Responsabilitatea asupra conținutului articolelor revine autorilor.

Colegiul Tehnic „Alexandru Ioan Cuza” Bârlad

Lyceum T Supliment Științific

100 de ani de la

reîntregirea neamului

Adresa redacției

Colegiul Tehnic „Al. I. Cuza”, Str. Vasile Pârvan, Nr. 1 Bis,

Tel/Fax: 0235413323, e-mail: gsiaic@yahoo.com,

Cod 731050, Bârlad, România

AN 10, NR. 14, MARTIE 2018

ISSN 2065 - 3573

Lyceum T-supliment științific martie 2018 100 de ani de la reîntregirea neamului

1

O sută de ani de România, o sută de ani de educație Prof. Irina Chiriac

Director al Colegiului Tehnic „Alexandru Ioan Cuza”

Educația a constituit întotdeauna o preocupare majoră a societății și a elitei sale. În perioada

modernă, începând cu revoluţia industrială, când accesul la şcoală s-a generalizat, învăţământul a

devenit o prioritate pentru toate clasele sociale, fie şi doar din speranţa, justificată, că individul se

poate ridica deasupra condiţiei date de familie, locul şi circumstanţele în care s-a născut.

În trecut, s-au făcut eforturi uriaşe pentru scoaterea României din bezna ignoranţei şi a

primitivismului, iar cea mai importantă decizie luată de autorităţile de atunci a fost adoptarea unei

legi a educaţiei. Primul care a dat o lege de iluminare a poporului român a fost domnitorul Alexandru

Ioan Cuza, promulgând Legea Instrucțiunii - una dintre cele mai moderne legi de educație din Europa.

În întreg continentul european, încă de la începutul secolului XIX, dar mai ales după mijlocul

său, au apărut politici generale, naţionale de învăţământ cu programe şi pedagogii menite să se

răspândească în toate colţurile societăţilor. Nici România nu a fost mai prejos – personalităţi cum ar

fi Spiru Haret, Onisifor Ghibu, Vladimir Ghidionescu, Emil Brândză, Ştefan Bârsănescu, Dimitrie

Gusti au contribuit enorm la promovarea valorilor româneşti, dar şi la integrarea celor universale în

cultura noastră.

O perioadă înfloritoare pentru învățământul românesc a reprezentat-o mandatul ministerial

a lui Spiru Haret, care a militat și a reușit să dezvolte rețeaua școlară. Acesta își dorea ca elevii să

învețe logic, fără să memoreze informațiile: „Peste tot se impune a se face aplicaţii şi a se dezbrăca

învăţământul cât mai mult posibil de caracterul abstract şi pur teoretic.” Profesorul Spiru Haret a

fost cel care a revoluționat sistemul de educație, la sfârșitul secolului al XIX-lea. A prelungit durata

învățământului secundar, de la 7 la 8 ani, și l-a împărțit în două cicluri: inferior, adică gimnaziu, și

superior, echivalentul liceului de astăzi. Totodată, ministrul Instrucțiunii Publice de atunci a sprijinit

dezvoltarea învățământului în mediul rural, a susținut educația fizică în școli și a înființat cantinele și

internatele. Învățământul profesional s-a bucurat de o deosebită atenție prin legile elaborate în timpul

mandatului ministrului Spiru Haret care prevedeau că „școlile elementare de meserii iau naștere în

raport cu trebuințele și resursele locale.”

După 1918, două probleme trebuiau să fie depășite - în primul rând, integrarea a nu mai puțin

de patru sisteme de învățământ diferite datorită unirii celor patru provincii istorice și în al doilea rând,

nevoia de industrializare și modernizare pe care societatea o întâmpina. Ministrul Constantin

Angelescu a avut un rol esențial în modelarea sistemului de învățământ din România. Modelul

lui Spiru Haret a fost păstrat, iar modelele sistemelor austriac și maghiar, răspândite

în Transilvania și Bucovina, au fost eliminate. Până în 1941, au existat diferențe între tipul de

educație primită de către copii de vârstă școlară în zonele rurale și urbane - fiecare au fost adaptate la

nevoia de forță de muncă din zona respectivă. Diferențele puteau fi foarte mari, elevii din școlile

rurale care se transferau în școlile urbane trebuiau să repete anumiți ani, pentru a se putea adapta

sistemului educativ. Liceele, de asemenea, au fost modernizate - învățământul clasic a fost simplificat

într-o măsură (limbile moderne și limbile clasice au fost comasate în ceea ce a devenit programa de

studii sociale), iar învățământul tehnic s-a îmbunătățit semnificativ pentru a furniza tehnicieni și

muncitori pentru fabricile care au fost construite în toată țara.

Academicianului Dinu C. Giurescu sintetiza învăţământul, până în 1944, astfel:

„1.Învăţământul primar (pe atunci, de obicei, clasele I-IV) dădea pregătirea necesară unui

elev silitor ca să reuşească la examenul de admitere în liceu (pe atunci cu o durată de 8 ani), fără să

recurgă la meditaţii.

2. Liceul asigura o pregătire cuprinzătoare la secţiile „realăˮ sau „umanistăˮ; bacalaureatul

era un examen greu, iar diploma respectivă avea însemnătate. Industria meditaţiilor dezvoltată tot mai

mult, la scară naţională, din anii '60 şi '70, era, chiar şi în anii războiului 1939-1943, o excepţie,

întâlnită în anumite cazuri la Politehnică şi Medicină.

3. Tinerii cu bune rezultate (nu neapărat cu avere) mergeau la specializare în Franţa şi

Germania, unii în Italia sau Anglia. Din 100 de tineri plecaţi la stagii sau doctorate, cel puţin 98 se

întorceau în România. Aici îşi aveau familia, un viitor în profesie şi posibilitatea unui trai decent.

Lyceum T-supliment științific martie 2018 100 de ani de la reîntregirea neamului

2

4. Salarizarea. Statul aloca 17,8% din buget (în 1938/1939) pentru educaţie”.

Elitele societății românești, eminenţi pedagogi democraţi şi progresişti au avut în prim plan,

în ultimii 100 de ani, centrarea educaţiei pe elev. Astfel, G.G. Antonescu spunea că „individualismul

şi provocarea la acte de creaţie constituie două note caracteristice ale culturii formative, pe care ne

dorim să o realizăm în şcoală”2 , iar Iosif Gabrea era convins că „idealul educaţiei nu este altul decât

potenţarea la maximum a individualităţii.”3 Exemplele pot continua cu personalităţi ca: Onisifor

Ghibu, Constantin Rădulescu-Motru şi alţii în a căror scrieri şi acţiuni se poate găsi o enormă cantitate

de gândire progresistă, care ar putea face faţă oricăror scrutine riguroase, moderne.

Această problematică este abordată și în literatura de specialitate contemporană, cel mai bun

promotor al metodologiilor de gândire independentă şi logică fiind Albert Bandura, al cărui superb

concept de „auto-eficacitate” nu trebuie confundat cu termenul de „self-esteem” sau „încredere în

sine”. Auto-eficacitatea este modul şi modelul prin care o persoană devine conştientă nu numai de

ceea ce poate face, dar şi CUM poate cunoaşte şi înţelege4. Auto-eficacitatea se poate aplica la orice

domeniu specific: în sport, la matematică, chimie, desen sau muzică. Felul în care o persoană îşi

percepe auto-eficacitatea poate prezice dacă individul va începe o sarcină de lucru, cât timp va persista

la realizarea ei, cât efort va investi în ea, dacă va da înapoi în caz de dificultăţi şi dacă o va duce la

bun sfârşit.

La ora actuală, apare tot mai des întrebarea: Cum ştim că ai noştri copii merg la o şcoală

bună? Ce este o şcoală bună? În primul rând, trebuie trecut dincolo de răspunsul simplist despre câţi

olimpici produce şcoala sau la câte facultăţi sunt admiși copiii. Acest gen de evaluare, deşi recunoaşte

meritele unora dintre copii, nu spune nimic despre „valoarea adăugată” dată de şcoală potenţialului

fiecărui copil. Orice profesor din lume va fi de acord că este mult mai greu şi deci mult mai de admirat,

să aduci un copil de 5 la nota 7 sau 8 decât să îl ţii pe unul de 10 la 10. Pe hârtie, la rezultat, al doilea

elev are nota 10, în timp ce primul are doar opt. Ce şcoală este mai bună? Răspunsul ar trebui dat de

societatea românească. Ce fel de elev doreşte ea să fie produs de şcoală? Ce fel oameni dorim să avem

în ţară? Ce fel de cunoştinţe şi ce fel de caracter vrem să dezvoltăm în copii?

Esenţial ar fi ca toate şcolile să aibă, pe lângă conţinuturi, obiective şi cadre cheie la fiecare

materie şi, pe lângă activităţile extraşcolare despre care se poate discuta separat, „portretul”. Acesta

(inspirat din formatul Bacalaureatului Internaţional, dar adaptat la ceea ce este nevoie în România) ar

trebui să conţină o serie de trăsături de caracter care să fie integrate în programe, care să fie prezente

în viaţa de zi cu zi a şcolii, care să fie discutate de către cadrele didactice la întâlnirile de pregătire

profesionale5. Astfel, elevii ar trebui să devină:

Persoane ce gândesc

Capabili să comunice

Posesorii unor principii ca onestitate, demnitate şi responsabilitate

Persoane cu o viziune echilibrată a realităţii care să-i ajute să poată lua decizii logice şi etice

Deschişi la minte – cu o toleranţă şi înţelegere a altor culturi

Oameni ce reuşesc să combine armonios dezvoltarea intelectului cu dezvoltarea fizică şi psihică

Capabili să-şi evalueze părţile pozitive, limitele şi experienţele astfel încât să-şi poată urma

propria dezvoltare

Persoane capabile de compasiune, de empatie şi respect pentru situaţiile şi sentimentele altora

Dacă o şcoală îşi propune astfel de ţeluri şi are măsuri specifice de dezvoltare, evaluare şi

îmbunătăţire, atunci acea şcoală este o şcoală bună.

Întrebările despre rolul şi scopul educaţiei viitoarelor generaţii transcend graniţe şi perioade

istorice. Provocarea pentru noi astăzi este de a căuta şi încerca să creăm o lume mai bună cu materialul

avut şi în contextul social, uman, istoric şi geografic contemporan al României.

Bibliogarafie: 1. https://ro.wikipedia

2. I. Albulescu, note de curs ‘Istoria pedagogiei româneşti’, Universitatea Babes-Bolyai Cluj-Napoca, p. 21,

https://beyondreamz.files.wordpress.com/2010/01/istoria_pedagogiei_romanesti.pdf

3. A. Bandura, Self-Efficacy: The Exercise of Control, W.H. Freeman, New York, 1997.

4. S. Butnaru & L.R. Gherasim, Performanta Scolara, Polirom, Bucureşti, 2013.

5. http://www.contributors.ro/idei-si-soluti

Lyceum T-supliment științific martie 2018 100 de ani de la reîntregirea neamului

3

Strada Regală

Piesă în trei acte

Prof. Pascaru Costel Eugen

Director adjunct al Colegiului Tehnic „Alexandru Ioan Cuza”

Actul I - Euforia

Terasa de vară a restaurantului-cafenea Colosseum Manzavinatos din Bârlad, în seara în

care România a intrat în război împotriva Austro-Ungariei, 15 august 1916. Terasa restaurantului

este plină de lume: protipendadă, ofițeri, doamne frumos îmbrăcate, un chelner și un ucenic pe fugă.

Pe terasă, se află reclamele restaurantului (Mâncați numai la Manzavinatos frigărui la grătar,

chifteluțe calde preparate de Vasile Bucătarul! Degustați vinuri alese! Săli de consumație mai curate

și mai încălzite ca la acest restaurant nu se mai găsește! Veniți la orice oră din zi și din noapte! În

fiecare seară: CINEMATOGRAF! ), programul serii pe un afiș cu un ofițer la brațul unei doamne.

Se anunță că la cinematograf vor fi difuzate știri de pe frontul de Vest , iar vizionarea va fi urmată

de o paradă de modă pentru publicul feminin.

Grupate la patru mese, pe scenă, sunt prezente și personajele. La prima masă: domnul Avram

– profesor la Școala Normală, magistratul Panopol, domnul Culcer – inspector financiar, Gogu

Ionescu cerealistul (liberali); la masa a doua: cele două fete bătrâne ale proprietarului Manzavinatos

(pudrate exagerat și schimonosit), proprietarul Manzavinatos, Ghisele și Moritz Segall – proprietarii

casei de modă cu același nume; masa a treia: profesorul de limba germană - Gheorghe Alexandrescu,

cerealistul Botez, avocatul Nechifor, cu cele trei soții (tachiștii sau emandiștii); masa a patra:

căpitanul Gane, căpitanul Pleșoianu, maiorul Steriade. Cei de la prima masă tocmai au terminat de

mâncat

Avram (către chelner): Ioane, poți strânge masa!

Chelnerul Ion: V-a plăcut mâncarea noastră? Ce părere aveți, domnule judecător Panopol?

Nu prea erați hotărât?

Magistratul: Borșul de tăiței cu carne de cocoș a fost delicios.

Inspectorul financiar Culcer: Iar limba de vacă în sos picant m-a uns la suflet după două

săptămâni de postul Sfintei Marii.

Chelnerul Ion: Știam eu că o să vă placă, domnule Culcer!

Gogu cerealistul: Băiete, fii drăguț, mai adu trei cafele, trei pahare de cognac și un platouaș

cu niște cașcaval afumat... să meargă cognacul! Și le treci la mine. Fac cinste!

Avram (către Gogu cerealistul): Se vede cine trăiește pe picior mare, coane Gogule! Cum îți

mai merg afacerile cu cereale pe vreme de război?

Gogu: Nu mă plâng, domnule Avram. Exportăm rușilor, că doar sunt aliați cu franțujii, frații

noștri mai mari. Chiar săptămâna trecută am trimis la Galați câteva vagoane. Marfă a-ntâia!

(Între timp sosesc cafelele și cognacul.)

Magistratul: Uite-l și pe proprietarul restaurantului, jupânul Manzavinatos. Știe să-și atragă

mușterii. N-am ce zice.

Avram: Generos program în seara asta! A început iarmarocul. Va fi puzderie de lume, iar

banii... vor curge gârlă!

Culcer: E loc destul pe Cacaina. Bani are, dar fetele tot nu și le-a măritat. Le tot scoate în

lume, dar fără nici un folos că sunt urâte cu draci. Fug pețitorii de ele.

Gogu: Uite-le cum stau împopoțonate lângă tătâne-său, doar va cădea vreun guguștiuc în

plasă.

Magistratul: Poate s-o găsi vreun tomnatic căruia i s-a urât cu binele. Fiecare cu norocul lui.

Au avere.

Manzavinatos (se ridică de la masă și sună din clopoțel): Doamnelor și domnilor, onor

public! Atențiune, vă rog! În această minunată seară, restaurantul nostru v-a pregătit o mulțime de

surprize. Mai întâi vă vom prezenta un jurnal de război de pe frontul de vest. Acolo se duc lupte

titanice între franțujii aliați cu englejii și dușmanii lor de moarte… nemții aliați cu austriecii. Stați

lângă noi până la final surprisele vor continua….!

Lyceum T-supliment științific martie 2018 100 de ani de la reîntregirea neamului

4

Se face tăcere. Începe să ruleze filmul cu imagini de pe frontul de vest, pe un fond muzical,

pian, Fr. Chopin, Tristesse. După terminarea filmului se aprind luminile și conversația la mese

reîncepe. Între timp, pe întuneric, la masa învecinată s-au așezat: profesorul de limba germană,

Gheorghe Alexandrescu, cerealistul Botez, avocatul Nechifor, cu soțiile.

Gogu (surprins, către cei de la masa vecină, la fel de surprinși de întâlnire): Dar ce mai fac,

onor, membrii clubului tachist? Ce mai zice conu̕ Take Ionescu, zis gură de aur? (Întrebarea stârnește

hohote…)

Cerealistul Botez: La fel ca și domnul Nae al dumneavoastră…. Sfântul Sisoe! (Hohote…)

Gogu: Uite cine gângurește! Cerealistul Botez! Ăl de exportă nemților și austriacilor grâu.

Adică dușmanilor prietenilor noștri!

Cerealistul Botez: Dar ce, dumitale nu exporți? Negustoria e negustorie, mon cher! Nemți,

austrieci, franțujii dumitale, bani să iasă… (face semnul specific cu degetele….)

Avram: În ultima vreme o țineți numai în chiolhanuri electorale. I-a plăcut deunăzi lui „gură

de aurˮ pateul de iepure ciocoiesc? Fripturica de curcan, cu champagnie și cognac Martel nu i-au stat

în gât?

Profesorul Alexandrescu: Să moară sărăntocii de ciudă! Noroc că-i vară și mâncați doar

gorgoaze. Să vă vedem la iarnă…

Avram: Cică la clubul vostru se servește zilnic supă de gogoși junimiste și pește marinat à la

Petre Carp.

Avocatul Nechifor: Lasă că și la voi miroase a brânză electorală și a fructe verzi și uscate.

Gogu: Se vede că tot cu bătutul apei în piuă vă ocupați. Scoateți untul la vânzare, domnule

avocat Nichiforeanu? Ce mai faceți cu alde cei de gură cască, pe care i-ați numit prin funcții? V-ați

pregătit de pușcărie, la câte ați făcut?

Botez: Nu ne purtați voi de grijă! Bate-ți toba la urechea surdului în continuare! (Râsete….)

Culcer: La ultima voastră întâlnire electorală, de fapt beție, pe câțiva bine magnetizați i-ați

pierdut prin tufișurile de pe marginea drumului. Stăteau și cu izmenele-n mână. A fost cufurită treaba!

(Râsete…)

Avram: V-au plăcut gogoșelele pe care vi le-am pregătit cu sare amară? Nu vă mai săturați…

Ați împuțit orașul! Iar pe Ghiță Hraștină l-ați lăsat țeapăn sub podul Pescăriei.

Gogu: Deh!… A fost și el pentru o zi prefect. A murit fericit după o noapte de magnetizare

cu rom de jamaică…

Profesorul Alexandrescu: Lasă, că nici cu cetele voastre de ciomăgași nu mi-e rușine… iar

de dusul alegătorilor cu targa la domiciliu…. Oare cine-i vinovat?

Doamna Alexandrescu: Mai lăsați-o, dragă, baltă cu politikia voastră de Cacaina! Mai bine

să ne uităm la spectacolul de modă, care tocmai a început.

Ghisele Segall, soția patronului casei de modă, (un panou pe care se găsește scris: Casa de

Modă Ghisele și Moritz Segall), se îndreaptă spre scenă împreună cu Manzavinatos, care se

adresează publicului.

Manzavinatos: Onorat public, urmează cea de-a doua surpriză a serii: parada modei. Prezintă

onor madame Ghisele Segall. (Se întoarce galant spre aceasta și-i sărută mâna, iar madame Ghisele,

foarte țanțoșă, începe să-și prezinte creațiile.)

Madame Ghisele: Onorat public, doamnelor, am plăcerea de a vă prezenta în această

minunată seară de vară o extraordinară paradă de rochii realizate din cele mai bune materiale aduse

de la Paris, Berlin și Viena. În atelierul de croitorie de dame al meu și-al soțului (arată cu mâna

înmănușată spre soț, trimițându-i o bezea) confecționăm rochii după tiparul marilor case de modă

pariziene, dar la prețuri moderate. Pălăriile noastre întrec orice imaginație, iar dantelele sunt

deosebite! (Apare, în scenă, o prezentatoare cu o pălărie extravagantă și cu o rochie de dantelă.) Vă

asigurăm, doamnelor, că, dacă veți apela la serviciile noastre, veți fi foarte mulțămite atât de

soliditatea lucrului, cât și de promptitudinea cu care se vor efectua comandele. (către una dintre

prezentatoare mai printre dinți): Vezi dragă, că ți-a căzut șalul! Ce… ești chioară de calci pe el? Și

Lyceum T-supliment științific martie 2018 100 de ani de la reîntregirea neamului

5

mergi mai unduitor, că ești ca o glugă de hluji! (din nou spre public) Magasinul nostru mai oferă

diferite articole de bronz, argint și nichel pentru cadouri de logodnă, nuntă etc. etc. (Îi face semn unei

fete cu o tipsie pe care se găsesc diferite obiecte și bijuterii să circule prin sală. Fata se oprește în

fața fiecărei mese, pentru ca eventualii mușterii să poată admira obiectele și eventual să cumpere.)

Poudrele cele mai inocente, albe și rose! (toate prezentatoarele sunt pudrate alb-roz.) Renumita

pudră, secretul frumuseții eterne (arată spre ea), L̕ IMPERATRICE! Cutia mare costă doar 2 lei, iar

cutia mică 50 de bani. Vă așteptăm, așadar, pe strada Ștefan cel Mare colț vis-a-vis de poliție. Cu

deosebită stimă, Gisele Segall! (iese unduitor din scenă în aplauzele publicului.)

(Dintr-o dată, în grădina de vără, intră val-vârtej un băiat cu un braț de ziare, strigând.)

Băiatul cu ziare: Luați „Universulˮ neamule! „Universulˮ! Mobilizarea generală…!

Mobilizarea generală…! Cumpărați „Universulˮ!

Avram (către comeseni): Ce strigă băiatul ăsta? Mobilizare generală? Hei, băiete! Adu unul

încoace! (băiatul se apropie strigând)

Băiatul cu ziare: Mobilizare generală! Ia „Universulˮ, domnule! 5 bani…(ia banii).

