Universitatea “Dunărea de Jos”

Prof.univ.dr. Răducan OPREA Prep.univ. drd. Ramona Mihaela OPREA

DREPT COMERCIAL ROMÂN

2010

Departamentul pentru Învăţământ la Distanţă şi cu Frecvenţă Redusă Facultatea de Ştiinţe Juridice, Sociale şi Politice Specializarea – Drept Anul de studii III / Forma de învăţământ - IFR

ABREVIERI

alin. - alineatul art. - articolul C. civ. - Codul civil C. com. - Codul comercial C.D. - Culegere de decizii ale Tribunalului Suprem C.S.J. - Curtea Supremă de Justiţie col. civ. - Colegiul Civil dec. - Decizie Ed. – Editură Ed. – ediţia lit. - litera nr. - numărul op. cit. - opera citată p. - pagina pct. - punctul R.D. - Revista Dreptul Secţ. civ. - Secţia civilă Secţ. com. - Secţia comercială T.S. - Tribunalul Suprem vol. - volumul

1

OBLIGAŢIILE COMERCIALE Cuvânt introductiv

Conform dispoziţiilor Codului comercial român, săvârşirea de către o persoană,

indiferent dacă are sau nu calitatea de comerciant, a unor fapte de comerţ, are drept rezultat naşterea unor raporturi juridice comerciale.

Având aceeaşi esenţă cu raporturile juridice civile, raporturile juridice comerciale sunt supuse aceloraşi reguli generale prevăzute de Codul civil. Reglementarea raporturilor juridice comerciale de către normele Codului comercial şi al Codului civil îşi au temeiul în disp. art. 1 Cod comercial: „În comerţ se aplică legea de faţă. Unde ea nu dispune se aplică Codul civil”.

Obligaţiile comerciale ca şi obligaţiile civile au ca izvoare, actele juridice (contractul şi actul juridic unilateral) şi faptele juridice. Dintre toate izvoarele obligaţiilor comerciale, cel mai important pentru activitatea comercială este contractul.

Conform principiului libertăţii contractuale orice persoană are dreptul de a încheia orice contract, cu orice partener şi cu clauzele pentru care părţile le convin, cu singurele limite impuse de ordinea publică şi bunele moravuri.

Principiul libertăţii contractuale are însă anumite consecinţe pentru raporturile contractuale, la care participă comercianţii: libertatea în exprimarea voinţei la încheierea contractului, libertatea probelor în litigiile comerciale, libertatea soluţionării litigiilor pe calea arbitrajului comercial.

Se impune de menţionat că dispoziţiile Codului comercial consacră şi anumite reguli speciale privind executarea obligaţiilor. Aceste reguli derogă însă, de la dreptul comun - deoarece sunt specifice activităţii comerciale - ex.: asigurarea creditului, celeritatea executării obligaţiei, securitatea raporturilor comerciale.

Autorii

2

OBIECTIVE ALE CURSULUI DE DREPT COMERCIAL PARTEA A II-A

Cursul de drept comercial partea a II-a, oferă studenţilor informaţii cu

privire la noţiunea obligaţiilor comerciale, contractele comerciale speciale – contractul de vânzare cumpărare comercială, contractul de mandat comercial, contractul de comision, contractul de report, etc., categoriile titlurilor comerciale de valoare.

De asemenea, studentul va dobândi toate cunoştinţele necesare constituirii

şi funcţionării societăţilor comerciale precum regulile speciale aplicabile fiecărei forme de societate comercială.

În plus, după studiul în amănunt al cursului de faţă, studentul va avea

suficiente cunoştinţe legate de întocmirea şi modificarea actului constitutiv al societăţii comerciale cât şi despre procedura insolvenţei.

După acumularea tuturor noţiunilor enumerate mai sus se recomandă

studentului un minim de 30 ore de studiu individual. În concluzie, autorul vă urează o lectură plăcută!

3

Obiectivele capitolului I După studiul în amănunt al capitolului I studenţii vor fi suficient de pregătiţi să:

• să enumere regulile privind formarea obligaţiilor comerciale • să cunoască probele în materie comercială • să cunoască termenele de prescripţie în materie comercială La finele studiului acestui capitol studenţii vor fi suficient de bine informaţi cu privire la noţiunile introductive privind obligaţiile comerciale în ansamblul lor.

4

CAPITOLUL I OBLIGAŢII COMERCIALE

1.1. NOŢIUNI INTRODUCTIVE. În concepţia Codului comercial român, săvârşirea de către o persoană, indiferent

dacă are sau nu calitatea de comerciant, a unor fapte de comerţ are drept rezultat naşterea unor raporturi juridice comerciale

1.

Aşa cum am arătat, raporturile juridice comerciale sunt raporturi de drept privat, ca şi raporturile civile. Având aceeaşi esenţă, raporturile juridice comerciale şi raporturile juridice civile sunt supuse aceloraşi reguli generale, care sunt cuprinse în Codul civil. Dar, între cele două categorii de raporturi juridice există şi anumite deosebiri. Aspectele particulare ale raporturilor juridice comerciale sunt reglementate prin norme speciale cuprinse în Codul comercial, Cartea I, Titlul V, “Despre obligaţiile comerciale în general”.

Reglementarea raporturilor juridice comerciale de către normele Codului comercial şi cele ale Codului civil îşi găseşte suportul legal în art. 1 Com. con. care prevede: “În comerţ se aplică legea de faţă. Unde ea nu dispune se aplică Codul civil”.

Obligaţiile comerciale, ca şi obligaţiile civile, au ca izvoare actele juridice (contractul şi actul juridic unilateral) şi faptele juridice (licite sau ilicite). Dintre toate izvoarele obligaţiilor comerciale, cel mai important pentru activitatea comercială este, fără îndoială, contractul.

Întrucât regulile generale care guvernează raporturile juridice comerciale sunt cele prevăzute de Codul civil pentru obligaţiile civile, în cele ce urmează vom examina numai regulile speciale consacrate de Codul comercial. Aceste reguli privesc formarea şi executarea obligaţiilor comerciale, precum şi anumite contracte comerciale speciale.

1.2. REGULILE PRIVIND FORMAREA OBLIGAŢIILOR COMERCIALE 1.2.1. Principiul libertăţii contractuale. Orice persoană fizică sau juridică îşi poate manifesta liber voinţa, potrivit

intereselor sale. Voinţa unei persoane este ţărmurită numai de dispoziţiile legale care privesc ordinea publică şi bunele moravuri (art. 5 C.civ.).

În privinţa încheierii contractelor, părţile îşi manifestă liber voinţa în sensul naşterii, modificării, transmiterii şi stingerii unor drepturi şi obligaţii. Libertatea manifestării voinţei părţilor contractante se defineşte ca o libertate contractuală şi constituie o expresie a drepturilor şi libertăţilor omului

2.

Libertatea contractuală constă în dreptul unei persoane de a încheia orice contract, cu orice partener şi cu clauzele pe care părţile le convin, cu singurele limite impuse de ordinea publică şi bunele moravuri

3.

Libertatea contractuală este un principiu al dreptului privat, adică al dreptului civil şi al dreptului comercial. În dreptul comercial, principiul libertăţii contractuale are o aplicare generală; el priveşte nu numai raporturile contractuale la care participă întreprinzătorii particulari (comercianţi individuali ori societăţi comerciale), ci şi celor la care iau parte regiile autonome şi societăţile comerciale cu capital de stat.

Pentru a marca schimbarea fundamentală faţă de raporturile juridice dintre întreprinderile de stat, în cadrul economiei planificate, Legea nr. 15/1990 a consacrat,

1 A se vedea S.D. Cărpenaru, Drept..., op. cit., p. 367-377;

În concepţia unor autori, regulile Codului Comercial privind formarea şi executarea obligaţiilor comerciale formează substanţa unei adevărate teorii generale a obligaţiilor comerciale. În acest sens au fost publicate, de exemplu următoarele lucrări: D.D. Gerota, Teoria generală a obligaţiilor comerciale, Imprimeria Naţională Bucureşti, 1932; I.L. Georgescu, Drept comercial român, Teoria generală a obligaţiilor comerciale, probele, contractul de vânzare-cumpărare comercială, lucrare revizuită, completată şi adusă la zi de I. Băcanu, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1994. 2 A se vedea I. Albu, Libertatea contractuală, în Dreptul nr. 3/1993, p. 29 şi urm.

3 A se vedea C.S.J., sect. econ., dec. nr. 92/1992, în Dreptul nr. 5-6/1993, p. 127.

5

in terminis, aplicarea principiului libertăţii contractuale raporturilor juridice la care participă regiile autonome şi societăţile comerciale constituite prin reorganizarea întreprinderilor de stat.

1.2.2. Încheierea contractelor comerciale prin corespondenţă. În raporturile de drept civil, în mod obişnuit, contractul se încheie prin discuţiile

directe între părţile contractante. Încheind sporadic acte juridice, părţile au timpul necesar pentru a se întâlni şi a negocia încheierea contractului, potrivit intereselor lor. În aceste cazuri, părţile aflându-se faţă în faţă, oferta de a contracta se acceptă ori se refuză imediat şi deci contractul se încheie ori nu se încheie, după caz

1.

În raporturile dintre comercianţi, multitudinea contractelor care se încheie şi exigenţele celerităţii afacerilor impun, cel mai adesea, încheierea contractelor între persoane care se găsesc în locuri diferite, iar comunicarea între ele se realizează prin corespondenţă, folosindu-se scrisoarea, telegrama, telexul ori, mai nou, telefaxul.

Având în vedere acest specific al încheierii contractelor comerciale, Codul comercial a reglementat, prin art. 35-39, anumite reguli speciale care guvernează încheierea contractului între absenţi

2.

Trebuie observat că legea se referă la încheierea contractelor “între persoane depărtate”. În realitate, ceea ce trebuie avut în vedere nu este distanţa dintre părţile contractante, ci intervalul de timp care se scurge între manifestările lor de voinţă; o parte nu ia la cunoştinţă în mod direct şi nemijlocit de voinţa celeilalte părţi, ci prin intermediul unor mijloace de comunicare şi după trecerea unui anumit interval de timp. În consecinţă, unui contract încheiat prin telefon i se aplică regulile încheierii contractelor între prezenţi, iar nu cele ale încheierii contractelor între absenţi, chiar dacă părţile se află la o mare distanţă una de alta.

Soluţia este aceeaşi în cazul când actul juridic se încheie prin mandatar pe baza împuternicirii date de către mandant

3.

Oferta de a contracta şi acceptarea ofertei. Încheierea contractului între absenţi, ca şi încheierea contractului între prezenţi, presupune două manifestări de voinţă: oferta de a contracta şi acceptarea ofertei

a) Oferta de a contracta. Oferta este o propunere a unei persoane, adresată altei persoane de a încheia un anumit contract. Ea cuprinde o manifestare de voinţă făcută cu intenţia de a obliga pe ofertant.

Pentru a angaja din punct de vedere juridic, oferta trebuie să fie precisă şi completă, neechivocă şi fermă.

Trebuie arătat că, în activitatea comerciala, formularea ofertei poate să fie precedată de anumite discuţii şi negocieri între părţi

4. Dar, numai oferta cuprinde un

angajament juridic care îl obligă pe ofertant. Oferta poate fi făcută în scris, prin scrisoare, telex ori fax, sau chiar verbal. b) Acceptarea ofertei. Acceptarea este manifestarea voinţei destina-tarului ofertei

de a încheia contractul în condiţiile prevăzute în oferta primită. Pentru a constitui o acceptare, manifestarea de voinţă nu se poate mulţumi să

confirme primirea ofertei, ci ea trebuie să exprime neîndoielnic voinţa destinatarului de a se angaja juridic în condiţiile propuse în oferta.

Acceptarea ofertei trebuie să fie totală şi fără rezerve sau condiţii. O acceptare condiţionată sau limitată se consideră un refuz al ofertei şi constituie o contraofertă (art. 39 C.com.). Ca şi oferta, acceptarea ofertei poate fi făcută în scris ori chiar verbal. Simpla tăcere nu poate avea, prin ea însăşi, valoarea unei acceptări a ofertei.

Momentul încheierii contractului. În cazul în care oferta şi acceptarea ofertei sunt concordante, se referă la un obiect determinat şi se întemeiază pe o cauză licită, ele vor avea ca efect realizarea acordului de voinţă, adică încheierea contractului.

1 Asupra încheierii contractelor, a se vedea C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., p. 42 şi urm.

2 În absenţa unei reglementări în Codul civil, aceste dispoziţii legale sunt aplicabile şi în raporturile de drept civil.

A se vedea C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., p. 52. 3 În cazul încheierii contractului prin mijlocirea unui agent, care transmite oferta spre acceptare altei persoane,

contractul se consideră încheiat între persoane depărtate (Trib. Iaşi, III, sent. din 27 iunie 1927, în Pandectele române, 1928, III, p. 105). 4 A se vedea: I. Turcu, L. Pop, Contractele comerciale, vol. I, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1997, p. 59 şi

urm.; S. Deleanu, Scrisorile de intenţii, în Revista de drept comercial nr. 1/1995, p. 110 şi urm.

6

Având în vedere că ofertantul şi destinatarul ofertei se află în locuri diferite şi, din această cauză, între cele două manifestări de voinţă se scurge un anumit interval de timp, se pune problema de a şti care este momentul realizării acordului de voinţă şi deci al încheierii contractului.

În doctrina dreptului civil şi a dreptului comercial au fost propuse mai multe teorii (sisteme) privind determinarea momentului încheierii contractului între absenţi

1.

a) Teoria emisiunii. Potrivit acestei teorii contractul se consideră încheiat în momentul în care destinatarul ofertei şi-a manifestat voinţa de a accepta oferta primită, chiar dacă această acceptare nu a fost comunicată ofertantului.

b) Teoria transmisiunii. Contractul este considerat încheiat în momentul în care destinatarul expediază răspunsul privind acceptarea către ofertant, chiar dacă ofertantul nu a luat la cunoştinţă despre acceptarea ofertei.

c) Teoria recepţiunii. Contractul se consideră încheiat în momentul primirii de către ofertant a răspunsului privind acceptarea ofertei, chiar dacă ofertantul nu a luat cunoştinţă despre acest răspuns.

d) Teoria informaţiunii. Contractul se consideră încheiat în momentul în care ofertantul ia cunoştinţă efectiv despre acceptarea ofertei.

Codul comercial român, în art. 35, a consacrat teoria informaţiunii deşi în practică se aplică teoria recepţiunii, instituindu-se o prezumţie relativă în sensul că în momentul primirii de către ofertant a acceptării ofertei el a luat cunoştinţă despre acceptare.

1.3. REGULILE PRIVIND EXECUTAREA OBLIGAŢIILOR COMERCIALE 1.3.1. Noţiuni generale. Codul comercial consacră anumite reguli speciale privind executarea obligaţiilor.

Aceste reguli derogatorii de la dreptul comun se justifică prin considerente care ţin de specificul activităţii comerciale: asigurarea creditului, a celerităţii executării obligaţiilor etc.

1.3.2. Preţul în obligaţiile comerciale

2 .

Preţul este un element esenţial al contractelor bilaterale (sina-lagmatice), inclusiv al contractelor comerciale.

Potrivit regulilor dreptului comun, preţul trebuie să fie stabilit în bani, să fie determinat sau determinabil şi să fie real.

Ca element al contractului, preţul se stabileşte de către părţile contractante sau de un terţ (art. 1301 şi 1304 C.civ.).

Exigenţele activităţii comerciale au impus reglementarea unor reguli speciale privind preţul în obligaţiile comerciale. Aceste reguli se referă la determinarea preţului şi moneda plăţii.

Adevăratul preţ sau preţul curent. În anumite cazuri, datorită modificării preţului mărfurilor sau a urgenţei executării obligaţiilor, părţile nu sunt în măsură să stabilească preţul în contractele comerciale pe care le încheie. În asemenea cazuri se consideră că părţile contractante au avut în vedere adevăratul preţ al mărfurilor sau preţul curent al acestora.

Cât priveşte determinarea adevăratului preţ sau preţul curent, aceasta se face potrivit dispoziţiilor art. 40 C.com.: “Când urmează a se hotărî adevăratul preţ, sau preţul curent al productelor, mărfurilor, transporturilor, navlului, al primelor de asigurare, cursul schimbului, al efectelor publice şi al titlurilor industriale, el se ia după listele bursei sau după mercurialele locului unde contractul a fost încheiat sau, în lipsă, după cele ale locului celui mai apropiat sau după orice fel de probă”.

Moneda de plată a preţului. Codul comercial cuprinde anumite dispoziţii privind condiţiile de plată a preţului într-o monedă străină.

Potrivit art. 41 C.com., dacă moneda prevăzută în contract nu are curs legal sau comercial în ţară, iar cursul ei nu a fost determinat de părţile contractante, plata va putea fi făcută în moneda naţională la cursul de schimb din momentul scadenţei şi la locul plăţii. În cazul când în localitatea menţionată nu există un curs de schimb, plata va fi făcută la cursul de schimb al pieţei celei mai apropiate. Plata nu se va putea face decât în moneda străină dacă în contract s-a prevăzut că plata se va face efectiv în moneda străină.

1 A se vedea C.Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., p. 51-52. A se vedea şi D.D. Gerota, Teoria generală a obligaţiilor

comerciale, op. cit., p. 48 şi urm. 2 A se vedea S.D. Cărpenaru, Drept..., op. cit., p. 378-383.

7

În prezent, cursul de schimb al leului se determină zilnic, pe piaţa interbancară, cu respectarea procedurii stabilite de Banca Naţională a României.

1.3.3. Locul executării obligaţiilor comerciale. Locul executării obligaţiilor comerciale se determină potrivit dispoziţiilor art. 59

C.com. Criteriile de determinare ale locului executării obligaţiilor comerciale sunt aceleaşi ca şi cele prevăzute de art. 1104 C.civ. privind stabilirea locului plăţii. Ele sunt însă dezvoltate şi adecvate cerinţelor activităţii comerciale.

Principiile generale privind determinarea locului executării obligaţiilor comerciale. Art. 59 C.com. prevede că orice obligaţie comercială, indiferent de obiectul ei, trebuie să fie executată în locul arătat în contract.

Este firesc ca, în cazul în care părţile au prevăzut expres în contractul locul executării obligaţiilor, executarea să se efectueze în acel loc.

Determinarea locului executării obligaţiilor comerciale poate fi, nu numai expresă, ci şi tacită. Într-adevăr, potrivit art. 59 C.com., locul executării obligaţiilor comerciale poate rezulta şi “din natura operaţiunii ori din intenţia părţilor contractante”.

Dacă locul executării nu este stabilit expres în contract şi nici nu rezultă tacit din natura operaţiunii sau intenţia părţilor contractante, legea prevede că obligaţiile comerciale trebuie executate la locul unde debitorul îşi avea sediul său comercial ori cel puţin domiciliul sau reşedinţa, la data încheierii contractului (art. 59 alin. 2 C.com.).

1.3.4. Regimul juridic al dobânzilor. În obligaţiile comerciale, ca şi în dreptul comun, în cazul întârzierii în executarea

unei obligaţii băneşti, debitorul datorează dobânzi1. Aceste dobânzi sunt daune interese

moratorii, menite să repare prejudiciul suferit de creditor prin întârzierea în executarea obligaţiei.

Întrucât evaluarea prejudiciului cauzat prin întârziere în executarea unei obligaţii băneşti este dificil de realizat, această operaţiune este făcută de legiuitor, prin stabilirea dobânzii legale. Legea prezumă că lipsa de folosinţă a sumei de bani produce creditorului un prejudiciu constând în cuantumul dobânzii legale calculată pe durata întârzierii în executare. În consecinţă, pentru a obţine dobânzile, creditorul nu trebuie să facă dovada vreunui prejudiciu.

Potrivit art. 1088 C.civ., în obligaţiile care au ca obiect o sumă oarecare, daunele interese pentru neexecutare nu pot cuprinde decât dobânda legală, afară de regulile speciale în materie de comerţ, de fidejusiune şi societate.

Regula curgerii de drept a dobânzii în obligaţiile comerciale. Art. 43 C.com. stabileşte regula potrivit căreia “Datoriile comerciale lichide şi plătibile în bani produc dobândă de drept din ziua când devin exigibile”.

Cum se poate observa, această regulă este diferită de cea consacrată de art. 1088 C.civ., care prevede că dobânzile sunt datorate din ziua cererii de chemare în judecată.

Deci, în privinţa obligaţiilor comerciale având ca obiect sume de bani, debitorul se află de drept în întârziere din momentul când obligaţia devine exigibilă (dies interpellat pro hominem). În consecinţă, dobânzile legale curg de la data scadenţei obligaţiei.

Dobânzile pentru datoriile comerciale curg de drept de la scadenţă, chiar dacă nu au fost stabilite prin contract scris între părţi.

Condiţiile cerute de lege pentru curgerea de drept a dobânzilor. Din art. 43 C.com. rezultă şi condiţiile care se cer a fi îndeplinite pentru curgerea de drept a dobânzilor.

a) Obligaţia debitorului să constea în plata unei sume de bani. Numai dacă obligaţia are ca obiect plata unei sume de bani, debitorul datorează dobânzi pentru întârzierea în executarea obligaţiei.

b) Obligaţia să fie lichidă. Dobânzile curg de drept numai în cazul în care cuantumul sumei datorate este precis determinat (in illiquidis non fit mora).

c) Obligaţia să fie exigibilă. Numai dacă datoria debitorului a ajuns la scadenţă şi nu a fost executată, creditorul este îndreptăţit la plata sumei de bani şi a dobânzilor aferente

2.

1 A se vedea C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit, p. 306-307.

2 Dacă în contract nu s-a prevăzut un termen pentru plată, dobânzile curg de la data punerii în întârziere prin

chemare în judecată (Cas. III, dec. nr. 123/1939, în Pandectele române, 1940, III, p. 84).

8

Corelaţia dintre dobânzi şi daunele interese. Potrivit art. 1088 C.civ., la obligaţiile care au de obiect o sumă de bani, daunele-interese pentru neexecutare nu pot cuprinde decât dobânda legală, afară de regulile speciale în materie comercială, de fidejusiune şi societate.

Deci, de regulă, dobânzile nu se pot cumula cu daunele interese. Explicaţia rezidă în faptul că dobânzile sunt în realitate daune-interese de întârziere (daune moratorii), care se particularizează prin aceea că ele sunt anticipat evaluate de către legiuitor.

În mod excepţional, dobânzile se cumulează cu daunele-interese în cazurile arătate de art. 1088 C.civ.

Astfel, cumulul este permis în cazurile expres prevăzute de Codul comercial: de exemplu, mandatarul care schimbă destinaţia sumelor de bani primite pe seama mandantului (art. 383)

1.

Apoi, în cazul fidejusiunii, fidejusorul beneficiază de cumulul dobânzilor şi a daunelor-interese în acţiunea în regres contra debitorului (art. 1669 C.civ.). În sfârşit, în materia societăţilor comerciale, asociatul care întârzie în liberarea aportului în numerar datorează dobânzi şi despăgubiri faţă de societate (art. 65 alin. 2 din Legea nr. 31/1990 republicată); aceeaşi este soluţia şi când aportul în creanţe nu este liberat la scadenţă (art. 84 alin. 2 din Legea nr. 31/1990 republicată).

Cumulul dintre dobânzi şi penalităţi. În anumite cazuri, părţile prevăd în contractul pe care îl încheie o clauză penală, adică o penalitate pe care debitorul obligaţiei băneşti o va achita creditorului în cazul întârzierii în executarea obligaţiei; de exemplu, 1% pe fiecare zi de întârziere.

Problema care se pune este de a şti dacă, în acest caz, creditorul poate obţine de la debitor, atât dobânzile, cât şi penalitatea de întârziere.

Răspunsul este negativ. Penalităţile sunt în esenţă daune-interese pentru întârziere, care sunt anticipat evaluate prin convenţia părţilor contractante. Fiind tot daune-interese de întârziere, ca şi dobânzile, ele nu se pot cumula cu acestea, deoarece s-ar realiza o dublă reparaţie pentru aceeaşi abatere de la prevederile contractului.

Deci, în cazul în care părţile au stipulat în contract o penalitate de întârziere în executarea obligaţiei băneşti, creditorul are dreptul numai la plata penalităţilor, nu şi la plata dobânzilor

2.

1.4. PROBELE ÎN MATERIE COMERCIALĂ 1.4.1. Consideraţii introductive. Specificul obligaţiilor comerciale determină şi un anumit specific al condiţiilor de

probă ale drepturilor subiective izvorâte din raporturile juridice comerciale3.

Libertatea contractuală - principiu fundamental al obligaţiilor comerciale - are drept corolar libertatea probei în litigiile comerciale.

Pornind de la concepţia că orice instituţie a dreptului comercial trebuie să asigure creditul, celeritatea şi securitatea raporturilor comerciale, D.D. Gerota definea specificul probelor în dreptul comercial în următorii termeni: “Instrumentul probatoriu al unui drept comercial trebuie, în primul rând, să facă deplină credinţă, pentru a consolida creditul comercial; în al doilea rând, să fie uşor de confecţionat pentru a nu stânjeni celeritatea în circulaţiunea bunurilor comerciale; în al treilea rând, proba să fie uşor de administrat, pentru a asigura securitatea în justiţie a cauzelor comerciale.

Potrivit art. 46 C.com., obligaţiile comerciale şi liberaţiunile se probează: cu acte autentice; cu acte sub semnătură privată; cu facturi acceptate; prin corespondenţă; prin telegrame; cu registrele părţilor; cu martori, de câte ori instanţa judecătorească ar crede că trebuie să admită proba testimonială, şi aceasta chiar în cazurile prevăzute de art. 1191 C.civ. În fine, prin orice alte mijloace de probă admise de legea civilă. Cum se poate observa, în concepţia Codului comercial, obligaţiile comerciale pot fi dovedite cu mijloacele de probă admise în dreptul civil. În privinţa acestor probe, judecătorul are o mai mare libertate de apreciere; unele mijloace de probă admise în dreptul civil cu anumite restricţii, în dreptul comercial pot fi folosite fără niciun fel de limitări.

1 A se vedea I. Băcanu, op. cit., în Revista de drept comercial nr. 2/1995, p. 20.

2 A se vedea şi C.S.J., secţ. com., dec. nr. 243/1996, în Dreptul nr. 1/1997, p. 117. Concluzia este o consecinţă

logică a prevalenţei voinţei părţilor contractante. 3 A se vedea S.D. Cărpenaru, op. cit., p. 390-401.

9

Pe lângă mijloacele de probă consacrate de legea civilă, Codul comercial reglementează şi unele mijloace de probă specifice impuse de natura operaţiunilor comerciale.

Regimul probator reglementat de art. 46 C.com. este aplicabil actelor juridice încheiate de comercianţi (art. 1 C.com.). Acest regim este însă aplicabil şi actelor comerciale încheiate de necomercianţi. Într-adevăr, potrivit art. 56 C.com., dacă un act este comercial numai pentru una dintre părţi, toţi contractanţii sunt supuşi în ceea ce priveşte acest act, legii comerciale, afară de cazurile în care legea ar dispune altfel. În consecinţă, proba unui atare act juridic se poate face şi de către necomerciant în condiţiile legii comerciale, adică potrivit art. 46 C.com.

1.4.2. Probele dreptului comun. 1.4.2.1. Noţiuni generale. Potrivit dreptului comun, dovada actelor şi faptelor juridice se poate face prin

înscrisuri, martori, prezumţii, mărturisire, expertiză etc. (art. 1170 C. civ)1.

Mijloacele de probă ale dreptului comun sunt admise şi pentru dovedirea drepturilor rezultate din raporturile juridice comerciale. Aceste mijloace de probă pot fi folosite în condiţiile prevăzute de Codul comercial.

1.4.2.2. Proba prin înscrisuri. Multitudinea actelor juridice pe care le încheie comercianţii, ca şi celeritatea

încheierii acestora, împiedică pe comercianţi să redacteze înscrisuri şi astfel să îşi preconstituie mijloace de dovadă pentru eventualele litigii. De aceea, în materie comercială, înscrisurile au un rol mai redus ca mijloc de dovadă, faţă de situaţia din dreptul comun.

În mod excepţional, în anumite cazuri, Codul comercial cere existenţa unui înscris, fie ad solemnitatem, fie ad probationem. În aceste cazuri, actele juridice trebuie să fie încheiate în forma scrisă prevăzută de lege, deoarece proba lor se poate face numai prin înscrisuri

2.

Actele juridice pentru care legea cere forma scrisă ad solemnitatem. În unele cazuri, actul juridic produce efecte numai dacă îmbracă forma scrisă impusă de lege.

a) Cambia. Cambia este un titlu de credit care încorporează un drept de creanţă, putând fi valorificat în condiţiile legii.

Potrivit Legii nr. 58/1934, cambia trebuie să îmbrace forma scrisă şi să cuprindă elementele expres arătate de lege. Titlul căruia îi lipseşte vreunul dintre elementele obligatorii nu are valoarea unei cambii, afară de cazurile prevăzute de art. 2 din lege.

Întrucât obligaţia este materializată în înscris, dreptul de creanţă poate fi pretins numai dacă există înscrisul cambial.

b) Contractul de înrolare a echipajului. Potrivit art. 532 C.com., contractul de înrolare a unei persoane în echipajul unui vas trebuie încheiat în scris, legalizat de autoritatea maritimă, trecut în registrul oficiului maritim şi transcris în registrul vasului.

Nerespectarea formalităţilor menţionate atrage nulitatea contractului (art. 332 alin. 4 C.com.)

c) Contractul de împrumut maritim. Potrivit art. 601 C.com., contractul de împrumut maritim este contractul încheiat de căpitanul unui vas, în temeiul puterilor conferite prin lege, prin care el dă garanţie vasul, navlul, totalitatea sau o parte din mărfurile încărcate, cu condiţia că suma împrumutată să o piardă împrumutătorul dacă lucrurile date în garanţie ar pieri, iar dacă ele ajung cu bine în port, împrumutătorul să îşi primească suma împrumutată împreună cu prima convenită de părţi.

Contractul de împrumut maritim trebuie încheiat în scris şi să cuprindă elementele prevăzute de lege. În cazul nerespectării formei scrise, contractul echivalează cu un simplu împrumut (art. 602 C.com.).

1 Cu privire la probe, a se vedea; I. Stoenescu, S. Zilberstein, Dreptul procesul civil, Teoria generală, Editura

Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1983, p. 335 şi urm.; V.M. Ciobanu, Tratat teoretic şi practic de procedură civilă, vol. II, Editura Naţional, Bucureşti, 1997, p. 146 şi urm. 2 Cu privire la regimul juridic al înscrisurilor, a se vedea I. Albu, A. Man, Înscrisurile în domeniul actelor juridice

civile, comerciale şi de drept al muncii - “ad probationem”, „ad validitatem” şi “ad disponendum”, în Dreptul nr. 7/1996, p. 60 şi urm.

10

Actele juridice pentru care legea cere forma scrisă ad proba-tionem. Legea comercială reglementează anumite acte juridice a căror formă scrisă este cerută pentru probă

1. Pentru aceste cazuri, art. 55 C.com. prevede: “Când Codul comercial cere proba

prin înscris, proba testimonială nu poate fi admisă decât în cazurile în care este permisă şi de Codul civil”. Deci, aceste acte pot fi dovedite prin înscris şi, excepţional, cu martori, dar numai în condiţiile prevăzute de art. 1191 C.civ.

a) Contractul de societate în participaţie. Societatea în participaţie este un contract prin care un comerciant sau o societate comercială acordă uneia sau mai multor persoane ori societăţi, o participaţie la beneficiile şi pierderile uneia sau mai multor operaţiuni sau chiar asupra întregului lor comerţ.

Potrivit art. 256 C.com. societatea în participaţie este scutită de formalităţile stabilite de lege pentru societăţile comerciale, însă trebuie să fie probată prin act scris.

b) Contractul de gaj. Gajul comercial este contractul prin care debitorul remite creditorului un bun mobil pentru garantarea executării unei obligaţii comerciale, cu posibilitatea pentru creditor ca, la scadenţă, în caz de nerespectare a obligaţiei, să fie satisfăcut cu preferinţă din valoarea bunului respectiv.

c) Contractele privind vasele comerciale. Contractele având ca obiect construirea, înstrăinarea, închirierea ori gajarera vaselor comerciale tre-buie să se încheie în scris (art. 491, art. 493, art. 557 şi art. 495 C.com.).

d) Contractul de consignaţie. Potrivit art. 2 din Legea nr. 178/1934, contractul de consignaţie, precum şi orice convenţie privind modificarea sau desfiinţarea lui se pot dovedi numai prin proba scrisă.

Data actelor comerciale. Potrivit art. 57 C.com., data actelor şi a contractelor comerciale trebuie să arate locul, ziua, luna şi anul. Ea poate fi stabilită faţă cu cei de al treilea, prin toate mijloacele de probă prevăzute de art. 46 C.com.

1.4.2.3. Proba cu martori. Codul comercial consacră o mai mare libertate în folosirea probei cu martori în

litigiile comerciale. Potrivit art. 46 C.com., obligaţiile comerciale şi liberaţiunile se probează cu martori

ori de câte ori instanţa judecătorească consideră că trebuie să admită proba testimonială, şi aceasta chiar în cazurile prevăzute de art. 1191 C.civ.

Cum se poate observa, în materie comercială, proba cu martori se poate folosi fără restricţiile stabilite de art. 1191 C.civ. Deci, această probă poate fi folosită şi pentru dovedirea unui act juridic care are o valoare mai mare de 250 lei. Mai mult, proba cu martori se poate folosi în contra unui înscris, peste ceea ce cuprinde înscrisul sau pentru ceea ce s-ar pretinde că s-ar fi zis înainte, la timpul sau în urma confecţionării înscrisului.

Excepţional, în acele cazuri când Codul comercial cere dovada actelor comerciale prin înscris, proba cu martori nu poate fi admisă decât în condiţiile în care ea este permisă şi de Codul civil (art. 55 C.com.).

1.4.2.4. Alte mijloace de probă. După ce enumeră anumite mijloace de probă, art. 46 alin. final C.com. consacră

principiul potrivit căruia obligaţiunile comerciale şi liberaţiunile se probează “prin orice alte mijloace de probă admise de legea civilă”. Aceasta înseamnă că în materie comercială pot fi folosite ca mijloc de probă mărturisirea, prezumţia, raportul de expertiză etc.

În absenţa unor reguli speciale, admisibilitatea acestor mijloace de probă este supusă regulilor dreptului comun.

Mărturisirea. Recunoaşterea poate fi folosită ca mijloc de probă în condiţiile art. 1204-1206 C.civ.

În materie comercială, principiul indivizibilităţii mărturisirii, reglementat de art. 1206 alin. 2 C.civ., are o aplicaţie mai restrânsă, deoarece art. 36 C.com. permite folosirea oricărui mijloc de probă

2.

1 Înscrisurile sub semnătură privată pot fi folosite ca mijloc de dovadă, chiar dacă nu îndeplinesc condiţia

multiplului exemplar prevăzută de art. 1179 C. civ., deoarece convenţiile sinalagmatice se pot dovedi cu orice mijloc de probă în limitele stabilite de art. 46 C. com. A se vedea şi V.M. Ciobanu, op. cit., vol. II, p. 168-169. 2 A se vedea S. Deleanu, Probele în dreptul comercial, în Revista de Drept comercial nr. 2/1992, p. 38.

11

Prezumţiile. Potrivit art. 1203 C.civ., prezumţiile care nu sunt stabilite de lege sunt lăsate la aprecierea judecătorului. Aceste prezumţii sunt permise însă numai în măsura în care este admisă proba cu martori.

Întrucât în materie comercială, sfera de aplicare a probei cu martori este mai largă, înseamnă că şi proba cu prezumţii a dobândit o extindere corespunzătoare.

Raportul de expertiză. Când pentru lămurirea unor împrejurări de fapt sunt necesare părerile unor specialişti, instanţa judecătorească poate numi unul sau mai mulţi experţi (art. 201 C. proC.civ.).

Valoarea părerilor experţilor cuprinse în raportul de expertiză este aceeaşi ca şi cea a probei cu martori.

1.4.3. Probele specifice dreptului comercial. 1.4.3.1 Noţiuni generale. În materie comercială se pot folosi şi anumite mijloace de probă specifice activităţii

comerciale. Art. 46 C.com. reglementează ca mijloace de probă specifice: facturile acceptate, corespondenţa, telegramele şi registrele comerciale.

Regimul juridic al acestor mijloace de probă este stabilit de art. 47-54 C.com. 1.4.3.2. Facturile acceptate. Noţiunea de factură comercială. Factura comercială este un înscris sub

semnătură privată prin care se constată executarea unei operaţiuni comerciale. Emiterea unei facturi este legată, cel mai adesea, de operaţiunile de vânzare-

cumpărare; factura se întocmeşte de vânzător şi se trimite cumpărătorului. Se admite însă că o factură se poate emite în toate cazurile când actul juridic încheiat implică predarea unui bun (depozit, gaj etc.).

Factura trebuie să cuprindă anumite menţiuni care se bazează pe actul juridic încheiat de părţile contractante. Menţiunile facturii privesc părţile, marfa (cantitatea şi calitatea acesteia), preţul mărfii, condiţiile de predare etc.

Întocmită în trei exemplare, factura se trimite destinatarului odată cu marfa. Destinatarul va restitui emitentului duplicatul facturii acceptate, în condiţiile legii.

1.4.3.3. Corespondenţa comercială. Noţiunea de corespondenţă comercială. Aşa cum am arătat, cel mai adesea,

contractele comerciale între absenţi se încheie prin corespondenţă. Deci, încheierea unui contract comercial poate să rezulte dintr-un schimb de

scrisori, adrese, telegrame, note etc. În acest caz, manifestările de voinţă ale părţilor, care concură la realizarea acordului de voinţă, adică la încheierea contractului, nu sunt materializate într-un singur înscris, ci în două înscrisuri, care cuprind oferta şi acceptarea ofertei.

Asemenea înscrisuri sunt folosite şi pentru modificarea ori stingerea unor obligaţii comerciale.

Din cele arătate rezultă că prin corespondenţă comercială se înţelege orice fel de înscrisuri (scrisori, telegrame, note etc.) intervenite între comercianţi în scopul perfectării, modificării sau stingerii unor obligaţii comerciale.

1.4.3.4. Telegramele. Noţiune. Telegrama este un mijloc modern prin care se realizează cu mare

rapiditate operaţiunile comerciale. De aceea, legea îi atribuie rolul de mijloc de probă în materie comercială.

Telegrama este o comunicare a unei manifestări de voinţă transmisă la distanţă prin telegraf de către o persoană (expeditorul) altei persoane (destinatarul) prin intermediul oficiului telegrafic.

Caracteristica telegramei constă în faptul că destinatarul primeşte un înscris care cuprinde conţinutul comunicării, iar nu înscrisul original predat de expeditor oficiului telegrafic.

1.4.3.5. Registrele comerciale. Registrele comerciale şi funcţia lor de mijloc de probă. Aşa cum am arătat,

între obligaţiile profesionale ale comercianţilor, legea prevede şi pe aceea de a ţine o evidenţă a activităţii comerciale, prin intermediul registrelor comerciale (de contabilitate).

12

Potrivit Codului comercial şi Legii nr. 82/1991 republicată, registrele pe care trebuie să le ţină comercianţii sunt: registrul-jurnal, registrul-inventar şi Cartea mare.

Condiţiile de ţinere a registrelor comerciale sunt reglementate de Codul comercial şi Legea nr. 82/1991 republicată.

Registrele comerciale au, pe lângă funcţiile de cunoaştere, evidenţă şi control al activităţii comerciale, şi o funcţie probatorie. Aceste registre pot fi folosite ca mijloc de probă în litigiile dintre comercianţi şi, în anumite limite, în litigiile dintre comercianţi şi necomercianţi.

Cu toate că registrele comerciale sunt înscrisuri, ele au un anumit specific. De aceea, forţa lor probantă prezintă anumite particularităţi

1.

1.5. MIJLOACELE MODERNE DE COMUNICARE ŞI VALOAREA LOR

PROBATORIE Dezvoltarea ştiinţei şi tehnicii în perioada modernă a creat noi mijloace de

comunicare care reproduc şi transmit la distanţă cuvinte sau imagini (telexul şi telefaxul) sau de stocare a acestora pe suporţi electronici (discurile sau benzile magnetice, microfilmele etc.).

