MARIA LARIONESCU IOAN MĂRGINEAN GABRIELA NEAGU

CONSTITUIREA CLASEI MIJLOCII ÎN

ROMÂNIA

2006

CUPRINS

CUVÂNT ÎNAINTE. .............................................................................................................................. 4

1. INTRODUCERE: CLASA MIJLOCIE - DELIMITĂRI CONCEPTUALE. ......................... 6

2. CONSTITUIREA CLASEI DE MIJLOC ÎN SOCIETATEA ROMÂNEASCĂ................... 19

2.1. AVANSCENA CLASEI MIJLOCII ÎN SPAŢIUL ROMÂNESC. PREMERGĂTORII CLASEI DE MIJLOC. 19 2.1.1. Tiparul feudal al structurii sociale şi apariţia clasei mijlocii......................................... 19 2.1.2. Ciclul răsăritean al capitalismului european şi clasa mijlocie din România. ................ 21 2.1.3. Premergătorii clasei mijlocii. ......................................................................................... 23

2.2. SPAŢIUL SOCIAL RĂSĂRITEAN AL CLASEI MIJLOCII. .............................................................. 25 2.2.1. Conversia precursorilor în clasă mijlocie. ..................................................................... 25 2.2.2. Tensiunile constituirii clasei mijlocii. ............................................................................. 27 2.2.3. Valoarea morală a tranzacţiilor comerciale precapitaliste............................................ 29

2.3. PROFILUL CLASEI MIJLOCII ROMÂNEŞTI ÎN PERIOADA INTERBELICĂ. .................................... 30 2.3.1. Efectul Auxiliarii. ............................................................................................................ 31 2.3.2. Categorii ale clasei mijlocii din perioada interbelică. ................................................... 31

3. LEGITIMĂRI TEORETICE ALE CLASEI MIJLOCII........................................................ 33

3.1. PROIECTUL REVOLUŢIONAR PAŞOPTIST. ............................................................................... 33 3.2 JUSTIFICAREA MERCANTILISTĂ A CLASEI MIJLOCII. .............................................................. 34 3.3 TEORIA CLASEI MIJLOCII CA STRUCTURĂ HIBRIDĂ................................................................ 35 3.4. PROIECTUL POPORANIST ŞI ŢĂRĂNIST ASUPRA CLASEI MIJLOCII. .......................................... 37 3.5. . MODELUL CLASEI DE MIJLOC INTEGRATE ÎN COMUNITATE. ................................................ 41

3.5.1. Monografismul sociologic al Şcolii de la Bucureşti ....................................................... 41 3.5.2. Un program coerent de dezvoltare a clasei mijlocii: Institutul Social Român. .............. 44

3.6. DE LA „FORMELE FĂRĂ FOND” LA NEVOIA IMPERIOASĂ A UNEI CLASE MIJLOCII................... 47 3.7. MODELUL STRUCTURII DE STATUS AL SOCIETĂŢII ROMÂNEŞTI ŞI CLASEI MIJLOCII. .............. 49 3.8. NORMALITATEA VERSUS NELEGITIMITATEA DEZVOLTĂRII CLASEI MIJLOCII ROMÂNEŞTI. .... 50

4. DESTRUCTURAREA CLASEI MIJLOCII ÎN PERIOADA COMUNISTĂ. ...................... 51

4.1. O ABORDARE CONFLICTUALĂ A STRUCTURII SOCIALE DE CLASĂ.......................................... 51 4.2. RUPTURA „HĂRŢII DE CLASĂ” A SOCIETĂŢII ROMÂNEŞTI POSTBELICE. ................................. 52

4.2.1. Continuarea monografismului şcolii de la Bucureşti. .................................................... 52 4.2.2. Instituirea socialismului de stat şi devalorizarea antreprenorilor privaţi. ..................... 53 4.2.3. Instituţionalizarea capitalului social (politic) şi contraselecţia clasei mijlocii. ............. 60

4.3. NOUA CLASĂ MIJLOCIE A BIROCRAŢIEI COMUNISTE.............................................................. 60 4.3.1. .Clasa politică comunistă: nonraţionalitate, închidere socială, autoreproducere. ........ 61 4.3.2. Intelectualitatea şi tehnocraţia – noua clasă mijlocie în societatea comunistă. ............. 62

4.4. DE LA MODELUL CONFLICTUAL AL STRUCTURII DE CLASĂ LA CEL INTEGRALIST. ................. 63 4.5. BIBLIOGRAFIE ...................................................................................................................... 67

4. TRANZIŢIA POSTCOMUNISTĂ. RENAŞTEREA CLASEI MIJLOCII................................. 75

4.1. TRANSFORMĂRILE INSTITUŢIEI PROPRIETĂŢII ŞI RENAŞTEREA CLASEI MIJLOCII ÎN EUROPA

CENTRALĂ ŞI DE EST.......................................................................................................................................... 75 4.2. SCHIMBĂRI ÎN STRUCTURA ŞI DINAMICA OCUPAŢIILOR. IMPLICAŢII ASUPRA FORMĂRII ŞI

DEZVOLTĂRII CLASEI MIJLOCII .......................................................................................................................... 78 4.2.1. PROFILURI OCUPAŢIONALE ALE CLASEI MIJLOCII ÎN ROMÂNIA.DELIMITĂRI CONCEPTUALE ÎN

STUDIEREA OCUPAŢIILOR. ................................................................................................................................. 78 4.6. B I B L I O G R A F I E......................................................................................................... 98 4.3. EDUCAŢIA – GENERATOR AL CLASEI MIJLOCII. ............................................................................. 99 4.7. BIBLIOGRAFIE ............................................................................................................... 110

5. CLASA MIJLOCIE CA AUTO-POZIŢIONARE ................................................................. 111

5.1. REPREZENTAREA STRUCTURII SOCIALE A SOCIETĂŢII ROMÂNEŞTI...................................... 111 5.2. AUTO-POZIŢIONAREA PE CONTINUUMUL CLASELOR ........................................................... 113

5.2.1. Relaţia dintre percepţia societăţii şi percepţia poziţiei proprii .................................... 115 5.2.2. Criterii de auto-poziţionare .......................................................................................... 116

5.3. CLASA AUTO-DEFINITĂ ŞI OPŢIUNILE POLITICE................................................................... 120 5.4. RELAŢIA DINTRE CLASA AUTOIDENTIFICATĂ ŞI SATISFACŢIA FAŢĂ DE VIAŢĂ .................... 120 5.5. ANEXĂ ............................................................................................................................... 122

6. PERCEPŢIA ŞI AUTOIDENTIFICAREA DE CLASĂ MIJLOCIE. STUDIU DE CAZ . 125

6.1. IMAGINEA DESPRE CLASA MIJLOCIE.................................................................................... 125 6.2. DIMENSIUNI DE STATUS...................................................................................................... 131 6.3. BIBLIOGRAFIE .................................................................................................................... 135

7. CONCLUZII. CLASA MIJLOCIE DIN ROMÂNIA ÎNTRE PERMANENŢE ISTORICE ŞI RECONSTRUCŢIE SOCIALĂ. ................................................................................................................. 136

3

Cuvânt înainte.

O carte despre structura socială de clasă a societăţii româneşti poate părea astăzi anacronică în condiţiile în care astfel de studii sunt umbrite de o veche uzură ideologică dogmatică. Pentru autorii acestui volum constituirea clasei mijlocii în România a fost de la început o provocare majoră pe care societatea românească în tranziţie postcomunistă a pus-o în faţa cunoaşterii sociologice. Emergenţa şi dezvoltarea clasei mijlocii a fost percepută ca o temă „umbrelă” ce acoperă o arie tematică privilegiată, de mare interes ştiinţific, de la stări şi mecanisme structurale la atitudini, comportamente, opinii ale indivizilor şi grupurilor sociale.

Volumul sintetizează rezultatele cercetării pe bază de contract cu CNCSIS, din perioada 2003-2005, şi a beneficiat de sprijinul material al Ministerului Educaţiei şi Cercetării.

Substanţa argumentelor aduse în lucrare susţine legitimitatea unei paradigme sociologice a constituirii clasei mijlocii în societatea românească, având următoarele componente:

a) definirea conceptuală a clasei mijlocii pe baza unei sinteze a abordărilor clasice şi recente;

b) analiza emergenţei clasei mijlocii în contextul crizei „servajului feudal” şi a pătrunderii capitalismului în spaţiul Europei răsăritene;

c) dezvăluirea profilului clasei mijlocii din perioada interbelică, punct de plecare al unor „permanenţe istorice” în fizionomia acestei clase;

d) analiza procesului de destructurare a clasei mijlocii în perioada comunistă cauzată de instaurarea socialismului de stat, instituţionalizarea capitalului politic şi contraselecţia clasei mijlocii; investigarea procesului de raţionalizare a socialismului de stat poststalinist şi ascendenţa competenţelor; inventarea conceptului de omogenizare socială şi impactul asupra clasei mijlocii;

e) analiza tranziţiei postcomuniste şi a renaşterii clasei mijlocii ca urmare a transformărilor în structura proprietăţii, profilul ocupaţiilor şi structura sistemului de educaţie; o evaluare macrosocială a auto-poziţionării în funcţie de caracteristici personale ale stilului de viaţă cât şi de percepţia mai generală a stratificării în societatea românească de astăzi completată de o investigaţie empirică a imaginii populaţiei asupra clasei mijlocii pun în lumină o serie de predictori semnificativi surprinzători ai percepţiei apartenenţei de clasă mijlocie, cum sunt profesionalizarea muncii, dotarea gospodărească şi implicit stilul de consum, în vreme ce unele criterii „aşteptate”, precum influenţa antreprenoriatului, nivelul de educaţie, averea, veniturile nu se cimentează semnificativ într-o conştiinţă de clasă mijlocie.

Lucrarea se adresează unui public larg de cititori interesaţi de evoluţia societăţii româneşti contemporane în direcţia diversificării ocupaţionale, stilurilor de viaţă, al

4

schimbărilor în statutul averilor şi al proprietăţii, al semnificaţiei stimei de sine în poziţionarea şi auto-poziţionarea de clasă mijlocie.

Autorii îşi exprimă speranţa că modelul sociologic al constituirii clasei mijlocii în societatea românească va fi „umplut” de cititori cu idei, sugestii, observaţii rezultate din propria experienţă, iar produsul acestei „cooperări” va fi o cunoaştere mai bună a „României profunde”. Cu convingerea că oricât de urgente se dovedesc preocupările pentru problemele „fierbinţi” ale decalajelor sociale, sărăciei unor categorii sociale defavorizate, pauperizării unor indivizi şi grupuri de populaţie, aspecte la cre ne-am referit dealtfel şi în lucrări anterioare, clasa mijlocie are o compoziţie şi un rol aparte în societate. Volumul de faţă este o încercare modestă în acest scop.

Autorii Diferitele capitole ale lucrării au fost elaborate după cum urmează: Capitolul 1-3 , Maria Larionescu Capitolul 4, 4.1,4.2, Ioan Marginean, Captolul 4.3.şi 6, Gabriela Neagu Capitolul 5.2. Cosima Rughinis,

5

1. Introducere: Clasa mijlocie - delimitări conceptuale. Semnificaţia socială a clasei mijlocii în societatea contemporană este strâns legată de

alternativa pe care o oferă polarizării şi masificării sociale, generatoare de instabilitate, insecuritate,

convulsii sociale, terorism. Constituirea unei clase mijlocii puternice, durabile este asociată, de regulă,

cu stabilitate socială, prosperitate, economie de piaţă funcţională, democraţie, societate civilă. Evoluţia

structurii sociale în societăţile capitaliste dezvoltate arată că singura clasă care s-a extins constant în

raport cu ansamblul populaţiei este clasa mijlocie (Mills 1951/1994: 216). Studiile de structură socială

au relevat faptul că acest segment social a devenit majoritar în societăţile dezvoltate, influenţând în

mod decisiv evoluţiile fenomenelor sociale, politice, economice, culturale. Unii autori (Mărginean 2000)

susţin că societatea modernă este, în mare parte, o proiecţie a clasei mijlocii, a valorilor şi stilurilor

sale de viaţă.

Dată fiind importanţa şi semnificaţia clasei mijlocii în societatea capitalistă dezvoltată,

constituirea sa devine o provocare majoră a tranziţiei postcomuniste din Europa centrală şi de est şi o

expresie a reuşitei programelor de reformă structurală din fostele ţări socialiste.

Clasa mijlocie este definită ca o sintagmă, pe ansamblu nesatisfăcătoare, care acoperă

grupuri distincte de oameni cu condiţii de muncă, situaţii de piaţă şi statusuri asemănătoare (Marshall

2003: 97). Definirea conceptului de clasă mijlocie implică conectarea la o serie de alte concepte

privind grupuri ierarhizate de populaţie: clase, categorii, straturi sociale. Ierarhizările se constituie ca

urmare a interacţiunilor sociale între oameni. în funcţie de anumite criterii cum ar fi: proprietatea, ocupaţia, instrucţia, venitul, puterea, prestigiul social, etc. Intuitiv, plasăm clasa mijlocie între

extremele spaţiului social (Mărginean 2000), definit de P. Sorokin (1927) ca totalitate a poziţiilor

sociale deţinute de populaţie într-o anumită societate la un moment dat.

De la polisemia conceptului de clasă socială la ambiguitatea conceptului de clasă mijlocie.

Inventariind câteva direcţii principale în studiile contemporane asupra structurii sociale,

Richard Scase pune în lumină o serie de ambiguităţi şi incertitudini în definirea claselor sociale şi în

percepţia relevanţei conceptului pentru descrierea relaţiilor sociale din prezent, dintr-o dublă

perspectivă: academică şi empirică. Din punct de vedere academic sunt analizate criteriile marxiste de

definire a claselor ca motor al schimbării sociale, contagiate, însă, de criterii weberiene de selectare a

ocupaţiilor ataşate claselor sociale. Combinarea unor elemente provenind din fundamente teoretice

diferite pare să fie sursa unor incertitudini în definirea claselor sociale, cum sunt: clasa socială ca

sursă a identităţii indivizilor în viaţa cotidiană, relaţiile dintre clasele sociale şi categoriile profesionale,

clasa şi “imaginile despre societate”, raporturile dintre clase şi autoritatea managerială, diferenţele

intraclasă şi, nu în ultimul rând, evoluţiile clasei intermediare sau mijlocii (Scase 1998: 24-27). Din

perspectivă empirică, Richard Scase constata o serie de imprecizii generate de “tendinţa de a construi

concepte de clasă prin agregarea şi câteodată trunchierea diferitelor categorii profesionale” (Scase

1998: 25), apartenenţa la o clasă sau alta fiind determinată de demersul cercetătorilor prin care

aceştia combină ocupaţiile, funcţiile, obligaţiile, venitul, educaţia. Astfel de definiţii statistice ale clasei

îl fac pe G. Marshall şi colaboratorii lui să se îndoiască de relevanţa conceptului de clasă socială şi să-

l prefere pe cel de categorii ocupaţionale (Scase 1998: 26).

6

În ceea ce priveşte utilizarea conceptului de clasă în literatura sociologică, Crompton (1998)

observă că există trei criterii principale în funcţie de care acesta poate fi definit: (1) prestigiul şi stilul de

viaţă, (2) inegalitatea socială legată de proprietatea asupra diferitelor tipuri de resurse şi (3) acţiunea

politică (p. 11). Conceptul are o dimensiune legată de diferenţierea culturală, de accesul la resurse şi

de mobilizarea politică. Pentru fiecare criteriu putem identifica apartenenţa de clasă a unei persoane

în funcţie de criterii obiective, dar putem solicita şi o auto-identificare.

Două tradiţii teoretice îşi dispută contribuţia esenţială în definirea clasei sociale: teoria

marxistă şi teoria weberiană.