(Avram cumpără un ziar, își aruncă ochii pe prima pagină și exclamă)

Avram: Uraaa! Mobilizarea generală! Ascultați, fraților! (Avram se ridică în picioare și

citește cu voce tare din ziar): „Decretul de Mobilizare. România a declarat război Austro-

Ungariei. Aducem la cunoștința populației că prin înaltul Decret Regal No. 2784 din 14 august

1916 s-a ordonat mobilizarea Armatei Române după cum urmează: Art. I Întreaga Armată se

va mobiliza. Art. II Prima zi de mobilizare începe la ora 12 în noaptea de 14-15 august 1916.

Art. III Ordinea de bătaie va fi hotărâtă prin planul de mobilizare.ˮ (Magistratul aproape îi smulge lui Avram ziarul din mână.)

Magistratul: Ce tot zici acolo? (Se dumirește și citește în continuare) „Proclamația

Majestății Sale Regele Ferdinand către popor și oștire: Războiul, care de doi ani a încins tot mai

strâns hotarele noastre, a zdruncinat adânc vechiul așezământ al Europei și a invederat că pentru

viitor…(cu glas din ce în ce mai tare) numai pe temeiul național se poate asigura viața pașnică a

popoarelor. Pentru neamul nostru el a adus ziua așteptată de veacuri de conștiința națională, ziua

unirii lui. După vremuri îndelungate de nenorociri și grele încercări, înaintașii noștri au reușit să

întemeieze statul român prin Unirea Principatelor, prin Războiul Independenței, prin munca lor

neobișnuită pentru renașterea națională. Astăzi ne este dat nouă să întregim opera lui încheind pentru

totdeauna ceea ce Mihai Viteazul a înfăptuit numai pentru o clipă: unirea românilor de pe cele două

părți ale Carpaților. De noi atârnă astăzi să scăpăm de sub stăpânirea străină pe frații noștri de peste

munți și din plaiurile Bucovinei, unde Ștefan cel Mare doarme somnul lui de veci. În noi, în virtuțile,

în vitejia noastră, stă putința de a le reda dreptul ca într-o Românie întregită și liberă de la Tisa până

la mare să propășească în pace datinele și aspirațiunile noastre.

Români, însuflețiți de datoria sfântă ce ni se impune, hotărâți să înfruntăm cu bărbăție toate

jertfele legate de un crâncen război, pornim la luptă cu avântul puternic al unui popor care are credința

neclintită în menirea lui! Ne vor răsplăti roadele glorioase ale izbândei. Cu Dumnezeu înainte!

Ostași, v-am chemat ca să purtați steagurile voastre peste hotarele unde frații voștri vă așteaptă

cu nerăbdare și cu inima plină de nădejde. Umbrele marilor Voevozi Mihai Viteazul și Ștefan cel

Mare, a căror rămășițe zac în pământurile ce veți desrobi, vă îndeamnă la biruință ca vrednici urmași

ai ostașilor cari au învins la Răsboieni, la Călugăreni și la Plevna.Veți lupta alături de marile națiuni

cu cari ne-am unit. O luptă aprigă vă așteaptă. Cu bărbăție să-i îndurăm însă greutățile și cu ajutorul

lui Dumnezeu isbânda va fi a noastră. Arătați-vă deci demni de gloria străbună! De-a lungul veacurilor

un neam întreg vă va binecuvânta și vă va slăvi!

București, 15/28 august 1916ˮ.

(Magistratul încheie entuziasmat) Uraaa! Trăiască România Mare! Trăiască unirea cu frații

noștri transilvăneni și bucovineni!

Culcer: Îi vom învinge pe austro-ungari! Victorie! Victorie! Momentul ancestral al neamului

românesc a sosit! (Lumea de la mese cumpără ziarul. Ofițerii de la masa vecină izbucnesc în urale și

își aruncă chipiile în aer.)

Lyceum T-supliment științific martie 2018 100 de ani de la reîntregirea neamului

6

Căpitanul Pleșoianu: Domnilor, cu toții ne dorim Unirea! Noi, militarii, suntem gata a ne

jertfi pentru unitatea neamului românesc, pe care nimic n-o mai poate împiedica!

Căpitanul Gane: Frații noștri de dincolo de Carpați, din Ardeal, frații bucovineni ne așteaptă

să-i dezrobim!

Maiorul Steriade: Țara ne cheamă! La arme! Ardealul! Ardealul! Ardealul! Trăiască

România Mare! ( din stradă se aude Marseilleza.)

Magistratul: Auziți, fraților! Imnul Franței! Sora noatră mai mare! A ieșit fanfara militară pe

Strada Regală! Lumea a aflat vestea cea mare! Să sărbătorim! Să ieșim cu toții pe stradă! Să ne

manifestăm bucuria! Trăiască Armata Română biruitoare!

(Într-un val de efuziune, clienții îmbrățișează ofițerii și împreună ies din restaurant. În

restaurant rămân la masă profesorul de limbă germană Alexandrescu, cerealistul Botez și avocatul

Nechifor.)

Alexandrescu: Bieții nebuni! Nici nu știu ce necazuri îi așteaptă! Nemții ne vor zdrobi cu

tunurile lor mari, iar țara se va umple de sânge și moarte!

Botez: Ei nu văd că cel mai mare dușman al nostru e Rusia, care abia așteaptă să ne înhațe

biata țărișoară.

Nechifor: Ar fi trebuit să intrăm în război împotriva Franței, să ne alăturăm Germaniei, așa

cum aveam tratatul de alianță! Nemții ne promit Basarabia…!

(Din stradă se aud uralele mulțimii: Trăiască războiul! Ardealul! Ardealul! Ardealul!

Trăiască România Mare! Cade cortina. Corul intonează:„Treceți, batalioane române, Carpațiiˮ.)

Actul II - Calvarul retragerii în Moldova

Aceeași sală de mese a restaurantului bârlădean Colosseum Manzavinatos. Mese, scaune,

personaje de toate soiurile, chelneri pe fugă. Atmosferă apăsătoare. Ofițeri, orășeni, femei, mănâncă

și beau cafele. Râd. Femeile sunt fardate și poartă toalete vii (cele din paradă). La cele patru mese,

personajele: prima masă: Avram, Culcer, Magistratul și ulterior Paul; masa a doua: trei ofițeri de

la Marele Cartier General: căpitanii Gane și Pleșoianu, maiorul Steriadi; masa a treia: Bettine de

Miremont, căpitanul Mitilinescu, Toma Anastasiade din Constanța; masa a patra: femei care servesc

ceaiuri, cafea, joacă zaruri sau cărți.

Avram: Nori negri s-au adunat deasupra noastră! Trăim o adevărată dramă de când a început

războiul, cu înfrângerile și retragerea din Moldova! Rău am ajuns, domnilor?

Culcer: Urlă câinii noaptea și cântă cucuvelele a pustiu și a jale!

Avram (arătând spre reclama restaurantului): Doar reclama a mai rămas! Unde-i ciorba de

tăiței și limba de vacă cu sos picant? Mâncăm în fiecare zi doar fasole.

Magistratul: Am mâncat atât de multe, că, de mă prinde o ploaie, îmi vor încolți și ieși prin

toate părțile, pardon…

Avram: Uitați-vă la damele de la masa vecină (arată spre fetele bătrâne și doamna Ghisele)

una are ascunsă în mâneca de la blană o sticlă de ulei, cealaltă dosește niște ouă de găină, iar roșcata

două bucăți de săpun.

Magistratul: Au ajuns lucruri rare.

(În scenă intră un băiat de 18 ani, Paul, care poartă bocanci, jambiere, o manta decolorată

de ploi și o bonetă - ținută de cercetaș. Caută cu privirea un loc liber și, zărind masa la care stau

așezați cei trei domni și un scaun liber, se apropie de ei)

Paul: Îmi permiteți să mă așez la masa dumneavoastră?

Domnul Avram: Poftește, domnule! Este un loc liber. (Paul ia loc la masă.)

Domnul Avram: Dumneata nu ești de pe aici?

Paul: Îs din București. Mă numesc Paul.

Domnul Avram: Tocmai de la București?

Paul: Da, dar părinții mei, mai de mult, au trăit pe aici.

Lyceum T-supliment științific martie 2018 100 de ani de la reîntregirea neamului

7

Domnul Avram: Vra să zică, de loc, ești tot de prin părțile noastre…..

Paul: Da. Însă eram copil când veneam aici, la o moșie pe apa Bârladului. Pe urmă, tata a

vândut-o. Acum… m-am întors iar… Poate ați auzit de familia Palade…

Domnul Avram: Familie veche. Nu mai locuiește în oraș. Eu mă numesc Avram, sunt

profesor la Școala Normală, dumnealui e magistrat, Panopol, iar dânsul funcționar la primărie,

domnul Culcer.

Magistratul: Pribegia…! Săraca țara noastră! Îi ocupată de dușmani. Am mai rămas numai

cu Moldova. Din Oltenia și Muntenia a fugit multă lume de frica nemților, care au ajuns până la

Focșani. Orașul e un furnicar, toate odăile sunt ticsite.

Domnul Culcer: Oare pe acolo, prin părțile ocupate, o fi așa de rău cum s-aude?

Domnul Avram: D-apoi, bine nu poate fi. Dacă-s limbă și stăpânire străine…

Paul: Eu am plecat în timpul bătăliei Bucureștiului, cu recruții, să nu ne prindă centralii.

Tata a murit anul trecut. Mama și cu ai mei trebuia să vie mai pe urmă. Acum îi caut. Cred că sunt

aici, la Bârlad. Vreau să-l găsesc și pe frate-meu mai mare, care-i locotenent.

Magistratul: Ș-ai să-l găsești la Bârlad?

Paul: Nu știu. Dar aici este Marele Cartier General al Armatei, la Școala Normală, așa am

auzit. Poate aflu de el și împreună s-o găsim și pe mama.

Domnul Avram: Da. Cartierul s-a stabilit aici acum câteva zile. Eu aș zice să-i comandăm

chelnerului să ne aducă ceva de mâncare, că durează la câtă lume așteaptă.

Magistratul: Mi-e foame strașnic, iar de când cu rațiile în târg, mâncarea se găsește greu, e

scumpă și de proastă calitate. Doar fasole, pâine neagră ca pământul și vin aghezmuit de zici că-i

borș. Carnea aproape că a dispărut.

Domnul Culcer: Doar aici, la Mazavinatos, mai găsești câte ceva, că patronul se învârte. Ș-

apoi aici mai vine protipendada, funcționarii, învârtiții de pe la birourile armatei, ofițerime în căutare

de marchize (arată spre femeile frumos gătite). Toți sunt oameni cu parale. Nu se scotocesc în buzunar

și nu se uită la cât costă un prânz sau o cină.

Domnul Avram: Eu zic să începem cu un rachiu de prune. Face bine la stomac. (către

chelner) Ioane, adu patru sângeace cu rachiu, știi tu de care! Ce mai aveți astăzi la ceaun?

Chelnerul: Tocăniță de fasole cu niște carne de cal, Coane Avrame!

Domnul Avram: Iar fasole? Adu sângeacele mai bine! (către comeseni) Doftoria asta-i cam

rară acum. De când a intrat oastea rusească în țară, stăpânirea a sechestrat-o! Dar noi o găsim…

(Pe ușa restaurantului intră un copilandru jerpelit, cu privirile speriate, care se ferește de

chelneri. Se apropie de masa celor patru)

Copilandrul: Oameni buni, faceți-vă milă de un orfan și dați-mi o bucată de pâine!

Magistratul: Dar de unde vii, băiete?

Copilandrul: Tocmai din Oltenia!

Culcer (se scotocește în buzunar și-i dă doi lei): Ține doi lei!

Magistratul (ia pâinea din coșul de pe masă și i-o dă nefericitului): Ia!

Copilandrul: Bogdaproste! Să vă dea Dumnezeu sănătate, boierilor!

Chelnerul Ion (către copilandru): Ce cauți aici, mojicule? Ieși repede afară! Aista-i

restaurant pentru domni! (se îndreaptă furios spre el și îl repede, îmbrâncindu-l spre ușă).

Avram: Lasă-l Ioane, că-i sărac și abia își duce zilele!

Chelnerul: Coane Avram, e jerpelit și păduchios! Orașul e plin de exantematici, numai boala

asta ne mai lipsește aici!

Avram: Cerșea, mă, o bucată de pâine!

Chelnerul: Să se ducă să prindă rând de cu seară pentru pâinea care se dă la cartelă, la

brutărie, la șapte dimineața! Ce are de făcut?

Avram: Vai de noi! Războiul a făcut ca orașul să se umple de infirmi și orfani. A început

foametea!

Culcer: Mor oameni atât de mulți, încât au început să lipsească sicriele! Cei de la primărie

mi-au luat o parte din gard pentru a face sicrie. Aici s-a ajuns…

Lyceum T-supliment științific martie 2018 100 de ani de la reîntregirea neamului

8

Avram: Mulți copii ca acesta au fost evacuați în grabă de frică să nu fie prinși de dușmani.

Armata trebuie refăcută… Domnul Paul are noroc că-i din familie bună… se vede!

Magistratul: Săracul, a venit din fundul Olteniei doar cu hainele de pe el și târându-și

opincile rupte prin noroaie.

Paul: Într-adevăr, am văzut mulți ca el venind încoace, zăcând pe străzi cu ochii închiși și

mintea pierdută… tifosul…

Culcer: Ne mănâncă de vii păduchii! Săpunul lipsește. Armata a dat ordin să nu aruncăm

cenușa, o folosim la leșie.

Avram (către Paul): Cum merg trenurile, aud că-i prăpăd?

Paul: Calea ferată până la Bârlad e blocată de trenuri cu câte 50-60 de vagoane pline cu

refugiați. Fuge lumea din calea dușmanului…

Magistratul: Mai nou, orașul s-a umplut de soldați ruși.

Culcer: Au cumpărat totul din magazine. Nu s-au uitat la preț. Acum rafturile sunt goale.

Avram: Așa-i, a înflorit piața neagră! O bucată de postav pe care o luai cu cinci lei, acum e

de patru ori mai scumpă!

Culcer: Lemnele au ajuns un lux, domnule Paul! În curând îmi voi tăia pomii din grădină.

Păcat. Am niște peri… Oare să fie sus, în cer, la Dumnezeu, un catastif mare unde se scriu toate?

Avram: Nimene n-a văzut, dar este! (O scurta pauză. Chelnerul aduce țoiurile cu rachiu.)

Avram: Să bem în cinstea țarului Nicolae, că astăzi este ziua lui, e Sfântul Nicolae. A fost

paradă mare în oraș.

Culcer: Am ieșit și eu cu nevastă-mea la Strada Regală, să o vedem. Regele, prințul Carol,

generali, dame din protipendadă. Toți gătiți de parcă nimic nu s-a-ntâmplat! Ofițerime… puzderie,

de la Marele Cartier, franțuji…

Magistratul: Se bate lumea în oraș să aibă un ofițer francez în gazdă.

Culcer: Cred și eu, ți-ai asigurat chiria și traiul. Au prestanță! Generalul Berthelot stă la

conu̕ Gogu Constantinescu… Cu toții așteptăm o minune de la sora noastră mai mare, Franța. Trebuie

să rezistăm… (Între timp, Paul scoate din buzunarul mantalei o scrisoare cam mototolită și o citește

cu atenție.)

Avram: Ce citești acolo, domnule Paul?

Paul: Ultima scrisoare trimisă de mama. Zicea că vine la casa noastră, moștenirea de la taică-

meu, la Bârlad. A scris-o în grabă.

Avram: Și unde este casa? Suntem (arătând spre Avram și magistrat) bârlădeni. Te ducem

noi acolo.

Paul: Zice că a închiriat-o unui avocat, Zamfiropol, dar nu spune în ce mahala se află.

Magistratul: Îl cunosc, nu-ți face griji, dăm de avocat și apoi aflăm. Dar asta mâine, în seara

asta mergi și dormi la mine.

Paul: Vă sunt recunoscător, domnule!

(Pe ușa restaurantului intră trei ofițeri în uniforme de paradă, țanțoși, pudrați. Se așază la

masa vecină. Sunt doi căpitani: Gane, Pleșoianu și un maior, Steriadi, toți de la biroul de informații

al armatei. Imediat intră și o doamnă cochetă, la brațul unui domn elegant și a unui ofițer cu fața

pudrată cu făină de orez. Se așază la o masă mai retrasă, într-un colț al sălii și încep să discute în

șoaptă și să joace o partidă de cărți. Maiorul, după ce se uită atent în jur și mai ales la masa cu dama

nou venită, se adresează celor doi camarazi.)

Maiorul: Îl știți pe maiorul Mitilinescu? (Arată cu coada ochiului spre masa din colț. Cel

care stă la masă cu dama și individul cu monoclu.)

Căpitanul Gane: Nu cumva îi acela care a fost prefect al poliției înainte de război?

Maiorul Steriadi: Da, căpitane Gane. El este! Era mare marghilomanist, îi slăvea toată ziua

pe germani. Acum a cotit-o. E mereu în preajma generalilor Christescu și Prezan de la cartier. A

devenit francofil…

Lyceum T-supliment științific martie 2018 100 de ani de la reîntregirea neamului

9

Căpitanul Pleșoianu: Dar femeia mi-e cunoscută…își zice contesa… Bettine ….Bettine de

Miremont, mi-am amintit-o. Am întâlnit-o acum aproape doi ani, la Pitești. Era într-un turneu cu un

circ. Ehehe… a fost deliciul ofițerilor…

Gane: Pleșoianule, am văzut un dosar la birou trimis de la poliția Bârlad. E supusă austriacă

și bănuită de spionaj în favoarea nemților.

Pleșoianu: Totuși e ciudat! Ar fi trebuit să fie în arestul poliției. E o problemă de siguranță!

Steriadi: Așa este, dar vrem să depistăm toată rețeaua! O lăsăm intenționat să iasă. Vrem să

vedem cu cine se întâlnește, care-i sunt sponsorii? Se pare că pe doi i-am și identificat.

Gane: Da. Unul, un învârtit de la Cartier și celălalt, un afacerist dubios.

Steriadi: Individul cu monoclu e Botez, negustor de cereale. Locuiește pe strada Sfinții noi,

la o casă fără număr. O vizitează pe una Zizi, bulgăroaică, probabil spioancă și ea, la casa uneia,

Florica Bălănescu.

Pleșoianu: Dar de maiorul Mitilinescu ce ziceți? E căutat zilnic la Cartier de câte 10 -15

femei ușoare.

Gane: Doar are pe mână tot depozitul popotei.

Steriadi: Îi caută toți prietenia, ca să ajungă și ei la câte o fustă. Locuiește la acea Florica

Bălănescu, care are o casă de rendez-vous. Nu-și respectă demnitatea de ofițer superior. E suspect…

Gane: S-au poate joacă la două capete? Oricum, majoritatea ofițerilor de la Marele Cartier

o fac pe curierii, că deh… sunt proprietari de automobile.

Steriadi: Sunt servicii ușoare pe care le-ar putea face ofițerii reîntorși de pe front ca răniți și

invalizi.

Pleșoianu: Ne tot plângem de lipsa de ofițeri din armată. Ori, dacă acești ciocoi, cu grade

ușor câștigate, ar merge pe front să lupte alături de țărani, nu i-ar mai blagoslovi că luptă fără

însuflețirea necesară.

Steriadi: Luptă săracii țărani pentru a le apăra pământul… au murit cu miile… și tot ei le

produc bunăstarea, ca ei… conii… să aibă cu ce petrece la Monte Carlo, prin cazinouri, cu cocote…

Gane: Unii mor de foame, frig și schije sau îi mănâncă șobolanii în tranșee, iar alții, fii de

ciocoi, sunt la căldurică, sedentari.

Pleșoianu: Poate că același lucru îl spun și despre noi.

Steriadi: Noi ne-am făcut datoria pe front și ne-o vom face, dacă vom fi chemați din nou.

Am privit toți trei moartea în față. Căpitane Gane, ai luptat pe Argeș-Neajlov. Eu pe crestele munților,

iar Pleșoianu a fost la Turtucaia.

Gane: Da. Aici, în spatele tranșeelor ducem un alt război nevăzut, cu cei care încearcă să ne

dezbine și să ne deznădăjduiască. Defetismul e tifosul sufletului.

(La un moment dat Paul se ridică de la masă și se adresează politicos celor trei ofițeri)

Paul: Bună seara, domnilor! Vă cer scuze pentru că îndrăznesc a vă deranja. Mă numesc

Paul Palade, sunt cercetaș și am venit la Bârlad să-mi caut mama și fratele care este ofițer și luptă pe

front. S-a oferit voluntar.

Steriadi: Bună seara, tinere! Cu ce-ți putem fi de folos?

Paul: Domnilor, poate mă puteți ajuta să-mi găsesc fratele mai mare, locotenentul Radu

Palade.

Gane: Radu Palade zici?... Radu Palade… Nu cumva era ziarist la „Universulˮ înainte de

război, la București?

Paul: Da. El este! Știți ceva despre el? Sau mă puteți ajuta să-l găsesc?

Gane: Din nefericire îți voi da o veste tristă, tinere!

Paul: Ce vreți să spuneți?! Pentru numele lui Dumnezeu! Ce s-a-ntâmplat? Spuneți odată!!!

Gane: Am luptat împreună pe Argeș în același regiment, 19. (Uitându-se trist la Paul.) Din

păcate a fost rănit mortal de o schijă în timpul unei bătălii.

Paul (aproape răcnind): Când? Doamne, nu-i drept! (Toată lumea din restaurant se uită la

el).

