Şcoala Naţională de Studii Politice şi Administrative

Facultatea de Comunicare şi Relaţii Publice

TEORIA COMUNICĂRII

- Comunicarea nonverbală-

Student Cârstea Mihaela- Alexandra

An 1, Grupa 1, Publicitate

BUCUREŞTI, 2010

Nume capitol introductiv: Cât putem ascunde din gandurile noastre?

“Oricine are ochi să vadă şi urechi să audă se poate convinge singur că nici un muritor nu poate

păstra un secret. Dacă buzele lui tac, vorbeşte cu degetele; mesajele trădătoare ies prin toţi porii lui”

declară Freud, referindu-se la faptul că oamenii nu-şi pot ascunde prea mult timp stările interioare de

alte persoane deoarece în cele din urmă va apărea un semn exterior care să le ilustreze adevăratele

gânduri. Cât de multă importanţă putem să acordăm indicatorilor comportamentali pe care îi

întalnim zi de zi în viaţa noastră pentru a încerca să găsim răspuns la lucruri pe care nu le înţelegem?

În lucrarea sa „Cartea gesturilor”, în special în capitolele intitulate „Gesturi care ne trădează”

respectiv „Cum ne dăm de gol?”, Peter Collett încearcă să extragă anumite semnificaţii din indicii

comportamentali ai indivizilor, precum şi o definire şi clasificare a acestora. Mai mult decât atât, se

analizează perceptibilitatea oamenilor la semnalele celor care îi înconjoară şi se pune problema

autenticităţii sau falsităţii semnalelor emise. Cea de-a doua, cea provenită în urma semnalelor false

emise de către indivizi, este examinată în detaliu de către Septimiu Chelcea în lucrarea sa

„Comunicarea nonverbală în spaţiul public”, în deosebit în capitolul „Comunicarea nonverbală în

conduita simulată”

Nume capitol de justificare: De ce este importantă cercetarea indicatorilor comportamentali?

Observarea, recunoaşterea şi interpretarea indicatorilor emişi de un partener de discuţie nu poate

fi decât un atu pentru o persoană. În primul rând descifrarea acestor mici detalii ne oferă o imagine

mai complexă asupra mesajului transmis, făcându-ne să fim mai sensibili faţă de alte persoane. În al

doilea rând, observând indicii comportamentali ai altor oameni, devenim mai atenţi faţă de cei emişi

de noi şi încercăm să îi ajustăm pentru a transmite mesajul dorit într-un mod mai clar, deoarece

devenim conştienţi că în timp ce noi analizăm indicii comportamentali ai altor persoane, şi ceilalţi

fac la fel cu ai noştri. Mai mult decât atât, cercetarea indicilor comportamentali „ne poate ajuta să

devenim mai liberi pentru că ne arată cum poate fi manipulat comportamentul altor persoane şi cum

2

se pot trăda singure”.1 Înarmaţi cu aceste observaţii, suntem mai protejaţi de pericolul de a fi noi

inşine manipulaţi şi astfel devenim capabili de a lua o decizie proprie, bazată pe argumente solide.

Nu în ultimul rând, analiza indicatorilor comportamentali ne invită să vedem lumea într-o manieră

diferită şi să recunoaştem că oamenii transmit în mod constant informaţii despre ei prin aceste

semnale. Descifrarea lor ne permite să citim gândurile altora şi astfel, să îi înţelegem mai bine.

Argumentarea şi prezentarea:

După cum am menţionat mai sus, în lucrarea sa „Cartea gesturilor” Peter Collett identifică patru

condiţii necesare definirii unui indicator comportamental.

Trebuie să fie un tip de activitate – o trăsătură din aspectul fizic al unei persoane, o mişcare a

corpului sau un lucru pe care l-a spus. Indicatorii pot fi, în general, de două feluri: „atribute”, ca

înălţimea sau greutatea, şi „acţiuni, ca încrucişarea braţelor, un zâmbet sau folosirea unor cuvinte ori

expresii care ne trădează

Acţiunea trebuie să trasmită un lucru care să nu fie direct observabil, spre exemplu mediul de

provenienţă, educaţia, dispoziţia sau intenţiile. Se specifică faptul că nu orice acţiune este un

indicator, fiind necesară o gândire critică în indentificarea lor.