Analiza pe care K. Marx a făcut-o claselor sociale pleacă de la criterii obiective, cum sunt

poziţia în cadrul relaţiilor de producţie, sursa de venit, rezultând un tip ideal de structură clasială

alcătuit din combinaţia următoarelor trei dimensiuni dihotomice (Cherkaoui 1997:124): forţa de muncă,

mijloacele de muncă (unelte, maşinării) şi obiectele muncii (minereu, pământ, lemn, apă etc.). Prin

combinarea acestor dimensiuni dihotomice (semnificând că cineva le deţine sau nu) Marx a elaborat o

schemă globală, cu valabilitate universală, care serveşte la identificarea claselor din societăţile

industriale şi preindustriale. Calităţile euristice ale modelului au fost probate de Marx în analizele sale

clasice asupra capitalului din ţările industriale dezvoltate. Dar tot Marx este şi autorul primelor

“defecţiuni” ale schemei sale, prilejuite de analiza empirică a structurii sociale a Franţei de la mijlocul

secolului al 19-lea. Sub presiunea evidenţei empirice Marx a fost nevoit să-şi lărgească schema

explicativă prin includerea dimensiunilor politice (puterea, organizarea politică) şi simbolice (conştiinţa de clasă) în definiţia claselor (Cherkaoui 1997: 126). Fără aceste două atribute ţărănimea

franceză apărea ca o clasă marcată de precaritate, asemănătoare “cartofilor într-un sac”; poziţia

acestei clase era mai degrabă latentă, fiind susţinută de condiţii economice de existenţă

asemănătoare şi specifice, generate de interacţiunea celor trei factori – parcela, ţăranul şi familia. Dar,

aşa cum observă comentatorul francez, identitatea condiţiilor de existenţă nu determină formarea unei

conştiinţe de clasă şi nici organizare politică, legăturile dintre familiile de ţărani rămânând locale.

Cazul francez a fost lămuritor pentru Marx, determinându-l să trateze trecerea clasei din faza de

latenţă în cea manifestă prin încorporarea dimensiunilor politice şi simbolice în schema iniţială.

Accentul pus de Marx pe conştiinţă şi acţiune politică corespunde ideii durkheimiene a clasei

ca o comunitate susţinută de reprezentări colective şi solidaritate de grup (Burke 1999: 74). O poziţie

similară o întâlnim la P. Sorokin, atunci când acesta distingea între colectivitate nominală, unificată

prin statut economic, ocupaţional şi juridic asemănător şi clasă socială reală, care implică, pe lângă

cele de mai sus, şi organizare, conştiinţă de clasă. semnificaţii, valori şi norme de grup.

Verificarea istorică a teoriei marxiste a claselor sociale a pus în lumină invalidarea tezelor sale

referitoare la pauperizarea capitaliştilor, pauperizarea absolută şi relativă a clasei muncitoare, abolirea

proprietăţii private şi desfiinţarea antagonismelor de clasă, extinderea crizelor şi prăbuşirea

capitalismului (Cherkaoui 1997: 127-131).

O serie de critici la adresa concepţiei marxiste a claselor a subliniat caracterul prea nefinisat,

prea brut al proprietăţii ca indicator al apartenenţei de clasă. După Jon Elster definiţia marxistă a

claselor trebuie completată cu date privind economiile de piaţă şi fără piaţă, comportamentul de piaţă

şi puterea, întrucât “clasele se caracterizează prin activităţi în care membrii lor sunt siliţi să se

7

angajeze în virtutea structurii dotării. Acestea sunt activităţile de a munci şi a nu munci, a cumpăra şi

vinde putere de muncă, a da şi lua capital cu împrumut, a da şi lua pământ în arendă. Cu excepţia

primelor, toate aceste perechi conceptuale implică relaţii între agenţii economici.”. Deci “orice

caracterizare a clasei este cu necesitate relaţională” (Elster 1987/1994: 27).

Însă cea mai mare provocare la adresa teoriei marxiste a claselor o constituie rezistenţa şi

dezvoltarea claselor mijlocii în societatea contemporană. Conceptul de clasă elaborat de Marx

orientează investigaţia spre inegalităţile structurale, obiective ale societăţii, dovedindu-se prea strâmt

şi incapabil de a oferi explicaţii satisfăcătoare unor fenomene şi procese fundamentale ale stratificării

societăţii moderne, cum sunt clivajele din interiorul claselor sociale, persistenţa clasei mijlocii şi

îndeosebi apariţia şi dezvoltarea noii clase mijlocii.

Dacă la Marx funcţionarea structurilor obiective, în speţă a raporturilor de proprietate şi de

producţie, predetermină interesele, capacităţile şi comportamentele actorilor sociali, la Max Weber

clasele sociale sunt părţi constitutive ale concepţiei sale asupra acţiunii sociale. Clasele sociale nu

mai sunt produsul unor structuri obiective ci o formă specifică a acţiunii sociale care trebuie înţeleasă

şi explicată în termenii sistemelor de semnificaţii (raţionale, tradiţionale, axiologice, carismatice)

implicate în poziţiile comune deţinute de indivizi în cadrul pieţei. În timp ce Marx situa diferenţierea de

clasă în relaţiile de producţie şi de proprietate, întrucât el considera că doar în producţie se află sursa

exproprierii plusvalorii, piaţa însemnând schimburi libere şi egale, Max Weber localiza clasele în

spaţiul pieţei unde se înfruntă motivele şi strategiile diferiţilor agenţi umani de a-şi spori

recompensele pieţei. Este evident că pentru Weber doar în societatea industrială capitalistă clasa

socială devine un principiu central al stratificării, în vreme ce la Marx există “diferite tipuri de societate

de clasă, fiecare cu principiul său de clasă dominant” (Burris 1987: 68).

Dimensiunea economică a clasei este relativizată şi lărgită în concepţia weberiană. Alături de

proprietate, care la Marx era categoria fundamentală a poziţiei de clasă, Weber introduce şi ale

diferenţieri economice, considerate la fel de importante, cum sunt calificările, abilităţile, disponibilităţile care influenţează condiţiile şi tipurile de ocupaţii, nivelul veniturilor obţinute,

securitatea slujbelor, controlul economic al pieţei şi mai ales capacitatea de a obţine monopolul unor

activităţi, servicii, bunuri pe piaţă (Cherkaoui 1997: 137-143). Poziţia de clasă, în viziunea lui Weber,

este orientată funciarmente de proprietate, avere, interesul pentru bunurile de schimb, şansele de

viaţă ale membrilor clasei fiind reglementate de piaţa forţei de muncă, de legalitatea raţională şi

impersonală.

Concepţiei unidimensionale marxiste asupra claselor sociale ca pivot fundamental al

stratificării, Weber îi contrapune o concepţie multidimensională în care raporturile de clasă se

intersectează şi întrepătrund cu alte tipuri de asociere nonclasă, cum sunt statutul şi partidul (Burris

1987:68). Societatea de status este centrată pe prestigiu şi privilegii dobândite la naştere, codificate

din punct de vedere legal, întărite prin educaţie, printr-un mod de viaţă şi ocupaţii specifice. Grupurile

de status au la bază o viaţă comunitară relativ continuă şi stabilă, care asigură un minim de

consens privind valorile şi normele sociale ce susţin identitatea acestor grupuri şi sporesc distanţa

faţă de celelalte grupuri de status.

8

Clase-status. În concepţia weberiană există o interferenţă şi influenţă reciprocă între clase şi

status, care nu semnifică raporturi de identitate între ele. Pe termen lung, observau A. Giddens (2000:

271) şi P. Burke (1999: 76-77), poziţia economică şi statutară sunt, în general, corelate, posesia averii

conferind statut superior şi invers; pe termen scurt, statutul superior poate dăinui şi în lipsa proprietăţii,

cum se întâmplă în cazul nobililor scăpătaţi, iar statutul inferior se poate asocia cu posesiunea averii,

cum este cazul noilor îmbogăţiţi. De asemenea, persoanele fără proprietăţi şi cele recent

împroprietărite pot aparţine aceluiaşi grup de status datorită consensului social general care persistă

mai multă vreme. Totuşi, principial, cele două ierarhii nu se suprapun, autonomia lor având consecinţe

importante în ceea ce priveşte “incongruenţa de status”: ordinea economică, stilul de viaţă şi

puterea politică a actorilor sociali plasaţi pe o scară nu coincide cu poziţia acestora pe alte scări. Spre

pildă, noii îmbogăţiţi sau noii săraci, parveniţii sau declasaţii au suferit transformări în condiţia social-

economică fără a-şi pierde vechile maniere, comportamente, stil de viaţă şi fără să-şi însuşească

stilurile de viaţă ale noii poziţii sociale (Cherkaoui 1997: 140).

Consecinţele incongruenţei de status asupra comportamentului indivizilor, a relaţiilor dintre

grupuri pot fi evaluate în termenii unor aşteptări nesatisfăcute care dau naştere la frustrări, dezordini

psihosociale, atitudini radicale.

Dimensiunea politică, exprimată în partide, grupuri de interese, birocraţii, influenţează

stratificarea socială relativ independent de clasă şi status. Dacă la Marx diferenţele de statut şi

organizare politică erau subsumate clasei, la Weber raporturile dintre clasă, status şi putere sunt de

interdependenţă, fără însă a putea fi reduse unele la altele. Autonomia politicului implică, în viziunea

weberiană, sublinierea importanţei relative a claselor, status-ului, puterii, absenţa privilegierii oriunde

şi oricând a unei dimensiuni în defavoarea alteia, evitarea acordării unei importanţe egale a acestora

atunci când nu e nici necesar şi nici dezirabil acest lucru şi, nu în ultimul rând, înlăturarea

etnocentrismului din analizele stratificării sociale (Cherkaoui 1997: 140).

Abordările clasice ale structurii sociale ce implicau un “dialog prelungit cu fantoma lui Marx” au

cedat locul, în ultimele decenii, unui “dialog prelungit cu fantoma lui Weber”. Neomarxiştii

contemporani Paul Thompson, Olin Wright, Richard Scase, Val Burris, Adam Przeworski au făcut

eforturi pentru a lărgi schema marxistă asupra claselor sociale prin încorporarea unor elemente din

modelul weberian cum sunt: ideea oportunităţilor oferite de piaţă; tema raporturilor de autoritate şi

putere în locul (sau alături) de relaţiile de exploatare; reconsiderarea opoziţiei dintre exploatare-

dominaţie şi introducerea unor puncte de vedere meritocratice ( legitimarea prin diplome, calificări);

recursul la criterii care ţin de logica acţiunii sociale, etc. La rândul lor, neoweberieni precum A.

Giddens, Frank Parkin au făcut eforturi de a articula mai bine structura cu acţiunea în teorii explicative

ale stratificării sociale; admiţând poziţia dominantă a clasei în societatea capitalistă contemporană, A.

Giddens va argumenta că această stare de lucruri este contingentă şi nu indică nimic din primatul

clasei în general. Evoluţiile recente ale teoriilor neomarxiste şi neoweberiene atestă o reconciliere a

opoziţiilor tradiţionale dintre teoria marxistă şi cea weberiană asupra claselor sociale (Burris, 1987;

Giddens, 1979; Wright, 1985; Poulantzas, 1975): structură versus acţiune; perspectivă

unidimensională versus perspectivă multidimensională; exploatare versus dominaţie; producţie versus

relaţii de piaţă.

9

În studiile asupra claselor sociale1 sociologii români evidenţiază faptul că delimitarea şi

definirea “frontierelor” şi a conţinutului fiecărei clase sociale în parte este un proces dificil. Dacă la

nivelul societăţilor occidentale situaţia este relativ simplă, dat fiind faptul că există o relaţie puternică

între educaţie, ocupaţie, venituri, proprietate, mod şi stil de viaţă etc., care facilitează identificarea

claselor sociale, în societăţile Europei Centrale şi de Est această relaţie nu mai este foarte clară. De

exemplu, raportându-ne strict la societatea românească, multe dintre ocupaţiile intelectuale nu se

asociază cu venituri ridicate după cum un nivel de educaţie scăzut sau ocupaţii manuale nu înseamnă

neapărat venituri modeste. De asemenea, venituri foarte ridicate, deţinerea unor bunuri şi proprietăţi

de mare valoare, un nivel de educaţie cel mult mediu nu te situează în elita societăţii.

Constituirea şi evoluţia istorică a claselor sociale mijlocii au marcat cea mai mare provocare

intelectuală pentru teoreticienii stratificării sociale, forţându-i să revizuiască modelele teoretice clasice

şi să construiască noi scheme explicative. Rând pe rând au fost chestionate şi redimensionate o serie

de criterii definitorii ale claselor sociale: proprietatea, orientarea spre profit, relaţiile de piaţă, ocupaţia,

venitul, specializarea, funcţia, rangul (prestigiul), puterea. În literatura de specialitate se fac trimiteri la

o clasă mijlocie veche, tradiţională, dar şi la una nouă, modernă (“old middle class” şi “new middle

class”), pentru a desemna conţinuturi relativ diferite ale spaţiului social.

Literatura de specialitate indică faptul că, opoziţia dintre vechea clasă mijlocie şi noua clasă

mijlocie a fost semnalată încă din 1897 de către Gustav Schmoller care identifica două mari

dimensiuni în interiorul clasei mijlocii germane (Chauvel, 1998). Prima dimensiune, Obere şi Untere

Mittelstand (clasa mijlocie superioară şi clasa mijlocie intermediară) făcea distincţie între limita

superioară a clasei mijlocii şi limita inferioară a acesteia. Dezvoltarea şi progresul economic pe care

le-a cunoscut societatea germană în acea perioadă, importanţa educaţiei şi a calificărilor profesionale

se reflectă la nivelul celei de-a doua dimensiuni a clasei mijlocii: Alte (vechea clasă mijlocie) formată

din ţărani, artizani şi comercianţi şi Neue Mittelstand (noua clasă mijlocie) formată din salariaţi,

lucrători în servicii, funcţionari etc. Într-o reprezentare grafică a societăţii, sub forma unei scheme cu

două axe perpendiculare (axa verticală exprimă cantitatea globală de capital economic şi/sau cultural

iar axa orizontală reprezintă poziţionarea capitalului economic - la dreapta politică - şi cultural - la

stânga politică), P. Bourdieu (1979) readuce în atenţie opoziţia dintre clasa mijlocie superioară şi clasa

mijlocie inferioară precum şi cea dintre vechea clasă mijlocie şi noua clasă mijlocie. Clasa mijlocie,

reprezentată în această schemă atât pe axa verticală cât şi pe cea orizontală, se relevă ca fiind

extrem de eterogenă în ceea ce priveşte tipul de capital deţinut. Axa verticală reflectă inegalităţile de

ordin economic din interiorul clasei mijlocii (venituri, consum, mod şi stil de viaţă etc.) şi opune clasa

mijlocie superioară clasei mijlocii inferioare. Axa orizontală reflectă opoziţia dintre vechea clasă

mijlocie dominantă din punct de vedere al capitalului economic şi noua clasă mijlocie dominantă din

punct de vedere cultural dar dominată economic. Educaţia se relevă astfel ca fiind mult mai importantă

pentru noua clasă mijlocie decât pentru cei din vechea clasă mijlocie. Acumularea de capital cultural-

1 Cercetările privitoare la structura socială în România au luat în considerare fie structura clasă

de sus, clasă mijlocie, clasă de jos (Barometrul de Opinie Publică), fie clasă de sus, clasă mijlocie,

10

educaţional şi creşterea posibilităţilor de convertire a lui în capital economic şi social a fost principala

sursă a apariţiei “gulerelor albe” (W. Mills, 1959), a “noii clase mijlocii salariate” (Touraine, 1969) şi a

stat la baza procesului de “moyennisation” a societăţii occidentale descris de H. Mendras (1988).

