune totdeauna o relaţie purtătoare de semnificaţii ce contextualizează informaţiile. De pildă, o

informaţie verbal-imperativă, în funcţie de situaţie şi de relaţia dintre actorii comunicării, poate fi: poruncă, provocare, îndemn,

sugestie, ordin, sfat, rugăminte, renunţare, etc.

b) În actul comunicării se produce şi o relaţie de schimb între statusul şi rolurile subiecţilor care au fiecare, simultan, un

dublu statut – emiţător şi receptor;

c) Analiza exclusivă de discurs centrată pe conţinuturi şi, implicit, pe mesaje verbale pierde tot mai mult teren in faţa

cercetării diversităţii codurilor utilizate ( cuvânt, imagine, sunet, gest, imagine, cinetică, proximitate, etc.) şi a acceptării

multicanalităţii comunicării (vizual, auditiv, olfactiv, tactil, etc.) În ansamblul său, comportamentul interlocutorului ori

potenţialitatea tehnică a canalului de transmitere a mesajelor are valoare comunicativă;

d) Comunicarea, ca formă de interacţiune, presupune clasificarea şi activarea competenţei comunicative, care este deopotrivă

aptitudinală (talent) şi dobândită (deprindere). Absenţa sau prezenţa defectuoasă a uneia dintre aceste cerinţe explică eşecul sau

dificultăţile pe care profesioniştii în comunicare – chiar dacă sunt foarte bine pregătiţi în domeniul de referinţă -, le au în activitatea

curentă. A fi specialist în comunicare înseamnă nu numai a poseda cunoştinţe de specialitate asupra unor activităţi şi sfere de

competenţă dintr-un segment economic, social, politic, cultural dar şi capacitatea de a le transpune, dispune şi difuza funcţie de

managementul firmei sau instituţiei respective. Adică potenţialitatea de a şti ce, cât, cum, când, în ce fel, cu ce, cui, etc. oferi.

Inteligenţa consumată în comunicare este mai ales de ordin strategic şi creativ.

e) Conform analizelor actuale asupra comunicării publice, de mai mare eficienţă şi utilizare este comunicarea persuasivă

decât cea argumentativă sau demonstrativă. Chiar în cazul unei situaţii ierarhice caracterizează prin faptul că interlocutorii ocupă

statusuri sociale diferite. Unul este superior, emiţând mai mult, altul inferior recepţionând cu precădere mesaje. Interlocutorul cu

poziţia superioară are cel mai des iniţiativa mesajului, iar mesajul este codat, previzibil şi de tip prescriptiv. Feed-back-ul dorit se

realizează însă mai uşor atunci când receptorul are impresia că aşteptările şi cerinţele emiţătorului corespund propriilor sale

atitudini, convingeri, expectanţe (teoria angajamentului, teoriile privind mesajele subliminale etc).

f) Comunicarea publică implică şi strategia comunicării ierarhice şi a celei reciproce. Comunicarea reciprocă este aceea în

care partenerii nu ocupă nici unul o poziţie privilegiată. Iniţiativa mesajului aparţine fiecăruia în egală măsură, iar mesajul este mai

puţin previzibil, mai informat şi procesul ca atare este mai deschis perfecţionărilor. Predominanţa într-un anumit context este

3

justificată de obiectivele vizate conţinutul transmis, metodele şi mijloacele de comunicare uzitate. În timp ce PR-ul transmite,

locutorul (partener, client, cursant, ziarist, militant etc) îşi construieşte pe baza elementelor informaţionale emise, mesajul sãu, care,

în parte, va fi returnat (explicit sau prin transparenţa mimicii, gesturilor, etc.) emiţătorului. La limita aceasta, emiţătorul face două

acţiuni, aparent contradictorii: vorbeşte şi îşi ascultă simultan receptorii. De aceea comunicarea publică va dobândi un aspect

improbabil, deoarece strategia comunicaţională, în orice moment, poate fi resemnificată.

g) Comunicarea se prezintă ca un proces dinamic în cursul căruia unele strategii se înlocuiesc cu altele conducându-i pe

interlocutori la "deplasarea" unuia spre celalalt. În cazuri bine determinate se emit şi schimburile de “ statut comunicaţional". Chiar

şi atunci când comunicarea pare unidirecţională, de la profesor la elev - de pildă - ea nu este univocă întrucât simultan cu fluxul

informaţional principal va lua naştere un flux adiacent, important prin funcţionalitate şi consecinţe, cel al feed-back-urilor care

reglează comunicarea. Aceasta retroacţiune este atât de importantă încât, uneori, dacă nu se ţine cont de ea, întregul releu

informaţional se poate bloca.

h) Diversitatea codurilor utilizate conduce la activarea competenţei comunicative. Demonstraţia este un demers logic, bazat

pe inferenţe deductive sau inductive. În centrul său stau valorile de adevăr, necesar şi evidenţă. Aserţiunea se face plecând de la

anumite premise, prin respectarea unor reguli de inferenţă, respectare care validează discursul explicativ, ajungându-se astfel la

concluziile ce alcătuiesc normele şi legile ştiinţelor. Chiar şi demonstraţia ştiinţifică din comunicarea didactică se raportează însă la

particularităţile auditoriului, ale disciplinei sau lecţiei predate. Dacă la matematică - de pildă - se foloseşte preponderent inferenţa

deductivă, la biologie sau psihologie se vor utiliza şi inferenţele inductive.

Specialistul în comunicare trebuie să stăpânească tehnicile de condiţionare prin discurs pentru a provoca adeziunea la ceea ce

se spune sau pentru a trezi unele disponibilitati de asimilare ori de acţiune la momente oportune. Oratorul politic trebuie să convingă

un auditoriu compozit, ce reuneşte individualităţi distincte prin caractere, ataşamente şi potenţialităţi. După unii reprezentanţi ai neo-

retoricii, discursul public se apropie de genul epidictic, destinat să promoveze valorile asupra căruia partenerii au căzut de acord şi

care nu mai constituie obiecte de dispută. De aceea, argumentarea poate fi considerată un substitut al forţei materiale care, prin

constrângere promovează efecte de aceeaşi natură.

i) Memoria fiind condiţionată de afecte, efectele comunicării vor fi cu atât mai durabile, cu cât trezesc emoţii pozitive.