Observabilitatea acţiunii este o altă condiţie. Un factor care influenţează mult acest aspect

este dimensiunea ei, spre exemplu mişcările largi, expansive ale corpului au o probabilitate mai

mare de a fi observate decât cele mici, pasagere. Însă importanţa lor nu este determinată de timpul

de execuţie, menţionându-se ca gesturile fugitive au deseori o semnificaţie mai mare decât cele

vizualizate mai mult timp.

Semnificaţia acţiunii trebuie să fie recunoscută, deoarece nu este suficient să observăm că o

persoană a adoptat o nouă postură sau o expresie facială, ci trebuie să înţelegem şi ce ni se comunică

prin această schimbare despre persoana din faţa noastră.

TITLU: Conduita simulată

În opinia lui Septimiu Chelcea, comportamentul disimulat vizează „ansamblul manifestărilor

noastre prin care ascundem adevărata înfăţişare a unui lucru sau desfăşurare a unui eveniment.”2

1 petter collett – cum ne dăm de gol, pag 2992 Septimiu Chelcea – Comunicarea nonverbala in spatiul public

3

Comportamentul simulat (lat. simulatio, prefacere) „designează manifestările prin care facem să

pară adevărat ceea ce în realitate nu este, prin care vrem să creem o impresie falsă”.

Se constituie deci o diferenţă între cei doi termeni, între „disimulat” şi „simulat”, căci prin primul

se tăinuieşte o trăsătură de caracter, pe când prin al doilea se creează o imagine nouă, în totalitate

falsă.

Conduita simulată este analizată cel mai detaliat nu în manualele de comunicare, ci în tratatele de

criminalistică unde se au în vedere detecţia simulării, minciunii, stările de nesinceritate saturate în

tensiune psihică, aceste stări fiind proprii învinuiţilor sau inculpaţilor care încearcă să ascundă

adevărul.

În opinia lui Tudorel Butoi, în momentul simulării subiectul prezintă o serie de manifestări

emoţionale, cele mai multe dintre acestea neputându-se controla în întregime deoarece sunt cauzate

de tensiunea psihică specifică sistemului nervos vegetativ. Astfel se nasc indicatorii fiziologici cu

ajutorul cărora se poate determina gradul de culpabilitate al subiectului.Spre exemplu, un răspuns

lent şi ezitant devine mai suspicios pentru cel care interoghează decât un răspuns spontan, detaliat şi

deseori indignat. Evitarea privirii investigatorului sau prezenţa semnelor că nu suportă privirea lui

sunt tot indicatori ai culpabilităţii. Poate fi greu de crezut, însă oferirea imediată a unui alibi nu te

scuteşte de suspiciuni, chiar le trezeşte, deoarece studiile arată că persoanele inocente dau mai greu

explicaţii cu privire la modul în care şi-au petrecut intervalul de timp critic, decât vinovaţii, care şi-

au pregătit deja un „excelent” alibi. Pe aceeaşi raţiune se consideră ca consecventă în declaraţii este

un semn al culpabilităţii, căci persoanele fără vină sunt deseori inconsecvente, căci nu şi-au pregătit

de acasă „poezia”.

În cazul învinuiţilor mai apar o serie de manifestări care îi dau de gol, printre care răguşeală,

congestionarea, crisparea, scăderea salivaţiei, dereglarea ritmului respiraţiei şi al celui cardiac,

modificarea temperaturii corpului, modificarea rezistenţei electrice a pielii (denumită reacţie

electrodermă – R.E.D.).

În cazul criminalilor detectarea ştiinţifică a conduitelor simulate se realizează cu ajutorul unor

mijloace tehnice de mare performanţă, dintre care cel mai cunoscut este poligraful sau lie detector,

realizat de Larson în 1925 în Statele Unite ale Americii. Din păcate aceleaşi tactici nu pot fi utilizate

şi în practica relaţiilor interpersonale de zi cu zi pentru a afla ce gândesc cu adevărat oamenii. În

4

această situaţie, în scopul aflării adevărului, o persoană poate pleca de la două certitudini : faptul că

în momentul simulării individul prezintă o serie de manifestări emoţionale şi faptul că persoana care

simulează nu îşi poate controla în întregime aceste manifestări emoţionale.