Datorită avantajelor pe care le prezintă, asemenea mijloace au pătruns şi în activitatea comercială, servind la perfectarea raporturilor juridice şi la ţinerea evidenţei activităţii comerciale.

Deşi aceste mijloace sunt folosite pe scară largă de către comercianţi, totuşi ele nu au fost consacrate prin lege, ca mijloace de probă. În absenţa unei reglementări legale, forţa probantă a acestor mijloace trebuie apreciată în lumina principiilor generale care guvernează probele în materie comercială

2.

1.6. PRESCRIPŢIA EXTINCTIVĂ ÎN MATERIE COMERCIALĂ 1.6.1. Reglementarea legală a prescripţiei. Codul comercial cuprinde în Cartea a IV-a, Titlul II “Despre prescripţie”, anumite

dispoziţii privind prescripţia extinctivă în materie comercială. Întrucât prin aceste dispoziţii se reglementează numai anumite aspecte particulare,

reglementarea Codului comercial se completează cu reglementarea Codului civil (art. 1 C.com.)

3.

Aşa cum se cunoaşte, dispoziţiile privind prescripţia extinctivă, cuprinse în Codul civil (Cartea a III-a, Titlul XX), au suferit modificări şi abrogări. În prezent, reglementarea de drept civil a prescripţiei extinctive este cea a Decretului nr. 167/1958 privind prescripţia extinctivă.

Prin urmare, prescripţia extincitvă în materie comercială este guvernată de dispoziţiile Codului comercial şi cele ale Decretului nr. 167/1958.

Codul comercial. Dispoziţiile Codului comercial privesc numai anumite aspecte ale prescripţiei în materie comercială.

Astfel, în Codul comercial sunt stabilite unele termene de prescripţie; termenul general de prescripţie (art. 947) şi anumite termene speciale de prescripţie (art. 949 şi art. 956). Caracteristica acestor termene constă în faptul că ele sunt mai scurte decât termenele de prescripţie reglementate în trecut de Codul civil. Această scurtare a termenelor de prescripţie este impusă de cerinţele activităţii comerciale. Desfăşurarea normală a activităţii comerciale reclamă valorificarea în termen scurt a drepturilor izvorâte din raporturile comerciale, pentru o limpezire grabnică a situaţiilor litigioase

4.

În prezent, toate dispoziţiile Codului comercial privitoare la prescripţie trebuie interpretate în lumina Decretului nr. 167/1958, care reprezintă legea generală în materia prescripţiei extinctive.

În încheiere, trebuie arătat că anumite dispoziţii privind prescripţia se găsesc în unele legi comerciale speciale: Legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale

1 Registrele comerciale fac parte din categoria probelor scrise improprii, deoarece proba scrisă proprie este un

înscris care emană de la partea adversă şi poartă semnătura acesteia. A se vedea I.N. Finţescu, op. cit., vol. I, p. 119-120. 2 A se vedea O.L. Georgescu, Drept comercial român, Teoria generală a obligaţiilor comerciale, p. 121-124.

3 A se vedea S.D. Căpăţână, op. cit., p. 372-378.

4 A se vedea D.D. Gerota, Teoria generală a obligaţiilor comerciale, op. cit., p. 151.

13

republicată (art. 34 şi art. 67), Legea nr. 11/1991 privind combaterea concurenţei neloiale (art. 12) etc.

Decretul nr. 167/1958. Decretul cuprinde principiile generale care guvernează instituţia prescripţiei extinctive (rolul şi efectele prescripţiei, domeniul de aplicare, termenele de prescripţie extinctivă, regulile privind începutul prescripţiei, suspendării şi întreruperii prescripţiei, repunerea în termen etc.).

În aplicarea reglementării Decretului nr. 167/1958 asupra prescripţiei în materie comercială trebuie să se ţină seama de anumite considerente.

În primul rând, termenul general de prescripţie este de 3 ani (art. 3 partea I din Decret). Acest termen este unitar şi se aplică indiferent de subiectele raportului juridic.

În al doilea rând, pentru situaţiile avute în vedere de art. 4 din Decret, se aplică termenele speciale de prescripţie, dacă legea prevede asemenea termene, sau termenul general de prescripţie.

În cazul prevăzut de art. 4 lit. e din Decret, termenele de prescripţie aplicabile sunt cele prevăzute de art. 956 C.com.

1.6.2. Termenele de prescripţie. Precizări prealabile. Codul comercial reglementează termenul general de

prescripţie în materie comercială, precum şi anumite termene speciale de prescripţie. Aceste termene trebuie privite în lumina dispoziţiilor Decretului nr. 167/1958.

Termenul general de prescripţie. Art. 947 C.com. prevede: “Prescripţiunea ordinară în materie comercială este de 10 ani în toate cazurile în care prin acest cod sau prin alte legi nu s-a stabilit o prescripţiune mai scurtă.

Deci, potrivit Codului comercial, termenul general de prescripţie în materie comercială este de 10 ani. În prezent, acest termen trebuie considerat ca modificat prin intrarea în vigoare a Decretului nr. 167/1958. În temeiul art. 26 din decret, de la data intrării în vigoare a decretului, termenul general de prescripţie în materie comercială s-a redus la 3 ani.

Având în vedere reglementarea actuală a prescripţiei extinctive, termenul de 3 ani este termen general de prescripţie, atât în materie civilă, cât şi în materie comercială.

Aşa cum am arătat, desfăşurarea normală a activităţii comerciale reclamă existenţa unui termen de prescripţie mai scurt decât cel din materie civilă. Acest lucru trebuie avut în vedere la o viitoare reglementare legală a prescripţiei extinctive.

Termenele speciale de prescripţie. Codul comercial stabileşte şi anumite termene speciale de prescripţie.

a) Art. 949 C.com. prevede un termen de prescripţie de 5 ani, care în temeiul art. 26 din Decretul nr. 167/1958, a fost înlocuit cu termenul de 3 ani. Acest termen de prescripţie priveşte acţiunile care derivă din contractul de societate sau din alte operaţiuni sociale, precum şi acţiunile privind cambia şi cecul.

b) Art. 952 C.com. stabileşte un termen de prescripţie de 2 ani pentru acţiunile mijlocitorilor pentru plata drepturilor lor.

c) Art. 956 C.com. reglementează termene de prescripţie privind acţiunile contra cărăuşului în temeiul contractului de transport: 6 luni, dacă expedierea a fost făcută în Europa; un an, dacă expedierea s-a făcut în ţări extra-europene

1.

Legea nr. 31/1990 republicată prevede două termene de prescripţie; termenul de 6 luni pentru acţiunile în daune ale fondatorilor împotriva societăţii (art. 34); termenul de 3 ani pentru restituirea dividendelor fictive (art. 67).

În sfârşit, Legea nr. 11/1991 stabileşte un termen de prescripţie de un an pentru acţiunea în daune pentru prejudicii cauzate prin fapte de concurenţă neloială (art. 12).

1 Acţiunile privind contractele de navlosire se prescriu în termen de un an, potrivit art. 954 C.com.

14

CONTRACTE SPECIALE Cuvânt introductiv

Capitolul contracte speciale, ca parte integrantă a dreptului comercial, are ca

obiect de reglementare instrumentele juridice prin intermediul cărora se realizează, de regulă, circulaţia bunurilor (de exemplu vânzarea-cumpărarea).

Pentru înţelegerea şi aplicarea corectă a acestor reglementări este însă necesar să facem două precizări: una referitoare la domeniul de aplicare şi corelaţia dintre reglementarea contractelor civile, pe de o parte, şi cele comerciale pe de altă parte, iar cealaltă privitoare la corelaţia dintre regimul juridic special al contractelor civile şi teoria generală a obligaţiilor.

În legătură cu primul aspect, trebuie avut în vedere că regulile care guvernează contractele speciale civile sunt aplicabile şi contractelor comerciale, în măsura în care legile comerciale nu prevăd o altă reglementare (art. 1 Cod comercial).

Astfel în cele ce urmează sunt prezentate câteva tipuri de contracte speciale mai des întâlnite în activităţile comerciale.

Autorii

15

Obiectivele capitolului II

La finalul studiului individual al capitolului II studenţii vor putea:

• să enumere contractele comerciale speciale şi să le identifice • să definească contractul de mandat special • să definească contractul de comision şi să enumere caractere juridice ale acestora •să cunoască noţiunea contractului de consignaţie şi a contractului de de gaj comercial • să cunoască natura juridică şi caracterele contractului de cont curent La finele studiului acestui capitol studenţii vor fi suficient de bine informaţi cu privire la noţiunile introductive privind obligaţiile comerciale în ansamblul lor.

16

CAPITOLUL II CONTRACTE COMERCIALE SPECIALE

2.1. CONTRACTUL DE VÂNZARE-CUMPĂRARE COMERCIALĂ 2.1.1. Noţiunea contractului de vânzare-cumpărare comercială. 2.1.1.2. Importanţa contractului de vânzare-cumpărare comercială. Contractul de vânzare-cumpărare reprezintă instrumentul juridic prin care se

realizează circulaţia mărfurilor, de la producător la consumator. În acelaşi timp, însă acest tip de contract interesează şi activitatea de producere a mărfurilor, precum şi cea de desfacere şi valorificare a acestora pe piaţă.

Totodată, contractul de vânzare-cumpărare este întâlnit şi în cadrul activităţilor comerciale care se realizează prin intermediere reprezentând actul juridic cel mai des utilizat în cadrul contractelor de mandat, de comision, de consignaţie Datorită acestei importanţe pentru activitatea comercială, contractul de vânzare-cumpărare comercială face obiectul unei reglementări în detaliu. Cu toate acestea, reglementarea vânzării-cumpărării comerciale este realizată doar în parte de Codul comercial, care, în Titlu VI, face vorbire “Despre vânzare”, statuând în art. 60-73 asupra unor aspecte specifice vânzării-cumpărării comerciale: preţul vânzării, transferul dreptului de proprietate şi al riscurilor, consecinţele nerespectării obligaţiilor. Regulile generale care guvernează acest contract comercial sunt, însă, cele care se aplică vânzării-cumpărării civile, fiind cuprinse în Codul civil, în art. 1294-1404

1.

În concluzie, reglementarea vânzării-cumpărării comerciale apare ca un vast complex de norme, a căror insuficientă coeziune şi omogenitate obligă pe cel ce le aplică la o permanentă interpretare şi coroborare a normelor speciale, prevăzute de dreptul comercial, cu normele civile, care reprezintă dreptul comun în materie. Pemisele de la care trebuie pornit în activitatea de interpretare a normelor incidente în cazul contractului de vânzare-cumpărare comercială rezidă în distincţia ce operează între acesta şi contractul de vânzare-cumpărare civilă: în timp ce vânzarea-cumpărarea comercială “respiră în toate regulile sale noţiunea de contract de masă, în care drepturile şi obligaţiile părţilor sunt concepute astfel ca executarea să se poată face rapid”

2, fiind o operaţie

legat de producţie, repetitivă, vânzarea-cumpărarea civilă este o operaţie “în general de consum, izolată şi rară”

3.

2.1.2. Trăsăturile caracteristice ale vânzării-cumpărării comerciale. Principala trăsătură caracteristică a vânzării-cumpărării comerciale o constituie

intenţia de revânzare: cumpărarea este făcută cu scopul revânzării ori închirierii, iar vânzarea este precedată de o cumpărare făcută în scop de revânzare.

La rândul său, pentru a fi o trăsătură esenţială a vânzării-cumpărării comerciale, intenţia de revânzare trebuie să îndeplinească trei condiţii:

a) Intenţia de revânzare sau închiriere trebuie să existe la data cumpărării; în cazul în care intenţia de revânzare sau închiriere nu există la acea dată, actul juridic va fi civil. Aplicaţia acestei reguli o întâlnim în art. 5 C.com., care stipulează că nu au caracter comercial cumpărarea de producte sau mărfuri făcute pentru uzul cumpărătorului ori al familiei sale şi nici vânzarea productelor pe care proprietarul sau cultivatorul le are de pe pământul său sau cel cultivat de el;

b) Intenţia de revânzare trebuie să fie exprimată de cumpărător, adică să fie cunoscută de cocontractant. Cunoaşterea acestei intenţii poate rezulta din cuprinsul actului sau din declaraţia expresă a cumpărătorului, dar poate fi şi implicită, rezultând din anumite împrejurări. Întotdeauna cel ce se prevalează de comercialitatea actului trebuie să facă proba caracterului său comercial;

c) Intenţia de revânzare sau închiriere trebuie să privească în principal bunul cumpărat. În cazul în care bunul cumpărat devine accesoriu faţă de produsul ce se va

1 Radu Motica, Vasile Popa - Drept comercial român şi drept bancar. Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1999, p. 263

2 Radu Motica, Vasile Popa, op. cit., p. 265; I.L. Georgescu, op. cit., p. 126.

3 Ibidem.

17

vinde - de exemplu, cumpărarea de ambalaje care vor fi utilizate pentru produse proprii - vânzarea va avea caracter civil, în temeiul regulii “accesoriul urmează principalul”

1.

2.1.3. Definiţia şi caracterele juridice ale contractului de vânzare-cumpărare

comercială. 2.1.3.1. Definiţia contractului de vânzare-cumpărare comercială. Întrucât Codul comercial nu oferă o definiţie contractului de vânzare-cumpărare

comercială, prin aplicarea dispoziţiilor art. 1 C.com., care statuează că acolo unde Codul comercial nu dispune se va aplica legea civilă, se ajunge la concluzia că acesta poate fi definit pe baza dispoziţiilor art. 1294 C.civ.: „Vinderea este o convenţie prin care două părţi se obligă între sine, una a transmite celeilalte proprietatea unui lucru şi acesta a plăti celei dintâi preţul lui”.

Prin contractul de vânzare-cumpărare se poate transmite şi un alt drept real decât dreptul de proprietate, precum şi un drept de creanţă

2.

Deci, contractul de vânzare-cumpărare comercială este acel contract prin care o parte (vânzătorul) se obligă să transmită dreptul de proprietate asupra unui bun către cealaltă parte (cumpărătorul), care se obligă să plătească o sumă de bani drept preţ

3.

2.1.3.2. Caracterele juridice ale contractului de vânzare-cumpărare comercială.

Din definiţia dată contractului de vânzare-cumpărare comercială, rezultă următoarele caractere juridice:

a) este un contract bilateral (sinalagmatic), dând naştere unor obligaţii reciproce între părţi;

b) este un contract cu titlu oneros, deoarece prin încheierea lui fiecare dintre părţi urmăreşte obţinerea unei contraprestaţii, a unui interes patrimonial;

c) este un contract comutativ, pentru că fiecare dintre părţi cunoaşte de la început întinderea prestaţiei la care se obligă, aceasta fiind certă şi determinată chiar din momentul încheierii contractului.

d) este un contract consensual, întrucât se încheie pe baza simplului acord de voinţă al părţilor contractante, vânzarea fiind perfectată - aşa cum statuează art. 1295 C.civ. - din momentul în care părţile s-au învoit asupra lucrului şi asupra preţului, “deşi lucrul încă nu se va fi predat şi preţul încă nu se va fi numărat”;

e) este un contract translativ de proprietate, prin intermediul acestuia transmiţându-se dreptul de proprietate sau un alt drept real sau un drept de creanţă asupra lucrului vândut, de la vânzător la cumpărător. Tot în art. 1295 C.civ. se prevede că “proprietatea este de drept strămutată la cumpărător, în privinţa vânzătorului, în dată ce părţile s-au învoit asupra lucrului şi asupra preţului”.

2.1.4. Condiţiile de validitate ale contractului de vânzare-cumpărare

comercială. Condiţiile de validitate pe care trebuie să le îndeplinească contractul de vânzare-

cumpărare comercială sunt cele prevăzute de art. 948 C.civ. pentru existenţa valabilă a oricărui contract: consimţământul, capacitatea, obiectul şi cauza.

Întrucât cadrul general al condiţiilor de validitate ale contractului de vânzare-cumpărare comercială este acelaşi cu cel care se circumscrie contractul de vânzare-cumpărare civilă, urmează să fie tratate în continuare numai aspectele specifice comerciale, derogatorii de la normele corespunzătoare din Codul civil.

2.1.4.1 Consimţământul părţilor. Încheierea contractului de vânzare-cumpărare comercială se realizează în

momentul formării acordului de voinţă al părţilor, în sensul transmiterii de la vânzător la cumpărător a dreptului de proprietate asupra unui bun, în schimbul unui preţ.

În ceea ce priveşte problemele generale legate de condiţiile de validitate a contractului de vânzare-cumpărare comercială, acestea sunt aceleaşi cu cele ale contractului de vânzare-cumpărare civilă.

1 Radu Motica, Vasile Popa, op. cit., p. 267.

2 Francisc Deak, S.D. Cărpenaru, op.cit., p. 262.

3 Ibidem.

18

2.1.4.2. Capacitatea de a încheia contractul de vânzare-cumpărare

comercială. Încheierea valabilă a contractului de vânzare-cumpărare comercială este

condiţionată şi de existenţa cerută de lege pentru părţile contractante: capacitatea de folosinţă şi capacitatea de exerciţiu.

Pe lângă condiţiile generale privitoare la capacitatea de a încheia acte juridice, Codul civil stabileşte anumite condiţii specifice contractului de vânzare-cumpărare civilă, reguli care se vor aplica, în temeiul art. 1 C.com. şi contractului de vânzare-cumpărare comercială. Acest contract va fi, de asemenea, cârmuit şi de normele cu caracter special referitoare la anumite interdicţii, prevăzute în Codul comercial şi în anumite legi comerciale speciale.

2.1.4.3. Obiectul contractului de vânzare-cumpărare comercială. Caracterul bilateral al contractului de vânzare-cumpărare comercială face ca

acesta, prin încheierea sa, să dea naştere la obligaţii în seama ambelor părţi, fiecare obligaţie având ca obiect o anumită prestaţie: obligaţia vânzătorului priveşte lucrul vândut, pe când obligaţia cumpărătorului se referă la preţ. Aceste două prestaţii alcătuiesc conţinutul obiectului contractului

1.

2.1.4.3.1. Lucrul vândut. Condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească lucrul vândut sunt următoarele: a) Să fie un bun mobil, corporal sau incorporal. Bunurile imobile nu pot face

obiectul contractului de vânzare-cumpărare comercială, actele de vânzare-cumpărare a acestor bunuri intrând în sfera actelor juridice civile.

b) Lucrul vândut trebuie să se afle în circuitul civil. Conform art. 1310 C.civ., “toate bunurile care sunt în comerţ pot fi vândute, afară numai dacă vreo lege a oprit aceasta”.

c) Lucrul vândut trebuie să existe, în momentul încheierii contractului, sau să poată exista în viitor. Dacă această condiţie nu este îndeplinită, contractul este lovit de nulitate datorită faptului că obiectul e imposibil.

În multe cazuri, în activitatea comercială, contractele comerciale se încheie, înainte ca lucrul vândut să existe, acesta urmând a fi fabricat sau recoltat.

d) Lucrul să fie determinat sau determinabil. În contractul de vânzare-cumpărare comercială trebuie stabilite anumite elemente care permit concretizarea obiectului obligaţiei, indiferent de natura bunului.

Dacă elementele care permit stabilirea bunului au fost prevăzute din momentul încheierii contractului, lucrul se consideră determinat. Contractul de vânzare-cumpărare comercială poate avea ca obiect un bun individual sau un bun identificat generic, determinat numai după gen, cantitate şi calitate.

Dacă în contract se prevăd numai elementele cu ajutorul cărora se va determina în viitor lucrul, lucrul este considerat determinabil.

e) Lucrul să fie proprietatea vânzătorului. Potrivit art. 1294 C.civ., transferul proprietaţii este de esenţa contractului de vânzare-cumpărare, astfel este de principiu că, pentru a putea transmite proprietatea asupra bunului, cel care vinde trebuie să fie adevăratul proprietar, întrucât „nemo plus iuris ad alium transferre potest quam ipse haber”

2.

În activitatea comercială se vând deseori bunuri care urmează a fi achiziţionate ulterior de vânzător, cu alte cuvinte, vânzarea are ca obiect lucrul altuia.

2.1.4.3.2 Preţul vânzării. Preţul reprezintă suma de bani pe care cumpărătorul se obligă să o plătească

vânzătorului, în schimbul bunului cumpărat. Ca obiect al prestaţiei cumpărătorului, preţul trebuie să îndeplinească mai multe

condiţii: a) Preţul trebuie stabilit în bani. Deşi nu există prevederea legală în acest sens, se

admite că stabilirea preţului în bani este de esenţa contractului de vânzare-cumpărare, întrucât prin aceasta se deosebeşte de schimb, prin care un bun se schimbă contra altui bun.

1 Francisc Deak, S.D. Cărpenaru, op. cit., p. 269.

2 Radu Motica, Vasile Popa, op. cit., p. 278.

19

Conform noilor reglementări în materie, mijloacele de plată străine nu mai constituie monopol valutar de stat, astfel preţul vânzării poate fi stabilit în moneda naţională sau într-o monedă străină.

b) Preţul să fie determinat sau determinabil. De regulă, preţul vânzării trebuie convenit de către părţi în momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare (1301 C.civ.), însă potrivit art. 60 C.com. “vânzarea pe un preţ nedeterminat în contract este valabilă dacă părţile au convenit asupra unui mod de a-l determina în urmă”.

c) Preţul să fie real şi serios. Preţul lucrului trebuie să fie real, adică să existe efectiv şi să se plătească de cumpărător, corespunzând valorii lucrului vândut.

Conform art. 1303 C.civ. preţul vânzării este real dacă este sincer şi serios. Sensul noţiunii “serios” este circumstanţiat de către instanţă, fiind un element de fapt.

2.1.5. Încheierea contractului de vânzare-cumpărare comercială. 2.1.5.1. Forma contractului de vânzare-cumpărare comercială. În principiu, vânzarea-cumpărarea comercială este un contract consensual, perfect

prin însuşi consimţământul părţilor1. Lipsa de formalism a făcut ca acest contract să fie

principalul instrument juridic de încheiere a tranzacţiilor comerciale, asigurând derularea cu rapiditate a comerţului.

Prin excepţie, legiuitorul comercial pretinde forma scrisă şi formalitatea transcrierii în registrele căpităniei portului, pentru vânzările ce au ca obiect un vas în construcţie (art. 491 C.com.).

Lipsa de formalism, însă, afectează nu de puţine ori securitatea comerţului, ducând la litigii între parteneri, referitoare la formarea, conţinutul şi interpretarea contractului. Din aceste motive, deşi forma scrisă nu este pretinsă ad validitatem, comercianţii recurg la ea, fiind utilizate ad probationem.

De asemenea, există numeroase dispoziţii legale speciale care prevăd obligativitatea formei scrise pentru anumite forme de vânzare: vânzarea în rate, vânzarea de autovehicule etc.

2.1.5.2. Principiul libertăţii contractuale. Potrivit acestui principiu, orice persoană fizică sau juridică este liberă să încheie

orice fel de convenţii, dacă acesta nu-i este oprit de lege, voinţa sa fiind ţărmurită numai de dispoziţii legale care privesc ordinea publică şi bunele moravuri (art. 5 C.civ.).

Libertatea contractuala este expresia manifestării drepturilor şi libertăţilor omului, concretizându-se prin posibilitatea fiecăruia de a-şi manifesta liber voinţa, în sensul naşterii, modificării, transmiterii şi stingerii unor drepturi şi obligaţii. Fiecare poate încheia orice contract, alegându-şi liber partenerul cocontractant, stabilind clauzele pe care le doreşte, în condiţiile legii.

Principiul libertăţii contractuale se aplică şi în ceea ce priveşte stabilirea preţului. Astfel, potrivit art. 48 din Legea nr. 15/1990, “regiile autonome şi societăţile comerciale cu capital de stat vor putea practica între ele şi în raporturile cu terţii preţurile decurgând din acţiunea conjugată a cererii şi ofertei, cu excepţia situaţiei când pe piaţa românească nu există cel puţin trei agenţi economici care să comercializeze acelaşi tip de bun, lucrare sau serviciu, precum şi cu excepţia cazurilor în care preţurile sunt subvenţionate de stat potrivit hotărârii guvernului. În aceste din urmă cazuri, preţurile se vor stabili de către guvern, prin negociere cu agenţii economici”.

2.1.5.3. Încheierea contractului de vânzare-cumpărare comercială prin

corespondenţă. În raporturile de drept civil regula o constituie contractele încheiate între persoane

care se află faţă în faţă în momentul negocierii contractului. În raporturile de drept comercial, din raţiuni de celeritate, precum şi din cauza volumului mare al activităţii de afaceri, cel mai adesea contractele se încheie între persoane care se găsesc în locuri diferite, comunicarea între ele realizându-se fie prin corespondenţă scrisă, fie prin mijloace moderne: telexul, telefaxul.

Având în vedere importanţa şi specificul contractelor încheiate între absenţi, Codul comercial le-a reglementat în art. 35-39.

1 Radu Motica, Vasile Popa, op. cit., p. 280; I.L. Georgescu, op. cit., p. 176.

20

Ceea ce este caracteristic pentru aceste contracte este faptul că o parte nu ia cunoştinţă în mod direct şi nemijlocit de voinţa celeilalte părţi, ci prin intermediul unor mijloace de comunicare, în cadrul scurgerii unui anumit interval de timp. Din aceste raţiuni, deşi Codul comercial prevede că dispoziţiile art. 35-39 se aplică acelor contracte care se incheie “între persoane depărtate”, ceea ce prezintă relevanţă nu este distanţa dintre părţile contractante, ci intevalul de timp care se scurge între manifestările lor de voinţă

1. Pe cale de consecinţă, regulile ce guvernează încheierea contractelor între

prezenţi se vor aplica şi contractelor încheiate prin telefon, chiar dacă părţile se află la o mare distanţă una de celalată.

Ca şi încheierea contractului între prezenţi, încheierea contractului între absenţi, presupune două manifestări de voinţă: oferta de a contracta şi acceptarea ofertei

2.

Oferta de a contracta reprezintă manifestarea de voinţă făcută cu intenţia de a obliga pe ofertant. Ea trebuie să întrunească simultan şi cumulativ următoarele caractere: precisă, completă, neechivocă şi fermă. Oferta poate fi făcută în scris, prin scrisoare, telex sau fax ori chiar verbal.

Acceptarea ofertei reprezintă manifestarea voinţei destinatarului ofertei de a încheia contractul în condiţiile stipulate în oferta înaintată de propunător. Ea trebuie să fie făcută fără rezerve şi condiţii, astfel încât să valoreze o exprimare neîndoielnică a voinţei destinatarului de a se angaja juridic în condiţiile propuse de ofertant. În cazul în care acceptarea ofertei este exprimată în anumite limite sau condiţii, potrivit art. 39 C. com aceasta se consideră un refuz al ofertei iniţiale şi constituie o contraofertă.

Momentul contractului diferă după cum oferta şi acceptarea sunt concordante, succedându-se fără a lăsa să treacă un interval de timp între ele, caz în care contractul se consideră încheiat în momentul realizării acordului de voinţă, ori după cum între cele două manifestări de voinţă se scurge un anumit interval de timp. În acest ultim caz, determinarea momentului încheierii contractului, inter absentes, a constituit motivul apariţiei în doctrină a mai multor teorii.

2.1.5.4. Efectele contractului de vânzare-cumpărare comercială. Efectele juridice produse de contractul de vânzare-cumpărare comercială, încheiat

în condiţiile legii, sunt asemănătoare celor produse de contractul de vânzare-cumpărare civilă.

Efectul esenţial al contractului de vânzare-cumpărare îl constituie transmiterea dreptului de proprietate, a altui drept real sau a unui drept de creanţă asupra lucrului, precum şi transmiterea riscurilor, de la vânzător la cumpărător.

De asemenea, ca efect al încheierii contractului de vânzare-cumpărare, se nasc anumite obligaţii ce revin atât vânzătorului, cât şi cumpărătorului, în legătură cu lucrul şi cu preţul vânzării.

2.1.5.5. Transmiterea dreptului de proprietate. Întrucât Codul comercial cuprinde relativ puţine dispoziţii care se referă la situaţii

specifice vânzării-cumpărării comerciale, transmiterea dreptului de proprietate si a riscurilor de la vânzător la cumpărător, în cadrul contractului de vânzare-cumpărare comercială, este reglementată de regulile generale prevăzute de Codul civil, care se completează cu regulile specifice stabilite de Codul comercial.

Reguli speciale stabilite de Codul comercial. Codul comercial prevede anumite cazuri în care transmiterea dreptului de

proprietate se produce într-un moment diferit de acela al acordului de voinţe între părţi. a) Transmiterea dreptului de proprietate în cazul bunurilor determinate

generic aparţinând vânzătorului ori procurate de acesta Potrivit art. 62 C.com., “când mărfurile vândute sunt arătate în contract numai prin

câtime, fel şi calitate, fără nicio altă indicaţiune de natură a desemna un corp cert şi determinat, vânzătorul este obligat a preda, la locul şi timpul stipulat, câtimea, felul şi calitatea cuvenită, chiar dacă mărfurile, care ar fi fost la dispoziţiunea sa în momentul formării contractului sau pe care şi le-ar fi procurat în urmă în executarea lui, ar fi pierit

1 Radu Motica, Vasile Popa, op.cit., p. 282; Francisc Deak, S.D. Cărpenaru, op. cit., p. 278.

2 C. Stătescu, C. Bârsan, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, Ed. ALL, Bucureşti, 1992, p. 44.

21

sau dacă expedierea sau sosirea acelor mărfuri ar fi fost împiedicată de vreo cauză oarecare”.

b) Transmiterea proprietăţii în cazul bunurilor determinate ge-neric care circulă de pe o piaţă pe alta prin intermediul cărăuşului

În principiu, se consideră că transmiterea dreptului de proprietate operează în momentul predării bunurilor către cărăuş, în vederea transportului. Operaţiunea de individualizare a bunurilor se efectuează de către vânzător şi cărăuş, cu ocazia predării pentru transport, iar nu între vânzător şi cumpărător.

c) Transmiterea proprietăţii în cazul mărfurilor care se trans-portă pe apă. Contractul de vânzare-cumpărare privind bunurile care se transportă pe apă este

supus condiţiei suspensive a sosirii în bună stare a acelui vas în portul de destinaţie (art. 63 C.com.). Pe cale de consecinţă, dacă bunurile pier fortuit în cursul transportului, deci, înainte de îndeplinirea condiţiei, dreptul de proprietate nu se consideră transferat de la vânzător la cumpărător.

2.1.5.6. Transferarea riscurilor lucrului vândut. În contractele sinalagmatice problema riscurilor se rezumă la a şti, în ipoteza în

care una din părţi nu poate executa obligaţia sa datorită unui caz fortuit sau forţei majore, dacă cealaltă parte este ţinută s-o execute pe a sa. Întrucât obligaţiile părţilor contractante sunt reciproce şi interdependente, în situaţia în care executarea obligaţiei unei din părţi devine imposibil de realizat din cauza forţei majore ori a cazului fortuit, se impune situaţia stingerii obligaţiei corelative a celeilalte părţi. Riscurile le va suporta debitorul obligaţiei imposibil de executat (res perit debitori).

În cazul contractului de vânzare-cumpărare comercială, problema riscurilor este legată de transferul proprietăţii, care, în principiu, operează în momentul realizării acordului de voinţă: din acest moment, vânzătorul şi-a îndeplinit obligaţia sa, el nu mai este proprietarul lucrului, iar dacă lucrul piere, riscul aparţine noului proprietar: res perit domino.

2.1.5.7. Drepturile şi obligaţiile părţilor. A. Obligaţiile vânzătorului. Potrivit art. 1313 C.civ. principalele obligaţii ale vânzatorului sunt: să predea lucrul

vândut cumpărătorului, cu obligaţiile accesorii de a-l conserva şi păstra până la momentul predării şi să-l garanteze de evicţiune şi de viciile bunului pe cumpărător.

Aşa cum se opinează în doctrină, deoarece prevederile Codului civil incidente în materia vânzării au caracter supletiv, părţile pot aduce modificări, conform principiului autonomiei de voinţă, putând conveni şi alte obligaţii în sarcina vânzătorului.

a) Obligaţia de predare a lucrului vândut. Predarea lucrului vândut rezidă în punerea lui efectivă la dispoziţia cumpărătorului, astfel încât acesta să poată să-şi exercite toate prerogativele pe care i le conferă dreptul de proprietate asupra lucrului.

Principiul statuat de art. 971 C .civ. consacră teza potrivit căreia simplul acord de voinţă operează transferul proprietăţii lucrului vândut de la vânzător la cumpărător.

Obligaţia de predare are ca obiect lucrul vândut între părţile contractante. b) Obligaţia de garanţie. Pentru ocrotirea intereselor cumpărătorului, legiuitorul instituie în sarcina

vânzătorului, pe lângă obligaţia de predare a lucrului vândut şi pe aceea de garantare a cumpărătorului în privinţa stăpânirii utile şi netulburate a lucrului. Astfel art. 1336 C.civ. stipulează că vânzătorul răspunde faţă de cumpărător pentru liniştita posesiune a lucrului, precum şi pentru viciile acestuia. Prin urmare, pe lângă obligaţia de predare a lucrului, vânzătorul are şi obligaţia de garanţie, care are un dublu aspect: garanţia liniştitei folosinţe a lucrului (adică obligaţia de garanţie contra evicţiunii) şi garanţia utilei folosinţe a lucrului (adică obligaţia de garanţie contra viciilor lucrului).

B. Obligaţiile cumpărătorului. Consideraţii generale Conform art. 1361 din Codul civil principala obligaţie a cumpărătorului este aceea

de a plăti preţul. Pe lângă această obligaţie, cumpărătorul are şi obligaţia de a primi lucrul vândut şi, în anumite cazuri de a suporta cheltuielile vânzării.

22

a) Obligaţia de plată a preţului Principala obligaţie a cumpărătorului este aceea de a plăti preţul cunoscut la data

stabilită de părţi. Dacă nu s-a convenit altfel prin contract, plata preţului trebuie să se facă în

momentul predării lucrului către vânzător, potrivit art. 1362 C.civ. În ceea ce priveşte locul plăţii, acesta va fi cel determinat de părţi în contract (art.

1361 C.civ.), iar lipsa unei stipulaţii în acest sens, preţul va fi plătit la locul unde se predă lucrul vândut (art. 1362 C.civ.).

Cumpărătorul este îndrituit să suspende plata preţului, în cazul în care este tulburat sau există pericol de evicţiune prin exercitarea unei acţiuni în revendicare din partea unui terţ, până ce vânzătorul va face să înceteze tulburarea sau va da cauţiune cumpărătorului, afară doar dacă nu s-a stipulat expres că plata trebuie să aibă loc chiar în caz de tulburare (art. 1364 C.civ.).

Întrucât Codul comercial nu cuprinde dispoziţii speciale în materie de plată a preţului, se vor aplica dispoziţiile Codului civil.

b) Obligaţia de a prelua bunul vândut. Obligaţia cumpărătorului de a prelua bunul vândut este simetrică celei a vânzătorului de a preda bunul, prin executarea celor două obligaţii realizându-se scopul contractului şi anume ajungerea bunului în stăpânirea de drept şi de fapt a cumpărătorului.

Recepţia bunului vândut se face la data şi locul stabilite de părţi prin contract, iar în lipsa unor stipulaţii contractuale exprese, imediat după realizarea acordului de voinţă sau la cererea vânzătorului.

c) Obligaţia de a suporta cheltuielile vânzării. Potrivit art. 1305 C.civ., în lipsa unei stipulaţii contrarii, cheltuielile de vânzare cad în sarcina cumpărătorului.

Doctrina1 face distincţie între cheltuielile ocazionate de vânzare (cum ar fi

cheltuielile de redactare a contractului) şi cheltuielile de predare (cântărire, măsurare, numărare), care sunt în sarcina vânzatorului, diferenţiindu-le şi de cheltuielile de ridicare a lucrului, aflate tot în sarcina cumpărătorului, dacă părţile nu au convenit altfel.

2.1.5.8. Reguli speciale privind anumite tipuri de vânzări. Întrucât prezintă o serie de particularităţi, pentru bunurile determinate generic şi

pentru acelea care fac obiectul vânzării afectate de modalităţii, legiuitorul a editat norme speciale, care conferă un regim juridic destinctiv acestor tipuri de vânzări.

A. Vânzarea după greutate, număr sau măsură. Obiectul acestui tip de vânzare îl constituie bunurile determinate generic, pentru a

căror determinare este necesară o operaţiune de individualizare: măsurare, numărare sau cântărire.

În unele situaţii, operaţiunea de individualizare poate fi necesară şi pentru determinarea preţului vânzării: spre exemplu, când se specifică în contract că un agricultor vinde întreaga recoltă la un preţ stabilit pe unitatea de măsură (la kilogram sau la tonă).

B. Vânzarea cu grămada (în bloc). Diferită de vânzarea după greutate, număr sau măsurare, vânzarea cu grămada

sau în bloc are ca obiect “anumite bunuri generice, care sunt succeptibile de cântărire, numărare sau măsurare, dar care sunt într-un anume mod individualizate, iar preţul este determinat global pentru întreaga cantitate

2, potrivit art. 1295 C.civ., contractul se

consideră valabil încheiat în momentul când părţile au căzut de acord asupra lucrului şi asupra preţului, cu toate că bunurile nu au fost cântărite, măsurate sau numărate.

Spre deosebire de vânzarea după greutate, număr şi măsură, în cazul vânzării cu grămada, dreptul de proprietate şi riscurile se transmit de la vânzător la cumpărător în momentul încheierii contractului, întrucât bunurile sunt individualizate într-un anumit fel, iar preţul este determinat.

C. Vânzarea pe încercate. Potrivit art. 1302 C.civ. vânzarea pe încercate este un contract afectat de condiţie

suspensivă, condiţia constând în dreptul pe care şi-l rezervă cumpărătorul de a încerca

1 Francisc Deak, S.D. Cărpenaru, op. cit., p. 304.

2 Francisk Deak, S.D. Cărpenaru, op. cit., p. 309.

23

lucrul. După ce acesta a efectuat încercarea, declaraţia de acceptare, consolidează contractul cu efect retroactiv, operaţia considerându-se încheiată din momentul realizării acordului de voinţă.

Dacă declaraţia este nefavorabilă, contractul se desfiinţează cu efect retroactiv, considerându-se că nici nu a fost încheiat vreodată.

Părţile pot stabili un termen pentru încercare şi răspuns. D. Vânzarea pe gustate. Spre deosebire de vânzare pe încercate, care este, aşa cum s-a arătat anterior, o

vânzare sub condiţie suspensivă, vânzarea pe gustate, specifică pentru contractele de cumpărare ce au de obiect bunuri ce se gustă, de obicei, înainte de a se cumpăra, depinde exclusiv, în ceea ce priveşte perfectarea ei, de bunul plac al cumpărătorului.

Potrivit art. 1301 C.civ., vânzarea nu e perfectă până când cumpărătorul nu a gustat bunul şi n-a declarat că îi convine. Aşadar, “gustarea este un element al contractului, care se confundă cu consimţământul însuşi”

1 .

E. Vânzarea după mostră. Deşi legislaţia noastră civilă şi comercială nu o reglementează, vânzarea după

mostră este des uzitată, atât în comerţul intern, cât şi în cel internaţional. Astfel, marile târguri de mostre, atât cele naţionale, cât şi cele internaţionale, au ca

finalitate mijlocirea vânzărilor pe bază de mostră, scutind cumpărătorul să se deplaseze până la locul unde este depozitată marfa, concentrând la dispoziţia cumpărătorului maximum de produse, pe un minim de spaţiu

În momentul în care este acceptată de părţi, mostra devine mostră contractuală, distingându-se de mostra de reclamă sau de mostrele prezentate de târguri. Funcţia ei juridică rezidă în faptul că ea pune la dispoziţia părţilor mijlocul de a controla dacă marfa ce face obiectul contractului este identică cu cea predată, existenţa în contract a cuvintelor “conform mostrei” scutind părţile de descrierea detaliată a condiţiilor de calitatea bunului.

F. Vânzarea după catalog. Vânzarea după catalog este o varietate nouă de vânzare comercială, caracterizată

prin aceea că marile firme editează cataloage pentru o gamă variată de produse, conţinând caracteristicile mărfii, preţul etc., iar aceste cataloage sunt însoţite de formulare de scrisori sau bonuri de comandă.