Clasa mijlocie tradiţională este raportată la criteriul proprietăţii. Pentru K.Marx, de exemplu,

clasa mijlocie (clasele mijlocii) se află în afara raportului fundamental de opoziţie şi conflict din

societate definit prin modul de producţie existent. În societatea capitalistă, membrii clasei mijlocii nu

sunt marii proprietari ai mijloacelor de producţie, dar nici proletari lipsiţi de mijloace de producţie şi

care îşi vând forţa de muncă pentru a obţine cele necesare traiului. Sunt, deci, segmente sociale care

se definesc prin mica proprietate, alcătuind aşa numita mica burghezie. De la Weber încoace s-a încetăţenit ideea că proprietatea asociată cu relaţiile de piaţă sunt

definitorii pentru vechea clasă socială mijlocie, alcătuită din antreprenori independenţi, împărţiţi în

două categorii: mici fermieri, mici producători, mici comercianţi, cămătari, patroni de ateliere, plus

profesiunile liberale, pe de o parte, şi proprietari mari, comercianţi bogaţi, bancheri, armatori bogaţi, pe

de altă parte, care au ocupat spaţiul sec. 19-lea şi începutul sec. 20. Ceea ce-i unea pe membrii

acestei clase, exceptând profesiunile liberale, era posesiunea proprietăţii care le conferea

independenţă economică şi orientarea spre profitul privat, depăşind economia de subzistenţă (Mills

1951). De cele mai multe ori marii proprietarii sau comercianţii bogaţi se recrutau din lumea micilor

afaceri şi continuau să adopte mentalităţile şi stilul de viaţă al grupurilor de origine: austeritate,

disciplină în administrarea afacerii, asumarea riscului. Combinaţia particulară dintre posesiunea

proprietăţii şi orientarea spre profitul privat a conferit identitate specifică lumii clasei de mijloc

europene, diferită de cea americană. Astfel, conform observaţiilor lui C. W. Mills, în Europa vechea

clasă mijlocie s-a constituit dintr-un strat puţin numeros de orăşeni, în vreme ce în Statele Unite ea

conţinea un strat numeros de fermieri independenţi, orientaţi spre profit, graţie unui sistem de

comunicaţie şi financiar care le permitea să combine speculaţia imobiliară cu munca pământului. Dacă

în America “piaţa a precedat producătorul rural”, în Europa, nota Weber, “producătorul a precedat

piaţa”. Europa a cunoscut existenţa unei mase ţărăneşti caracterizată prin practicarea unei agriculturi

de subzistenţă, sprijinită pe un sistem înrădăcinat de tradiţii şi cutume premoderne ostile pieţei şi

profitului capitalist (Mills 1951).

Prezenţa masivă a maselor ţărăneşti tradiţionale în Europa sec. al 19-lea nu poate fi

identificată, cum credea Weber, cu incapacitatea funciară a unor straturi semnificative din această

masă de a genera clasă mijlocie. Că aşa stau lucrurile o demonstrează analiza înfăptuită de diverşi

autori mecanismelor economice şi instituţionale prin care producători agricoli mai mici sau mai mari,

fie (Zeletin 1991:61-70) au renunţat la economia de subzistenţă trecând la economia de piaţă, după

liberalizarea comerţului (Adrianopole 1829), fie au generat vechea clasă mijlocie educată care a

pregătit reformele capitaliste (Eyal, Szelenyi, Townsley 2001: 65-82).

O veche clasă mijlocie proprietară a luat astfel naştere datorită dezvoltării comerţului care a

germinat motivaţii noi în sânul regimului feudal şi anume dorinţa de a distruge vechiul sistem de

clasă muncitoare şi ţărănimea (“Consolidarea democraţiei în Europa Centrală şi de Est”, ”Diagnoza calităţii vieţii”, coord. I.Mărginean)

11

proprietate rurală uzufructuară şi de a-l înlocui cu “proprietatea privată individuală” şi “libertatea

persoanelor care o deţin”. “Unii boieri atraşi prin dezvoltarea comerţului de dorul de câştig, începură

să-şi lucreze moşiile cu muncă plătită şi chiar cu maşini; că, în urma acestui fapt, raporturile dintre

boierime şi ţărănimea iobagă nu se mai socoteau după vechile datini, ci în spiritul nou burghez al

egalităţii valorilor de schimb: boierii chibzuiau ca valoarea pământului ce primeau ţăranii spre cultivare

să nu întreacă valoarea muncii pe care ei o primeau în schimb de la ţărani. Dar acestea nu mai erau

raporturi feudale curate, ci raporturi burgheze în faza embrionară”. Ca urmare, economia românească

feudală, caracterizată prin raporturi de autoritate şi supunere, da naştere la raporturi de piaţă “bazate

pe egalitatea valorilor de schimb, egalitatea şi libertatea persoanelor ce îndeplinesc schimbul” (Zeletin

1991: 68). Iar boierimea mică a “agrarienilor comercializaţi”, dominaţi de interesele negoţului, s-a

constituit în vechea clasă mijlocie proprietară rurală, alături de clasele de mijloc proprietare urbane şi

de profesiunile liberale. Lumea vechilor clase de mijloc este definită de posesiunea proprietăţii,

orientarea spre piaţă şi spre profitul privat care le asigură independenţa economică în perioada de

început a modernizării capitaliste, concomitent cu capitalul uman al profesiunilor liberale. Tipul uman

al acestor clase, observa Mills, era atât întemeietor cât şi administrator al afacerilor, fiind simultan

“tehnician industrial şi comerciant-financiar”.

Cercetările arată (Giddens 2000: 278) faptul că micile afaceri sunt mai instabile decât afacerile

mari. De pildă, în Anglia doar 20% din cei ce au pornit o afacere o continuă după cinci ani. Cu toate

acestea, observă Giddens clasa mijlocie veche nu s-a restrâns, aşa cum prognosticase Marx,

deoarece “există un mare număr de oameni care doresc să încerce o afacere pe cont propriu”

(Ibidem). Odată cu expansiunea industrializării capitaliste şi a urbanizării moderne s-a produs o

centralizare relativă a proprietăţii simultan cu o creştere cantitativă şi diversificare a ocupaţiilor

salariate care au favorizat apariţia noilor clase de mijloc.

O evoluţie paradoxală a clasei mijlocii româneşti poate fi sesizată în analiza etapelor şi

configuraţiei „noului capitalism” înfăputită de Vladimir Pasti (2006: 76-88). Pe de o parte, autorul ia în

calcul teoriile instituţionaliste dezvoltate de Joseph Schumpeter şi Ianos Kornai, care considerau că

edificarea capitalismului postcomunist necesită un număr substanţial de întreprinzători privaţi. Din

acestă perspectivă, în societatea românescă postdecembristă, ca urmare a instituirii liberei iniţiative,

s-a dezvoltat foarte rapid o clasă de întreprinzători privaţi, îndeosebi comercianţi, care au substituti

foatul comerţ socialist, extinzându-se ţi diversificându-şi activitatea. Pe de altă parte, Vl. Pasti afirmă

că atât Schumpeter cât şi Kornai s-au înşelat întrucât aceşti negustori , oricât ar fi ei de animaţi de

etheosul capitalis nu sunt adevăraţi antrepenori capitalişti, lipsindu-le capitalul: „Cel puţin o parte a

noilor capitalişti români se vor reclama în acestă perioadă incipeintă a primelor iniţiative private care

erau orientate spre comerţ într-o proporţie covârşitoare şi căutau să îşi extragă profitul – şi viitorul

capital „adevărat” - din buzunarele populaţiei, adică pe piaţă (Pasti, 2006: 77). Paradoxul situaţiei

rezidă în faptul că, după intrepretarea autorului, în societatea românească se formase o economie de

piaţă pentru a face bani, dar care nu sunt în stare să transforme aceşti bani în capital. De vreme ce

capitalul „adevărat” adică banii şi producţia, se aflau în proprietatea staului, singurul mod de a construi

capitalismul „adevărat” în România era privatizarea proprietăţii de stat„ (p. 77) Fără a subestima

însemnătatea marilor privatizări ale activelor statului pentru geneza antreprenorilor capitalişti din care

12

un segment important aparţine clasei mijlocii, aşa cum se poate vedea în capitolul următor,

considerăm că optica autorului menţionat lasă spaţiu şi pentru alte interpretări. Argumentele invocate

de autorul citat sunt legitime în cadrul paradigmei marxiste şi al celei popraniste care califică doar

producţia ca laborator al profitului şi al capitalismului, piaţa neavând prerogativele necesare acestor

raporturi în virtutea raporturilor de echivalenţă între părţi. Purtătorii „capitalului vagabond”, cum era

etichetat de C. Stere capitalul comercial şi cel de bancă, practicau activităţi neproductive, generând

„toate efectele întunecate ale capitalismului fără compensaţia binefacerilor datorite lui în Apus, întrucât

în ţările înapoiate el are ca efect numai capitalizarea veniturilor nicidecum a modului de producţie (a

producţiei) – pe care e neputincios că-l organizeze acolo” (Stere, 1907/1996). Din pespectiva

paradigmei weberiene se schimbă definiţia situaţiei în sensul relevanţei caracteristicilor

comportamentului antrepernorial care operează pe piaţa capitalistă. Din acest unghi de vedere, poziţia

şi rolurile jucate de întreprinzătorii din coemrţ pe piaţa liberă au o demnitatea comparabilă cu acelea

construite în producţie şi finanţe. Piaţa capitalistă apare la fel de abilitată ca şi producţia să genereze

comportamente specifice capitalismului prin avantajele pe care le oferă celor ce deţin competenţe,

expertiză, informaţie, nefiind cu nimic mai prejos, din punctul de vedere al sociologiei coprehensive

decât industria.

Evoluţia structurii sociale în sec. al 20-lea arată o sporire continuă a ocupaţiilor nonmanuale

care depind de piaţa muncii, nu de proprietate: funcţionari, vânzători, salariaţi ai profesiilor liberale,

liber profesionişti, cadre manageriale, categorii denumite “gulere albe”, spre deosebire de salariaţii

ocupaţiilor manuale, denumiţi “gulere albastre”. Constituirea noii clase mijlocii semnifică “trecerea de

la o structură socială bazată pe proprietate la o structură axată pe ocupaţie” (Mills 1951/1994: 218).

Ocupaţiile în societatea modernă au devenit un indicator strategic al “străpungerii barierelor

de clasă prin alegerea unei anumite cariere” (Wiese 1963/1994: 114). “în multe ocupaţii, persoane

avute lucrează alături de persoane sărace în acelaşi tip de funcţie. Acest lucru se întâmplă mai ales

între funcţionarii superiori, oamenii de ştiinţă şi artişti.” (Ibidem: 113).

Un indicator strâns legat de criteriul ocupaţiei se referă la natura muncii nonmanuale care

este caracteristică clasei mijlocii. În acest sens, Ioan Mărginean, referindu-se la accepţiunea

termenului conferită în Dicţionarul de Sociologie Collins (D.Jary şi J.Jary, 1991), precizează faptul că

această clasă (mijlocie) este raportată la natura muncii şi vizează îndeosebi profesionalizarea acesteia. Unele persoane aparţin clasei mijlocii deoarece desfăşoară activităţi de tip nonmanual. Clasa mijlocie se situează între clasele de sus şi cele de jos pornind de la presupunerea că munca

nonmanuală se bucură de un prestigiu mai înalt decât cele manuale (fizice), dar este recunoscută a fi

social inferioară grupurilor marilor proprietari şi elitei politice. Totodată, autorii citaţi consideră

neoperante criteriile legate de venit, condiţii de muncă şi posibilităţi de promovare pentru a distinge

clasa mijlocie de clasa muncitoare, în sensul că nu întotdeauna şi pentru toate persoanele ar fi

avantajaţi membrii clasei mijlocii. Totuşi, ei constată că, pe măsura trecerii spre straturi ocupaţionale

mai înalte devin mai mari avantajele unei plăţi mai bune şi a altor beneficii legate de muncă acordate

de companii (maşină de serviciu, asigurări ocupaţionale de pensii şi îngrijire medicală), ceea ce

dovedeşte că există diferenţieri şi în interiorul clasei mijlocii. Structura noii clase mijlocii nu indică o

13

clasă socială omogenă şi lipsită de incoerenţă, ci mai degrabă o “o piramidă” decât un strat orizontal

(Mills 1951/1994: 216).

Clasa mijlocie de jos este eterogenă din punctul de vedere al ocupaţiilor, incluzând „clasa

muncitorilor nonmanuali rutinieri” cum sunt funcţionari inferiori, vânzători, infirmiere, învăţători,

(Giddens 2000: 279), patroni ai micilor afaceri (clasa mijlocie tradiţională); ei alcătuiesc marea

majoritate a gulerelor albe.

Clasa mijlocie propriu-zisă cuprinde „clasa serviciului inferior sau subaltern” (Goldthorpe),

unde intră managerii de mici afaceri, administratorii adjuncţi, micii profesionişti.

Clasa mijlocie de sus este formată din manageri şi experţi, în general profesionişti cu

educaţie superioară. Aceştia se bucură de privilegii cum sunt salarii mai mari decât membrii din clasa

mijlocie de jos, au asigurată securitatea locurilor de muncă, drepturi şi pensii private (Giddens 2000:

278). Specialistul britanic în analiza structurii sociale John Goldthorpe defineşte clasa mijlocie

superioară în termenii “clasei de servicii”, ţinând cont de funcţiunea esenţială a cadrelor de lucrători

profesionişti, manageriali, tehnici care oferă cunoştinţe specializate, aşa numitul “know-how”

managerial, pentru companii, organizaţii, administrarea afacerilor (Giddens: Ibidem). Evoluţia recentă

a economiei internaţionale şi îndeosebi proliferarea marilor corporaţii caracterizate prin deţinerea

instituţională de acţiuni, cu mii de acţionari, cum sunt companii de asigurări, fonduri de pensii, trusturi

sindicale controlate şi gestionate de manageri de afaceri, administratori înalt calificaţi ce nu sunt

proprietarii acestora. La această listă se adaugă şi experţii, managerii şi administratorii unor agenţii de

stat, sau cu capital majoritar de stat, din guvern, educaţie, sănătate, asistenţa socială. Alţi autori, de

exemplu John Scot, consideră că această clasă de “acţionari instituţionali” care conduc mari

corporaţii cu mii de acţionari nu aparţine clasei mijlocii ci, mai degrabă clasei superioare întrucât ea şi-

a păstrat poziţia distinctă a unor indivizi solidarizaţi prin constelaţia de interese de clasa marilor

afaceri: chiar dacă ei nu sunt proprietarii companiilor ei acumulează, de cele mai multe ori, acţiuni,

având aceleaşi interese cu marii proprietari şi capitaliştii financiari (Giddens 2000: 281).

Stratificarea interioară a clasei mijlocii sporeşte dificultăţile privind delimitarea şi definirea

“frontierelor” şi a conţinutului acestei clase date fiind diferenţele dintre sub-grupurilor care o compun.

Dincolo însă de particularităţile care le caracterizează, sub-grupurile care formează clasa mijlocie din

România au şi o trăsătură comună: urmăresc în permanenţă distanţarea de clasa de jos şi apropierea

de elita socială. Pentru a-şi atinge obiectivul oamenii nu numai că trebuie să adopte atitudini,

comportamente, moduri şi stiluri de viaţă specifice elitei sociale, ci mai ales să achiziţioneze capital

care, potrivit lui P. Bourdieu (1979) este de natură economică, socială şi educaţională.

Dintre cele trei tipuri de capital, cel de natură educaţională este, cel puţin teoretic, cel mai

accesibil şi se poate constitui într-o sursă de achiziţionare şi a celorlalte două tipuri de capital:

economic şi social. Diplomele şcolare care atestă absolvirea unui nivel de educaţie reprezintă o

proprietate, un bun pe care indivizii îl pot converti în capital material-financiar şi capital social. Fiecărui

nivel de educaţie din ierarhia educaţională îi corespunde o poziţie din ierarhia socială. Astfel, cu cât

nivelul de educaţie atins de către un individ este mai înalt cu atât valoarea socială a diplomei este mai

mare iar posibilităţile de convertire ale acesteia în capital economic şi social cresc. Majoritatea studiilor

şi cercetărilor care au vizat relaţia dintre educaţie şi structură socială, au evidenţiat faptul că, dintre

14

toate clasele sociale clasa mijlocie este cea care s-a sprijinit în cea mai mare măsură de capitalul

educaţional pentru menţinerea poziţiilor sociale acumulate deja sau/şi în procesul de ascensiune

socială. Şcoala a avut întotdeauna o importanţă majoră pentru clasa mijlocie, fiind locul de formare al

acesteia, de reproducere şi factor de ascensiune socială.

