Comentariul poeziei Lacul scrisa de Mihai Eminescu - prima parteNatura in poezia lui Eminescu, dupa o remarca a lui Tudor Vianu, in primele poezii apare ca o pictura colorata cu straluciri fantastice si intruchipari de basm, pentru a se schimba cu timpul intr-un spectacol al Frumusetilor firii, intr-un univers auditiv si in egala masura vizual, cu rezonante discrete intr-un sentiment al contopirii omului cu firea Printre infatisarile firii, lumina este simbolul insusi al devenirii, ea modificandu-se neincetat in palpitatiile cele mai intime ale naturii. Si pentru ca in gandirea poetica exista o corespondenta a simbolurilor prin sensurile lor mai adanci, afinitatea dintre lumina si apa este foarte fireasca intr-un univers privit prin simbolurile devenirii (T. Vianu, Poezia lui Eminescu, p. 95-96).Poezia "Lacul", publicata la 1 septembrie 1876 in "Convorbiri literare" alaturi de "Dorinta", "Melancolie" sau "Craiasa din povesti" este definitorie pentru viziunea lui Eminescu asupra iubirii si a naturii.In prima strofa, Eminescu se dovedeste un stralucit pictor al unei naturi umanizate: "nuferii galbeni", tresarirea apelor "lacului codrilor albastru" sugereaza o natura aflata in asteptarea prezentei indragostitilor. Epitetele: "albastru" (lacul), "galbeni" (nuferi) si "albe" (cercuri) sunt din sfera cromaticului, poetul insistand in zugravirea naturii fermecate pe efectele de culoare: "albastru-galben-alb.Imaginile vizuale, puternic conturate, sunt asociate cu acelea care sugereaza miscarea, sugerata de verbele: "incarca", "tresarind" si "cutremura". In planul trairilor afective, miscarea nelinistita a naturii corespunde framantarilor indragostitului, prezent incepand cu strofa a doua "Si eu trec de-a lung pe maluri/ Parc-ascult si parc-astept"... Adverbul "parca" prin care se introduc propozitiile concentrate din versul al doilea, precizeaza ca este vorba nu de dragostea-realitate ci de aspiratie spre implinire prin iubire.Imaginea intalnirii posibile si calatoria pe ape sunt proiectate intr-un viitor exprimat prin verbul la conjunctiv: "sa rasara", "sa cada", "sa sarim", "sa scap", "sa scape", "sa plutim". Suita de verbe la conjunctiv nuanteaza puternic miscarea dar si o individualizeaza, creandu-se impresia ca se recompune un ritual al intimitatii. Posibila poveste de iubire se infiripa deocamdata in imaginatia indragostitului.Iubirea este adanc ancorata in inima naturii, dar natura nu se reduce numai la cadrul intim, protector, al indragostitilor. Ea participa la momentul erotic, se asociaza trairilor afective ale tinerilor. Bineinteles, totul se petrece in imaginatia visatorului: "ea din trestii sa rasara" si "Sa sarim in luntrea mica,/ Inganati de glas de ape" si "Sa plutim cuprinsi de farmec/ Sub lumina blandei lune/ Vantu-n trestii lin fosneasca/ Unduioasa apa sune!" Participarea naturii la actul erotic este sugerata mai ales de personificare: "inganati de glas de ape", "lumina blandei lune". Natura este puternic umanizata nu numai prin personificare, dar si prin epitet, care sporeste nota familiara a elementelor ei: "luntrea mica", 'blandei lune", '"vantul... lin fosneasca", "unduioasa apa".Comentariul poeziei Lacul scrisa de Mihai Eminescu- a doua parteCele cateva componente "realiste" ale tabloului: "lacul", "codrul", "luntrea", elemente ale spatiului terestru, "luna", "vantul", simboluri ale cosmosului, sunt evident subordonate caracterului imaginar al intregului peisaj, usurand transpunerea cititorului intr-o lume fantastica in care se vor integra indragostitii.In ceea ce priveste sintaxa frazei, aceasta este subordonata transmiterii directe a sentimentului poetic: exceptand ultima strofa propozitiile care "compun" jocul imaginar al iubirii sunt coordonate, fie prin juxtapunere, fie prin conjunctia coordonatoare "si". Raportul de adversitate cu propozitia cu care debuteaza ultima strofa "Dar nu vine..." are menirea de a mentine "jocul erotic" in ipostaza de vis, de aspiratie, iar neinplinirea, in cele din urma sugerata si de adjectivul "singuratic"cu care debuteaza ultima strofa: "Dar nu vine..." are menirea de a mentine "jocul erotic" in ipostaza de vis, de aspiratie iar neimplinirea, in cele din urma sugerata si de adjectivul "singuratic" cu care debuteaza prin inversiune topica propozitia