Culcer (venind repede lângă el): Domnule Paul! Domnule Paul!

Lyceum T-supliment științific martie 2018 100 de ani de la reîntregirea neamului

10

Paul: De ce tocmai el? A lăsat în urmă o soție și un copil de trei ani, care va crește fără tată!

De ce?...

Avram (venit și el): Orașul geme de orfani și infirmi. Și câți vor mai trebui să plătească cu

prețul vieții salvarea țării?!....

Gane: Luptam în aceeași unitate în zona satului Bănești. Nemții au dezlănțuit împotriva

noastră o ploaie de foc. Nici nu mai știu câți dintre noi și-au pierdut viața. Printre cei care s-au jertfit

a fost și fratele dumitale.

Paul: Dar cum puteți fi așa de sigur, domnule! Poate vă înșelați!?

Gane: Îmi pare rău. L-am văzut. V-am spus… a fost rănit de o schijă. A fost purtat pe o targă

pentru a fi dus la un spital de campanie. A pierdut mult sânge. L-am îngropat la marginea satului în

grabă.

Paul: Doamne! Peste tot e doar moarte! (se repede spre ușă.)

(Culcer, Avram și Magistratul își iau hainele în grabă de pe spătarele scaunelor și se reped

după el)

Culcer: Așteaptă-ne, domnule Paul! (Ies din scenă.)

Pleșoianu: Bietul nefericit!

Gane: Este absurd ce se întâmplă! Atâtea vieți tinere spulberate deodată!

Steriadi: Domnilor! Eu zic să privim realitatea așa cum este! Da… trăim cu toții o adevărată

dramă. Să uităm deocamdată! Să trecem peste! Ce ziceți de o partidă de poker?

Gane: De acord! Totuși nu pot uita privirea acestui tânăr!

Pleșoianu: Fac eu cărțile. (Scoate din buzunar o pereche de cărți, le amestecă și-i cere unuia

să taie. Împarte cărțile.) Viața e ca un joc de cărți! Unii dintre noi trag o carte necâștigătoare!

Gane: Dar de ce? Nu-i drept!... (Se lasă cortina. Moment muzical.)

Actul III - Unirea

Avram intră în sala restaurantului Manzavinatos în seara de 2 decembrie 1918. Uitându-se

la afișul cu reclama pentru Banchet: În această seară de 2 decembrie 1918, începând cu ora 18 se

va desfășura un mare banchet în cinstea celor două mari evenimente petrecute ieri, 1 decembrie:

Intrarea triumfală a Majestăților Sale Regele Ferdinand și Regina Maria, alături de generalul Henri

Berthelot, în capitala țării eliberată; La Alba-Iulia, în inima românismului, a avut loc Marea Adunare

Națională, unde frații ardeleni au hotărât unirea Transilvaniei cu România. Intrarea 2 lei.

Avram (zice pentru sine): Văd bine că jupânul Manzavinatos și-a păstrat obiceiul de a-și

atrage mușteriii. Am venit cam devreme. Sunt… primul… (Se uită la ceas și se așază la o masă din

colț. Celelalte mese sunt înșiruite în centrul sălii restaurantului. Lumea încă mai întârzie pe străzi,

la manifestațiune. În surdină se aud cântece de fanfară militară: „La Marseillezaˮ, „Deșteaptă-te

române!ˮ, „Treceți batalioane române Carpații!ˮ etc. Apare chelnerul Ion.)

Chelnerul Ion: Bine ați revenit la noi, coane Avrame! Nu v-am mai văzut demult!

Avram: Ce mai faci, Ioane? Mă bucur să te văd sănătos! Au trecut doi ani de când nu ne-am

mai întâlnit.

Ion: Da. De la sfârșitul lui 1916, când armata a rechiziționat restaurantul! Ce supărare a mai

fost pe capul jupânului…

Avram: Dar tu ce-ai făcut în timpul acesta?

Ion: M-a ținut jupânul pe lângă el. L-am ajutat la treburile casei… că are casă grea. Acum e

și bolnav… supărările!

Avram: Am auzit că a dat în judecată Ministerul de război, că i-a luat restaurantul.

Ion (aranjând ceva pe mese): Da,… dar cine știe dacă va avea sorți de izbândă? A pierdut

mult în vremea războiului. Aici a fost un club al automobiliștilor, al învârtiților, știți bine. (Pauză.) Îl

auzeam într-o zi că vrea să vândă localul.

Avram: Cui?

Ion: Lui conu̕ Gogu Ionescu? Lui i-au mers bine afacerile în vreme de război. Dar ați venit

singur, coane Avrame?

Lyceum T-supliment științific martie 2018 100 de ani de la reîntregirea neamului

11

Avram: Îl aștept pe domnul Culcer, pe judecătorul Panopol și pe locotenentul Paul. Îi cunoști

doar…

Ion: Pe domnul Culcer și pe domnul Panopol cine nu-i cunoaște? Pe locotenentul Paul…

Avram: Poate ți-l amintești din seara de Sfântul Nicolae 1916, venise de la București, era

refugiat la Bârlad, în căutarea mamei și a fratelui.

Ion: Aha! Mi-l amintesc. Îi tânărul acela căruia i-a murit fratele în bătălia Bucureștilor? Ați

păstrat legătura?

Avram: Familia lui are o casă în Cotu Negru, pe care o închiriase unui avocat Zamfiropol.

L-a ajutat să-l găsească domnul judecător Panopol. Am rămas în relații de amiciție.

(Pe ușa restaurantului intră Paul, Culcer și Panopol ținându-se de braț și cântând

„Deșteaptă-te, române din somnul cel de moarte,/ În care te adânciră dușmanii de tirani….ˮ.

Magistratul către domnul Avram, ridicând mâinile în sus)

Magistratul: Trăiască România Mare! Trăiască Unirea cu Ardealul! Hei…! (Lăsând brațele

în jos) Nu știam unde ai dispărut așa dintr-o dată! Ne-am tot uitat după tine…

Avram: M-am rătăcit în mulțime. Gata manifestațiunea?

Culcer (către amici): Domnilor, cei de la Liga Culturală și doamnele de la Societatea

Ortodoxă a Femeilor Române bârlădene au organizat o acțiune demnă de aceste zile istorice pe care

le trăiește neamul nostru: Unirea tuturor românilor la sânul patriei!

Paul: Este înălțător! Mii de oameni își exprimă bucuria reîntregirii neamului românesc pe

străzile: Regală, Epureanu și Dobranici. Doamne! Sacrificiul fratelui meu și a zecilor de mii de români

pe câmpurile de luptă nu a fost în zadar. (Își face semnul crucii.)

Magistratul: Trăiască armata română și bravii ei ostași!… (arătând spre Paul). Avem aici

un erou. Era un copil când s-a înrolat în armată și a luptat la Mărășești vara trecută. Nu a trecut decât

un an și a devenit bărbat….

Avram: Suferința l-a oțelit. A fost rănit și abia a scăpat cu viață, săracul. Cât a mai pătimit

și s-a rugat coana Mărioara, mama dumnealui, să nu i-l ia Dumnezeu și pe el. A albit toată.

Magistratul: A primit „Ordinul Mihai Viteazulˮ Clasa I pentru fapte de vitejie. (Arată spre

decorația de la pieptul lui Paul. Se așază cu toții la aceeași masă.)

Culcer (către Avram): Înseamnă că dumneata n-ai ascultat discursul primarului rostit lângă

Podul Roșu… și nici n-ai jucat „Hora Uniriiˮ cu mulțimea, ca noi?

Avram: V-am pierdut din vedere și m-am hotărât să vin aici, după cum ne-am înțeles. Ciudat

an… Acum câteva luni, în aprilie, prin tratat, ne îngenuncheaseră centralii. Nemții ne luaseră totul.

Singura mângâiere era unirea cu Basarabia, din martie.

Magistratul: Așa-i. Dacă nu ne trădau rușii... Ne-au abandonat. Oricum, au destule

necazuri… întreaga Rusie e zguduită de febra revoluției bolșevice. Au încercat și la noi, dar nu le-a

mers.

Paul: Armata a rămas credincioasă Majestăților Sale, Regele Ferdinand și Regina Maria.

Regele le-a promis țăranilor pământ și acordarea dreptului de vot.

Culcer: Ne așteaptă mari schimbări. Războiul a adus multă suferință. Multă lume a pierit

nevinovată! Sperăm într-o lume mai bună și mai dreaptă!

Paul: Parcă Dumnezeu a coborât din ceruri și a început a împărți dreptatea și pentru neamul

românesc. Întâi s-a unit cu țara Basarabia, apoi zilele trecute Bucovina, unde-i mormântul lui Ștefan

cel Mare. Și pentru ca dreptatea să se facă până la capăt, ieri, pe întâi decembrie, la Alba-Iulia, cetatea

lui Mihai Viteazul, frații noștri ardeleni au hotărât pentru vecie să se unească cu patria mamă.

Avram: Dumnezeu i-a pedepsit pe imperialii cei trufași și lacomi. Parcă văd: Tu, neamțule,

du-te la tine acasă! Tu, otomanule, gata, la muzeu cu tine! Tu, imperiu austro-ungar de garderobă

învechită și mâncată de molii, ți-ajunge! Destramă-te! Lasă popoarele subjugate libere! Să se unească

frații între ei într-o singură țară!

Magistratul: Dumnezeu să binecuvânteze neamul românesc! Mult am mai pătimit în acești

doi ani de război.

Lyceum T-supliment științific martie 2018 100 de ani de la reîntregirea neamului

12

Culcer: Dar unii au prosperat în aceste vremuri tulburi. Cine ar fi crezut că Gogu Ionescu și

Botez vor deveni parteneri de afaceri? Ei care se certau de fiecare dată când se întâlneau?

Magistratul: Corb la corb nu-și scoate ochii! Specula a înflorit! Au știut să profite.

Alimentele sunt scumpe. Sunt negustori de cereale. Ce au zis? Decât să fim dușmani, mai bine

devenim aliați și ne sporim galbenii. Furniturile pentru armată le-au preluat! Ban la ban trage! Piața

produselor de lux nu a dispărut, ba dimpotrivă! Au magaziile pline.

Culcer: Am auzit că Gogu Ionescu vrea să cumpere acest local.

Avram: Așa mi-a zis și mie chelnerul Ion. Bogații tot bogați rămân!

Culcer: Umblă un zvon prin oraș că ar fi reizbucnit epidemia de tifos exantematic. Cică au

apărut cazuri printre prizonierii italieni.

Paul: Să ne ferească Dumnezeu de o asemenea catastrofă! Sper ca boala să fie ținută sub

control. Asta ne mai lipsea… Să-i repatrieze cât mai repede pe italieni.

Magistratul: Apropo! Îl știți pe generalul Grigorescu? Cât a stat pe la Onești anul trecut s-

a îndrăgostit de Elena Negropontes, fiica moșierului George Ulise Negropontes. I-a făcut și un copil,

care s-a născut aici, la Bârlad. Generalul și-a lăsat prima nevastă, cu care avea cinci copii și a luat-o

pe asta mai tânără.

Avram: Se menține verde generalul. La câtă avere are socrul! 42 000 hectare de pământ.

Culcer: Vine reforma și se va împărți țăranilor. Pentru asta au luptat și s-au sacrificat. Pentru

pământ!

(Afară răsună tare „Deșteaptă-te, româneˮ... Pe ușa restaurantului năvălește mulțimea

zgomotoasă. Toți cântă: „Deșteaptă-te, româneˮ... Se strigă: Trăiască Unirea! Trăiască România

Mare! Cu toții se așază la mesele unite, inclusiv cei patru. Își toarnă fiecare vin în pahar. Se cântă

în continuare „Deșteaptă-te, române.ˮ... Cineva strigă: Toast! Toast! Toast! Urmează toasturi la

masă.)

Avram: Doamnelor și domnilor! În cinstea Unirii Basarabiei cu România! Trăiască!

Mulțimea: Trăiască! Uraaaa!

Culcer: În cinstea Unirii Bucovinei cu țara! Trăiască!

Mulțimea: Trăiască! Uraaaa!

Magistratul: În cinstea Unirii fraților ardeleni și bănățeni cu patria mamă! Trăiască!

Mulțimea: Trăiască! Uraaaa!

Gogu Ionescu: În cinstea și pentru sănătatea Majestăților Sale Regele Ferdinand și Regina

Maria, mama răniților! Trăiască! Uraaaa!

Paul: În cinstea glorioasei armate române și pentru bravii săi generali: Prezan, Averescu și

Grigorescu! Vivat!

Mulțimea: Vivat! Vivat! Vivat!

Căpitanul Gane: Pentru gloria neamului românesc! Trăiască în veci!

Mulțimea: Trăiască! Uraaa!

Căpitanul Pleșoianu: Pentru cei care s-au jertfit pentru apărarea pământului strămoșesc!

Recunoștință eternă! Dumnezeu să-i ierte!

Mulțimea: Dumnezeu să-i ierte! Dumnezeu să-i ierte pe eroiii noștri!

Mulțimea: Trăiască România Mare! Trăiască România Mare!

(În difuzoare se aude „Hora Uniriiˮ)

Cineva din mulțime: Să întindem hora mare! Hora frăției și a unității de neam! (Începe a se

intona „Hora Uniriiˮ. Mulțimea se prinde în horă, coboară în sală pentru ca publicul spectator să

participe.) Încheiere.

Lyceum T-supliment științific martie 2018 100 de ani de la reîntregirea neamului

13

Scriitori români, eroi în Primul Război Mondial Prof. Alina Bujeniță

La împlinirea a 100 de ani de la izbucnirea Primul Război Mondial și de la înfăptuirea Marii

Uniri se cuvine să rememorăm și numele unor scriitori care au devenit eroi, fie prin faptele de arme,

fie prin convingerile lor și patriotismul de care au dat dovadă. Dintre scriitorii români, prezenți în

mod direct pe front, amintim astăzi pe: Perpessicius, George Topîrceanu și Hortensia Papadat-

Bengescu.

Dumitru Panaitescu Perpessicius (21 octombrie

1891 – 29 martie 1971), unul dintre reputații critici pe care

i-a avut literatura, a fost înrolat în 1916 ca sublocotenent în

Regimentul 38 infanterie din Brăila. Este trimis încă de la

încă de la începutul războiului, împreună cu regimentul său,

pe frontul din sud, în Dobrogea. Participând efectiv la lupte,

în data de 13 octombrie 1916 este rănit la mâna dreaptă în

încleștarea de la dealul Muratan. Starea sa devine din ce în

ce mai gravă, fiind transportat din spital în spital. Are marele

noroc de a ajunge la spitalul din Botoșani, unde îl va întâlni

pe medicul francez Dufreche, care va reuși să-i scape brațul

de la amputare. De atunci va scrie doar cu mâna stângă, de

aici și caligrafia sa un pic ciudată, cu literele aplecate spre

stânga.

Drama războiului l-a marcat profund și se vede acest

lucru în volumul de lirică de război Scut și targă. În acest

volum, tragismul războiului nu este înfățișat în mod patetic,

ci cu discreție. Tonul este de multe ori plin de amărăciunea unui tânăr cu idealurile și trupul mutilate.

George Topîrceanu (20 martie 1886 – 7 mai 1937)

rămâne în memoria cititorilor literaturii române pentru

baladele sale vesele sau triste, însă din creația sa fac parte și

operele inspirate de evenimentele la care a luat parte în timpul

Primului Război Mondial. În august 1916, când România a

intrat în război, poetul se afla la studii la Iași. Este încorporat

și trimis pe frontul de sud din Dobrogea. În urma înfrângerii

suferite la Turtucaia, la sud de Dunăre în Bulgaria, George

Topârceanu a fost luat prizonier și ținut închis timp de doi ani.

Pe baza celor trăite în timpul războiului, scriitorul a publicat:

Amintiri din luptele de la Turtucaia, În gheara lor...

Amintiri din Bulgaria și schițe ușoare și Pirin – Planina,

epizoduri tragice și comice din captivitate.

„Toate însemnările câte le făcusem zi cu zi pe hârtie

mi s-au pierdut. Multe amănunte s-au șters din amintirea mea,

unele mi-au rămas prea confuze și poate că le-am uitat

ordinea în care s-au petrecut, dar multe mi s-au întipărit

pentru totdeauna în suflet, vii și clare, parcă le-aș fi trăit ieri.

Mai târziu, oamenii de specialitate vor face desigur o

expunere tehnică și generală a luptelor de la Turtucaia. Eu n-

am vrut să dau decât o serie de icoane, schițate în fugă, o povestire sumară și obiectivă a celor ce s-

au petrecut numai în jurul meu și la care am luat parte. Dar povestirea acelor întâmplări crâncene

a adus, firește, multă durere inimii tale de român, cititorule. D-apoi mie! Poate că ar fi fost mai bine

să le lăsăm, și eu și ceilalți supraviețuitori, în întunericul uitării grabnice cu care am fost obișnuiți

să trecem întotdeauna peste lumina prea brutală a realității. Dar amintirea vie și caustică a unei

nenorociri nu trebuie lăsată uitării. Ea arde și oțelește sufletul unui bărbat. Iar eu n-am scris broșură

Lyceum T-supliment științific martie 2018 100 de ani de la reîntregirea neamului

14

pentru copiii de școală. Mă vei întreba, poate, care a fost pricina înfrângerii noastre de la Turtucaia?

Deși sunt un profan în ale milităriei, totuși, în credința că mărturiile viitoare nu-mi vor aduce

dezmințire, îți răspund hotărât: Atât numărul și calitatea trupelor aflătoare acolo la începutul luptei

– în mare parte milițieni, dispensați revizuiți etc., regimente recrutate din Dobrogea sau Cadrilater,

pline de turci și de bulgari – cât și faptul că întăriturile nu erau încă terminate, probează că noi nu

ne-am așteptat la un atac repede și violent al bulgarilor în acest punct. În al doilea rând, trebuie să

punem lipsa de… pregătire sufletească a țăranilor, neobișnuința trupelor și a ofițerilor cu focul –

mai ales cu artileria modernă a inamicului. Așa încearcă să explice George Topârceanu înfrângerea

suferită de români la Turtucaia.

Printre femeile, care s-au aplecat cu

devotament și dăruire asupra răniților, a fost

și Hortensia Papadat- Bengescu (8

decembrie 1876 – 5 martie 1955) care, în

timpul Primului Război Mondial, a fost soră

de caritate la Crucea Roșie, în Gara Focșani.

Întâlnirea cu războiul a fost pentru aceasta un

„dat al sorții”, un tribut de durere ce trebuia

plătit pentru o mai adâncă înțelegere a lumii

(„să sufăr peste putere, ca din cântecul

plânsului meu”).

Experiențele trăite acolo se regăsesc

în romanul de război Balaurul. „Balaurul” este trenul, mașinăria zgomotoasă și urâtă, lungă și neagră,

care scuipă fum, și care transportă răniții și morții dinspre front spre spatele liniilor de luptă. Hortensia

relatează cu lux de amănunte despre cum decurgeau lucrurile la infirmeria din Gara Focșani, despre

croșetatul manșetelor în așteptarea trenului cu răniți, dar și despre primul ei pacient, un locotenent

care a suferit o mică rană la o mână. „Cu cât numărul tărgilor creștea, umbrele țepene luau acum

forme, forme îndurerate și umane, aveau glas, aveau chip . . . Exprimau dorințe, solicitau ajutor,

gemeau, sufereau, dar trăiau", notează Hortensia Papadat-Bengescu în romanul Balaurul.

Gara este un spaţiu al entuziasmului patriotic, centru de pelerinaj plin de mulţime, zgomot,

culori, lumină, haos, străbătută de trenuri ale căror vagoane au inscripţiile eroice, mobilizatoare. Tot

gara este loc al dragostei la prima vedere între un soldat şi o tânără venită să asiste la spectacolul

gării. La apariția „balaurului”, gara se transformă într-un spaţiu al suferinţei, al morţii, într-un loc în

care se dau lupte pentru salvarea vieţii celor răniţi.

În romanul Hortensiei Papadat-Bengescu, războiul nu se duce pe front, ci în spatele acestuia,

în spitale și gări, în orașe de provincie, dar asta nu îl face mai puțin dureros și traumatizant. Mai mult

decât atât, în spital se contabilizează efectele directe, negative, ale războiului – răni, puroi, carne

sfârtecată și infectată. Aici nu se vede victoria și nu există eroi.

Războiul reflectat în conștiința scriitorilor Prof. Oportov Mihaela

Formă de reflectare a spiritului, literatura dă expresie celor mai profunde trăiri ale omenirii,

găsindu-și substanța în evenimentele care i-au marcat existența. Cu un impact major asupra tuturor

aspectelor vieții sociale, războiul, indiferent de perioada în care s-a purtat și de cauzele care au

determinat declanșarea lui, a generat o întreagă literatură. Percepții subiective, notate din perspectiva

combatantului, cum este cazul lui Camil Petrescu, drame de conștiință ca cea a lui Apostol Bologa

surprinse de Liviu Rebreanu, sau suferințe profunde cu efecte iremediabile ca cea trăită de Radu

Comșa, protagonistul lui Cezar Petrescu în „Întunecareˮ își găsesc încă ecou în conștiința cititorului

de romane, dar gesturile simple ale celor mulți, ades rămași nenumiți, au fost sublimate în poezie.