Contractul se încheie prin corespondenţă. Acest tip de vânzare prezintă avantajul că se evită deplasarea cumpărătorului la

magazin, în schimb este afectată şi de unele neajunsuri: termenul de livrare este destul de lung, uneori marfa aleasă nu mai există în stoc etc.

G. Vânzarea cu plata preţului în rate. Vânzarea cu plata preţului în rate se deosebeşte de vânzarea obişnuită în care

părţile ar stipula plata eşalonată a preţului în mai multe rate, care este reglementată de dispoziţiile Codului civil.

2.2. CONTRACTUL DE MANDAT COMERCIAL 2.2.1. Reglementarea, noţiunea şi caracteristicile contractului de mandat

comercial. 2.2.1.1. Reglementarea şi noţiunea mandatului comercial. Orice activitate comercială presupune existenţa şi desfăşurarea unor activităţi

auxiliare, care implică participarea la viaţa comercială şi a altor persoane, în afară de titularul comerţului, persoane cu care acestea intră în diferite raporturi juridice de specialitate.

Categoriile de persoane care participă ca auxiliari la activitatea patronului comerciant sau a societăţii comerciale pot fi grupate în trei categorii

1:

1 Radu Motica, Vasile Popa, op. cit., p. 316.

24

- salariaţii (muncitori, funcţionari etc.) care sunt legaţi de patron printr-un contract de muncă sau prestări de servicii;

- persoanele care au ca atribuţii situaţii independente de intermediere cum sunt comisionarii sau mandatarii fără reprezentare;

- auxiliarii legaţi de patronul comerciant cu societatea comercială printr-un contract de mandat, cu sau fără reprezentare, deseori combinat cu un contract de prestări de servicii.

Având în vedere rolul important al acestor “auxiliari” ai comerţului, Codul comercial reglementează activitatea acestora în Cartea I, Titlul al XI-lea, unde face vorbire “Despre mandatul comercial şi despre comision”.

Întrucât Codul comercial nu defineşte contractul de mandat, prin aplicarea art.1 C.com. definiţia acestui contract va fi formulată potrivit art. 1532 C.civ., care statuează că “mandatul este un contract în puterea căruia o persoană se obligă, fără plată, de a face ceva pe seama unei alte persoane, de la care a primit însărcinarea.”

2.2.1.2. Caracteristici distinctive ale mandatului comercial faţă de mandatul

civil. a) Obiectul contractului generează prima distincţie între contractul de mandat

civil şi contractul de mandat comercial. În timp ce art. 1532 C.civ. precizează că obiectul mandatului civil îl constituie

obligaţia “de a face ceva pe seama altei persoane”, art. 374 C.com. restrânge sfera acestei obligaţii, precizând că mandatul comercial are ca obiect numai tratarea de către mandatar a unor afaceri comerciale pe seama şi pe socoteala mandantului, deci încheierea anumitor acte juridice care pentru mandant sunt fapte de comerţ

2.

b) Caracterul oneros al contractului este prezumat de lege în cazul mandatului comercial, art. 374 alin. 2 C.com. precizând că mandatul comercial nu se prezumă a fi gratuit. Pe cale de consecinţă, deşi părţile nu au prevăzut expres în contract plata unei remuneraţii, mandantul va datora onorariu mandatarului, iar cuantumul acestei remuneraţii, în lipsă de clauză contractuală în acest sens, va fi stabilit de către instanţa de judecată, potrivit art. 386 C.com.

În concluzie, pe când mandatul civil este, în principiu, gratuit, mandatul comercial este prezumat a fi retribuit, întrucât în cadrul dreptului comercial finis mecatorum est lucrum.

c) Răspunderea mandatarului este agravată în cazul mandatului comercial, ca o consecinţă a faptului că mandatarul este plătit pentru modul în care a tratat afacerile comerciale pe seama şi socoteala mandantului.

d) Reprezentarea constituie regulă în cazul mandatului civil, unde reprezentantul este îndrituit să se elibereze şi să încheie acte juridice în contul şi în numele altuia. Cu toate acestea, opinia unanimă în doctrină este în sensul că reprezentarea este natura contractului de mandat, iar nu de esenţa lui.

e) Puterile mandatarului sunt apreciate mai riguros în cazul mandatului civil decât în cazul mandatului comercial, unde exigenţele activităţii comerciale implică o mai mare libertate de acţiune şi celeritate a deciziilor.

2.2.2. Condiţiile de validitate ale contractului de mandat comercial. 2.2.2.1. Prezentare generală. În încheierea valabilă a contractului de mandat comercial presupune, similar

tuturor celorlalte contracte, îndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 948 C.civ.: consimţământul, capacitatea, obiectul şi cauza.

Întrucât problemele generale privind aceste condiţii sunt aceleaşi ca şi la contractul de mandat civil, ne vom ocupa în continuare numai de tratarea acelor aspecte care derogă de la dreptul comun.

1 Radu Motica, Vasile Popa, op. cit., p. 320; Jean Escarra, Principes de droit commercial, Paris, Ed. Sirey, 1934,

p. 408, (sursă citată de Raul Petrescu în Teoria generală a obligaţiilor comerciale, Bucureşti, Ed. ROMFEL SRL,1994, p.178.) 2 I.N. Finţescu, op. cit., p. 322.

25

2.2.2.2. Consimţământul părţilor. Contractul de mandat comercial se încheie prin acordul de voinţă al mandantului şi

mandatarului. După forma pe care o îmbracă, mandatul poate fi expres sau tacit. Acceptarea mandatului nu îmbracă întotdeauna forma expresă; ea poate fi şi

tacită, însă neîndoielnică, rezultând din executarea însărcinării date. Totuşi, simpla tăcere, neurmată de începerea executării mandatului, nu poate fi interpretată ca o acceptare.

2.2.2.3. Capacitatea părţilor. Încheierea contractului de mandat comercial presupune îndeplinirea condiţiilor de

capacitate cerute de lege. Mandantul trebuie să aibă capacitatea de exerciţiu deplină şi capacitatea de a

încheia acte de comerţ. Mandatarul trebuie, la rândul său, să aibă capacitatea deplină de exerciţiu, întrucât

să manifeste un consimţământ valabil. Legea nu cere ca mandatarul să aibă calitatea de comerciant, întrucât el nu încheie acte de comerţ în nume propriu, ci în numele şi pe seama mandantului.

2.2.2.4. Obiectul contractului. Potrivit art. 374 C.com., obiectul contractului de mandat comercial îl reprezintă

“tratarea de afaceri comerciale”, deci acele acte juridice care, potrivit legii, sunt considerate a fi fapte de comerţ.

După cum s-a precizat anterior, actele trebuie să aibă caracterul de fapte de comerţ pentru mandant pentru că acesta este cel care se obligă prin încheierea lor.

2.2.2.5. Efectele contractului de mandat comercial. Încheierea valabilă a contractului de mandat comercial are ca efect generarea unor

obligaţii în sarcina părţilor, o parte dintre acestea fiind aceleaşi ca şi la contractul de mandat civil, iar altele, reglementate de Codul comercial, având un caracter specific comercial.

A. Obligaţiile mandatarului. a) Obligaţia de a executa mandatul Constă în îndatorirea mandatarului de a încheia actele juridice pentru care a

căpătat împuternicire de la mandant, cu respectarea limitelor conferite de acesta. Totuşi, dacă se dovedeşte că desistarea împuternicirii a fost făcută în interesul mandantului, este considerată permisă.

Mandatul trebuie executat personal, afară de cazul când s-a stipulat în contract posibilitatea substituirii mandatarului de către o altă persoană, caz în care mandatarul va rămâne răspunzător pentru faptele celui submandatat.

b) Obligaţia de a aduce la cunoştinţă terţului cu care încheie actul împuternicirea în temeiul căreia acţionează.

Potrivit art. 384 C.com., “mandatarul este dator să-şi arate mandatul persoanelor cu care tratează, când i se cere”, deoarece el acţionează în numele altuia, fiind ţinut de a-i comunica terţului calitatea sa de reprezentant şi limitele acestei reprezentări.

Această prevedere are ca finalitate apărarea intereselor terţilor cocontractanţi care, pentru a cunoaşte efectele juridice ale actelor încheiate, trebuie să cunoască poziţia juridică a celui cu care încheie actele juridice.

c) Obligaţia de a-şi îndeplini sarcinile cu bună-credinţă şi cu diligenţă unui bun proprietar.

Potrivit art. 381 C.com. mandatarul care nu se conformează instrucţiunilor primite de la mandant răspunde de daune-interese, fiind ţinut, întocmai ca orice alt contractant, să-şi îndeplinească însărcinarea dată în limitele clauzelor contractuale.

Ca o consecinţă a caracterului oneros al contractul de mandat comercial, mandatarul va răspunde, potrivit art. 1600 C.civ., indiferent de forma culpei sale, răspunderea lui apreciindu-se in abstracto, fiind ţinut să-şi execute obligaţiile raportat la etalonul maximei diligenţe.

26

d). Obligaţia de a plăti dobânzi la sumele de bani cuvenite mandantului. Această obligaţie este instituită expres prin art. 380 C.com., care arată că, dacă în

executarea mandatului mandatarul a încasat anumite sume de bani cuvenite mandantului, el trebuie să le consemneze pe numele acestuia, în caz contrar fiind ţinut “să plătească dobândă mandantului din ziua în care era dator a le trimite sau a le consemna” (art. 380 C.com.).

e) Obligaţia de a-l înştiinţa pe mandant despre executarea mandatului. Conform art. 382 C.com. mandatarul are obligaţia să-l înştiinţeze pe mandant

despre executarea mandatului, obligaţia justificată de faptul că mandatarul încheie actele juridice cu terţii în numele şi pe seama mandantului.

Dacă în urma înştiinţării, mandantul întârzie răspunsul peste termenul impus de natura afacerii se consideră că acesta a ratificat tacit actele întreprinse de mandatarul său în exercitarea mandatului, chiar dacă aceste acte ar fi depăşit limitele înscrise de clauzele contractuale (art. 382 alin. 2 C.com.).

Consacrând principiul bunei-credinţe şi onestităţii în afaceri, art. 378 C.com. prevede că mandatarul este obligat să aducă la cunoştinţa mandantului toate faptele ce ar putea să-l determine să revoce sau să modifice mandatul.

B. Obligaţiile mandantului. a) Obligaţia de a pune la dispoziţia mandatarului mijloacele necesare pentru

executarea mandatului. Întrucât activitatea mandatarului se desfăşoară în interesul mandantului, art. 385

C.com., instituie în seama celui din urmă obligaţia de a pune la dispoziţia mandatarului toate mijloacele necesare executării mandatului, “numai dacă nu există convenţiune contrarie”.

b) Obligaţia de a plăti mandatarului remuneraţia datorată pentru executare. Art. 374 alin. 2 C.com. prevede că mandatul comercial nu se presupune a fi gratuit,

ceea ce îndrituieşte mandatarul să ceară onorariul stabilit prin contract, sau, dacă nu a fost stabilit astfel şi nici părţile n-au procedat ulterior la stabilirea sa, să se adreseze instanţei pentru a determina cuantumul remuneraţiei ce i se cuvine.

c) Obligaţia de a restitui toate cheltuielile făcute de mandatar pentru executarea mandatului. Codul comercial nu instituie expres această obligaţie în seama mandantului, însă este prevăzută în cazul mandatului civil. Astfel, potrivit art. 1547 C.civ., mandatarului i se vor restitui sumele de bani avansate pentru îndeplinirea mandatului, precum şi despăgubirile cuvenite în cazul în care îndeplinirea mandatului i-a cauzat prejudicii care nu se datorează culpei sale.

d) Obligaţia de a-l garanta pe mandatar pentru plata retribuţiei, a cheltuielilor şi a pierderilor ocazionate de executarea mandatului.

În scopul garantării executării acestei obligaţii de către mandant, legiuitorul conferă mandatarului un privilegiu special, prin care asigură satisfacerea creanţei sale. Astfel, art. 387 C.com. prevede că acest privilegiu special îl garantează pe mandatar “pentru tot ce i se datoreşte din executarea mandatului său şi chiar pentru retribuţia sa”.

2.2.2.6. Efectele executării mandatului. Prin executarea mandatului, adică prin încheierea actului juridic de către mandatar

şi terţ, se creează raporturi juridice directe între mandant şi terţ. Mandantul va fi obligat numai pentru actele juridice încheiate în limitele împuternicirii date mandatarului.

2.2.2.7. Încetarea contractului de mandat comercial. Mandatul comercial încetează în toate cazurile prevăzute de art. 1552 C.civ.: prin

revocarea mandatarului de către mandant; prin renunţarea la mandat, cu condiţia anunţării prealabile a mandantului în timp util, după natura contractului; prin moarte, interdicţie, insolvabilitatea şi falimentul mandantului sau mandatarului.

27

2.3. CONTRACTUL DE COMISION 2.3.1. Noţiunea şi caracterele juridice ale contractului de comision. 2.3.1.1. Noţiunea contractului de comision. Contractul de comision îşi are originile în istoria medievală, când era uzitat în

mod curent pentru comerţul practicat “la distanţă”. O dată cu intensificarea comerţului internaţional, prezentarea într-o ţară străină a unor produse din import impunea ca aceasta să se facă de persoane cunoscute, care să se bucure de încredere pe piaţa locală, asigurând astfel popularizarea produsului

1. Aceste persoane tratau afaceri pe

socoteala comercianţilor străini, însă se obligau în nume propriu, întrând în anumite raporturi juridice cu cei pentru care tratau afaceri, aflate ca situaţie juridică între mandatul comercial şi reprezentarea comercială.

Noţiunea contractului de comision este definită de art. 405 C.com., care spune: “comisionul are ca obiect tratarea de afaceri comerciale de către comisionar, în socoteala comitentului”.

Deosebirea între mandatarul propriu-zis şi comisionar rezidă în aceea că cel dintâi acţionează în numele şi în contul mandantului său, pe când comisionarul lucrează pe socoteala comitentului, dar în nume propriu. Această caracteristică esenţială a determinat considerarea contractului de comision ca un mandat comercial fără reprezentare.

În concluzie, contractul de comision poate fi definit ca fiind acordul de voinţă intervenit între două părţi, dintre care una, numită comisionar, se obligă faţă de cealaltă parte, numită comitent, să trateze afacerile comerciale cu care a fost împuternicit, în nume propriu, dar pe socoteala comitetului, în schimbul unei remuneraţii numite comision, care se calculează procentual la cifra de afaceri.

Contractul de comision se aseamănă cu contractul de mandat comercial, întâi prin obiectul lor, care este “tratarea de afaceri comerciale”, apoi prin faptul că, în cazul ambelor contracte, actele juridice se încheie cu terţii pe seama altei persoane, care a dat împuternicirea.

2.3.1.2. Caracterele juridice ale contractului de comision. a) Caracterul bilateral rezidă în aceea că acest contract generează obligaţii în

seama ambelor părţi. b) Caracterul oneros este determinat de faptul că, prin încheierea contractului,

ambele părţi urmăresc realizarea unui avantaj pecuniar. c) Caracterul consensual constă în faptul că acest contract ia naş-tere prin

simplul acord de voinţă al părţilor. 2.3.2. Condiţiile de validitate ale contractului de comision. Contractul de comision se consideră valabil încheiat dacă sunt îndeplinite condiţiile

prevăzute de art. 948 C.civ., cerute pentru validitatea oricărui tip de contract: consimţământul, capacitatea, obiectul şi cauza.

2.3.2.1. Consimţământul părţilor. Contractul de comision se întemeiază pe acordul de voinţă al părţilor, având la

bază împuternicirea pe care o dă comitentul comisionarului de a încheia anumite acte juridice în condiţiile stabilite de clauzele contractuale.

Împuternicirea are natura juridică a unui act unilateral, exprimând voinţa comitentului, sub forma unei procuri, ca şi în cazul contractului de mandat

2.

2.3.2.2. Capacitatea părţilor. Pentru încheierea valabilă a contractului de comision se cere, de asemenea,

îndeplinirea condiţiilor de capacitate prevăzute de lege. 2.3.2.3. Obiectul contractului. Obiectul contractului de comision îl reprezintă “tratarea de afaceri comerciale”, deci

încheierea de acte juridice care sunt, potrivit legii, fapte de comerţ3.

1 Radu Motica, Vasile Popa, op. cit., p. 332.

2 Francisc Deak, S. D. Cărpenaru, op. cit., p. 331.

3 Radu Motica, Vasile Popa, op. cit., p. 332, Francisk Deak, S.D. Cărpenaru, op. cit., p. 331.

28

Obligaţia pe care şi-o asumă comisionarul este aceea de a încheia acte juridice comerciale, care este o obligaţie de a face, iar nu o obligaţie de a da. Aceste acte juridice, încheiate între comisionar şi terţi, pot avea ca obiect: vânzarea-cumpărarea unor bunuri, activitatea de transport etc.

Astfel, activitatea comitentului de a încredinţa unui comisionar bunuri pentru a le vinde în nume propriu, la un preţ stabilit pe seama sa, în schimbul unei remuneraţii, realizează conţinutul unui alt contract, cel de consignaţie, considerat de altfel ca o varietate a contractului de comision.

2.3.3. Efectele contractului de comision. 2.3.3.1. Prezentare generală. Prin intermediul contractului de comision, comitentul îl însărcinează pe comisionar

să încheie în nume propriu, însă pe seama comitentului, anumite acte juridice. Din contractul de comision izvorăsc două categorii de raporturi juridice: raporturi

interne, dintre comitent si comisionar, guvernate de regulile mandatului şi raporturi externe, între comisionar şi terţ, prin care comisionarul se obligă direct faţă de terţ.

Între comitent şi terţ nu vor exista raporturi juridice. 2.3.3.2. Efectele contractului de comision în raporturile dintre comitent şi

comisionar. În baza încheierii contractului de comision, între comitent şi comisionar se nasc

raporturi contractuale asemănătoare celor guvernate de contractul de mandat între mandant şi mandatar. Astfel, art. 405 alin. 2 C.com., prevede că “între comitent şi comisionar există aceleaşi drepturi şi aceleaşi obligaţii ca între mandant şi mandatar, cu deosebirile stabilite în articolele următoare”. Urmând litera codului, vom înfăţişa, în cele ce urmează, principalele obligaţii ce revin comisionarului şi comitentului prin încheierea valabilă a contractului de comision.

2.3.3.2.1. Obligaţiile părţilor. A. Obligaţiile comisionarului. a) Obligaţia de a executa mandatul încredinţat de comitent. Prin încheierea

contractului de comision, comisionarul se obligă să încheie actele juridice stabilite de comitent, însă, potrivit legii, obligaţia comisionarului nu se reduce la încheierea actelor juridice, ci el este ţinut să îndeplinească toate actele pe care le reclamă realizarea operaţiunii comerciale cu care a fost însărcinat de comitent: comisionarul-vânzător primeşte de la comitent mărfurile destinate vânzării, urmând să încaseze preţul de la terţi, iar comisionarul-cumpărător primeşte bunurile şi face plata preţului către terţi.

Comisionarul este obligat să execute sarcinile primite de la comitent în limitele împuternicirii care i-a fost dată, fără să aibă dreptul să se abată de la instrucţiunile ce i-au fost date.

Prin convenţie părţile pot stabili şi interdicţia încheierii contractului de către comisionar cu sine însuşi

1.

Indiferent dacă operaţiunea a fost realizată prin încheierea unui contract cu un terţ sau prin încheierea unui contract cu sine însuşi, comisionarul este îndrituit să primească de la comitent comisionul stabilit, întrucât plata remuneraţiei se cuvine pentru îndeplinirea însărcinării avute, fiind nerelevant dacă actul juridic s-a încheiat cu un terţ sau cu sine însuşi.

b) Obligaţia de a da socoteală comitentului despre îndeplinirea mandatului primit. Comisionarul este obligat să-l informeze pe comitent despre mersul operaţiunilor şi al împrejurărilor care ar fi de natură să modifice conţinutul împuternicirii primite.

Cu toate că, lucrând în nume propriu, comisionarul devine, practic, stăpânul afacerii, efectele actului juridic încheiat între comisionar şi terţ se produc în patrimoniul comitetului, care este, de fapt, beneficiarul efectelor actului juridic respectiv, fapt ce este de natură a determina interesul permanent al comitetului de a fi informat asupra mersului afacerilor.

1 Radu Motica, Vasile Popa, op. cit., p. 336; Francisc Deak, S.D. Cărpenaru, op. cit., p. 335.

29

c) Obligaţia de a-şi îndeplini însărcinare primită cu bună-credinţă şi cu diligenţa unui bun profesionist. Întrucât primeşte o remuneraţie pentru îndeplinirea însărcinările primite, comisionarului este ţinut să acţioneze cu bună-credinţă şi cu diligenţa unui bun profesionist, neexecutarea sau executarea necorespunzătoare a obligaţiilor ce îi incumbă antrenând răspunderea sa contractuală.

B. Obligaţiile comitentului. a) Obligaţia de plăti comisionul cuvenit comisionarului. Pentru îndeplinirea

obligaţiilor ce-i revin din contractul de comision, comisionarul este îndreptăţit să primească o remuneraţie, al cărei cuantum este stabilit prin convenţia părţilor sub forma unei sume fixe sau a unui procent aplicat la valoarea afacerilor realizate de comisionar.

Comitentul este obligat să plătească comisionul comisionarului din momentul în care acesta a încheiat actele juridice cu terţii, chiar dacă nu au fost executate încă obligaţiile rezultate din actele juridice încheiate

1, întrucât comisionarul răspunde, în

pricipiu, faţă de comitent numai pentru încheierea trazacţiile cu terţii, nu şi pentru executarea de către aceşti a obligaţiilor ce le revin în temeiul contractelor încheiate, deoarece, în lipsă de stipulaţie contrară, riscul neexecutării de către terţi a obligaţiilor contractuale îl suportă comitentul.

b) Obligaţia de a restitui comisionarului cheltuielile făcute cu îndeplinirea însărcinării primite. Comitentul este obligat să restituie comisionarului toate cheltuielile ocazionate de îndeplinirea sarcinilor izvorâte din contractul de comision, precum şi să-i plătească despăgubiri în cazul în care executarea contractului de comision i-a adus prejudicii. Pentru aceste sume de bani, comisionarul are un drept de retenţie asupra lucrurilor comitentului, pe care cel dintâi le deţine în executarea contractului de comision, potrivit art. 387 C.com.

2.3.3.2.2. Efectele executării contractului de comision faţă de terţi. Potrivit art. 406 C.com., “comisionarul este direct obligat de către persoana cu care

a contractat, ca şi cum afacerea ar fi fost a sa proprie”, ceea ce exclude stabilirea raporturilor juridice între comitent şi terţ, fapt prevăzut expres de alin. 2 al aceluiaşi articol: “Comitentul nu are acţiune în contra persoanelor cu care a contractat comisionarul şi nici acestea nu au vreo acţiune contra comitentului”.

2.3.4. Încetarea contractului de comision. Fiind o forma a contractului de mandat, contractul de comision va înceta în aceleaşi

cazuri ca şi contractul de mandat: revocarea împuternicirii, renunţarea la însărcinarea primită, moartea, interdicţia, insolvabilitatea sau falimentul comitentului sau ale comisionarului, art. 1552, C.civ.

2.4. CONTRACTUL DE CONSIGNAŢIE 2.4.1. Noţiunea, caracterele juridice şi forma contractului de consignaţie. 2.4.1.1. Noţiunea contractului de consignaţie. Art. 1 al Legii nr. 178/1934

2 privind reglementarea contractului de consignaţie

modificată, defineşte acest contract ca fiind “convenţia prin care una din părţi, numită consignant, încredinţează celeilalte părţi, numită consignatar, mărfuri sau obiecte mobile spre a le vinde pe socoteala consignantului”. Contractul de consignaţie este o varietate a contractului de comision, întrucât, ca şi în cazul contractului de comision, în contractul de consignaţie consignantul împuterniceşte pe consignatar să încheie anumite acte juridice în nume propriu, dar în contul consignatarului.

Obiectul contractului de consignaţie este, ca şi la contractul de comision, “tratarea de afaceri comerciale” (art. 405 C. com)

Contractul de consignaţie prezintă, însă, şi anumite caracteristici care-l individualizează, conferindu-i un caracter autonom:

- împuternicirea consignantului dată consignatarului constă, întotdeauna, în vinderea unor bunuri aparţinând celui dintâi;

1 O. Căpăţână, Brânduşa Ştefănescu, Tratat de drept al comerţului, vol. II, Ed. Academiei, Bucureşti, 1987,

p. 143. 2 M. Of. nr. 137/30.VII.1934.

30

- vânzarea bunurilor se face la un preţ stabilit anticipat de către consignant; - consignatarul este obligat să remită consignantului fie suma de bani, dacă bunul

a fost vândut, fie bunul în natură, dacă nu a putut fi vândut; - mărfurile nu trec în proprietatea consignatarului, ci numai în posesia acestuia, de

la data încredinţării lor până la data vânzării lor către terţi. Având în vedere elementele mai sus enunţate, contractul de consignaţie poate fi

definit ca fiind acordul de voinţă prin care o parte, denumită consignatar se obligă faţă de cealaltă parte numită consignant să-i depoziteze şi să-i vândă mărfurile încredinţate la un anumit preţ, în nume propriu, dar pe seama consignantului, în schimbul unei remuneraţii (comision).

2.4.1.2. Caracterele juridice ale contractului de consignaţie. a) Caracterul bilateral este dat de faptul că acest contract dă naştere la obligaţii în

sarcina ambelor părţi. b) Caracterul oneros rezidă în aceea că fiecare din părţi urmăreşte realizarea

unui folos material. c) Caracterul consensual este realizat datorită faptului că acest contract ia

naştere valabil prin simplul acord de voinţă al părţilor. Există opinii în doctrină1 care

pledează pentru caracterul real al contractului de consignaţie, argumentându-se că este realizat datorită faptului că acest contract presupune predarea lucrurilor în paza consignatarului “remiterea către consignatar a bunurilor mobile pentru a fi vândute terţilor nu este o condiţie a încheierii contractului, ci un efect al acestuia”.

2.4.1.3. Forma contractului de consignaţie. Potrivit art. 2 al Legii nr. 178/1934 modificată, contractul de consignaţie se încheie

în formă scrisă, el putându-se dovedi numai prin probă scrisă. Forma scrisă este cerută ad probationem şi pentru modificarea, transformarea sau desfiinţarea contractului.

2.4.2. Condiţiile de validitatea ale contractului de consignaţie. 2.4.2.1. Prezentare generală. Încheierea valabilă a contractului de consignaţie presupune îndeplinirea simultană

şi cumulativă a condiţiilor prevăzute de art. 948 C.civ.: consimţământul, capacitatea, obiectul şi cauza.

2.4.2.2. Consimţământul părţilor. Acordul de voinţă al părţilor, în baza căruia ia naştere contractul de consignaţie,

are ca obiect împuternicirea consignantului, dată consig-natarului, de a vinde anumite bunuri care aparţin celui dintâi.

Manifestările de voinţă ale părţilor trebuie să fie exprese. Dar încheierea contractului poate fi şi tacită rezultând din executarea de către consignatar a însărcinării primite de la consignant.

2.4.2.3. Capacitatea părţilor Pentru a încheia valabil contractul de consignaţie, părţile trebuie să aibă

capacitatea cerută de lege. Astfel, întrucât actele juridice se încheie pe seama sa, consignantul trebuie să aibă

capacitatea de a încheia acte de comerţ. Consignatarul trebuie să aibă capacitatea de exerciţiu deplină, căci el încheie acte

juridice în nume propriu. De obicei, consignatarul este un comerciant care încheie asemenea acte juridice cu caracter profesional.

2.4.2.4. Obiectul contractului Obiectul contractului de consignaţie îl reprezintă încheierea de către consignatar

cu terţi a unor contracte de vânzare-cumpărare pentru vinderea unor bunuri ale consignantului. Aceste acte juridice trebuie să constituie fapte de comerţ pentru consignant, potrivit art. 405 C.com.

Dispoziţiile art. 1 din Legea nr. 178/1934 arată că actele de vânzare-cumpărare au ca obiect “mărfuri sau obiecte mobile”.

1 Francisc Deak, S.D. Cărpenaru, op. cit., p. 342.

31

2.4.3. Efectele contractului de consignaţie. 2.4.3.1. Efectele contractului de consignaţie între consignant şi consignatar. 2.4.3.1.1. Obligaţiile părţilor. A. Obligaţiile consignantului. a). Obligaţia de a preda consignatarului bunurile mobile ce urmează a fi

vândute. Însărcinarea consignatarului de a vinde terţilor bunurile consignantului poate fi dusă la îndeplinire numai dacă consignantul pune aceste bunuri la dispoziţia sa.

Potrivit art. 1 alin. 2 al Legii nr. 178/1934, bunurile se pot preda consignatarului toate deodată sau treptat, prin note sau facturi succesive emise în temeiul contractului.

Contractul de consignaţie nu este translativ de proprietate, prin urmare consignatarul nu are drept de proprietate asupra bunurilor încredinţate, rămânând un simplu detentor al acestora.

b) Obligaţia de remunerare a consignatarului. În schimbul serviciilor prestate, consignatarul are dreptul la un onorariu, care se stabileşte fie forfetar (o sumă fixă), fie procentual (în raport cu preţul bunului), prin intermediul contractului de consignaţie.

Dacă prin contract nu s-a prevăzut cuantumul remuneraţiei, consignatarul va avea dreptul numai la “suprapreţurile ce va obţine din vânzări”, adică la diferenţa între preţurile efectiv realizate din vânzările făcute şi preţurile prevăzute din contractul de consignaţie sau notele, facturile şi dispoziţiile consignantului

1.

c) Obligaţia de a restitui cheltuielile făcute de consignatar cu împlinirea însărcinării primite. În cazul în care consignatarul a făcut cheltuieli cu ocazia îndeplinirii însărcinării primite, consignantul este ţinut să-i restituie sumele respective.

Potrivit art. 10 din Legea cadru, prin cheltuielile făcute în executarea însărcinării trebuie înţelese sumele de bani avansate pentru conservarea şi desfacerea bunurilor predate în consignaţie, dacă prin contractul de consignaţie nu s-a stabilit altfel.

În cazul în care consignatarul a suferit vreun prejudiciu în executarea contractului, cheltuielile ocazionate se vor include în suma pe care consignantul este ţinut să i-o plătească consignatarului.

B. Obligaţiile consignatarului. a). Obligaţia de a lua măsurile necesare pentru păstrarea şi conservarea

bunurile primite de la consignant. Potrivit art. 7 din Legea nr. 178/1934, consignatarul este obligat să păstreze bunurile în starea în care au fost primite (ambalaje originale, etichete, mărci intacte etc.) şi să le depoziteze în locul convenit. De asemenea, consignatarului îi revine obligaţia de a lua toate măsurile pentru conservarea în bună stare a bunurilor ce i-au fost încredinţate în consignaţie, manifestând diligenţa unui bun comerciant. Drept consecinţă, el va răspunde pentru orice lipsă, pierdere sau deteriorare datorate culpei proprii sau a prepuşilor săi (art. 5 din Legea nr. 178/1934).

Potrivit art. 9 din lege, consignatarul are obligaţia de a aduce la cunoştinţa consignantului viciile aparente sau ascunse ale bunurilor încredinţate. Viciile ascunse trebuie aduse la cunoştinţă în termen două zile de la descoperirea lor.

Cheltuielile ocazionate de conservarea bunurilor cad în sarcina consignatarului, în lipsă de stipulaţie contrară.

b) Obligaţia de a executa mandatul dat de consignant. Potrivit contractului de consignaţie, consignatarul are obligaţia de a executa însărcinare primită, şi anume de a încheia anumite contracte de vânzare-cumpărare cu terţii, în scopul vânzării acestor bunuri.

În executarea acestei obligaţii, consignatarul este ţinut să acţioneze în limitele clauzelor contractuale, neputând să vândă sau să înstrăineze bunurile ce i-au fost încredinţate în consignaţie decât în condiţiile prevăzute în contract.

c). Obligaţia de a se da socoteală consignantului asupra îndeplinirii mandatului său. Consignatarul este obligat să-l informeze pe consignant, la termenele prevăzute în contract, în privinţă vânzărilor făcute către terţi, printr-o înştiinţare în care trebuie să arate bunurile vândute contra numerar şi cele vândute pe credit. În cazul vânzărilor făcute pe credit, consignatarul trebuie să indice numele şi adresa fiecărui debitor, suma datorată, precum şi termenul de plată şi cambiile sau garanţiile primite.

1 Radu Motica, Vasile Popa, op. cit., p. 343.

32

În cazul în care prin contract nu s-au prevăzut termenele la care trebuie informat consignantul asupra vânzărilor, acesta va fi informat cel mai târziu la finele fiecărei săptămâni pentru toate operaţiunile săptămânii respective.

2.4.3.1.2. Efectele executării contractului de consignaţie. În urma executării contractului de consignaţie, prin intermediul contractelor de

vânzare-cumpărare se stabilesc raporturi juridice între consignatar, în calitate de vânzător, şi terţi în calitate de cumpărători.

Prin urmare aceste contracte nu stabilesc raporturi juridice între consignant şi terţi, ci doar între terţi şi consignatar.

Întrucât la încredinţarea bunurilor în consignaţie consignatarul nu devine proprietarul acestor bunuri, transferul dreptului real şi al riscurilor se face direct între consignant şi terţi, iar preţul acestor bunuri va fi remis consignantului.

2.4.3.1.3. Consecinţele nerespectării obligaţiilor. Potrivit legii nerespectarea obligaţiilor ce izvorăsc din contractul de consignaţie

atrage răspunderea civilă sau răspunderea penală a părţii în culpă. A. Răspunderea civilă. Prin perfectarea contractului de comision, între consignant

şi consignatar se stabilesc raporturi juridice asemănătoare celor dintre mandant şi mandatar, iar nerespectarea obligaţiilor ce incumbă părţilor acestor raporturi juridice angajează răspunderea civilă contractuală a părţii în culpă.

B. Răspunderea penală. Datorită gravităţii consecinţelor produse, anumite

încălcări ale obligaţiilor antrenează răspunderea penală. 2.4.4. Încetarea contractului de consignaţie. Întrucât între consignant şi consignatar sunt aplicabile regulile mandatului,

contractul de consignaţie încetează prin modalităţile prezentate în cadrul încetării contractului de mandat: respectiv prin revocarea de către consignant a împuternicirii, prin renunţarea la mandat, în cazul morţii, interdicţiei, insolvabilităţii, ori falimentului consignantului ori consignatarului.

Potrivit art. 3 alin. 2 din legea cadru, contractul de consignaţie este revocabil de către consignant în orice moment, chiar dacă a fost încheiat pe o durată determinată, afară de vreo stipulaţie contrară în act.

2.5. CONTRACTUL DE GAJ COMERCIAL 2.5.1. Noţiunea contractului de gaj comercial. Gajul fără deposedare. 2.5.1.1. Prezentare generală. Gajul comercial este reglementat de Codul comercial în Cartea I, Titlul al IV-lea,

Despre gaj”, în art. 478-479. Contractul de gaj comercial nu este reglementat în întregime de Codul comercial

şi, de aceea potrivit art. 1 C.com., acolo unde Codul comercial nu prevede dispoziţiile speciale, se vor aplica dispoziţiile dreptului civil.

Întrucât Codul comercial nu defineşte contractul de gaj, se vor avea în vedere prevederile art. 1685 C.civ., potrivit căruia gajul este un contract prin care debitorul remite creditorului un lucru mobil, dându-i acestuia dreptul de a fi plătit cu preferinţă din lucrul amanetat, înaintea altor creditori.

Comercialitatea gajului este determinată de natura obligaţiei garantate, iar nu de obiectul său. Pe cale de consecinţă, contractul de gaj prin care se garantează o obligaţie civilă nu are caracter comercial, chiar dacă bunurile care fac obiectul garanţiei sunt efecte de comerţ.

2.5.1.2. Definiţia contractului de gaj. Contractul de gaj este contractul prin care debitorul remite credi torului său un

bun mobil pentru garantarea executării obligaţiei, cu posibilitatea pentru creditor ca,

33

la scadenţă, în caz de nerespectare a obligaţiei, să fie satisfăcut cu preferinţă din valoarea bunului respectiv

1.

Termenul de gaj desemnează atât contractul de gaj, cât şi dreptul real de gaj, născut din acel contract, precum şi însuşi bunul care constituie obiectul acestui drept

2.

2.5.1.3. Gajul fără deposedare. Gajul fără deposedare este o varietate a contractului de gaj, în care remiterea

lucrului nu mai constituie o condiţie de existenţă a contractului. Gajul fără deposedare este tot un contract unilateral, ca şi gajul cu deposedare, numai că obligaţia de păstrare a bunului şi de ţinere a lui la dispoziţia creditorului ca garanţie revine însuşi debitorului.

Codul comercial reglementează în art. 480 alin. 4 două cazuri de gaj fără deposedare: gajul asupra produselor solului prinse încă de la rădăcină sau deja culese şi gajul asupra materiilor prime industriale, în stare de fabricaţie sau deja fabricate şi aflate în fabrici sau depozite. Prin aceste prevederi s-au acordat facilităţi creditului agricol şi industrial, care ar fi considerabil stânjenit dacă gajarea s-ar face cu deposedare.

În cazurile despre care s-a făcut vorbire în art. 480 alin. 4 C.com., gajul se consideră constituit ca efect al contractului, de la data încheierii acestuia

3. În contract

trebuie să se prezinte numărul, natura, calitatea şi locul unde se află bunurile, fără ca ele să fie luate din posesiunea debitorului.

Pentru a asigura existenţa unei publicităţi, care, în cazul gajului cu deposedare este asigurată de însăşi remiterea efectivă a bunului, gajul fără deposedare trebuie transcris în registrul special ţinut de arhiva electronică de gajuri.

2.5.2. Condiţiile de constituire a gajului comercial. 2.5.2.1. Sediul materiei. Codul civil cuprinde prevederi referitoare la constituirea gajului, în ceea ce priveşte

persoana debitorului, forma şi publicitatea contractului, precum şi obiectul gajului. Unele dispoziţii speciale sunt cuprinse în Codul comercial, aceste dispoziţii

referindu-se la publicitatea contractului şi obiectul gajului comercial. 2.5.2.2. Forma şi publicitatea contractului de gaj. Potrivit art. 1686 C.civ., contractul de gaj trebuie constatat printr-un înscris, care să

arate suma datorată, felul şi natura lucrurilor gajate sau descrierea calităţii, greutăţii şi măsurii lor. Pentru securitatea circuitului civil, înscrisul constatator al gajului se depune şi se păstrează înregistrat la arhiva electronică de gajuri conform Legii nr. 99/1999.

Forma scrisă şi înregistrarea contractului de gaj nu sunt condiţiile de validitate, ci doar mijloacele prin care se asigură dreptul de preferinţă al creditorului gajist faţă de alţi creditori ai debitorului.

În ceea ce priveşte gajul comercial, potrivit art. 478 C.com., în materie de probaţiune soluţia diferă după cum este vorba de opozabilitatea între părţile contractante sau de opozabilitatea faţă de terţi.

Astfel, între părţile contractante, constituirea gajului se poate dovedi prin orice mijloc de probă admis de lege, prevăzut de art. 46 C.com.

Opozabilitatea faţă de terţi a constituirii contractului de gaj nu poate fi asigurată, însă, decât printr-un înscris, în cazul în care suma ce face obiectul gajului este mai mare de 250 lei.

Data înscrisului, prin care se asigură opozabilitatea gajului faţă de terţi, nu trebuie să fie certă, întrucât, conform art. 57 C.com., data actului comercial poate fi dovedită prin orice mijloc de probă admis de legea comercială.

2.5.2.3. Obiectul contractului de gaj. Poate fi obiect al gajului atât un bun mobil corporal, cât şi un bun incorporal (spre

exemplu, o creanţă pe care debitorul o are împotriva altei persoane). Art. 479 C.com., reglementează gajul asupra bunurilor incorporale, şi anume: gajul

cambiilor, al titlurilor la ordin, gajul asupra creanţelor netransmisibile prin gir şi gajul asupra acţiunilor şi obligaţiunilor nominative ale societăţilor comerciale şi industriale.

1 Radu Motica, Vasile Popa, op. cit., p. 353.

2 Ibidem.

3 Francisc Deak, S.D. Cărpenaru, op. cit, p. 365.

34

În cazul în care obiectul gajului îl constituie o creanţă, pe lângă forma scrisă a contractului, legea cere şi remiterea înscrisului constatator al creanţei, precum şi notificarea constituirii gajului faţă de debitorul creanţei.

