COMUNICARE ŞI CONFLICT ÎN GRĂDINIŢA DE COPII

Comunicarea este un mod funcţional de interacţiune psihosocială a

persoanelor, realizat prin intermediul simbolurilor şi al semnificaţiilor social generalizate

ale realităţii în vederea obţinerii stabilităţii ori a unor modificări de comportament

individual sau de grup. Fenomenul comunicării trebuie studiat ca relaţie interumană, ca o

forţă specifică de interacţiune. Orice activitate pe care o desfăşurăm presupune schimbul

de informaţii, adică procese şi relaţii de comunicare. Ca fenomen social, procesul

comunicării îi angajează pe oameni cu toată încărcătura lor psihică, ceea ce nu se

întâlneşte în lumea animală, unde are o semnificaţie pur instrumentală.

Comunicarea presupune reversibilitatea mesajelor în cadrul relaţiei care

reuneşte două entităţi, chiar dacă mesajele nu sunt de acelaşi ordin. Ea implică crearea

unui sens, în funcţie de corelările neîntrerupte dintre facultăţile noastre de percepţie a

semnalelor, de bogăţia vocabularului( pentru a le decodifica), de imaginaţie( pentru a le

interpreta), ca şi de memorie, pentru a le menţine coerente atunci când, la rândul nostru,

devenim emiţători şi adresăm mesaje în retur.

În substanţa-i intrinsecă, comunicare presupune cunoaşterea,

aprofundarea, dezvăluirea atentă, nuanţată şi onestă a structurilor ei psihologice,

axiologice, filozofice.

În comunicare, partea vizibilă, rostită( cuvintele, ideile, propoziţiile,

frazele, gesturile, etc.) este clădită pe partea nevăzută, nerostită exterior. Comunicarea

interumană este ancorată adânc în lumea noastră interioară: în stările noastre afective, în

motivaţiile noastre, în părerea noastră generală despre viaţă, oameni, relaţii, fericire,

noroc, Dumnezeu. De asemenea, comunicarea dintre noi are ca suport convingerile,

credinţele, valorile, prejudecăţile, obiceiurile şi educaţia noastră( Gabriel Albu,

„Comunicarea interpersonală”, pag.13).

Comunicarea se referă la:

cunoaştere-ce se întâmplă când oamenii comunică cu ei înşişi

1

şi cu fiecare altul;

înţelegere-cum acele cunoştinţe pot fi folosite să explicăm şi

să interpretăm procesele comunicării în viaţa de zi cu zi;

capacităţi-folosirea acestei cunoaşteri şi înţelegeri ca să ne facă

capabili să comunicăm mai eficient.

Responsabilitatea educatorului este să organizeze, să stimuleze, să incite

şi să evalueze procesul educaţiei.

Odată cu intrarea copilului în grădiniţă, educatoarea va avea un rol

important în dezvoltarea şi exersarea abilităţilor lui de comunicare, asigurând condiţiile

necesare pentru reuşita comunicării, respectiv atenţie, consideraţie şi afecţiune.

În comunicarea cu copiii preşcolari, tonul vocii, gesturile şi expresia

feţei adulţilor sunt determinabile. În funcţie de semnificaţia lor, aceştia se vor simţi

acceptaţi, respectaţi, remarcaţi sau dimpotrivă, respinşi, înjosiţi, lezaţi. Pe temeiul acestor

simţăminte, copiii îşi vor forma o părere despre sine.

Educatoarea reprezintă pentru copil un exemplu de însuşire a unei

comunicări parteneriale. Ea îi induce constant copilului senzaţia de siguranţă de care are

nevoie acum, când se află pentru prima dată în afara mediului familial. Educatoarea îl

ajută să-şi construiască o imagine pozitivă despre sine ca membru al unei grupe, de a

reuşi să accepte şi unele deziluzii, de a putea înţelege şi pe alţii( H.Friedrich,1997).

Potrivit viziunii lui H. Friedrich(1997), o bună comunicare partenerială

necesită din partea educatoarei:

să asculte cu atenţie şi răbdare părerile, sentimentele, trebuinţele

şi problemele copiilor;

să aibă capacităţi empatice, de a putea comunica afectiv cu ei;

să-şi exprime direct sentimentele proprii, fără să acuze, să

jignească sau să învinovăţească;

să se adreseze copiilor aşa cum ar vrea ca aceştia să i se adreseze

ei;

2

să argumenteze realist şi să dea explicaţii verificabile,

corespunzătoare orizontului de cunoaştere şi experienţei

copilului;

să facă propuneri, să dea idei, în loc de comenzi şi ordine;

să înveţe să facă deosebirea între nevoile şi problemele proprii şi

cele ale copiilor;

În interacţiunea zilnică cu educatoarea lor, copiii pot învăţa:

să cunoască motivele acţiunilor proprii şi să-şi asume

răspunderea pentru reacţiile şi comportamentul lor;

să afle cum sunt văzuţi de alţi adulţi decât de părinţi;

să vadă realitatea şi din alte puncte de vedere, să înveţe că o

problemă poate fi analizată din mai multe puncte de vedere;

să vorbească despre situaţiile prin care trec.