Dacă, aşa cum am văzut mai sus, în ceea ce priveşte noţiunea de clasă mijlocie nu dispunem

până în momentul de faţă de o definiţie unanim acceptată, în ciuda numeroaselor lucrări, studii şi

cercetări în domeniu şi a eforturilor considerabile ale autorilor, sociologii au totuşi un punct de vedere

comun: conţinutul şi “frontierele” clasei mijlocii de astăzi sunt foarte diferite de cele ale clasei mijlocii

din trecut. Diferenţele sunt atât de ordin cantitativ – restrângerea sau extinderea clasei mijlocii - cât şi

de ordin calitativ – sub-grupurile care formează clasa mijlocie de astăzi au alte caracteristici decât cele

care o formau în trecut. Una dintre principalele surse ale acestor diferenţieri o constituie educaţia. De

altfel, aşa cum s-a precizat deja, clasica opoziţie dintre vechea clasă mijlocie şi noua clasă mijlocie are

ca punct de plecare dezvoltarea unui nou mod de formare a acestei clase în care rolul şcolii ca

instanţă de selecţie, repartiţie şi reproducţie socială a devenit unul predominat.

Interesul social general pe care îl stârneşte noţiunea de clasă mijlocie provine mai puţin din

virtuţile analitice ale conceptului, cât din presupusele virtuţi morale şi beneficii asociate cu această

categorie socială. Existenţa unei clase mijlocii semnificative este în general considerată un factor

favorizant pentru stabilitatea socială, reducând antagonismele produse de inegalităţile prea mari (Urse

2005, p.2-3). De asemenea, clasa mijlocie este considerată un actor care creează dezvoltare socială,

prin investiţia în educaţie şi printr-o etică a muncii de calitate. Dacă logica conceptului de clasă este,

în utilizarea sa generală, mai ales una conflictuală, clasele definindu-se prin accesul inegal la resurse

limitate şi prin exercitarea unui control vertical, clasa mijlocie iese din această relaţie de putere,

definindu-se în linii mari prin autonomia sa în raport cu constrângerile de resurse şi culturale. De

exemplu, în România, cele două constrângeri mari faţă de care se defineşte în general clasa de mijloc

sunt sărăcia postcomunistă, pe de o parte, şi dependenţa faţă de stat aşa cum a fost ea cultivată de

regimul comunist, pe de altă parte.

Cercetările asupra structurii şi schimbărilor suferite de clasa mijlocie din societăţile dezvoltate,

în ultimele decenii, conduse de Harry Braverman, Anthony Heath, Gordon Marshall, Rosemary

Crompton şi Gareth Jones ( o prezentare a lor este făcută de A. Giddens 2000: 282, 283) au pus în

lumină câteva procese sociale ce sporesc ambiguităţile privind diviziunile intraclasă şi interclase. Este

vorba de tendinţele de feminizare şi descalificare (rutinizare) a ocupaţiilor deţinute de gulerele albe

care le apropie de statutul ocupaţional al gulerelor albastre. Progresele înregistrate de tehnologia

electronică şi informaţională au avut ca efecte secundare degradarea prin descalificare a unor munci

de secretariat, deţinute în principal de femei. La acestea se adaugă şi ponderea crescută a femeilor în

alte posturi inferioare din marketing, comerţ, industria turismului (Giddens 2000: 282). Majoritatea

ocupaţiilor rutiniere deţinute de gulerele albe au ajuns atât de descalificate, constata H. Braverman în

1974, încât se poate vorbi mai degrabă de proletarizarea acestor categorii decât de clasă mijlocie

(Giddens 2000: 283). Şansele de mobilitate ascendentă ale femeilor gulere albe inferioare sunt

limitate, explica A. Heath în 1981, datorită absenţei oportunităţilor pentru posturi de experţi, manageri:

peste 50% din fiicele experţilor şi managerilor de afaceri sunt încadrate în slujbe de birou rutiniere şi

15

doar 8% deţin posturi echivalente cu ale părinţilor lor (Giddens 2000: 294). Studiile comparative

asupra lucrătorilor gulere albe din instituţii financiare, ale autorităţii locale şi dintr-o agenţie de

asigurări, efectuate de R. Crompton şi G. Jones (1984) aduc o serie de confirmări ale cercetărilor

anterioare. Interviurile purtate cu funcţionarele acestor instituţii au dezvăluit că acestea aveau mai

puţine şanse de promovare în posturi superioare decât bărbaţii, că ocupaţiile lor nu implică iniţiativă.

Există însă şi critici ale acestor puncte de vedere care afirmă faptul că simultan cu

descalificarea se manifestă şi un proces invers, nu mai puţin semnificativ, de recalificare superioară

cerută de evoluţia tehnologiei. Doar 4% din dintre bărbaţii şi femeile gulere albe intervievate de

Gordon Marshall în 1988 au afirmat că munca lor conţine mai puţine aptitudini decât la angajare,

ceilalţi susţinând că slujbele lor sunt mai stabile, mai autonome decât cele manuale (Giddens 2000:

283).

Unele teorii referitoare la percepţia de clasă au arătat că familiile aparţinând clasei mijlocii şi

clasei muncitoare, trăind alături unele de altele, având salarii asemănătoare şi petrecându-şi la fel

timpul liber, ajung să împărtăşească norme şi valori de clasă similare (Willmott şi Young 1973; Halle

1984). Cu toate că experienţa de clasă este distinctă şi relevantă în ceea ce priveşte oportunităţile

pentru locuri de muncă, educaţia, originea familială, preferinţele de timp liber, stima de sine, autorii

acestor puncte de vedere susţin că au fost exagerate deosebirile dintre cele două clase: “muncitorii

bine plătiţi investigaţi simţeau că muncitorul se diferenţiază de colegul din clasa mijlocie doar prin

faptul că acesta din urmă este purtător de diplomă. Imaginea de sine a muncitorului era ameliorată în

comunitate de sentimentul de a fi american, de a avea un venit bun, de a consuma bunuri scumpe şi

de a locui într-o casă frumoasă (Halle 1984 citat după Gorman 2000: 2).

Alte studii au urmărit procesele prin care membrii unei clase se diferenţiază de alte clase. De

pildă, Lareau şi Lamont (1988) au descoperit că diferenţele de clasă se menţin datorită contribuţiei

esenţiale a capitalului cultural prin mecanismul abilităţii unei clase de a-i exclude pe ceilalţi. Cu alte

cuvinte, procesul de reproducere socială este generat de modalitatea prin care autodefinirea

graniţelor de clasă exclude pe ceilalţi (Lamont: 1992; citat după Gorman 2000: 3): “clasa mijlocie

superioară tinde să-i excludă pe ceilalţi mai mult pe baza conştiinţei superiorităţii lor morale

(onestitate, competenţă, etica muncii, prietenie) şi a percepţiei superiorităţii socioeconomice (prestigiu

profesional, rasă, venit, cultură de clasă, diplome prestigioase), decât pe baza superiorităţii lor

culturale (inteligenţă, călătorii, fluenţa limbii, deprinderi culinare)”.

Cercetătorii preocupaţi de percepţia claselor sociale par să fi ajuns la un relativ consens

privind credinţa tot mai răspândită în avantajele educaţiei superioare în construcţia identităţii de clasă;

studiile superioare tind să fie considerate drept factorul cheie în viitoarea alocaţie a unui venit ridicat şi

în obţinerea unei slujbe prestigioase: “cei ce se străduiesc din greu şi obţin o diplomă universitară sunt

văzuţi astăzi ca meritând o plată mai bună şi ocupaţii mai prestigioase în ierarhia profesională”

(Gorman 2000: 3). Date empirice interesante cu privire la mecanismele intime de percepţie a

diferenţelor de clasă au fost aduse de Th. J. Gorman (2000: 6-16) pe câteva direcţii interesante:

percepţiile reciproce de clasă ale clasei muncitoare şi clasei mijlocii, interacţiunea socială de clasă, şi

conştiinţa de clasă.

16

Rezultatele cercetării sociologice desfăşurate de Thomas J. Gorman în 2000 asupra modului

cum este percepută clasa mijlocie de către clasa muncitoare în SUA. pun în evidenţă o anumită

insecuritate şi frustrare a muncitorilor care se străduiesc să obţină demnitate pe baza achiziţiilor

salariale, calificării, prestigiului ocupaţional, simplităţii, sincerităţii; ei se consideră “mai dedicaţi muncii“

decât vecinii şi colegii lor cu studii superioare care “sunt plini de pretenţii”. Nu de puţine ori

animozităţile resimţite se canalizează împotriva educaţiei superioare responsabile de producerea

gulerelor albe. Cu toate acestea, concluzia studiului este că “membrii clasei muncitoare pot avea puţin

respect pentru gulerele albe, absolvenţii de colegiu şi totuşi ei conştientizează că se află într-o luptă

continuă să câştige respect pentru tipul de muncă al acestora” (p. 8).

Evidenţa empirică din studiul citat certifică faptul că atitudinea de dispreţ şi frustrare,

manifestate de muncitorii intervievaţi faţă de deţinătorii de diplome de studii superioare cu care

interacţionează la locul de muncă, la şcoală, în vecinătate, îşi găseşte corespondentul într-un tipar

atitudinal al subiecţilor din clasa mijlocie. Imaginea tipică a membrilor clasei mijlocii cu privire la

membrii clasei muncitoare are câteva caracteristici: opinii negative cu privire la cultura clasei

muncitoare în sensul că ea nu cuprinde suficiente motivaţii pentru a-i determina pe descendenţi să

urmeze studii superioare şi să-şi construiască un trai mai bun; convingerea că muncitorii sunt mai bine

plătiţi decât merită conform nivelului de pregătire şcolară.

Pe baza celor prezentate mai sus reţinem o accepţiune largă a conceptului de clasă mijlocie

care include atât vechea cât şi noua clasă mijlocie, precum şi percepţiile intraclasă şi interclase.

17

BIBLIOGRAFIE Burke, Peter, “Istorie şi teorie socială”, Humanitas, Bucureşti 1999

Burris, V., “The Neo-Marxist Synthesis of Marx and Weber on class” in N. Wiley, “The Marx –

Weber Debate”, Sage Publications, London, 1987

Cherkaoui, M., “Stratificarea”, în R. Boudon (coord.) “Tratat de sociologie”,Ed. Humanitas,

Bucureşti, 1997

Crompton, R., Class and Stratification: An Introduction to Current Debates, Cambridge, Polity

Press, 1998.

Elster, J. “Definirea claselor”, 1987, în Ion Drăgan coord., “Clasele sociale de mijloc”, Ed.

Universităţii Bucureşti, 1994

Eyal, G. I. Szelenyi şi E. Townsley, Capitalism fără capitalişti. Noua elită conducătoare din

Europa de est, ed. Omega, Bucureşti, 2001.

Giddens, A. “Sociologie”, All, Bucureşti, 2000

Gorman, Th. J. “Cross – class perceptions of social class”, în Sociological Spectrum, Jan.-

Mar. 2000, vol. 20, Issue 1.

Mărginean, I. “Clasa mijlocie în fostele ţări socialiste”, Revista de Cerectări Sociale nr.3-4,

2000

Mills, C. W., “White Collar. The American Middle Classes”, Oxford University Press, 1951

Scafe, R., “Clasele sociale”, Ed. Du Style, Bucureşt, 1998

Sorokin, P.A., “Social Mobility”, Harper, New York, 1927

Wiese, L. von, “Strat social şi clasă socială”, în Ion Drăgan coord., “Clasele sociale de mijloc”,

Editura Universităţii Bucureşti, 1994.

Wilmott, P. and M. Young, “The Symetrical Family”, Pantheon Books, New York, 1973

Wright, E. O., “Classes”, New Left Books, London, 1985

Zamfir, C. Stoica, L. (coord.), „O nouă dezvoltare socială: Dezvoltarea socială”, Ed. Polirom,

Iaşi, 2006

18

2. Constituirea clasei de mijloc în societatea românească.

Atât istoricii cât şi teoreticienii sociali împărtăşesc ideea după care apariţia clasei de mijloc în societatea românească este strâns împletită cu începuturile modernizării acesteia, în prima jumătate a secolului al XIX-lea. Pentru a vizualiza mai bine momentul inaugural al genezei clasei mijlocii în societatea românească este utilă o explorare succintă a spaţiului social autohton înainte de contagiunea modernizării capitaliste.

2.1. Avanscena clasei mijlocii în spaţiul românesc. Premergătorii clasei de mijloc.

O radiografie, chiar şi sumară, a structurii sociale româneşti înainte şi după schimbările induse

de introducerea formelor instituţionale liberale şi a tehnologiilor moderne poate oferi o imagine intuitivă

a circumstanţelor istorice locale dinaintea constituirii clasei mijlocii în această zonă geografică. Ne

vom sluji, în acest scop, de cercetările de excepţională valoare documentară, metodologică şi

explicativă privind istoria socială a societăţii medievale româneşti şi a pătrunderii capitalismului

înfăptuite de H. H. Stahl precum şi de informaţiile oferite de o serie de istorici, economişti, agronomi,

statisticieni, sociologi.

Secvenţa istorică cea mai relevantă pentru depistarea germenilor clasei mijlocii în spaţiul

românesc este aceea a crizei „servajului feudal” şi a pătrunderii capitalismului, începute înaintea

secolului al 19-lea, dar avându-şi expresia deplină în acel secol. Dacă luăm ca „moment inaugural” al

pătrunderii capitalismului liberalizarea comerţului (Adrianopole 1829), atunci o prezentare a scenei

sociale româneşti înainte şi după acest eveniment ar putea să fie dătătoare de seamă pentru procesul

de constituire al clasei mijlocii. O astfel de caracterizare necesită o referinţă teoretică fundamentală şi

anume încadrarea generală a societăţii româneşti în marele ciclu al disoluţiei feudalismului şi

dezvoltării capitalismului specific Europei răsăritene, definit de H. H. Stahl „printr-o întârziere a

relaţiilor feudale până în vremea pătrunderii în agricultură a influenţei capitaliste a pieţei interne şi

externe şi o întrebuinţare a acestor forme feudale în scopuri capitaliste” (Stahl 1958/1998, I: 20).

Pentru a pătrunde semnificaţia axială a acestei poziţii teoretice în explicarea procesului de constituire

a clasei mijlocii din societatea românească se impune o clarificare, chiar şi succintă, a structurii

sociale feudale, îndeosebi a mecanismelor sociale semnificative pentru blocarea şi/sau întârzierea

naşterii condiţiilor necesare apariţiei clasei mijlocii.

2.1.1. Tiparul feudal al structurii sociale şi apariţia clasei mijlocii.

Tiparul structurii sociale feudale occidentale este susţinut de „formaţii social-teritoriale săteşti,

originea vădită a acestora fiind obştea primitivă, peste care seniorul se suprapusese ca stăpânitor”

(Stahl 1958/1998, I:12). De un deosebit interes pentru tema care ne interesează aici este natura

relaţiilor din cadrul acestor formaţii social-teritoriale săteşti şi tipul de mecanism social care le

reglementează funcţionarea. Din cercetările lui H. H. Stahl rezultă câteva note caracteristice extrem de

relevante pentru structura socială medievală a acestor colectivităţi (Stahl 1958/1998, I: 12-16):

1) caracterul tradiţional obişnuielnic al formaţiunilor social-teritoriale ale satelor; cu alte

cuvinte, relaţiile dintre senior şi săteni erau reglementate de cutume care „tindeau să interzică orice

19

inovaţie, orice introducere a unor obiceiuri noi, în ceea ce priveşte atât drepturile şi îndatoririle

reciproce ale seniorilor şi şerbilor, cât şi tehnica agricolă şi modul de punere în valoare a solului” (p.

12-13);

2) mecanismul social de funcţionare a acestor formaţiuni săteşti era de tip tradiţional care

opera o dublă presiune asupra membrilor componenţi (săteni şi senior deopotrivă) – atât ca o „legare

de glie” cât şi în sensul „unei imposibilităţi tehnice şi sociale de a întemeia o gospodărie individuală

autonomizată, ruptă din sistemul sătesc.”(p.14);

3)organizarea tehnică şi teritorială a satelor era guvernată de o „constrângere a solului”

(Flurzwang), decurgând din faptul că fiecare gospodărie (inclusiv cea a seniorului) deţinea în folosinţă

„un aglomerat de loturi diverse, atingând uneori sute de petece, repartizate în toate zonele satului”

(tarlale agricole, pădure, păşune, grădini),” integrate, în calitate de simple fragmente, într-o vastă

organizare colectivă sătească” (p. 13). Acest sistem „impunea tuturor sătenilor să practice aceleaşi

asolamente, să execute muncile agricole la date fixate colectiv şi să permită, după strângerea recoltei,

liberul păşunat în mirişte al vitelor satului chiar de la un sat la altul” (Ibidem). Orice perturbare a

acestei rânduieli implica „riscul răsturnării din temelie a întregii vieţi săteşti” (Ibidem);

4) calitatea esenţială a seniorului este aceea de stăpân al satului şi nicidecum acelea de

agricultor sau proprietar în sensul modern al termenului (p. 15);

5) instrumentele de stăpânire sunt constrângerea extra-economică – prestarea de clacă

(muncă neplătită) şi predarea unei cote-părţi din produse (Ibidem).