Gajarea cambiei şi a titlurilor la ordin se poate face şi prin gir, cu clauza “valoarea în garanţiei” sau altă cauză, din care să reiasă că transmiterea cambiei s-a făcut cu titlu de gaj şi nu în scopul transferării proprietăţii titlului.

Un fond de comerţ, de exemplu: o farmacie1 fiind considerat în ansamblul său ca

un bun mobil corporal, poate face obiectul unui contract de gaj iar pentru constituirea gajului este suficientă remiterea titlului constatator al dreptului, pus în gaj şi înscrierea menţiunii în Registrul comerţului conform disp. art. 21 din Legea nr. 26/1990

2 republicată

privind registrul comerţului. 2.5.3. Efectele contractului de gaj comercial. Întrucât contractul de gaj este un contract unilateral, drepturile şi obligaţiile ce

izvorăsc din încheierea acestuia aparţin doar creditorului gajist, care, în cazul nerespectării de către debitor a obligaţiei garantate, va trebui să procedeze la “realizarea gajului”, adică: fie să ceară instanţei să-i aprobe să reţină lucrul în contul creanţei, pe baza unei expertize judiciare de estimare a valorii lucrului, fie să ceară vânzarea la licitaţie publică a bunului gajat, cu dreptul pentru creditor de a fi plătit, cu preferinţă, din preţul obţinut.

2.5.3.1. Drepturile şi obligaţiile creditorului gajist. În urma încheierii contractului de gaj, creditorul gajist dobândeşte anumite drepturi

şi are anumite obligaţii. Aceste drepturi şi obligaţii privesc intervalul de timp cuprins între momentul încheierii contractului şi scadenţa obligaţiei generale.

2.5.3.1.1. Drepturile creditorului gajist. a) În temeiul contractului de gaj, creditorul gajist dobândeşte dreptul de a reţine

bunul care constituie obiectul gajului, până la executarea de către debitor a obligaţiei garantate. Acest drept de retenţie conferă creditorului prerogativa de a refuza restituirea bunului până la achitarea în întregime a datoriei, cu dobânzile şi cheltuielile aferente.

Dreptul de retenţie se materializează doar în cazul gajului cu deposedare, întrucât numai în acest caz bunul se află în posesia creditorului.

b) Creditorul are dreptul să revendice bunul care constituie obiectul gajului de la orice persoană la care s-ar afla. Acţiunea în revendicare are ca temei dreptul real de gaj al creditorului, însă posesorul de bună-credinţă va putea opune dobândirea în condiţiile art. 1909 C.civ.

2.5.3.1.2. Obligaţiile creditorului gajist. a) Creditorul este obligat să conserve bunul care face obiectul gajului, potrivit art.

481 C.com. Conţinutul acestei obligaţii este reprezentat de toate actele necesare pentru conservarea bunului, făcute în scopul de a putea restitui bunul în aceeaşi stare în care a fost primit.

b) Creditorul este ţinut de obligaţia de a nu folosi bunul primit în gaj, întrucât gajul nu-i dă decât dreptul de păstrare, nu şi de folosinţă. Dacă creditorul încalcă această dispoziţie, abuzând de dreptul său de amanet, debitorul este îndrituit să ceară instanţei punerea obiectelor date în gaj sub sechestru.

2.5.3.2. Realizarea gajului. Realizarea gajului rezidă în facultatea pe care o are creditorul, dacă debitorul nu a

executat la scadenţă obligaţia garantată prin gaj, de a cere instanţei judecătoreşti să îi aprobe reţinerea bunului în contul creanţei sale sau vânzarea la licitaţie publică a bunului (art. 1689 C.civ.)

3.

Pentru a evita eventualitatea săvârşirii unor abuzuri de către creditor, alin. 2 al art. 1689 C.civ., prevede că “e nulă orice stipulaţie prin care creditorul s-ar putea autoriza sau a-şi apropia amanetul sau a dispune de dânsul, fără formalităţile sus arătate”. Legiuitorul

1 Ion Turcu, Liviu Pop, Contractele comerciale, formare şi executare. Introducere în teoria şi practica dreptului

contractelor comerciale speciale, vol I, Formarea contractelor, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1997, p. 215. 2 Legea nr. 161/2003 de modificare a Legii nr. 26/1990.

3 Francisc Deak, S.D. Cărpenaru, op. cit., p. 369.

35

comercial reiterează aceste dispoziţii în articolul 488 C.com., care interzice, de asemenea, facultatea părţilor de a insera în contractul de gaj o clauză prin care creditorul ar putea să dobândească bunul gajat sau să dispună de dânsul, fără îndeplinirea formalităţilor de rigoare. Această clauză (pact comisoriu) va fi nulă de drept, însă ea nu va atrage nulitatea contractului de gaj.

2.5.3.3. Stingerea gajului comercial. Contractul de gaj poate înceta atât ca urmare a stingerii creanţei garantate cât şi

pentru cauze proprii. Fiind accesorii creanţei garantate, contractul de gaj devine caduc o dată cu stingerea creanţei prin plata sau pentru alte cauze legale.

Nu constituie un motiv de stingere a creanţei rezoluţiunea contractului principal dintre creditor şi debitor, la cererea creditorului, pentru neexecutarea obligaţiilor de către debitor, creanţa pentru daune interese fiind substituită de drept creanţei principale.

Contractul de gaj poate înceta pentru cauze proprii, cum sunt: - renunţarea creditorului, expresă sau implicită prin restituirea voluntară a bunului; - pierderea bunului gajat; În cazul în care creditorul abuzează de amanet, el nu pierde garanţia ci numai

posesia bunului - art. 1693 C.civ. 2.6. CONTRACTUL DE REPORT 2.6.1. Noţiunea contractului de report, condiţiile şi natura juridică. 2.6.1.1. Definiţia contractului. Potrivit art. 74 C.com., contractul de report constă

în cumpărarea pe bani gata a unor titluri de credit, care circulă în comerţ, şi în revânzarea simultană cu termen şi pe un preţ determinat către aceeaşi persoană a unor titluri de aceeaşi specie.

Aşa cum rezultă din această definiţie, în concepţia codului comercial, contractul de report este un act juridic complex, care cuprinde o dublă vânzare; o vânzare se execută imediat, atât in privinţa predării titlurilor, cât şi a preţului, iar cea de-a doua este o revânzare cu termen şi la un preţ determinat

1.

Pentru validarea contractului, legea impune predarea reală a titlurilor date în report (art. 74 alin. 2 C.com.). În consecinţă, contractul de report este un contract real, iar nu consensual.

Trebuie arătat că, în concepţia Codului comercial, contractul de report este o faptă de comerţ (art. 3 pct. 3 C.com.). Spre deosebire de vânzarea-cumpărarea comercială, contractul de report este faptă de comerţ indiferent de intenţia părţilor contractante. Acest contract este o faptă de comerţ conexă (accesorie). El dobândeşte comercialitatea datorită obiectului său care îl constituie titlurile de credit

2.

În temeiul contractului de report, o persoană deţinătoare de titluri de credit care circulă în comerţ, denumită reportat, dă în report (vinde temporar) aceste titluri unei alte persoane, denumită reportator (de obicei, un bancher) în schimbul unui preţ plătibil imediat. Prin acelaşi contract, părţile se înţeleg ca la un anumit termen, reportatorul să revândă reportatului titluri de credit de aceeaşi specie, primind preţul determinat. Reportatorul va primi de la reportat o remuneraţie, denumită preţ de report sau premiu, care constituie preţul serviciului prestat de reportator.

Potrivit legii, reportatul revinde reportatului titluri de credit de aceeaşi specie, iar nu titluri pe care le dobândise de la reportat.

Contractul de report este folosit în cazul când o persoană, care este proprietară a unor titluri de credit, are nevoie de numerar. Ea ar putea să vândă aceste titluri ori să le constituie în gaj pentru obţinerea unui împrumut. Mai avantajos pentru o atare persoană este să dea aceste titluri în report, mai ales când nu doreşte să se despartă definitiv de aceste titluri. Astfel, X deţine 10 acţiuni ale Băncii Ion Ţiriac. Având nevoie de bani, vinde acţiuni lui Y la preţul nominal, pe care îl încasează imediat. Prin acelaşi contract, părţile convin ca, la un anumit termen, Y să îi revândă lui X 10 acţiuni ale aceleiaşi bănci la un anumit preţ (de obicei, mai mare decât preţul nominal).

1 I.N. Finţescu, op. cit, p. 351.

2 Francisk Deak, S.D. Cărpenaru, op. cit., p. 351.

36

Diferenţa între suma dată şi cea încasată de reportator (profitul) poartă denumirea de report

1.

2.6.1.2. Condiţiile reportului. Din cele arătate rezultă că pentru a fi în prezenţa unui contract de report sunt

necesare următoarele condiţii: a) să existe un acord de voinţă între reportat şi reportator, în sensul unei vânzări pe

bani gata şi a unei revânzări pe termen; b) manifestările de voinţă privind vânzarea şi revânzarea să fie simultane şi să aibă

loc între aceleaşi persoane (reportat şi reportator); c) vânzarea şi revânzarea să aibă ca obiect titluri de credit care circulă în comerţ;

acţiuni, obligaţiuni emise de societăţile comerciale etc. Legea cere ca vânzarea şi revânzarea să privească titluri de credit de aceeaşi specie, ceea ce înseamnă că revânzarea nu trebuie să aibă ca obiect titlurile de credit vândute.

Titlurile de credit trebuie să fie date efectiv de către reportat reportatorului. 2.6.2. Efectele contractului de report. Efectele juridice produse de contractul de report vizează transferul dreptului de

proprietate asupra titlurilor de credit şi fructele civile ale acestora. 2.6.2.1. Transferul dreptului de proprietate. Din dispoziţiile art. 74 alin. 3, care precizează că proprietatea asupra titlurilor de

credit ce fac obiectul contractului de report se transferă la cumpărător, rezultă că orice contract de report este translativ de proprietate.

2.6.2.2. Fructele civile ale titlurilor de credit. În perioada producerii efectelor contractului de report, titlurile de credit pot genera

anumite fructe civile: dividende, dobânzi2.

În lipsă de stipulaţie contrară, fructele civile produse de titlurile de credit se cuvin reportatorului, întrucât titlurile de credit trec în proprietatea reportatorului în momentul încheierii contractului de report.

Art. 74 alin. 4 C.com. precizează, însă, că părţile pot conveni ca fructele produse de titlurile de credit în cursul duratei contractului de report să revină reportatului.

2.6.3. Încetarea contractului de report. De regulă, contractul de report încetează la termenul stabilit de părţi, când, la

scadenţă, reportatorul transmite proprietatea asupra unor titluri de credit de aceeaşi specie, iar reportatul va plăti preţul convenit în contract.

Totuşi, părţile pot conveni ca, în loc de lichidare, să amâne scadenţa revânzării la un alt termen, având posibilitatea să procedeze astfel în mod repetat, potrivit art. 75 C.com. În cazul în care părţile convin să amâne termenul pentru lichidare, nu se consideră că au încheiat un nou contract, ci au prorogat efectele contractului încheiat iniţial.

După cum se arată în doctrina3 interesul părţilor de a proroga contractul de report

poate fi justificat fie de faptul că reportatul mai are nevoie de bani pe o nouă perioadă de timp şi reportatorul vrea să-şi mai fructifice banii, fie de faptul că la noul termen fiecare din pări speră că diferenţa de curs să fie în favoarea sa, aducându-i un profit.

2.7. CONTRACTUL DE CONT CURENT 2.7.1. Noţiunea, natura juridică şi caracterele contractului de cont curent. 2.7.1.1. Definiţia contractului de cont curent. Doctrina modernă

4 defineşte contractul de cont curent ca fiind convenţia încheiată

intuitu personae prin care părţile, de regulă o bancă şi clientul ei, denumiţi “corentişti”,

1 Francisk Deak, S.D. Cărpenaru, op. cit., p. 423.

2 Radu Motica, Vasile Popa, op. cit., p. 350.

3 Idem, p. 351.

4 Radu Motica, Vasile Popa, op. cit., p. 394; Tudor Popescu, Dreptul comerţului internaţional, Ed. Didactică şi

Pedagogică, Bucureşti, 1976, p. 458.

37

cad de acord ca toate creanţele şi datoriile lor reciproce să se contopească într-un sold unic, care să definească poziţia unuia faţă de celălalt ca debitor sau creditor.

Părţile între care se încheie contractul de cont curent se numesc corentişti, iar prestaţiile pe care şi le fac una către cealaltă, se numesc remize sau rimese, ele constând în operaţiuni prin care o parte pune la dispoziţia celeilalte părţi o valoare patrimonială de orice fel, urmând ca suma cuvenită transmiţătorului să fie depusă în contul curent

1.

Toate creanţele şi datoriile partenerilor contractului, care intră în acest cont, se depersonalizează, devenind simple articole de debit sau de credit

2, calitatea de debitor

sau creditor rezultând exclusiv din soldul care este calculat la un moment determinat”, operaţiunea finală ce diferenţiază pe creditor de debitor, făcând ca cele două mase omogene de credit şi debit să se compenseze şi să dea loc la soldul creditor, pentru care există acţiunea în justiţie

3.

2.7.2. Efectele contractului şi răspunderea băncii pentru efectuarea cu

întârziere a operaţiunilor în cont4.

2.7.2.1. Efectele contractului de cont curent. Potrivit art. 370 C.com., efectele contractului de cont curent sunt următoarele: a) transmisiunea proprietăţii valorilor înscrise în contul curent asupra primitorului

lor, prin aceea că el trece în debitul său, şi novaţiunea obligaţiunii anterioare, înspre acela care a trimis valorile primitorului lor. În ceea ce priveşte înscrierea în contul curent a unui efect de comerţ sau a unui titlu de credit, aceasta este presupusă a fi făcută sub “rezerva încasării”.

b) compensaţia reciprocă între părţi până la concurenţă debitului şi creditului respectiv, la încheierea socotelii, cu rezerva plăţii diferenţei.

c) curgerea de dobânzi pentru sumele trecute în contul curent în debitul primitorului, de la data înscrierii. Dobânzile sunt cele comerciale şi se socotesc pe zi dacă părţile nu s-au învoit altfel.

2.7.2.2. Răspunderea băncii pentru efectuarea cu întârziere a operaţiunilor în

cont. Efectuarea cu întârziere de către bancă a înregistrărilor în contul curent nu trebuie

să prejudicieze interesele clientului, în sensul că, deşi s-a efectuat cu întârziere, operaţiunea trebuie să producă efectele scontate de client, raportate la momentul în care trebuia să fie efectuată

5.

2.7.3. Încheierea contului curent. Încheierea contului curent se poate realiza fie în cursul duratei contractului fie la

încheierea acestuia. Scopul încheierii contului curent este de a stabili care dintre corentişti este

creditorul şi care este debitorul, precum şi cuantumul sumei. Potrivit art. 372 C.com., încheierea contului curent şi lichidarea diferenţei vor avea

loc la scadenţa termenelor stabilite prin convenţie şi, în lipsă, la 31 decembrie a fiecărui an.

2.7.3.1. Încheierea contului în cursul executării contractului. Interesul realizării încheierilor periodice ale contului, la intervale de timp prevăzute

de contractul de cont curent, rezidă în posibilitatea părţilor de a cunoaşte operaţiunile înscrise în cont şi dobânzile aferente, precum şi partea care are calitatea de debitor. Dacă asemenea intervale de timp nu sunt prevăzute în contract, încheierea se face la 31 decembrie al fiecărui an.

Ca urmare a încheierii contului, soldul debitor va produce dobânzile convenite de părţi. În acest sold se vor găsi şi dobânzile calculate în favoarea fiecărei părţi pentru fiecare remitere efectuată. Dobânzile datorate se capitalizează, adică soldul, care

1 Radu Motica, Vasile Popa, op. cit., p. 394; Francisc Deak, S.D. Cărpenaru, op. cit., p. 261.

2 Ibidem.

3 Practica judiciară în materie comercială, vol. I, Ed. Lumina, Bucureşti, 1991, p. 160.

4 Radu Motica, Vasile Popa, op. cit., p. 394-397.

5 S.D. Cărpenaru, Dreptul..., op. cit., p. 938.

38

cuprinde şi dobânzile aferente, va produce dobânzi în perioada următoare. Deci, dobânzile soldului nu constituie anatocism.

2.7.3.2 Încheierea definitivă a contului la încetarea contractului (lichidarea). La data încetării contractului, contul curent se încheie definitiv, obţinându-se un

sold care este rezultatul final al diferenţei dintre debit şi credit. Suma datorată ca sold este producătoare de dobânzi de la data lichidării contului (art. 372 alin. 2 C.com.)

2.7.4. Încetarea contractului de cont curent. Potrivit art. 373 C.com., contractul de cont curent poate înceta de drept, în cazurile

prevăzute expres de lege, dar şi la cererea oricărei dintre părţi. 2.7.4.1. Încetarea de drept a contractului de cont curent. Legea prevede următoarele cazuri de încetare de drept a contractului de cont

curent: - expirarea duratei prevăzute prin convenţie, de corenţişti; - denunţarea unilaterală de către oricare dintre părţi, dacă durata contractului este

nedeterminată; - falimentul uneia dintre părţi întrucât, potrivit art. 717 C.com., declararea în

faliment a uneia din părţi are ca efect pierderea dreptului falitului de a administra şi dispune de bunurile sale, precum şi datorită efectului pe care-l produce falimentul: toate creanţele falitului devin exigibile.

2.7.4.2. Încetarea contractului prin convenţia părţilor (la cerere). Contractul de cont curent poate înceta la cererea oricărei dintre părţi. Desfiinţarea contractului se poate cere în caz de moarte sau de punere sub

interdicţie a uneia din părţi (art. 373 alin. 2 C.com.). Cererea de încetare a contractului poate fi formulată, în caz de moarte sau de

punere sub interdicţie a unei din părţile contractului, de către partea contractantă supravieţuitoare sau de către succesorii ori reprezentanţii legali ai părţii în privinţa căreia a intervenit un asemenea eveniment.

Încetarea contractului de cont curent este justificată în acest caz de caracterul intuitu personae al acestui contract.

2.8. CONTRACTUL DE GARANŢIE REALĂ MOBILIARĂ

1

2.8.1. Rolul garanţiilor reale mobiliare în asigurarea executării obligaţiilor

comerciale. Noţiuni generale. Atât în obligaţiile comerciale, cât şi în obligaţiile civile, esenţială este asigurarea

executării obligaţiilor rezultate din contractul încheiat între părţi. Într-adevăr, aşa cum spunea profesorul Constantin Stătescu „raţiunea finală a

oricărei obligaţii este executarea ei”2.

Cea mai generală garanţie pentru executarea obligaţiilor o reprezintă gajul general al creditorului asupra patrimoniului debitorului (art. 1718 C.civ.).

Această garanţie generală se poate dovedi a fi insuficientă pentru protejarea creditorului, deoarece ea nu apără pe creditor împotriva insolvabilităţii debitorului. De aceea, au fost create garanţiile speciale, care protejează în mai mare măsură pe creditori. Codul civil a reglementat garanţiile personale (fidejusiunea), garanţiile reale (dreptul de retenţie, gajul şi ipoteca) şi privilegiile. Un regim special îl are clauza penală.

Codul comercial român a reglementat ca o garanţie specială numai gajul comercial (art. 478-489), pentru celelalte garanţii aplicându-se dispoziţiile Codului civil.

În scopul sporirii eficienţei garanţiei executării obligaţiilor civile şi comerciale, prin Legea nr. 99/1999 a fost adoptată o nouă reglementare privind garanţiile. În Titlul VI al legii se reglementează regimul juridic al garanţiilor mobiliare.

3

1 A se vedea S.D. Cărpenaru, Dreptul..., op. cit., p. 497-505.

2 C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., p. 374.

3 M. Of., p. I, nr. 236/27.05.1999. Această reglementare a fost modificată prin Legea nr. 161/2003. (M. Of., p. I,

nr. 236/27.05.2003).

39

De la data intrării în vigoare a acestei reglementări se abrogă art. 478-489 din Codul comercial, Titlul XIV „Despre gaj”. Aceasta înseamnă că, în prezent, în materie comercială nu mai există garanţia gajului, ea fiind înlocuită cu garanţia reală mobiliară.

Noua reglementare este de sorginte americană şi cuprinde 105 articole, ceea ce permite a considera această reglementare ca un adevărat cod al garanţiilor reale mobiliare.

Prin noua reglementare se instituie un sistem unitar privind constituirea, înregistrarea şi executarea garanţiei

1.

Bunurile care fac obiectul garanţiei s-au diversificat, iar prin consacrarea garanţiei fără deposedare se elimină consecinţele antieconomice ale gajului tradiţional.

Publicitatea şi ordinea de preferinţă ale garanţiei sunt asigurate printr-un sistem transparent, care foloseşte mijloacele moderne de evidenţă.

În sfârşit, în condiţiile noii reglementări, valorificarea garanţiei se realizează printr-o procedură de executare privată, care asigură o mai mare operativitate şi eficienţă.

Potrivit art. 1 din lege2, garanţiile reale mobiliare reglementate de această lege sunt

destinate să asigure îndeplinirea unei obligaţii civile sau comerciale născute din orice contract încheiat între persoane fizice sau juridice.

De remarcat că domeniul de aplicare al acestei reglementări este mult mai larg decât cel al reglementării gajului comercial.

Legea reglementează contractul de garanţie reală mobiliară, adică un contract încheiat anume pentru garantarea executării obligaţiilor.

Dar, noua lege reglementează şi alte garanţii reale mobiliare rezultate din anumite acte juridice, care nu sunt încheiate special pentru garantarea executării obligaţiilor. De aceea, aceste garanţii ar putea fi denumite garanţii reale mobiliare asimilate.

2.8.2. Contractul de garanţie. Contractul de garanţie reală mobiliară este contractul prin care debitorul constituie

o garanţie reală asupra unui bun mobil, prin care asigură executarea unei obligaţii faţă de creditor. Acest contract este principala garanţie reală mobiliară şi, în consecinţă, se bucură de o cuprinzătoare reglementare.

Garanţiile reale mobiliare asimilate. Articolul 2 din lege prevede că sunt supuse acestei reglementări, în ceea ce priveşte ordinea de prioritate, publicitatea şi executarea următoarele acte juridice:

a) toate cesiunile drepturilor de creanţă; b) vânzările condiţionate, precum şi orice alte acte juridice, indiferent de forma sau

denumirea lor, destinate să garanteze îndeplinirea unei obligaţii cu un bun, aşa cum este definit la art. 6 din prezentul titlu;

c) toate formele de închiriere, inclusiv orice leasing, pe termen mai mare de un an, având ca obiect bunurile prevăzute la art. 6 din prezentul titlu;

d) contractele de consignaţie care au ca obiect bunuri prevăzute la art. 6 din prezentul titlu, dacă valoarea bunului care urmează a fi vândut, stabilită în contractul de consignaţie, este mai mare decât echivalentul în lei al sumei de 1000 euro;

e) warantele şi recipisele de depozit. Cum se poate observa, garanţiile enumerate de art. 2 din lege rezultă din anumite

acte juridice, care, în sine, nu sunt contracte de garanţie reală mobiliară. Dar, având ca obiect anumite bunuri mobile (prevăzute în art. 6 din lege), aceste acte juridice îndeplinesc rolul de garanţie reală mobiliară, asemănător garanţiei care rezultă din contractul de garanţie reală mobiliară, încheiat anume în scopul asigurării îndeplinirii unor obligaţii ale debitorului.

Prin urmare, bunurile mobile la care se referă actele juridice prevăzute de art. 2 din lege pot face obiectul unei garanţii, constituite de titularul dreptului de proprietate sau al altui drept specific, pentru a garanta executarea unei obligaţii comerciale sau civile faţă de un creditor. Pentru aceasta este necesar ca să fie îndeplinite formalităţile de publicitate privind actul juridic al cărui obiect îl constituie bunul, în scopul dobândirii unei priorităţi asupra bunului. În cazul când obligaţia garantată nu se execută de către debitor, creditorul poate executa obiectul garanţiei, ca şi în cazul unui contract de garanţie reală mobiliară.

1 A se vedea S. David, Unele consideraţii introductive privind regimul juridic al garanţiilor reale mobiliare (II), în

„Revista de drept comercial” nr. 2/2001, p. 83. 2 Citarea priveşte articolele din Titlul VI al Legii nr. 99/1999.

40

2.8.3. Noţiunea şi caracterele juridice ale contractului de garanţie reală mobiliară

A. Definiţie. Potrivit art. 13 din lege, garanţia reală mobiliară se constituie pe baza unui

contract de garanţie. Contractul de garanţie reală mobiliară este contactul în temeiul căruia debitorul

unei obligaţii constituie în favoarea creditorului o garanţie reală asupra unor bunuri mobile sau drepturi în scopul asigurării executării obligaţiei asumate (art. 14 din lege).

Prin contractul de garanţie se naşte un drept real care conferă creditorului un drept de preferinţă şi un drept de urmărire.

Creditorul este îndreptăţit să-şi satisfacă creanţa cu obiectul garanţiei înaintea altor creditori ale căror garanţii reale sau drepturi afectate garanţiei au un grad de prioritate inferior (art. 9 alin. 2 din lege).

Dacă debitorul a dispus de bunul sau dreptul afectat garanţiei, în cazul în care nu îşi îndeplineşte obligaţia garantată, creditorul are posibilitatea să îşi exercite dreptul asupra bunului afectat garanţiei, care se găseşte în posesia unui terţ, precum şi asupra produselor acestuia (art. 23 alin. 2 din lege).

B. Caracterele juridice ale contractului. Din definiţia dată rezultă caracterele juridice ale contractului: a) contractul de garanţie este un contract bilateral; când garanţia este fără

deposedare, contractul dă naştere la obligaţii în sarcina ambelor părţi, debitorul şi creditorul.

b) contractul de garanţie este un contract accesoriu; menirea sa este să garanteze executarea unei obligaţii principale asumate de debitor.

c) contractul de garanţie este un contract solemn; el se încheie în forma scrisă prevăzută de lege. În cazul garanţiei cu deposedare, contractul de garanţie este un contract real.

d) contractul de garanţie este titlu executoriu. Potrivit legii, contractul de garanţie reală are valoarea unui titlu executoriu (art. 17 din lege). Aceasta înseamnă că în cazul când debitorul nu va îndeplini obligaţia garantată, creditorul va putea să execute garanţia în temeiul contractului, învestit cu formulă executorie, în condiţiile legii.

2.8.4. Constituirea garanţiei reale mobiliare Contractul de garanţie reală mobiliară se încheie între părţile contractante, având

ca obiect bunurile prevăzute de lege şi cu respectarea formalităţilor de publicitate instituite de lege.

A. Părţile contractului. Parte contractantă în contractul de garanţie reală mobiliară poate fi orice persoană

fizică sau juridică, română sau străină. Părţile contractante sunt denumite de lege debitor şi creditor (art. 19 din lege). Debitorul (garantul) este persoana obligată să aducă la îndeplinire obligaţia

garantată printr-o garanţie reală mobiliară. Creditorul (persoana garantată) este persoana în favoarea căreia s-a constituit

garanţia reală. B. Obiectul contractului. Prin lege sunt reglementate bunurile care formează obiectul garanţiei reale,

precum şi obligaţiile garantate. Articolul 6 din lege instituie principiul potrivit căruia se consideră cuprinse în

domeniul de aplicare al legii toate bunurile mobile, corporale sau necorporale. Se includ şi bunurile corporale sau bunurile mobile care sunt accesorii ale unor bunuri imobile, în condiţiile legii, precum şi bunurile prevăzute de art. 467 şi 468 C.civ.

Prin art. 6 din lege se concretizează şi anumite bunuri care pot face obiectul garanţiei;

a) stocul de bunuri fungibile şi nefungibile; b) soldurile creditoare ale conturilor de depozit, depunerile de economii ori

depozitele la termen, deschise la instituţii bancare sau financiare; c) certificatele de depozit, conosamentele şi altele similare; d) acţiunile şi părţile sociale ale societăţilor pe acţiuni şi cu răspundere limitată

1;

1 A se vedea C. Gheorghe, Garanţiile reale purtând asupra părţilor sociale şi acţiunilor societăţilor comerciale, în

Revista de drept comercial nr. 5/2004, p. 53 şi urm.

41

e) drepturile de exploatare ale resurselor naturale şi de operare de servicii publice, în condiţiile prevăzute de lege;

f) drepturile rezultând din invenţii, mărci şi alte drepturi de proprietate intelectuală, industrială sau comercială;

g) drepturile de creanţă; h) instrumentele negociabile, garantate; i) universalitatea bunurilor mobile ale debitorului; j) pădurea, recolta agricolă, echipamentele, instalaţiile, maşinile agricole; k) poliţele de asigurare; I) drepturile societare; m) bunurile mobile închiriate sau care fac obiectul unei operaţiuni de leasing, pe o

durată mai mare de un an etc. Obiectul garanţiei îl reprezintă nu numai bunurile menţionate în art. 6 din lege, ci şi

produsele acestora (fructele, productele etc).1

Garanţia reală poate avea ca obiect un bun mobil individual determinat sau determinat generic ori o universalitate de bunuri mobile (inclusiv un fond de comerţ). Ea poate privi bunuri prezente sau viitoare. În cazul bunurilor viitoare, garanţia produce efecte din momentul când debitorul obţine dreptul de proprietate asupra bunurilor.

Bunurile care constituie obiectul garanţiei pot fi proprietatea debitorului sau a altei persoane. Pe durata contractului de garanţie, debitorul are dreptul de a administra bunul şi a dispune de el şi produsele sale (închiriere, vânzare, constituirea unei alte garanţii etc).

În toate cazurile, contractul de garanţie trebuie să cuprindă o descriere a bunului care face obiectul garanţiei.

Prin contractul de garanţie reală mobiliară se poate garanta îndeplinirea oricărei obligaţii de a da, a face sau a nu face; ele pot fi obligaţii prezente sau viitoare, simple sau sub condiţie, divizibile sau determinabile.

Garanţia reală acoperă întreaga întindere a obligaţiei garantate. Ea acoperă şi dobânzile acumulate şi neplătite privind obligaţia principală şi cheltuielile creditorului legate de valorificarea garanţiei, afară de stipulaţie contrară.

Părţile sunt libere să prevadă, sau nu, în contract suma maximă a obligaţiei garantate.

C. Forma contractului. Potrivit art. 14 alin. 2 din lege, contractul de garanţie se încheie în formă autentică

sau prin înscris sub semnătură privată şi trebuie semnat de către debitor. Forma scrisă a contractului este impusă de lege pentru a se putea realiza condiţia

publicităţii contractului. Cât priveşte cerinţa semnării contractului de către debitor, ea trebuie interpretată

ca o condiţie de valabilitate a contractului. Aceasta înseamnă că forma scrisă a contractului (înscris autentic sau înscris sub semnătură privată) este cerută ad validitatem

2.

D. Publicitatea garanţiei reale. Dreptul real de garanţie al creditorului rezultat din contractul de garanţie este

opozabil terţilor numai prin îndeplinirea formalităţii de publicitate reglementate de lege. Articolul 28 din lege prevede că, faţă de terţi, inclusiv faţă de stat, garanţia reală şi

celelalte sarcini reale care cad sub incidenţa acestei legi au rangul de prioritate care se stabileşte de la momentul în care garanţia reală sau sarcinile reale au fost făcute publice prin una dintre metodele reglementate de lege.

De regulă, condiţia publicităţii se consideră îndeplinită din momentul înscrierii avizului de garanţie reală la Arhiva Electronică de Garanţii Reale Mobiliare (art. 29 din lege)

3.

1 Dispoziţiile Legii nr. 99/1999 nu se aplică cesiunii drepturilor succesorale şi cesiunii drepturilor de proprietate

intelectuală şi industrială, privilegiilor şi dreptului de retenţie (art. 8). 2 A se vedea M. Nicolae, Publicitatea imobiliară şi noile cărţi funciare, Ed. Press Mihaela S.R.L., Bucureşti,

2000, p. 89. 3 A se vedea: H.G. nr. 802/1999 privind adoptarea Regulamentului pentru organizarea şi funcţionarea Arhivei

Electronice de Garanţii Reale Mobiliare (M. Of., p. I, nr. 499/15.10.1999); O.G. nr. 89/2000 privind unele măsuri pentru autorizarea operatorilor şi efectuarea înscrierilor în Arhiva Electronică de Garanţii Reale Mobiliare (M. Of., p. I., nr. 423/1.09.2000). A se vedea şi Manuela Guţu, Arhiva Electronică de Garanţii Reale Mobiliare, în Juridica, nr. 9/2000, p. 364.

42

Prin înscrierea garanţiei la Arhivă, creditorii pentru care se înscrie ulterior o garanţie reală asupra aceluiaşi bun sunt prezumaţi că au cunoştinţă de existenţa garanţiei reale. Proba contrarie nu este admisibilă.

Înscrierea avizului de garanţie reală la Arhivă are exclusiv rol de publicitate şi este valabilă 5 ani. Creditorul poate reînnoi înscrierea, înainte de expirarea termenului, pe o perioadă de încă 5 ani sau pentru o altă perioadă.

Avizul de garanţie cuprinde numele şi prenumele, domiciliul sau reşedinţa debitorului şi creditorului, bunurile sau drepturile afectate garanţiei, limita de timp pentru expirarea înscrierii etc.

De menţionat că Arhiva asigură un sistem de evidenţă a priorităţii garanţiilor reale mobiliare, structurată pe persoane şi bunuri.

În anumite cazuri, publicitatea se realizează şi prin alte metode (art. 30 din lege). Dacă obligaţia garantată nu depăşeşte echivalentul în lei a sumei de 300 euro, iar

obiectul garanţiei îl reprezintă bunuri mobile corporale, publicitatea se poate face, fie prin luarea în posesie a bunului afectat garanţiei, fie prin înscrierea unui aviz de garanţie la Arhivă. Posesia bunului trebuie să fie publică, adică uşor cunoscută de terţi.

În cazul garanţiei reale având ca obiect valori mobiliare, publicitatea se realizează prin înregistrarea valorilor mobiliare în cauză în registrul care deserveşte piaţa pe care sunt vândute. În acest caz, înscrierea avizului de garanţie la Arhivă nu este valabil.

2.8.5. Efectele contractului de garanţie reală mobiliară. Contractul de garanţie reală mobiliară dă naştere la drepturi şi obligaţii, atât pentru

debitor, cât şi pentru creditor1.

A. Drepturile şi obligaţiile debitorului. Drepturile şi obligaţiile debitorului privesc bunul care face obiectul garanţiei. a) Pe durata contractului de garanţie, debitorul care deţine bunul afectat garanţiei

are dreptul să administreze bunul şi chiar să dispună de el în orice mod (vânzare, închiriere, constituirea altei garanţii etc), precum şi de fructele bunului.

Se înţelege că dacă debitorul a dispus de bun, în cazul neîndeplinirii obligaţiei garantate, creditorul are posibilitatea să-şi exercite dreptul asupra bunului care se află la terţul dobânditor.

b) În cursul duratei contractului de garanţie, debitorul care are posesia bunului afectat garanţiei este obligat să întreţină bunul şi să îl folosească ca un bun proprietar.

Distrugerea sau degradarea bunului, datorită culpei debitorului, ori deprecierea bunului datorită lipsei întreţinerii atrag răspunderea debitorului pentru prejudiciul cauzat. Potrivit legii, cuantumul despăgubirilor este de cel puţin echivalentul în lei al sumei de 500 euro.

B. Drepturile şi obligaţiile creditorului. Drepturile şi obligaţiile creditorului se referă la bunul afectat garanţiei. a) În calitatea sa de titular al unui drept de garanţie reală, creditorul este în drept să

verifice bunul afectat garanţiei aflat în posesia debitorului, fără să afecteze activitatea acestuia.

În cazul când constată lipsa unei întreţineri corespunzătoare a bunului, creditorul este în drept să considere obligaţia garantată ca devenită exigibilă şi să treacă la executarea silită, dacă există „temeiuri comercial rezonabile”.

b) Dacă debitorul nu îşi îndeplineşte obligaţia garantată, creditorul are dreptul, în temeiul garanţiei, să intre în posesie sau să reţină bunul afectat garanţiei şi dreptul de a-l vinde pentru a obţine plata obligaţiei garantate.

c) În cazul când obligaţia garantată a fost îndeplinită, creditorul care a intrat în posesia bunului are obligaţia să îl restituie debitorului.

Potrivit legii, creditorul răspunde pentru pagubele cauzate datorită pierderii, deteriorării sau întârzierii nejustificate a restituirii bunului.

De asemenea, creditorul răspunde pentru refuzul nejustificat de a accepta plata obligaţiei garantate.

2.8.6. Executarea garanţiei reale mobiliare. A. Dreptul de opţiune al creditorului. Dacă debitorul nu îndeplineşte obligaţia garantată, creditorul are dreptul să aleagă,

pentru satisfacerea creanţei sale, între a iniţia procedura de executare reglementată de

1 A se vedea G. Boroi, Dana Boroi, op. cit., p. 133.

43

Codul de procedură civilă sau de a executa garanţia reală în condiţiile prevăzute de art. 62 şi urm. din lege.

B. Condiţiile executării garanţiei reale. Pentru executarea garanţiei reale trebuie îndeplinite condiţiile legii. În primul rând, dispoziţiile privind executarea garanţiilor reale se aplică numai

garanţiilor reale asupra bunurilor cu care se garantează îndeplinirea unei obligaţii care cade sub incidenţa reglementării Titlului VI din Legea nr. 99/1999.

În al doilea rând, obligaţia garantată trebuie să fie certă şi exigibilă. Trebuie arătat că declanşarea procedurii reorganizării judiciare şi falimentului

asupra debitorului nu duce la suspendarea măsurilor privind executarea garanţiei (art. 86 din lege).

Dar, garanţiile reale mobiliare constituite după deschiderea procedurii reorganizării judiciare şi a falimentului sunt lovite de nulitate.

C. Luarea în posesie a bunului. În vederea satisfacerii creanţei sale, creditorul are dreptul să ia în posesie bunul

afectat garanţiei, în mod paşnic sau cu ajutorul executorului judecătoresc1.

a) Intrarea în posesia bunului în mod paşnic. Creditorul are dreptul să ia în posesie, în mod paşnic, bunul care constituie obiectul garanţiei sau produsele realizate din valorificarea acestuia, precum şi înscrisurile care constată dreptul de proprietate al debitorului asupra bunului.

Dreptul de a intra în posesia bunului poate fi exercitat de creditor faţă de oricare persoană care ar deţine bunul.

Pentru a lua posesia bunului nu este necesară vreo autorizaţie sau notificare prealabilă, fiind suficientă formula cuprinsă în contract, conform căreia „în caz de neexecutare, creditorul poate folosi mijloacele proprii pentru luarea în posesie a bunului afectat garanţiei”.

Legea prevede că în exercitarea dreptului de a lua în posesie bunul, creditorul nu poate tulbura ordinea publică şi nici nu poate face uz de forţă fizică sau orice tip de intimidare a debitorului. În timpul intrării paşnice în posesia bunului, creditorul nu poate fi însoţit de un funcţionar public sau poliţienesc. Încălcarea acestor dispoziţii legale atrage răspunderea creditorului, în condiţiile art. 87-89 din lege,

b) Intrarea în posesia bunului cu ajutorul executorului judecă-toresc. În cazul când nu este posibilă intrarea în posesia bunului în mod paşnic, creditorul trebuie să apeleze la executorul judecătoresc (sau, după caz, la executorul bancar).

Cererea creditorului va fi însoţită de o copie certificată de pe înscrierea Ia Arhivă, o copie de pe contractul de garanţie şi o descriere a bunului ce urmează a fi luat în posesie.

La solicitarea executorului judecătoresc, organul de poliţie trebuie să acorde sprijinul necesar pentru luarea în posesie a bunului.

E. Vânzarea bunului. Odată intrat în posesia bunului, creditorul va proceda la vânzarea lui (art. 69 din

lege). Înainte de vânzare, creditorul trebuie să notifice vânzarea către debitor şi ceilalţi

creditori care şi-au înscris un aviz de garanţie faţă de acelaşi debitor şi cu privire la acelaşi bun, precum şi către proprietarul bunului, dacă o altă persoană este proprietarul acestuia.