urmatoare: "In zadar suspin" il va conduce pe indragostit spre o alta stare de spirit: sentimentul singuratatii ("singuratic"), aceluia al zadarniciei idealului in iubire ("in zadar") li se asociaza acela al deziluziei pentru iubirea neimplinita "sufar".Caracteristica pentru armonia desavarsita a versului eminescian, "Lacul" nu este o creatie dintre cele de mari si tulburatoare adancimi, dar este una din acelea in care limbajul poetic se dovedeste a fi un element de esenta in structura poeziei. Iubirea se impleteste aici, in mod desavarsit, cu sentimentul unei naturi pline de lumina si miscare, dorinta cu regretul, amintirea cu nostalgia, posibilul cu nesiguranta caci ea "nu vine... Singuratic/ In zadar suspin si sufar" si, laolalta acesta ne introduce intr-un lirism de esenta superioara oferindu-ne un original si puternic sentiment al existentei.In totalitatea ei, poezia are o naturalete a exprimarii si o limpezime cu totul exceptionale, trasaturi care reprezinta semne ale maturizarii artistice eminesciene.Poetul nu abuzeaza de figuri de stil, dar nici nu le elimina. Ele apar dintr-o mare putere de asociere a cuvintelor, care ne tulbura prin noutate si efect, contribuind la cresterea expresivitatii poetice.In ceea ce priveste versificatia, ritmul e trohaic cu masura de 7-8 silabe, ca in poezia populara Versurile sustin, prin muzicalitatea lor interioara insasi miscarea sentimentului care izbucneste cu tarie, evolueaza spre implinire si "se stinge", imprevizibil in resemnare.

O tema abordata de Mihai Eminescu este iubirea, dar in lirica erotica eminesciana, sentimentul dragostei pentru fiinta iubita se imbina cu admiratia fata de frumusetea naturii, asa cum se intampla si in poezia Lacul.Aceasta creatie eminesciana este o opera lirica intrucat sentimentele poetului sunt exprimate in mod direct, nemijlocit.Nu apare actiune, nu apar personaje, ca in operele epice, nu exista un narator, iar elementele cadrului natural constituie doar decorul unei iubiri romantice, patimase, profunde. Poetul viseaza la o dragoste ideala, la posibilitatea implinirii ei in decorul fascinant al codrului.Mai intai este exprimata emotia poetului determinata de asteptarea fiintei iubite si natura vibreaza la unison cu acesta, pentru ca i-a preluat zbuciumul.Motivul asteptarii este infatisat ca posibilitate, ca si gestul tandru al imbratisarii. Iubita apare astfel ca o proiectie imaginara in visul poetului, ca un ideal de iubire.Starea de asteptare si de singuratate genereaza visul de iubire al poetului in care acesta se abandoneaza extazului alaturi de fiinta iubita, plutind pe undele lacului sub lumina lunii.In strofa finala visul ia sfarsit, poetul revine la o realitate trista, dureroasa, din care izvorasc deceptia si singuratatea care se consuma in acelasi decor, al lacului, dar mai putin luxuriant.Intensitatea tristatii, a durerii este direct exprimata prin epitetul singuratic si prin verbele suspin si sufar. '' Dar nu vine...Singuratic / In zadar suspin si sufar / Langa lacul cel albastru / Incarcat cu flori de nufar.'' /Trairile interioare, prezente si aici ca in orice opera lirica, sunt surprinse in diferite momente : al asteptarii, al visului si al reintoarcerii la realitate.Natura apare personificata, imaginile vizuale se imbina cu cele auditive, realizate printr-un limbaj artistic deosebit de plastic in care apar epitete [ '' blanda luna '', '' lin porneasca '', '' unduioasa apa '' ] sau personificarii [ '' lacul trasarin '', '' cutremura '', '' apa...sune '' ].Poetul sugereaza, ca in orice opera lirica, o anumita atmosfera poetica, subiectiva, caracterizata printr-o usoara seninatate si calma resemnare caci faptul naturii dimunueaza tristetea.Este prezent si eul liric sugerat prin pronumele personal '' eu '' din strofa a doua si prin formele de persoana I singular sau plural ale verbelor [ '' ascult '', '' astept '', ''sa sarim '', '' sa plutim '' etc.], care exprima sentimentele mentionate, caracterizate prin profunzime si printr-o sinceritate covarsitoare, facandu-l partas si pe cititor la propriile trairi.Astfel, prin sinceritatea sentimentelor si prin simplitatea formei, Mihai Eminescu gaseste drumul cel mai scurt , dar si cel mai rapid si fascinant, in acelasi timp, de a ajunge la suflet cititorului.