Observăm că cele cinci trăsături caracteristice comunităţilor săteşti medievale definesc o

societate de status tipică susţinută de un ansamblu de valori tradiţionale (mentalitatea şerbiei,

concepţia aristocratică, solidaritatea de obşte) acceptate în chip tacit de întreaga comunitate.

Presiunile şi mecanismele tradiţionale perpetuează reproducerea structurii sociale de status, nelăsând

loc pentru schimbare socială şi inovaţii tehnologice. Imaginea tipică a membrilor acestor comunităţi

teritoriale, săteni şi stăpâni deopotrivă, descrie o populaţie interesată să-şi asigure venituri constante

care să le permită să ducă traiul cu care erau obişnuiţi. Cercetările economistului polonez Witold Kula

privind teoria economică a sistemului feudal (1962) confirmă caracterul tradiţional, de status al

nobilimii poloneze din sec. al 17-lea. Autorul constatase, cu surprindere, că proprietăţile deţinute de

nobilimea poloneză din epocă se abat de la legile economiei clasice: creşterea preţurilor la secară era

însoţită de măsuri de scădere a producţiei (o atenuare a presiunilor asupra şerbilor) şi invers,

scăderea preţurilor conducea la măsuri de creştere a producţiei prin presiuni exercitate asupra

sătenilor (Burke 1999: 58-59). Aristocraţia secolului al 17, considera istoricul Peter Burke, nu era

caracterizată de dorul de câştig şi nici de dorinţa de a obţine venituri cât mai mari (Ibidem). Ne putem

da seama că o astfel de imagine nu are nimic comun cu portretul clasei mijlocii prezentat mai înainte.

Ca atare, structura socială tipică a comunităţilor social-teritoriale nu putea genera nici o veche

clasă mijlocie şi, cu atât mai puţin, o nouă clasă mijlocie. Cercetările efectuate de H. H. Stahl au arătat

limpede că preschimbarea seniorilor în întreprinzători agricoli nu se putea înfăptui decât sub impactul

unui factor din afara economiei feudale: apariţia şi extinderea pieţei capitaliste, a economiei băneşti cu

nevoile în creştere de cereale-marfă, produse animaliere, lemn, ceară etc. „Economia bănească

sparge, deci, plafonul vechilor nevoi senioriale, altădată reduse la satisfacerea gospodăriei lui casnice

20

închise, a familiei şi a oamenilor lui, iar acum transformate în nevoile fără saţ ale pieţei” (Stahl

1958/1998, I:15).

Reprezentanţii clasei de mijloc tradiţionale, mica burghezie sătească, fermierii orientaţi spre

piaţă şi profesioniştii independenţi s-au putut constitui doar ca urmare a presiunii pieţei capitaliste ce a

generat acţiunea seniorilor de a dezorganiza mecanismul tradiţional care reglementa raporturile dintre

obştea ţăranilor şi stăpânii de sate. Împinşi de noile necesităţi băneşti seniorii îşi „autonomizează

gospodăria” (p.15), adică scoate loturile sale din folosinţa agricolă comună, comasează terenuri,

defrişează pădurile, desţeleneşte păşunile, introduce culturi şi tehnologii noi etc., perturbând grav

sistemul de organizare tradiţional. Viitoarea clasă mijlocie se constituie ca un efect al acţiunii

stăpânilor de sate de a dizolva vechile rânduieli obişnuielnice, sub influenţa pieţei capitaliste, acţiune

care a îmbrăcat aspecte particulare în funcţie de contextul social-istoric: alungarea ţăranilor de pe

moşii (Anglia), formula tranzacţională a tiersajului, conform căreia seniorul ia 1/3 iar sătenii 2/3 din

suprafaţa pământului (p. 16), preluarea solului de către obştiile ţărăneşti (cum s-a întâmplat în Balcani

după retragerea seniorilor turci) (Ibidem). Pe baza celor de mai sus putem formula următoarea idee

generală:

Clasa mijlocie tradiţională (vechea clasă mijlocie) din societăţile occidentale s-a constituit ca

un factor de dezorganizare al sistemului tradiţional al comunităţilor teritoriale săteşti sub presiunea şi

influenţa pieţei interne, a economiei băneşti.

2.1.2. Ciclul răsăritean al capitalismului european şi clasa mijlocie din România.

Europa răsăriteană, în care se integrează şi societatea românească, cunoaşte o întârziere de

circa 1-2 secole a relaţiilor feudale şi a apariţiei structurii sociale capitaliste faţă de ţările Europei

occidentale. O consecinţă paradoxală a acestei particularităţi istorice va fi utilizarea structurilor feudale

ca suport în procesul de dezvoltare a pieţei capitaliste şi a instituţiilor moderne. Pe lângă această

caracteristică comună Europei răsăritene există şi o serie de particularităţi specifice structurii sociale a

societăţii româneşti care au imprimat o anumită pecete tranziţiei acesteia spre modernitate şi

emergenţei clasei mijlocii.

Structura socială de bază în societatea medievală românească era alcătuită tot din formaţii

social-teritoriale săteşti tradiţionale, ca şi în ţările apusene, cu o deosebire semnificativă şi anume

persistenţa unei structuri şi organizări sociale mai complicate şi mai diversificate. Pe lângă obştiile

săteşti aservite stăpânilor de sate aici continuau să supravieţuiască obştii libere, alcătuite din ţărani

liberi (răzeşi sau moşneni) fără stăpâni de sat precum şi sate mixte alcătuite din răzeşi şi clăcaşi, în

toate aceste categorii păstrându-se „un caracter devălmaş foarte marcat” al organizării sociale (Stahl

1958/1998, I:21). Ponderea satelor şi a ţărănimii libere, în decursul secolului al 18-lea şi până în a

doua jumătate a secolului al 19-lea, indică „un fenomen de masă, în scădere dar reprezentând, totuşi

aproape jumătate din totalul satelor” (p.26). Imaginea structurii sociale apare mult mai policromă decât

în tiparul apusean. Principalele categorii sociale, identificate de H. H. Stahl, sunt clasa boierilor

(stăpâni de sate), clasa ţăranilor aserviţi care erau obligaţi legal să presteze clacă şi să dea dijmă din

produse boierilor, clasa ţăranilor liberi precum şi clasa ţăranilor dijmaşi ai altor ţărani liberi care aveau

doar obligaţii de dijmă, fără clacă (p. 23). Sistemul de organizare atât al satelor aservite cât şi al celor

21

libere şi mixte era „complex şi colectiv” şi nicidecum o „juxtapunere de gospodării individuale”: toate

comunităţile săteşti se caracterizau prin existenţa în cadrul lor a unor „zone economice de bază”

(vatra, câmpul, pădurea, apa), „un sistem în care fiecare gospodărie trebuie să aibă loturi sau drepturi

de uz în fiecare din zonele economice mari ale satului întreg” (p.212, 213). Caracterul tradiţional,

obişnuielnic şi, în mare parte, devălmaş al acestor comunităţi săteşti contribuia la perpetuarea unui

sistem de organizare precapitalist, limitat de cerinţele de supravieţuire ale obştei săteşti, curţii

boiereşti, curţii domneşti, populaţiei orăşeneşti şi obligaţiilor către Poarta Otomană.

Trebuie să observăm, însă, că sistemul de drept obişnuielnic, în care „totul era lăsat la buna-

credinţă şi învoirea tuturor” (p. 161), combinat cu structura socială complicată de existenţa mai multor

tipuri de sate şi de categorii sociale generează o stare socială profund contradictorie, propice

fenomenelor anomice şi conflictelor de interese între clasele şi grupurile sociale, cu efecte asupra

procesului de constituire a clasei mijlocii. Din analizele întreprinse de istorici rezultă pot fi desprinse

imagini remarcabile ale statutului adânc contradictoriu al marii majorităţi a populaţiei. La începutul

secolului al 19-lea tipul ţăranului român clăcaş are o configuraţie uluitoare prin incongruenţele de

status şi dilemele ridicate în procesul de disoluţie a regimului feudal şi de emergenţă a capitalismului,

implicit al apariţiei reprezentanţilor clasei mijlocii. Prezentăm, în continuare, un astfel de portret tipic al

ţăranului român întocmit de istoricul Vasile Boerescu (Boerescu 1856, apud Filitti 1985:378):

a) ţăranul român aservit era, în secolul al 18-lea şi până la Reforma agrară de la 1864, om

liber, căci era stăpân pe persoana şi averea sa şi se putea muta; nu era liber, căci datora lucrul

personal, perpetuu stăpânului, iar dacă n-avea alţi moştenitori, îl moştenea acesta;

b) era şerb, căci era vândut cu proprietatea şi restricţii erau puse la dreptul lui de strămutare;

nu era şerb, căci avea raporturi directe cu statul;

c) era amfiteot, căci concesiunea lui de pământ era perpetuă; el percepea fructele, în

schimbul unei redevenţe anuale; nu era amfiteot în totul, căci pe lângă redevenţă mai datora şi

muncă; personal nu putea înstrăina între vii, nu transmitea mortis causa decât o parte din

concesiunea lui; putea fi expulzat de proprietar;

d) era locatar, căci proprietarul îl putea expulza; nu era adevărat locatar, căci posesia lui nu

era provizorie, ci perpetuă; nu datora numai redevenţă în bani, ci şi în natură; transmitea

moştenitorilor săi o parte din drepturile sale; proprietarul nu se obliga să întreţină lucrul ce-l punea la

dispoziţie;

e) era coproprietar, fiindcă avea un drept indiviz în moşie; nu era coproprietar, pentru că nu

putea ieşi din indiviziune, fiindcă proprietarul îl putea lipsi de dreptul său real;

f) era uzufructuar, căci se folosea de obiect şi drepturile sale asupra unei părţi din moşie nu

erau decât viagere; dar era mai mult decât uzufructuar, căci dreptul său nu era limitat printr-un termen,

era transmisibil moştenitorilor;

g) era colon, căci trebuia să dea proprietarului o parte din fructe, dar era mai mult decât colon,

căci dreptul său deriva din lege, iar nu din convenţia părţilor şi era un drept perpetuu şi transmisibil

ipso jure;

22

h) aşadar, era mai mult decât un şerb, decât un locatar, decât un uzufructuar, decât un colon

parţial, dar era mai puţin decât un om liber, decât un amfiteot, decât un coproprietar. Calitatea lui era

foarte greu de definit.

Acest portret reflectă starea profund contradictorie a majorităţii ţăranilor, statusul lor

incongruent, sugerând prezenţa unui spaţiu social incompatibil cu exigenţele apariţiei clasei mijlocii,

marcat de absenţa circumstanţelor care să conducă la apariţia unor fermieri independenţi, cu spirit

întreprinzător, orientaţi spre piaţă şi a categoriilor de liber profesionişti. O atare imagine favorizează

construcţia unor scenarii privind apariţia clasei mijlocii identice cu cele europene occidentale în care

un rol decisiv l-au jucat naşterea economiei capitaliste şi dezorganizarea mecanismelor tradiţionale

ale formaţiilor sociale teritoriale săteşti prin transformarea stăpânilor de sate în proprietari privaţi

interesaţi de negoţ. În anumite privinţe acest tipar apusean se va regăsi şi în modul de constituire a

clasei mijlocii din societatea românească, modificat şi specificat de condiţiile sociale particulare ale

feudalismului răsăritean românesc, prezentate mai sus.

Complexitatea structurii sociale medievale în spaţiul românesc, în care coabitau comunităţi

săteşti aservite, libere, mixte, cu un marcat caracter devălmaş şi instituţii de drept obişnuielnic, a

favorizat apariţia unor nişe sociale în care s-au dezvoltat germenii clasei mijlocii în perimetrul şi cu

sprijinul condiţiilor structurale existente. O serie de circumstanţe particulare, generate de organizarea

internă complexă şi „pregnant devălmaşă” a comunităţilor săteşti, administrarea drepturilor şi

obligaţiilor reciproce ale sătenilor, gestionarea raporturilor cu stăpânii de sate şi cu statul concomitent

cu satisfacerea cerinţelor de supravieţuire asociate economiei de subzistenţă, au concurat la

constituirea precursorilor clasei mijlocii în sânul structurii existente şi cu sprijinul resurselor locale. Este

vorba de emergenţa unor categorii de funcţionari săteşti, meşteşugari ţărani, industriaşi incipienţi şi

negustori mărunţi care funcţionau într-un mediu precapitalist, în afara pieţei capitaliste de mărfuri. Ei

vor forma baza pe care se vor dezvolta elemente ale clasei mijlocii odată cu pătrunderea

capitalismului şi disoluţia regimului feudal.

2.1.3. Premergătorii clasei mijlocii.

Primii funcţionari săteşti sunt aşa numiţii mandatari ai obştei ţărăneşti, însărcinaţi de aceasta

să gestioneze încasarea birului, păstrarea banilor, conflictele şi judecăţile locale, poliţia agricolă,

operaţiile de catagrafie (un recensământ primitiv al familiilor plătitoare de dări) (Stahl 1959/1998, II:42-

53). Aceşti mandatari ai obştei aveau mandate „limitate ca obiect şi ca durată” şi „revocabile”; erau

remuneraţi pentru serviciile lor cu zile de clacă, dijmă, bani, „obştea rezervându-şi un drept de a

controla permanent şi direct felul în care vechilii săi execută sarcina ce li s-a dat” (p.42, 49). Caracterul

limitat, temporar şi revocabil al puterii delegate de obşte fac din mandatari nişte funcţionari incipienţi,

nestatornici, plăpânzi, departe de statutul funcţionarilor cu funcţii şi roluri permanente în administraţia

locală şi de stat. Statutul lor este echivalent cu cel al ispravnicilor de la curtea domnească: „Domnul

obişnuia şi el să delege o parte dintre puterile sale unui „ispravnic”, însărcinat să ducă la bun capăt o

anume „ispravă”, adică o sarcină limitată la un anume obiect precis şi oricând revocabilă” (Ibidem).

Principalele poziţii deţinute de mandatarii săteşti sunt denumite variat după zonele socioistorice:

vechil, vornic (vornicel), pârcălab, pomojnic etc. aleşi pentru colectarea birului, dar care, nu de puţine

23

ori îndeplineau şi atribuţii poliţieneşti sau judecătoreşti; dorobanţi pentru pedepsirea rău-platnicilor;

juraţi aleşi dintre ţăranii fruntaşi, mijlocaşi şi codaşi pentru judecătoria de împăciuire şi poliţie agricolă;

văcarul (care pe lângă atribuţiile de pază a turmei îndeplinea şi sarcini de împăciuire, de tragere la

sorţi în vederea distribuirii de loturi), ciobanul, jitarul (păzitorul câmpurilor), pădurarul, paznicii de

câmp, nemesnicul (supraveghea gardurile ţarinii, constata şi soluţiona stricăciunile făcute de vite în

semănături); mai pot fi amintiţi postelniceii (care îngrijeau biserica), logofătul (care scria actele),

pristavii şi străjerii (care păzeau câmpul şi aplicau pedepse răufăcătorilor) ş.a. O descriere detaliată a

statutului şi rolurilor deţinute de aceştia este făcută de H. H. Stahl (1959/1998, II:p.42-53). Natura

atribuţiilor acestor slujitori ai obştei săteşti, îndeosebi caracterul limitat, revocabil şi temporar al

însărcinărilor delegate de comunitate, tipul de retribuţie caracteristică relaţiilor medievale, absenţa

unei specializări riguroase a sarcinilor, le conferă acestor funcţionari statutul de precursori ai clasei

mijlocii care vor constitui, mai târziu, o resursă valoroasă în procesul de edificare a acestei clase.