Considerată a fi una dintre puținele mărturii valoroase ale Primului Război Mondial, o formă

înaltă prin care autorul a împărtășit fiorul participării directe la luptă, „Ciclul morțiiˮ marchează, în

Lyceum T-supliment științific martie 2018 100 de ani de la reîntregirea neamului

15

1923, debutul editorial al lui Camil Petrescu și reflectă principiul de creație al acestuia, constituindu-

se ca o „cunoaștere plasticăˮ a lumii.

În texte de un puternic realism, autorul înregistrează cu

precizie evenimente care denotă profunde trăiri interioare: plecarea

din tranșee pentru rond: „De-acum/ Ieșim din rețele, ca pe o aspră

poartă/ Care-mi reține mantaua cu degete de cuie./ În urma noastră

imateriale uși se-ncuie.ˮ („Mânaˮ), intrarea în repaus a unei

coloane: „Coloana/ S-a prăbușit în marginea șoselii/ Ca o fantoșă

căreia i-ai scos scheletul.ˮ („Marș greuˮ) sau momentul din mijlocul

unui bombardament, tăcerea grea, sugerând sentimentul de

suspendare, de încremenire: „Undeva pe lume se opriră roți.ˮ

(„Veșnicieˮ). Noțiuni ca „amintireaˮ, „nădejdeaˮ, „fericireaˮ sunt

materializate în texte ca „Primăvaraˮ din care răzbate emoția

poetului în fața astrului solar, care, pentru o clipă, aduce alinare

sufletului: „Un soldat își coase haina ruptă/ Și infinit nepăsător,/

Așa cum stă grecește./Din când în când și-ntoarce fața suptă/ Spre

cer, spre soare/ Și zâmbește/ În ploaia ireală de lumină.ˮ. Cu un puternic caracter vizual, poeziile

camilpetresciene surprind în esență semnificațiile existențiale ale războiului, dramatismul acestuia:

„O, de la Nord la Sud un șanț,/ Un lanț,/ De oameni care-ascultă și pândesc stăruitor/ De oameni

osândiți la moarte și omor.ˮ („Drumul morțiiˮ).

Aspecte ale Primului Război Mondial regăsim și în poezia lui Vasile Voiculescu, în al doilea

volum de creație, „Din țara zimbruluiˮ, apărut în 1918, la Bârlad, unde poetul se afla mobilizat ca

medic militar. Într-un limbaj simplu, cu note arhaice și regionale, poetul descrie atmosfera infernală

a frontului: „Urletul de tunuri nu avea zastâmpuri.../ Pretutindeni numai pâlnii, gropi și jgheaburi.../

Vălătuci de flăcări alergau pe câmpuri/ Și veneau ca norii otrăviții aburiˮ, dar mai ales atitudinea

omului simplu în fața morții. Ciobanul Neculuț, „falnic cum e pinulˮ, cade „doborât de-o schijăˮ, dar

suferința lui nu este provocată de rană, ci de faptul că moartea îl va despărți de copii, de soție, de

lucrurile simple care-i dădeau un sens vieții: „Întrebând ce-l doare, nu mi-a spus de rană,/ Mi-a vorbit

de-acasă, pomenind copiii...//Închisese ochii, dar șoptea într-una/ Și, strigând nevasta, o chema pe

nume. // Și-a rămas acolo, sub o curmătură,/ Povârnit pe-

o parte, cam așa-ntr-o rână,/ Stând să ducă parcă fluierul

la gură,/ Cum ședea în munte, vara, sus la stână.ˮ(„Când

a fost să moară Neculuțˮ). Impresionantă este și

atitudinea unui preot care pune onoarea mai presus de

moarte: „Cei slabi de înger dau să fugă și mulți spuneau

să ne predăm/ Atuncea popa, ca o fiară, sări din șanț

răcnind cumplit./ Ne fulgera cu vorbe grele, ne rușina și

ne-a oprit./ Ne-a pus să-ngenunchiem sub schije, în

sânge proaspăt și noroi/ Și ne-a jurat pe sfânta cruce un

pas să nu dăm înapoi.ˮ („Popa din dealul Săriiˮ), dar și

sacrificiul făcut de trei caporali și trei soldați pentru a reuși să cucerească „o namilă de munte cu

clinul repede de piatră.ˮ („Șase cruciˮ).

Deși am abordat o parte mai puțin cunoscută a scrierilor celor doi autori, consider că literatura,

indiferent dacă e proză, teatru sau poezie, rămâne o mărturie în timp a faptelor trecutului, o formă de

salvare de la uitare și cred că poate oferi o lecție generațiilor viitoare. Chiar dacă au fost transpuse în

„materie sensibilăˮ, experiențele celor doi scriitori ar trebui să ne aducă mereu aminte că războiului

înseamnă teamă, deznădejde, sacrificii, suferință, un preț mult prea mare și greu de plătit pentru

omenire.

Lyceum T-supliment științific martie 2018 100 de ani de la reîntregirea neamului

16

Imaginea războiului în romanul lui Camil Petrescu Prof. Opăriuc Elena

Primul Război Mondial a lăsat urme

adânci în viața economică, politică și socială.

Traumele inimaginabile, oribile săvârșite,

șocul provocat de acest eveniment au fost

transpuse de scriitorii români în opere

remarcabile. În afara lui Liviu Rebreanu, care

în ,,Pădurea Spânzurațilorˮ se inspiră dintr-o

tragedie personală, familială, Camil Petrescu

se inspiră din experiența personală și scrie

romanul ,,Ultima noapte de dragoste, întâia

noapte de războiˮ. Autorul a fost combatant și

imprimă o nuanță umană și realistă războiului.

Chiar dacă romanul începe cu o

scenă a frontului, este doar pentru a crea

contextul favorabil relatării neliniștilor

sufletești.

Imaginea războiului este

prezentă în ,,Cartea a douaˮ, capitolul ,,Întâia

noapte de războiˮ. Imaginea frontului este una

de groază, cu o armată dezorganizată, ofițeri

incompetenți și ostași dezorientați. Personajul

trăiește o experieță crucială, dramatică. Ștefan

Gheorghidiu luptă efectiv pentru eliberarea

Ardealului de sub ocupația austro-ungară.

Ofițerul Gheorghidiu trăiește realitatea

dramatică, nu atacuri vitejești, nu neînfricare

sau eroism! Sunt ordine date greșit, marșuri

epuizante, foamete și de peste tot pândește

moartea. Notațiile din jurnalul de companie

reflectă o experiență trăită direct. Episoadele

relatate sunt cutremurătoare. Un ordin de

retragere este dat, în scris, invers. Surorile

Maria și Ana Măciulea sunt acuzate de spionaj,

ca mai apoi să fie decorate cu ,,Virtutea

militară" pentru actul de patriotism de a călăuzi

armata română să treacă Oltul și să învingă.

Imagini de apocalipsă sunt

prezentate în capitolul ,,Ne-a acoperit

pământul lui Dumnezeuˮ. Marin Tuchei, un

soldat, rostește mereu: ,,Ne-a acoperit

pământul lui Dumnezeuˮ. Alt soldat povestește

că a văzut cum un obuz i-a retezat capul altui

soldat care: „fugea, așa fără cap, după

dumneavoastră, domnule locotenentˮ. Moartea

devine un dureros mijloc de cunoaștere umană:

,,numai acolo în fața morții și a cerului înalt

poți cunoaște oameniiˮ.

Războiul devine o dramă și prin

pierderea personalității. În iureșul colectiv,

omenescul se anulează: ,,Nu mai e nimic

omenesc în noiˮ. Viața pleacă spre alte

coordonate, timpul e suspendat și încremenit în

eternitate. Realitatea e dură și fețele palide,

oamenii care par alungiți, dimensiunea

cosmică a tragediei constituie o altă realitate.

Războiul e tragic și absurd, înseamnă noroi,

arșiță sau frig, foamete sau păduchi, murdărie,

dar, mai ales, frică, disperare și moarte.

Personajul notează despre război

lucid și autentic. Viața oamenilor e la mâna

hazardului: ,,cădeau cu sufletele rupte în

genunchiˮ. Ziua retragerii a fost ,,cea mai

cumplită zi, cea mai groaznică pentru mine și

prin cosecințele ei și prin amintirea ei; timp de

nouă ani am retrăit-o mereu în vis!ˮ

Cealaltă suferință, din dragoste,

a fost definitiv învinsă, experiența dramatică a

frontului fiind decisivă. Experiența războiului

este superioară moral, e drama omenirii,

supusă absurd și tragic războiului. Războiul are

imaginea ,,de foc și de trăzneteˮ , „e ca la

începutul lumiiˮ. În război, atitudinea față de

lume e alta: drama individuală e minoră în

comparație cu drama colectivă. Descoperă

sentimentul solidarității. Prietenia cu Oprișan e

una definitivă, ca viața și ca moartea.

Drama războiului este o

amenințare continuă, o verificare sufletească.

Romanul este proza de război

nefalsificată, cu un ecou interior puternic. Spre

exterior, vine mesajul că nu trebuie să mai

existe război, o suferință atât de absurdă, dusă

de anonimi, nu de cei care hotărăsc conflictul.

Lyceum T-supliment științific martie 2018 100 de ani de la reîntregirea neamului

17

Arta în Primului Război Mondial Profesor Gînju Cristina

Vicisitudinile, atrocitățile și violențele incendiare în care s-a trezit societatea în timpul

Primului Război Mondial s-au manifestat și în creația artistică de pretutindeni. Neliniștea generală s-

a resimțit și în context local. Artiștii români, deseori preluând din soluțiile inovatoare ale confraților

vestici, au stabilit o artă națională legitimată în cadrul european al descoperirii și desfășurării

practicilor artistice și a introducerii unor elementele creatoare (colajul de către George Braque și

Pablo Picasso sau a ready-made-ului de către Marcel Duchamp).

Cultul originalității se resimțea încă de la începutul secolului când arta devenise experiment

construit pe baza crizei omului, a autodistrugerii prin fragmentare, disociere ori dislocare, prin

expunerea frecventă a realităților crude ale opresiunilor politice, când „etnocentrismul și discursul

naționalist se combină, conducând la conflicte violente care au lăsat urme adânci în memoria

subiecților.”

Arta lui Nicolae Tonitza are reperate influențe expresioniste, provenite din mijlocul grupului

german Die Bruke. Omolog între artă și vremurile istorice sub care se dezvoltă, este interesul comun

al artiștilor pentru tematici și perspective sociale, umane, culturale, iar spațiul geografic românesc nu

a rămas neatins de aceste tendințe, arta națională

devenind deschisă înțelegerii sale moderne de exprimare

a limbajului creativ prin fuzionarea cu motivele

naționale, folcloristice.

Lucrarea „Coadă la pâine” reflectă viața

murdară, nefericită a oamenilor, stigmatizată de urmările

războiului, asprul tragism lăuntric fiind transpus și în

imaginea clovnilor pictați de Nicolae Tonitza, unde

contururile net delimitate sunt asemeni contururilor

lucrării de factură prevestitor expresionistă, din 1893, a

lui Edvard Munch, „Strigătul” - lucrare conceptual

profetică pentru secolul tenebros ce va fi venit. Efervescența poporului român rezida în pasiunea sa,

în condamnarea sterilității urbane „civilizatoare” și idealizarea naturaleții, simplității, organicității

ruralului.

Demersul avangardist turbulent, chiar furibund al artei îi determina pe artiști să se

reinventeze, redescopere într-o mișcare rapidă, asemeni statutului istoric al Europei, când

evenimentele, mișcările, apariția ori dispariția lor era în flexibilitate perpetuă, influențată de apetența

secolului pentru noutate. „Manifestul futurist” (1909) reprezenta un compendiu care ocrotea și

consacra prezența războiului în lume, a anarhiei și a morții.

„Primii dadaiști erau măcinați de o furie provocată de îngrozitorul carnagiu al Primului Război

Mondial. Clocoteau de revoltă și cinism față de ceea ce considerau a fi cauzele lui, și anume

establishmentul și încrederea lui exagerată în rațiune, logică, reguli și norme.” Dadaismul, prin

criteriile sale, a devenit antiartă, așa cum lumea devenise antiviață. Războiul pusese punct cubismului,

vorticismul britanic fusese anulat înainte de a se fi maturizat. În 1913, Jacob Epstein imaginase un

om urcat amenințător pe o mașinărie de găurit, la fel de

amenințătoare pentru direcția spre care era îndreptată, cea a

solului. Lucrarea prevestea distrugerea naturii și efectele

războiului asupra vieții pământului; ea poate fi un simbol al

schimbării erei geologice într-o eră în care omul modifică

structurile globale naturale. Comuniunea omului cu inovația

tehnică devenea abruptă - „iată sinistra figură înarmată a zilei de

azi și a celei de mâine.”

Curios și paradoxal, apariția artei abstracte era încărcată de

chintesența non-iconodulă, devenind o artă religioasă. Astfel,

modernitatea „nu a reușit să suprime nevoia și imaginația

Lyceum T-supliment științific martie 2018 100 de ani de la reîntregirea neamului

18

religioasă a omului.” O lucrare de artă reprezentativă este Pătrat negru pictată de Kazimir Malevici

în 1915, pe care a poziționat-o într-un colț al sălii expoziției pentru a sugera icoana creștină și

prezența Providenței, publicul fiind liber să vadă orice dorea în acel unghi cosmic.

Deși arta în timpul războiului indică o atmosferă imersată în sobrietate și viciozitate, ea a

rămas un instrument cu funcție cathartică, angajată în epurarea traumelor culturale, a sentimentelor

de rușine națională, dar și în punerea în optici diverse a paradigmelor și abordărilor impactelor

psihologice ale omului la lumea modernă și la intersectarea cu mecanicitatea și mașinizarea vieții,

fapte impregnate în memoria colectivă. Ori, fiindcă există o relație de reciprocitate și interdependență

între modernitate și contemporaneitate, rămâne să ne întrebăm în ce fel va fi afectată creația artistică

viitoare de apariția inteligenței mecanice artificiale, dacă pare probabilă perspectiva unui război,

posibil cibernetic, și ce fel va pătrunde dimensiunea artistică într-o astfel de realitate.

Bibliografie 1. Drăguț Vasile, Florea Vasile, Grigorescu Dan, Mihalache Marin, (1970) Pictura românească în

imagini, Editura Meridiane, București

2. Călinescu, Matei, (2017), Cinci fețe ale modernității: modernism, avangardă, decadență, kitsch,

postmodernism, traducere de Tatiana Pătrulescu și Radu Țurcanu, Editura Polirom,

3. Nae, Cristian (2015), “Moduri de a percepe: o introducere în teoria artei moderne și

contemporane”, Editura Polirom

4. Gompertz, Will,(2014) „O istorie a artei moderne: tot ce trebuie să știi depre ultimii 150 ani”,

Editura Polirom, traducere de Daniela Magiaru

Primul Război Mondial în filmele românești și străine Bibliotecar, Iuliana Rotaru

În vara lui 1914, asasinarea Arhiducelui Franz Ferdinand la Sarajevo, a dus la izbucnirea

unui război despre care se credea că se va sfârşi repede, dar care a durat atât de mult încât a schimbat

drastic lumea, modificând contururile granițelor pe hartă, tehnologiile şi perspectivele asupra

relaţiilor internaţionale. Un război al tratatelor, orgoliilor şi pasiunilor care a dus la pierderi

inestimabile de vieţi omeneşti.

Ororile frontului, degradarea umană, disperarea, devotamentul faţă de patrie au fost

surprinse în anii următori războiului, în pelicule, româneşti sau străine extraordinare, care au fascinat

generaţii întregi de cinefili.

Ecaterina Teodoroiu - 1921, 1931, 1978

Filmul relatează participarea tinerei eroine Ecaterina Teodoroiu (1894-1917) ca voluntar în

luptele din Primul Război Mondial. Aflând că fratele a murit în luptă, se decide să lupte în locul lui

și cade eroic în luptă, având pe buze vorbele „Înainte băieți! Pentru țară și rege!”.

Primul film despre eroina de la Jiu a fost realizat în aprilie 1921, la Brasov, de către

realizatorul Nicolae Barbelian, fiind și prima încercare de evocare cinematografică a Primului Razboi

Mondial.

Al doilea film, în regia lui Ion Niculescu-Brună a avut premiera în 8 ianuarie 1931, la

cinematograful bucureștean „Femina”, în prezența întregii familii regale, a guvernului, a corpului

diplomatic, a înalților demnitari ai statului. În rolul Ecaterinei Teodoroiu apare Felicia Frunză, iar în

distribuție sunt incluși protagoniști ai întâmplărilor evocate, mama Ecaterinei Teodoroiu, comisarul

Pompilian, precum și o secvență documentară, cu regina Maria, vizitând spitalul unde era internată

Ecaterina Teodoroiu.

Al treilea film dedicat eroinei, şi cel mai cunoscut, apare în 1978, regizat de Dinu

Cocea, avându-i în rolurile principale marii actori Stela Furcovici, Ion Lupu, Mihai Mereuţă, Ion

Caramitru, Amza Pellea şi Ilarion Ciobanu.

Lyceum T-supliment științific martie 2018 100 de ani de la reîntregirea neamului

19

Vitejii neamului - 1926

În regia lui Ghiță Popescu și a lui Eftimie Vasilescu, avându-i în rolurile principale pe

Nicolae Manolescu și Ghiță Popescu, filmul Vitejii neamului prezintă rivalitatea amoroasă dintre fiii

unui primar dintr-un sat care este întreruptă de chemarea la arme pentru Primul Război

Mondial. Realizatorii au creat intriga filmului astfel încât să poată introduce secvențe documentare

de război reale. De asemenea, au fost reconstituite scene de război, cum ar fi atacul dat de Regimentul

32 „Mirceaˮ sau bombardarea unei școli din București de către dirijabilul german „Graf Zeppelinˮ.

Pădurea spânzuraților - 1964

Primul film românesc care a obţinut o largă recunoaştere internaţională, distins cu premiul

de regie la Festivalul de la Cannes, în 1965, Pădurea spânzuraţilor, este o ecranizare a romanului

omonim al scriitorului român Liviu Rebreanu, roman inspirat dintr-o întâmplare reală, respectiv

povestea lui Emil Rebreanu, fratele scriitorului, subofițer în armata austro-ungară, care a fost

spânzurat la Ghimeș pe data de 14 mai 1917, când încerca să dezerteze pe frontul românesc. Filmul

este regizat de Liviu Ciulei, acesta alegând în rolul principal pe Victor Rebengiuc.

Balada pentru Măriuca - 1969

Film în regia lui Constantin Neagu și Titel Constantinescu, avându-i în rolurile principale

pe Brîndușa Hudescu, Ion Caramitru și N.N. Mate.

În vara anului 1917, un sat aflat pe linia frontului de la Mărășești este evacuat. Printre puținii

oameni care rămân, se află Măriuca, o fata de 12 ani și bunicul ei, poștașul satului. Un film despre un

copil - erou care și-a dat viața pentru țară.

Capcana mercenarilor - 1981 În regia lui Sergiu Nicolaescu, avându-i în rolurile principale pe Sergiu Nicolaescu și

Gheorghe Cozorici. În iarna lui 1918, țăranii unui sat din Ardeal sunt acuzați pe nedrept că ar fi

incendiat o fabrică și un depozit de cherestea aflate în proprietatea baronului von Görtz, ofițer de

carieră. Acesta angajează un grup de mercenari care decid să împuște câte un om din fiecare casă a

satului. Doar un mic detașament al armatei române, condus de maiorul Andrei, se încumetă să

intervină. Urmează o luptă pe viață și pe moarte între cele două tabere. Dramatic și plin de acțiune,

filmul recreează atmosfera socială și istorică din perioada care a precedat Marea Unire de la 1

Decembrie 1918.

Wings – 1927

În regia lui William A. Wellman, Wings este cel mai faimos film mut despre Primul Război

Mondial. Realizat, în 1927, de un regizor care participase la război ca aviator, pelicula prezintă

războiul din perspectiva a doi bărbați îndrăgostiți de aceeași femeie care luptă ca aviatori în Marele

Război, în bătălia de la Saint-Mihiel.

All Quiet on the Western Front – 1930

Nimic nou pe frontul de vest, în regia lui Lewis Milestone, bazat pe romanul lui Erich Maria

Remarque, a fost realizat la doar un an după apariția cărții care a stârnit vâlvă în Europa și rămâne o

piatră de hotar prin descrierea realistă a tragediei din perspective unui soldat german. Filmul se

concentrează pe experiența de front a tânărului Paul Bäumer care doreşte să-şi servească patria, dar

este deziluzionat de inutilitatea şi ororile războiului și descrie stresul fizic și emoțional extrem la care

erau supuși soldații.

La Grande Illusion – 1937

La Grande Illusion, considerat unul dintre cele mai bune filme realizate vreodată, este opera

regizorului francez Jean Renoir. Filmul spune povestea unor soldați francezi capturați și închiși într-

un lagăr de prizonieri german, care plănuiesc o evadare. Axat pe relațiile dintre acești soldați, La

Lyceum T-supliment științific martie 2018 100 de ani de la reîntregirea neamului

20

Grande Illusion tratează și problema relațiilor de clasă, aceștia reuşind să creeze replica unei

adevărate societăţi aristocratice, bazate pe onoare, disciplină și respect reciproc.

Lawrence of Arabia -1962

Capodopera lui David Lean, unul dintre cele mai bune filme despre Marele Război, cu o

distribuție colosală, Peter O`Toole, Anthony Quinn, Omar Sharif, prezintă povestea lui T.E.

Lawrence, ofițerul britanic implicat în timpul războiului în campaniile din Orient și în mișcarea de

independență a popoarelor arabe. Regizorul a surprins într-o manieră extraordinară și conflictele

emoționale ale personajului său, divizat între loialitatea pentru Imperiul Britanic și cea pentru

camarazii săi arabi.