Prestigiul oratorului, limbajul folosit de acesta, capacitatea lui de întrezări valorile accesibile sau alese de auditoriul său sunt atribute

care cântăresc destul de greu în exerciţiul argumentativ. Toate aceste elemente ce favorizează şi potenţează verosimilul, opinabilul,

plauzibilul, probabilul fac parte din tehnicile discursive ce permit "provocarea sau creşterea adeziunii spiritelor la tezele care

solicită asentimentele" (S. Perelman, 1958). Căci, dacă demonstraţia logică angajează raţiunea indivizilor, argumentarea solicită, cu

preponderenţă, afectivitatea acestora. Iar, dacă demonstraţia este un mijloc de a informa, argumentarea este o cale de a forma.

j) Gândim şi reacţionăm şi pe măsura limbajului pe care îl deţinem. "Marginile limbii mele - spune Wittgenstein - sunt

marginile lumii mele". Alte opinii confirmă importanţa aceasta. Chiar dacă limba modifică experienţa însăşi, ea ne conferă categorii

care ne permit să corelam experienţa şi să-i conferim o semnificaţie. Căci limbajul formează şi modelează cadrul în care experienţa

urmează a fi integrată, iar limbaje diferite o vor face în mod diferit.

4. Comunicare şi semn

În comunicarea publică, informaţia se decelează prin intermediul semnelor. Atât constructele limbajului verbal cât şi artificiile

paraverbale sau non-verbale pot fi considerate nişte semne care poartă sau generează numeroase semnificaţii.

Discursul poate fi analizat ca o structură de semne, de constructe, de entităţi care pot sta în locul unor realităţi, trimit la

anumite realităţi, sau se auto-prezintă. Semioza ar desemna procesul de comunicare didactică în calitate de practică semnificantă.

Termenul este introdus de Umberto Ecco (1982) atunci când operează diferenţierea dintre semioză şi semiotică: "Semioza este

fenomenul obiect, în timp ce semiotica este ştiinţa care studiază obiectul”.

Orice semn este un înlocuitor al unei realităţi sau al unui gând şi întreţine relaţii semice pe axele sintagmatice şi

paradigmatice ale desfăşurării câmpului semiotic. Semnul presupune o conştiinţă interpretatoare, deoarece "ceva este semn doar

pentru că este interpretat ca semn de un interpret oarecare"(P. Morris, 1971).

4

Odată ce generatorul semiotic a fost pornit, greu se poate opri. Semioza devine "nelimitată". Mişcarea lanţului de semne

produse de protagonişti antrenează deplasări continue de semnificaţii, circularităţi redundante, tribulaţii nedorite sau tăceri

inoportune, ce pun în pericol buna înţelegere - raţiunea existenţei acelui câmp semiotic.

Mesajul nu preexistă în totalitate actului enunţării şi difuzării publice. El se structurează în parte, în chiar actul transmiterii

lui. Desigur că din perspectiva emiţătorului, mesajul este cunoscut. Orice orator îşi va prefigura mental conţinutul şi forma

discursului. Dar noi trebuie să definim mesajul ţinând cont de toate variabilele implicate în acest proces. Mesajul nu este numai ceea

ce se emite, ci şi ceea ce se receptionează. Nu există până la un moment dat decât ca pură potenţialitate, pe care o instanţă

hermeneutică o actualizează atribuindu-i semnificaţii determinate.

Partea semnului care poate deveni sensibilă se numeşte - de la Saussures încoace - semnificant, partea absentă, semnificat, iar

relaţia care le întreţine, conturează semnificaţia. Oricum semnificaţia se structurează şi pornind de la ceva ce nu este încă. Din

perspectiva emiţătorului, mesajul este - în termeni lingvistici - o competenţă. Din perspectiva receptorului, el este o performanţă.

Actualizarea sensurilor în discursul public este un prilej de afirmare a creativităţii şi personalităţii emiţătorului şi publicului.

Fiind coparticipanţi la "definitivarea" semnelor, destinatarii îşi vor dezvolta disponibilităţile receptive şi capacităţile de cunoaştere.

Semnificaţia nu ţine numai de enunţ ci şi de enunţare. Important nu este numai ce spune emiţătorul, ci şi modul cum spune.

"Enunţarea - scrie Roland Barthess (1987, p. 351 ) - expunând locul şi energia subiectului, sau chiar lipsa acestuia (ceea ce nu

înseamnă absenţa acestuia) ţinteşte însuşi realul limbajului, ea recunoaste că limbajul este un imens halou de implicaţii, efecte,

ecouri, drumuri drepte şi ocolite, întortocheate, ea decide să dea glas unui subiect, deopotrivă insistent şi ireperabil, necunoscut şi

totuşi recunoscut cu o familiaritate neliniştitoare, cuvintele nu mai sunt, în mod iluzoriu întelese ca simple instrumente ci lansate

asemenea unui proiectil, explozie, vibraţie, maşinării, o imensă savoare". De aici şi pluralitatea semnificaţiilor decelate prin

interpretare, şi chiar relativa "încâlceală" sau acel "blocaj" al comunicării atunci când emiţătorul nu mai ţine sub control "zgomotul"

determinat de "freamătul" incontrolabil al sensului.

Schimbul de idei sau sentimente antrenează întregul orizont discursiv, precum şi întreaga personalitate a protagonistilor.

În aceste circumstanţe, emiţătorul îşi asumă un dublu rol: de "interlocutor egal " care "coboară" la nivelul de înţelegere şi

expectanţe al receptorului. Simultan el este şi observator, conducător şi reglator al elementului discursiv, în cazul apariţiei unor

disfuncţiuni în "negocierea" sensului. Specialistul în comunicare trebuie să ţină întotdeauna cont de posibilitatile aprehensive ale

publicului-ţintă şi să pregătească acel cadru discursiv de inserţie sau de naştere a noilor semnificaţii, trebuinţe şi aşteptări.

5. Forme ale comunicării

Semnificaţia rezultată este o finalizare a relaţiilor între mai multe subsisteme de scheme: verbale, paraverbale şi non-verbale.

Cele trei sisteme pot funcţiona simultan. Totodată cele trei instanţe se pot autonomiza, fiind capabile de mesaje diferite, chiar

divergente, prin angajarea de mijloace expresive specifice.

a). Subsistemul verbal. Este cunoscut faptul că discursul verbal ocupă un loc principal în practica socială. Dar "fiece cuvânt a

fost cândva o opera de artă originală" (Read) în sensul că a existat un "protolimbaj" saturat în forme infralogice. Transbordarea

afectivului şi condamnarea la mutism a inconştientului din convorbirile noastre este utopică şi iluzorie. "Limbajul gândirii se

formează treptat din limbajul simţurilor, iar urmele acestor faze senzoriale îşi lasă pecetea asupra limbii pentru totdeauna"

(Uşinski,1978).