Debitorul, creditorul sau proprietarul bunului poate face opoziţie la vânzarea bunului, în termen de 5 zile de la primirea notificării, potrivit Codului de procedură civilă.

Nerespectarea formalităţii notificării atrage după sine nulitatea vânzării şi răspunderea pentru pagubele cauzate (art. 7 din lege).

2.8.7. Încetarea contractului de garanţie reală mobiliară. A. Cazurile de încetare a garanţiei. Garanţia reală mobiliară încetează în următoarele cazuri: a) la îndeplinirea obligaţiei garantate. Garanţia nu încetează, dacă părţile convin,

prin contract, ca garanţia să acopere şi obligaţii viitoare; b) actul liberator al creditorului. Obligaţia de garanţie poate înceta în tot sau în

parte;

1 Părţile pot conveni ca bunul afectat garanţiei să fie vândut, fără ca creditorul să ia bunul în posesie (art. 77 din

lege).

44

c) hotărârea judecătorească prin care se pronunţă încetarea garanţiei. B. Publicitatea încetării garanţiei. În cazul stingerii garanţiei reale, creditorul are obligaţia ca, în termen de 40 de zile,

să înscrie la Arhivă o notificare privind stingerea garanţiei. Arhiva va face menţiune privind stingerea garanţiei reale mobiliare (art. 27 din

lege).

45

TITLURILE COMERCIALE DE VALOARE Cuvânt introductiv

Titlurile comerciale de valoare pot fi definite ca înscrisuri, denumite şi titluri, în

temeiul cărora posesorul său legitim este îndriduit să exercite, la o dată determinată, dreptul arătat în înscris. Ele încorporează anumite valori patrimoniale. Aceste valori circulă prin transmiterea înscrisurilor care le reprezintă iar instituţionalizarea circulaţiei lor, reprezintă una dintre cele mai importante contribuţii ale dreptului comercial la progresul activităţii comerciale actuale.

Cambia, cecul, biletul la ordin sunt titluri de valoare care, datorită folosirii lor pe scară largă şi în raporturile comerciale, au făcut obiectul unei reglementări juridice unitare.

În activitatea comercială sunt folosite unele înscrisuri care împrumută anumite caracteristici ale titlurilor de valoare fără a fi “adevărate” titluri comerciale de valoare ex.: biletele de călătorie cu mijloace de transport (tren, autobuz, bilete de intrare la teatru, bilete pentru staţiunea de odihnă) aceste înscrisuri probează existenţa unor rapoturi juridice şi servesc pentru legitimarea dreptului posesorului.

În consecinţă, posesorul titlului este considerat legitimat să primească prestaţia. În doctrina actuală au fost asimilate titlurilor de legitimare şi certificatele de părţi

sociale emise de administratorii societăţilor cu răspundere limitată. Autorii

46

Obiectivele capitolului III

După studiul în amănunt al capitolului III studenţii vor fi suficient de pregătiţi să:

• să enumere titlurile comerciale de valoare şi să le clasifice • să cunoască noţiunea, caracteristicile şi funcţiile cambiei • să cunoască noţiunea şi caracterele biletului la ordin •să cunoască noţiunea, caracterele şi emiterea cecului şi condiţiile de valabilitate ale acestuia • să cunoască premisele emiterii cecului şi a plăţii acestuia

47

CAPITOLUL III TITLURILE COMERCIALE DE VALOARE

3.1. NOŢIUNEA, CARACTERISTICILE ŞI CLASIFICAREA TITLURILOR

COMERCIALE DE VALOARE 3.1.1. Noţiunea titlului comercial de valoare. Bunurile realizate de producători sunt destinate satisfacerii trebuinţelor celor care

au nevoie de ele. Prin schimb, aceste bunuri trec prin intermediul banilor de la producători la consumători.

Diversitatea bunurilor care fac parte din obiectul circulaţiei (bunuri mobile, imobile, corporale şi incorporale) determină o varietate a formelor juridice prin care se realizează circulaţia. O formă juridică modernă a circulaţiei bunurilor o constituie circulaţia înscrisurilor (titlurilor) care încorporează anumite valori patrimoniale. Aceste valori circulă prin transmiterea înscrisurilor (titlurilor) care le reprezintă: de exemplu, acţiunile şi obligaţiunile emise de societăţile pe acţiuni, cambia, cecul, conosamentul etc.

Pentru desemnarea titlurilor care încorporează anumite valori patrimoniale este folosită noţiunea generică de “titluri de credit” sau “titluri de valoare”.

Având în vedere că unele dintre aceste titluri nu implică o creditare, ne alăturăm opiniei

1 care consideră mai corectă folosirea, ca noţiune de gen, a denumirii de titluri

comerciale de valoare. În lumina celor arătate, titlul comercial de valoare poate fi definit ca un înscris,

denumit şi titlu, în temeiul căruia posesorul său legitim este îndrituit să exercite, la o dată determinată, dreptul arătat în înscris.

3.1.2. Caracteristicile titlului comercial de valoare. Titlul comercial de valoare are următoarele caracteristici: a) înscrisul are caracter constituitiv; dreptul este încorporat în titlu şi, în

consecinţă, dreptul poate fi exercitat numai în temeiul înscrisului. b) înscrisul are caracter formal; el trebuie să îmbrace forma deter-minată de lege

şi să cuprindă elementele care îi sunt proprii. Numai prin respectarea strictă a condiţiilor de formă cerute de lege, înscrisul este

valabil şi produce efecte; c) înscrisul are caracter literal, în sensul că întinderea şi natura dreptului, ca şi

obligaţia corelativă dreptului, sunt determinate exclusiv de menţiunile cuprinse în înscris. d) înscrisul conferă un drept autonom. Caracterul autonom al dreptului trebuie

înţeles într-un dublu sens şi anume: În primul rând, dreptul şi obligaţia corelativă născute din titlu sunt independente de

actul juridic din care decurg (raportul juridic funda-mental); În al doilea rând, în cazul transmiterii titlului, dobânditorul va descrie titularul unui

drept propriu, care este un drept nou, original, iar nu un drept derivat din cel al transmiţătorului.

3.1.3. Clasificarea titlurilor comerciale de valoare. A. Criterii de clasificare. Titlurile comerciale de valoare se pot clasifica în funcţie

de mai multe criterii: după conţinutul lor, după modul în care circulă şi în funcţie de cauza lor.

Cu ajutorul clasificărilor se poate determina regimul juridic al diferitelor categorii de titluri de valoare.

B. Clasificarea titlurilor de valoare după conţinutul lor. După conţinutul lor,

titlurile comerciale de valoare se clasifică în trei categorii: efectele de comerţ, valorile mobiliare şi titlurile reprezentative ale mărfurilor.

a) Efectele de comerţ. Aceste sunt înscrisuri care dau posesorilor legitimi dreptul la plata unei sume de bani. Intră în această categorie: cambia, biletul la ordin şi cecul.

1 S.D. Cărpenaru, Drept..., op. cit., p. 506.

48

Cambia este un înscris prin care o persoană dă dispoziţia altei persoane să plătească o sumă de bani, la scadenţă, unei a treia persoane sau la ordinul acesteia.

Biletul la ordin este un înscris prin care o persoană se obligă să plătească o sumă de bani la scadenţă altei persoane sau la ordinul acesteia.

Cecul este un înscris prin care o persoană dă ordin unei bănci la care are un disponibil să plătească o sumă de bani unei persoane sau la ordinul acesteia

1.

b) Valorile mobiliare. Acestea sunt înscrisuri care atribuie titularilor anumite drepturi complexe, patrimoniale si personal nepatrimoniale. Fac parte din această categorie acţiunile şi obligaţiunile emise de societăţile comerciale.

Acţiunile sunt titluri reprezentative ale contribuţiei asociaţilor, constituind fracţiuni ale capitalului social, care conferă posesorilor calitatea de acţionar.

Acţiunile sunt titluri de credit negociabile, care circulă în condiţiile legii. Obligaţiunile sunt înscrisuri emise de o societate comercială în schimbul sumelor

de bani împrumutate, care încorporează îndatorirea societăţii de a rambursa aceste sume şi de a plăti dobânzile aferente.

c) Titlurile reprezentative ale mărfurilor. Acestea sunt înscrisuri care conferă un drept real (de prorpietate sau de gaj) asupra unor mărfuri aflate în depozite, în docuri, antrepozite etc. sau încărcate pe nave pentru a fi transportate.

Conosamentul este înscrisul eliberat de comandamentul sau armatorul navei cu care se transportă mărfurile, care atestă încărcarea mărfurilor pentru a fi transportate. Posesorul legitim al înscrisului este considerat proprietarul mărfurilor.

Recipisa de depozit este un înscris care conferă titularului dreptul de proprietate asupra mărfurilor depozitate în magazii specializate (docuri, antrepozite etc.).

Warantul este înscrisul care conferă calitatea de titluar al unui drept de gaj asupra mărfurilor depozitate.

Aceste înscrisuri poartă denumirea de titluri reprezentative ale mărfurilor, deoarece ele înlocuiesc mărfurile şi pot circula în locul acestora, în condiţiile legii.

C. Clasificarea titlurilor de valoare după modul în care circulă. După modul în

care circulă, titlurilor comerciale de valoare se împart în trei categorii titluri nominative, titluri la ordin şi titluri la purtător.

a) Titlurile nominative. Sunt titluri nominative acele înscrisuri care individualizează pe titularul dreptului prin arătarea numelui acestuia.

b) Titlurile la ordin. Sunt titluri la ordin acele inscrisuri care cuprind drepturi care pot fi exercitate numai de o persoană determinată (primul beneficiar) sau de o altă persoană căreia i-au fost transmise aceste drepturi printr-o formalitate numită gir. Dobânditorul exercită drepturile “la ordinul” beneficiarului.

c) Titlurile la purtător. Sunt titluri la purtător înscrisurile care încor-porează anumite drepturi fără să determine persoana titularului drepturilor. În consecinţă, titularul drepturilor menţionate în înscris este posesorul legitim al înscrisului.

Transmiterea titlurilor la purtător se realizează prin simpla remitere materială a înscrisurilor.

D. Clasificarea titlurilor de valoare în funcţie de cauza lor. După cum cauza

obligaţiei este sau nu menţionată în înscris, titlurile comerciale de valoare se împart în două categorii: titluri cauzale şi titluri abstracte.

a) Titlurile cauzale. Sunt titluri cauzale înscrisurile care menţionează cauza obligaţiei (causa debendi). Fac parte din această categorie, de exemplu, acţiunile societătilor comerciale, conosamentele etc.

b) Titlurile abstracte. Sunt considerate titluri abstracte înscrisurile care încorporează obligaţia şi dreptul corelativ, fără a menţiona cauza obligaţiei. Intră în această categorie: cambia, biletul la ordin etc.

În cazul acestor titluri, cauza obligaţiei este un element extern şi, în consecinţă ea nu are nicio influenţă asupra titlului.

3.1.4. Titlurile de legitimare. Caracterizare generală. În activitatea comercială sunt folosite unele înscrisuri care

împrumută anumite caracteristici ale titlurilor de valoare, fără a fi veritabile titluri comerciale de valoare. De aceea, ele sunt denumite titluri de valoare improprii. Sunt

1 S.D. Cărpenaru, Drept..., op. cit., p. 507-512.

49

avute în vedere: biletele de călătorie cu mijloacele de transport (tren, autobuz etc.), biletele de loterie, biletele pentru staţiunea de odihnă, biletele de intrare la teatru etc.

Aceste înscrisuri probează existenţa unor raporturi juridice şi servesc pentru legitimarea dreptului posesorului. Drept urmare, posesorul titlului este considerat legitimat să primească prestaţia.

3.2 CAMBIA 3.2.1. Noţiunea, caracteristicile şi funcţiile cambiei. 3.2.1.1. Definiţia cambiei.

1 Legea nr. 58/1934 asupra cambiei şi a biletului la

ordin2, modificată, nu dă o definiţie a cambiei. Ea cuprinde însă anumite dispoziţii privind

cuprinsul cambiei pe baza cărora se poate defini acest titlu de credit. Cambia este un înscris prin care o persoană, denumită trăgător sau emitent, dă

dispoziţie altei persoane, numită tras, să plătească la scadenţă o sumă de bani unei a treia persoane, numită beneficiar, sau la ordinul acesteia.

Subiectele raporturilor juridice cambiale. Aşa cum rezultă din definiţie, cambia implică participarea a trei persoane:

a) trăgătorul (emitentul) este persoana care emite titlul; el dă dis-poziţia să se plătească o sumă de bani. Prin semnătura sa, trăgătorul îşi asumă obligaţia de a face să se plătească suma de bani beneficiarului de către tras. Emitentul înscrisului poartă denumirea de trăgător, deoarece “trage” titllul asupra debitorului care este obligat să efectueze plata:

b) trasul este o persoană căreia i se adresează dispoziţia (ordinului) de a plăti o sumă de bani;

c) beneficiarul este persoana căreia sau la ordinul căreia urmează să se facă plata de către tras.

3.2.1.2. Caracteristicile cambiei Fiind un titlu de valoare, cambia are caracterele care sunt comune titlurilor

comerciale de valoare. Dar, pe lângă aceste caractere generale, cambia are şi anumite caractere proprii, care îi configurează specificitatea ca titlu comercial de valoare

3.

a) Cambia este un titlu de credit. Cambia este un înscris care conferă posesorului legitim dreptul de a primi suma de bani menţionată în cuprinsul său.

b) Cambia are ca obiect plata unei sume de bani. Dispoziţia trăgătorului dată trasului priveşte plata unei sume de bani. Deci, obligaţia cambială poate avea ca obiect numai plata unei sume de bani, cu excluderea oricărei alte prestaţii.

c) Cambia este un titlu complet. Dreptul şi obligaţia corelativă sunt cele cuprinse în înscris. În lipsa unei menţiuni esenţiale din înscris este exclusă folosirea unor elemente exterioare, chiar dacă în cambie s-ar face trimiterea la ele. Această interdicţie decurge din caracterul literal al cambiei întemeiat pe formalismul titlurilor comerciale de valoare.

d) Cambia este un titlu la ordin. Dreptul cuprins în cambie poate fi exercitat de beneficiar sau de persoana căreia acesta i-a transmis cambia prin gir. Clauza “la ordin” este subînţeleasă în orice cambie. Deci, emitentul cambiei autorizează pe posesorul ei să o transmită altei persoane oricând doreşte.

e) Cambia creează obligaţii autonome. Toate obligaţiile care se nasc din cambie au o existenţă juridică de sine-stătătoare. Fiecare semnătură pusă pe titlu creează un raport juridic distinct cu regim propriu. În consecinţă, viciile sau lipsurile unui raport juridic nu afectează valabilitatea celorlalte raporturi juridice.

Concluzii. În lumina celor arătate, cambia apare ca un titlu la ordin complet şi formal, care încorporează o obligaţie abstractă, autonomă şi necondiţionată de plată a unei sume de bani de către semnatarii cambiei, ţinuţi solidar pentru executarea obligaţiei

4.

1 Noţiunea de cambie provine de la cuvântul italian “cambio” care înseamnă, schimb.

2 M. Of. nr. 100/1.V.1934.

3 S.D. Cărpenaru, op. cit., p. 513.

4 S.D. Cărpenaru, op. cit., p. 514.

50

3.2.1.3. Funcţiile economice ale cambiei. Doctrina dreptului comercial consideră că trei sunt funcţiile cambiei: funcţia de instrument de schimb în materie monetară, funcţia de instrument de credit şi funcţia de instrument de plată

1.

Rolul fiecăruia dintre aceste funcţii ale cambiei a cunoscut o anumită evoluţie determinată de nevoile activităţii comerciale.

a) Funcţia de instrument de schimb în materie monetară. Funcţia de instrument de schimb a cambiei a fost din cele mai vechi timpuri

alimentată de necesităţi practice. Astfel, persoana care avea de efectuat o plată într-o anumită monedă, în altă localitate sau chiar în altă ţară, pentru a evita riscurile pe care le implică transportul de numerar de pe o piaţă pe alta, recurgea la următorul procedeu: se adresa unui bancher care avea datornici pe piaţa respectivă şi, depunându-i cantitatea de monedă pe care ar fi trebuit s-o transporte singur, primea în schimb o scrisoare, prin care bancherul dădea o delegaţie debitorului său de pe acea piaţă să plătească persoanei care îi remisese fondurile sau unei alte persoane indicate de ea.

b) Funcţia de instrument de credit. Principala funcţie a cambiei este aceea de instrumentde credit. Într-adevăr, deoarece suma de bani prevăzută în cambie nu trebuie achitată imediat, ci la un anumit termen, prin intermediul cambiei se acordă debitorului un credit pe intervalul de timp până la scadenţă

2.

c) Funcţia de instrument de plată. Cambia are şi funcţia de instrument de plată. Această funcţie este asemănătoare funcţiei pe care o îndeplineşte moneda. Cambia prezintă însă avantajul că evită folosirea de numerar.

3.2.2. Natura juridică a cambiei. În doctrina dreptului comercial există o mare controversă asupra calificării

raporturilor juridice care iau naştere prin emiterea şi punerea în circulaţie a cambiei. Problema priveşte atât latura pasivă, cât şi latura activă a raporturilor juridice cambiale.

Vom prezenta pe scurt elementele acestei controverse3.

Natura juridică a obligaţiei cambiale. Sub aspectul laturii pasive a raportului juridic cambial, problema care se pune este aceea a precizării izvorului obligaţiilor care iau naştere din cambie. Sunt avute în vedere obligaţia fundamentală de regres şi obligaţia de garanţie.

Obligaţia fundamentală este obligaţia trăgătorului de a face să se plătească de către tras beneficiarului, suma de bani arătată în cambie.

Obligaţia de regres este obligaţia trăgătorului şi a giranţilor de a achita suma de bani menţionată în cambie, dacă trasul (principalul obligat) nu acceptă ori nu plăteşte suma de bani beneficiarului.

Obligaţia de garanţie este obligaţia avalistului de garantare a trasului sau a girantului.

3.2.3. Condiţiile cerute pentru valabilitatea cambiei. Emiterea cambiei şi circulaţia ei implică anumite raporturi juridice. Aceste raporturi

juridice iau naştere prin manifestarea voinţei trăgătorului, trasului, beneficiarului, girantului, giratarului etc. Pentru a produce efecte juridice, adică pentru a da naştere la acte juridice, voinţa persoanelor respective trebuie să se manifeste în condiţiile legii.

Legea nr. 58/1934, modificată cuprinde anumite dispoziţii privind reprezentarea cambială, precum şi numeroase dispoziţii referitoare la condiţiile de formă ale cambiei. În absenţa unor dispoziţii speciale, condiţiile cerute pentru valabilitatea cambiei sunt cele reglementate în dreptul comun.

3.2.3.1. Condiţiile de fond ale cambiei. Caracterizare generală. Legea nr. 58/1934 modificată nu cuprinde nicio dispoziţie

specială referitoare la condiţiile de fond ale cambiei. În consecinţă, pentru valabilitatea cambiei, trebuiesc îndeplinite condiţiile prevăzute de Codul civil pentru validitatea actelor juridice: consimţământul, capacitatea, obiectul şi cauza (art. 948 C.civ.).

Consimţământul şi cauza cambiei prezintă o particularitate. În aprecierea lor trebuie avut în vedere caracterul general si abstract al obligaţiilor cambiale. Aşa cum s-a

1 S.D. Cărpenaru, Drept ..., op. cit., p. 515-521; M.N. Costin, V. Luha, Funcţiile cambiei, Revista de drept

comercial nr. 11/1995, p. 22 şi urm. 2 Radu Motica, Vasile Popa, op. cit., p. 418.

3 E. Cristoforeanu, Tratat de drept comercial, vol. I, Editura Curierul Judiciar, Bucureşti, 1936, p. 13.

51

arătat, orice obligaţie cambială se desprinde de cauza care i-a dat naştere şi se manifestă ca o obligaţie de sine-stătătoare.

Capacitatea cerută pentru asumarea unor obligaţii cambiale este cea prevăzută de dispoziţiile Decretului nr. 31/1954 privind persoanele fizice şi persoanele juridice pentru încheierea actelor juridice. Într-adevăr, Codul comercial stabileşte condiţii speciale pentru capacitatea cerută persoanei fizice pentru a fi comerciant, dar nu reglementează nicio condiţie de capacitate pentru încheierea actelor juridice comerciale.

Obiectul cambiei îl constituie prestaţiile la care se obligă persoanele implicate în raporturile cambiale. Fiecare obligaţie cambială are un obiect concret, care este determinat de natura obligaţiei asumate (trăgător, tras, avalist etc.).

Nerespectarea condiţiilor cerute pentru validitatea cambiei atrage după sine sancţiunea nulităţii, în condiţiile reglementate de dreptul comun.

3.2.3.2. Condiţiile de formă ale cambiei Ca orice titlu comercial de valoare, cambia are un caracter formal. Acest caracter

trebuie înţeles sub dublu aspect: cambia trebuie să îmbrace forma scrisă şi înscrisul să cuprindă în mod obligatoriu menţiunile prevăzute de lege.

Condiţia formei scrise. Legea nr. 58/1934 nu prevede în mod expres condiţia formei scrise. Această condiţie este subînţeleasă de vreme ce art. 1 din lege se referă la “textul înscrisului”, iar cambia trebuie semnată şi poate fi transmisă prin gir tot prin semnătură.

Cambia este un înscris sub semnătură privată având configurarea unei scrisori întocmite de trăgător şi adresată trasului. Nimic nu se opune că înscrisul să fie autentic.

Cambia poate fi scrisă în limba română ori într-o limbă străină, indiferent dacă persoanele implicate cunosc ori nu această limbă.

O cambie poate fi scrisă de mână, bătută la maşină ori tipărită. În practică se utilizează tot mai frecvent formulare tipizate.

Menţiunile obligatorii ale cambiei. În scrisul cambial trebuie să cuprindă obligatoriu menţiunile prevăzute de art. 1 pct.1-8 din Legea nr. 58/1934, modificată.

a) Denumirea de cambie. Potrivit legii înscrisul trebuie să cuprindă denumirea de cambie “în însuşi textul titlului”. Această cerinţă este menită să atragă atenţia celui care semnează asupra naturii obligaţiei ce îşi asumă şi asupra efectelor sale. Întrucât legea impune ca în înscris să fie inclusă menţiunea de cambie, înseamnă că sunt admise expresii echivalente.

Denumirea de cambie trebuie exprimată în limba folosită pentru redactarea înscrisului.

b) Ordinul necondiţionat de plată al unei sume de bani deter-minate. Înscrisul trebuie să cuprindă ordinul pe care trăgătorul îl dă trasului de a plăti beneficiarului o sumă de bani determinată.

Legea nu prevede termenii care trebuie folosiţi. În consecinţă, ordinul de plată trebuie exprimat sub forma unui ordin propriu-zis (“plătiţi”, “veţi plăti” etc.) sau în altă formă “mai politicoasă”, “vă autorizez să plătiţi” etc. În toate cazurile ordinul trebuie să fie clar şi precis, deoarece nu pot fi folosite alte înscrisuri pentru interpretarea înscrisului cambial.

c) Numele trasului. Legea cere ca înscrisul să prevadă numele per-soanei care trebuie să execute plata, adică numele trasului. Se are în vedere numele şi prenumele persoanei fizice, după caz, denumirea (firma) persoanei juridice. În cazul neindicării trasului, cambia este lovită de nulitate.

d) Indicarea scadenţei. Potrivit legii, înscrisul trebuie să indice sca-denţa, adică data la care obligaţia cambială devine exigibilă şi posesorul cambiei poate cere plata sumei de bani menţionate în înscris

1.

e) Indicarea locului unde trebuie făcută plata. Înscrisul trebuie să prevadă locul unde debitorul (trasul) va face plata.

Întrucât legea cere să se indice locul plăţii, se consideră că trebuie să se arate numai localitatea, iar nu domiciliul ori sediul debitorului.

f) Numele acelui căruia sau la ordinul căruia se va face plata. Potrivit legii, în cambie trebuie să se arate persoana căruia i se va face plata sau la ordinul căruia plata trebuie făcută.

1 S.D. Cărpenaru, op. cit., p. 520.

52

g) Data şi locul emiterii cambiei. Înscrisul trebuie să cuprindă data şi locul emiterii cambiei de către trăgător.

Data emiterii cambiei. Data se indică prin ziua, luna şi anul emiterii cambiei. Ea este unică, chiar dacă ar exista mai mulţi trăgători.

Data emiterii cambiei este certă şi opozabilă terţilor până la proba contrarie. Locul emiterii cambiei. În cambie trebuie să se menţioneze locul emisiunii. Deci,

înscrisul trebuie să cuprindă localitatea în care a fost emisă cambia. Locul emiterii titlului se trece lângă data emisiunii cambiei. h) Semnătura trăgătorului. Faptul că voinţa exprimată în cambie aparţine

trăgătorului este atestat de semnătura acestuia pe înscrisul în cauză. De aceea, pentru a produce efecte, cambia trebuie semnată de trăgător. În absenţa semnăturii trăgătorului, cambia este lovită de nulitate.

Semnătura trebuie să fie autografă (manu proprio). Ea se compune din numele şi prenumele ori numele şi iniţiala prenumelui, respectiv firma trăgătorului (art. 8 din lege).

3.2.3.3. Cambia în alb. Cambia poate fi emisă de trăgător, în mod deliberat, fără a

cuprinde toate menţiunile obligatorii prevăzute de lege, urmând ca acestea să fie completate ulterior, cu excluderea intervenţiei trăgătorului, de către primitorul cambiei sau de un posesor succesiv al acesteia (art. 12 din lege). O atare cambie este denumită cambie în alb. Această cambie nu trebuie confundată cu o cambie necompletată, deoarece în cazul cambiei în alb, necompletarea menţiunilor obligatorii este intenţionată.

3.2.4. Transmiterea cambiei (girul). 3.2.4.1. Noţiunea girului. Drepturile conferite prin cambie, ca orice drepturi patrimoniale, sunt susceptibile de

a fi transmise altei persoane. Întrucât aceste drepturi sunt drepturi de creanţă, transmiterea lor se poate realiza prin cesiunea de creanţă reglementată de Codul civil. Acest mijloc de transmitere a creanţelor prezintă însă o anumită nesiguranţă pentru dobânditor, motiv pentru care legiuitorul comercial a reglementat girul ca instrument juridic specific de transmitere a drepturilor cambiale.

Definiţia girului. Girul este un act juridic prin care posesorul cambiei numit girant, transmite altei persoane, numită giratar, printr-o declaraţia scrisă şi semnată pe titlu şi prin predarea titlului, toate drepturile izvorând din titlul respectiv

1.

Girantul este persoana titulară a dreptului, legitimată în condiţiile legii, şi care este posesoarea titlului. Deci, primul girant este persoana indicată de către trăgător în calitate de beneficiar al cambiei.

Giratarul poate fi orice persoană, indiferent dacă este o persoană străină sau care este implicată în raportul cambial (trăgător, tras etc.)

3.2.4.2. Condiţiile de valabilitate ale girului. Transmiterea cambiei prin gir se face în condiţiile legii. Pentru a fi valabil, girul

trebuie să îndeplinească anumite condiţii. Aceste condiţii sunt condiţii de fond şi condiţii de formă.

Condiţiile de fond. Girul este un act juridic şi deci trebuie să îndeplinească toate condiţiile generale ale actului juridic. În plus, el trebuie să îndeplinească toate condiţiile generale ale actului juridic. În plus, el trebuie să îndeplinească şi condiţiile speciale prevăzute de legea cambială.

Condiţiile de formă. Girul este valabil dacă îndeplineşte condiţiile de formă prevăzute de lege.

Girul în alb. Potrivit art. 15 alin. 2 din lege, girul în alb este girul care nu arată numele giratarului

2.

Girul în alb apare ca un gir ale cărui condiţii de formă sunt simplificate. Girul în alb este valabil cu singura condiţie să existe semnătura girantului pusă pe dosul cambiei sau pe adaos (allonge). Semnătura nu poate figura pe faţa cambiei, deoarece ea ar putea fi interpretată ca un aval ori acceptare a cambiei.

1 S.D. Cărpenaru, op. cit., p. 527.

2 Idem, p. 529.

53

Girul la purtător. În aceeaşi idee, a facilitării circulaţiei cambiei, legea recunoşte şi girul la purtător. Potrivit art. 14 alin. 3 din lege, “girul la purtător” este echivalentul unui “gir în alb”. Deci, girul la purtător are valoarea şi efectele juridice ale girului în alb.

3.2.4.3. Efectele girului. Legea reglementează trei efecte ale girului: efectul translativ de drepturi, efectul de

garanţie şi efectul de legitimare1.

Efectul translativ al girului. Potrivit art. 16 din lege, girul transmite toate drepturile izvorâte din cambie. Aceste drepturi sunt diferite.

Efectul de garanţie al girului2. Ca efect al transmiterii cambiei prin gir, girantul îşi

asumă obligaţia de a garanta acceptarea şi plata cambiei de către tras (art. 17 din lege). Efectul de legitimare al girului. Ca urmare a transmiterii cambiei prin gir, giratarul

este legitimat în calitate de creditor al sumei menţionate în titlu. În consecinţă, giratarul este abilitat să exercite drepturile prevăzute în cambie.

3.2.5. Acceptarea cambiei

3.

3.2.5.1. Rolul acceptării cambiei. Aşa cum am arătat, cambia cuprinde ordinul trăgătorului adresat trasului de a plăti

posesorului cambiei (beneficiarul) suma de bani menţionată în titlu. Acest ordin în sine cuprinde numai o obligaţie a trăgătorului de a face să se plătească suma de bani către beneficiar, precum şi o desemnare a persoanei (trasul) care urmează să efectueze plata la scadenţă. Dar, obligaţia de a plăti suma de bani nu se naşte din ordinul dat de trăgător, ci din manifestarea de voinţă a trasului însuşi. Deci, numai prin acceptarea ordinului, trasul devine acceptant, adică debitor cambial şi va fi obligat să plătească la scadenţă suma de bani prevăzută de cambie.

De remarcat că, prin acceptarea cambiei, trasul devine debitor principal şi, în consecinţă, lui trebuie să i se prezinte cambia la plată.

Obligaţia trasului, născută din acceptarea cambiei, este autonomă, literală şi abstractă. Deci, cauza care a determinat pe tras să accepte cambia este indiferentă posesorilor de bună-credinţă ai cambiei. Totodată, obligaţia trasului este independentă de orice raport juridic existent între tras şi trăgătorul cambiei.

Trebuie arătat că, fiind un semnatar al cambiei, trasul devine obligat solidar alături de ceilalţi semnatari (trăgător, giranţi, avalişti).

3.2.5.2. Prezentarea cambiei pentru acceptare. Caracterul facultativ al prezentării cambiei la acceptare. Prezentarea cambiei

la acceptare are un caracter facultativ. În acest sens, art. 24 din lege prevede că posesorul cambiei sau chiar un simplu deţinător poate prezenta trasului, până la scadenţă, cambia spre acceptare

4.

Deci, posesorul cambiei are dreptul, iar nu obligaţia, de a prezenta cambia pentru a fi acceptată de către tras. Întrucât prezentarea cambiei pentru acceptare este facultativă, înseamnă că posesorul cambiei poate să prezinte cambia direct la plată, fără a o prezenta în prealabil pentru acceptare.

Caracterul facultativ al prezentării cambiei pentru acceptare se întemeiază pe faptul că ordinul trăgătorului dat trasului este de a plăti cambia şi nu de a o accepta.

Cazuri în care prezentarea cambiei pentru acceptare este obligatorie. În anumite cazuri, prezentarea cambiei către tras pentru acceptare este obligatorie.

Prezentarea cambiei la acceptare este obligatorie când scadenţa cambiei a fost stabilită la un anumit termen de la vedere (art. 26 din lege). Întrucât în acest caz, termenul pentru scadenţă curge de la data când cambia a fost văzută de către debitor, înseamnă că prezentarea cambiei pentru acceptare este indispensabilă pentru stabilirea scadenţei. Cambia trebuie prezentată pentru acceptare în termen de un an de la data emiterii ei. Acest termen poate fi mărit ori redus de către trăgător ori numai redus de către giranţi (art. 26 din lege).

1 Idem, p. 530.

2 S.D. Cărpenaru, op. cit., p. 530.

3 A se vedea S.D. Cărpenaru, op. cit., p. 532-536.

4 Asupra utilităţii prezentării cambiei pentru acceptare, a se vedea D. Gălăşescu-Pyk, Cambia şi biletul la ordin,

vol. II, Ed. Tiparul românesc, Bucureşti 1947, p. 3-4.

54

Neprezentarea cambiei spre acceptare în termenul arătat atrage pierderea de către posesorul cambiei a acţiunilor cambiale faţă de tras, trăgător şi giranţi.

Prezentarea cambiei pentru acceptare este obligatorie şi în cazul când trăgătorul ori girantul a stipulat în cambie clauza prezentării titlului pentru acceptare (art. 25 din lege). În acest caz, prezentarea cambiei la acceptare trebuie făcută în termenul stabilit de trăgător, respectiv de către girant. Neprezentarea cambiei pentru acceptare ori nerespectarea termenului duce la pierderea acţiunilor împotriva trăgătorului şi a giranţilor pentru neplata cambiei.

Trebuie arătat că legea stabileşte şi anumite cazuri în care trăgătorul poate interzice prezentarea cambiei la acceptare (art. 25 alin. 2 şi 3 din lege).

3.2.5.3. Condiţiile acceptării cambiei. Cine şi cui se prezintă cambia pentru acceptare. Legea stabileşte cine şi cui se

prezintă cambia pentru acceptare. Cambia se prezintă la acceptare de către posesorul cambiei sau de orice deţinător

al ei (art. 24 din lege). Posesorul cambiei este titularul drepturilor cambiale legitimat în condiţiile legii (beneficiarul, giratarul), iar deţinător este orice persoană care deţine titlul, fără să i se ceară o legitimare cambială.

Cambia se prezintă trasului pentru a fi acceptată. În anumite cazuri, cambia se prezintă indicatului la nevoie, dacă există o stipulaţie cambială în acest sens.

De remarcat că prezentarea cambiei pentru acceptare trebuie să fie efectivă, prin înfăţişarea titlului pentru a se îndeplini formalitatea acceptării.

Data şi locul prezentării cambiei pentru acceptare. Cambia trebuie prezentată pentru acceptare în termenul şi la locul prevăzut de lege.

Posesorul cambiei sau deţinătorul acesteia poate prezenta cambia pentru acceptare până la scadenţă, cu exceptarea cazurilor când prezentarea este obligatorie (art. 24 din lege). Deci, prezentarea se poate face oricând până la scadenţă; după această dată se poate cere numai plata.

Prezentarea cambiei pentru acceptare se face la domiciliul trasului (art. 24 din lege). Prin domiciliu, în sensul art. 98 din lege, se înţelege locul unde persoana obligată, la care se referă, îşi are locuinţa sau sediul.

Forma şi conţinutul acceptării. Acceptarea cambiei este o manifestare de voinţă a trasului, în sensul că va plăti la scadenţă suma de bani menţionată în titlu.

Acceptarea se scrie pe cambie şi se exprimă prin cuvântul „acceptat” sau orice altă expresie echivalentă („voi plăti”, „voi onora” etc). Acceptarea trebuie să fie semnată de către tras (art. 28 din lege).

Trebuie arătat că, potrivit legii, simpla semnătură a trasului pusă pe faţa cambiei este socotită acceptare, chiar dacă nu există vreo menţiune de acceptare. Soluţia legii se bazează pe legătura dintre ordinul de plată al trăgătorului şi semnătura trasului şi pe faptul că amândouă se află pe faţa cambiei.

Întrucât prezentarea cambiei la acceptare are un caracter facultativ, legea nu cere ca acceptarea să fie datată. Excepţional, datarea acceptării este necesară când prezentarea cambiei pentru acceptare este obligatorie, în baza unei dispoziţii legale sau unei clauze prevăzute în cambie. Nedatarea acceptării în acest caz are drept consecinţă pierderea acţiunilor de regres. Pentru a conserva dreptul de regres împotriva giranţilor şi trăgătorului, posesorul cambiei poate cere să se constate lipsa datării acceptării printr-un protest făcut în timp util (art. 28 alin. 2 din lege).

Pentru a fi valabilă, acceptarea cambiei trebuie să fie necondiţionată (art. 29 din lege). Ca orice obligaţie cambială, obligaţia de a plăti suma prevăzută în titlu nu poate fi supusă unei condiţii, deoarece cambia nu şi-ar mai putea realiza funcţiile sale. O acceptare condiţionată echivalează cu un refuz de acceptare a cambiei.

Legea permite însă o acceptare parţială a cambiei (art. 29 din lege). O atare acceptare prezintă interes pentru posesorul cambiei şi pentru ceilalţi obligaţi cambiali.

Potrivit legii, orice modificare a cambiei adusă prin acceptare, cu excepţia acceptării parţiale, se socoteşte refuz de acceptare. Acceptantul rămâne însă obligat în limita acestei acceptări (art. 29 din lege).

3.2.5.4. Efectele acceptării cambiei.

55

Precizări prealabile. Acceptarea cambiei dă naştere unor obligaţii în sarcina trasului acceptant faţă de posesorul cambiei, precum şi faţă de trăgător.

Obligaţiile trasului acceptant faţă de posesorul cambiei. Acceptarea cambiei are ca efect naşterea obligaţiei trasului de a plăti la scadenţă suma de bani menţionată în titlu (art. 31 din lege).

Prin acceptarea cambiei, trasul devine obligat cambial; el este obligat principal şi răspunde direct de plata sumei de bani către posesorul cambiei.

Potrivit art. 52 din lege, trasul acceptant este ţinut solidar cu trăgătorul, giranţii şi avaliştii faţă de posesorul cambiei. Dar, pe când trasul acceptant este obligat să facă plata, ceilalţi îşi asumă obligaţia de a face să se plătească. Deci, trasul acceptant este debitor cambial principal şi direct, iar trăgătorul, giranţii şi avaliştii sunt debitori de regres, care sunt îndatoraţi la plată numai în cazul refuzului de plată al trasului.

Ca o garanţie a dreptului posesorului cambiei, în cazul neacceptării cambiei de către tras, legea reglementează cesiunea proviziunii.

Art. 100 din lege prevede că în cambia trasă, care nu trebuie să fie prezentată la acceptare, ca şi în orice altă cambie, în cazul în care nu a fost acceptată, trăgătorul poate, în limitele sumei prevăzute în cambie, să cedeze printr-o clauză inserată în cuprinsul cambiei, creanţa sa derivând din vânzarea de mărfuri, pe care o are faţă de tras.

Prin clauza cesiunii înscrisă în cambie, trăgătorul transmite posesorului cambiei creanţa pe care trăgătorul o avea faţă de tras şi care a determinat emiterea cambiei (proviziunea).

Obiectul cesiunii îl poate constitui numai o creanţă care rezultă dintr-un contract de vânzare-cumparare de mărfuri.

Cesiunea trebuie notificată trasului. Din momentul notificării, trasul nu mai poate plăti decât posesorului cambiei, legitimat printr-un şir neîntrerupt de giruri. Legea cere însă ca primul beneficiar să fie o bancă (art. 100 alin. 4 din lege).

Pentru exercitarea acţiunii bazate pe cesiune, posesorul cambiei trebuie să întocmească împotriva trasului protestul pentru neplată în condiţiile legii.

Obligaţiile trasului faţă de trăgător. Acceptând cambia, trasul îşi asumă o obligaţie cambială faţă de toţi semnatarii titlului, inclusiv faţă de trăgător. În acest sens, art. 31 alin. 2 din lege prevede că, în caz de neplată, posesorul, chiar dacă este trăgător, are împotriva acceptantului o acţiune cambială directă pentru tot ce poate fi cerut pe cale de regres (art. 53 şi 54 din lege).

Trasul acceptant este obligat faţă de trăgător numai în cazul neplăţii la scadenţă şi dacă trăgătorul se află în posesia titlului.

Potrivit art. 31 alin. 3 din lege, trasul acceptant rămâne obligat chiar dacă nu a avut cunoştinţă de falimentul trăgătorului.

3.2.5.5. Revocarea acceptării. Caracterizare generală. Legea recunoaşte trasului dreptul de a revoca

acceptarea cambiei. Aceasta se poate realiza prin ştergerea menţiunii de acceptare de pe cambie într-o formă care atestă intenţia de retragere a acesteia; de exemplu, prin cuvântul „anulat” scris pe cambie, însoţit de semnătura trasului.