Gallipoli -1981

Gallipoli, în regia lui Peter Weir, este povestea unor bărbați din Australia care se oferă

voluntari în armată în timpul Marelui Război și care sunt trimiși să lupte la Gallipoli, o campanie

greşit concepută care, în 1915, trimite la moarte sigură mii de soldați australieni şi neozeelandezi.

Filmul surprinde, prin evoluția personajelor, procesul de pierdere a idelaurilor și inocenței în război,

dar dezvoltă în același timp și tema identității naționale australiene.

Bibliografie 1. Schneider, Steven Jay-1001 de filme de văzut într-o viaţă, RAO, 2005;

2. Oprea, Ştefan- Cartea Oscarurilor, Cartier, 2006;

3. Secolul cinematografului. Mică enciclopedie a cinematografiei universal, Editura Ştiinţifică şi

Enciclopedică, 1989;

http://aarc.ro

http://www.istoriafilmuluiromanesc.ro

https://www.cinemagia.ro

https://www.historia.ro

https://ro.wikipedia.org

Gheorghe Naumescu – o legendă vie Prof. Lupu Virgil

Pe lângă vechimea sa ca așezare, reperele culturale și istorice,

Bârladul se poate mândri și cu o veche tradiție militară. Poziția sa

strategică i-a determinat pe responsabilii militari ai țării să înființeze,

încă de la mijlocul secolului al XIX-lea, unități militare pe aceste

meleaguri. De-a lungul istoriei, acestea și-au creat un renume în

rândul armatei române, prin calitatea pregătirii ostășești, dar și prin

faptele de vitejie de care au dat dovadă.

Generalul Gheorghe Naumescu, este unul dintre eroii

orașului Bârlad și al comunei Băcani.

În anul 1916, Gheorghe Naumescu, pe atunci colonel,

comandantul Regimentului 2 Roșiori Bârlad, se afla în convalescența

unei grele operații pe care o suferise, care îi cerea măcar șase luni de

odihnă, pentru completa-i însănătoșire.

Cu toate sfaturile prietenilor și cu toate rugămințile familiei, colonelul Naumescu, ascultând

numai de simțul datoriei, a plecat în campanie. După ce-a luat parte la numeroase lupte ale retragerii

spre Moldova, alergând cu regimentul său, de la Dunăre la munți și de la munți la Dunăre, ca să apere

când aripa dreaptă, când aripa stângă a oștirii noastre, în seara zilei de 15 noiembrie 1916, se afla cu

divizia în apropierea satului Prunaru, din Vlașca.

În urma victorioasei bătălii de la Cărbunești, divizia, printr-o împrejurare nenorocită, se afla

în primejdie de a fi complet capturată.

Lyceum T-supliment științific martie 2018 100 de ani de la reîntregirea neamului

21

Generalul Alexandru Referendaru, comandantul Diviziei 18, a adresat mai degrabă o

rugăminte decât un ordin colonelului Gheorghe Naumescu, comandantul regimentului de cavalerie

din Bârlad: „Din această împrejurare cumplită numai un atac călare, dat prin surprindere și condus

cu hotărâre, ne mai poate salva!”.

Fără să mai stea pe gânduri, colonelul Naumescu și-a înștiințat subalternii despre misiunea pe

care o aveau de îndeplinit: „Dragii mei, arătați băieților noștri că a sosit vremea să ne îndeplinim

datoria de onoare. Atacăm satul călări, altfel nu putem salva Divizia din încercuire!”.

Înfășurați în negura unei dimineți de toamnă târzie, cu săbiile și lăncile întinse, călăreții

regimentului, în frunte cu colonelul Naumescu s-au repezit ca o furtună asupra întăriturilor de la

Prunaru. Când erau la câteva sute de metri de sat, un „ura!" formidabil a cutremurat văzduhul și

întreg regimentul s-a năpustit asupra infanteriei dușmane, risipind-o. Regimentul de cavalerie a

înfruntat călare și cu arme albe un inamic net superior din punct de vedere numeric și, mai ales, ca

dotare. Și totuși, șarja Regimentului 2 Roșiori Bârlad a luat prin surprindere trupele germane aflate

în satul Prunaru și le-a înfrânt.

Astfel, cei 300 de cavaleriști din Bârlad aveau să scrie cu propriul lor sânge unul dintre cele

mai vitejești momente din timpul Primului Război Mondial. Gestul eroic făcut de Regimentul 2

Roșiori Bârlad a salvat armata română de la dezastru.

Prețul plătit a fost foarte mare pentru militarii bârlădeni, 200 dintre cei 300 de cavaleriști

găsindu-și sfârșitul, iar colonelul Naumescu fiind grav rănit. Cei care au luat parte la șarja de la

Prunaru, povestesc cu admirație de hotărârea vitejească și însuflețirea cu care colonelul Naumescu și-

a înflăcărat subalternii, în acea furtunoasă înverșunare a morții.

Ridicat de la bulgari, de pe câmpul de luptă, eroul Naumescu a fost dus la un spital din Sofia.

După ce a fost înmormântat acolo, osemintele i-au fost aduse și depuse în cavoul familiei din cimitirul

„Eternitatea" din Bârlad, pe 1 iulie 1925. Pentru a fi transportat de la Sofia în România, direcția căilor

ferate bulgare i-a atașat vagonul mortuar la un tren expres internațional, pe când căile ferate române

nu i-au permis să fie transportat decât cu un tren de marfă... .

Fapta de arme prin care și-a încheiat viața Generalul Naumescu este un prilej de mândrie

națională și un admirabil exemplu pentru generațiile viitoare.

A rămas memorabilă scrisoarea pe care a adresat-o, în ultimele sale clipe, soției și copiilor săi:

„Mor fericit, dragă soție și iubiți copii, pentru mărirea și onoarea neamului românesc, pentru

libertatea fraților asupriți. Vă recomand dragii mei, să deveniți înainte de toate buni patrioți, această

iubire trebuie să fie dezinteresată și așa de puternică încât să poată fi capabilă de toate

devotamentele și de toate sacrificiile. Când veți fi mari, să fiți gata în tot momentul și la cea dintâi

chemare a patriei, să vă jertfiți la nevoie. Scumpii mei, invidiați soarta mea fericită. Mor fericit că

în viață am avut nobila misiune de a face educație patriotică unui regiment de viteji, le-am pregătit

sufletul lor și le-am deșteptat conștiința înaltei datorii față de scumpa noastră patrie."

Cinste eroilor neamului!

Româncele în Primul Război Mondial Prof. Daniela Borș

„Femeile fuseseră formate, educate, pregătite, precum întreaga societate românească din a

doua jumătate a secolului al XIX-lea, pentru acest moment, iar când momentul a sosit, ele au

acționat. Meritul este fără îndoială al lor, iar implicarea concretă demonstrează aceasta. Acțiunea

feminină a adus o organizare și o solidaritate care pot fi echivalate cu un termen actual, denumit

spirit civic. Într-un cuvânt, femeile au fost și ele acolo, chiar peste măsură, iar toată această

contribuție este acum pusă în valoare.” (Alin Ciupală)

Cartea lui Alin Ciupală - Bătălia lor. Femeile din România în Primul Război Mondial,

prezintă implicarea României în desfășurarea Marelui Război din perspectiva rolului pe care l-au

jucat femeile în susținerea efortului de război al țării. Sunt trecute în revistă acțiunile desfășurate de

numeroase personalități feminine ale vremii – cum ar fi Olga Sturdza, Sabina Cantacuzino, Nadejda

Știrbei sau Martha Bibescu – ca fondatoare și conducătoare ale unor societăți implicate în organizarea

Lyceum T-supliment științific martie 2018 100 de ani de la reîntregirea neamului

22

spitalelor de campanie și a trenurilor sanitare, înființarea de grădinițe de copii, orfelinate, cantine sau

în găsirea unor soluții pentru ușurarea vieții prizonierilor români din lagărele din străinătate și a

răniților din spitale.

Un loc aparte îi este rezervat reginei Maria, care încă din perioada neutralității României a

inițiat pregătirea unei baze de sprijinire a efortului de război din punct de vedere medical și logistic,

fiind unul dintre cei mai activi susținători (prin acțiuni publice sau în cadrul familiei regale) ai intrării

țării în război alături de puterile Antantei. Sunt prezentate și aspecte legate de viața socială a femeilor

din perioada respectivă, arătând cum activitatea desfășurată de ele în timpul Primului Război Mondial

a determinat modificarea statutului lor în societatea epocii.

Acţiunile umanitare ale Reginei Maria, ca lider a Crucii Roşii în România în timpul

războiului, au avut rezultate remarcabile. Dar succesul acestor eforturi s-a datorat şi miilor de femei

din toate zonele ţării, femei de diverse categorii sociale, care au făcut voluntariat în cele 58 de spitale,

la cantine şi la centre de ajutor organizate de cele peste 40 de filiale din ţară. Din nefericire, la

încheierea războiului, eforturile acestor femei au revenit în umbră.

La începutul anului 1917 a fost înființat la Iași, Comitetul Central de Acțiune, ai cărui lideri

au fost două femei – Olga Sturdza și Maria Balș. Comitetul se ocupa de coordonarea eforturilor de

strângere de fonduri și organiza cantine pentru săraci, tabere pentru tineri și ateliere de cusut pentru

armată. Femeile au avut astfel de inițiative în întreaga Moldovă. Amalia Mera, o profesoară din

provincie, a organizat patru tabere de copii în Păpăuți-Roșiori, un sat în apropiere de Botoșani.

Suzana Caragiani, o tânără din Tecuci, a fondat un spital de boli contagioase cu o capacitate

de 400 de locuri. Ecaterina Constantinescu, care își luase doctoratul în filosofie la Oxford, a reușit să

strângă singură 73.000 lei ținând conferințe în întreaga Moldovă, folosind apoi acești bani pentru a

ajuta orfelinatele și taberele de copii din opt sate.

Una dintre cele mai interesante figuri din perioada Primului Război Mondial a fost Ecaterina

Teodoroiu. Ea poate fi asemănată, până la un punct, cu Jeanne d’Arc, pentru curajul cu care a luptat

pe front, într-un rol neobișnuit pentru acei ani. Pentru cei mai mulți, însă, a rămas Eroina de la Jiu. Ecaterina Teodoroiu, a devenit, la puţină vreme după moartea sa, un simbol paradoxal al

eroismului – fecioară şi bărbată. Cazul Ecaterinei Teodoroiu a fost de la început descris şi înţeles ca

o excepţie. Niciunei alte femei nu i s-a permis însă să lupte alături de bărbați. Teodoroiu a devenit o

emblemă a definițiilor despre patriotism, eroism și sacrificiu de sine, dar și al acceptării pe scară largă

a incompatibilității dintre feminitate și eroism, în contextul Primului Război Mondial.

Ecaterina Teodoroiu ca și Regina Maria sunt două simboluri de excepţie, care au contribuit

la evidențierea eforturilor a mii de alte femei din România din acea perioadă. Au existat, însă, și alte

femei care au avut contribuții semnificative în Marele Război, chiar dacă nu au luptat efectiv, cu arma

în mână. Dintre aceste femei curajoase, amintim povestea primei românce pilot de avion, Elena

Caragiani, a călugăriței Mina, pe numele ei laic Marina Hociotă, a asistentelor medicale aflate pe

front, dar și pe cea a medicului Marta Buteanu, prima româncă din Transilvania cu grad didactic

universitar.

Lyceum T-supliment științific martie 2018 100 de ani de la reîntregirea neamului

23

Femeile s-au raportat la Marele Război, în primul rând, din punct de vedere al realizării

proiectului național, de altfel principala cauză pentru care România intrase în luptă. Din acest punct

de vedere nu a existat un interes special feminin, diferit față de cel masculin. Femeile și-au însușit

acest proiect și au înțeles să fie o parte a lui, și-au asumat o misiune națională cu toate riscurile și

responsabilitățile care decurgeau de aici. Nici nu putea fi altfel. Am putea afirma, fără tăgadă, că cele

mai multe dintre femeile din România s-au dovedit egale ale bărbaţilor şi uneori chiar deasupra lor

prin spiritul de muncă, responsabilitate şi jertfă pentru o cauză aproape unanimă.

Este o eroare să credem că femeile (doamne din înalta societate şi femei obişnuite din pătura

de jos) nu au dovedit stăpânire de sine, curaj aproape nebunesc şi multă dăruire în ceea ce au înfăptuit.

Participarea femeilor, în timpul Primului Război Mondial, la munci civile, în mod voluntar sau forţate

să ia locul bărbaţilor, ori în armată, în spatele frontului sau chiar în prima linie, le-a făcut

indispensabile efortului de război. Emanciparea lor a dus la schimbări fundamentale pe piaţa muncii,

în structura familiei tradiţionale, în privinţa drepturilor civile, dar şi în modă.

Bibliografie

1. Alin Ciupală - Bătălia lor. Femeile din România în Primul Război Mondial, Editura

Polirom, Iaşi, 2017

2. www.marelerazboi.ro

3. www.historia.ro

O româncă, prima femeie inginer din lume Prof. Bujoreanu Gabriela

Poate

mulți au uitat, iar

pentru alții ar

putea părea chiar

incredibil, dar a

existat o vreme în

care prezența unei

femei într-un

anumit domeniu

de activitate

stârnea nu doar uimire, ci chiar revoltă.

Elisa Leonida a venit pe lume la 10

noiembrie 1887, în Galați, într-o familie de

intelectuali cu 11 copii. Tatăl său, Anastase

Leonida, era ofițer de carieră, iar mama sa,

Matilda Gill, era fiica unui inginer de origine

franceză, căsătorit cu o româncă din Reghin.

Toți frații Elisei s-au realizat într-o carieră

intelectuală. Unii dintre ei au ajuns

personalități în carierele pe care le-au urmat.

De exemplu, unul dintre frații Elisei, Gheorghe

Leonida, a îmbrățișat drumul sculpturii,

contribuind la monumentala lucrare-simbol a

orașului brazilian Rio de Janeiro, statuia

Cristos Mântuitorul. Sora sa, Adela, medic

oftalmolog, a fost directoarea spitalului „Vatra

Luminoasă“, iar fratele său Dimitrie Leonida,

devenit inginer energetician, a fost creatorul

Muzeului Tehnic care îi poartă numele.

Elisa a studiat școala primară la Galați

și liceul la Școala Centrală de Fete din

București, obținând bacalaureatul la secția

reală a Liceului „Mihai Viteazul”. Încă din

liceu și-a format un ideal din a deveni inginer

chimist. După terminarea liceului, s-a înscris la

Școala de Poduri și Șosele din București

(Politehnica de astăzi), dar a fost respinsă din

cauza prejudecăților vremii, care refuzau

dreptul femeilor de a urma o astfel de facultate.

Aceste prejudecăți nu au oprit-o însă din

Lyceum T-supliment științific martie 2018 100 de ani de la reîntregirea neamului

24

opțiunea de a urma o facultate de inginerie.

Astfel, în anul 1909, pleacă la Berlin și se

înscrie la Academia Regală Tehnică din

Berlin, devenind prima femeie studentă a

acestei universități. Dar și acolo a fost

acceptată cu greu, din cauza acelorași

prejudecăți. Rectorul s-a simțit obligat să-i

atragă ferm atenția că „nu cumva să dea prilej

de nemulțumire, ea fiind un caz aparte”. La

cererea ei de înscriere, decanul Hoffman s-a

lăsat convins cu greu, invocând ca argument

chemarea esențială a femeii, cei trei K- Kirche,

Kinder, Kuche (biserica, copiii, bucătăria).

Același decan, dar și alți profesori, în timpul

studiilor și în laboratoare, o ocoleau,

ignorându-i prezența. Cu răbdare, cu dârzenie

și cu silință, a transformat prejudecățile,

ostilitatea și privirile batjocoritoare în

admirație generală. În 1912, la absolvirea de

către Elisa a Academiei, cu calificativul

„bine”, chiar și decanul Hoffman și-a arătat

admirația când, înmânându-i diploma, a

declarat, printre altele: „Die Fleissigste der

Fleissigsten” (cea mai silitoare dintre silitori).

Aceasta devine astfel prima femeie

din Europa care primește titlul și diploma de

inginer, specializarea chimie. Cercetările

efectuate mai târziu au condus la concluzia că

nici o femeie din lume nu a obținut acest titlu

înaintea ei.

Deși i s-a oferit un post de inginer la

firma BASF din Germania, Elisa s-a întors în

țară, așa cum făceau cei mai mulți dintre tinerii

români care studiau în străinătate. A reușit, cu

greu, să obțină un post de asistent la Institutul

Geologic din București.

După puțin timp, a început Primul

Război Mondial. Cu riscul vieții, merge pe

front, unde desfășoară o intensă activitate în

cadrul organizației „Crucea Roșieˮ, ajutând la

diminuarea suferințelor soldaților răniți. I s-a

încredințat chiar conducerea unor spitale de

campanie în apropiere de Mărășești. Pentru

activitatea sanitară, a fost decorată cu ordine și

medalii românești și străine. Tot pe front l-a

întâlnit pe viitorul său soț, fratele

scriitorului Duiliu Zamfirescu, chimistul

Constantin Zamfirescu, cu care s-a căsătorit,

pe front, la Ghidigeni, în 1918. La nuntă a

participat și Regina Maria. A devenit mama a

două fete, care ulterior au devenit una

profesoară și alta ingineră.

După război, și-a reluat activitatea la

Institutul Geologic, unde a condus un laborator

de analize, în care a elaborat metode originale,

raționalizări, a introdus tehnici noi și a efectuat

studii importante, toate având ca scop

cunoașterea bogățiilor subsolului țării noastre.

Elisa Leonida Zamfirescu a adus o

contribuție deosebită la progresul economiei

naționale și la afirmarea științei românești, prin

lucrările sale originale, susținute la congrese,

simpozioane și care au fost publicate ulterior.

S-a preocupat de analiza apei potabile, a

diverselor minerale, petrol, gaze, cărbuni,

bituminide solide, roci de construcție și de

prepararea minereurilor, semnând 85 000

buletine de analize, ale căror rezultate au fost

publicate în seria „Studii economice”, editată

de Institutul Geologic. A participat la

importante studii de teren, privind în special

identificarea în România și analiza unor noi

resurse de cărbune, de șisturi bituminoase, de

gaze naturale, crom, bauxită sau cupru, despre

care a și scris mai multe cărți de specialitate. A

studiat si a redactat norme și standarde de stat

pentru analize, valabile și în prezent.

Contribuția sa la cercetarea bogățiilor minerale

ale României îi asigură un loc de cinste în

galeria marilor figuri ale științei naționale,

europene și mondiale.

În paralel cu activitatea de inginer,

Elisa Leonida Zamfirescu a activat și ca

profesoară de fizică și chimie la Școala de fete

„Pitar Moș” și la Școala de electricieni și

mecanici din București, condusă de fratele ei

Dimitrie. A fost totodată prima femeie membră

a AGIR (Asociaţia Generală a Inginerilor din

România) şi a făcut parte din Asociaţia

Internaţională a Femeilor Universitare.

Elisa Leonida Zamfirescu a fost nu

numai un specialist de renume ci și un om

deosebit, dispus să împărtășească și altora

rodul muncii sale. Mulți dintre specialiștii care

aveau nevoie de rezultatele analizelor, de o

îndrumare sau de un sfat profesional, o găseau

de dimineața până seara la orele 20-21, în

laborator, împărtășind din bogata sa experiență

în domeniul compoziției chimice a

substanțelor minerale, indicând cele mai

adecvate metode de analiză și moduri de

valorificare a rezultatelor. Dar printre

multiplele sale preocupări, a dat o deosebită

atenție formării personalului, ocupându-se atât

Lyceum T-supliment științific martie 2018 100 de ani de la reîntregirea neamului

25

de tineri chimiști, cât și de laboranți și munci-

tori, contribuind la ridicarea nivelului lor

științific și profesional prin cursuri și

îndrumări zilnice.

S-a stins din viaţă la 86 de ani, când

inima sa a considerat că e timpul să ia o

,,pauzăˮ. O pauză de-o veșnicie… La 25

noiembrie 1973, a încetat din viață aceea care

a fost prima femeie inginer, o ilustră

personalitate a științei și tehnicii, care și-a

dedicat întrega viață slujindu-și cu dragoste

patria, contribuind prin munca sa la

cunoașterea și valorificarea resurselor

subsolului românesc.

Bibliografie:

Enciclopedia personalităților feminine din România, coord. George Marcu, Editura Meronia,

București, 2012

http://www.stiridebine.ro/inventatori-romani-elisa-leonida-zamfirescu/

Traian Vuia Prof. Iuliana Creola Stoica

Traian Vuia s-a născut într-o familie de ţărani din satul Surducul Mic, în Banat (astăzi

localitatea îi poartă numele). Scrisul şi cititul le-a învăţat la şcoala din Bujor, apoi a urmat restul

claselor elementare la şcoala din Făget. Studiile secundare le-a efectuat la Liceul de stat din Lugoj,

iar în 1892 a susţinut examenul de bacalaureat. Pleacă la Budapesta pentru a-şi continua studiile. Aici

a studiat la Şcoala Politehnică (1892) şi la Facultatea de Drept, unde a şi obţinut doctoratul în ştiinţe

juridice. Din cauza dificultăţilor financiare nu a absolvit Şcoala Politehnică.