Limbajul comportă nu numai funcţia de comunicare ci şi o funcţie de apel, orientată spre destinatar şi o funcţie expresivă, ce

vizeaza locutorul. Jakobson insistă asupra unor funcţii însemnate ale limbajului cum ar fi: funcţia metalingvistică, funcţia poetică şi

funcţia fatică.

b).Subsistemul paraverbal. Modul cum sunt pronunţate sau rostite cuvintele încarcă emoţional ideile circumscrise de acestea,

transformând dialogurile obişnuite - aparent banale - în distanţe expresive, modelatoare. Comunicarea orală, prin elementele ei

suprasegmentare (intonaţie, accent, debit, ritm, forţa, stil) are darul de a personaliza actul de comunicare şi de a implica afectiv atât

emitenţii cât şi receptorii. Orice comunicare este însoţită de o metacomunicare, ce poate sugera sau fixa nuanţe expresive latente.

Un bun specialist în comunicare trebuie să fie şi un excelent "actor", care să exploateze la maxim halo-ul de semnificaţii ale

cuvântului folosit.

5

Evidenţiem şi rolul figurilor limbajului cu care este ornamentat discursul. Chiar şi ne-rostirea, pauza între cuvinte sau fraze

(poate chiar neexplicarea sau nerăspunsul la unele întrebări) se pot converti în factori provocatori pentru creşterea gradului de interes

al elevului. Explicaţia "până la capăt" ori exprimarea redundantă - chiar dacă sunt indicate - pot da expozeului didactic o notă de

monotonie şi plictiseală.

c). Subsistemul nonverbal. Dialogul emiţător-receptor se lărgeşte şi prin intermediul canalelor non-verbale. Suntem obligaţi

în comunicarea publică să recurgem şi la sistemul concret, perceptual sau imagistic. Audio-vizualul are meritul de a suplini

conotaţiile pierdute prin decantarea limbajului denotativ.

Limbajul verbal face să fie prezente obiecte si fenomene faţa de care noi nu avem nici o experienţă. Dar, câteodată, acest

instrument se dovedeşte a fi fragil şi sărac în compensaţii. Vizualul vine să-l ajute, să-l definitiveze, să-l suplimenteze. Astfel se

justifică extraordinarul efect al tehnicilor media.

Să mai reţinem faptul că ţinuta fizică, fizionomia feţei sau gesticulaţia oratorului pot stârni reverberaţii intelectuale sau

afective asupra publicului. Mimica feţei şi gesturile mâinii acompaniază limbajul vorbit, întregind sau prelungind semnificaţiile

cuvintelor. Uneori gesturile pot comunica mai multă informaţie ascultătorilor decât vorbirea.

Comunicarea non-verbală se realizează prin mai multe canale:

a). paralimbaj

b). mişcarea corpului :

emblemele

ilustratorii

regulatorii

expozitorii

adaptatorii

c). Tipologia corpului

d). Atractivitate

e). Împodobirea corpului

f). Spaţiul şi distanţa

g). Atingerea

h). Timpul când / cât are loc tranzacţia comunicaţională.

A invoca funcţionalitatea tăcerii într-o activitate prin excelenţă verbală, discursivă, pare, la o prima vedere, o tentativă

bizară. Pentru contemporaneitate, a avea succes în profesiile din domeniul comunicării publice, în special în media, înseamnă a şti să

etalezi clar un anumit conţinut, să clarifici şi să rezolvi metodic sarcinile instituţionale.

Dar, departe de a explica, mai întâi, se începea prin intrigarea, prin provocarea nevoii de sens fără ca vreodată să se răspundă

pe deplin. Astfel fiecare lămurire suscita un nou secret; o comunicare care lasă publicul mereu însetat. Ce altceva făcea Socrate, în

dialogurile cu Platon, decât o subtilă pedagogie a secretului? Sau ce făcea Isus în faţa apostolilor săi, decât o remarcabilă retorică a

cvasi-ascunderii prin folosirea limbajului alegoric?

Alegoria, de pildă, stimulează plăcerea de a învăţa, începând cu aruncarea discipolului într-o stare conştientă de ignoranţă.

Forţa alegoriei nu stă în transparenţa ei, ci în enigma ei. Alegoria ar putea avea trei funcţii: mai întâi ne creează motivaţia

comunicării, apoi dramatizează şi în cele din urmă prezintă o funcţie fatică. Ea intereseazămai mult prin ceea ce ascunde decât prin

ceea ce spune. De unde paradoxul: alegoria bună este cea care nu este deplină, cea care păstrează o imprecizie, o deschidere, o

polisemie, oferindu-se interpretãrilor multiple. De abia atunci am putea spune ca alegoria ne face sã gândim (Reboul, 1919).

Pentru Legrand (1960), de pildă, uimirea naşte în spirit o viaţă intelectuală autentică. Ea ne trezeşte dintr-un "somn

dogmatic" prelungit şi diminuează comoditatea presupusă de structurile antireflexive ale datelor şi atitudinilor obişnuite. În

comunicare, odată cu comunicarea, se naşte nevoia unei recuperări şi a unei comuniuni a gândirii.

6

Funcţionarea diferitelor paliere ale fluxului comunicaţional se poate centra în jurul unui singur canal (cel verbal de exemplu),

celelalte paliere (mimic, gestual, motor) "acompaniind" fluxul central care uneori, se poate estompa în beneficiul altui canal ce i se

substituie. În actul comunicării publice este de dorit să se realizeze o convergenţă funcţională a acestor canale şi să se evite

dezacordurile informaţionale (să se expună ceva şi să se insinueze altceva prin mimica, pantomimică), afară de cazuri bine

determinate dar dominate şi conştientizate de participanţii la dialog, în conformitate cu subcoduri grupale, culturale, ideologice.

Bunăoară putea să se afirme superioritatea "societăţii socialiste multilateral dezvoltate" şi să se infirme acest lucru prin intonaţi sau

mimica dezvoltată de către receptorul unui material propagandistic. Aptitudinea de a "metacomunica" este esenţială deoarece astfel

pot fi evitate capcanele unei comunicări imediate, directe.