Revocarea se poate face însă numai înainte de înapoierea titlului către posesorul cambiei. Până Ia proba contrarie, se consideră că revocarea s-a făcut înainte de restituirea titlului (art. 32 din lege).

Revocarea acceptării echivalează cu refuzul acceptării, cu toate consecinţele pe care acesta le implică.

3.2.5.6. Refuzul de a accepta cambia. În cazul în care trasul refuză acceptarea cambiei, declaraţia de refuz trebuie

constatată, în termenele stabilite pentru prezentarea la acceptare, printr-un act întocmit de executorul judecătoresc în condiţiile prevăzute de art. 66-69 din lege. Acest act poartă denumirea de protest de neacceptare (art. 49 din lege).

În cazul refuzului de acceptare a cambiei, posesorul cambiei poate exercita, chiar înainte de scadenţă, dreptul de regres împotriva giranţilor, trăgătorului şi a celorlalţi obligaţi cambiali (art. 48 din lege).

56

3.2.5.7. Acceptarea extraordinară a cambiei. În mod normal, acceptarea cambiei se face de către tras. În cazul refuzului

acceptării din partea trasului, pentru a proteja interesele posesorului cambiei, legea reglementează posibilitatea acceptării cambiei de către o altă persoană decât trasul. Printr-o atare acceptare extraordinară se evită declanşarea acţiunilor de regres.

3.2.6. Avalul. 3.2.6.1. Noţiunea avalului

1.

Asigurarea executării unei obligaţii cambiale este întărită, ca şi în cazul obligaţiilor civile sau comerciale, printr-o garanţie. Cu privire la obligaţiile cambiale, această garanţie poartă denumirea de aval.

Definiţia avalului. Legea nu dă o definiţia avalului, dar cuprinde unele elemente esenţiale care caracterizează această garanţie cambială. Din art. 33 din lege rezultă că avalul este o garanţie, iar obiectul garanţiei îl constituie plata cambiei.

Avalul poate fi definit ca un act juridic prin care o persoană, numită avalist, se obligă să garanteze obligaţia asumată de unul dintre debitorii cambiali, numit avalizat

2.

Funcţia avalului este “de a potenţa valoarea obligaţiei cambiale prin solidaritatea unei pluralităţi de debitori”

3.

Partea cea mai interesantă în obţinerea avalului este trăgătorul, însă şi un avalist poate fi, la rândul său, avalizat de către un nou garant. Aşadar, avalul poate fi dat atât trăgătorului - debitor principal - cât şi unui avalist, însă poate fi dat şi unui terţ sau unui semnatar al cambiei, până la dresarea protestului de neplată sau expirarea termenului pentru dresarea protestului.

3.2.7. Plata cambiei. Cambia trebuie prezentată la scadenţă trasului pentru plată. Data plăţii se stabileşte, potrivit legii, astfel: - cambia cu scadenţă la o zi fixă sau la un anumit termen de la data emisiunii sau

la vedere trebuie să fie prezentată la plată în ziua scadenţei sau în cele două zile lucrătoare următoare;

- cambia cu scadenţă în alb este plătibilă la vedere. Dacă trăgătorul stipulează că o cambie plătibilă la vedere nu trebuie să fie prezentată spre plată înaintea unei asemenea date, termenul de prezentare va curge de la acea dată

4.

3.2.8. Consecinţele neplăţii cambiei

5.

3.2.8.1. Mijloacele de valorificare ale drepturilor cambiale în cazul refuzului de plată a cambiei.

În cazul în care cambia este refuzată la plată, se pune problema modalităţilor de valorificare a drepturilor cambiale.

Posesorul cambiei care nu a primit suma de bani prevăzută în cambie poate obţine satisfacerea dreptului său, fie prin mijloace cambiale, adică mijloace legate de specificul cambiei, fie prin mijloace extracambiale, care sunt acţiuni reglementate de dreptul comun.

Mijloacele cambiale. Potrivit legii, mijloacele cambiale sunt proceduri de valorificare ale drepturilor cambiale care decurg din principiile care guvernează cambia. Ele constau în anumite acţiuni (acţiuni cambiale) care pot fi folosite împotriva celor obligaţi la plata cambiei sau în punerea în executare a cambiei.

a) Acţiunile cambiale. Aceste acţiuni sunt de două feluri: directe şi de regres (art. 47 din lege). Distincţia are în vedere existenţa celor două categorii de obligaţi cambiali: obligaţi direcţi sau principali şi obligaţi indirecţi sau de regres.

Acţiunile directe sunt acţiunile îndreptate împotriva celor direct obligaţi la plată, care sunt acceptantul şi avalistul său. Potrivit art. 31 alin. 2 din lege, în cazul când trasul refuză plata, posesorul cambiei, chiar dacă este trăgător, are împotriva acceptantului o acţiune cambială directă pentru tot ce poate fi cerut în temeiul art. 53 şi 54.

1 Noţiunea de aval are ca origine curentul latinesc “vollare” care înseamnă “a întări cu zid”.

2 S.D. Cărpenaru, op. cit., p. 537-542.

3 Radu Motica, Vasile Popa, op. cit., p. 442.

4 Radu Motica, Vasile Popa, op. cit., p. 444.

5 S.D. Cărpenaru, op. cit, p. 543-546.

57

Aceste acţiuni sunt cereri de chemare în judecată obişnuite care se exercită în temeiul titlului; ele nu sunt supuse unor formalităţi speciale şi se pot exercita în cadrul termenului de prescripţie.

Acţiunile de regres sunt acţiunile contra oricărui alt obligat cambial, adică împotriva trăgătorului, giranţilor şi avaliştilor acestora. Aceste acţiuni pot fi exercitate pe cale judiciară numai în condiţiile prevăzute de legea cambială.

b) Executarea cambială este o procedură specială de valorificare a drepturilor cambiale. Ea se realizează în condiţiile stabilite de lege.

Mijloacele extracambiale. Aceste mijloace constau în anumite acţiuni, reglementate de dreptul comun, prin care se valorifică pe cale judiciară drepturile rezultate din raporturile juridice civile şi comerciale (acţiunea cauzală şi acţiunea de îmbogăţire fără cauză).

3.2.8.2. Regresul. Principiile regresului. Obligaţia de plată a cambiei incumbă trasului ca obligat

principal. În subsidiar, obligaţia de plată revine celorlalţi obligaţi cambiali, care sunt trăgătorul, giranţii şi avaliştii lor. Într-adevăr, fiecare dintre aceste persoane, prin semnarea cambiei îşi asumă obligaţia de a garanta acceptarea şi plata cambiei din partea trasului. În consecinţă, în cazul când, la scadenţă, trasul refuză plata, obligaţia de garanţie a coobligaţilor cambiali devine o obligaţie de plată şi posesorul cambiei are posibilitatea să-şi exercite drepturile împotriva lor, printr-o acţiune de regres. În acest sens, art. 48 lit. a din lege prevede că, dacă Ia scadenţă, plata nu a avut loc, posesorul cambiei poate exercita drepturi de regres împotriva giranţilor, trăgătorului şi a celorlalţi obligaţi.

Fiind debitori de regres, trăgătorul, giranţii şi avaliştii răspund numai în subsidiar pentru plata cambiei.

Potrivit legii, trăgătorul, girantul şi avalistul sunt ţinuţi solidar faţă de posesorul cambiei. Posesorul are drept de urmărire împotriva tuturor acestor persoane, individual sau colectiv, fără a fi ţinut să respecte ordinea în care s-au obligat (art. 52 din lege).

Posesorul cambiei îşi poate valorifica drepturile împotriva debitorilor de regres pe cale extrajudiciară, prin prezentarea şi remiterea cambiei debitorului de regres care plăteşte suma prevăzută de cambie.

Potrivit legii, posesorul cambiei îşi poate valorifica drepturile sale cambiale pe cale extrajudiciară, prin emiterea unei contracambii. În acest sens, art. 57 din lege prevede că orice persoană având dreptul să exercite regresul, poate dacă nu s-a stipulat altfel, să se despăgubească printr-o nouă cambie (contracambie) trasă la vedere asupra unuia dintre giranţii săi şi plătibilă la domiciliul acestuia.

Se înţelege că dacă posesorul cambiei nu şi-a putut valorifica drepturile cambiale pe cale extrajudiciară, el are deschisă calea judiciară.

Trebuie arătat că, în mod normal, regresul se exercită la scadenţă, când trasul, căruia i s-a prezentat cambia, refuză plata. Legea admite însă, în anumite cazuri, posibilitatea exercitării regresului chiar înainte de scadenţă.

Condiţiile de exercitare a regresului. Pentru exercitarea regresului, legea impune anumite condiţii: prezentarea cambiei Ia scadenţă pentru plata şi refuzarea plăţii de către tras, constatarea refuzului de piaţă prin dresarea protestului, avizarea debitorilor de regres.

Întrucât de prezentarea cambiei la plată ne-am ocupat, vom înfăţişa numai formalităţile de constatare a refuzului de plată şi de avizare a debitorilor de regres.

a) Dresarea protestului. Protestul este un înscris prin care se constată refuzul de acceptare al cambiei (protest de neacceptare) sau de plată a cambiei (protest de neplată).

Competenţa întocmirii protestului aparţine executorului judecătoresc. Concluzia se întemeiază pe dispoziţiile art. 66 din Legea nr. 58/1934, aşa cum au fost modificate prin O.G. nr. 11/1993.

Prin Legea nr. 36/1995, competenţa întocmirii protestului a fost dată şi notarului public (art. 8 Iit. h).

58

Întrucât prin Legea nr. 36/1995 nu se aduce o modificare expresă a art. 66 din Legea nr. 58/1934, înseamnă că, în prezent, competenţa dresării protestului aparţine, atât executorului judecătoresc, cât şi notarului public

1.

Protestul de neacceptare nu este obligatoriu decât dacă posesorul cambiei are obligaţia de a prezenta cambia Ia acceptare într-un anumit termen sau în cazul când urmăreşte să exercite regresul înainte de scadenţă. EI trebuie întocmit în termenul prevăzut de lege pentru prezentarea cambiei la acceptare, care diferă după felul stabilirii scadenţei.

2 Dacă protestul de neacceptare a fost întocmit în termen, posesorul cambiei

este dispensat de obligaţia de a mai prezenta din nou cambia, la scadenţă, pentru plata cambiei.

Protestul de neplată este indispensabil pentru conservarea dreptului de regres al posesorului cambiei. El poate fi întocmit în una din cele două zile următoare zilei plăţii (art. 41 din lege). Dresarea protestului de neplată se poate face numai Ia cererea posesorului legitim al titlului şi împotriva debitorului căruia i s-a prezentat cambia la plată şi a refuzat-o.

Protestul trebuie să cuprindă următoarele elemente: data întocmirii (anul, luna, ziua şi ora)

3; numele şi prenumele celui care a cerut întocmirea protestului; numele şi

prenumele persoanei sau persoanelor contra cărora s-a întocmit protestul; arătarea locului unde a fost întocmit, cu menţionarea cererilor făcute, în condiţiile legii; transcrierea exactă a cambiei, dacă protestul nu s-a făcut chiar pe înscrisul cambial; somaţiunea de plată; răspunsurile primite sau motivele pentru care nu s-a obţinut niciun răspuns. Protestul trebuie să fie semnat de persoana care l-a întocmit (art. 69 din lege).

Având valoarea unui act autentic, protestul întocmit în condiţiile legii face dovadă deplină, iar cele constatate nu pot fi combătute decât prin înscrierea în fals. Se admite însă că pot fi combătute prin probă contrarie acele constatări care se bazează pe informaţii greşite date executorului judecătoresc care a întocmit protestul.

Protestul poate fi înlocuit, dacă posesorul este de acord, printr-o declaraţie de refuz de acceptare sau de plată, scrisă şi datată pe titlu sau pe adaos, semnată de cei împotriva căruia protestul urma să fie făcut (art. 73 din lege). Înlocuirea nu este permisă când trăgătorul a prevăzut obligaţia întocmirii protestului.

Întrucât protestul are menirea să protejeze pe debitorii de regres, legea permite ca ei să renunţe Ia dresarea protestului. Clauza de scutire de protest („fără protest”) trebuie scrisă pe cambie şi să fie semnată, după caz, de trăgător, girant sau avalist.

b) Avizul. În cazul în care trasul refuză acceptarea sau plata cambiei, posesorul cambiei trebuie să-i avizeze pe debitorii de regres, pentru a fi în măsură să facă plata cambiei.

Art. 50 din lege prevede că posesorul cambiei trebuie să încunoştiinţeze pe girantul său şi pe trăgător despre neacceptare sau neplată, în cele patru zile lucrătoare ce urmează zilei protestului. La rându-i, fiecare girant este ţinut ca, în cele două zile lucrătoare ce urmează zilei în care a primit încunoştiinţarea, să aducă la cunoştinţa girantului său încunoştiinţarea primită, cu precizarea numelui şi adreselor celor care au făcut încunoştiinţările precedente.

Când o încunoştiinţare este făcută unui semnatar al cambiei, aceeaşi încunoştiinţare trebuie să fie făcută, în aceleaşi termene, avalistului său.

Avizarea se poate face prin orice mijloc de comunicare (scrisoare, telegramă etc). Nerespectarea formalităţii de avizare nu decade din dreptul din regres. Cel care nu

a făcut încunoştiinţarea răspunde pentru paguba cauzată din culpa sa, fără ca despăgubirile să poată depăşi suma menţionată în cambie.

Obiectul regresului. Potrivit legii, regresul are un obiect diferit, după cum el este exercitat de posesorul cambiei sau de către un debitor de regres, care a intrat în posesia titlului în urma plăţii cambiei.

a) Obiectul regresului exercitat de către posesorul cambiei. Prin acţiunea de regres, posesorul cambiei poate cere de la debitorul de regres: suma menţionată în cambie, neacceptată sau neplătită, împreună cu suma reprezentând dobânda convenţională, calculată de Ia emiterea titlului până la scadenţă; suma de bani

1 A se vedea şi O. Căpăţână, Competenţa notarilor publici de a întocmi proteste cambiale, în Revista de drept

comercial nr. 4/1995, p. 9. 2 Pentru amănunte, a se vedea P. Pătrăşcanu, O. Sachelarie, op. cit., p. 206-207.

3 Menţiunea orei când s-a întocmit protestul este esenţială şi deci lipsa ei atrage nulitatea protestului (Cas. III,

dec. nr. 1436 din 12 iunie 1938, în Pandectele române, 1939, III, p. 8 şi 83).

59

reprezentând dobânda legală1 pentru capital, calculată de la scadenţă până la data plăţii

cambiei; cheltuielile ocazionate de întocmirea protestului, de efectuarea avizărilor făcute, precum şi alte cheltuieli justificate (art. 53 din lege).

b) Obiectul regresului exercitat de către un debitor de regres. Potrivit art. 54 din lege, în cazul în care cambia a fost plătită prin regres, cel care a făcut plata se întoarce împotriva giranţilor săi. Deci, debitorul de regres care a plătit posesorului suma menţionată în cambie poate urmări Ia rândul său pe semnatarii anteriori ai cambiei. Aceasta înseamnă că, spre deosebire de plata efectuată de obligatul principal, care stinge toate obligaţiile cambiale, plata făcută de un debitor de regres nu stinge creanţa cambială, ci dă dreptul la recuperarea sumei plătite de la semnatarii anteriori ai cambiei.

Debitorul de regres care a făcut plata poate pretinde de la predecesorii săi suma plătită numai dacă plata s-a efectuat în temeiul unui titlu cambial valabil sub aspect formal şi posesorul cambiei căruia i s-a făcut plata a îndeplinit formalităţile de conservare a acţiunii sale de regres.

Debitorul de regres care a plătit cambia poate cere de la predecesorii săi: întreaga sumă plătită; dobânda legală la suma plătită, calculată de la data când a plătit suma către posesorul cambiei şi până la încasarea creanţei; cheltuielile făcute de debitorul de regres pentru recuperarea sumei plătite (art. 54 din lege).

3.3 BILETUL LA ORDIN 3.3.1. Noţiuni introductive. Biletul la ordin este titlul comercial de valoare prin care emitentul se obligă să

plătească beneficiarului sau la ordinul acestuia o sumă de bani, la scadenţă, într-un anumit loc.

Biletul la ordin este forma cea mai simplă a efectelor comerciale. Emiterea şi modul de utilizare sunt reglementate, ca şi în cazul cambiei, de Legea nr. 58/1934 asupra cambiei şi biletului la ordin modificate cât şi de Convenţia de bază de la Geneva din 1930.

3.3.2. Noţiunea şi caracterele biletului la ordin. 3.3.2.1. Definiţia biletului la ordin. Legea nu dă o definiţie a biletului la ordin. Ea

cuprinde însă anumite dispoziţii pe baza cărora se poate formula o definiţie. Biletul la ordin este un înscris prin care o persoană, numită emitent ori subscriitor,

se obligă să plătească o sumă de bani la scadenţă unei alte persoane, numită beneficiar, sau la ordinul acestuia

2.

Cum se poate observa, spre deosebire de cambie, care implică raporturi juridice între trei persoane (trăgător, tras şi beneficiar), biletul la ordin presupune raporturi juridice numai între două persoane: emitentul (subscriitorul) şi beneficiarul.

Biletul la ordin se aseamănă cu o recunoaştere de datorie de către debitor, faţă de creditorul său

3.

Emitentul are calitatea de debitor; prin emiterea titlului, el se obligă să plătească o sumă de bani la scadenţă.

Beneficiarul are calitatea de creditor; el este îndreptăţit să primească plata ori plata se face la ordinul său.

Emiterea biletului la ordin este determinată, ca şi în cazul cambiei, de existenţa între părţi a unui raport juridic (raportul fundamental).

Specificul raporturilor juridice care se nasc din emiterea biletului la ordin determină şi particularităţile acestui titlu de credit.

3.3.3. Condiţiile de formă şi menţiunile obligatorii ale biletului la ordin. Biletul la ordin este un titlu formal; el trebuie să îmbrace forma scrisă şi să cuprindă

menţiunile prevăzute de lege. 3.3.3.1. Menţiunile obligatorii ale biletului la ordin. Biletul la ordin trebuie să

cuprindă menţiunile prevăzute de art. 104 din lege.

1 ArticoIul 3 din O.G. nr. 9/2000 privind nivelul dobânzii legale pentru obligaţii băneşti.

2 S.D. Cărpenaru, op. cit., p. 556-560.

3 T.R. Popescu, op. cit., p. 448.

60

Ca şi cambia biletul la ordin este un înscris sub semnătură privată. Se admite şi folosirea formularelor tipizate, cu condiţia ca semnătura să fie manuscrisă.

a) Denumirea de bilet la ordin. Legea cere ca denumirea de bilet la ordin să fie trecută în însuşi textul titlului şi să fie exprimată în limba folosită pentru redactarea acestui titlu.

b) Promisiunea necondiţionată de a plăti o sumă de bani determinată. Înscrisul trebuie să cuprindă promisiunea (angajamentul) emitentului de a plăti o sumă de bani, care este menţionată în titlu. Deci spre deosebire de cambie, în care trăgătorul dă ordin altei persoane (trasului) să plătească o sumă de bani, în cazul biletului la ordin, neexistând un tras, chiar emitentul se obligă să plătească suma de bani arătată în titlu.

c) Indicarea scadenţei. Înscrisul trebuie să arate scadenţa obligaţiei de plată asumată de emitent. Modalităţile de stabilire ale scadenţei sunt reglementate de art. 36-40 din lege. Dacă nu se arată scadenţa în înscris, plata se va face “la vedere” (art. 105 alin. 2 din lege).

d) Locul unde trebuie făcută plata. Înscrisul trebuie să arate locul unde emitentul trebuie să facă plata. În absenţa unei menţiuni speciale, locul plăţii va fi locul emiterii titlului, care este prezumat şi ca loc al domiciliului emitentului (art. 105 alin. 3 din lege).

e) Numele aceluia căruia sau la ordinul căruia trebuie făcută plata. Înscrisul trebuie să menţioneze persoana care va primi plata. Această persoană este beneficiarul arătat în înscris de către emitent, care va avea dreptul să pretindă suma de bani ori să indice persoana care, la ordinul său, va primi plata (giratarul).

f) Data şi locul emiterii biletului la ordin. Înscrisul trebuie să arate data şi locul emiterii titlului.

Data va fi determinat prin arătarea zilei, lunii şi anului emiterii titlului. Locul se determină prin arătarea localităţii unde a fost emis titlul. În absenţa unei

menţiuni, locul emiterii titlului este socotit locul arătat lângă numele emitentului (art. 105 alin. 4 din lege).

g) Semnătura emitentului. Înscrisul trebuie să poarte semnătura personală a emitentului (manu proprio).

3.3.4. Principiile aplicabile girului, avalului şi plăţii biletului la ordin

1.

Biletului la ordin îi sunt aplicabile dispoziţiile legale privind cambia, afară de cazurile când legea dispune altfel. Întrucât dispoziţiile referitoare la gir, aval şi plata cambiei au fost analizate pe larg, vom face numai unele precizări privind realizarea acestor operaţiuni în cazul biletului la ordin.

Girul biletului la ordin. Girul este un act juridic prin care posesorul biletului la ordin (girantul) transmite altei persoane (giratar), printr-o declaraţie scrisă şi semnată pe titlu şi prin predarea titlului, toate drepturile izvorâte din titlu.

Girul biletului la ordin este reglementat de dispoziţiile art. 13-23 din lege. Avalul. Avalul este actul juridic prin care o persoană (avalistul) se obligă să

garanteze obligaţia asumată de unul dintre debitorii biletului la ordin (avalizatul). Avalul este reglementat de dispoziţiile art. 33-35 din lege. Avalul trebuie să arate

pentru cine este dat. Dacă avalul nu menţionează pentru cine a fost dat, el se consideră dat emitentului (art. 106 alin. final din lege).

Plata biletului la ordin. Regulile care guvernează plata biletului la ordin sunt cele stabilite de art. 41-46 din lege pentru plata cambiei.

Trebuie arătat că, deoarece în cazul biletului la ordin, plata se face de către emitent, iar nu de o altă persoană (trasul) ca în cazul cambiei, legea nu mai prevede formalitatea prezentării biletului la ordin la acceptare. Deci, la scadenţă, biletul la ordin se prezintă emitentului direct pentru plată. Potrivit legii, emitentul unui bilet la ordin este ţinut în acelaşi mod ca acceptantul unei cambii (art. 107 din lege). Deci, emitentul este obligat, la scadenţă, să plătească suma prevăzută în titlu.

Excepţional, dacă biletul la ordin are scadenţa la un anume timp de la vedere, posesorul titlului trebuie să prezinte emitentului biletul la ordin pentru viză într-un termen de un an de la data emiterii titlului. Formalitatea vizei are drept scop numai stabilirea datei exigibilităţii obligaţiei.

Refuzul emitentului de a pune viza datată pe titlu se constată prin protest, a cărui dată serveşte ca punct de plecare pentru termenul de la vedere (art. 107 alin. 2 din lege).

1 S.D. Cărpenaru, op. cit., p. 558-559.

61

În cazul refuzului de plată, protestul se întocmeşte în condiţiile prevăzute de art. 66-73 din lege.

Neplata la scadenţă a sumei de bani prevăzute în biletul la ordin deschide posesorului titlului dreptul la acţiunile directe sau de regres, ca şi la executarea nemijlocită a biletului la ordin (art. 47-55; art. 57-65 din lege).

3.4. CECUL 3.4.1. Noţiunea, caracterele şi emiterea cecului. 3.4.1.1. Aspecte generale. Cecul este definit în doctrină

1 ca fiind “un titlu de plată sau credit care cuprinde un ordin pe care o persoană (trăgătorul) îl trage asupra unei bănci (la care trăgătorul are fonduri de care poate dispune) căreia îi ordonă să plătească o sumă de bani unei terţe persoane (beneficiar).

O altă definiţie a cecului este aceea ca fiind “înscrisul prin care trăgătorul dă ordin necondiţionat unei bănci să plătească la vedere o sumă determinată”.

Beneficiarul plăţii poate fi purtătorul cecului sau un beneficiar determinat (cec de plată) sau poate fi însuşi trăgătorul (cec de retragere).

Reglementarea legală a cecului este cuprinsă în Legea nr. 59/19342 asupra cecului,

modificată. Ca şi cambia şi biletul la ordin, cecul a făcut obiectul unei legi uniforme adoptată la

conferinţa de la Geneva din 1931. Deşi România nu a aderat la această convenţie, principiile ei se află la baza reglementării noastre privind cecul.

3.4.1.2. Noţiunea şi caracterele cecului. Definiţia cecului. Legea nr. 59/1934 modificată nu dă o definiţie a cecului. Ea

reglementează însă elementele cecului, care pot sta la baza unei definiţii (art. 1 din lege). Cecul este un înscris prin care o persoană, numită trăgător, dă ordin unei

bănci la care are un disponibil bănesc, numită tras, să plătească, la prezentarea titlului, o sumă de bani altei persoane, numită beneficiar.

Din definiţie rezultă că cecul implică, la fel ca şi cambia, trei persoane: trăgătorul, trasul şi beneficiarul.

De remarcat că în calitate de tras poate fi desemnată numai o societate bancară. Legea prevede însă că cecul tras şi plătibil în străinătate este valabil ca cec, chiar dacă trasul nu este o societate bancară (art. 3 din lege).

3.4.1.3. Emiterea cecului. Operaţiunea emiterii cecului. Emiterea unui cec se reprezintă ca o acţiune

complexă, alcătuită din două faze: a) completarea (redactarea) cecului pe formular; b) predare cecului către beneficiar. Cecul se consideră emis numai dacă ambele faze au fost parcurse. Redactarea cecului se face, în mod obligatoriu, pe formularul eliberat de bancă

titularului de cont. Înainte de a deschide un cont, banca se va asigura asupra identităţii şi domiciliului titularului.

3.4.2. Premisele emiterii cecului

3.

Emiterea cecului implică existenţa unor permise juridice. Potrivit legii, cecul nu poate fi emis decât dacă trăgătorul are un disponibil la tras, iar între trăgător şi tras există o convenţie privind emiterea de cecuri (art. 3 alin. 2 din lege).

Existenţa disponibilului la bancă. Trăgătorul poate emite cecul numai dacă are la bancă (tras) un disponibil bănesc pentru efectuarea plăţii de către bancă. Acest

1 Radu Motica, Vasile Popa, op. cit., p.450; T.R. Popescu, Dreptul comerţului internaţional, Ed. Didactică şi

Pedagogică, Bucureşti, 1983, p.332-333. 2 M. Of. nr.100/1.V.1934.

3 S.D. Cărpenaru, op. cit., p. 560.

62

disponibil (fonduri băneşti) poartă denumirea de provizion sau acoperire. El poate fi un depozit bancar al trăgătorului ori o deschidere de credit în favoarea acestuia.

Disponibilul trebuie să existe prealabil emiterii titlului şi să aibă cel puţin valoarea cecului. Potrivit legii, disponibilul trebuie să reprezinte o sumă de bani lichidă, certă şi exigibilă asupra căreia trăgătorul are dreptul să dispună prin cec (art. 3 alin. 2 din lege).

Emiterea cecului rară acoperire constituie infracţiune şi se sancţionează în condiţiile art. 84 pct. 2 din lege.

Existenţa convenţiei privind emiterea cecurilor. Dreptul trăgătorului de a emite cecuri are ca temei convenţia încheiată între client şi bancă. Această convenţie reprezintă raportul fundamental care explică şi justifică emiterea titlului de către trăgător.

Prin convenţie, banca autorizează pe client (trăgător) să tragă asupra ei cecuri, obligându-se să efectueze din disponibil plăţile, la ordinul trăgătorului.

Convenţia poate fi expresă sau tacită. Ea poate constitui o clauză a contractului privind serviciul de casă pentru client sau a unui credit în numerar acordat de bancă.

Emiterea de cecuri fără autorizarea băncii reprezintă infracţiune şi se sancţionează în condiţiile legii (art. 84 pct. 1 din lege).

3.4.3. Condiţiile de valabilitate ale cecului. 3.4.3.1. Precizări prealabile. Având caracter formal, cecul trebuie să îmbrace

forma scrisă şi să cuprindă menţiunile obligatorii prevăzute de lege. În privinţa condiţiilor de fond, legea nu cuprinde dispoziţii speciale. În consecinţă,

condiţiile de fond cerute pentru emiterea cecului sunt cele din dreptul comun. Forma scrisă a cecului. Condiţia formei scrise rezultă din dispoziţiile art. 1 din

lege, care se referă la “textul înscrisului”. Înscrisul cecului este tipărit sub forma unui formular tipizat aprobat în condiţiile

legii. Emiterea cecului constă în completarea formularului de către trăgător cu menţiunile

cerute de lege şi semnarea înscrisului. 3.4.3.2. Menţiunile obligatorii ale cecului. Cecul trebuie să cuprindă menţiunile

prevăzute de art. 1 şi 3 din lege. a) Denumirea de cec. Această denumire trebuie inserată în textul înscrisului

pentru a atrage atenţia asupra semnificaţiei juridice a înscrisului. Legea cere ca denumirea să fie exprimată în limba folosită pentru redactarea înscrisului.

b) Ordinul necondiţionat de a plăti o sumă de bani. Înscrisul trebuie să cuprindă ordinul trăgătorului adresat trasului (băncii) de a plăti beneficiarului suma de bani menţionată în titlu.

c) Numele celui care trebuie să plătească (tras). Înscrisul trebuie să arate pe cel care, în calitate de tras, va trebui să plătească suma de bani menţionată în titlu. Aşa cum am arătat, calitatea de tras o poate avea numai o societate bancară. Deci, în înscris va fi menţionată denumirea (firma) societăţii bancare plătitoare a cecului.

d) Locul unde trebuie făcută plata. Înscrisul trebuie să indice locul unde trasul va face plata. În absenţa unei atare menţiuni, locul plăţii va fi locul menţionat lângă denumirea trasului. Dacă lângă denumirea trasului se menţionează mai multe locuri, cecul este plătibil la primul loc arătat.

Dacă în înscris nu este menţionat niciun asemenea loc, cecul este plătibil la locul unde trasul are principalul centru de activitate.

e) Data şi locul emiterii cecului. Înscrisul trebuie să cuprindă ziua, luna şi anul emiterii, precum şi locul unde a fost emis cecul.

Dacă înscrisul nu menţionează locul emiterii, legea consideră că cecul a fost semnat la locul arătat lângă numele trăgătorului.

f) Semnătura trăgătorului. Semnătura va trebui să fie scrisă de mână de către trăgător. Ea trebuie să cuprindă numele şi prenumele sau firma trăgătorului. Legea consideră ca valabilă şi semnătura în care prenumele este prescurtat sau arătat numai prin iniţiale (art. 11 din lege)

1.

3.4.4. Transmiterea cecului

2.

Precizări prealabile. Întrucât cecul este un titlu plătibil „la vedere”, beneficiarul cere imediat plata. Dar, beneficiarul poate şi să transmită titlul către altă persoană.

1 S.D. Cărpenaru, op. cit., p. 561.

2 Ibidem, p. 562-563

63

În privinţa modalităţii transmiterii cecului, legea distinge după cum cecul este la ordin, la purtător sau nominativ

1.

Transmiterea cecului la ordin. Potrivit legii, cecul stipulat plătibil unei anumite persoane, cu sau fără clauză expresă „la ordin”, este transmisibil prin gir (art. 15 din lege). Deci, dacă în înscris trăgătorul l-a desemnat pe beneficiar, cecul va putea fi transmis prin gir, indiferent dacă există sau nu o menţiune expresă „la ordin”.

Girul poate fi făcut chiar în folosul trăgătorului sau a oricărui alt obligat. El trebuie să fie necondiţionat şi integral. Girul trebuie scris pe cec sau pe un adaos al acestuia şi trebuie să fie semnat de girant.

Dacă cecul menţionează numele şi prenumele beneficiarului şi cuprinde clauza „nu la ordin”, cecul va fi transmisibil prin cesiune, în condiţiile dreptului comun.

Transmiterea cecului la purtător. Cecul poate fi stipulat plătibil la purtător. El este socotit la purtător şi în cazul când s-a prevăzut că este plătibil unei persoane cu menţiunea „sau la purtător”, precum şi în cazul când cecul nu îl menţionează pe beneficiar (art. 5 din lege).

În toate cazurile, cecul la purtător se transmite prin simpla tradiţiune a titlului. Transmiterea cecului nominativ. Cecul nominativ cuprinde numele beneficiarului,

precum şi menţiunea „nu la ordin” ori o expresie echivalentă. Un atare cec se transmite prin cesiune, în condiţiile dreptului comun.

3.4.4.1. Avalul cecului. Plata cecului poate fi garantată prin aval, fie pentru întreaga sumă, fie pentru un

cuantum din aceasta, de către o terţă persoană (alta decât banca) sau chiar de un semnatar al cecului.

Avalul se dă pe un cec şi pe adaos şi se semnează de avalist. Avalul se menţionează prin inserarea formulei “pentru aval”, semnată de avalist, însă el poate fi dedus şi din simpla semnătură a avalistului.

Avalul trebuie să specifice persoana pentru care s-a dat. În lipsa menţiunii, se consideră dat pentru trăgător.

Avalistul este ţinut ca şi avalizatul, dar obligaţia sa este valabilă chiar dacă obligaţia pe care a garantat-o ar fi nulă pentru orice alt motiv decât un viciu de formă.

Avalistul care a plătit suma dobândeşte drepturile rezultând din cec împotriva persoanei pentru care a garantat şi împotriva celor obligaţi faţă de aceasta în temeiul cecului.

3.4.5. Plata cecului. 3.4.5.1. Procedura plăţii. Cecul este plătibil la vedere; dacă se prezintă la plată înaintea zilei înscrisă pe el

ca dată a emiterii (cec postdatat) este plătibil în ziua prezentării (art. 29 al Legii nr. 59/1934).

Termenele de prezentare la plată a cecurilor emise şi plătibile în România sunt, potrivit art. 30 alin. 1 din Legea nr. 59/1934;

- 8 zile, dacă cecul este plătibil în localitatea în care a fost emis; - 15 zile în celelalte cazuri. În ceea ce priveşte cecul emis într-o ţară străină şi plătibil în România, acesta

trebuie să fie prezentat în termen de 30 de zile, iar dacă este emis într-o ţară din afara Europei în termen de 70 de zile.

3.4.6. Varietăţi ale cecului. 3.4.6.1. Cecul circular. Cecul circular (assegno circolare) este reglementat în art. 79-83 din Legea

nr. 59/1934. Potrivit art. 79, cecul circular este un titlu de credit “la ordin”, emis de o bancă sau

de o instituţie de credit, anume autorizate, pentru sume ce le are disponibile de la primitorii cecurilor în momentul emisiunii, plătibile la vedere în oricare din locurile arătate de emitent.

Banca emitentă este obligată să constituie o cauţiune la Banca Naţională a României pentru 40% din valoarea cecurilor circulante emise zilnic, cauţiune asupra căreia posesorii cecurilor au un privilegiu special.

1 A se vedea O. Căpăţînă, Brânduşa Ştefănescu, op. cit., vol. II, p. 95-96.

64

3.4.6.2. Cecul barat Cecul barat este acel cec care poartă pe faţă, de obicei în colţul din stânga sus,

două linii paralele. Dacă nu mai este făcută nicio altă menţiune, bararea este generală, iar dacă între cele două linii este indicat un nume, bararea este specială. Potrivit art. 38 alin. 3 din Legea asupra cecului, bararea este generală dacă între cele două linii nu se face nicio arătare sau se face menţiunea “bancher” (sau un alt termen echivalent) şi este specială dacă între cele două linii se înscrie numele unui bancher. Bararea generală se poate transforma într-o barare specială, în timp ce opţiunea inversă nu este posibilă.

Tăierea sau ştergerea liniilor sau a numelui înscris între linii se consideră a nu fi fost făcută.

Cecul cu barare specială nu poate fi plătit de tras decât bancherului înscris în cec sau, dacă acesta este chiar trasul, unui client al său.

Cecul cu barare generală poate fi plătit numai unei alte bănci sau unui client al său, ori de la o alt bancă. Ea nu poate să-l încaseze pentru alte persoane decât acestea

1.

3.4.6.3. Cecul plătibil în cont. Trăgătorul sau posesorul unui cec poate interzice plata în numerar inserând

transversal pe faţa cecului cuvintele “Plătibil în cont”, “numai prin virament” sau altă expresie echivalentă.

În acest caz, banca tras efectuează numai operaţiunea scriptică - credit în cont, virament în cont sau compensaţiune - operaţia scriptică de virament echivalând cu plata.

Ştergerea menţiunii “plătibil în cont” sau a menţiunii echivalente se consideră a nu fi fost făcută.

Banca răspunde până la concurenţa valorii cecului în cazul nerespectării acestor reguli.

3.4.6.4. Cecul netransmisibil. Cecul netransmisibil face obiectul reglementării art. 41 din Legea nr. 59/1934. Cecul emis cu menţiunea “netransmisibil” poate fi plătit numai primitorului său ori la

cererea acestuia. De asemenea, cu suma înscrisă pe acest cec poate fi creditat contul curent al primitorului. Clauza “netransmisibil” trebuie pusă chiar de către bancă, la cererea clientului.

Acest cec poate fi girat numai în favoarea unei bănci pentru încasare în numele primitorului. Banca nu îl poate gira mai departe.

3.4.6.5. Cecul poştal. Cecul poştal este utilizat cu precădere în acele localităţi unde nu există sucursale

ale băncilor de depozite. Alături de contul poştal şi de virament poştal, cecul poştal şi-a diversificat

funcţiunile, la birourile de poştă funcţionând servicii speciale bancare, pentru cecurile poştale care sunt la purtător şi pentru care există acoperirea necesară la Administraţia Poştelor.

3.4.6.6. Cecul certificat. Cecul certificat este acel cec care poartă semnătura trasului pe faţă (întocmai ca şi

o acceptare), rolul acestei semnături fiind acela de a certifica existenţa acoperirii (proviziunii) şi de a o aloca în folosul posesorului titlului până la expirarea termenului de prezentare.

3.4.6.7. Cecul de călătorie. Cecul de călătorie este reglementat prin art. 42 al Legii nr. 59/1934. Cecurile de

călătorie - travellers cheques - sunt titluri de credit ce se eliberează unor persoane care merg în străinătate şi care doresc să evite purtarea numerarului asupra lor. Doctrina

2

arată că aceste cecuri “sunt primite de la o bancă şi constă în imprimate care exprimă în cifre rotunde ordinul pe care banca îl dă agenţilor ori corespondenţilor săi de a plăti o sumă printr-un număr de semne monetare la ordinul călătorului a cărui semnătură se află pe talonul fiecărui titlu”. Când călătorul doreşte să încaseze suma indicată în titlu, trebuie

1 Radu Motica, Vasile Popa, op. cit., p. 460.

2 Radu Motica, Vasile Popa, op. cit., p.461.

65

să semneze cecul în faţa funcţionarului de bancă, acesta având posibilitatea, pe această cale să verifice identitatea semnăturii cu cea de pe talon.

Analizând natura juridică a acestor titluri, s-a considerat că ele nu sunt cecuri propriu-zise, deoarece nu cuprind un mandat de plată adresat unui terţ, ci numai o obligaţie de plată asumată de către banca emiţătoare, exprimată printr-un titlu de creanţă, la vedere sau pe termen scurt, care va fi plătit direct de bancă prin agenţiile sale ori de către corespondenţii băncii (care pot fi hoteluri, restaurante, depozite de benzină, aceştia putându-se apoi adresa băncii emitente, cerându-le să-şi onoreze semnătura)

1.

1 Radu Motica, Vasile Popa, op. cit., p. 462; T.R. Popescu, op. cit., p. 337.

66

PROCEDURA INSOLVENŢEI

Cuvânt introductiv

În România tratamentul aplicabil comercianţilor aflaţi în dificultate a făcut obiectul

unor reglementări legislative încă din anul 1817. Astfel Codul lui Caragea în capitolul “Pentru împrumutare şi datorie” prevedea că “în cazul când datornicul mofluzeşte” adică ajunge în stare de faliment, el trebuie să capete “milostenia creditorilor”. În caz contrat era considerat “mofluz prefăcut” adică falit bancrutar, permiţându-i-se să cesioneze bunurile sale, creditorilor.