Marele său vis a fost să zboare, drept pentru care a început să efectueze calcule pentru

planurile unei maşini de zbor. În anul 1902 pleacă la Paris, dorind să construiască în capitala Franţei

un „aeroplan-automobilˮ. La 16 februarie 1903 a înaintat Academiei de Ştiinţe din Paris un memoriu

despre „aeroplanul-automobilˮ pe care îl proiectase, dar proiectul său a fost respins de forul ştiinţific

francez pentru că acesta din urmă considera că aparatele de zbor mai grele decât aerul nu puteau să

zboare. Mai mult, aparatul conceput de Vuia avea câteva caracteristici care nu au fost înţelese, la

început, de către contemporanii săi: avea o singură elice în loc de două, cum se credea că e absolut

necesar, iar motorul proiectat părea de nerealizat cu mijloacele tehnice ale vremii. Cu sprijinul

familiei sale, care a contribuit semnificativ cu sume de bani, Traian Vuia a început construcţia

avionului său.

Primul succes aviatic s-a întâmplat în ziua de 18 martie 1906, fiind şi primul zbor din

istoria omenirii cu un aparat mai greu decât aerul, care s-a ridicat de la sol prin mijloace proprii.

Avionul lui Vuia era realizat dintr-un cadru de ţevi de oţel, cu aripi de pânză, bombate, ceea ce îi

Lyceum T-supliment științific martie 2018 100 de ani de la reîntregirea neamului

26

dădea aspectul unui liliac. Motorul funcţiona cu anhidridă carbonică pe post de combustibil, iar trenul

de aterizare era constituit din patru roţi cu pneuri. Acest prim zbor cu mijloace proprii de zbor s-a

efectuat în Franţa, la Montesson. Aparatul de zbor al lui Traian Vuia a pornit de pe loc cu ajutorul

propriului său motor, a rulat cca. 50 metri, apoi s-a desprins de la sol şi a zburat 12 metri la o înălţime

de 1 metru. Un vânt lateral puternic a făcut ca aparatul să nu poată zbura mai mult, dar premiera era

realizată: primul zbor mecanic din istoria omenirii fusese înfăptuit.

Vuia şi-a perfecţionat în continuare avioanele, primul motor folosit fiind înlocuit cu altul, de

24 cai-putere, astfel că aparatul Vuia nr. 1 a devenit Vuia nr. 1 bis, apoi Vuia nr. 2 ș.a.m.d. Și-a

continuat cercetările în domeniul tehnicii, a organizat un atelier-laborator pentru cercetarea elicelor,

iar împreună cu Marcel Yvonneau a conceput câteva modele originale de elicoptere, care au fost

prezentate în demonstraţii publice (modelele realizate în anii 1918 şi 1921). Revistele „La Technique

Aeronautiqueˮ şi „L'Atmosphereˮ i-au publicat studiile teoretice. Pe lângă alte invenţii, Vuia a mai

conceput şi un generator cu aburi, brevetat în mai multe state ale lumii în perioada interbelică.

În timpul Primului Război Mondial, Traian Vuia a lucrat pentru armata

franceză, în cadrul Serviciului de invenţii, contribuind la perfecţionarea aviaţiei militare aliate.

A redactat mai multe manifeste destinate soldaţilor de naţionalitate română, cehă, slovacă, sârbă etc.

din rândul armatei austro-ungare. În primăvara anului 1918, a fost unul dintre iniţiatorii

Comitetului Naţional Român din Transilvania, militând pentru unirea Ardealului cu România. În cadrul aceluiaşi Comitet, a organizat la Paris aniversarea a şaptezeci de ani de la revoluţia de la

1848. Din iniţiativa lui Traian Vuia, la 30 aprilie 1918, a fost constituit la Paris „Comitetul Naţional

al Românilor din Transilvania”, o organizaţie care milita pentru unirea Ardealului cu România.

Comitetul a editat şi o revistă, „La Transylvanie”, la care a colaborat şi Traian Vuia cu mai multe

articole. Vuia a publicat articole, pe aceeaşi temă şi în revista „La nation tchèque”. A fost însă foarte

critic asupra modului în care s-a înfăptuit unirea Ardealului cu Transilvania, considerând o mare

greşeală lipsa negocierii unirii provinciei cu Regatul Român, care să fi apărat interesele ardelenilor şi

să fi permis cu timpul o „occidentalizare” a României şi nu vice-versa, o „balcanizare” a

Transilvaniei.

Abia după terminarea celui de-al Doilea Război mondial se va întoarce definitiv din Franţa

în România, unde va muri la data de 2 septembrie 1950, la Bucureşti, fiind înmormântat la Cimitirul

Bellu.

Bibliografie:

https://ro.wikipedia.org/wiki/Traian_Vuia

www.unitischimbam.ro › Articole › Articole › Români de Români

Lyceum T-supliment științific martie 2018 100 de ani de la reîntregirea neamului

27

-59 de ani de istotie -

-59 de ani de contribuții științifice – Prof. Dâlcu Emilia,Țârcă Luminița, Angheluță Beatrice

În România ca și în alte țări ale Europei, a doua jumătate a secolului al XIX-lea și prima

jumătate a secolului XX reprezintă perioade marcate de o dezvoltare a științei. La noi, începe

modernizarea școlii românești, a universităților și laboratoarelor acestora astfel că cercetătorii și

pasionații de invenții, cu finanțare autohtonă sau din afară s-au remarcat, iar unele dintre lucrările

acestora au fost recunoscute chiar și pe plan mondial. În anul 1866, se înființează Societatea Literară

care, în anul următor, devine Societatea Academică Română, iar în 1879, Academia Română, care

reprezintă și astăzi cea mai importantă societate cultural științifică din țară.

Nu toți cei amintiți în rândurile ce urmează și-au adus contribuția la dezvoltarea științei și au

avut recunoașterea brevetelor de invenții în cei 59 de ani, dar au trăit în acea perioadă în România sau

peste hotare și au naționalitate română:

- anul 1858 este reprezentativ pentru România deoarece capitala București a fost primul

oraș din lume iluminat cu petrol și tot atunci a fost realizată prima rafinare a petrolului.

- în 1880, Dumitru Văsescu construiește primul automobil cu motor cu aburi.

-în 1885, Victor Babeș, bacteriolog și morfopatolog român, împreună cu Victor Andre Cornil

este autorul primului tratat de bacteorologie din lume, tot el fondând și prima Școală de Microbiologie

din România.

- în 1886, ziaristul Alexandru Ciurcu împreună cu prietenul său Just Buisson, ziarist și poet,

primesc brevetul pentru ,,Ambarcațiune cu reacție".

- în 1887, chimistul Lazăr Edeleanu descoperă fenil izopropilamina numită și benzedrină

cu efecte stimulatoare asupra sistemului nervos. In palmaresul său se află și brevetul pentru Procedeul

Edeleanu – procedeu de rafinare a fracțiunilor din petrol pe baza solubilității specifice a diverselor

clase de hidrocarburi în dioxid de sulf lichid. În 1908, avea 212 brevete de invenții recunoscute în

România, dar și în SUA, Germania, Franța, Austria, Olanda, Suedia.

- în 1894, Dragomir Hurmuzescu, fizician, a inventat și construit electroscopul care îi poartă

numele. Tot el a pus bazele primului laborator de electricitate din țară.

- 1895 este anul inaugurării podului de peste Dunăre, de la Fetești la Cernavodă, construit

de inginerul Anghel Saligny. Acesta este considerat unul dintre pionierii tehnicii mondiale în

proiectarea și construcția podurilor cu structură metalică.

- între 1898 și 1899, Emil Racoviță, savantul român, explorator, speolog și biolog, care a pus

bazele biospeologiei, a făcut vaste cercetări despre viața balenelor, pinguinilor și a păsărilor antarctice

în expediția cu vasul ,,Belgica" în Antarctida împreună cu mai mulți oameni de știință de alte

naționalități.

- 1898 este anul în care e realizat primul film științific din lume - ,,Tulburările mersului în

hemiplagia organică" de către medicul neurolog Gh. Marinescu, fondatorul Școlii Românești de

Neurologie.

- în 1903, Traian Vuia a construit aeroplanul automobil ( primul avion), iar în anul 1906, a

zburat cu aparatul său pentru prima dată. A reușit să se ridice de la sol aproximativ 1m pe o distanță

de 12m.

- în1906, omul de știință Nicolae Paulescu, medic și fiziolog a elaborat o metodă originală

de extirpare a hipofizei la câini care apoi a fost aplicată și în chirurgia la om.

-1906 este anul deschiderii Muzeului Național de Istorie Naturală ,,Grigore Antipaˮ care

poartă numele savantului român, naturalist, biolog, zoolog, ihtiolog, oceanograf care s-a ocupat de

renovarea muzeului. Grigore Antipa a descoperit în apropierea insulei Capri (Italia) o nouă specie

de meduză fixă denumită Capria Sturdzii.

- în 1908, inginerul român Rodrig Golescu primește brevetul la Paris pentru aparatul de

aviație Avioplan care folosea motorul pentru a se înălța, iar apoi plana cu motorul oprit.

- în 1909, inventatorul Dumitru Brumărescu obține brevetul pentru aeroplanul cu decolare

verticală, un avion cu trei elice.

Lyceum T-supliment științific martie 2018 100 de ani de la reîntregirea neamului

28

- în 1909, Constantin Parhon împreună cu M. Goldștein sunt autorii primului ,,Tratat de

Endocrinologieˮ.

- în 1910, avionul cu reacție al lui Henri Coandă este expus la Salonul Aeronautic de la

Paris alături de aeroplanul lui Dumitru Brumărescu.

- în 1910, Tache Brumărescu este recunoscut ca inventator al mașinii de tăiat stuf.

- în 1911, inventatorul, aviatorul și aeromodelistul Ion Paulat construiește primul hidroavion

românesc.

- în 1913, medicul și omul de știință Ioan Cantacuzino conduce prima vaccinare antiholerică,

o mare experiență românească. Tot el a introdus noțiunea de imunitate prin contact.

- Ștefan Procopiu, profesor universitar și inventator născut la Bârlad în 1890 este

descoperiorul „Efectului Procopiuˮ și, alături de Bohr, a magnetonului „Bohr-Procopiu” (1919). A

studiat la Liceul ,,Gh. Roșca Codreanu ˮ unde a și profesat doi ani (1917-1919).

- Petrache Poenaru (1799-1875) inginer și matematician român a fost unul dintre

organizatorii învățământului din țara noastră. În anul 1827, brevetează primul toc – rezervor (stilou)

din lume.

- George de Bothezat (1882-1940) inventator american de origine română, format la

Universitatea din Iași este recunoscut pentru proiectarea și construcția elicopterului cu patru elice,

denumit ,, Caracatița zburătoareˮ- pentru prima dată a zburat în 1922.

- Horia Hulubei este fizicianul român care s-a distins prin descoperiri științifice importante,

el fiind primul în lume care a obținut spectre de raze X în gaze.

- Nicolae Vasilescu Karpen, om de știință, inginer, fizician și inventator a depus o muncă de

pionierat în domeniile elasticității, termodinamicii electrocineticii și a inventat pilele Karpen.

- Constantin Levaditi, medic și microbiolog este unul dintre fondatorii inframicrobiologiei

moderne şi a introdus bismutul în terapia sifilisului.

- George Constantinescu, inventator, om de știință, a elaborat ,,Teoria sonicitățiiˮ, a proiectat

,,Convectorul Gogu Constantinescuˮ, o cutie de viteze automată pentru automobile și

locomotive.

- Aurel Babeș medic român, este unul dintre cei care au organizat lupta împotriva cancerului

în România. În 1927, a preconizat depistarea precoce a cancerului genital feminin.

- Ioan Cantacuzino, microbiolog și imunolog a desfășurat o bogată activitate privind

vaccinarea antiholerică, imunizarea împotriva difteriei, a febrei tifoide, datorită lui România a fost a

doua țară din lume, după Franța, care a introdus vaccinul BCG.

Oamenii de știință români, indiferent de formarea profesională, profesori universitari,

inventatori, cercetători, au fost membri ai Academiei Române sau ai altor academii din lume și și-au

adus contribuția la dezvoltarea științei și la consolidarea imaginii poziției României în lume, iar pe

noi, generațiile următoare, ne-au făcut mândri că suntem români.

Invenții care își datorează succesul Primului Război Mondial Prof. dr. Artene Lăcrămioara

Prima mare conflagraţie mondială disputată între marile puteri ale lumii, Antanta (Tripla

Înţelegere) formată din ţări precum Franţa, Imperiul Britanic şi Imperiul Rus, ulterior România (s-a

alăturat acestei alianţe în anul 1916) şi Puterile Centrale (Tripla Alianţa) formată din Germania,

Austro-Ungaria, Imperiul Otoman şi Bulgaria, a avut un impact deosebit asupra viitorului omenirii.

Mulţi oameni asociază progresul ştiinţei şi tehnologiei, de-a lungul istoriei omenirii, cu

imperativul progresului militar. Modalităţile de a ucide din ce în ce mai eficiente au dus la dezvoltarea

şi evoluţia tehnologică a omenirii în mai multe domenii.

Invenţiile care îşi datorează succesul Primului Război Mondial sunt:

Lampa cu ultraviolete a apărut în contextul în care, în iarna anului 1918, aproximativ

jumătate din copiii născuţi la Berlin sufereau de rahitism. Cauzele exacte ale acestei maladii nu erau

cunoscute în acea perioadă, dar boala era asociată cu sărăcia. Medicul Kurt Huldschinsky a observat

că pacienţii pe care îi trata de rahitism erau şi foarte palizi și a decis să experimenteze pe patru astfel

Lyceum T-supliment științific martie 2018 100 de ani de la reîntregirea neamului

29

de copii palizi şi bolnavi de rahitism, expunându-i la lămpi cu mercur-cuarţ ce emiteau raze

ultraviolete. Pe măsură ce tratamentul continua, Huldschinsky a observat că oasele micuţilor

deveneau mai puternice. În vara anului 1919, el i-a pus pe micuţi să facă plajă. Rezultatele acestui

experiment au fost primite cu un mare entuziasm. Ulterior, oamenii de ştiinţă au înţeles că oasele au

nevoie de calciu pentru a fi solide, iar calciul este asimilat sub acţiunea vitaminei D, care este produsă

de organism sub influenţa razelor ultraviolete. Sărăcia şi malnutriţia aduse de Primul Război Mondial

au condus la descoperirea tratamentului pentru rahitism.

O mică firmă americană, Kimberly-Clark, a inventat un material cu proprietăţi absorbante

denumit Cellucotton (asocierea dintre celuloză şi bumbac), folosit pentru a obţine primele tampoane

chirugicale. Reprezentanţi ai companiei americane au făcut un tur al fabricilor de hârtie din Germania,

Austria şi Scandinavia, în 1914, şi au identificat, cu această ocazie, un material de cinci ori mai

absorbant decât bumbacul. Odată ce SUA au intrat în Primul Război Mondial, în 1917, medicii

militarii au început să folosească tampoane chirurgicale din acest material.

Trecerea la ora de vară - ideea de a da ceasurile cu o oră înainte primăvara şi respectiv cu o

oră înapoi toamna nu era chiar nouă la începutul Marelui Război. Beneficiile trecerii la ora de vară

au fost sugerate de Benjamin Franklin într-o scrisoare expediată publicaţiei The Journal of Paris în

1784. Primul Război Mondial avea însă să impună această modificare. Confruntate cu o mare penurie

de cărbune, autorităţile germane au decretat ca, la 30 aprilie 1916, ceasurile să fie date cu o oră înainte,

astfel încât ora 23:00 să devină ora 24:00, rezultatul fiind o oră în plus de lumină naturală, începând

de a doua zi de dimineaţă. Trecerea la ora de vară în Germania ca o metodă de a economisi

combustibilul pentru căldură şi iluminare în timp de război, s-a răspândit apoi și în alte țări.

Pliculeţele de ceai - au fost inventate de un comerciant american de ceai, în 1908, care şi-a

propus să vândă porţii unice şi ieftine pentru prepararea unei ceşti de ceai. O firmă germană,

Teekanne, a copiat această idee în perioada Marelui Război, incluzând în raţiile de front pliculeţe de

ceai din bumbac numite ,,bombe cu ceai”.

Ceasul de mână a început să fie din ce în ce mai folosit în condiţiile de front. Înainte, bărbaţii

care îşi permiteau, purtau ceasuri de buzunar, cu lanţ. În timpul războiului însă, a devenit foarte

importantă coordonarea perfectă a anumitor acţiuni militare - cum ar fi sincronizarea barajelor de

artilerie pe anumite secţiuni ale frontului - iar producătorii de ceasuri au creat piese ce puteau fi

purtate la mână, lăsând în acelaşi timp ambele mâini libere pentru a ţine arma sau, în cazul aviatorilor,

manşa avionului. Unul dintre cele mai celebre ceasuri din prezent, modelul de lux Tank Watch, de la

Cartier, provine din 1917, când producătorul francez Louis Cartier a ales drept sursă de inspiraţie

pentru noul său model de ceas de mână noile tancuri Renault.

Cârnaţii vegetarieni au fost inventaţi de Konrad Adenauer, primul cancelar german de după

cel de-al Doilea Război Mondial. În perioada primului Război Mondial, Adenauer era primar la Koln,

iar pe măsură ce blocada economică impusă Germaniei de britanici începea să-şi facă simţite efectele,

Adenauer s-a confruntat cu necesitatea de a hrăni oamenii ameninţați de înfometare. El a folosit un

amestec de făină de orez, orz şi mălai de provenienţă românească, pentru a face pâine. Totul părea să

meargă foarte bine până când România a intrat în război de partea Antantei, iar Adenauer nu a mai

avut acces la mălai.

Pornind de la această pâine „experimentalăˮ, Adenauer a ajuns să experimenteze şi un cârnat

în care soia era folosită ca substitut pentru carne. Iniţial, aceşti cârnaţi au primit denumirea de

„Friedenswurst„ sau „cârnaţi de paceˮ. La 26 iunie 1918, regele George al V-lea a patentat cârnaţii

din soia.

Fermoarul a fost inventat de un emigrant de origine suedeză, Gideon Sundback, care s-a

stabilit în America, unde a devenit designerul şef al companiei Universal Fastener Company.

Conceptul său de închizătoare pentru haine şi încălţăminte, fără nasturi sau şireturi, a fost preluat de

Armata Americană şi în special de Marină, fiind folosit în perioada Marelui Război la uniformele şi

bocancii infanteriştilor marini care au intervenit în război de partea Antantei.

Harry Brearley din Sheffield a inventat oţelul inoxidabil. După cum se menţionează în

arhivele oraşului: „În 1913, Harry Brearley din Sheffield a obţinut ceea ce este considerat drept primul

oţel care nu rugineşte sau oţel inoxidabil - un produs care a revoluţionat industria metalurgică şi a

Lyceum T-supliment științific martie 2018 100 de ani de la reîntregirea neamului

30

devenit o componentă importantă a lumi moderne”. Harry Brearley, metalurgist de la o companie din

Sheffield, a fost chemat să realizeze nişte aliaje mai dure deoarece ţeava tunurilor se deforma în timp

din cauza tragerilor. El a adăugat crom la oţel. Se spune că a aruncat rezultatele primelor experimente

la fiare vechi, în curtea fabricii, însă mai târziu a observat că aceste mostre erau singurele care nu au

ruginit din grămada de fiare vechi în care au fost aruncate.

Comunicaţiile aviatice au apărut tot în perioada Primului Război Mondial. Înainte de Marele

Război, piloţii nu aveau nici o modalitate de a comunica între ei sau cu personalul de la sol.

Tehnologia de comunicaţii prin radio era disponibilă, dar a fost dezvoltată în special, în perioada

Primului Război Mondial, la Brooklands şi apoi la Biggin Hill, în Marea Britanie. Primele încercări

de a integra aparate de comunicaţii radio în avioane au fost îngreunate de zgomotul puternic produs

de motorul aparatului de zbor. Înainte de acestea, piloţii trebuiau să ţipe sau să-şi facă semne cu mâna

pentru a se înţelege între ei. Problema comunicării a fost în cele din urmă rezolvată prin inventarea

unei căşti de pilot cu microfon şi difuzoare integrate. Această modalitate de comunicare radio între

piloţi a deschis calea pentru progresele enorme înregistrate de aviaţia civilă după război.

Sursa: www.agerpres.ro

100 de ani de tehnologie: inventatori români Profesor Iuliana Stoica

1. Cibernetica – Ștefan Odobleja

(1902 -1978)

Cibernetica este ştiinţa care analizează modul în care

un sistem biologic, digital sau mecanic prelucrează informaţiile

şi reacţionează la acestea. Medicul român Ștefan Odobleja a

scris importante lucrări despre cibernetică, fiind precursorul

mondial al ciberneticii generalizate pe care el însuşi a denumit-

o „Psihologia consonantistă”. În onoarea sa a fost înfiinţată

Academia de Cibernetică din Elveţia, iar Academia Română l-

a ales membru post-mortem în 1990.

2. Pila Karpen – Nicolae Vasilescu-Karpen

(1870 - 1964)

În 1950, omul de ştiinţă a realizat „pila

termoelectrică cu temperatură uniformă”, denumită

ulterior „Pila lui Karpen”. Inventatorul său a declarat că

aparatul va genera energie la nesfârşit, fără nicio

intervenţie suplimentară, iar mecanismul nu s-a oprit nici

în ziua de astăzi. Obiectul este păstrat de Muzeul Naţional

Tehnic „Dimitrie Leonida”, din Bucureşti, iar o replică a

sa de proporţii ar putea alimenta o navă spaţială.