TITLU: Tipuri de identificatori

Deoarece nu este suficientă doar o clasificare a lor, Peter Collett face şi distincţia între mai multe

tipuri de identificatori printre care macroindicatorii şi microindicatorii, cei autonomi şi cei conecşi,

cei mascaţi, cei autentici ori cei falşi, cei de tip „semnătură”, cei transpuşi în alte contexte şi în

ultimul rând cei cu caracter de predicţie. Fiecare tip de indicator este important în felul său, deoarece

ne oferă un nou unghi de descifrare a semnificaţiei sale şi astfel, ne ajută la inţelegerea persoanelor

din jurul nostru.

Macroindicatorii sunt prezenţi în domenii precum dominanţa şi curtarea, în care există un grad

mare de competiţie între indivizi şi sunt caracterizaţi prin manifestări vizibile ce devin pronunţate şi

pregnante. Astfel, bărbaţii care ridică greutăţi şi consumă substanţe pentru a-şi mări diametrul

muscular încat să pară mai puternici sau femei care aleg operaţii chirurgicale pentru mărirea sânilor

sunt exemple de macroindicatori al căror scop este de a atrage atenţia şi nu în ultimul rând pentru a

transmite mesajul, pentru a surclasa adversarii.

Microsemnalele indică emoţii pe care am dori să le ascundem – ca de exemplu frica, surpriza,

tristeţea sau dezgustul. Există însă momente când oamenii încearcă să menţină o expresie serioasa şi

se strecoară un microsemnal sub forma unui zâmbet. Microidentificatorii se găsesc de obicei pe faţa,

deoarece această parte este cea mai expresivă şi permite identificarea lor.

Indicatorii mascaţi sunt făcuţi timid, lăsând parcă impresia că nu vor să fie observaţi. Aceştia

funcţionează tainic, pretinzând a fi altceva decât sunt în realitate. Un exemplu este gestul involuntar

de a-şi şterge ochii, care doreşte a se prezenta ca o tentativă inocentă de a îndeparta o impuritate sau

un fir de praf de sub ochi, dar în realitate este un semn nerecunoscut că persoana este tristă. De

asemenea, când o persoană minte, de multe ori simte nevoia de a nu spune ceva care ar putea să-l

trădeze şi efectuează inconştient acţiunea de a-şi atinge buzele sau a aşeza un deget în aşa fel în care

să păzească gura. Un simplu observator ar putea înţelege ca prin atingerea buzelor, o persoană le

5

curăţă de ceva, sau prin aşezarea degetului în faţa gurii meditează şi nu ar recunoaşte adevărata

semnificaţie, deoarece indicatorii au reuşit să treacă drept altceva. O altă ilustrare este gestul

oamenilor de a se bate pe spate la finalul unei îmbrăţişări. Deşi ar putea fi interpretat ca un gest de

afecţiune, este de fapt un semnal tainic de a pune capăt îmbrăţişării.

Indicatorii autentici sunt cei care arată ce se întamplă în realitate în mintea unei persoane. Ei

revelează deseori lucruri pe care autorul nu ar dori să le ştie ceilalţi despre el şi câteodată, pe care

încearcă deliberat să le ascundă de alţii. Însă şi aceştia sunt de două tipuri: conştienţi şi inconştienţi.

Spre exemplu, în momentul când o persoană roşeşte aceasta nu poate controla acest aspect, însă

simte căldura în obraji şi este conştientă că celelalte persoane observă faptul că este cuprinsă de

jenă. Pe de altă parte, dilataţia pupilelor este o acţiune şi necontrolată şi inconştientă, căci uneori şi

persoana în cauză şi cei care sunt prezenţi la ea nu o realizează. Când pupilele noastre se dilată ca

urmare a trăirii unei emoţii puternice, nu sesizăm deloc informaţiile pe care le oferim celor din jur

despre starea noastră emoţională. Însă mai interesant este că persoanele care ne văd şi recunosc

trăirea noastră emoţională intensă uneori nu ştiu cum au ajuns la această concluzie – ştiu că faţa

noastră are ceva atrăgător, dar nu pot identifica lucrul respectiv.

Indicatorii comportamentali falşi, sau contrafăcuţi apar când o persoană se preface, încercând

deliberat să-i determine pe ceilalţi să tragă concluzii greşite despre gândurile sau sentimentele ei.