În anexa 1 din Codul lui Calimach intitulată “Despre rânduiala cursului creditorilor” se reglementa procedura falimentului, având o mare asemănare cu cea prevăzută de Legea nr. 64/1995 actuală.

Procedura falimentului a fost reglementată şi de Codul pentru comerciu din anul 1840.

Acesta este considerată prima lege românească completă a falimentului, reprezentând o traducere a dispoziţiilor Codului comercial francez, privitoare la faliment. Iniţial, s-a aplicat în Muntenia, iar din 1864 şi în Moldova. Codul comercial din 1887, în cartea a III-a “Despre faliment” reglementa procedura de executare silită aplicabilă comercianţilor. O dispoziţie importantă prevedea că declararea falimentului suspendă cursul dobânzilor, falitul fiind la dispoziţia judecătorului sindic, care îi putea, şi acesta, interzice să părăsească domiciliul etc. Procedura falimentară era efectuată de instanţa judecătorească, judecătorul sindic, adunarea creditorilor. Era de asemenea reglementat moratoriul şi concordatul ca mijloace de suspendare sau evitarea falimentului.

În aceleaşi dispoziţii legale se regăseau şi condiţiile de reabilitare ale falitului (actuala reorganizare judiciară).

Lege nr. 64/1995, a înlocuit vechea reglementare a falimentului cuprinsă în cartea a III-a din Codul comercial precum şi dispoziţiile art. 936-944 ale aceluiaşi cod.

Noua reglementare, Legea nr. 85/2006, se aplică comercianţilor aflaţi în dificultate, scopul ei fiind instituirea unei proceduri pentru plata pasivului debitorului aflat în încetare de plăţi, fie prin reorganizarea întreprinderii şi a activităţii acesteia sau lichidarea unor bunuri din averea lui până la acoperirea pasivului, fie prin faliment.

Autorii

67

Obiectivele capitolului IV

La finalul studiului individual al capitolului IV studenţii vor cunoaşte:

• noţiunea procedurii insolvenţei şi caracterele acesteia • condiţiile aplicării procedurii insolvenţei • participanţii la procedura insolvenţei şi desfăşurarea procedurii insolvenţei • noţiunile generale cu privire la închiderea procedurii insolvenţei şi cazurile de închidere a procedurii

68

CAPITOLUL IV

PROCEDURA INSOLVENŢEI 4.1. NOŢIUNEA ŞI CARACTERELE PROCEDURII INSOLVENŢEI 4.1.1. Noţiunea procedurii insolvenţei Scopul procedurii insolvenţei. Potrivit art. 2 din Legea nr. 85/2006, scopul

acestei legi este instituirea unei proceduri colective pentru acoperirea pasivului debitorului aflat în insolvenţă.

Deci procedura insolvenţei este un ansamblu de norme juridice1 prin care se

urmăreşte plata datoriilor debitorului aflat în stare insolvenţă faţă de creditorii săi. Fiind o procedură colectivă, la ea participă împreună toţi creditorii recunoscuţi ai

debitorului aflat în insolvenţă. Căile şi modalităţile de realizare a scopului procedurii insolvenţei. Legea nr.

85/2006 reglementează căile şi modalităţile prin care se realizează scopul legii. Căile de realizare sunt procedura generală şi procedura simplificată. Procedura generală reprezintă procedura prin care un debitor care îndeplineşte

condiţiile prevăzute de art. 1 alin. 1, fără a le îndeplini simultan pe cele prevăzute de art. 1 alin. 2 din Legea nr. 85/2006, intră, după perioada de observaţie, succesiv, în procedura de reorganizare judiciară şi în procedura falimentului sau, separat, numai în reorganizarea judiciară ori doar în procedura falimentului (art. 3 pct. 24 din Legea nr. 85/2006).

Procedura simplificată, reprezintă procedura prin care debitorul care îndeplineşte condiţiile prevăzute de art. 1 alin. 2 din Legea nr. 85/2006 intră direct în procedura falimentului, fie odată cu deschiderea procedurii insolvenţei, fie după o perioadă de observaţie de maximum 60 de zile, perioadă în care vor fi analizate elementele arătate la art. 1 alin. 2 lit. c şi d din lege (art. 3 pct. 25 din lege).

Procedura reorganizării judiciare este procedura care se aplică debitorului persoană juridică, în vederea achitării datoriilor debitorului, conform programului de plată a creanţelor. Ba presupune întocmirea, aprobarea, implementarea şi respectarea unui plan de reorganizare, având ca obiect, fie restructurarea operaţională şi/sau financiară a activităţii debitorului, fie lichidarea unor bunuri din averea debitorului (art. 3 pct. 20 din lege).

Aplicarea procedurii reorganizării judiciare presupune continuarea activităţii debitorului, urmărind obţinerea sumelor de bani necesare pentru plata creanţelor creditorilor.

Procedura falimentului este procedura concursuală colectivă şi egalitară care se aplică debitorului în vederea lichidării averii acestuia pentru acoperirea pasivului debitorului (art. 3 pct. 23 din lege).

Aplicarea procedurii falimentului are drept consecinţă încetarea activităţii debitorului urmată de radierea debitorului din registrul în care este înmatriculat.

Definiţia procedurii insolvenţei. Pe baza dispoziţiilor legale care stabilesc scopul, căile şi modalităţile de realizare a procedurii insolvenţei se poate da o definiţie a acestei proceduri.

Procedura insolvenţei constituie un ansamblu de norme juridice, prin care se urmăreşte obţinerea fondurilor băneşti pentru plata datoriilor debitorului aflat în insolvenţă faţă de creditorii săi, în condiţiile stabilite diferenţiat pe categorii de debitori, prin reorgan-izarea judiciară bazată pe un plan de reorganizare sau prin faliment.

1 Stanciu D. Cărpenaru, Tratat de drept comercial român, Ed. „Universul Juridic”, Bcureşti, 2009,

pag. 695-697.

69

4.2. CONDIŢIILE APLICĂRII PROCEDURII INSOLVENŢEI 4.2.1. Consideraţii introductive Precizări prealabile. Ca procedură specială, procedura insolvenţei se aplică

debitorului, în condiţiile prevăzute de Legea nr. 85/20061.

Legea înţelege prin debitor o persoană fizică sau persoana juridică de drept privat, care face parte din una dintre categoriile prevăzute la art. 1, al cărei patrimoniu este în stare de insolvenţă (art. 3 pct. 5 din lege).

Rezultă că pentru aplicarea procedurii insolvenţei trebuie îndeplinite două condiţii: - prima condiţie este ca debitorul să facă parte din categoriile de persoane cărora li

se aplică procedura insolvenţei. - a doua condiţie este ca debitorul să se afle în stare de insolvenţă sau insolvenţă

iminentă. A. Debitorul să facă parte din categoriile de persoane cărora li se aplică procedura

insolvenţei 4.2.1.1 Noţiuni generale Categoriile de persoane cărora li se aplică procedura insolvenţei sunt cele

prevăzute de art. 1 din Legea nr. 85/2006. Legea reglementează distinct categoriile de debitori care sunt supuse procedurii

generale (art. 1 alin. 1 din lege) şi categoriile de debitori supuse procedurii simplificate (art. 1 alin. 2 din lege).

De remarcat că, în concepţia legii, procedura insolvenţei se aplică, atât debitorului comerciant, cât şi debitorului necomerciant, cu condiţia să facă parte din categoriile de debitori prevăzute de art. 1 din lege.

Trebuie observat că procedura insolvenţei reglementată de Legea nr. 85/2006 nu se aplică tuturor categoriilor de comercianţi; pentru regiile autonome urmează a se reglementa o procedură specială (art. 151 din lege); instituţiile de credit şi societăţile de asigurare sunt supuse unor reglementări speciale.

4.2.1.2. Categoriile de debitori supuşi procedurii generale Potrivit art. 1 alin. 1 din Legea nr. 85/2006, procedura generală se aplică

următoarelor categorii de debitori aflaţi în stare de insolvenţă sau insolvenţă iminentă: a) societăţile comerciale; b) societăţile cooperative; c) organizaţiile cooperatiste; d) societăţile agricole; e) grupurile de interes economic; f) orice persoană juridică de drept privat care desfăşoară şi activităţi economice. Societăţile comerciale (art. 1 alin. 1 pct. 1). Legea are în vedere societăţile

comerciale care se constituite şi funcţionează în condiţiile Legii nr. 31/1990 privind societăţile comerciale.

Procedura insolvenţei se aplică societăţii comerciale ca persoană juridică, indiferent de forma juridică pe care o îmbracă societatea.

Procedura se aplică societăţii, nu şi asociaţilor societăţii. În concepţia Legii nr. 31/1990, prin constituirea societăţii, asociaţii nu dobândesc calitatea de comerciant, această calitate aparţinând societăţii comerciale.

Societăţile cooperative (art. 1 alin. 1 pct. 2). Societăţile cooperative sunt forme asociative de tip privat prin care se realizează cooperaţia.

Regimul juridic al societăţilor cooperative este reglementat prin Legea nr. 1/2005 privind organizarea şi funcţionarea cooperaţiei. Acest regim juridic este, în mare parte, asemănător cu cel al societăţilor comerciale.

Organizaţiile cooperatiste (art. 1 alin. 1, art. 3). Organizaţiile cooperatiste sunt forme asociative din domeniul agriculturii. Ele sunt reglementate prin Legea cooperaţiei

1 Ibidem, p. 698-706.

70

agricole nr. 566/2004. Regimul juridic al cooperativelor agricole este în mare măsură, similar celui al societăţilor cooperative.

Cooperativa agricolă este o asociaţie autonomă cu un număr nelimitat de membii, cu capital variabil, care desfăşoară o activitate economică, tehnică şi socială pentru a furniza bunuri, servicii şi locuri de muncă exclusiv sau preponderent membrilor săi.

Societăţile agricole (art. 1 alin. 1 pct. 4). Societatea agricolă este o formă asociativă din agricultură reglementată de Legea nr. 36/1991 privind societăţile agricole şi alte forme de asociere în agricultură.

Societatea agricolă este o societate de tip privat, cu capital variabil şi cu număr nelimitat şi variabil de asociaţi având ca obiect exploatarea agricolă a pământului, uneltelor, animalelor şi a altor mijloace aduse în societate, precum şi realizarea de investiţii de interes agricol.

Grupurile de interes economic (art. 1 alin. 1 pct. 5). Grupul de interes economic este o entitate juridică reglementată prin Legea nr. 161/2003.

Potrivit legii, grupul de interes economic (GIE) reprezintă o asociere între două sau mai multe persoane fizice sau juridice, constituită pe o perioadă determinată, în scopul înlesnirii sau dezvoltării economice a membrilor săi, precum şi al îmbunătăţirii rezultatelor activităţii respective.

Orice altă persoană juridică de drept privat care desfăşoară şi activităţi economice (art. 1 alin. 1 pct. 6). Procedura insolvenţei se aplică şi altor persoane juridice, care nu sunt menţionate în mod expres în art. 1 alin. 1 din lege. Legea are în vedere nu orice altă persoană juridică, ci numai persoanele juridice de drept privat, care desfăşoară şi activităţi economice.

4.2.1.3. Categoriile de debitori supuşi procedurii simplificate Precizări prealabile. Potrivit art. 1 alin. 2 din lege, procedura simplificată se aplică

următoarelor categorii de debitori aflaţi în stare de insolvenţă1:

a) comercianţi, persoane fizice, acţionând individual; b) asociaţii familiale; c) comercianţi, care fac parte din categoriile prevăzute la art. 1 alin. 1 din lege, care

îndeplinesc una dintre condiţiile menţionate (pct. 1-4); d) debitori care fac parte din categoriile prevăzute de art. 1 alin. 1 din lege, care nu

au prezentat documentele prevăzute de art. 298 alin. 1 Iit. b, c, e şi h în termenul prevăzut de lege;

e) societăţi comerciale dizolvate anterior formulării cererii introductive; f) debitori care şi-au declarat prin cererea introductivă intenţia de intrare în faliment

sau care nu sunt îndreptăţiţi să beneficieze de procedura de reorganizare judiciară prevăzută de lege.

Comercianţii, persoane fizice, acţionând individual (art. 1 alin. 2 lit. a). Persoana fizică poate desfăşura activităţi economice în mod independent în

condiţiile OUG nr. 44/2008. Pentru aceasta, legea cere ca persoana fizică să deţină autorizaţia şi certificatul de înregistrare eliberate în condiţiile legii.

Întreprinderile familiale (art. 1 alin. 2 lit. b). Procedura insolventei se aplică şi persoanelor fizice care desfăşoară activităţi economice în cadrul unei întreprinderi familiale în condiţiile OUG nr. 44/2008.

Legea nr. 85/2006 prevede că procedura simplificată se aplică întreprinderii familiale.

Societăţile comerciale dizolvate anterior cererii introductive (art. 1 alin. 2 lit. c). Potrivit art. 228 din Legea nr. 31/1990, dizolvarea societăţii are ca efect deschiderea procedurii lichidării. Această procedură implică lichidarea activului şi pasivului societăţii, precum şi satisfacerea drepturilor asociaţilor cuvenite la lichidarea societăţii.

Debitorii care şi-au declarat prin cererea introductivă intenţia de intrare în faliment (art. 1 alin. 2 lit. f). Prin declaraţia anexă Ia cererea introductivă, debitorul poate opta pentru intrarea în faliment (art. 2 alin. 1 lit. h din lege). Într-un asemenea caz, debitorul va fi supus procedurii simplificate.

1 Ibidem, p. 703-706.

71

4.3. INSOLVENŢA DEBITORULUI

4.3.1. Noţiuni generale Precizări prealabile. Dintotdeauna, procedurile colective

1 au fost aplicate

comercianţilor aflaţi în dificultăţi financiare. Această stare a patrimoniului debitorului a fost consacrată, atât de Codul comercial, cât şi de Legea nr. 64/1995, în forma sa iniţială, sub denumirea de „încetare de plăţi".

În doctrina din perioada interbelică, încetarea plăţilor a fost denumită şi „insolvenţa comercială".

Prin O.G. nr. 38/2002 privind modificarea Legii nr. 64/1995, sintagma tradiţională de „încetarea plăţilor" a fost înlocuită cu noţiunea livrescă de „insolvenţă".

Legea nr. 85/2006 a preluat şi ea această noţiune. În plus, pentru a realiza un progres în perfecţionarea reglementării legale, noua lege a înlocuit titlul reglementării anterioare de procedura reorganizării judiciare şi a falimentului, cu titlul „procedura insolvenţei".

4.3.2. Definiţia şi elementele insolvenţei Definiţia insolvenţei. Prin insolvenţă se înţelege acea stare a patrimoniului

debitorului care se caracterizează prin insuficienţa fondurilor băneşti disponibile pentru plata datoriilor exigibile (art. 3 pct. 1 din Legea nr. 85/2006).

Elementele definitorii ale insolvenţei. Definiţia legală cuprinde elementele definitorii ale insolvenţei debitorului:

a) Insuficienţa fondurilor băneşti disponibile. În concepţia legii, insolvenţa presupune incapacitatea de plată a debitorului. Această incapacitate exprimă starea patrimoniului debitorului, care face imposibilă plata datoriilor exigibile cu fondurile băneşti disponibile.

b) Neplata datoriilor scadente. Insolvenţa presupune neplata datoriilor exigibile de către debitor.

4.3.3. Dovada insolvenţei debitorului Mijloacele de probă folosite pentru dovedirea insolvenţei

2. Cel mai adesea,

insolvenţa se manifestă prin neplata de către debitor a datoriilor sale ajunse la scadenţă. Desigur, este vorba nu de o simplă neplată, ci de o neplată datorată lipsei de lichidităţi.

Insolvenţa poate să rezulte şi din mărturisirea debitorului. Într-adevăr, potrivit art. 27 din Legea nr. 85/2006, debitorul aflat în stare de insolvenţă este obligat să ceară tribunalului să fie supus procedurii insolvenţei.

În sfârşit, doctrina a considerat ca fapte revelatorii ale încetării plăţilor şi fapte cum sunt: folosirea de către debitor a unor mijloace ruinătoare sau frauduloase pentru ascunderea stării de incapacitate de plată, închiderea magazinului şi fuga debitorului etc.

Întrucât insolvenţa are la bază faptul material al neplăţii la scadenţă a datoriilor, înseamnă că insolvenţa se poate proba cu dovezi din care să rezulte acest fapt, în condiţiile art. 46 C. Com. Dar, simpla neplată la scadenţă a datorilor nu este o dovadă suficientă, ci trebuie dovedită şi incapacitatea de plată a debitorului, adică lipsa lichidităţilor.

Prin urmare, proba insolvenţei reclamă administrarea unor dovezi din care să rezulte cele doua elemente: neplata la scadenţă a datoriilor şi lipsa de lichidităţi. De obicei, mijloacele de probă folosite fac dovada unuia sau altuia dintre elemente, prezumându-l pe celălalt.

Un mijloc de probă important în această materie îl constituie înscrisurile. Au fost admise ca probe certificatele eliberate de judecătorie privind protestele

consemnate în registrul de proteste, precum şi înscrisurile care atestă neexecutarea de către debitor a unor hotărâri judecătoreşti.

De asemenea, nu pot fi folosite ca mijloc de dovadă nici registrele comerciale ţinute de comerciant. Într-adevăr, art. 31 C. Com. autorizează comunicarea registrelor în caz de faliment, dar numai creditorilor care şi-au declarat şi verificat creanţele, dacă se contestă activul sau pasivul falitului.

1 Ibidem, p. 707-711.

2 Ibidem, p. 712-713.

72

4.4. PARTICIPANŢII LA PROCEDURA INSOLVENŢEI 4.4..1. Consideraţii introductive Precizări prealabile. Scopul procedurii insolvenţei este acoperirea

1 pasivului

debitorului aflat în insolvenţă, prin plata creanţelor creditorilor. Acest scop relevă faptul că procedura insolvenţei urmăreşte asigurarea unei protecţii a intereselor creditorilor.

Procedura insolvenţei se aplică de anumite organe anume abilitate de lege. Acestea sunt: instanţele judecătoreşti, judecătorul-sindic, administratorul judiciar şi lichidatorul.

Organele menţionate sunt obligate să asigure efectuarea cu celeritate a actelor şi operaţiunilor prevăzute de lege, precum şi realizarea în condiţiile legii a drepturilor şi obligaţiilor celorlalţi participanţi la aceste acte şi operaţiuni (art. 5 alin. 2 din Legea nr. 85/2006).

La realizarea procedurii insolvenţei un rol important îl au adunarea generală a creditorilor, comitetul creditorilor şi administratorul special.

4.4.2. Organele care aplică procedura insolvenţei 4.4.2.1. Instanţele judecătoreşti A. Consideraţii generale Precizări prealabile. Legea nr. 85/2006 consacră concepţia tradiţională potrivit

căreia în aplicarea procedurilor colective rolul principal revine instanţelor judecătoreşti. Intervenţia instanţelor judecătoreşti este necesară pentru ocrotirea intereselor

generale, dar şi indispensabilă pentru soluţionarea unor aspecte litigioase pe care le implică realizarea procedurii insolvenţei.

Potrivit legii, instanţele judecătoreşti chemate să aplice procedura insolvenţei sunt tribunalul şi curtea de apel.

B. Tribunalul Principii. Art. 6 din Legea nr. 85/2006 dispune: Toate procedurile prevăzute de

prezenta lege, cu excepţia recursului prevăzut la art. 8, sunt de competenţa tribunalului în a cărui rază teritorială îşi are sediul debitorul, astfel cum figurează acesta în registrul comerţului, respectiv în registrul societăţilor agricole sau în registrul asociaţiilor şi fundaţiilor, şi se exercită de un judecător-sindic.

Competenţa materială. Potrivit legii, competenţa de aplicare a procedurii insolvenţei (ratione materiae) aparţine tribunalului.

Deci, pe lângă competenţa obişnuită, stabilită de art. 2 pct. 1 lit. a C. proc. civ., tribunalul are în competenţa sa şi aplicarea procedurii insolvenţei. Aceasta înseamnă că, prin derogare de la dreptul comun, tribunalul este competent să aplice procedura insolvenţei, indiferent de valoarea creanţelor creditorilor.

Competenţa teritorială. Potrivit legii, competenţa teritorială privind aplicarea procedurii insolvenţei (ratione personae vel loci) aparţine tribunalului în a cărui rază teritorială se afla sediul debitorului.

Pentru a evita orice confuzie, legea precizează că sediul debitorului avut în vedere este cel care figurează în registrul comerţului sau, după caz, în registrul societăţilor agricole sau în registrul asociaţiilor şi fundaţiilor.

Exercitarea procedurilor aparţinând competenţei tribunalului. Potrivit art. 6 din Legea nr. 85/2006, toate procedurile prevăzute de prezenta lege, cu excepţia recursului prevăzut la art. 8, sunt de competenţa tribunalului şi sunt exercitate de un judecător-sindic.

Rezultă că toate cererile, acţiunile şi operaţiunile care îşi au originea în procedura insolvenţei sunt de competenţa tribunalului.

1 Ibidem, p. 714-716.

73

C. Curtea de Apel Competenţa. Potrivit art. 8 din Legea nr. 85/2006

1, curtea de apel este

competentă să soluţioneze recursul împotriva hotărârilor judecătorului-sindic pronunţate în executarea atribuţiilor sale prevăzute de art. 11 din lege.

În realitate, competenţa curţii de apel priveşte toate hotărârile pronunţate de judecătorul-sindic în cadrul procedurii insolvenţei, iar nu numai cele care se referă la principalele atribuţii ale sale, prevăzute de art. 11 din lege.

4.4.2.2. Judecătorul-sindic Calitatea de judecător-sindic. În aplicarea procedurii insolvenţei, rolul

primordial îl are judecătorul-sindic.

Judecătorul-sindic are statutul juridic al unui judecător2 al tribunalului. Art. 55 din

Legea nr. 300/2004 pentru organizarea judiciară prevede că preşedinţii instanţelor desemnează judecătorii care urmează să îndeplinească, potrivit legii, şi alte atribuţii decât cele privind activitatea de judecată.

În temeiul acestei dispoziţii legale, preşedintele tribunalului desemnează pe judecătorii tribunalului care vor avea calitatea de judecător-sindic şi, deci, vor exercita atribuţiile prevăzute de lege pentru aplicarea procedurii insolvenţei.

Judecătorul-sindic îndeplineşte o funcţie publică, de interes general; el organizează şi conduce întreaga procedură a insolvenţei, de Ia deschidere şi până la închiderea ei.

În îndeplinirea atribuţiilor sale, judecătorul-sindic acţionează în calitatea sa de magistrat, iar nu ca reprezentant al debitorului sau al creditorilor. În consecinţă, actele sale sunt obligatorii, atât pentru debitor, cât şi pentru creditori.

Atribuţiile judecătorului-sindic. Principalele atribuţii ale judecătorului-sindic sunt prevăzute de art. 11 din Legea nr. 85/2006 şi sunt următoarele:

a) pronunţarea motivată a hotărârii de deschidere a procedurii şi, după caz, de intrare în faliment atât prin procedură generală, cât şi prin procedura simplificată;

b) judecarea contestaţiei debitorului împotriva cererii introductive a creditorilor pentru începerea procedurii, precum şi judecarea opoziţiei creditorilor la deschiderea procedurii;

c) desemnarea motivată, prin sentinţa de deschidere a procedurii, dintre practicienii în insolvenţă care au depus ofertă de servicii în acest sens la dosarul cauzei, a administratorului judiciar provizoriu sau, după caz, a lichidatorului, care va administra procedura până la confirmarea ori, după caz, înlocuirea sa de către adunarea creditorilor.

d) confirmarea, prin încheiere, a administratorului judiciar sau a lichidatorului desemnat de adunarea creditorilor, confirmarea onorariului negociat cu adunarea creditorilor;

e) înlocuirea, pentru motive temeinice, prin încheiere, a administratorului judiciar sau a lichidatorului;

f) judecarea cererilor de a i se ridica debitorului dreptul de a-şi mai conduce activitatea;

g) judecarea cererilor de atragere a răspunderii membrilor organelor de conducere, care au contribuit la ajungerea debitorului în insolvenţă, potrivit art. 138 din lege, precum şi sesizarea organelor de cercetare penală în legătură cu săvârşirea infracţiunilor prevăzute de art. 143-147 din lege.

h) judecarea acţiunilor introduse de administratorul judiciar sau de lichidator pentru anularea unor acte frauduloase şi a unor constituiri ori transferuri cu caracter patrimonial, anterioare deschiderii procedurii;

i) judecarea contestaţiilor debitorului, ale comitetului creditorilor ori ale oricărei persoane interesate împotriva măsurilor luate de administratorul judiciar sau de lichidator;

j) admiterea şi confirmarea planului de reorganizare sau, după caz, de lichidare, după votarea lui de către creditori;

k) soluţionarea cererii administratorului judiciar sau a comitetului creditorilor de întrerupere a procedurii de reorganizare judiciară şi de intrare în faliment;

l) soluţionarea contestaţiilor formulate la rapoartele administratorului judiciar sau ale lichidatorului;

m) judecarea acţiunii în anularea hotărârii adunării creditorilor;

1 Ibidem, p. 717.

2 Ibidem, p. 718-720.

74

n) pronunţarea hotărârii de închidere a procedurii. Hotărârile judecătorului-sindic. În îndeplinirea atribuţiilor sale, judecătorul-sindic

pronunţă hotărâri, care, după caz, sunt sentinţe sau încheieri. Hotărârile judecătorului-sindic sunt definitive şi executorii. Ele pot fi atacate separat

cu recurs la curtea de apel, în condiţiile art. 8 din lege. În mod excepţional, incompatibilitatea operează în situaţia rejudecării, după

casarea hotărârii în recurs. Auxiliarii judecătorului-sindic. În îndeplinirea atribuţiilor sale, judecătorul-sindic

va putea fi ajutat de anumite persoane de specialitate (experţi). Aceste persoane pot fi desemnate de judecălorul-sindic, prin încheiere, cu stabilirea remuneraţiei cuvenite acestora.

Remuneraţiile vor fi plătite din contul prevăzut de art. 4 alin. 2 din Legea nr. 85/2006, în conformitate cu criteriile stabilite prin hotărâre a Guvernului.

4.4.2.3. Administratorul judiciar Calitatea de administrator judiciar. În realizarea procedurii insolvenţei, un rol

important revine administratorului judiciar. Administratorul judiciar este persoana fizică sau juridică, practician

1 în insolvenţă,

autorizat în condiţiile legii, desemnat să exercite atribuţiile prevăzute de art. 20 din lege, în perioada de observaţie şi pe durata procedurii de reorganizare.

Potrivit Legii nr. 85/2006, administratorul judiciar persoană fizică sau persoană juridică, inclusiv reprezentantul acesteia trebuie să aibă calitatea de practician în insolvenţă, în condiţiile legii (art. 19 alin. 5 din lege).

Atribuţiile administratorului judiciar. Principalele atribuţii ale administratorului judiciar sunt prevăzute de art. 20 din Legea nr. 85/2006 şi sunt următoarele:

a) examinarea situaţiei economice a debitorului şi a documentelor depuse conform art. 28 şi 35 din lege şi întocmirea unui raport prin care să se propună, fie intrarea în procedura simplificată, fie continuarea perioadei de observaţie în cadrul procedurii generale şi supunerea acestui raport judecătorului-sindic în termenul stabilit de lege;

b) examinarea activităţii debitorului şi întocmirea unui raport amănunţit asupra cauzelor şi împrejurărilor care au dus la apariţia stării de insolvenţă, cu menţionarea persoanelor cărora le-ar fi imputabilă şi asupra premiselor angajării răspunderii acestora în condiţiile art. 138 din lege. Raportul trebuie să facă precizări asupra posibilităţii reale de reorganizare efectivă a activităţii debitorului ori a motivelor care nu permit reorganizarea. Acest raport trebuie supus judecătorului-sindic în termenul stabilit de lege;

c) întocmirea actelor prevăzute de art. 28 alin. 1 din lege, în cazul în care debitorul nu şi-a îndeplinit obligaţia în termenele legale, precum şi verificarea, corectarea şi completarea informaţiilor cuprinse în actele respective, când acestea au fost prezentate de debitor;

d) elaborarea planului de reorganizare a activităţii debitorului, în funcţie de cuprinsul raportului prevăzut de art. 20 alin. 1 lit. a din lege şi în condiţiile şi termenele prevăzute de art. 94 din lege;

e) supravegherea operaţiunilor de gestiune privind patrimoniul debitorului; f) conducerea integrală sau în parte a activităţii debitorului, în condiţiile stabilite de

judecătorul-sindic; g) convocarea, prezidarea şi asigurarea secretariatului şedinţelor adunării

creditorilor sau ale acţionarilor, asociaţilor sau membrilor debitorului persoană juridică; h) introducerea acţiunilor pentru anularea actelor frauduloase încheiate de debitor

în dauna drepturilor creditorilor, precum şi a unor transferuri cu caracter patrimonial, a unor operaţiuni încheiate de debitor şi a constituirii unor garanţii acordate de acesta, susceptibile de a prejudicia drepturile creditorilor;

i) sesizarea de urgenţă a judecătorului-sindic în cazul în care constată că nu există bunuri în averea debitorului ori că acestea sunt insuficiente pentru a acoperi cheltuielile administrative.

1 Ibidem, p. 721-725.

75

4.4.2.4. Lichidatorul Calitatea de lichidator. În procedura falimentului, un rol important îl are

lichidatorul1.

Lichidatorul este persoană fizică sau juridică, practician în insolvenţă, autorizat în condiţiile legii, desemnată să conducă activitatea debitorului şi să exercite atribuţiile prevăzute de art. 25 din lege, în cadrul procedurii falimentului, atât în procedura generală, cât şi în procedura simplificată. Potrivit Legii nr. 85/2006, lichidatorul persoană fizică sau persoană juridică, inclusiv reprezentantul acesteia trebuie să aibă calitatea de practician în insolvenţă, în condiţiile legii (art. 24 şi art. 19 alin. 5 din lege).

Desemnarea lichidatorului. Potrivit art. 24 din Legea nr. 85/2006, lichidatorul este desemnat după aceleaşi reguli, ca şi administratorul judiciar. Dispoziţiile art. 19 din lege se aplică în mod corespunzător.

Atribuţiile lichidatorului. Principalele atribuţii ale lichidatorului sunt prevăzute de art. 25 din Legea nr. 85/2006 şi sunt următoarele:

a) examinarea activităţii debitorului asupra căruia se iniţiază procedura simplificată în raport cu situaţia de fapt şi întocmirea unui raport amănunţit asupra cauzelor şi împrejurărilor care au dus la insolvenţă cu menţionarea persoanelor cărora le-ar fi imputabilă şi a existenţei premiselor angajării răspunderii acestora în condiţiile art. 138 şi supunerea acelui raport judecătorului-sindic într-un termen stabilit de acesta, dar care nu va depăşi 60 de zile de Ia desemnarea lichidatorului, dacă un raport cu acest obiect nu fusese întocmit anterior de administratorul judiciar;

b) conducerea activităţii debitorului; c) introducerea de acţiuni pentru anularea actelor frauduloase încheiate de debitor

în dauna drepturilor creditorilor, precum şi a unor transferuri cu caracter patrimonial, a unor operaţiuni comerciale încheiate de debitor şi a constituirii unor garanţii acordate de acesta, susceptibile de a prejudicia drepturile creditorilor;

d) aplicarea sigiliilor, inventarierea bunurilor şi luarea măsurilor corespunzătoare pentru conservarea lor;

e) menţinerea sau denunţarea unor contracte încheiate de debitor; f) verificarea creanţelor şi, atunci când este cazul, formularea de obiecţiuni la

acestea, precum şi întocmirea tabelelor creanţelor; g) urmărirea încasării creanţelor din averea debitorului, rezultate din transferul de

bunuri sau de sume de bani efectuat de acesta înaintea deschiderii procedurii, încasarea creanţelor, formularea şi susţinerea acţiunilor în pretenţii pentru încasarea creanţelor debitorului. În acest scop, lichidatorul poate angaja avocaţi;

h) primirea plăţilor pe seama debitorului şi consemnarea lor în contul averii debitorului;

i) vânzarea bunurilor din averea debitorului, în conformitate cu prevederile prezentei legi;

j) încheierea de tranzacţii, descărcarea de datorii, descărcarea fidejusorilor, renunţarea la garanţii reale sub condiţia confirmării de către judecătorul-sindic;

k) sesizarea judecătorului-sindic cu orice problemă care ar cere o soluţionare de către acesta;

e) orice alte atribuţii stabilite prin încheiere de către judecătorul-sindic. 4.4.3. Alţi participanţi la procedura insolvenţei 4.4.3.1. Adunarea creditorilor. Comitetul creditorilor A. Consideraţii generale Precizări prealabile. În desfăşurarea procedurii insolvenţei un anumit rol îl au

adunarea creditorilor şi comitetul creditorilor. Prin Legea nr. 85/2006, rolul adunării creditorilor şi în special

2 al comitetului

creditorilor a fost sporit, prin amplificarea atribuţiilor şi participarea la luarea celor mai importante decizii în aplicarea procedurii insolvenţei.

1 Ibidem, p. 726-728.

2 Ibidem, p. 729-732.

76

B. Adunarea creditorilor Componenţa adunării creditorilor. Adunarea creditorilor cuprinde pe toţi creditorii

cunoscuţi ai debitorului supus procedurii insolvenţei. Fără a beneficia de personalitate juridică, adunarea creditorilor constituie cadrul

juridic în care creditorii discută şi aprobă, în condiţiile legii, actele şi operaţiunile privind desfăşurarea procedurii insolvenţei.

Convocarea adunării creditorilor. Adunarea creditorilor este convocată de administratorul judiciar sau de lichidator în cazurile expres prevăzute de lege şi ori de câte ori este necesar (art. 13 din Legea nr. 85/2006).

Convocarea adunării creditorilor poate fi făcută şi de comitetul creditorilor, precum şi la cererea creditorilor care deţin creanţe în valoare de cel puţin 30% din valoarea totală a creanţelor împotriva debitorului.

Convocarea creditorilor trebuie să cuprindă obligatoriu ordinea de zi a şedinţei. Orice deliberare asupra unei chestiuni necuprinse în convocare este lovită de nulitate, afară de cazul când la şedinţă participă titularii tuturor creanţelor împotriva debitorului.

Atribuţiile adunării creditorilor. Adunarea are ca atribuţii principale: a) alege comitetul creditorilor; b) analizează situaţia debitorului; c) analizează şi aprobă rapoartele comitetului creditorilor; d) discută măsurile luate de administratorul judiciar sau de lichidator; e) dezbate şi votează în condiţiile legii, planul de reorganizare. C. Comitetul creditorilor Desemnarea comitetului creditorilor. Comitetul creditorilor este desemnat de

judecătorul-sindic sau ales de adunarea creditorilor, în condiţiile art. 16 din Legea nr. 85/2006.

Judecătorul-sindic va desemna, în raport cu proporţiile cazului, un comitet format din 3-7 creditori dintre cei cu creanţe garantate, bugetare şi chirografare cele mai mari, prin valoare.

Desemnarea se face prin încheiere, după întocmirea tabelului preliminar de creanţe.

Legea prevede că, pentru necesităţile procedurii, judecătorul-sindic va desemna, pe baza propunerii creditorilor, un preşedinţe al comitetului creditorilor.

Atribuţiile comitetului creditorilor. Legea nr. 85/2006, spre deosebire de reglementarea anterioară, concretizează mai bine principalele atribuţii ale comitetului creditorilor. Art. 17 din lege stabileşte următoarele atribuţii:

a) analizează situaţia debitorului şi face recomandări adunării creditorilor cu privire la continuarea activităţii debitorului şi la planurile de reorganizare propuse;

b) negociază cu administratorul judiciar sau cu lichidatorul care doreşte să fie desemnat de către creditori în dosar, condiţiile numirii şi recomandă adunării creditorilor aceste numiri;

c) ia la cunoştinţă despre rapoartele întocmite de administratorul judiciar sau de lichidator, le analizează şi, dacă este cazul, face contestaţii asupra lor;

d) întocmeşte rapoarte, pe care le prezintă adunării creditorilor, privind măsurile luate de administratorul judiciar sau de lichidator şi efectele acestora şi propune, motivat, şi alte măsuri;

e) solicită ridicarea dreptului de administrare al debitorului, în condiţiile art. 47 alin. (5) din lege;

f) introduce acţiuni pentru anularea unor transferuri cu caracter patrimonial, făcute de debitor în dauna creditorilor atunci când astfel de acţiuni nu au fost introduse de administratorul judiciar sau lichidator.

4.4.3.2. Administratorul special Precizări prealabile. Legea nr. 85/2006 consacră

1 administratorul special, ca un

nou participant la procedura insolvenţei. Anterior, Legea nr. 64/1995, în forma republicată în 2004, reglementa ca organe participante la procedura reorganizării judiciare şi a falimentului adunarea generală a membrilor sau a asociaţilor/acţionarilor şi reprezentantul membrilor sau asociaţilor/acţionarilor.

1 Ibidem, p. 733.

77

Calitatea şi rolul administratorului special. Administratorul special este persoana fizică sau juridică desemnată de adunarea generală a acţionarilor/asociaţilor debitorului persoana juridică împuternicită să reprezinte interesele societăţi şi ale acţionarilor/asociaţilor şi să participe la procedura insolvenţei pe seama debitorului.

Rolul administratorului special este diferit. În perioadele de procedură, când debitorului i se permite să-şi administreze

activitatea, administratorul special este împuternicit să efectueze în numele şi pe seama debitorului actele de administrare necesare.

După ridicarea dreptului de administrare, debitorul este reprezentat de adminis-tratorul judiciar sau de lichidator, după caz, iar mandatul administratorului special se reduce la reprezentarea intereselor acţionarilor/asociaţilor (art. 18 din Legea nr. 85/2006).

Desemnarea administratorului special. Administratorul special este desemnat de adunarea generală a acţionarilor/asociaţilor.

Adunarea generală a acţionarilor/asociaţilor debitorului persoană juridică va fi convocată de administratorul judiciar/lichidator, pentru desemnarea administratorului special, în termen de cel mult 20 de zile de la data deschiderii procedurii insolvenţei sau, după caz, de la data ridicării dreptului debitorului de a-şi administra averea.

Adunarea generală va fi prezidată de administratorul judiciar, sau de lichidator, după caz.

Cât priveşte persoana (fizică sau juridică) care urmează să fie desemnată ca administrator special, Legea nr. 85/2006 nu prevede nici un fel de criterii sau condiţii. În consecinţă, considerăm că în calitate de administrator special poate fi desemnat chiar un administrator al debitorului.

Atribuţiile administratorului special. În temeiul art. 18 alin. 2 din Legea nr. 85/2006, administratorul special are următoarele atribuţii:

a) exprimă intenţia debitorului de a propune un plan, în condiţiile art. 28 alin. 1 lit. h din lege, coroborat cu art. 33 alin. 2 din lege;

b) participă, în calitate de reprezentant al debitorului, la judecarea acţiunilor în anularea actelor juridice încheiate de debitor în dauna drepturilor creditorilor înainte de deschiderea procedurii (art. 79 şi art. 80 din lege);

c) formulează contestaţii în cadrul procedurii insolvenţei; d) propune un plan de reorganizare; e) administrează activitatea debitorului, sub supravegherea administratorului

judiciar, după confirmarea planului de reorganizare de către judecătorul-sindic; f) după intrarea în faliment a debitorului, participă la inventar, fiind îndreptăţit să

semneze actul, primeşte raportul final şi bilanţul de închidere a procedurii şi participă la şedinţa convocată pentru soluţionarea şi aprobarea raportului;

g) primeşte notificarea închiderii procedurii.

4.5. CONŢINUTUL ŞI DESFĂŞURAREA PROCEDURII INSOLVENŢEI 4.5.1. Consideraţii introductive Precizări prealabile. Legea nr. 85/2006 reglementează actele şi operaţiunile care

alcătuiesc conţinutul procedurii insolvenţei, precum şi desfăşurarea acestei proceduri. Procedura insolvenţei se deschide în temeiul cererilor introductive ale persoanelor

îndreptăţite, în principal, debitorul şi creditorii. Dacă sunt îndeplinite cerinţele legii, judecătorul-sindic

1 dispune deschiderea proce-

durii insolvenţei, precum şi măsurile necesare pentru cunoaşterea situaţiei debitorului, a cauzelor şi împrejurărilor care au dus debitorul în stare de insolvenţă, în vederea stabilirii procedurii aplicabile: procedura generală sau procedură simplificată.