Ca orice act de comunicare şi cel dintre educatoare şi copil este

ameninţat de blocaje/bariere: comenzile şi dispoziţiile, avertismentele şi ameninţări,

predicile şi persuasiunea, sfaturile şi soluţiile, judecăţile negative, laudele, dojana şi

ironizare, neluarea în serios, întrebările ameninţătoare, sarcasmul, interdicţiile (Th.

Gordon-1993, H.Friedrich-1997).

Educatoarea trebuie să evite-pe cât posibil, barierele comunicative

enunţate mai sus. Unul din secretele educaţiei este ca odată scos din mediul familial-

copilului să i se ofere afecţiune din partea unei persoane adulte, astfel încât el să se simtă

în siguranţă şi să se poată dezvolta.

Tot ce se vorbeşte şi cum se vorbeşte în grădiniţă îi influenţează

abilităţile de comunicare. Copilul învaţă când să vorbească şi când să asculte. Ascultând,

el percepe şi îşi însuşeşte cuvinte, idei, dar şi stările afective ale educatoarei. Dialogul cu

adulţii îl ajută să-şi prelucreze experienţele şi să-şi însuşească noi deprinderi. Educatoarea

va căuta să afle ce se petrece în sufletul fiecărui copil, ea este nevoită să asculte şi să

observe. Ascultând cât mai mult şi cu atenţie, educatoarea îl obligă pe copil să-şi

folosească vocabularul şi să spună cât mai clar ce are de spus. Ascultându-l, îi arată

consideraţie şi faptul că îl ia în serios.

3

Educatoarea poate asculta pur şi simplu ceea ce îi spune copilul,

arătându-i interes (ascultare pasivă- Th. Gordon). Dar ea poate asculta cu dorinţa de a

înţelege ce simte copilul sau ce vrea să acesta cu adevărat. Educatoarea îl încurajează să

vorbească pentru a-i da posibilitatea să prezinte cât mai exact totul, să spună tot ce are de

spus (ascultare activă – Th.Gordon).

Ascultarea presupune empatie, a simţi la celălalt bucuria, tristeţea,

dezamăgirea, necazul, disperarea, ura. Empatia educatoarei este foarte importantă în

dialogul cu copilul. Ea ascultă cu răbdare, îi acceptă problema şi îl lasă să găsească o

soluţie.

Prin capacitatea ei de înţelegere, prin răbdarea ţi echilibrul ei

emoţional, educatoare câştigă încrederea copilului, care „poate să-şi conştientizeze

propria realitate, ce o deosebeşte de realitatea celorlalţi”( H. Friedrich,1997).

În grădiniţă, ca şi în şcoală, nu se poate face tot ce vor copiii. Acestora

li se cere respectarea anumitor reguli. Printr-o exprimare deschisă şi o argumentare

sinceră, copilul poate învăţa că şi alte persoane - nu numai el – au cerinţele lor, însuşiri şi

motive care le determină să aibă un anumit comportament, desigur, inclusiv propria lui

educatoare. Copiii au nevoie să ştie că există şi alte puncte de vedere şi că orice problemă

are mai multe aspecte. Toate acestea contribuie la maturizarea lor socială.

Educatoarea joacă un rol important, împreună cu membrii familiei, în

a-l învăţa pe copil să poarte un dialog. Pe cât posibil ea se va exprima clar, inteligibil,

potrivit cu experienţa copilului, va face propuneri în loc să formuleze comenzi şi ordine,

va oferi diferite modalităţi de acţiune în loc de judecăţi/aprecieri morale, va căuta să

formuleze în mod frecvent ceea ce Th. Gordon numeşte mesaje EU.

Dacă educatoarea a avut o zi grea şi este obosită sau supărată, este

bine să spună aceasta copiilor. S-ar putea ca chiar ei înşişi să-şi dea seama că se întâmplă

ceva neplăcut cu educatoarea. O explicaţie sinceră îi va scuti pe copii de senzaţia de

vinovăţie sau respingere. Totodată , pot învăţa că şi adulţii au sentimente, nemulţumiri,

neîmpliniri şi probleme.