Spre exemplu când un bărbat îşi pune o haină cu umerii ridicaţi de bureţi sau o femeie încalţă o

pereche de pantofi cu toc, aceştia transmit deliberat informaţii false cu privire la lăţimea umerilor

sau înălţimea lor. Pe de altă parte, plânsul este un indicator comportamental care indică tristeţe sau

supărare. Unele persoane încearcă suprimarea acestei acţiuni prin muşcarea buzei de jos. Cum

contrafacerea plânsului nu este accesibilă tuturor, unele persoane ar putea falsifica acţiunea de a se

stăpâni de la plâns, prin această muşcare a buzei inferioare. Acest semn arată, în mod fals, că

persoana este cuprinsă de emoţii puternice dar că este capabilă a-şi ţine în frâu sentimentele. Această

manifestare poate fi utilizată cu uşurinţă de către politicieni în campaniile electorale, realizându-se

nimic altceva decât manipularea publicului. Peter Collett îl dă ca astfel de exemplu pe Bill Clinton :

„Spunea publicului că «oamenii suferă în toată ţara» şi că «se poate citi suferinţa pe chipurile lor» şi

apoi îşi muşcă buza ca să arate că vorbeşte din suflet”. Din păcate nu putem şti cu certitudine dacă

vorbele şi faptele lui Bill Clinton erau autentice, însă autorul lucrării „Cartea gesturilor” pledează

pentru falsitatea acţiunilor politicianului, bazându-se pe repetabilitatea lor considerabilă.

6

Un alt tip de indicatori comportamentali prezentaţi de Peter Collett sunt cei de tip „semnatură”.

Aceştia sunt caracteristici unei persoane, tip „marca”; nu sunt neaparat unici dar datorită puternicei

lor asocieri cu o persoană, par să le aparţină. Aceşti indicatori sunt ilustraţi prin mai multe

personalitaţi care au jucat un rol important în istorie. Spre exemplu, scriitorul roman Plutarh

relatează că Iuliu Cezar avea obiceiul să se scarpine în cap cu indexul şi nu cu toate degetele,

nedorind să-şi strice coafura aranjată cu grijă, fapt ce atestă vanitatea lui. De asemenea, Hitler este

asociat cu postura defensivă cu mâinile în faţă, folosită uzual de oamenii care se simt social sau

sexual nesiguri. Postura „marca” a lui Napoleon Bonaparte este aceea cu mâna dreaptă în vesta pe

care o purta, datorită unui tablou faimos al lui Jacques-Louis David, cu toate că se spune că gestul

sau caracteristic era de a se plimba cu mâinile la spate, gest ce îl făcea recunoscut de soldaţii săi

chiar şi de la o mare distanţa. Alte exemple de astfel de indicatori ar fi „înclinarea capului într-o

parte” – marca prinţesei Diana, „privirea scurtă şi intensă” a lui Margaret Thatcher sau „zâmbetul

ştrengar” al Preşedintelui Reagan.

În ceea ce priveşte indicatorii transpuşi în alte contexte, aceştia pot fi de tipul indicatorilor legaţi

de timp, care pot arăta trăsăturile din prezent sau de durată ale persoanelor. Unele, precum roaderea

unghiilor sau smulgerea părului sunt voluntare, în timp ce altele, precum ticurile, transpiraţia,

respiraţia greoaie sau superficială sunt involuntare. Un exemplu bun de cele din urmă este paralizia

isterică, provenită din cauza unui eveniment traumatic şi nu din cauza unei leziuni fizice. Din acest

motiv, ea nu poate fi tratată chirurgical, ci psihologic.

Dacă cei de până acum au fost condiţionaţi de timp, în continuare o să-i analizăm pe cei deplasaţi

în timp, sau transpuşi. Aceştia arată nu ce simte persoana în acel moment, ci ce a simţit anterior sau

ce va simţi posterior momentului. Spre exemplu, dacă o persoană vorbeşte despre o scară în spirală,

putem observa că mâna ei schiţează o mişcare spiralată înainte de a spune cuvântul „spirală”. O

explicaţie pentru aceasta ar putea-o avea John Bulwer, om de ştiinţă care a studiat gesturile în

secolul al XVII-lea, care afirmă următoarele: „mâna, care este un ajutor pregătit, o ia de multe ori

înaintea limbii exprimând gândurile mai repede prin gesturi; pentru că gesturile mâinii oferă de

multe ori indicaţii despre intenţiile noastre şi transmit o bună parte din mesaj înainte ca cuvintele,

care le însoţesc sau vin după ele, să poată căpăta forma sonoră pentru a fi înţelese.” Acelaşi lucru îl

putem observa şi în procesul de dezvoltare al unui bebeluş, unde din nou gesturile sunt anterioare

cuvintelor.