Pe baza raportului administratorului judiciar, judecătorul-sindic va dispune, în condiţiile legii, fie continuarea perioadei de observaţie în procedura generală, pentru a analiza şansele de redresare a debitorului, în baza unui plan de reorganizare, fie intrarea în procedura simplificată, adică în procedura falimentului.

Procedura reorganizării judiciare presupune întocmirea, aprobarea şi implementarea unui plan de organizare, care să ducă la revigorarea activităţii debitorului, în vederea achitării datoriilor acestuia faţă de creditori.

1 Ibidem, p. 734-739.

78

Procedura falimentului înseamnă parcurgerea unor operaţiuni care au ca obiect lichidarea averii debitorului, în vederea acoperirii creanţelor creditorilor.

Potrivit legii, organele care aplică procedura sunt obligate să asigure efectuarea cu celeritate a actelor şi operaţiunilor pe care le implică procedura insolvenţei, precum şi realizarea, în condiţiile legii, a drepturilor şi obligaţiilor tuturor participanţilor la procedura insolvenţei (art. 4 alin. 2 din Legea nr. 85/2006).

4.5.2. Cererile introductive 4.5.2.1. Noţiuni generale Precizări prealabile. Procedura insolvenţei începe pe baza unei cereri introdusă la

tribunalul competent de către persoanele prevăzute de lege. Potrivit art. 26 din Legea nr. 85/2006, procedura insolvenţei este deschisă printr-o

cerere adresată tribunalului de către debitor sau de către creditori, precum şi de orice alte persoane sau instituţii prevăzute expres de lege.

Prin urmare, în principal, procedura insolvenţei se deschide prin cererea debitorului sau cererea creditorilor.

Legea permite începerea procedurii insolvenţei pe baza unei cereri a oricărei alte persoane sau instituţii, dar care sunt expres prevăzute de lege.

Potrivit art. 26 alin. 2 din Legea nr. 85/2006, Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare introduce cerere împotriva entităţilor reglementate şi supravegheate de aceasta, care potrivit datelor de care dispune, îndeplinesc criteriile prevăzute de dispoziţiile legale speciale pentru iniţierea procedurii prevăzute de prezenta lege.

4.5.2.2. Cererea debitorului Precizări prealabile. Aplicarea procedurii insolvenţei este impusă de starea de

insolvenţă în care a ajuns debitorul. Prin debitor, Legea nr. 85/2006 înţelege persoana fizică sau persoana juridică de

drept privat, care face parte din una dintre categoriile prevăzute la art. 1, al cărei patrimoniu este în stare de insolvenţă (art. 3 pct. 5 din lege);

Întrucât debitorul este cel mai în măsură să cunoască starea patrimoniului său, legea îi recunoaşte un anumit rol în deschiderea procedurii insolvenţei.

4.5.2.3. Cererea creditorilor Precizări prealabile. Cel mai adesea, începerea

1 procedurii insolvenţei are loc la

iniţiativa creditorilor. Acest lucru este firesc, deoarece încetarea plăţilor de către debitor are consecinţe directe şi imediate asupra patrimoniului creditorilor.

Condiţiile introducerii cererii de către creditori. Cererea privind deschiderea procedurii insolvenţei poate fi făcută de orice creditor îndreptăţit, potrivit legii.

4.5.3. Primele măsuri 4.5.3.1. Noţiuni generale Odată ce procedura a fost deschisă prin hotărârea

2 judecătorului-sindic, trebuie

luate primele măsuri pentru realizarea procedurii insolvenţei. Aceste măsuri sunt: notificarea deschiderii procedurii; declararea creanţelor creditorilor; întocmirea şi prezentarea unor rapoarte privind situaţia debitorului.

4.5.4. Planul de reorganizare 4.5.4.1. Rolul planului Caracterizare generală. Prin procedura instituită de Legea nr. 88/2006 se

urmăreşte acoperirea pasivului debitorului aflat în insolvenţă, pe calea procedurii generale sau pe calea procedurii simplificate

3.

Procedura generală poate fi o procedură de reorganizare judiciară sau o procedură de faliment.

1 Ibidem, p. 740.

2 Ibidem,, p. 758.

3 Ibidem, p. 764-769.

79

Reorganizarea judiciară se aplică debitorului persoană juridică, în vederea achitării datoriilor debitorului, conform programului de plată a creanţelor.

Procedura de reorganizare judiciară presupune întocmirea, aprobarea, implementarea şi respectarea unui plan de reorganizare.

Datorită rolului pe care trebuie să îl îndeplinească planul, Legea nr. 85/2006 reglementează amănunţit condiţiile elaborării, acceptării şi confirmării planului, precum şi consecinţele pe care realizarea planului sau nerealizarea acestuia le poate avea asupra situaţiei debitorului.

4.5.4.2. Elaborarea şi conţinutul planului Persoanele care au dreptul să propună planul. Legea nr. 85/2006 recunoaşte

dreptul de a propune un plan debitorului, administratorului judiciar, unuia sau mai multor creditori (art. 94 din lege).

a) Debitorul. Debitorul poate propune un plan de reorganizare cu aprobarea adunării generale a acţionarilor/asociaţilor şi cu condiţia formulării intenţiei de reorganizare prin cererea introductivă (art. 28 alin. 1 lit. h) sau în situaţia prevăzută de art. 33 alin. 6 din lege.

Planul poate fi propus în termen de 30 de zile de la afişarea tabelului definitiv de creanţe.

Administratorul Potrivit legii, nu va putea propune un plan de reorganizare debitorul care, într-un

interval de 5 ani anteriori formulării cererii introductive a mai fost subiect al procedurii insolvenţei, precum şi debitorul care a fost condamnat definitiv pentru falsificare sau pentru infracţiuni prevăzute de Legea nr. 21/1996 sau ai cărui administratori, directori şi/sau asociaţi au fost condamnaţi definitiv pentru bancrută frauduloasă, gestiune frauduloasă, abuz de încredere, înşelăciune, delapidare, mărturie mincinoasă, infracţiuni de fals ori infracţiuni prevăzute de Legea nr. 21/1996, în ultimii 5 ani anteriori deschiderii procedurii.

b) Administratorul judiciar. Administratorul judiciar va putea propune un plan de reorganizare, cu condiţia să-şi fi manifestat această intenţie până la votarea raportului întocmit de el, în condiţiile art. 59 alin. 2 din lege.

Planul poate fi propus de la data desemnării sale şi până la împlinirea unui termen de 30 de zile de la data afişării tabelului definitiv al creanţelor.

c) Unul sau mai mulţi creditori. Unul sau mai mulţi creditori care deţin împreună cel puţin 20% din valoarea totală a creanţelor cuprinse în tabelul definitiv al creanţelor pot propune un plan, cu condiţia să-şi fi anunţat această intenţie până la votarea raportului întocmit de administratorul judiciar prevăzut de art. 59 alin. 2 din lege.

Planul poate fi propus în termen de 30 de zile de la data afişării tabelului definitiv al creanţelor.

4.5.4.3. Formalităţile privind aprobarea planului de reorganizare Precizări prealabile. După elaborarea sa, planul de reorganizare parcurge

formalităţile reglementate de Legea nr. 85/2006. Acestea sunt: depunerea şi comunicarea planului; admiterea planului de către judecătorul-sindic; publicitatea privind planul; votarea planului de către creditori; confirmarea planului de către judecătorul-sindic.

Depunerea şi comunicarea planului. Planul în copie este depus la grefa tribunalului, unde se înregistrează, precum şi la oficiul registrului comerţului sau, după caz, la registrul societăţilor agricole. Totodată, el se comunică debitorului prin administratorul special, administratorului judiciar şi comitetului creditorilor (art. 98 alin. 1 din lege).

Admiterea planului de către judecătorul-sindic. În termen de 20 de zile de la înregistrarea planului la tribunal, judecătorul-sindic va convoca o şedinţă la care vor fi citaţi cei care au propus planul, debitorul, administratorul judiciar şi comitetul creditorilor.

După audierea persoanelor citate, judecătorul-sindic va admite sau va respinge planul propus.

Planul va putea fi admis dacă este propus de persoanele îndreptăţite şi cuprinde toate informaţiile prevăzute de lege.

80

În vederea luării unei decizii corecte, judecătorul-sindic poate să apeleze la părerea unui expert, practician în insolvenţă, care să exprime o opinie privind posibilitatea de realizare a planului (art. 98 alin. 2 şi 3 din lege).

Publicitatea privind planul. După admiterea planului, în termen de 5 zile, judecătorul-sindic va dispune administratorului judiciar publicarea unui anunţ privind propunerea planului în Buletinul procedurilor de insolvenţa (art. 99 alin. 2 din Legea nr.85/2006).

Confirmarea planului de către judecătorul sindic. Articolul 101 din Legea nr. 85/2006 prevede că judecătorul-sindic va confirma un plan de reorganizare dacă sunt întrunite cumulativ următoarele trei condiţii:

a) cel puţin jumătate plus una dintre categoriile de creanţe menţionate în programul de plăţi, dintre cele menţionate la art. 100 alin. 3 din lege, acceptă sau sunt socotite că acceptă planul, cu condiţia ca minimum una dintre categoriile defavorizate să accepte planul;

b) în cazul în care sunt doar două categorii, planul se consideră acceptat în cazul în care categoria cu valoarea totală cea mai mare a creanţelor a acceptat planul;

c) fiecare categorie defavorizată de creanţe care a respins planul va fi supusă unui tratament corect şi echitabil prin plan.

4.5.5. Reorganizarea judiciară Precizări prealabile. Dacă un plan de reorganizare a fost

1 confirmat de către

judecătorul-sindic, acest plan trebuie pus în aplicare în scopul redresării activităţii debitorului şi pe cale de consecinţă, plăţii creanţelor creditorilor.

Aplicarea planului de reorganizare presupune continuarea activităţii debitorului şi implementarea măsurilor stabilite prin plan.

Îndeplinirea măsurilor din planul de reorganizare. În îndeplinirea planului de reorganizare, debitorului îi revin anumite obligaţii.

În primul rând, activitatea debitorului trebuie reorganizată corespunzător planului: creanţele şi drepturile creditorilor şi ale celorlalte părţi interesate trebuie modificate astfel cum s-a prevăzut în plan (art. 102 din Legea nr. 85/2006).

În al doilea rând, debitorul este obligat să pună în practică măsurile avute în vedere pentru redresarea activităţii. Este vorba de măsurile organizatorice, economice, financiare, juridice, care sunt menite să ducă la însănătoşirea activităţii debitorului şi, implicit, la asigurarea resurselor necesare pentru plata creanţelor creditorilor. În acest sens, art. 103 alin. 3 din lege prevede că debitorul este obligat să îndeplinească, fără întârziere, schimbările de structură prevăzute de plan.

4.5.6. Falimentul 4.5.6.1. Noţiuni generale Precizări prealabile. Legea nr. 85/2006 reglementează, pe lângă procedura

reorganizării judiciare şi procedura falimentului. Procedura falimentului priveşte deopotrivă, atât procedura

2 simplificată cât şi, în

condiţiile legii, procedura generală. Falimentul se aplică în cazurile prevăzute de lege şi are drept scop prefacerea în

bani a bunurilor din averea debitorului, în vederea satisfacerii creanţelor creditorilor. Legea defineşte procedura falimentului ca fiind procedura de insolvenţă

concursuală, colectivă şi egalitară care se aplică debitorului în vederea lichidării averii acestuia pentru acoperirea pasivului, fiind urmată de radierea debitorului din registrul în care este înmatriculat (art. 3 pct. 23 din lege).

Procedura falimentului constă într-un ansamblu de acte juridice şi operaţiuni care privesc: hotărârea de intrare în faliment; stabilirea masei active; efectuarea lichidării bunurilor din averea debitorului; distribuirea sumelor de bani realizate din lichidarea bunurilor din averea debitorului; închiderea procedurii falimentului.

Toate actele juridice şi operaţiunile pe care le implică procedura falimentului sunt realizate de organele abilitate de lege cu aplicarea acestei proceduri.

1 Ibidem, p. 770.

2 Ibidem, p. 772-774.

81

4.5.6.2. Cazurile de aplicare a procedurii falimentului Enumerarea cazurilor. Articolul 107 din Legea nr. 85/2006 prevede următoarele

cazuri în care se poate decide intrarea în procedura falimentului: a) debitorul şi-a declarat prin cererea introductivă intenţia de a intra în procedura

simplificată (art. 28 alin. 1 lit. h din lege); b) debitorul nu şi-a declarat prin cererea introductivă intenţia de reorganizare (art.

28 alin. 1 lit. h fraza a II-a din lege) sau, la cererea creditorului de deschidere a procedurii, a contestat că ar fi în insolvenţă, iar contestaţia a fost respinsă de judecătorul-sindic (art. 33 alin. 2 din lege);

c) nici unul dintre celelalte subiecte de drept îndreptăţite (administratorul judiciar, unul sau mai mulţi creditori) nu a propus un plan de reorganizare, în condiţiile prevăzute de art. 94 din lege, sau nici unul din planurile propuse nu a fost acceptat şi confirmat (art. 102 alin. 3 din lege):

d) debitorul şi-a declarat intenţia de reorganizare, dar nu a propus un plan de reorganizare ori planul propus de acesta nu a fost acceptat şi confirmat;

e) obligaţiile de plată şi celelalte sarcini asumate nu sunt îndeplinite în condiţiile prevăzute în planul de reorganizare confirmat sau desfăşurarea activităţii debitorului în decursul reorganizării aduce pierderi averii sale (art. 105 din lege);

f) a fost aprobat raportul administratorului judiciar prin care se propune, după caz, intrarea debitorului în faliment potrivit art. 54 alin. 5 sau art. 60 alin. 3 din lege.

4.5.6.3. Hotărârea judecătorului-sindic privind intrarea în procedura

falimentului Precizări prealabile. În cazurile prevăzute de art. 107 alin. 1 din Legea nr.

85/2006, judecătorul-sindic va decide, prin sentinţă sau, după caz, prin încheiere, în condiţiile art. 32 din lege, intrarea în procedura falimentului.

Dispoziţiile cuprinse în hotărârea judecătorului-sindic. Prin hotărârea privind intrarea în faliment judecătorul-sindic va pronunţa dizolvarea societăţii debitoare.

Totodată, judecătorul-sindic va dispune: a) ridicarea dreptului de administrare al debitorului (art. 47 alin. 4 din lege); b) în cazul procedurii generale, desemnarea unui lichidator provizoriu, precum şi

stabilirea atribuţiilor şi a remuneraţiei acestuia, în conformitate cu criteriile aprobate prin hotărârea Guvernului;

c) în cazul procedurii simplificate, confirmarea, în calitate de lichidator a administra-torului judiciar, desemnat conform art. 19 alin. 2 sau art. 34 din lege, după caz;

d) în cazul procedurii generale, termenul maxim de predare a gestiunii averii de la debitor/administratorul judiciar către lichidator, împreună cu lista actelor şi operaţiunilor efectuate după deschiderea procedurii prevăzute de art. 46 alin. (2) din lege;

e) în cazul procedurii generale, întocmirea de către administratorul judiciar şi predarea către lichidator, în termen de 10 zile de la intrarea în faliment, a unei liste care să cuprindă numele şi adresele creditorilor şi toate creanţele acestora la data intrării în faliment, cu prezentarea celor născute după data deschiderii procedurii.

f) notificarea intrării în procedura falimentului. g) termenele pentru declararea creanţelor născute după data deschiderii procedurii

(art. 108 alin. 2 din lege), precum şi termenele de declarare a creanţelor născute în perioada de observaţie (art. 109 alin. 2 din lege).

4.5.7. Închiderea procedurii insolvenţei 4.5.7.1. Noţiuni generale Precizări prealabile. După parcurgerea operaţiunilor

1 prevăzute de lege,

procedura insolvenţei urmează să se închidă. Cazurile, luarea deciziei şi consecinţele închiderii procedurii sunt stabilite de Legea nr. 85/2006.

4.5.7.2. Cazurile de închidere a procedurii Precizări prealabile. Legea nr. 85/2006 reglementează cazurile de închidere a

procedurii. Acestea sunt cazuri generale de închidere a procedurii şi cazuri speciale, de închidere a procedurii reorganizării judiciare sau procedurii falimentului.

1 Ibidem, p. 784-785.

82

Cazurile de închidere a procedurii insolvenţei. Procedura insolvenţei este închisă în cazurile în care nu sunt îndeplinite condiţiile cerute de lege pentru desfăşurarea ei în continuare.

a) Nedepunerea niciunei cereri de admitere a creanţelor. În cazul deschiderii procedurii prin cererea introductivă a debitorului, dacă se constată că, la expirarea termenului prevăzut pentru înregistrarea cererilor de admitere a creanţelor, nu s-a depus nici o cerere, judecătorul-sindic va pronunţa o sentinţă de închidere a procedurii şi de revocare a hotărârii de deschidere a procedurii (art. 134 din Legea nr. 85/2006).

Într-un asemenea caz, închiderea procedurii nu va avea ca efect descărcarea debitorului persoană fizică de obligaţiile pe care le avea înainte de deschiderea procedurii, în condiţiile art. 137 din lege. Dar, operaţiunile de administrare, legal făcute asupra averii debitorului, îşi vor produce efectele. În consecinţă, drepturile dobândite până la revocare rămân neatinse.

b) Inexistenţa unor bunuri în averea debitorului. În orice stadiu al procedurii, dacă se constată că nu există bunuri în averea debitorului ori aceste sunt insuficiente pentru acoperirea cheltuielilor administrative şi nici un creditor nu se oferă să avanseze sumele corespunzătoare, judecătorul-sindic va putea da o sentinţă de închidere a procedurii (art. 131 din Legea nr. 85/2006). Prin aceeaşi sentinţă se dispune şi radierea debitorului din registrul în care este înmatriculat.

Cazurile de închidere a procedurii reorganizării judiciare şi a procedurii falimentului. Ajunsă la un anumit stadiu în desfăşurarea ei, procedura se poate închide ca procedură a reorganizării judiciare sau ca procedură a falimentului.

a) închiderea procedurii reorganizării judiciare. Procedura reorganizării judiciare, prin continuarea activităţii sau de lichidare pe bază de plan va fi închisă de judecătorul-sindic, prin sentinţă, dacă au fost îndeplinite toate obligaţiile de plată asumate prin planul de reorganizare confirmat (art. 132 din Legea nr. 85/2006).

Dacă o procedură începe ca procedură de reorganizare, dar apoi devine o procedură a falimentului, aceasta se va închide ca procedură a falimentului.

b) închiderea procedurii falimentului. Procedura falimentului se închide în condiţii diferite.

Procedura falimentului va fi închisă în cazul în care judecătorul-sindic a aprobat raportul final, când toate fondurile rezultate din averea debitorului au fost distribuite, iar fondurile nereclamate au fost depuse la bancă (art. 132 alin. 2 din Legea nr. 85/2006).

Închiderea procedurii falimentului va fi dispusă de judecătorul-sindic, prin sentinţă, la cererea lichidatorului.

83

TEST DE AUTOEVALUARE

1. Intenţia de revânzare sau închiriere trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:

a) intenţia de revânzare sau închiriere trebuie să existe la data cumpărării; b) intenţia de revânzare sau închiriere trebuie să fie exprimată de cumpărător; c) intenţia de revânzare sau închiriere trebuie să privească în principal bunul

cumpărat. 2. Ca obiect al prestaţiei cumpărătorului, preţul trebuie să îndeplinească

următoarele condiţii: a) preţul să fie stabilit în bani; b) preţul să fie determinant sau determinabil; c) preţul să fi fost stabilit într-o monedă de circulaţie internaţională. 3. Care sunt actele juridice pentru care legea cere forma scrisă ad

probationem: a) contractul de societate în participaţie; b) contractul de ipotecă; c) contractele privind vasele de război. 4. Obligaţiile comerciale se pot executa: a) la locul stabilit în mod expres în contract; b) la locul care rezultă tacit din natura operaţiunii sau intenţia părţilor contractante; c) la locul unde debitorul îşi avea sediul său comercial ori cel puţin domiciliul sau

reşedinţa la data încheierii contractului. 5. Care din următoarele cazuri încetează contractul de mandat: a) prin renunţare la mandat; b) prin moarte; c) prin insolvabilitatea şi falimentul mandantului sau mandatarului. 6. în cazul cecului, persoanele care participă la realizarea lui sunt: a) trăgător; b) tras; c) beneficiar. 7. Beneficiarul plăţii unui cec poate fi: a) un beneficiar determinat; b) purtătorul cecului; c) însuşi trăgătorul cecului. 8. Care din următoarele trăsături sunt specifice vânzării-cumpărării

comerciale: a) intenţia de revânzare sau închiriere trebuie să existe la data cumpărării; b) intenţia de revânzare trebuie să fie exprimată de cumpărător adică cunoscută de

cocontractant; c) intenţia de revânzare sau închiriere trebuie să privească în principal bunul

cumpărat. 9. Ce este girul unei cambii: a) un act juridic; b) o faptă de comerţ; c) un act de natură civilă. 10. Care sunt organele care aplică procedura de reorganizare judiciară: a) judecătorul sindic; b) judecătorul delegat; c) procurorul de şedinţă.

84

11. Ce elemente sunt specifice încheierii contractului de vânzare-cumpărare comercială încheiat prin corespondenţă:

a) o parte nu ia cunoştinţă în mod direct şi nemijlocit de voinţa celeilalte părţi; b) o parte ia cunoştinţă de voinţa celeilalte părţi contractante prin intermediul unor

mijloace de comunicare în masă; c) voinţa părţilor contractante nu poate fi exprimată în aces tip de contract. 12. Care din următoarele obligaţii revin cumpărătorului în cazul contractului

de vânzare-cumpărare comercială: a) obligaţia de plată a preţului; b) obligaţia de a preda bunul cumpărat; c) obligăţia de a suporta cheltuielile vânzării. 13. Procedura reorganizării judiciare poate fi declanşată de: a) debitorul însuşi; b) creditori săi; c) judecător. 14. După forma pe care o îmbracă contractul de mandat comercial poate fi: a) expres; b) tacit; c) un act care reprezintă voinţa comitentului. 15. În care situaţii prezentate, judecătorul sindic poate dispune închiderea

procedurii reorganizării şi a falimentului: a) dacă se constată că nu există bunuri în averea debitorului; b) dacă toate creanţele au fost acoperite prin distribuirile făcute; c) niciun creditor nu se oferă să avanseze sumele corespunzătoare. 16. Cecul poate fi redactat: a) sub forma unui înscris sub semnătură privată; b) sub forma unui imprimat cu valoare; c) sub forma unui înscris în formă autentică. 17. Avalul cambiei este: a) un act juridic prin care o persoană numită avalist se obligă să garanteze

obligaţia asumată de către unul dintre debitorii cambiali; b) un act juridic unilateral; c) un act de natură comercială. 18. Care sunt condiţiile de validitate pe care trebuie să le îndeplinească

contractul de vânzare-cumpărare comercială: a) consimţământul; b) capacitatea; c) clauza specială. 19. Încheierea contractului între absenţi ca şi încheierea contractului între

prezenţi presupune existenţa unor manifestări de voinţă: a) oferta de a contracta; b) acceptarea ofertei; c) respingerea ofertei. 20. Care este termenul limită de înregistrarea a creanţelor în stare de

faliment: a) 45 de zile de la data intrării în faliment; b) 30 de zile de la înregistrarea acţiunii; c) 30 de zile de la numirea judecătorului sindic.

85

21. Ce este girul unei cambii: a) un act juridic; b) o faptă de comerţ; c) un act de natură civilă. 22. Contractul de mandat comercial are ca obiect: a) obligaţia “de a face ceva pe seama altei persoane”; b) tratarea unor afaceri comerciale pe seama şi pe socoteala mandantului; c) încheierea unor acte juridice care pentru mandant sunt fapte de comerţ. 23. Care din următoarele obligaţii revin creditorului gajist: a) de a conserva bunul ce face obiectul gajului; b) de a nu folosi bunul primit în gaj; c) de a scoate la licitaţie bunul primit în gaj. 24. Care este termenul în care se poate propune un plan de reorganizare

judiciară: a) 15 zile; b) 30 zile; c) 45 zile calendaristice. 25. Care din menţiunile prevăzute sunt obligatorii pentru valabilitatea unui

cec: a) numele celui care trebuie să plătească; b) locul unde trebuie tăcută plata; c) semnătura comitentului. 26. Care din următoarele menţiuni sunt obligatorii pentru valabilitatea unui

bilet la ordin: a) locul unde trebuie făcută plata; b) indicarea scadenţei; c) data şi locul emiterii biletului la ordin. 27. Contractul de gaj poate înceta pentru următoarele cazuri: a) renunţarea creditorului prin restituirea voluntară a bunului; b) pierderea bunului gajat; c) vânzarea bunului gajat. 28. Pentru ca vânzarea-cumpărarea să devină faptă de comerţ trebuie să: a) fie îndeplinită funcţia economică şi anume interpunerea în schimbul bunurilor; b) să fie evaluabilă în bani; c) să poată fi transmis dreptul de proprietate asupra bunului cumpărat. 29. Gajul asupra fondului de comerţ poate fi: a) cu deposedare; b) fără deposedare; c) legea nu prevede în mod expres cum poate fi. 30. Înscrisul constatator al gajului se depune: a) la registrul de carte funciară; b) la judecătorie; c) la arhiva electronică de gajuri. 31. Care din următoarele obligaţii revin mandatarului: a) obligaţia de a executa mandatul; b) obligaţia de a-l înştiinţa pe comitent despre executarea mandatului; c) obligaţia de a rezilia contractul în anumite cazuri.

86

32. În timpul etapei falimentului judecătorul sindic poate dispune: a) vânzarea bunurilor; b) nu poate dispune vânzarea bunurilor; c) vânzarea bunurilor care sunt uşor vandabile. 33. Potrivit regulilor dreptului comun, la încheierea contractelor comerciale,

preţul trebuie să fie: a) stabilit în bani; b) determinat sau determinabil; c) sa fie real. 34. În temeiul prevederilor Codului comercial cumpărarea şi vânzarea

comercială poate avea ca obiect: a) numai bunurile mobile; b) bunuri mobile şi imobile; c) fondul de comerţ. 35. Biletul la ordin presupune implicarea următoarelor persoane: a) tras; b) emitent; c) beneficiar. 36. În timpul etapei falimentului judecătorul sindic poate dispune: a) vânzarea bunurilor; b) nu poate dispune vânzarea bunurilor; c) vânzarea bunurilor care sunt uşor vandabile. 37. Care din următoarele menţiuni sunt obligatorii pentru existenţa unei

cambii valabile: a) denumirea de cambie; b) numele trăgătorului; c) indicarea societăţii care va face plata. 38. Potrivit regulilor dreptului comun, la încheierea contractelor comerciale,

preţul trebuie să fie: a) stabilit în bani; b) determinat sau determinabil; c) să fie real. 39. Care din următoarele cazuri pot fi incluse în categoria gajului fără

deposedare: a) gajul asupra produselor solului prinse încă de rădăcină sau deja culese; b) gajul asupra materiilor prime industriale, în stare de fabricaţie sau deja fabricate; c) gajul asupra unui autovehicul. 40. Care dintre următoarele situaţii sunt cazuri de declanşare a procedurii

falimentului: a) dacă nu este confirmat de tribunal nici un plan de organizare; b) dacă debitorul şi-a declarat prin cererea introductivă intenţia de a intra în

procedura simplificată; c) pentru debitorul comerciant persoană fizică, în condiţiile degradării continue a

activităţii acestuia. 41. Care din următoarele condiţii sunt cerute de lege pentru curgerea de

drept a dobânzilor: a) obligaţia să fie lichidă; b) obligaţia debitorului să rezide în plata unei sume de bani; c) obligaţia să fi fost recunoscută de o instanţă de drept comun.

87

42. Care din următoarele obligaţii revin comisionarului în cazul unui contract de comision:

a) obligaţia de a da socoteală comitentului despre îndeplinirea mandatului primit; b) obligaţia de a executa mandatul încredinţat de comitent; c) obligaţia de a executa însărcinarea dată de mandant. 43. Potrivit dreptului comun, dovada actelor şi faptelor se poate face prin: a) înscrisuri; b)matori, prezumţii; c) expertiză. 44. Care sunt primele măsuri în cadrul procedurii falimentului: a) ridicarea dreptului debitoarei de a-şi administra averea; b) gajarea bunurilor; c) aplicarea sigiliilor (magazine, depozite etc.). 45. Care din următoarele forme juridice de organizare a societăţilor

comerciale sunt recunoscute de Legea nr. 31/1990 republicată: a) societatea cu răspundere limitată; b) societatea în comandită simplă; c) societatea în comandită pe acţiuni. 46. Care din următoarele tipuri de cec sunt recunoscute de Legea nr. 58/1934: b) cecul circulat; b) cecul simplu barat; c) cecul transferabil în cont. 47. Care sunt actele juridice pentru care legea prevede forma scrisă ad

solemnitatem: a) cambia; b) contractul de înrolare a tinerilor în armată; c) contractul de împrumut în bani. 48. Mandatul comercial: a) este retribuit; b) este gratuit; c) nu se precizează în mod expres în Codul Comercial. 49. Care din următoarele trăsături sunt specifice vânzării-cumpărării

comerciale: a) intenţia de revânzare sau închiriere trebuie să existe la data cumpărării; b) intenţia de revânzare trebuie să fie exprimată de cumpărător adică să fie

cunoscută de cocontractant; c) intenţia de revânzare sau închiriere trebuie să privească în principal bunul

cumpărat. 50. Care din următoarele persoane pot participa la încheierea unui contract

de comision: a) comitent; b) comisionar; c) comitentul licit. 51. Beneficiarul plăţii unui cec poate fi: a) un beneficiar determinat; b) purtătorul cecului; c) însuşi trăgătorul cecului.

88

52. Capacitatea de a încheia contractul de vânzare-cumpărare comercială este condiţionată de:

a) capacitatea de folosinţă; b) capacitatea de exerciţiu; c) capacitatea de preferinţă în cazul unor contracte speciale. 53. Plata unui cec poate fi garantată: a) prin aval; b) prin gir; c) prin gaj. 54. Care sunt condiţiile de fond ale cambiei: a) consimţământul şi cauza; b) capacitatea; c) obiectul. 55. În care din următoarele situaţii prezentate încetează contractul de

comision: a) prin revocarea împuternicirii; b) prin renunţarea la însărcinarea primită; c) ca urmare a morţii comitentului sau comisionarului. 56. Care este termenul limită de înregistrare a creanţelor în starea de

faliment: a) 45 de zile de la data intrării în faliment; b) 30 de zile de la înregistrarea acţiunii; c) 30 de zile de la numirea judecătorului sindic. 57. Care din persoanele prezentate participă la circuitul unei cambii: a) trăgătorul; b) trasul; c) beneficiarul. 58. Termenele speciale de prescripţie din Codul comercial sunt: a) 2 ani; b) 6 luni; c) 6 ani. 59. Nerespectarea obligaţiilor ce revin părţilor într-un contract de comision

atrage după caz: a) răspunderea civilă; b) răspunderea contravenţională; c) răspunderea penală. 60. Judecătorul sindic pentru îndeplinirea îndatoririlor ce îi revin poate

desemna: a) persoane specializate; b) un avocat; c) un administrator. 61. Care sunt primele măsuri în cadrul procedurii falimentului: a) ridicarea dreptului debitoarei de a-şi administra averea; b) gajarea bunurilor; c) aplicarea sigiliilor (magazinelor, depozitelor, etc). 62. Care sunt organele care aplică procedura de reorganizare judiciară: a) judecătorul sindic; b) judecătorul delegat; c) tribunalul comercial.

89

63. Încheierea contractului între absenţi ca şi încheierea contractului între prezenţi presupune existenţa unor manifestări de voinţă:

a) oferta de a contracta; b) acceptarea ofertei; c) respingerea ofertei. 64. Termenul general de prescripţie în materie comercială este de: a) 3 ani; b) 7 ani; c) 10 ani. 65. Care din următoarele titluri intră în categoria efectelor de comerţ: a) cambia; b) biletul de transport; c) cecul. 66. Care sunt condiţiile pentru aplicarea procedurii reorganizării judiciare şi a

falimentului: a) debitorul să aibă calitatea de comerciant; b) debitorul să se afle în imposibiliatea de a putea face faţă datoriilor sale

comerciale, aflându-se în insolvenţă; c) debitorul să fi încetat plăţile de cel puţin 3 luni. 67. Care din următoarele probe sunt specifice dreptului comercial: a) facturile acceptate; b) corespondenţă comercială; c) registrele comerciale. 68. Care din următoarele tipuri de vânzări sunt recunoscute de codul

comercial: a) vânzarea pe încercate; b) vânzarea pe gustate; c) vânzarea cu grămada. 69. În care din situaţiile prezentate judecătorul sindic poate dispune

închiderea procedurii reorganizării judiciarea şi a falimentului: a) dacă se constată că nu există bunuri în averea debitorului; b) dacă toate creanţele au fost acoperite prin distribuirile făcute; c) dacă nici un creditor nu se oferă să avanseze sumele corespunzătoare. 70. Care din următoarele obligaţii revin vânzătorului în cazul unui contract de

vânzare-cumpărare comercială: a) obligaţia de a preda lucrul vândut; b) obligaţia de a achita preţul stabilit; c) obligaţia de a asigura garanţia lucrului vândut. 71. În temeiul prevederilor Codului comercial cumpărarea şi vânzarea

comercială poate avea ca obiect: a) numai bunurile mobile; b) bunuriler mobile şi imobile; c) fondul de comerţ. 72. Contractul de comision poate avea ca obiect: a) o obligaţie “de a face”; b) o obligaţie “de a da”; c) o obligaţie “de a încheia anumite tranzacţii”.

90

RĂSPUNSURI

1. (a), (b), (c; 2 a), (b); 3. (a); 4. (a), (b), (c); 5. (a), (b), (c); 6. (a), (b), (c);

7. (a), (b); 8. (a), (b), (c); 9. (a); 10. (a); 11. (a), (b); 12. (a), (c); 13. (a), (b); 14. (a), (b); 15. (a), (b); 16. (a); 17. (a); 18. (a), (b); 19. (a), (b); 20. (a); 21. (a); 22. (b); 23. (a), (b); 24. (b); 25. (a), (b); 26. (a), (c); 27. (a); 28. (a); 29. (a), (b); 30. (c); 31. (a); 32. (a); 33. (a), (b), (c); 34. (a); 35. (a), (b), (c); 36. (a); 37. (a); 38. (a), (b), (c); 39. (a); 40. (b); 41. (a); 42. (a), (b); 43. (a), (b); 44. (a); 45. (a), (b), (c); 46. (a), (b); 47. (a); 48. (a); 49. (a), (b), (c); 50. (a), (b); 51. (a), (b); 52. (b); 53. (a); 54. (a), (b), (c); 55. (a), (b), (c); 56. (b); 57. (a), (b), (c); 58. (a), (b); 59. (a), (c); 60. (a); 61. (a); 62. (a); 63. (a), (b); 64. (a); 65. (a), (c); 66. (a), (b); 67. (a), (b), (c); 68. (a), (b), (c); 69. (a), (b); 70. (a), (c); 71. (a); 72. (a).

91

CUPRINS Cap. I. Obligaţii comerciale .................. ...........................................................................4 1.1. Noţiuni introductive ......................................................................................................4 1.2. Regulile privind formarea obligaţiilor comerciale ........................................................ 4 1.3. Regulile privind executarea obligaţiilor comerciale ..................................................... 6 1.4. Probele în materie comercială .................................................................................... 7 1.5. Mijloacele moderne de comunicare şi valoarea lor probatorie ................................. 12 1.6. Prescripţia extinctivă în materie comercială .............................................................. 12 Cap. II. Contracte comerciale speciale ........................................................................ 16 2.1. Contractul de vânzare-cumpărare comercială .......................................................... 16 2.2. Contractul de mandat comercial ................................................................................ 23 2.3. Contractul de comision .............................................................................................. 27 2.4. Contractul de consignaţie ......................................................................................... 29 2.5. Contractul de gaj comercial ...................................................................................... 32 2.6. Contractul de report .................................................................................................. 35 2.7. Contractul de cont curent .......................................................................................... 36 2.8. Contractul de garanţie reală mobilară ........................................................................ 38 Cap. III. Titlurile comerciale de valoare ........................................................................ 47 3.1. Noţiunea, caracteristicile şi clasificarea titlurilor comerciale de valoare ................... 47 3.2. Cambia ....... ........................................................................................................... 47 3.3. Biletul la ordin ............................................................................................................ 59 3.4. Cecul ................... ...................................................................................................... 61 Cap. IV. Procedura insolvenţei ..................................................................................... 68 4.1. Noţiunea şi caracterele procedurii insolvenţei .............................................. 68 4.2. Condiţiile aplicării procedurii insolvenţei ......................................................... 69 4.3. Insolvenţa debitorului ...................................................................................... 71 4.4. Participanţii la procedura insolvenţei............................................................... 72 4.5. Conţinutul şi desfăşurarea procedurii insolvenţei ........................................... 77 Teste de autoevaluare .................................................................................................... 83 Răspunsul testelor de autoevaluare ............................................................................. 90 Cuprins ...................... ...................................................................................................... 91

BIBLIOGRAFIE

1. S.D. CĂRPENARU – Trata de drept comercial, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2009 2. Răducan OPREA – Drept comercial român, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2009 3. Alexandru ŢICLEA, Societăţile comerciale de la A la Z – Editura „Şansa”, Bucureşti, 1990 4. Fr.DEAK, S.D. CĂRPENARU, Contracte civile şi comerciale, Bucureşti, 1994 5. Dr. Raul Petrescu, Drept comercial, Editura „Oscar Print”, Bucureşti, 1995 6. Vasile PĂTULEA, Corneliu TURUIANU: Elemente de drept comercial, ediţie revizuită şi adăugată, Editura „Press-Mihaela” SRL, Bucureşti, 1996 7. Vasile PATULEA, Corneliu TURUIANU: Curs de drept comercial român, Editura ALL BECK, Bucureşti, 1999 8. Vasile PĂTULEA, Corneliu TURUIANU, Drept comercial – Practică judiciară adnotată, Editura ALL Beck, Bucureşti, 1999 9. Elena CÂMECI, Drept comercial român, Editura ALL BECK, Bucureşti, 2000 10. Viorel DAGHIE, Răducan OPREA, Doina MIHĂILĂ, Drept comercial român, vol I-II, Editura „Naţional”, Bucureşti, 2001 11. Stanciu D. CĂRPENARU, Drept comercial român, Editura ALL BECK, Bucureşti, 2002, ediţia a IV-a 12. Răducan OPREA şi Doina MIHĂILĂ, Dreptul comercial român – note de curs pentru specializările Facultăţii de Ştiinţe Economice şi Administrative, Editura „Naţional” Bucureşti, 2004 13. Smaranda ANGHENI, Magda VOLANCIU, Camelia STOICA, Drept comercial – curs universitar, Editura ALL BECK, Bucureşti, 2004 14. Ioana SCHIAN, Curs de drept comercial, Editura „Rosetti”, Bucureşti, 2004 15. Sebastian BODU, Drept comercial – curs universitar, Editura „Rosetti”, Bucureşti, 2005 16. Legea societăţilor Comerciale – Comentarii practicale – Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2006 17. Ion TURCU – Tratat de insolvenţă, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2006 18. Stanciu D. CĂRPENARU, Vasile NEMEŞ, ş.a. – Noua Lege a insolvenţei – Legea nr. 85/2006, comentarii pe articole, Editura Hamangiu, 2006, Bucureşti 19. Ioan ADAM, Condruţ Nicolae SAVU – Legea procedurii insolvenţei, Comentarii şi explicaţii, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2006 20. Stanciu D. CĂRPENARU, Drept comercial român, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2007, ediţia a V-a 21. Răducan OPREA, Dragoş DAGHIE – Drept comercial român, vol. I şi II, Editura Europlus, Galaţi, 2007 22. Cod comercial 23. Revista de drept comercial 24. Stanciu D. Cărpenaru, Drept comercial român, Ediţia a VIII-a, revăzută şi adăugită, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2008. 25. Stanciu D. Cărpenaru, Drept comercial român, Ediţia a VII-a, revăzută şi adăugită, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2007.