Se pare că retorica este nu numai o "artă de a vorbi", dar poate fi admisă şi în calitatea de "artă de a tăcea". Printre

variabilele care ar diferenţia limbajul gestual de cel verbal, Weaver (1986) invocă următoarele:

--continuitatea (comunicarea verbală este discontinuă, pe când cea nonverbală este permanenta);

--controlul (cea verbală este controlată, a doua este mai mult inconştientă);

--canalul (prima se realizează prin cuvinte, cealaltă prin mai multe canale);

--structura (comunicarea verbală este puternic structurată pe bază de reguli gramaticale, cea non-verbală nu se desfăşoară după

o regie prestabilită);

--achizitionarea (verbală - prin modalităţi formale, cum ar fi şcoala; non-verbală - incidental, difuz, prin spaţiul informal).

6. Comunicare, ideologie şi propagandă

O formă aparte a comunicării sociale este discursul politic important pentru funcţiile sale în procesele de influenţă, afiliere şi

putere. Discursul politic este vectorul prin care se transmite orice ideologie şi mijlocul clasic de propagandă, două realităţi ale

timpurilor moderne.

O incursiune în istoria gândirii dovedeşte că termenul ideologie a apărut în secolul XVIII, propus de A. Destett de Tracy.

Deşi unul dintre cei mai utilizaţi termeni din ştiinţele socio-umane, ideologia rămâne încă o “noţiune polemică şi polisemică”

(Boudon, 1986). Este meritul lui Billig (1991) de a fi asociat noţiunea de ideologie cu studiul psihosocial al relaţiilor intergrupale. O

definiţie a ideologiei în termenii acestor raporturi îi conferă atributele de “ansamblu mai mult sau mai puţin organizat de reprezentări

şi explicaţii despre lume şi, în special despre lumea interacţiunilor sociale în care mobilul principal nu este de ordin verificator”

(Deconchy, 1995, p. 226). Funcţia politică a ideologiilor, opinează Balandier (1967), este stimulată în perioadele revoluţionare şi în

fazele de modificare profundă a societăţilor şi a culturilor lor.

Orice ideologie spune adepţilor săi ce să facă şi cum să procedeze într-un program general de acţiune socială şi politică. Prin

acesta, ea leagă gândirea indivizilor - ansamblul lor de idei şi credinţe - de acţiune. Altă caracteristică generală a ideologiei este aceea

că pretinde a apăra şi amplifica libertatea ca trăsătură definitorie a democraţiei.

Astfel, conceptul de libertate devine o bază convenabilă pentru compararea ideologiilor. “Modelul triadic al libertăţii”

propus de MacCallum (1967) explicitează această viziune. Potrivit acestuia, fiecare concepţie asupra libertăţii include trei factori:

a) un agent ;

b) o barieră sau un obstacol blocând agentul;

c) un scop la care aspiră agentul.

Fiecare afirmaţie despre libertate sau democraţie poate lua următoarea formă: A este (sau nu este) liber din cauza (datorită)

lui B să realizeze, să fie sau să devină (C).

7

Modelul triadic al libertăţii (apud Ball &Dagger, 2000, p. 28)

Agentul poate fi un individ, o clasă, un grup, o naţiune, un sex, o rasă sau chiar o specie. În cazul ideologiei comuniste,

agentul este proletariatul sau clasa oamenilor muncii. Diferite tipuri de agenţi au diferite tipuri de scopuri. Scopul unui revoluţionar

comunist este înfăptuirea societăţii fără clase. În urmărirea scopurilor, agenţii întâlnesc în calea lor diverse obstacole. Aceste

obstacole pot lua o varietate de forme - condiţii materiale sau fizice, idei sociale, politice, economice, alte ideologii, instituţii, practici,

tradiţii şi credinţe. La început, comuniştii se confruntă cu bogăţia şi puterea clasei capitaliste dar şi cu apatia şi falsa conştiinţă de

clasă a muncitorilor.

Ideologiile se pretind a fi “ştiinţe”, care oferă reprezentări, interpretări colective şi univoce ale realităţilor social-economice

şi modele ale viitorului. Consensul intersubiectiv se obţine în cazul oricărei ideologii nu atât pe baza adevărului propoziţiilor

avansate, ci datorită presiunilor exercitate de mijloacele de propagandă: repetiţie şi condiţionare, orientare polarizată, schematizare

stereotipă până la clişeu sau slogan, stigmatizarea poziţiei contrare, reducerea ei la o caricatură, ameninţarea fizică şi psihică ş.a.m.d.

Sprijinindu-se pe o reprezentare mentală, ideologicul este “o strivire a fantasmei” (Kaes,1996) pentru că o proiectează în absolut, o

reduce şi o limitează. Forţa unei ideologii totalitare rezidă, în principal, în eliminarea oricărei concepţii alternative din câmpul psiho-

social în care evoluează indivizii.

Cum difuzează ideologia în minţile subiecţilor? Răspunsul lui Ibanez (1997) e sintetizat prin două metafore - a buretelui şi a

labirintului. Prin intermediul unui “aparat” propagandistic şi al procesului difuz de socializare în care mass-media şi şcoala au jucat

rol esenţial, indivizii „se îmbibă” de conţinuturile ideologiei aşa cum buretele absoarbe lichidul în care este aşezat. Metafora

labirintului presupune o trimitere la labirintul psihologilor behaviorişti unde traseele închise conduc iremediabil spre adoptarea

singurului drum către ieşire deşi subiectul ia decizii la fiecare bifurcaţie. În cazul ideologiei totalitare, aceste trasee închise sunt

abandonate prin manipulările ideologice practicate la fiecare “bifurcaţie”.

Astfel, există o presiune continuă de a reconstrui “simţul comun”, substratul de imagini şi de înţelesuri, pe care grupul social

le proiectează asupra lucrurilor ce constituie realitatea comună. Presiunea aceasta este exercitată, în principal, prin intermediul

propagandei. Intervine, aşadar, la nivelul segmentului difuzării un proces psihosociologic tot atât de dificil de definit ca ideologia

sau reprezentările sociale, şi anume, propaganda. Fenomen care datorita imensităţii forţelor umane şi disponibilităţilor economice

mobilizate, a fost pe drept cuvânt numit „una dintre obsesiile epocii noastre” (Moscovici, 1976, p. 403). Organizarea mesajelor ei,

observa acelaşi autor, vizează edificarea unei reprezentări a obiectului conforma exigentelor unităţii câmpului social si acţiunii

partidului. Formarea de reprezentări corespunzătoare stereotipului de acţiune propus este una dintre dimensiunile fundamentale ale

propagandei. Nu întâmplător, propaganda a apărut intr-o perioadă de mari tulburări religioase, s-a perfecţionat in timpul războaielor

si a dat contur publicităţii într-o economie concurenţială.