O altă categorie de premergători ai clasei mijlocii poate fi considerată meşteşugărimea

orăşenească şi sătească, industriaşii incipienţi şi negustorii ce operau pe piaţa necapitalistă,

funcţionarii şi comercianţii oraşelor. Rigorile traiului într-o economie închisă a impus dezvoltarea unor

îndeletniciri ce solicitau abilităţi speciale, meşteşugurile ţărăneşti, şi a unui schimb de produse şi

servicii la nivel local cât ţi între diferite regiuni istorico-geografice. Fie că este vorba de meşteri

individuali sau de sate întregi specializate pe prestarea de servicii sau fabricarea de diferite produse

necesare (căruţe, case, hambare, unelte, obiecte de uz gospodăresc etc), activitatea acestora are

caracter arhaic, limitat, de schimb „marfă contra marfă”, la „comanda specială a unei clientele săteşti”,

pentru cerinţele curţilor boiereşti şi domneşti precum şi pentru satisfacerea obligaţiilor către Poarta

Otomană şi nu pentru piaţă (Stahl 1958/1998, I:233, 236). Relaţiile de schimb dintre meşteşugarii

ţărani şi clientela sătească sunt de tip tradiţional, personal, fără „acte scrise”, pe bază consensuală

verificată de-a lungul timpului. Iată cum descrie, de pildă, H. H. Stahl tranzacţiile privind prestarea de

servicii şi schimbul de produse având ca obiect colectarea şi prelucrarea dimiilor (pânzeturilor) ţesute

de locuitorii de la şes de către piuarii şi dârstarii de la munte. Aceştia din urmă recurg la „căutarea

directă a clientelei, în timpul unei peregrinări sezoniere, pe rute tradiţionale, având un caracter arhaic

foarte vizibil…Umblând din sat în sat, ei strâng dimiile ţesute de locuitorii din câmpie” pe care le

lucrează în timpul verii, când există apă suficientă pentru funcţionarea pivelor şi le înapoiază acestora

în iarna următoare. „Tranzacţia se face fără vreun act scris, prin simpla tăiere a unui ţăncuş pe un

răboj, pe baza unei încrederi reciproce care nu s-a putut naşte decât de-a lungul veacurilor şi care

face ca „munteanul” pivar să aibă credit în faţa „cojanului”, legaţi fiind amândoi de interese

complementare: munteanul capătă produse cerealiere, iar câmpeanul capătă, în schimb, o prestare

de serviciu profesional” (Stahl 1958/1998, I:234). Există şi spaţii consacrate, arhaice de schimb sub

forma „unei reţele de târguri, locuri de întâlnire tradiţională între producătorii şi produsele

complementare ale unor regiuni deosebite din punct de vedere economic” (Ibidem) în care tranzacţiile

se făceau în natură. Aceşti negustori şi prestatori de servicii vor servi mai târziu ca resurse în

constituirea unei clase de antreprenori şi negustori orientaţi spre economia bănească.

Procesul de prefacere a mandatarilor obştiilor ţărăneşti în funcţionari propriu-zişi se petrece

treptat ca răspuns la nevoile de administrare a obligaţiilor sătenilor faţă de stat. Cercetările

24

desfăşurate de H. H. Stahl pun în lumină mecanismele sociale prin care ia naştere o funcţionărime de

stat în sânul obştei săteşti. Primul pas constă în recunoaşterea şi reglementarea de către stat a

activităţilor aleşilor satului în ceea ce priveşte obligaţiile fiscale, atribuţiile poliţieneşti, păstrarea ordinii

publice, fără imixtiuni în alegerea lor. Al doilea pas constă în instituirea treptată, cu reveniri şi

inconsecvenţe, a numirii (oficializării) aleşilor săteşti ca „organe de stat”, proces ce va fi

instituţionalizat prin Regulamentele Organice ale celor două Principate din 1831 (Ţara Românească)

şi 1832 (Moldova). „Aceşti aleşi ai satului devin, însă, funcţionari prin faptul că sunt recunoscuţi legal

şi însărcinaţi cu rosturi de stat” (Stahl 1959/1998, II:47).

În afară de meşterii şi negustorii mărunţi ce operau pe piaţa necapitalistă, H. H. Stahl mai

aminteşte categoria unor industriaşi incipienţi profilaţi pe industrializarea primitivă a păcurii din lemn

de mesteacăn cu care se întreţineau căruţele, extragerea răşinii din care se producea terebentină,

săpun, feştile, vopsele precum şi industrializarea cruşinului şi a altor produse silvice necesare

tăbăcăriei, cojocăriei, producerii prafului de puşcă şi coloranţilor (p.237, 238). Şi aceşti antreprenori

incipienţi acţionează pe o piaţă precapitalistă, fiind precursori ai antreprenorilor care vor apare odată

cu disoluţia regimului feudal şi pătrunderea capitalismului.

2.2. Spaţiul social răsăritean al clasei mijlocii.

În vreme ce tiparul occidental al constituirii clasei mijlocii presupunea dezorganizarea şi

înlocuirea mecanismului tradiţional al formaţiunilor social-teritoriale săteşti cu raporturi capitaliste de

piaţă, în spaţiul răsăritean lichidarea „devălmăşiei satelor aservite” pe „calea prusacă de pătrundere a

capitalismului în agricultură” a dat naştere „celui de al doilea servaj” în care coabitau, în chip

paradoxal, resursele sistemului muncii aservite de clacă cu nevoile sporite de lichidităţi pentru plata

haraciului către Poarta Otomană şi apoi cu cerinţele economiei capitaliste de produse agricole pentru

piaţă. Analize clasice, în perspectivă comparată europeană, a celui de al doilea servaj în societatea

românească au fost făcute de H. H. Stahl (1969; 2001) şi David Prodan (1967-1968). Esenţa acestui

al doilea servaj este, conform cercetărilor lui H. H. Stahl, o introducere sau înăsprire a servajului

începând de la sfârşitul secolului al XVI-lea (vezi „legătura lui Mihai”) având drept consecinţă

„acumularea latifundiară de sate” muncite în clacă şi dijmă; întrucât latifundiile muncite în clacă şi-au

dovedit curând lipsa de rentabilitate, în sec al XVIII-lea au fost instituite o serie de acte legislative de

„liberare” de „rumânie” (şerbie) „dar transformată în clăcăşie, adică în ţărănime neredusă în robie

propriu-zisă, datoare totuşi cu prestarea dijmei şi a clăcii, în condiţii fixate prin dispoziţii statale: este

regimul aşa-numit al „clăcăşiei urbariale”, care se va continua necurmat, în condiţii din ce în ce mai

aspre pentru clăcaşi, până la deplina formulare de către Regulamentele Organice”(Stahl 2001:54).

2.2.1. Conversia precursorilor în clasă mijlocie.

Necesităţile în creştere de cereale-marfă, după liberalizarea comerţului, consfinţită prin

Tratatul de la Adrianopole s-au satisfăcut potrivit tiparului răsăritean al evoluţiei societăţii româneşti

prin crearea (şi extinderea) latifundiilor muncite în dijma şi claca tradiţională, precum şi prin

constituirea domeniilor muncite în clacă adică a unor terenuri deţinute în monopol de către un boier

exploatate prin munca silită a ţăranilor (Stahl 2001:59). Tranziţia de la agricultura de subzistenţă la

25

producţia de cereale-marfă a stimulat procesul de raţionalizare a structurii sociale în direcţia noilor

cerinţe ale economiei de piaţă, cu implicaţii semnificative asupra instituţionalizării pionierilor clasei

mijlocii. Reformele introduse de Regulamentele Organice au instituit categorii sociale importante ale

clasei mijlocii din societatea românească şi anume funcţionărimea sătească ca un corpus social

oficial, cu funcţii birocratice specializate pe patru tipuri de activităţi: catagrafie, încasarea birului,

păstrarea banilor şi judecată locală (Stahl 1959/1998, II:47), negustorimea sătească şi urbană,

arendaşii, micii industriaşi precapitalişti. Remuneraţia aleşilor locali avea atât caracter tradiţional, de

tocmeală în dijmă şi clacă dar şi în noile rânduieli moderne prin remuneraţii băneşti relativ stabile.

Caracteristica fundamentală a activităţii acestor pionieri ai clasei mijlocii era mai degrabă de

reglementare a raporturilor feudale în noile condiţii ale pătrunderii economiei de piaţă „pe calea

prusacă”, prin utilizarea relaţiilor tradiţionale de dijmă şi clacă ca resurse fundamentale pentru

construcţia noului regim capitalist.

Marcarea Regulamentelor Organice, „codicelui muncii de clacă”, cum le-a denumit Marx, ca

moment constitutiv al instituţionalizării clasei mijlocii oferă spaţiu pentru câteva comentarii asupra

statutului acestei clase timpurii din societatea românească.

Ambiguitatea poziţiei în structura socială şi politică. Prin statutul şi rolurile prescrise de

Regulamentele Organice funcţionarii săteşti, negustorii, arendaşii şi micii întreprinzători ce operau pe

piaţa precapitalistă contribuiau, direct sau indirect, la o reorganizare paradoxală a relaţiilor feudale prin

instituirea tiersajului nu pentru a lichida regimul vechi ci pentru a-l resuscita şi a-l folosi în vederea

noilor cerinţe ale pieţii capitaliste. Mecanismele prin care noua clasă mijlocie raţionaliza structura

social economică a ţării erau la îndemână, oferite de reforma regulamentară: instituirea proprietăţii

boiereşti distincte de „pogoanele legiuite” ale sătenilor, prevederea de a se calcula zilele de clacă

obligatorii „cu nart”, adică în cantitate de muncă ce nu putea fi împlinită în cele 12 zile de clacă

obligatorii, introducerea capitaţiei (fiscalităţii individualizate pe familii alături de „responsabilitatea

solidară” a satului întreg), „legând pe ţăranul clăcaş de boierul său, plecând de la temeiul desfiinţării

legării de glie a ţăranilor aserviţi” (Stahl 2001:68).

Marginalizarea şi excluziunea politică a pionierilor clasei mijlocii şi a marii majorităţi a

populaţiei ţării. Regulamentele Organice au consfinţit triumful oligarhiei, punctul culminant al

monopolului puterii sale (alcătuirea exclusivă a Sfatului ţării de către marea boierime), „stăpânirea de

către câteva zeci de familii a mai bine de o treime din pământul ţării şi muncii silite a ţărănimii”. Boierii

cei mici, boiernaşii, mazilii, răzeşii, negustorii, arendaşii, ţăranii, intelectualii, adică întreaga ţară, afară

de o imperceptibilă minoritate, arăta Radu Rosetti, „nu fusese chemaţi la sfatul care avea să

statornicească alcătuirea cea nouă sub care să trăiască” (Rosetti 1907:46). Istoricii Radu Rosetti,

George Panu, G. C. Dragu, Vasile Boerescu întreprind o critică substanţială a impactului reformei

regulamentare asupra structurii sociale a vremii, îndeosebi a condiţiei ţărănimii, cu urmări nemijlocite

asupra formării claselor mijlocii. Ei percep efectele normative ale Regulamentelor Organice, cu puţine

excepţii, prin prisma unor disfuncţii grave cum sunt: uzurpare a drepturilor istorice şi a cutumelor

locale prin resuscitarea unei instituţii perimate („claca agravată”) care restrânge cu totul drepturile

ţăranilor „la folosinţa pământului de hrană, fâneţei şi păşunei” (Dragu 1908:17), crearea de obstacole

26

în calea iniţiativei economice a ţăranilor prin noile mijloace de înrobire a acestora, adâncirea

exploatării sociale şi naţionale (impunerea Rusiei) a ţării.

Subestimarea rolului normelor regulamentare în stimularea procesului de emergenţă a clasei

mijlocii. Plecând de la caracterul oligarhic, elitist, de consolidare a privilegiilor marii boierimi al reformei

regulamentare, foarte puţini autori au reţinut binefacerile acestei instituţii în direcţia raţionalizării

raporturilor sociale: reglementarea birurilor, atât în ceea ce priveşte „câtimea cât şi statornicia şi chipul

lor de percepere”, instituirea dreptului de proprietate şi apariţia proprietarilor de moşii, extinderea

arendăşiei, instituirea de „slujbaşi volnici” recrutaţi dintre ţăranii „mijlocaşi” şi „codaşi”, scutiţi de

executarea clăcii sau boierescului pentru a servi gospodăria şi moşia proprietarului, în Moldova şi

răscumpărarea în bani, clacă şi iobăgie a acestor slujbaşi în Ţara Românească. O contribuţie

deosebită la analiza impactului Regulamentelor Organice asupra genezei categoriilor clasei mijlocii a

adus-o istoricul Radu Rosetti. El a tratat procesele de diferenţiere şi stratificare socială ale căror

produse au fost „noii agenţi” ai modernizării societăţii. Este vorba de naşterea, în cursul epocii

regulamentare, a clasei mijlocii, provenind din surse diferite: prima categorie, mai numeroasă, prin

darea de „pitace de boierie” slugilor mai de seamă (vechili, grămătici, vătafi) şi o a doua categorie, mai

redusă, prin îmbogăţirea unui număr de oameni proveniţi din ţărănime.

2.2.2. Tensiunile constituirii clasei mijlocii.

Identitatea precară a clasei mijlocii ca efect al Reformei agrare de la 1864. Marea majoritate a

personalităţilor epocii au subliniat semnificaţia Reformei lui Cuza-Kogălniceanu ca un instrument de

raţionalizare capitalistă a relaţiilor agrare în direcţia muncii eficiente, expresie atât a liberalismului

economic, cum este cazul lui Ion Ionescu de la Brad, Ion Ghica, Al. Moruzi, cât şi a protecţionismului

economic, la Dionisie Marţian, Petre Aurelian, A. D. Xenopol, Mihai Eminescu, G. D. Creangă, G.

Ionescu-Siseşti, iar mai târziu Şt. Zeletin, V. N. Madgearu, M. Manoilescu.. Emanciparea clăcaşilor

prin împroprietărirea cu despăgubire la 1864 este legitimată de personalităţile amintite prin invocarea

unor valori definitorii pentru clasa mijlocie: credinţa în valoarea proprietăţii agrare individuale, de drept

natural şi al libertăţii de contractare între proprietari deplini, convingerea în „nonsensul devălmăşiei

ţărăneşti care implica negarea însăşi a dreptului de viitori proprietari deplini” (Stahl 1938:574, 575).

Resursele de progres şi civilizaţie a acestei reforme sunt ridicate de economistul D. Pop Marţian la

rangul de chestiune fundamentală a consolidării naţionale a societăţii româneşti, iar V. M.

Kogălniceanu aprecia această lege ca o reglementare fundamentală a proprietăţii funciare, cea mai

importantă legiuire de până atunci care rupând legăturile cu un trecut trist, modernizează ţara şi o

împinge în curentul civilizaţiei europene. Mai aproape de noi, în consens cu aceste idei, istoriografii N.