7

Alţi indicatori au caracter de predicţie, arătând ce va face o persoană mai departe sau cum va lua

sfârşit o confruntare.Peter Collett dă exemplu un cuplu care stă pe bancă şi unul dintre tineri se

decide să plece. În acest caz, respectivul lansează o serie de gesturi care-i anunţă intenţia ca de

exemplu mici schimbări în maniera de a-l privi pe interlocutor sau felul în care îşi ţine picioarele şi

braţele. Aceşti indicatori nu sunt neapărat conştienţi, şi îl vor determina inconştient pe interlocutor

să-şi schimbe şi el poziţia în funcţie de ele. Un alt exemplu este căscatul, despre care se ştie că este

molipsitor şi că atunci când o persoană casca cei din jur sunt înclinaţi să înceapă să facă la fel.

În cazul confruntărilor, se folosesc indicatori ai ameninţării sau ai retragerii, ambele tipuri având

caracter de predicţie. În cazul ameninţării, uneori indivizii care produc aceşti indicatori nu conduc

neapărat la atac, dorind doar să-şi sperie adversarul. De aceea acest tip de indicatori nu poate prezice

cu acurateţe cine va castiga într-o confruntare, pe când indicatorii de retragere oferă o probabilitate

mai mare de predicţie. Spre exemplu un atlet aflat în conducere poate să-şi demoralizeze sau nu

adversarii,pe când întorcându-se să vadă poziţiile celorlalţi, este posibil să-şi dezvăluie nesiguranţa

şi astfel să-şi reducă şansele de a câştiga.

TITLU:Jocul de poker

Jocul de poker este puternic ilustrativ pentru indicatorii comportamentali, ca dovadă şi faptul că

termenul tell(„indicator comportamental”) vine din acest joc, unde este folosit referitor la semnalele

pe care jucatorii le transmit în mod neintenţionat atunci când încearcă să ascundă ce cărţi au în mână

sau strategia folosită în joc.

La poker exista două aptitudini esenţiale – una este capacitatea de a-ţi ascunde sentimentele astfel

încât ceilalţi parteneri de joc să nu aibă nicio idee ce carţi ai în mână. „Aceasta se numeşte

aptitudinea de a păstra o figură implacabilă” explică Collett în „Cartea gesturilor”. Cu alte cuvinte

aceasta este capacitatea unui jucător de a-şi lucra cărţile în avantajul său, de a nu fi citit de alţii. Cea

de-a doua aptitudine esenţială este aceea de a descifra comportamentul altor persoane şi astfel, de a

deduce ce cărţi au în mână prin simpla observare a acţiunilor lor şi ascultate a mesajelor verbale

transmise. Fiecare participant la jocul de poker încearcă jonglarea cu cele două aptitudini: să caute în

comportamentul celorlalţi participanţi indici care să le arate ce se întamplă cu adevărat şi în acelaşi

timp să facă tot ce pot pentru a se asigura că nu furnizează niciun indiciu despre mâna lor şi că îi pun

pe piste greşite.

8

Valoarea unui jucător la poker creşte proporţional cu abilitatea acestuia de a recunoaşte legăturile

dintre acţiunile adversarilor, cărţile pe care le au în mână şi mişcările pe care le fac. Chiar şi detalii

precum modul în care îşi ţin cărţile, felul în care privesc, în care cer cărţi, la mişcările mâinilor, la

modul în care se joacă cu ochelarii pot furniza informaţii folositoare celui care ştie să le interpreteze.

Mike Caro, jucător profesional de poker şi fondatorul Universităţii de Poker, Jocuri de Noroc şi

Strategie de Viaţă Mike Caro a studiat o viaţă întreagă indicatorii comportamentali din jocul de

poker şi felul în care se dau de gol jucătorii, oftând, fredonând o melodie, bătând cu degetele în

masă, trăgând de timp, verificându-şi cărţile şi încercând să construiască piste false. De asemenea, a

contribuit la dezvoltarea programului Poker Probe, primul astfel de program comercial pentru

calculatoare ce ajută în analizarea situaţiilor de poker.