În „Ce-i de făcut?” (1902), Lenin se dovedeşte a fi primul teoretician modern al acestei forme de comunicare, definind

propaganda ca mijloc :

a) de formare a unei viziuni asupra lumii;

8

BOBSTACOL

AAGENT C

SCOP

b) de elaborarea unei conştiinţe a individualităţii grupului si integrării lui in societate;

c) de acţiune complementară altor forme de comunicare şi intervenţie socială.

Definiţia lui Lenin este operaţională în tratarea psihosociologică a fenomenelor de comunicare tipice propagandei.

Propaganda incită la acţiune, produce „atitudini”, prin crearea sau modificarea reprezentării realului, subliniază Moscovici (1976)

reiterând observaţiile lui Lenin.

In timp ce alte forme de comunicare (informarea, spre exemplu) servesc doar la formarea de atitudini, propaganda conduce

la ceea ce poate fi numit un răspuns-acţiune. De altfel, in ceea ce se numeşte „practică de partid”, adică propagarea ideologiei în

mulţime, propaganda are „rol mobilizator”. Procesele psihologice, cognitive sau afective, implicate in stabilirea unei conexiuni

imediate intre stimuli si răspuns, trebuie sa conducă in acest caz la formarea unui stereotip. Condiţia formarii sale este definirea

situaţiei de aşa maniera încât sa nu permită decât două soluţii posibile. Dualitatea aceasta corespunde, in parte, naturii stereotipurilor

care pun in joc doua răspunsuri: fie adeziunea fără rezerve a subiectului, fie refuzul total. Astfel propaganda creează stereotipuri de

gândire şi acţiune. În opinia lui Moscovici (1976) propaganda serveşte la:

a) întărirea participării sociale (cu ajutorul ei se diferenţiază frontierele organizaţiei sociale implicate iar concepţia

membrilor grupului cu privire la o anumita chestiune dobândeşte unitate);

b) producerea stereotipurilor;

c) indicarea conduitelor (acţiunilor) adecvate.

Se evidenţiază astfel doua funcţii importante ale propagandei:

1. funcţia ordonatoare ce se traduce prin afirmarea si prin încercările de restabilire a identităţii grupului;

2. funcţia organizatoare ce implica o elaborare adecvata a conţinutului comunicărilor.

Despre obţinerea efectelor politice dorite cu ajutorul cuvântului s-a scris o bogată literatură de specialitate ce relevă

incomensurabila putere a discursului public. Relaţia de sugestionare este facilitată de obedienţă. Fenomenul pare a fi o premisă

socială de exercitare a măsurilor coercitive şi opresive, tipice guvernărilor totalitariste (Arendt,1951). În planul psihologiei

experimentale, de referinţă se menţine studiul lui S. Milgram (1963) conform căruia comportamentului obedient al individului poate

fi definit ca mecanismul psihologic ce leagă acţiunea individuală de scopul politic. Obedienţa permite exercitarea actelor agresive ale

unor indivizi împotriva altora - acte înţelese ca sarcini de serviciu sau fapte eroice prin raportarea la comandamentele ideologice ale

momentului.

Obedienţa mulţimii se obţine prin tehnicile de sugestionare bazate pe cuvânt şi prin măsuri represive. Toate tehnicile de

sugestionare ale mulţimii sunt, de fapt, tehnici de propagandă, intrate in limbajul natural sub denumirea de manipulări prin cuvânt.

Ele se înscriu in clasificarea lui Zimbardo&Leippe (1991), operată după criteriul efectelor sociale, în categoria manipulărilor mari.

Amplitudinea şi durata acestor tipuri de manipulare este de cel mai înalt nivel. În cazul manipulărilor utilizate pentru “reformarea

gândirii şi psihologiei totalitare” Lifton (1969) a propus următoarea clasificare:

a) Controlul comunicaţiilor de masă;

b) Manipularea “mistică” (înţelegând prin aceasta, în primul rând, cultul personalităţii liderului);

c) Cerinţa de “puritate” a indivizilor;

d) Cultul confesiunii (practicat în corelaţie cu “cerinţa de puritate” şi realizat prin diverse practici de partid);

e) Prezentarea ideologiei ca o “ştiinţă sacră”;

f) Remodelarea limbajului;

g) Situarea doctrinei mai presus de orice interes personal;

h) Delimitarea socială în spirit maniheist.

În faza de declin a unei ideologii se accentuează distorsiunea realităţii la care ea se referă producând efecte de disonanţă

cognitivă.

7. Stil şi discurs politic - “limba de lemn”

Slama-Cazacu (1991) a descris limba de lemn ca “subsistem al unei limbi, desemnând mai ales elemente lexicale dar şi

unităţi frazeologice, cu caracter de expresii fixe, de clişee încremenite, cu sens determinat în contextul unei anumite “autorităţi”, în

9

mare măsură utilizate stereotip-dogmatic, ca exprimare a unei ideologii”. Aceste clişee sunt preluate prin imitaţie, dar şi impuse de

puterea politică sau de grupări cu asemenea veleităţi, chiar dacă promotorii sau epigonii sistemului politic nu cunosc exact conţinutul

semantic. Limbajul de lemn difuzat prin repetare şi utilizarea frecventă în diversele medii de comunicare ajunge să fie supus unei

sugestii colective, arată autoarea. Intenţia reală este de a impune autoritatea, de a se împiedica altă modalitate de gândire şi, în genere,

de a se ascunde, de a se masca adevărata realitate, dacă aceasta nu este favorabilă.

După opinia lui A. Besançon (1990) însă, limbile de lemn sunt versiuni corupte ale discursurilor politice de orice tendinţă,

din Est ca şi din Vest.

În comparaţie cu limbajul natural, susţine Jackobson (1963), se caracterizează printr-o serie de note specifice precum:

a) Emiţătorul este rareori specificat; personalitatea sa nu are importanţă pentru că el vorbeşte ca reprezentant al partidului,

guvernului şi, în fine, al poporului.

b) Destinatarul este la fel de neprecizat ca şi emiţătorul; se confundă chiar cu acesta din urmă, fiind rareori personificat

(cazul întâlnirilor diplomatice).

c) Referentul limbii de lemn este limba de lemn; referentul, mesajul şi codul se confundă.

d) Funcţia metalingvistică în limba de lemn trece pe primul plan pentru că aplicarea codului este, în acelaşi timp, expresia

puterii şi expresia supunerii la aceasta; astfel pot fi explicate aspectele tautologice şi pedagogice ale limbii de lemn.

e) Funcţia fatică se realizează prin formulele rituale din comunicarea care instaurează şi păstrează puterea, des utilizate de

instanţele conducătoare.

f) Funcţia referenţială este absorbită de funcţia incitativă; naraţiunile şi descrierile se transformă irezistibil în ordine şi

imbolduri.