Adăniloaie şi D. Berindei demonstrează, întro monografie de proporţii, că reforma de la 1864 a

modificat substanţial regimul proprietăţii şi al relaţiilor agrare prin abolirea clăcii şi împroprietărirea

majorităţii ţăranilor, influenţând dezvoltarea economică şi social-politică a ţării (Adăniloaie şi

Berindei:5)

Argumentele folosite pentru susţinerea legitimităţii obiectivelor reformei sunt întovărăşite de o

serie de grele critici privind iraţionalitatea mijloacelor de implementare, caracterul arbitrar al aplicării

sale, erorile legiuitorului. Sintetizând observaţiile sale asupra aplicării legii rurale, în calitatea sa dublă,

27

de specialist şi inspector general de agricultură, însărcinat cu activităţi de control al implementării

reformei rurale, Ion Ionescu de la Brad a formulat o serie întreagă de abuzuri şi nedreptăţi:

strămutarea silită a clăcaşilor, însuşirea pământurilor productive ale sătenilor şi repartizarea, la

împroprietărire, de locuri neproductive, de dimensiuni mai reduse, delimitarea loturilor cu „execuţiune,

cu jaf, bătăi şi închisori, excluderea multor săteni îndreptăţiţi de la împroprietărire, micşorarea

simţitoare, în locurile de hrană şi în sumă totală a pământului ce îl aveau ţăranii anterior (Ionescu de la

Brad 1866 I:17, II:9, 1868:151, 152). Nicolae Iorga, G. Ionescu-Siseşti, Radu Rosetti, A. D. Xenopol,

G. D. Creangă, N. Basilescu, G. Taşcă s-au referit la „erorile grave” ale legiuitorului de la 1864: lipsa

completă a unor norme raţionale de reglementare a raporturilor de proprietate, de succesiune, de

folosinţă (inexistenţa unui regulament de aplicare a legii rurale), absenţa unei cărţi funciare care să

înscrie aceste drepturi de proprietate, desfiinţarea dreptului însurăţeilor la împroprietărirea succesivă,

inexistenţa unui minim instituit de divizibilitate a loturilor ţărăneşti, lipsa reglementărilor privind dreptul

de succesiune al ţăranilor împroprietăriţi, devălmăşia şi absenţa unor normative de hotărnicie a

proprietăţilor ţărăneşti, ambiguitatea unor reglementări instituţionale, precaritatea şi insuficienţa

controlului social şi administrativ în aplicarea reformei, decalajul manifest între normele instituite şi

realităţile multor sate şi judeţe. Discrepanţa dintre raţionalitatea normelor şi iraţionalitatea mijloacelor

de aplicare, dintre finalităţile instituite şi realităţi a generat criza socială a „proprietăţii artificiale

ţărăneşti”, „ilegalismului” raporturilor sociale rurale, „neoiobăgiei”, creând de la început „o stare agrară

nesănătoasă, insuportabilă şi incompatibilă cu dezvoltarea agriculturii” (Creangă 1913:10). Legile noi

care au urmat din 1866 asupra „învoielilor agricole” au reinstituit şi întărit raporturile de muncă feudale

sub forma dijmei la tarla ăi clăcii prin siluire manu militari a ţăranilor la muncă de către dorobanţi. Deşi

interzis formal după 1907 sistemul dijmei şi clăcii a supravieţuit pe teren până în1944 (Stahl

2001:119).

Contradicţia dintre caracterul modern al reformelor agrare, inspirate din Codul Civil

napoleonian şi mijloacele iraţionale de implementare a lor, pe de o parte şi legiuirile premoderne ale

„tocmelilor agricole”, pe de altă parte, a generat consecinţe economice şi sociale neeconomice şi

distructive ale distribuţiei proprietăţii rurale, efecte depopulante şi de pauperizare ale sistemului

latifundiar, arendăşiei parcelare şi absenteismului care şi-au pus pecetea asupra configuraţiei

restratificării sociale şi, îndeosebi asupra elementelor clasei mijlocii – ţărani înstăriţi, arendaşi,

proprietari funciari orientaţi spre piaţă, negustori, cămătari etc. Sursele prosperităţii acestor clase

mijlocii nu aveau nimic în comun cu raţionalizarea capitalistă a muncii libere, cu reinvestirea profitului

pentru dezvoltarea afacerilor ci se bazau pe resursele feudale ale muncii silite, pe servituţile asociate

vechiului regim. O constatare interesantă formulează Ilie Bădescu după care „caracterul reformei

derivă nu din conţinutul juridic, ci din structura socială în care urma să se aplice, caracterizată prin

două slăbiciuni de clasă: pe de o parte conduita absenteistă a boierimii româneşti, pe de altă parte,

slăbiciunea agentului burghez naţional cu o conduită capitalistă autocentrată” care împinge reforma

într-o direcţie neoiobăgistă (Bădescu 1984:111).

28

2.2.3. Valoarea morală a tranzacţiilor comerciale precapitaliste.

Comerţul precapitalist şi precursorii negustorilor care operează pe piaţa capitalistă dispuneau

de o resursă morală fundamentală: încrederea reciprocă a partenerilor de afaceri. Cercetările lui N.

Iorga, N. C. Angelescu, D. Z. Furnică descriu „cinstea scrupuloasă” a comerţului autohton vechi,

„destoinicia în comerţ” a negustorilor români, „probitatea şi exactitatea exemplară” a comercianţilor

români de odinioară care infirmă „axioma incapacităţii românului pentru comerţ”: „Fabricantul cunoaşte

personal pe negustorul care se aprovizionează de la el şi îi apreciază solvabilitatea. El ştie care sunt

articolele care se cer în ţara clientului său şi ce cantităţi în medie are nevoie. Negustorii români veniţi

la taxid comandă cantitatea şi calitatea cerută de clienţii lor,- negustorii de detaliu,- personal cunoscuţi

de cei dintâi. Aceşti negustori de detaliu cunosc la rândul lor întreaga clientelă şi ştiu în mod

aproximativ care sunt articolele de care aceasta are nevoie”(Angelescu. 1943: 398, 402). Relaţiile

personale, bazate pe încredere, între toţi participanţii din lanţul desfacerii produselor, de la

producătorul străin sau autohton până la clientul român, erau întreţinute de o serie de circumstanţe,

cum sunt: numărul redus al clienţilor în condiţiile unui nivel scăzut de urbanizare; practicarea

sistemului plăţii pe şin şi absenţa creditului comercial (cu excepţia creditului pentru consum,

cămătăria, ce funcţiona de multă vreme); stilul de viaţă „patriarhal, liniştit, lipsit de sbucium”; preferinţa

spre plasamente ale economiilor acumulate în rente de stat şi proprietăţi funciare; asigurarea

continuităţii şi solidarităţii profesionale prin tovărăşii cu negustori tineri, susţinuţi cu ajutorul unor

împrumuturi, pe trei sau patru ani, de la retragerea din activitate a celor vârstnici, garantate prin poliţe

(Angelescu, 1943: 403).

Trecerea la forma capitalistă a comerţului, odată cu deschiderea conferită de Tratatul de la

Adrianopole, a generat câteva fenomene noi cu impact asupra statutului negustorimii româneşti:

aglomerarea populaţiei orăşeneşti şi apariţia comerţului de masă; schimbarea caracterului comerţului,

de la finalitatea obţinerii unui profit maxim la fiecare marfă la „un profit mic la cât mai multe articole

vândute”; extinderea concurenţei şi înmulţirea falimentelor; invazia comercianţilor străini, îndeosebi

evrei şi sudiţi, care, în condiţiile vânzărilor în masă, au dezvoltat raporturi impersonale cu cumpărătorii;

nemaiavând o clientelă cunoscută prin relaţii personale, care îi permitea negustorului să-şi gestioneze

afacerea, comerţul „ia caracterul unei speculaţii, iar hazardul intră tot mai mult în compunerea lui”;.

Dacă înainte „persoana consumatorului forma obiectul solicitudinii comerciantului, de acum înainte

aceasta trece pe al doilea plan”, comerciantul având în faţă o masă anonimă, pentru care

comerciantul este deţinătorul anonim al mărfurilor dorite. Cinstea nu mai este indispensabilă

(Angelescu 1943: 405). Comercianţii capitalişti, care vor alcătui o parte consistentă a clasei mijlocii din

societatea românească, nu vor mai cultiva, cu prioritate, principiile cinstei, corectitudinii, încrederii

reciproce, ca parte a etosului profesional, aşa cum au procedat negustorii de odinioară, care au

„reprezentat cu vrednicie comerţul românesc” (Angelescu 1943: 405). Negustorii capitalişti, implicaţi

în comerţ de masă, vor fi ghidaţi mai degrabă de valoarea câştigului, a depăşirii greutăţilor concurenţei

decât de cultivarea, cu prioritate a principiilor cinstei, corectitudinii, încrederii reciproce, ca parte a

etosului profesional. În felul acesta, o resursă morală indispensabilă afacerilor şi care intră în profilul

29

spiritual al clasei mijlocii, disponibilă în practica premergătorilor clasei mijlocii nu este la fel de

resuscitată şi convertită în capitalul social al comercianţilor şi producătorilor ce se înfruntă pe piaţa

liberă, fiind, parţial, irosită pe drum.

2.3. Profilul clasei mijlocii româneşti în perioada interbelică.

Analizele prezentate până acum arată că structura socială a societăţii româneşti a fost

modelată, după 1829 (Adrianopole), de favorizarea comerţului cu ţările occidentale, în contextul

specific al ciclului răsăritean al dezvoltării capitalismului prin resuscitarea resurselor medievale.

Secolul al XIX-lea şi prima jumătate a secolului al XX-lea au fost marcate de două faze ale dezvoltării

societăţii româneşti care au imprimat profilul structurii sociale, inclusiv al clasei mijlocii: etapa

(mercantilistă) comercială declanşată şi susţinută de nevoile societăţilor industriale occidentale (1829-

1880) şi etapa dezvoltării industriale naţionale în regim de protecţie (legi speciale de ocrotire a

industriei naţionale, facilităţi vamale, credite de stat, comenzi de stat), din 1880 până la sfârşitul

perioadei interbelice. Dezvoltarea industrială a României, chiar dacă ea s-a făcut în regim de

protecţie, precizează reputatul economist şi sociolog Mihail Manoilescu, a generat o „prosperitate

continuă, graţie căreia şi-a mărit venitul său naţional şi şi-a sporit în mod vizibil buna stare a

locuitorilor ei” (Manoilescu 1939: 256). În 1935 România ajunsese să-şi acopere 70% din nevoile sale

industriale din resurse proprii. Cu resursele oferite de industrie se pot construi şi susţine instituţiile

statului român şi civilizaţia modernă (oraşele, căile ferate, îmbrăcămintea populaţiei, etc.) şi nicidecum

cu „producţia noastră agricolă anemiată, de un randament inferior tuturor celorlalte ţări agricole din

Europa”: este edificator faptul că „în schimbul internaţional, România vinde produsul muncii a zece

muncitori agricoli contra produsului muncii unui singur lucrător industrial din occident” „Nu se mai

poate deci vorbi astăzi de o Românie eminamente agricolă” (Manoilescu 1939: 257, 260; 1943: 880).

Cum influenţează o asemenea evoluţie a economiei româneşti statutul şi profilul clasei mijlocii?

După opinia autorizată a lui M. Manoilescu evoluţia economiei româneşti a creat condiţiile

pentru „afirmarea geniului tehnic şi organizator al Românilor. O pleiadă de tineri ingineri, ieşiţi mai ales

din şcolile noastre politehnice de la Bucureşti şi Timişoara, s-au aruncat cu mult curaj în industrie, şi-

au verificat acolo cunoştinţele tehnice şi şi-au dezvoltat spiritul organizator” (Manoilescu 1939: 260).

Cu alte cuvinte, industria şi învăţământul s-au manifestat ca „şcoli ale creaţiei” pentru clasa mijlocie

românească. Desigur, autorul menţionat se referea la dezvoltarea industrială a societăţii româneşti ca

factor stimulativ al constituirii clasei mijlocii autohtone. Dacă ne referim, însă, la starea agriculturii

româneşti situaţia se schimbă; capacitatea de a genera noi necesităţi, de a produce prosperitate şi de

a genera diversificarea structurii sociale este strâns legată de productivitatea muncii. Ori

„productivitatea industriei apare de patru ori mai mare decât cea a agriculturii”. Starea precară, mai

ales din punct de vedere tehnic, a agriculturii explică de ce „în schimbul internaţional, România vinde

produsul muncii a zece muncitori agricoli contra produsului muncii unui singur lucrător industrial din

occident” (Manoilescu 1939: 259; 1943: 880).

În aceste condiţii în care o parte considerabilă a economiei româneşti este subdezvoltată

tehnologic, demonstrează dr. Mitu Georgescu, populaţia este supusă unui efort considerabil pentru a-

30

şi câştiga existenţa, reflectat în ponderea foarte ridicată a populaţiei active: după datele

recensământului din 1930, mai mult de jumătate, adică 58,4%, din totalul populaţiei exercită o

activitate în diferite profesiuni sau ca membrii auxiliari ai familiei (în profesiunea capului de

gospodărie), restul de 41,6% constituie populaţia pasivă sau întreţinută, alcătuită din copii, casnice,

bătrâni, invalizi (Georgescu 1939: 41). Pe medii rezidenţiale populaţia activă raportată la totalul

populaţiei are un uşor avans în urban: 50,2% faţă de 49,8% în rural. Acest echilibru relativ ascunde,

însă, un germen exploziv al structurii sociale româneşti.

2.3.1. Efectul Auxiliarii.

Din populaţia activă totală, observa Mitu Georgescu, marea majoritate (82,7%) era situată în

rural şi doar o mică parte (17,3%) era rezidentă în oraşe. Şi mai interesantă este structura pe domenii

a acestei populaţii active: 78.2% o reprezintă exploatarea solului şi ramurile anexe legate de sol, din

care 4,4% este plasată în oraşe mici şi ferme specializate din proximitatea oraşelor mari şi mai puţin

de un sfert, adică 21,8% este populaţie activă, în industrie, comerţ, credit, transport, instituţii publice,

sănătate, sport, situată în oraşe (Georgescu 1939: 46). O asemenea structură economică a populaţiei

active este simptomatică pentru starea clasei mijlocii, prin circumscrierea unui spaţiu social foarte larg

din care lipsesc condiţiile de formare şi dezvoltare a acestei clase. Este vorba de cele două „maxime

impresionante” care domină structura socioprofesională, în deceniul al patrulea al perioadei

interbelice, descrise cu acurateţe de dr. Mitu Georgescu: majoritatea absolută (51,1%) a membrilor

auxiliari ai familiilor de agricultori şi majoritatea relativă alcătuită din micii agricultori pe cont propriu

(34,3%). Practicarea unei agriculturi de subzistenţă în sistem familial, cu o populaţie activă

covârşitoare, alcătuită din membrii familiei care ajută capul gospodăriei la exploatarea primitivă a

solului, restrânge drastic şansele constituirii şi consolidării unei clase mijlocii viguroase. Prezenţa unor

mici întreprinzători agricoli, pe pământul lor sau al altora (arendaşi), nu schimbă esenţial potenţialul

precar al agriculturii româneşti de a genera clasă mijlocie.

Rămân, totuşi, câteva enclave, anemice din punct de vedere demografic, favorabile apariţiei

elementelor clasei mijlocii în sânul populaţiei active legate de exploatarea pământului: categoria

redusă numeric (4,4% din populaţia activă din agricultură şi ramurile anexe legate de sol) a

agricultorilor din oraşele mici şi din fermele specializate din proximitatea oraşelor mari; salariaţii din

rural (5%) care furnizează funcţionari în instituţiile publice şi private, personal tehnic, personal de

conducere, maiştrii şi lucrători specializaţi, etc.

Este, de asemenea, semnificativ faptul că mai puţin de un sfert (21,8%) din populaţia activă a

ţării are cele mai mari şanse să genereze elemente ale clasei mijlocii; este vorba de populaţia activă

situată în oraşe, plasată în industrie, comerţ, credit, transport, instituţii publice, sănătate publică, sport,

divertisment şi altele (Georgescu 1939: 46).

2.3.2. Categorii ale clasei mijlocii din perioada interbelică.

Datele de mai sus indică două surse puternic dezechilibrate ale constituirii clasei mijlocii în

societatea românească: 1) grosul populaţiei active, adică peste 80% din populaţia activă a ţării, legată

de exploatarea solului şi ramurile înrudite, oferă resurse nesemnificative de recrutare a elementelor

31

mijlocii; 2) segmentul populaţiei active generator de clasă mijlocie este redus (sub 20% din totalul

populaţiei active), situat, precumpănitor, în ramuri neagricole din mediul urban. Această asimetrie se

va resimţi şi în structura ocupaţională a clasei mijlocii.

„Independenţii”, constituiţi din proprietari, rentieri şi pensionari care trăiesc din venituri proprii

deţin 7% din total activi din mediul urban şi 0,8% din populaţia activă din rural, adică o proporţie de 9

ori mai mică (Georgescu 1939: 55).

Întreprinzătorii pe cont propriu, alcătuiţi din patroni, meseriaşi, comercianţi, se ridică la

aproape 18% din activii situaţi în urban şi circa 5% din populaţia activă din agricultură, cuprinzând

fermieri, arendaşi, etc. Deşi statisticile vremii (Georgescu 1939: 55) consemnează aici şi pe micii

agricultori pe pământul lor (34% din populaţia activă din rural) considerăm că aceştia nu pot fi asimilaţi

clasei de mijloc datorită caracteristicilor lor structurale asociate economiei de subzistenţă, absenţei

etosului antreprenorial şi stilului de viaţă premodern.