3. Scaunul ejectabil – Anastase Dragomir (1896-1966)

Anastase Dragomir şi-a concentrat eforturile pe siguranţa

aparatelor de zbor şi a pasagerilor, fiind cunoscut pentru invenţia unei

versiuni timpurii a scaunului ejectabil. După ce a studiat în Franţa şi

a perfecţionat sistemul de salvare a piloţilor în caz de accidente,

inventatorul român şi-a depus la Paris, în 1930, cererea de brevetare

cu numele „noul sistem de montare al paraşutelor la aparate de

locomoţie aeriană”. Invenţia consta într-un scaun prevăzut cu două

paraşute, detaşabil şi ejectabil vertical din orice tip de vehicul,

conceput pentru situaţii de urgenţă.

Lyceum T-supliment științific martie 2018 100 de ani de la reîntregirea neamului

31

4. Iustin Capră. (1933 – 2015)

Cea mai importantă realizare a sa, ,,rucsacul

zburător, un mecanism construit în 1956, i-a ajutat pe

cosmonauții de la NASA în călătoriile spațiale. Capră și-a

dedicat, mai bine de 50 de ani invențiilor din domeniul

automobilelor și a conceput cea mai mică mașină din

lume, ,,Soleta, cu un consum minim, precum și alte

vehicule nepoluante. Dintre cele peste 130 de lucrări

realizate de Justin Capră, 6 dintre ele pot fi vizitate acum

la Muzeul Tehnic din București.

5. Ionuț Alexandru Budișteanu

(1993, Râmnicu Vâlcea) este un informatician

și inventator român contemporan. Cunoscut pentru

rezultatele la concursurile internaționale din domeniul

informaticii, încă de pe băncile liceului, inovează

limbaje de programare. În clasa a 12-a, la vârsta de 18

ani (în 2013), a câștigat un important premiu

internațional cu un proiect vizând folosirea inteligenței

artificiale în scopul creării unei mașini autonome low-

cost. Cu un sistem format din camere video, radar și soft-

uri avansate, automobilul se conduce singur în perfectă siguranță până la viteze de 50 km/h și poate

recunoaște cu acuratețe obstacolele. Subiectul cercetării sale era legat de o problemă globală

importantă, a accidentelor rutiere cauzate de erori de conducere.

6. Valentin Boancă - un deținut care ispășește o pedeapsă de cinci ani la Penitenciarul

Vaslui, a câștigat anul trecut, Premiul Internațional al

Presei la Salonul de Invenții și Produse Noi de la Geneva. În

vârsta de 33 de ani, este din Onești şi a absolvit Academia de

Arte Plastice, secția Design Industrial. Bărbatul a fost închis

pentru că fabrica niște dispozitive folosite la furtul datelor de pe

cardurile bancare, iar la Salonul de la Geneva a fost premiat

pentru o invenție care împiedică această infracțiune.

Dispozitivul creat de Boancă este considerat unul dintre cele

mai sigure din lume și a fost inventat în timpul detenției.

Aparatul se montează în ATM-uri și protejează datele de pe

carduri de cei care vor să le sustragă.

Bibliografie: https://en.wikipedia.org/wiki/Romania

Moda românească la 1918 Prof. Negru Cristina -Mihaela

De-a lungul istoriei, oamenii au fost întotdeauna pasionaţi de modă, iar costumul a avut

multiple semnificaţii atât pentru regi, cât şi pentru oamenii de rând. Principala calitate în vechime era

aceea de a simboliza puterea regală, autoritatea şi rangul. Mai târziu, costumele aveau rolul de a

departaja ierarhiile sociale şi de a impune regulamente în interiorul claselor sociale. Pentru unii,

îmbrăcămitea răspundea unei necesităţi fizice, pentru alţii (sau, mai ales, pentru altele), hainele

constituiau un etalon al bogăţiei şi al modernităţii.

În anul 1918, portul (îmbrăcămintea) varia de la o zonă geografică la alta, dar şi în funcţie

de situaţia materială şi de mentalitatea individului şi a colectivităţii în care acesta îşi desfăşura

Lyceum T-supliment științific martie 2018 100 de ani de la reîntregirea neamului

32

activitatea. O dată cu începutul secolului al XX-lea, moda este în plin avânt. „La Belle Epoque” a fost

perioada de dinaintea războiului mondial (1884-1914) în care femeile străluceau în rochii lungi,

dantelate, diafane, pălării cu boruri largi şi decolteuri foarte mari. Este perioada care a cunoscut o

mare prosperitate şi înflorire culturală, se trăieşte frumos, oamenii sunt interesaţi de educaţie, arte şi

au un simţ artistic dezvoltat. Femeile se îmbrăcau elegant, pălăriile şi mănuşile fiind accesoriile

nelipsite din garderoba personală. Corsetele îşi continuă perioada lor de glorie şi le ajută să aibă o

silueta de clepsidră care era la modă în vremurile acelea.

Începutul Primului Război Mondial aduce cu sine o schimbare majoră în modă. O dată cu

creşterea rolului femeii în societate, corsetul incomod începe să piardă teren, femeile având nevoie

de mai multă libertate de mişcare. Rochiile sunt puţin mai scurte, deasupra gleznei, lungimea

ajungând la sfârşitul războiului până aproape de genunchi. Croiala este puţin mai simplă, în cloş,

strânsă în talie, rochiile nemaifiind atât de elaborate sau cu aşa mult material folosit. Pălăriile se

păstrează, pe lângă cele cu boruri largi apărând şi cele sub formă de clopot, ambele modele fiind

înfrumuseţate cu tot felul de accesorii, de la pene, la flori artificiale şi altele.

Şi în România femeile erau preocupate de modă, inspirându-se din cataloagele din

străinătăţuri, în special din Franţa. Româncele înstărite se îmbrăcau după moda de la Paris, pe când

la ţară se mai purta încă îmbrăcămintea din lână, opinci sau chiar costumul popular. Era o discrepanţă

foarte mare între „lumea bună” de la oraş şi „prostime”. Atȃt pentru Regina Maria, cȃt și pentru

doamnele cu stare, blana era preferată, fiind purtată separat ca fular sau aplicată la palton ca şi guler

sau pe marginea de jos.

Regina Maria a fost, de altfel, un exemplu de urmat şi din punct de vedere al vestimentaţiei,

fiind tot timpul elegantă şi stilată. Îi plăceau materialele uşoare, diafane, dar purta cu mândrie şi portul

popular românesc.

Emanciparea femeii a schimbat radical moda ce va continua, în anii 1920, să devină din ce

în ce mai comodă, dar şi mai îndrăzneaţă.

Bărbaţii sunt şi ei interesaţi să fie în pas cu moda. Majoritatea aveau mustaţă lungă, cu

colţurile întoarse în sus, purtau redingote şi ceas de buzunar la veston, iar gentlemenii nu ieşeau din

casă fără baston. Ca şi vestimentaţie de stradă, purtau costumul în tonuri simple, pantaloni largi, vestă

şi sacou.

Costumul popular românesc rămâne unul din cele mai originale vestimentaţii. Ia uitaţi-vă

cât sunt de frumoşi ţăranii noştri care au înfăptuit Marea Unire!

Lyceum T-supliment științific martie 2018 100 de ani de la reîntregirea neamului

33

Fetele s-au arătat receptive la moda de la oraş, începând să poarte sandale, fustă de stofă,

rochie de stambă înflorată, să-şi scurteze părul şi chiar să se dea cu ruj pe buze, spre indignarea

bătrânilor şi mai ales a bătrânelor. În general, portul şi moda la sate au oscilat între tradiţionalism şi

modernitate. Învăţătorii, preoţii, notarul, medicul se îmbrăcau ca la oraş, cu haine „nemţeşti”.

La oraş, oamenii din „lumea bună” îşi comandau haine la croitor sau le cumpărau „de-a

gata” de la magazinele de modă. Bărbaţii purtau ghete de lac, pantaloni cu manşetă, haină la doi sau

trei nasturi, pălărie, cămăşi albe, care la manşetă se încheiau cu butoni (de aur sau de argint); cravata

cu picăţele era prinsă cu un ac încrustat cu pietre preţioase. Ceasul de buzunar cu lanţ de aur sau de

argint şi bastonul cu cap de fildeş erau accesorii nelipsite la orice bărbat „serios”. La festivităţile

deosebite, domnii se îmbrăcau în smoching.

Unii bărbaţi extravaganţi – mai ales tineri actori, scriitori – purtau cămăşi colorate, haine

în carouri, pantofi roşii sau galbeni, lavalieră, pălărie albă a la Maurice Chevalier. Briantina (uleiul

de păr) era nelipsită, iar cei care purtau barbă aveau întotdeauna un piepten de argint sau os, pe care-

l foloseau uneori ostentativ, pentru ca cei din jur să observe calitatea acestuia. În casă, purtau halate

lungi viu colorate, iar în picioare papuci comozi, din piele de porc sau de viţel.

Femeile s-au arătat mult mai preocupare de modă, comparativ cu bărbaţii. Doamnele mai în

vârstă au rămas la moda antebelică: pantofi de culoare închisă, rochii lungi „până la pământ”, cu

dantele; bluze închise la gât, pălării cu boruri mari şi bogat ornamentate. Cerceii mari, inelele şi

brăţările de aur erau nelipsite. Femeile de vârstă medie s-au dovedit extrem de receptive la moda

europeană (mai ales de la Paris). Ele frecventau aproape zilnic magazinele de modă, de unde îşi

cumpărau pantofi de culoare deschisă, rochii „trei sferturi” în culori vii, pălării cu boruri mai mici.

Iarna se folosea manşonul din blană de vulpe (maron sau argintie), pentru ca mâinile să fie protejate

de ger. Tinerele fete nonconformiste purtau pantofi în culori vii sau sandale, fuste până la genunchi,

bluze „en coeur” sau chimono, părul tuns scurt (à la garçon), pălăriuţă sau chiar şapcă. Ele nu ezitau

să meargă iarna la patinaj sau la schi, îmbrăcându-se cu pantaloni bufanţi şi cu şubă, iar vara să

petreacă 10-12 zile la mare, unde purtau costume din două piese (lăsând o parte a corpului

descoperită). Ele erau adesea ţinta ironiilor venite din partea doamnelor în vârstă, care constatau lipsa

de feminitate, de graţie şi de eleganţă a domnişoarelor „de astăzi”. La domiciliu, femeile purtau capot

de casă, lung, înflorat, de mătase. Pudra, rujul, rimelul şi parfumul făceau parte din recuzita zilnică a

oricărei femei din lumea bună.

Mulţi dintre cei care locuiau în zonele periferice ale oraşului purtau haine vechi, cumpărate

de la târg, salopete sau haine confecţionate în casă. Doar la evenimente deosebite şi la sărbători, se

îmbrăcau cu haine bune.

Îmbrăcămintea la sate se confecţiona, de regulă, în gospodărie: cămăşi şi indispensabili

din in sau cânepă, pantaloni din postav, căciulă de piele de miel, opinci din piele de porc sau de viţel,

cojoc din blană de oaie etc. Doar în zonele de munte portul popular se menţinea la toate categoriile

de vârstă, (opinci, iţari, cămaşă brodată), mai ales de către bătrȃnii satului. Şi în celelalte zone bătrânii

au rămas consecvenţi portului tradiţional. Tinerii au început să-şi cumpere haine „nemţeşti”

(pantaloni şi veston), bocanci, pălărie, iar ceilalţi preferau hainele făcute mai în grabă şi fără

înflorituri.

Renunţarea la portul tradiţional în beneficiul hainelor cumpărate de la oraş punea în evidenţă

procesul de modernizare ce avea loc în lumea satului, adaptarea ţărănimii la noul ritm de viaţă al

societăţii româneşti. Rar se întâmpla ca mirele şi mireasa să fie îmbrăcaţi în costume naţionale; era

aproape o modă ca tinerii să-şi comande haine la oraş, iar mireasa să aibă coroniţă făcută la târg. De

asemenea, naşii purtau costume din stofă, ghete şi pălării.

Imbrăcămintea la oraş era mult mai variată, deoarece şi stratificarea populaţiei era mai

accentuată. Viaţa modernă, cu ritmul ei tot mai alert, a impus simplificarea modei, precum şi o

diversificare, în funcţie de activităţile desfăşurate şi de ocaziile la care participau persoanele

respective. Caracteristica generală a modei din perioada interbelică a fost tendinţa de a deveni tot mai

comodă şi de a permite o adaptabilitate rapidă la diferitele situaţii (serviciu, plimbare, activităţi

casnice), etc.

Lyceum T-supliment științific martie 2018 100 de ani de la reîntregirea neamului

34

Grija pentru vestimentaţie, etalon al modernității s-a născut o dată cu lumea bună care îşi

dădea întȃlnire „într-o cârciumioară la şosea”, cu vremea seratelor muzicale şi literare unde luxul

se exhiba, a iubirilor interzise rămase prin scrisori ori jurnale interbelice sau rostite pe furiş, între

etaje de flori.

Bărbaţii din „lumea bună” au început să renunţe la costumul rigid, cu guler şi manşete de

catifea, cu poale lungi, la vestă, monoclu, baston de bambus şi la ceasul purtat la brâu. Preferinţele se

îndreptau spre hainele mai comode: costum, pantofi sau ghete, pălărie sau căciulă, în funcţie de

anotimp. Bărbaţii nu ieşeau în oraş cu capul descoperit, fără haină şi fără cravată, chiar dacă era vară

şi foarte cald.

Magazinele de pălării aveau o foarte bună vânzare; primăvara şi toamna se purtau pălării

mai groase, iar vara pălării de pai. Acasă, barbaţii din lumea bună purtau halate lungi, din mătase sau

din stofă, aveau papuci comozi. Pijamaua (bluză şi pantalon) era nelipsită din garderoba acestora.

După război, bărbaţii au început să-şi tundă barba, să se radă la frizer. De asemenea, părul se purta

scurt şi era întreţinut cu grijă, fiind pieptănat de 2-3 ori pe zi.

Moda feminină era complicată şi, adeseori, capricioasă. Doamnele mai în vârstă au rămas la

vestimentaţia antebelică: rochii lungi până la pământ, înzorzonate cu tot felul de dantele, funde şi alte

accesorii; nelipsită era pălăria, cu boruri mari şi extrem de încărcată, cu pene de diverse culori, agrafe,

funde, etc. Femeile aristocrate, rafinate, îşi ascundeau trupul într-o vestimentaţie luxuriantă, care

impunea respect. Părul era lung, strâns în coc la spate.

Femeile tinere erau în pas cu moda occidentală, mai ales cu cea de la Paris. În Bucureşti şi

în principalele oraşe din ţară existau „magazine de modă”, unde se confecţiona îmbrăcăminte sau

încălţăminte la „comandă”, dar se putea cumpăra şi „de-a gata”. Rochiile au devenit mai scurte, „trei

sferturi” sau chiar până la genunchi. Talia era „căzută”, adică peste şolduri, pentru a se pune în relief

corpul. Uneori se folosea material transparent, mai ales pentru bluze, sub care se observau, cu

discreţie, sânii. Pălăriile au devenit mai mici, fără multe accesorii. Vopsitul podoabei capilare

ascunsă de pălării cu numeroase accesorii tip voalete și aplicaţii viu colorate avea un succes nebun;

tot atunci se inventează ondulatorul cu aburi, care nu dăuna părului.

In lumea bună se poartă rochiile cu spatele foarte decoltat, diademe cu pene, mantouri.

Blana era regina ţinutelor de gala: vulpe argintie, astrahan, asortate bijuteriilor cu aur şi pietre

preţioase. Din recuzita nu lipseau nici perlele, broșele în formă de flori evantaiul decorat, umbreluţa

și poşeta, decupate în același ton. Damele îşi ascundeau albeaţa tenului străveziu de razele soarelui

sub umbrele japoneze sau pălării de pai cu borurile foarte largi. Pudra albă era accesoriu de

neînlocuit acolo unde natura nu era în acord cu tonul epocii.

Odată cu noul „tipar”perfect, femeia reinventează eleganţa. Pe val e silueta tip scândură,

fără curbe, dar nu chiar anorexică, cum se poartă în zilele noastre, părul tuns scurt, tip „bob”, fără

mănuși, dar cu ţigaretele ordonate în porturi, semn al emancipării femeii. Corsetele, nu accentuau

sânii, ci îi aplatizau. Se reinventează modelul androgin: femeile îşi strâng bustul cu fâşii de pânză

sau corset, deşi acesta e pe cale de disparitie, pentru ca sânii lor să fie cât mai mici.

Parfumul folosit diferea în funcţie de vârstă şi de gusturi. Doamnele mai în vârstă se

parfumau şi se pudrau din belşug. Tinerele foloseau cu mai multă distrecţie parfumul şi pudra, dar

puneau accentul pe ruj şi rimel.

Lyceum T-supliment științific martie 2018 100 de ani de la reîntregirea neamului

35

În lumea mahalalelor grija pentru modă era foarte redusă. Femeile erau preocupate să-şi

crească plozii, să-şi ţină gospodăria şi bărbatul. Cu prilejur unor festivităţi – nuntă, botez – se

îmbrăcau curat, cu rochii înflorate, pantofi de piele, broboadă de caşmir. În zilele de lucru purtau

rochii din materiale proaste, papuci, batic din pânză colorată. Bărbaţii aveau costum, cravată, cămasă

albă, ghete pe care le purtau la sărbători. În timpul zilei, la lucru, aveau salopetă, iar acasă pantaloni

de stofă, cămaşă în carouri, pantofi sau bocanci uzaţi. Pijamaua era o raritate, bărbatul dormind, de

regulă, în izmene şi cu cămaşa de acasă, iar femeia cu o camasă lungă.

Moda nouă a trezit şi reacţii negative. Revoltător era faptul că locul de etalare a modei

devenise biserica. „Cuconiţe ce poartă rochii scandalos de scurte şi umblă cu picioarele goale în

sandale, cu braţele şi umerii goi, cu pieptănătura teatreală, cu piepteni şi agrafe de toate culorile şi

buzele vopsite violet nu au pic de sfială, un pic de obraz când vin la biserică”. Ele ar trebui „să fie

încălţate şi îmbrăcate cu rochii serioase, mai puţin vopsite şi fasonate şi mai ales să evite a mânji

chipul sfânt al icoanelor cu vopseaua gurii lor”.

În concluzie, putem afirma că în România interbelică, se constată preocuparea celor din

„lumea bună” a oraşelor de a fi în pas cu noutăţile din Occident în privinţa vestimentaţiei, însă acestă

preocupare este prezentă doar în această clasă a societăţii, cei din lumea satelor şi a mahalalelor fiind

lipsiţi de acest interes. În aceste condiţii, România era un spaţiu integrat civilizaţiei europene, dar

insuficient pentru a fi considerat întru totul european, un spaţiu de margine, amalgam de viaţă

cotidiană modernă şi de primitivism rustic.

Bibliografie:

-Academia Română, Istoria Românilor, vol. VIII, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2003, p.165-

166

-Ioan Scurtu, Viaţa cotidiană a românilor în perioada interbelică, Editura Rao, Bucureşti, 2001

-Ion Bulei, Românii în secolele XIX-XX. Europenizarea, Editura Litera, 2011

-http://www.bucurestiivechisinoi.ro/2010/03/moda-in-bucurestiul-din-perioada-interbelica-in-

comparatie-cu-moda-de-azi/

Moda feminină înainte și după Primul Război Mondial Prof. Ibănescu Teodora Magdalena

Moda feminină la începutul secolului al XX-lea a fost cu siguranță una frumoasă - păr lung,

decolteuri largi și tone de dantelă. Când se vorbește despre ea, lumea folosește mai mereu termenul

de „la Belle Epoque", adică „Epoca frumoasăˮ. „La Belle Epoque” a însemnat o perioadă de pace și

prosperitate care s-a întins între Războiul de Independență (1877) și începutul Primului Război

Mondial (1914).

Doamnele purtau pălării cu flori, cu pene, cu mărgele, cu dantele, cu panglici, cu tot ce se

poate imagina și, ca să ții o astfel de pălărie pe vârful capului, sigur că trebuia să menții o ținută foarte

demnă, nu puteai să te apleci nici măcar să iei o batistă căzută pe jos.

Apartenența doamnelor la înalta societate era marcată printr-un accesoriu care se purta.... pe

sub haine. Doamnele semnalizau privilegiul de a nu munci fizic prin expunerea imposibilității de a

face ceva: corsetul. Corsetul provoca de cele mai multe ori leșinuri și, din această pricină, o doamnă

Lyceum T-supliment științific martie 2018 100 de ani de la reîntregirea neamului

36

care purta corset avea întotdeauna la ea în gentuță un flacon de săruri. Bun gust, bună cuviință,

rafinament. Așa poate fi descrisă în câteva cuvinte moda în ,,Belle Epoque”.

Izbucnirea războiului, în 1914, a schimbat rolurile femeilor în societate, ducând la nevoia

unui stil diferit de modă. În timp ce bărbații au plecat să lupte pe front, femeile au preluat slujbele

lucrând în fabricile de muniții, în birouri și în ferme, precum și ca asistente medicale sau șoferi. Multe

dintre ele s-au alăturat chiar armatei. Fiind angajate pe şantiere, în uzine şi ateliere sau în transporturi,

femeile încep să poarte din ce în ce mai mult pantaloni şi bluze sau salopete bufante. Liniile curgătoare

și fustele strânse ale epocii edwardiene, corsetul şi pălăriile mari, improprii pentru o viaţă activă

dispăreau încet, făcându-se loc pentru haine, care erau mult mai practice de purtat. Cei patru ani ai

Primului Război Mondial, au adus schimbări majore în materie de modă. Femeile s-au adaptat

condițiilor de război, hainele ținând cont de condițiile grele de procurare sau producere a materialelor

de bază. Moda s-a descurcat improvizând, transformând, adaptând vechile ținute. Lâna se găsea foarte

greu și astfel moda a preferat mătasea, satinul, șifonul. Condițiile economice, tristețea și austeritatea

razboiului au atras în moda vestimentară preferința pentru lucruri simple încă de la începutul

războiului, femeile învățând să fie practice. Rochiile din materiale fluide erau tăiate deasupra

genunchiului, iar talia aluneca pe șolduri, din aceleași considerente.