Din analiza discursului comunist întreprinsă de R. Jackobson rezultă următoarele concluzii, cu privire la stilul ei:

- stilul limbii de lemn este vag, plin de abstracţiuni şi redundanţe;

- stilul limbii de lemn”este absolut identic, oricine ar fi autorul şi oricare ar fi tema; în limba de lemn există o singură

adecvare: cuvintele se plasează potrivit unui ritual cunoscut de toţi;

- în ceea ce priveşte invenţia, hiperbola şi eufemismul, în ele sunt incluse registrele invectivelor comuniste ( “duşmani

mârşavi”, “câini turbaţi” etc.) şi ceea ce a fost denumit “blestemul superlativului” (“cel mai dintâi”, “cel mai egal” etc.).

În limba de lemn, pronumele “eu” a dispărut (excepţie fiind discursurile foarte solemne) iar pronumele la persoana a II-a nu

apare niciodată. În schimb, “noi” este omniprezent la fiecare rând dar trimite totdeauna la acelaşi referent discursiv: unitatea

poporului, partidului sau guvernului. Acest “noi” se află, de obicei, în opoziţie simetrică cu “ei” care semnifică forţele reacţiunii.

O extinsă analiză asupra limbii de lemn a realizat F. Thom. În lucrarea „Limba de lemn” (1993), autoarea propune o grilă de

analiză a limbajului politic sovietic, grilă ce va fi reprodusă, pe scurt, în cele ce urmează.

În primul rând, autoarea face observaţia pertinentă că limba de lemn apare în două forme:

--o modalitate deschisă - exprimată prin limbajul editorialelor de presă şi a discursurilor oficiale;

--o modalitate ascunsă - exprimată în literatura ştiinţifică şi în alte forme de manifestare publică.

Caracteristicile primei forme stabilte de Thom sunt următoarele:

Sintaxa

1. Substantivarea - se traduce, mai ales, prin reculul coordonatelor circumstanţiale, sistematic înlocuite de substantive

precedate de o propoziţie. În locul verbului simplu apare un grup verbo-nominal. Efectul constă în sustragerea de la precizia verbului

şi opţiunea pentru echivocul atemporalităţii.

2. Construcţiile pasive şi impersonale (ex.: “s-a făcut”, “a fost exprimat”).

3. Predilecţia pentru comparative (ex.: “mai profunde”, “mai vaste”, “tot mai mult”, “tot mai important”); caracteristic este

şi faptul că în construcţiile lexicale unde sunt folosite, complementul nu este exprimat.

4. Modul imperativ - exprimat cel mai adesea prin sintagma “trebuie să ... “ sau simplu “să ...”.

3. Absenţa deicticelor denumite de Benveniste ca “ansamblul de semne vide, non-referenţiale în raport cu realitatea” care

devin “pline” de semnificaţie când un locutor le asumă într-o anume instanţă a discursului său. Deicticele sunt cuvinte care îşi

10

schimbă înţelesul în funcţie de context sau în funcţie de situaţia locutorului, semnificaţia lor neputând fi definită fără o referinţă la un

mesaj. Spre exemplu, adverbele de timp sau de loc sunt adesea deictice în limba naturală. Limba de lemn le utilizează însă la modul

absolut: “acum” are semnificaţia de “în epoca noastră” iar “mâine” înseamnă un viitor imprecis ca durată. În limbajul natural, deictice

sunt prin excelenţă pronumele personale la persoana I şi persoana a II-a singular şi plural.

Aceste particularităţi ale sintaxei există, în mod izolat, în diferite “jargoane” ale limbii utilizate în societatea contemporană.

Spre exemplu, limbajul ştiinţific abundă de substantive, în jargonul administrativ se remarcă impersonalitatea iar în discursul

jurnalistic şi cel pedagogic excelează “mania comparativelor”. Doar “noua limbă” comunistă însă reuneşte toate aceste particularităţi.

Conjuncţia lor o transformă în ceva original, distinct de celelalte jargoane create de limba modernă. În acelaşi timp, discursul marxist-

leninist seamănă stilului celui de-al III-lea Reich care prezintă (într-un grad mai mic însă), particularităţi identice: în principal, accent

pus pe procese şi hipertrofie a incitativului (Thom, 1993, p. 40)

Lexicul (vocabularul)

1. Maniheismul. Cea mai importantă idee-forţă a discursului este cea a unei lumi radical divizate în două tabere adverse şi

ireconciliabile. Această viziune maniheistă a unei lumi împărţite în “lagărul imperialist” (spaţiul relelor universale) şi “lagărul

socialist” (locul binelui şi adevărului absolut) este o sursă inepuizabilă de metafore pentru construcţia discursului public. Cuvintele

limbii de lemn nu sunt utilizate la întâmplare. Fiecare concept se defineşte prin contrariul său, prin intermediul opoziţiei fundamentale

comunist - duşman. Anumiţi termeni sunt destinaţi lumii comuniste iar contrariile lor, “imperialismului”. Remarcabilă este frecvenţa

utilizării de termeni militari. Aceasta pentru că războiul nu este altceva decât “o ocazie de legiferare a crimei” (Todorov, 1996, p.

117). Starea de război, indusă prin propagandă mulţimii, favorizează aplicarea oricăror comandamente ideologice transmise şi înţelese

ca imperative militare.

2. Sărăcia vocabularului. Conform unei anchete efectuate în 1983, în fosta URSS, F. Thom apreciază că ziariştii foloseau în jur de

1.500 de cuvinte, în timp ce dicţionarul limbii ruse din sec. XIX repertoriază 220.000. Mare parte dintre termenii limbii de lemn

întrebuinţaţi în discursurile oficiale sunt preluaţi din registrul militar (aceeaşi predilecţie pentru terminologia militară se află şi în

vocabularul propagandistic nazist). Imagistica războiului se extinde în cele mai paşnice domenii. În descrierea “campaniilor

agricole”, în legătură cu mulsul vacilor sau culesul cartofilor, gazetarii şi propagandiştii utilizează noţiuni precum: fronturi, bătălii,

atacuri, rezistenţă, luări cu asalt, strategii şi tactici.