Teorema fundamentală a pokerului, introdusă de David Sklansky3, afirmă că de fiecare dată când

joci mâna ca şi când ai putea vedea cărţile adversarului tau, câştigi; şi de fiecare dată când

adversarul tău îşi joacă cărţile diferit de modul în care ar juca dacă ţi-ar putea vedea cărţile, tu

câştigi.

Alt aspect specific acestui joc este Cacealmaua. Se spune că un jucător bun de poker nu are

nevoie de un noroc excepţional pentru a câştiga, deoarece îi poate analiza pe ceilalţi jucători de la

masă şi îşi poate da seama cine are cărţi bune şi cine nu, drept care poate supralicita sau se poate

retrage, judecându-şi mai degrabă adversarii decât propriul succes, de a fi obţinut o mână de calitate.

În jocul de poker, participanţii trebuie să se gândească la mai multe lucruri în acelaşi timp.

Trebuie să decidă cum procedează în continuare, dar pe lângă aceasta încearcă să submineze

constant tentativele adversarului de a le înţelege strategia, încercând în acelaşi timp să vadă dincolo

de mijloacele de apărare ale celorlalţi jucători. Deşi totul pare foarte complicat, în realitate nu este

mai complicat decât majoritatea lucrurilor pe care le facem de fiecare dată când intrăm în relaţie cu

o altă persoană. Căci în relaţiile noastre de zi cu zi încercăm constant să proiectăm în mintea

interlocutorului o anumită imagine despre noi în timp ce el încearcă să facă acelaşi lucru cu noi.

Şansele noastre de a descoperi ce o persoană gândeşte cu adevărat, ca şi cele ale jucătorului de

poker, vor depinde de cât de atenţi suntem la reacţiile celorlalţi şi de capacitatea noastră de a

observa, recunoaşte şi interpreta indicatorii comportamentali pe care aceştia îi emit.

3 David Sklansky (1987). The Theory of Poker

9

CONCLUZIE:

După cum am prezentat mai sus, avem peste tot în jurul nostru semne care trădează adevăratele

intenţii ale unei persoane. În timpul unei conversaţii, persoanele îşi mişca constant ochii, faţa,

mâinile, poziţia corpului, atât în timpul vorbirii cât şi în timpul ascultării. Iar acest lucru nu se

întamplă doar în prezenţa altor oameni, căci şi când suntem singuri emitem informaţii asupra ceea ce

gândim sau simţim.

Uneori indicatorii comportamentali ne oferă informaţii pe care nici autorii lor nu le ştiu, pentru că

anumiţi indicatori sunt controlaţi de procese involuntare din creier şi se află în afara controlului

conştient. De aceea indică mult mai exact emoţiile unei persoane decât orice relatare pe care ar

putea-o oferi despre sentimentele sale. Din acelaşi motiv este de preferat să alegem ceea ce putem

observa din indicatorii comportamentali ai unei persoane, decât ceea ce spune o persoană despre

sentimentele ei.

Indicatorii comportamentali sunt cuvintele unui limbaj, însă ai unui limbaj neobişnuit deoarece,

deşi toţi îl vorbim fluent, deseori nu înţelegem ce spun alţii sau ce ne spun indicatorii lor despre ei.

Astfel se pot naşte conflictele. Pentru a le evita şi pentru a avea performanţe mai bune în înţelegere,

trebuie să fim mai atenţi în interpretarea acestor semnale şi să observăm ceea ce fac şi ce spun

oamenii. Dacă ne concentrăm pe descifrarea indicatorilor comportamentali, vom deveni mai

sensibili faţă de ceilalţi şi astfel relaţiile cu ei ne vor aduce mai multe satisfacţii. Nu în ultimul rând,

indicatorii ne vor ajuta să înţelegem şi propriul nostru comportament cât şi impactul pe care îl avem

asupra altora.

10

BIBLIOGRAFIE:

COLLET, Petter Cartea gesturilor, Editura: Trei, 2005

SKLANSKY, David The Theory of Poker, Publisher: Two Plus Two Publishing, 1999

CHELCEA, Septimiu Comunicarea nonverbala in spatiul public, Editura: Tritonic, 2004

www.wikipedia.org

TRAN Vasile, STANCIUGELU, Irina Teoria Comunicarii, Editura comunicare.ro Bucuresti,

2003

11