Coco Chanel este considerată cea mai celebră creatoare de modă din toate timpurile,

revoluționând vestimentația feminină prin simplificare (considerată un gest aproape radical pentru

acele vremuri, adică începutul secolului XX) și prin introducerea pantalonilor și a costumelor cu

croială bărbătească, până atunci prezente exclusiv în garderoba masculină.

Hainele create de Chanel au schimbat modul în care femeile arătau, dar şi modul în care

acestea se percepeau pe sine. În 1918, Chanel deschide primul magazin de croitorie și deja începea

să cunoască succesul absolut. Clienții ei erau pasionați de moda de ultima oră, iar multe dintre hainele

create în acea perioadă, au rămas simbolurile casei Chanel. Coco reușea să le elibereze pe femei din

chingile unei societăți prea serioase și prea sobre, redându-le feminitatea, prin linii ferme și fuste

scurtate. Modelele sale, adesea inspirate de hainele bărbaților, erau simple și confortabile la purtat,

ceea ce le făcea foarte populare în timpul Primului Război Mondial. Chanel nu a combinat doar stiluri,

ţesături şi articole de îmbrăcăminte care fuseseră create pentru bărbaţi, ci, de asemenea, prin modul

în care ea însăşi se îmbrăca, a introdus hainele sport ca parte a limbajului modei, stilul său emanând

confort şi nonconformism.

Cele mai semnificative piese, care îi definesc stilul, sunt: jachetele fără guler, rochiile cu

tăietura pe „bie”, eșarfele fluide, rochiile cu bretele, amestecul de bijuterii prețioase și gablonțuri,

pantalonii, bluzele cu dungi, costumele de inspirație masculină. Accesoriile care imitau bijuterii

scumpe au reprezentat o adevărată revoluție, pentru că au democratizat purtarea bijuteriilor. Aceasta

a fost și perioada în care ea a introdus culoarea neagră ca un clasic atemporal. Coco Chanel a creat

haine mai simple, mai ușor de purtat și, mai cu seamă, le-a încurajat pe femei să-și dorească să fie

egale cu bărbații, pornind chiar de la vestimentație. Rochia de seară, potrivită și la ocazii de zi,

faimoasa „the little black dress “ a fost creată de Chanel. Este o rochie simplă, accesibilă, pe care

designerii o consideră un obiect vestimentar absolut necesar în garderoba oricărei femei.

Lyceum T-supliment științific martie 2018 100 de ani de la reîntregirea neamului

37

Anii ’20 au reprezentat o perioadă extraordinară pentru emanciparea femeilor. A fost

deceniul în care femeilor le-a fost acordat dreptul la vot în multe țări din vestul Europei, dar și cel în

care femeile au început să renunțe la viața de casnice, să meargă la serviciu și să aibă meserii, până

de curând, rezervate bărbaților. Stilul promovat de Coco Chanel a reflectat o parte din aceste

schimbări, creatoarea mizând pe simplitate, pe aspectul practic al hainelor, dar totul infuzat cu acel

bun gust și extraordinar simț al modei, atât de ușor de recunoscut. Închei cu un citat al celebrei

creatoare de modă: „Moda nu este ceva ce există numai în rochii. Moda este în cer, pe stradă, moda

are de a face cu ideile, modul în care trăim, ceea ce se întâmplă”.

Marea Unire și noile provocări economice Prof. Chelaru Carmen

Constituirea statului național unitar român prin alipirea în 1918 la statul român a provinciilor

românești – Transilvania, Banatul, Basarabia și Bucovina - aflate până atunci sub stăpânire străină, a

marcat începutul unei noi etape în evoluția economică a României.

În urma Unirii din 1918, România dobândește o poziție importantă în sud-estul Europei,

devenind un stat de mărime medie al continentului. Întregită în hotarele sale firești, România avea o

suprafață de 295.049 km2, față de 137.000 km2 înainte de 1918, și circa 18.052.000 locuitori, față de

circa 8.000.000 locuitori înainte de Unire, fiind a opta țară din Europa, după numărul populației.

Cu un patrimoniu relativ bogat și variat în resurse naturale de bază, dar și cu o poziție

strategică la Dunăre și Marea Neagră, ea conta pe primul loc ca teritoriu, populație și potențial

economic în această parte a Europei.

Unirea a dus la întărirea potențialului economic al țării, a creat condițiile necesare

fructificării la scară națională a bogățiilor solului și subsolului, a accentuat rolul industriei în

ansamblul economiei, potențialul industrial crescând mai mult decât dublu. În peisajul industrial al

țării au apărut ramuri și subramuri industriale nedezvoltate înainte sau inexistente (industria

siderurgică sau industria metalelor prețioase etc.).

Legăturile economice tradiționale au căpătat, după Unire, cadrul geografic – statal adecvat,

ceea ce a asigurat pieței naționale o deplină unitate. Provinciile românești unite s-au încadrat organic

în economia națională, fapt confirmat de puternica lor dezvoltare ulterioară, Transilvania

recăpătându-și astfel rolul ei istoric în cuprinsul neamului românesc.

Prin unirea tuturor teritoriilor românești nu s-a modificat conformația economico-socială a

țării. România a rămas preponderent agrară, agricultura constituind sursa principală a produsului

social și ramura în care lucra aproximativ 80% din populația activă a țării.

După Unire, suprafața arabilă a României s-a dublat, de la 6,6 milioane ha la 14,6 milioane

ha, iar patrimoniul silvic al țării, suprafața acoperită cu păduri aproape că s-a triplat, de la 2,5 milioane

ha la 7,3 milioane ha.

Cu toate acestea, agricultura se afla într-o situație deosebit de grea. La sfârșitul războiului

era epuizat întregul stoc de cereale, încât nu se mai putea asigura nici sămânța pentru culturi și nici

hrana pentru populație. Ca urmare, în țară se manifesta o acută criză alimentară. Exportul de cereale

a fost în 1919 aproape inexistent, fiind necesar să se importe cereale și alte produse alimentare pentru

Lyceum T-supliment științific martie 2018 100 de ani de la reîntregirea neamului

38

acoperirea consumului intern. Situația amenința să rămână gravă, deoarece în 1919 peste 26% din

suprafața cultivată cu cereale a țării a rămas nelucrată, în condițiile în care șeptelul abia atingea 50%

din nivelul antebelic.

Într-o situație grea și complicată se afla și industria. În această ramură, distrugerile de război,

ridicarea de către ocupanți a utilajelor unor întreprinderi și uzine, dispersarea altor întreprinderi în

Moldova și Rusia au condus la scăderea capacității de producție a industriei. La începutul anului

1919, nu mai funcționa decât circa un sfert din întreprinderile încurajate de stat, iar producția

industrială se redusese la mai puțin de 50% față de nivelul antebelic. Industria extractivă a petrolului

și-a redus producția cu aproape 48%, iar cea de cărbune cu 55%.

Cu toate acestea, cele mai remarcabile progrese au fost înregistrate în industrie. Forța motrică

a crescut cu 235%, cele mai importante creșteri înregistrându-se în industria electrică (429,4%),

chimică (320,9%) și alimentară (204%).

Potențialul industrial a suferit modificări cantitative și calitative structurale. În România

dinainte de Unire, industria extractivă era reprezentată în principal prin industria petrolului, a sării și

cărbunilor, în timp ce în Transilvania și Banat lipsea petrolul, dar existau importante zăcăminte de

cărbuni, minereuri feroase și neferoase și surse de gaz metan. Pe aceste resurse naturale s-au

întemeiat aici și ramuri de industrie extractivă, siderurgică sau metalurgică.

Contribuția cea mai însemnată a noilor provincii a fost în industria metalurgică, industria

lemnului, industria chimică, industria materialelor de construcții etc. Un aport mai redus l-au avut în

ramurile hârtiei, pielăriei și industriei textile.

O consecință majoră a îmbogățirii structurii industriale prin unificarea statală și prin

dezvoltarea ulterioară a fost aceea că o parte din producția marfă destinată înainte exportului asigura

acum consumul productiv și individual intern; creștea astfel gradul de autonomie a producției

naționale în unele domenii și de independență a unor ramuri consumatoare.

Zăcămintele de minereuri feroase și neferoase împreună cu sursele de combustibil – petrol,

cărbuni, gaze naturale – constituiau o posibilitate reală de dezvoltare a unor ramuri noi, moderne,

menite să propulseze procesul de industrializare și progresul economic al țării.

O măsură care a fost aşteptată îndelung de către țărănime și care a contribuit la impulsionarea

dezvoltării agriculturii a fost reforma agrară din 1921. S-au expropriat aproximativ 6 milioane de ha

(65% din total), 1.5 milioane de familii primind 3.5 milioane de ha de teren arabil și 2.5 milioane ha

de pășuni.

Reforma agrară a constituit, cu toate lipsurile ei, un însemnat pas înainte în procesul de

dezvoltare a țării noastre. Ea a dat impuls dezvoltării capitalismului în agricultură. Reforma a micșorat

sensibil proprietatea moșierească, a slăbit puterea economică a moșierimii și a redus rolul jucat de

această clasă în viața politică și socială a României.

O importantă dezvoltare în această perioadă a cunoscut sistemul transporturilor și

comunicațiilor. Rețeaua căilor ferate s-a mărit de la 4.300 km la circa 11.000 km.

Transformări majore a cunoscut și sistemul monetar și cel bancar; în anul 1921, are loc

retragerea din circulație a monedelor străine, acestea fiind înlocuite cu moneda națională – leul.

B.N.R. își extinde prerogativele referitoare la emisiunea și circulația monetară asupra întregului

teritoriu național.

Deși, imediat după anul 1918, România s-a confruntat cu mari probleme economice din

cauza consecințelor devastatoare ale Primului Război Mondial, fiind înregistrate regrese majore în

majoritatea domeniilor, după anul 1924, în economia țării încep să apară primele semne de progres.

Concret, acestea se regăsesc în sporirea numărului întreprinderilor industriale și al muncitorilor,

creșterea capitalului investit, îmbunătățirea înzestrării tehnice a întreprinderilor, cu efecte directe

asupra creșterii producției, comparativ cu perioada anterioară, ameliorarea rezultatelor obținute în

agricultura vegetală și animală.

Toate acestea vor imprima, ca trăsătură esențială a perioadei, avântul industrial și vor

influența pozitiv dezvoltarea întregii economii naționale, inclusiv relațiile comerciale externe ale țării.

Avântul economic de după 1924 a fost influențat și de condițiile economice externe favorabile. Între

acestea, menționăm îndeosebi cererea mereu în creștere pe piața mondială, de produse românești ca:

Lyceum T-supliment științific martie 2018 100 de ani de la reîntregirea neamului

39

petrol, lemn și cereale, precum și menținerea prețurilor la materii prime și combustibil, până în 1929,

la un nivel relativ ridicat.

Acest trend pozitiv al dezvoltării economiei va continua până în anul 1938, rata anuală de

creștere economică înregistrată de România în perioada interbelică fiind una dintre cele mai mari din

lume (aproximativ 5.5%/an).

Datorită rezervelor mari de petrol și investițiilor făcute în industria petrolieră, România

ajunge să se claseze pe primul loc în Europa și pe locul șase în lume din punct de vedere al producției

de petrol (1936) și pe locul doi la producția de gaze naturale (1937). Totodată, România se situa în

primele locuri și la producția de aur, ocupând locul doi în Europa după Suedia.

Așadar, cu toate că perspectivele de dezvoltare ale țării deschise prin Unirea de la 1918 au

fost o vreme marcate de urmările dezastruoase ale războiului și de dificultățile intervenite în procesul

de refacere a economiei în primii ani după război, Marea Unire a reprezentat o șansă reală pentru

dezvoltarea economică a României și a creat premise favorabile în acest sens, fiind inaugurată o nouă

epocă care trebuia să restabilească un nou curs economiei.

Cel mai mare câștig a fost trecerea României de la stadiul de ţară eminamente agrară la cel

de ţară agrar-industrială, fapt care a permis ca economia de după Primul Război Mondial să poată

înregistra un salt uriaș.

Dovada evoluțiilor pozitive și a progresului economic înregistrat, este faptul că noul stat

național unitar român devine după Marea Unire, pas cu pas, o adevărată forță economică regională,

recunoscută, apreciată și respectată pe plan european și mondial.

Bibliografie 1. Scurtu Ioan, Buzatu Gheorghe, Istoria Românilor in secolul XX, Editura Paideia, București, 1999

2. Madgearu Virgil, Evoluția economiei românești după război, București, 1940

3. www.historia.ro

Contribuţia Bisericii Ortodoxe Române la realizarea Marii Uniri Prof. dr. Severin –Neagu Andreea-Raluca

Printre instituţiile statului cu rol substanţial în realizarea Marii Uniri se regăsește în mod

indubitabil și Biserica Ortodoxă Română. De la slujitorii săi de la altare, care au păstrat vie conștiinţa

unităţii de neam și de credinţă, până la publicaţiile sale („Biserica şi şcoala”, „Foaia diocezană”,

„Cuvântul Moldovenesc”, „Glasul Bucovinei) și implicarea în acţiunile filantropice de îngrijire a

soldaţilor răniţi în războaie, în organizarea de colecte de bani și alimente, în opunerea faţă de politicile

de deznaţionalizare, Biserica a constituit un adevărat liant favorizator marelui eveniment din 1

decembrie 1918.

Printre personalităţile de seamă ale Bisericii, implicate direct în actul Marii Uniri se numără

și Miron Cristea, ce va deveni ulterior primul Patriarh al Bisericii Române (1925-1939). Evenimentele

istorice de la sfârşitul anului 1918 îl menţionează pe acesta ca ocupând funcţia de episcop de

Caransebeș, un ierarh cu studii doctorale, în „Viața și opera lui Eminescu”.

Preocupat de cultivarea ideii unității de neam, Miron Cristea era adesea angrenat în predici

și cuvântări adresate atât clerului, pe care îl îndemna să adâncească Evanghelia Mântuitorului în

sufletul poporului român, cât și studenților universitari români și populaţiei de rând din Transilvania.

Rolul său în realizarea Marii Uniri face referire și la decizia personală din 8 noiembrie 1918

de a nu mai pomeni în cadrul Liturghiei numele împăratului Austriei, înlocuindu-l cu rugăciunea

pentru „Marele sfat al națiunii române” și eliberând o circulară în acest sens către toate parohiile

eparhiei sale. Două zile mai târziu, iniţiativa sa este consacrată de sinodul orthodox adunat la Arad.

La 1 decembrie, nu numai că este prezent ca delegat al Bisericii românești, alături de alți 4

episcopi, 4 vicari, 10 delegaţi ai adunării administrative ortodoxe și greco-catolice, 129 protopopi,

preoți, profesori și reprezentanți ai învăţământului teologic, ci se vede nevoit să poarte drapelul

Lyceum T-supliment științific martie 2018 100 de ani de la reîntregirea neamului

40

naţional și să preia cuvântul în cadrul lucrărilor de redactare a actului de unire. Acţiunile încep cu

oficierea Liturghiei la Alba Iulia, pentru obţinerea binecuvântării divine pentru idealul românesc, într-

o atmosferă marcată de intonarea imnului „Deșteaptă-te, române” și mii de pancarte cu inscripţii

patriotice: „Trăiască România!“, „Vrem Unirea!“, „Unirea cu Ţara Românească!“.

În ziua de 2 decembrie 1918, Miron Cristea a fost ales să facă parte din delegația ce urma să

ducă actul Unirii în București. Memorabil din punct de vedere istoric este discursul său din Gara de

Nord: „Domnilor miniștri! Domnule primar! Fraților! Noi, românii de dincolo de Carpați, am venit

adeseori pe aici, am călcat de multe ori pe pământul sfânt al patriei mame. Am venit toți îndemnați

de o necesitate superioară și anume de a ne recrea sufletește și a ne oțeli inima, spre a putea rezista

mai ușor asupririlor, ce ne așteptau acasă, în patria de până ieri-alaltăieri. Când am fost pe aici ultima

dată, niciunul dintre noi nici măcar a visa n-a îndrăznit că venirea noastră viitoare în capitala

românismului va avea misiunea epocală de a închina întreg pământul strămoșesc: Ardealul, Banatul,

Crișana și Maramureșul – patriei mame, adică scumpei Românii. Și iată că, în zilele acestea, cel mai

îndrăzneț vis se înfăptuiește. Cuvine-se, deci, să dăm mulțumită puternicului Dumnezeu, pentru că a

îndreptat duhul vremii într-o direcție favorabilă intereselor neamului românesc.” Actul unirii este

predat Împăratului Ferdinand I în ziua de 14 decembrie, împăratul manifestându-și dorința de a-l numi

în cea mai înaltă treaptă eclesială a ţării. Prin urmare, Miron Cristea își începe activitatea sa de păstor,

iniţiind primul Congres al preoţilor ortodocși din Transilvania, unde se discută problema organizării

viitoare a Bisericii Ortodoxe Române. O altă acţiune semnificativă iniţiată de ierarh a fost înfiinţarea

Societății pentru ocrotirea orfanilor de război din Transilvania.

Odată cu investirea sa în funcţie, Miron Cristea s-a axat pe câteva preocupări specifice

unificării Bisericii Române: construirea Bisericii Mântuirii Neamului, înfiinţarea Institutului Biblic,

înfiinţarea de școli de cântăreţi bisericești și de episcopii noi, acordarea de burse pentru studenţii

teologi etc. Biserica Ortodoxă este ridicată la rang de Patriarhie, actul de recunoaștere fiind datat în

ziua de 27 septembrie 1925, iar la 1 noiembrie având loc ceremonia de învestire a primului patriarh

al Bisericii Ortodoxe Române în palatul regal din București.

Desigur, Miron Cristea este doar una dintre figurile proeminente asociate marelui eveniment

istoric al unirii și al pregătirii conștiinţei unităţii de neam, dar nu este unică. Alţi teologi și ierarhi de

seamă care s-au remarcat în lupta naţională sunt și Mitropolitul Pimen, mitropolitul Veniamin

Costache, Gavril Bănulescu-Bodoni, episcopul Vladimir din Basarabia, sau Dosoftei Herescu,

mitropolitul Silvestru Morariu-Andrievici, Vladimir Repta, episcopul Ioan Papp al Aradului, preotul

Constantin Nazarie, preotul Vasile Lucaciu, profesorul Nicolae Bălan de la Academia Teologică

„Andreiană“ din Sibiu și mulţi alţii.

Așadar, după cum susţinea Pr. Dr. A. Ignat, „sub pelerine Bisericii, cultura şi spiritualitatea

românească a putut creşte, aducând roade bune la vremea cuvenită; în tinda Bisericii, pentru o lungă

perioadă de timp, şcoala românească s-a putut dezvolta; sub oblăduirea ei, patrioţii români şi-au

exprimat ideile; cu rugăciunea şi binecuvântarea ei soldaţii români și toţi luptătorii pentru unitate au

reuşit să ducă la îndeplinire dealurile lor”.

Bibliografie 1. Preot Ion Vicovan, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, Ed. Trinitas, Iași, 2002.

2. Adrian Ignat, Aportul Bisericii la Marea Unire de la 1 decembrie 1918, Ed. Universitară,

București, 2011.

3. Idem, Contribuția Bisericii la Marea Unire, în Ziarul Lumina, ediția din 28 noiembrie 2017.

4. Florin Bengean, „Miron Cristea și Marea Unire”, în Cuvântul liber, nr. 233, ediția 7

decembrie 2017.

5. Alexandru Briciu, „Biserica și MareaUnire”, în Ziarul Lumina, ediția din 1 decembrie 2009.

Lyceum T-supliment științific martie 2018 100 de ani de la reîntregirea neamului

41

Cuprins O sută de ani de România, o sută de ani de educație ............................................................. 1

Strada Regală ......................................................................................................................... 3

Scriitori români, eroi în Primul Război Mondial ................................................................. 13

Războiul reflectat în conștiința scriitorilor .......................................................................... 14

Imaginea războiului în romanul lui Camil Petrescu ............................................................ 16

Arta în Primului Război Mondial ........................................................................................ 17

Primul Război Mondial în filmele românești și străine ....................................................... 18

Gheorghe Naumescu – o legendă vie .................................................................................. 20

Româncele în Primul Război Mondial ................................................................................. 21

O româncă, prima femeie inginer din lume ......................................................................... 23

Traian Vuia .......................................................................................................................... 25

-59 de ani de istotie - 59 de ani de contribuții științifice – .................................................. 27

Invenții care își datorează succesul Primului Război Mondial ............................................ 28

100 de ani de tehnologie: inventatori români ...................................................................... 30

Moda românească la 1918 ................................................................................................... 31

Moda feminină înainte și după Primul Război Mondial ...................................................... 35

Marea Unire și noile provocări economice .......................................................................... 37

Contribuţia Bisericii Ortodoxe Române la realizarea Marii Uniri ...................................... 39