3. Metafora organismului. Societatea este privită ca un imens organism, în care partea se subordonează întregului (de aici şi

utilizarea frecventă a unor expresii ca “socialism matur”, “burghezie putredă” etc.). Dacă partea (individul) se rupe de întreg

(colectivitatea socialistă), moare. După cum fiinţa biologică se conformează unui program prestabilit de evoluţie stadială, tot astfel

organismul social este prezentat ca dezvoltându-se conform unor planuri defalcate în etape, stadii, trepte, orânduiri sociale. În cadrul

acestora, socialismul reprezintă “nivelul superior” sau “saltul uriaş”. Parte a corpului social, individul este prezentat ca răspunzând

unei cauzalităţi pur mecanice unde educaţia determină în mod absolut personalitatea. În relaţia individ-societate, noţiuni cheie în

limbajul propagandei comuniste sunt “viaţa” şi “creaţia”. Ele ocupă un loc aproape identic ca importanţă şi semnificaţie în ideologia

celui de-al III-lea Reich.

4. Organicism şi voluntarism. “Necesitatea istorică” impune o continuă dezvoltare ce culminează cu “construcţia”

comunismului. Astfel se rezumă, de regulă, viitorul omenirii. Conceptul “necesităţii istorice” emis de Marx în legătură cu instaurarea

comunismului este transformat în imperativ moral. Discursul public devine saturat de chemări la acţiune umană exprimate prin

verbele: a ajuta, a juca un rol, a orienta, a facilita, a accelera, a stimula, a se sprijini pe, a dezvolta, a întări, a apăra etc. În acest

context, “sub suprafaţa sa netedă, limba de lemn ascunde o tensiune pe care o rezumă două cuvinte: cuvântul “dezvoltare” şi cuvântul

“construcţie” (Thom, 1993, p. 43)

5. Reflectarea şi forma. Operaţiile intelectuale sunt reduse la reflectarea realităţii şi politicii partidului. A gândi are

semnificaţia de a îndepărta fenomenele pentru a ajunge la principii.

Cu referire la vocabularul comun ideologiei comuniste şi celei naziste, unii autori au observat că anumite cuvinte dobândesc

o valoare opusă celei pe care o au în limbile naturale. Spre exemplu, cuvântul “ură” - îndreptată împotriva duşmanului - dobândeşte

11

semnificaţia de sentiment sacru, sfânt, eroic. Fanatismul semnifică o virtute iar “credinţa oarbă” în ideologie şi conducători este o

componentă obligatorie a eticii promovate de amândouă regimurile politice.

În esenţă, mai mare decât sărăcia vocabularului limbii de lemn este sărăcia universului său conceptual.

Stilul

Dacă privim stilul ca pe o marcă personală pe care fiecare individ o aşează asupra limbii naturale, atunci discursul comunist

poate fi caracterizat prin non-stil. De altfel, cu excepţia unor scrieri a lui Stalin sau Lenin, nu poate fi dedus autorul unei lucrări

redactate în limba de lemn (Thom, 1993, p. 68). Limba de lemn a condus la instaurarea unei maniere de scriere colectivă, oricare ar fi

subiectul tratat. Scopul ultim pare a fi cel imaginat de G. Orwell in romanul “1984”. “În cele din urmă vom face crima de gândire

literalmente imposibilă, pentru că nu vor mai exista cuvinte în care ea să fie exprimată” îşi propune personajul Symes, geniul artizan

al Novlimbii (1948, p. 54).

Încercarea de a aplica la limba de lemn cerinţele enunţate de Aristotel despre calităţile unui bun discurs oratoric, conduce la

următoarele concluzii:

1. Claritatea definită de Stagirit ca prima virtute a stilului deoarece dacă “discursul nu-şi arată obiectul, el nu-şi va îndeplini

funcţia”.

2. Precizia solicitată pentru a comunica concis şi limpede ideile dorite.

Stilul limbii de lemn este însă vag, plin de abstracţiuni şi redundanţe, ocoleşte precizia. Cititorul sau auditoriul are nevoie de

o lungă practică pentru a distinge componentele cu sens ale comunicării. Orice abatere de la ceremonial are, în schimb, semnificaţii.

În concluzie, aceste texte care nu-şi deconspiră sensul decât în distanţele faţă de un cod implicit sunt departe de claritatea şi precizia

preconizate de filosoful grec.

3. Adecvarea conform căreia oratorul trebuie să-şi adapteze discursul la auditoriu, să ţină cont de atitudinea publicului şi de

impresia ce-o produce vorbirea sa. De la cerinţa adecvării, Cicero a derivat teoria celor trei stiluri adaptate scopurilor urmărite de

orator, după cum acesta doreşte să demonstreze, să placă sau să emoţioneze.

În limba de lemn există o singură cerinţă de adecvare: cuvintele se plasează în conformitate cu un ritual prestabilit, cunoscut

de toţi. Unele discursuri “înfierează”, altele laudă, altele îndeamnă. În fiecare caz, atitudinea publicului este prescrisă şi cunoscută

dinainte. Nici măcar între comunicarea scrisă şi cea orală nu există diferenţieri. Stilul rămâne identic, oricine ar fi autorul şi oricare ar

fi tema. Oricine stăpâneşte limba de lemn, poate scrie pagini de ziar sau discursuri pe indiferent ce temă, fără o iniţiere prealabilă.

Activiştii de partid ţineau aceleaşi prelegeri în faţa oricărei categorii profesionale. Absolvenţii secţiei de ziaristică a Academiei

“Ştefan Gheorghiu” erau repartizaţi la ziarele naţionale şi locale la indiferent ce secţie. Erau capabili, în egală măsură, să scrie articole

cu conţinut economic sau cultural. Tot ei “erau chemaţi” pentru a “fasona” discursurile oratorilor “plenarelor de partid” municipale,

judeţene sau naţionale.

4. Invenţia necesară pentru a surprinde auditoriul cu ceva neaşteptat căci, după cum preciza Aristotel, “oamenii admiră ceea

ce este îndepărtat”.

Limba de lemn nu comunică nimic nou şi nu descrie ceva deosebit. Mai mult decât atât, se întâmplă ca oratorii să aibă

carenţe de dicţie (cazul liderilor Brejnev şi Ceauşescu cu dificultăţi de pronunţie şi greşeli de limbă).

Un caz aparte este “varianta Ceauşescu” a limbii de lemn. Utilizând metoda analizei de conţinut a limbajului s-a luat ca

unitate de reper “Cuvântarea lui Nicolae Ceauşescu la încheierea lucrărilor Congresului al XIV-lea al PCR” din 24 noiembrie 1989

(Betea, 2001).