Prin mesajele EU tensiunile se relaxează, pentru că nu lezăm pe

nimeni. Cu ajutorul mesajelor EU putem stabili limite sau reguli de comportament :

ora de venire şi de plecare de la grădiniţă;

4

păstrarea materialelor şi a jucăriilor;

interdicţia de a arunca obiectele;

interzicerea atacurilor şi a leziunilor corporale;

punerea în primejdie a propriei persoane sau a altora;

părăsirea localului fără ştirea educatoarei.

Educatoarea discută aceste reguli, le explică şi le formulează

necesitatea lor. Formulează pe înţelesul copiilor consecinţele nerespectării lor.

Prezentarea consecinţelor este mai importantă decât indicaţia, deoarece cu argumente

clare şi logice putem dezvolta mai bine simţul de răspundere.

Ca adulţi, le putem mărturisi copiilor că nici nouă nu ne face plăcere să

stabilim reguli şi că ne vine greu să le interzicem ceva. Însă în relaţiile cu oamenii sunt

necesare câteva reguli, pe care să le acceptăm şi noi şi ceilalţi. În acelaşi timp, prin

motivarea sau justificarea unor hotărâri, să căutăm să convingem cu argumente logice şi

verificabile.

Prin intermediul tuturor acestor acţiuni şi atitudini, putem să dezvoltăm

atât vocabularul, dar şi gândirea copiilor, mai ales atunci când ei iau parte la căutarea de

soluţii noi; vor învăţa de asemenea, să perceapă o problemă din alte puncte de vedere,

ceea ce contribuie la formarea capacităţii de a desprinde de unicul său punct de vedere.

Dacă soluţia sau regula este găsită împreună cu educatoarea, atunci copiii sunt mai

dispuşi să o respecte ( H. Friedrich,1997).

Cercetătorii care s-au ocupat de problema constituirii propriei imagini

la copilul preşcolar au constatat că:

li se pot pune întrebări copiilor cu privire la propria imagine,

chiar şi la această vârstă;

ei pot avea păreri despre sine;

ei află cum gândesc ţi cum simt alte persoane, prin ce se

aseamănă şi prin ce se deosebesc aceştia;

cunoscând vederile altora, ei pot să le înţeleagă empatic şi să le

considere şi pe cele proprii la fel de îndreptăţite.

Despre un conflict/ o problemă interpersonală se poate vorbi atunci

când se opun diferite interese. Printre modalităţile ineficiente şi larg răspândite de a ne

5

comporta într-un conflict se numără cearta, învinuirea, moralizare, umilirea, trădarea,

demascarea, ameninţarea, bătaia, ridiculizarea,antipatia. Şi educatoarea poate fi în

neplăcuta situaţie de a folosi aceste moduri de a interveni în conflict. De aceea este

recomandabil să se ia în discuţie conflictele ori de câte ori apar şi să se caute soluţii

pentru cei implicaţi în aşa fel încât ambele părţi să nu se simtă nedreptăţite. Urmările

acestora iar copiii pot participa la găsirea soluţiilor constructive. Se va discuta nu numai

despre conflict, dar şi despre cauzele şi efectele/urmările acestora iar copiii pot participa

la găsirea soluţiilor constructive.

Copiii pot învăţa să-şi conştientizeze interesele, să-şi susţină punctul

de vedere, având conştiinţa că acesta este un drept legitim al fiecăruia. Totodată, copiii

pot învăţa şi să cedeze, dacă au recunoscut că au greşit, fără a fi vorba de înfrângere.

Important este ca educatoarea să aibă răbdare, să aibă în vedere paşii

mici şi progresele care se fac şi să le dea semnificaţia unor trăiri deosebite. Copiii pot

învăţa să lege trăirile, percepţiile şi experienţa pentru a se exprima mai sincer şi mai cu

înţelegere pentru celălalt. „O persoană sinceră, deschisă, care se cercetează pe sine însăşi,

este mai capabilă să aibă o comunicare mai bogată, mai adâncă, mai satisfăcătoare cu

alţii”- H. Friedrich, 1997.

BIBLIOGRAFIEDe Peretti, A. şi colaboratorii, Tehnici de comunicare, Ed. Polirom, 2007.Gabriel Albu, Comunicarea interpersonală, Ed. Institutul European, 2008. Dorina Sălăvăstru, Psihologia educaţiei, Ed. Polirom, 2004.

Educatoare:Adriana TomaViorica DobreGrădiniţa nr.40 Ploieşti

6