Comparând stilul cuvântărilor politice cu limbajul natural, au rezultat următoarele note caracteristice ale discursului:

a) Vocabularul sărac. Vocabularul activ al limbii române conţine 120 - 125.000 cuvinte, dintre care aproximativ 1.500

alcătuiesc vocabularul fundamental. În mod normal, un om are nevoie de 4 - 5.000 de cuvinte pentru a se exprima. Exemplu:

Cuvântarea lui N. Ceauşescu la încheierea lucrărilor Congresului al XIV-lea al PCR era alcătuită din 3.110 cuvinte. Din analiza de

conţinut a acestui discurs (de dimensiune redusă în raport cu media dimensiunii discursurilor sale) reiese că vocabularul discursurilor

lui Ceauşescu este alcătuit din 450 - 500 de cuvinte. Prin aproximare rezultă un vocabular de circa zece ori mai redus decât al unui

vorbitor ce utilizează bine limba naturală.

12

b) Logoreea. Frazele sunt lungi, arborescente, stufoase. Dimensiunea medie a unei fraze - 50 de cuvinte (media s-a calculat

pentru primele zece fraze; extreme - 15 cuvinte şi 116 cuvinte). În general, fraza se suprapune alineatului. Excepţie: adăugarea unei

fraze scurte ce are rol de a sintetiza sau întări imperativul conţinut de fraza precedentă.

c) Lipsa de substanţă, de conţinut. Este sesizată de lingvişti ca o caracteristică generală a limbajelor ideologiei naziste şi

comuniste. Ele conţin puţine aluzii la actualitate, puţine descrieri şi foarte puţină informaţie. Şuvoiul de cuvinte nu se alimentează de

la nici o sursă vizibilă, el se autogenerează la infinit (în discursuri revin, de altfel, la modul obsedant formulele “aşa cum am mai

spus”, “aşa cum s-a arătat”, aşa cum a dovedit” etc.).

Caracteristici ale morfologiei şi sintaxei

a) Tendinţa generală de substantivare a tuturor părţilor de vorbire. În discursurile lui N. Ceauşescu predomină substantivele

(în discursul analizat sunt în raport de superioritate triplă comparativ cu verbele). Cele mai utilizate substantive: “popor” (23 ori),

“România” (17 ori), “partid” (15 ori), “socialism” (de două ori mai des decât “comunism”), “activitate”, “dezvoltare”, “rol”,

“societate”, “patrie”.

b) Tendinţa de a forma cuvinte prin mijloace interne, în principal prin conversiune. Se remarcă, în primul rând, în cazul

substantivelor comune (“dezvoltarea”, “schimbarea”, “creşterea”, “înfăptuirea”) provenite prin conversiune sau schimbarea valorii

gramaticale din infinitivul lung al verbelor. Din punct de vedere semantic, infinitivul presupune numele acţiunii (deci, un anume grad

de concreteţe). Rezultatul substantivării este o falsă concreteţe a discursului. Avem de a face cu o sustragere de la precizia verbală

prin opţiunea pentru echivocul atemporalităţii.

c) Frecvenţa utilizării pronumelui personal “nostru”. Aceasta este folosit, în general, ca adjectiv pronominal posesiv ce

denumeşte mai multe obiecte posedate şi mai mulţi posesori (“realizările noastre”). “Întregului nostru popor”, “naţiunea noastră”

semnifică, în fapt, o formă tipică de manifestare a spiritului dictatorial. Pluralul indică în aceste cazuri unicul posesor al obiectului

denumit, al discursului şi implicit, al puterii. De remarcat că în discursul analizat pronumele personal “nostru” şi formele sale sunt

cele mai întrebuinţate cuvinte (în raport dublu faţă de cel mai utilizat substantiv).

d) Preferinţa pentru gerunziu. Ex.: “făcând”, “construind”, “dezvoltând”. Gerunziul este un mod impersonal ce indică

împrejurarea unei acţiuni în curs de desfăşurare. Întrebuinţarea sa indică intenţia de mişcare interioară a frazei. Rezultatul este însă un

fals concret, o falsă mişcare. În discursurile lui N. Ceauşescu se mai observă tendinţa ca gerunziul să urmeze unei propoziţii

enunţiative şi unui verb dicendi (a spune, a face, a evidenţia, a arăta), ceea ce sporeşte falsa intenţie a concreteţii.

e) Utilizarea frecventă a verbelor impersonale Ex.: “se pare”, “se crede”, “se zice”, “se consideră”. Conotaţiile acestei

caracteristici se încadrează în particularităţile care maschează dictatura.

Dintre verbele impersonale se sesizează prezenţa verbului “a trebui” (verb impersonal care nu are subiect). Schema frazei în

care apare acest verb este, în general, următoarea:

Subiect / trebuie/ să ...

Pl P2 P1

Rezultatul este o falsă implicare a oratorului.

f) Predilecţia pentru modul imperativ Ex.: “să ne angajăm”, “să înfăptuim”. Reprezintă o încercare de corelare cu tendinţa

actuală din limba română de a înlocui indicativul prezent cu conjunctivul. Aceasta tocmai pentru că presupune un grad sporit de

participare la acţiune (ceea ce şi încerca să sugereze ideologia epocii).

g) Frecvenţa mare a superlativului relativ al adjectivelor Ex.: “cele mai noi”, “cel mai înalt”. În timp ce superlativul absolut

presupune însuşirea la gradul cel mai înalt sau mai scăzut, prin comparaţie cu alte însuşiri tipice şi sugerând concreteţea, superlativul

relativ denotă tot o falsă concreteţe ce provine dintr-o falsă comparaţie.

h) Aglomerarea de complemente şi atribute ce conferă lungimea exagerată a frazei. În general frazele încep cu propoziţii

simple, succedate de o suită de complemente. Aglomerarea de complemente este dublată de o aglomerare de atribute exprimate prin

adjective calificative duble sau triple (“largi dezbateri democratice”, “viaţă liberă, demnă, fericită”).

13

i) Maniheismul socialism-capitalism, trecut-prezent, proletari-imperialişti. În deceniile opt-nouă este mai puţin prezent decât

în deceniile anterioare. Faptul denotă orientările şi scopurile politicii externe ale timpului. Se manifestă pregnant şi în discursurile

post-comuniste, termenii specifici deceniilor cinci-şase fiind reluaţi cu vehemenţă şi virulenţă similare.

14