Liber profesioniştii (care trăiesc doar din exercitarea profesiunii) sunt în număr foarte mic,

0,4% din totalul populaţiei active, însumând 42.200 persoane, la recensământul din 1930 (Georgescu

1939: 55). Cea mai mare parte a acestora nu au afaceri proprii ci au statutul de salariaţi. Această

categorie aminteşte de noua clasă mijlocie care s-a dezvoltat, în lumea occidentală, după cel de al

doilea război mondial. Prezenţa şi dimensiunile acestei categorii sociale au fost apreciate de experţii

din epocă drept un indicator strategic al dezvoltării moderne a societăţii româneşti, îndeosebi al

configuraţiei şi funcţionalităţii burgheziei autohtone: „Aceste valori atât de scăzute sunt semnificative şi

definesc unele aspecte caracteristice ale păturii mijlocii româneşti. Frecvenţa lor, deşi este de 7 ori

mai mare în mediul urban decât în cel rural, rămâne cu totul neînsemnată faţă de ansamblul celorlalte

ocupaţiuni. Pe de altă parte, faptul că marea majoritate a liber profesioniştilor, în loc să apară ca atare,

sunt salariaţi, în diferite instituţiuni şi întreprinderi publice (în special) şi particulare, ne îngăduie să

afirmăm că burghezia românească nu şi-a găsit rosturile ei fireşti şi nu este încă stăpână pe destinele

sale” (Georgescu 1939: 55-56).

Personalul de conducere din întreprinderi constituie un segment important al clasei mijlocii.

El atinge 37,6% din întreg personalul, totalizând 1.063.121 persoane, angajat în cele 282.542

întreprinderi industriale, de comerţ, de credit şi de transporturi (Georgescu 1939: 57, 59). Explicaţia

acestei ponderi ridicate priveşte frecvenţa ridicată a micilor întreprinderi, având sub 20 angajaţi: 98,8%

din totalul întreprinderilor şi 63,2% din totalul personalului angajat de acestea (idem: 59). Cu alte

cuvinte, micii meseriaşi, patronii micilor afaceri îngroaşe rândurile personalului de conducere.

Personalul administrativ, de birou sau comercial, din întreprinderi (fără transporturi) deţine o

pondere redusă: 8,2%. Alte categorii de personal ce reprezintă surse de recrutare pentru clasa de

mijloc sunt lucrătorii specializaţi (cu brevet) ce totalizează 329.768 persoane, adică peste o treime

din totalul personalului din întreprinderi.

Evoluţia şi structura clasei mijlocii în societatea românească, până la sfârşitul celui de al

doilea război mondial, au fost interpretate diferit în funcţie de orientările teoretice şi ideologice ale

principalelor proiecte de reformare a ţării.

32

3. Legitimări teoretice ale clasei mijlocii

O serie de contribuţii sociologice româneşti leagă procesul de constituire a clasei mijlocii în

spaţiul românesc de modernizarea structurilor sale în veacul al XIX-lea şi prima jumătate a sec. XX-

lea prin: crearea unei pieţe capitaliste cu ajutorul capitalului străin şi prin împrumut cultural (instituţii,

valori, comportamente) din ţările avansate; constituirea şi dezvoltarea statului naţional unitar modern;

reglarea dezvoltării demografice, politice, culturale la standardele lumii civilizate.

3.1. Proiectul revoluţionar paşoptist.

Primul efort deliberat al întemeietorilor sociologiei româneşti - generaţia paşoptistă - de a

edifica un model al dezvoltării clasei mijlocii ca o componentă intrinsecă a procesului de modernizare

este cuprins în programul revoluţiei de la 1848 (“Proclamaţia de la Islaz” şi “Dorinţa partidei naţionale

din Moldova”), izvorât direct din principiile Revoluţiei Franceze.

Acesta cuprindea revendicări care solicitau schimbări structurale moderne: autonomia

puterilor şi precizarea rolului statului, responsabilitatea miniştrilor, autonomia locală, desfiinţarea

robiei, abolirea boierescului (iobăgiei), împroprietărirea ţăranilor, votul universal, egalitatea drepturilor

politice, încurajarea comerţului şi industriilor (Lovinescu 1972, p. 117-118, 140 - 144). Valorile care

susţin aceste programe sunt proprietatea privată, individul, libera concurenţă, economia de piaţă,

societatea civilă, separaţia puterilor, adică marile valori liberale susţinute de Locke, Hume,

Montesquieu, Tocqueville (Tănase, iunie 1995: 3) Perioada de înflorire a acestor principii, de

metamorfoză a lor în practici sociale a fost relativ scurtă, de circa trei decenii. Ea coincide cu

începuturile “Erei burgheze” în România, de la 1828 la 1866 (Zeletin 1991: 48-99).

Începuturile revoluţie burgheze în România semnifică transformări în structura social-

economică, politică, culturală a societăţii agricole primitive, declanşate de un agent social nou -

burghezia apuseană şi apoi desăvârşite împreună cu “nou născuta” burghezia românească. Mişcările

paşoptiste, scria cu pătrundere I. Bădescu (1988, p. 249) vor impune două idei fundamentale: ideea

liberală şi ideea democratică.

Nevoile de expansiune ale capitalismului apusean îl împing spre pieţele ţărilor agricole aflate,

la începutul sec. XIX, în plin Ev Mediu. Burghezia apuseană uzează de două “arme” redutabile pentru

disoluţia vechiului sistem social şi emergenţa clasei de mijloc: cumpărarea de produse agricole cu

preţuri ridicate şi oferirea de produse manufacturate la preţuri scăzute (Zeletin, 1991, p.64). Rezultatul

este spectaculos: în circa trei decenii proprietarii funciari sunt “smulşi” din raporturile lor patriarhale şi

“siliţi să lucreze după trebuinţele capitalismului” (Zeletin, idem, p.65.); economia naturală devine tot

mai mult o economie de schimb; vechile meserii şi ocupaţii cad pradă concurenţei străine; sporirea

relaţiilor de schimb duce la stimularea tendinţei de extindere a suprafeţelor cultivate pentru piaţă şi “ca

o consecinţă firească, creşterea valorii pământului” şi a aspiraţiei de a-l preface în proprietate privată

individuală - “pârghia adâncă ce distruge vechiul regim cu proprietatea sa rurală uzufructuară, mai

mult sau mai puţin comunistă, spre a clădi în locu-i regimul burghez al proprietăţii private şi al libertăţii

persoanelor care o deţin” (Zeletin, 1991: 67).

33

Acest proiect de factură raţionalist - liberală a început opera de modernizare prin apariţia în

cadrul societăţii româneşti a câtorva fenomene noi: a) naşterea unei categorii esenţiale a clasei

mijlocii autohtone şi anume a burgheziei româneşti, denumită în epocă clasa boiernaşilor

comercializaţi sau a micilor boieri agrarieni, apărători ai principiilor liberale şi interesaţi de negoţul cu

produse agricole; b) geneza unor practici sociale moderne, precum producţii agricole pentru schimb,

extinderea circulaţiei mărfurilor “plămădind pas cu pas o nouă bază de forţa socială: capitalul” (Zeletin,

1991: 71); c) instituirea unei clase mijlocii comerciale şi de credit, cu o istorie şi funcţionalitate

controversată, ca urmare a practicii cămătăriei care, alături de capitalul comercial, a îndeplinit funcţia

de distrugere a economiei de subzistenţă şi de ruinare a vechii clase a nobilimii (Sombart 1911: 375).

3.2 Justificarea mercantilistă a clasei mijlocii.

Unul dintre cei mai prestigioşi teoreticieni ai procesului de formare a clasei mijlocii româneşti

este Ştefan Zeletin (1925). Analiza sa ţine seama de contextul socio-economic particular al societăţii

europene şi româneşti de după 1829 care a generat procese fundamentale ale dezvoltării sociale:

sciziunea clasei boiereşti în boierii mari şi mici (boiernaşi) şi emergenţa burgheziei române drept clasă

mijlocie, stratificată în grupul agrarienilor comercializaţi, grupul cămătarilor, birocraţia şi oligarhia

politică. Teza pe care o susţine şi o va valida Zeletin se referă, nu la aserţiunea marxistă a luptei de

clasă dintre boierime şi burghezie, ci la transformarea vechii clase stăpânitoare prin sciziunea

acesteia şi prefacerea micii boierimi comercializate în burghezie.

În esenţă este vorba de legitimarea eforturilor de modernizare a societăţii româneşti de către

burghezia încă minoră (ea îşi clădise doar baza economică cu sprijinul burgheziei apusene), nevoită

să-şi asocieze suporteri puternici în “forţa centrală” – “oligarhie liberală”, centralizare administrativă,

birocraţie şi militarism, în condiţiile ruinării vechii clase stăpânitoare (Zeletin, 1991, p. 94 şi

următoarele). Veriga lipsă în mecanismul social al modernizării societăţii româneşti era clasa mijlocie

puternică, independentă, suportul oricărui proces de raţionalizare capitalistă (Popescu, 1995, p. 18–

30). Justificările transformărilor moderne într-un spaţiu social de tranziţie, în care vechile structuri au

fost zdruncinate, iar noua clasă şi aşezămintele corespunzătoare erau insuficient de puternice spre a

prelua iniţiativa conducerii sociale, nu puteau fi decât “procedurale”, adică expresii ale unei ordini

construite socialmente. Iar a construi o ordine socială, aşa cum susţin teoreticienii “modernităţii

organizate”, înseamnă a introduce convenţii cu privire la modul de a percepe fenomenele sociale, de a

acţiona în situaţii recurente şi, totodată, a stabili clasificări ale fenomenelor care să îngăduie sporirea

inteligibilităţii şi controlul asupra vieţii sociale (Wagner, 1994, p. 75–76). Or, unul dintre cei mai

eficienţi factori de convenţionalizare este statul care este împuternicit să impună criterii de clasificare

în societate, să definească situaţii recurgând la instituţiile sale: sistemul de învăţământ obligatoriu,

legislaţia, monopolul violenţei. Nu se poate imagina modernizarea unei societăţi, susţin teoreticienii

acestui proces, atât timp cât grupuri relevante de persoane “deviază de la definiţiile fenomenelor

sociale cruciale” (Wagner, 1994, p. 75–76).

Teoreticienii clasici care au analizat rolul statului naţional ca factor modernizator sunt W.

Sombart, Fr. List, A. de Tocqueville, K. Bücher, Fr. Oppenheimer, Şt. Zeletin, D.P. Marţian, I. Ghica,

P.S. Aurelian, E. Lovinescu, M. Manoilescu. Ştefan Zeletin a fost sociologul care a înţeles cel mai bine

34

funcţiunea statului naţional român în “Era mercantilismului” (1866 şi până în epoca interbelică,

inclusiv). Puterea centrală, ajutată de vastul aparat birocratic şi de puterea militară, scria Şt. Zeletin,

îndeplineşte rolul de “tutore al burgheziei noastre în proces de dezvoltare”, concomitent cu rolul de

forţă disciplinatoare a ţărănimii şi clasei muncitoare în conformitate cu normele societăţii burgheze.

Această reprezentare a modernităţii societăţii româneşti axată pe locul central al statului ca factor de gestionare şi de concentrare a resurselor are o seamă de efecte neanticipate asupra

percepţiei statutului burgheziei care nu au fost intuite de Zeletin ci de unii teoreticieni socialişti şi

liberali, ca de exemplu C.D. Gherea, Ş. Voinea, H. Sanielevici. Este vorba de poziţia dependentă a

clasei de mijloc faţă de deciziile şi resursele controlate de birocraţie, o burghezie care nu este

interesată de câştigarea autonomiei afacerilor sale pe piaţa liberă, nici în descentralizarea

administrativă care i-ar diminua accesul la resursele controlate central. După unii analişti modelul

neoliberal etatist se perpetuează şi după 1989.

Cele două reprezentări tipice de proiecte de dezvoltare socială au în comun finalitatea

procesului modernizării şi caracterul raţionalist al schimbărilor sociale în vederea sporirii inteligibilităţii

şi controlului fenomenelor sociale, prima reprezentare fiind susţinută de mecanisme de schimbare

spontane, naturale, în vreme ce în al doilea caz era vorba de o ordine construită prin procese de

convenţionalizare şi clasificare înfăptuite cu sprijinul statului.

3.3 Teoria clasei mijlocii ca structură hibridă.

Plecând de la concepţia eminesciană a păturii superpuse (şi a societăţii artificiale produse de

ea), considerată ca variabilă cu o puternică forţă explicativă, Ilie Bădescu observă cu comprehensiune

că Zeletin nu a reuşit să identifice statutul şi configuraţia reală a clasei mijlocii în spaţiul european

răsăritean, eludând „consecinţele pătrunderii capitalului extravertit în agricultură, considerând salutar

acest proces, indiferent de orientarea capitalului” (Bădescu 2004:63). Ori, analizele făcute de

Eminescu, Xenopol, Zeletin, Zane, C. C. Giurescu, subliniază Ilie Bădescu, arată că dezvoltarea unei

economii băneşti cu ajutorul comerţului cu cereale, simultan cu începuturile organizării statului

naţional modern, au generat o clasă intermediară echivocă, de natură parazitară cu o dublă

provenienţă: de sus prin „transformarea proprietarului în agent uzurar, dar şi de jos prin acel „curent

de părăsire a meseriilor şi de aspiraţie către rangurile boiereşti” (Bădescu 2004:64).

Cel mai de seamă sociolog marxist din ţara noastră de la finele veacului al XIX-lea, C.

Dobrogeanu Gherea, a întreprins o analiză aprofundată, materialist-istorică, a structurii agrare a

societăţii româneşti din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, articulată în faimoasa teorie asupra

neoiobăgiei*, cu larg răsunet în gândirea românească, care a stârnit multe polemici în epocă,

* “Neoiobăgia”, în viziunea fondatorului ei, constituie o expresie sintetică a structurii agrare de clasă a

societăţii româneşti de la sfârşitul secolului trecut, care esenţializează pârghiile sale fundamentale de structurare, mobilitate, stratificare socială. Ea este definită de autor ca “o întocmire economică şi politico-socială agrară particulară ţării noastre”` şi care consistă din patru termeni: a) raporturi de producţie în bună parte iobăgiste, precapitaliste; b) o stare de drept liberalo-burgheză, prefăcută în iluzie şi fals, lăsând pe ţăran la discreţia proprietarului de pământ; c) o legislaţie tutelară care decretează inalienabilitatea pământurilor ţărăneşti şi “reglementează” raporturile dintre proprietari şi ţărani, raporturi izvorâte din primii doi termeni; d) insuficienţa

35

controverse şi influenţe prelungite şi în “secvenţa” interbelică, când asistăm la dezbateri teoretice

interesante, cu un relevant conţinut ştiinţific privind natura artificială şi parazitară a noilor agenţi ai

clasei mijlocii. Teoria gheristă a neoiobăgiei a adus câteva inovaţii teoretice şi metodologice în

cercetarea procesului de modernizare a societăţi româneşti:

- fondatorul “neoiobăgiei” a izbutit să “decupeze” din organismul social acel segment hotărâtor

pentru funcţionarea ansamblului social, fără a pierde din vedere întregul sistem, a cărui analiză

minuţioasă i-a oferit “secretul intim“ al “stării de agregare” a societăţii româneşti: “regimul neoiobag”,

responsabil de caracterul neproductiv şi parazitar al claselor de mijloc. - prin identificarea regimului neoiobag ca invariant structural al societăţi româneşti de după

1864, care condensa şi genera contradicţii de clasă adânci şi deci, probleme sociale majore ale ţării,

autorul a fost în măsură să demistifice unele “adevăruri” cu putere de circulaţie în epocă, să “mineze”

unele prejudecăţi în cunoaşterea sociologică. Sunt relevante, din acest punct de vedere, contribuţiile

gheriste cu privire la “nonvaloarea pământurilor ţărăneşti”, care producea acea lipsă relativă de

pământ, precum şi “proletarizarea neoiobăgistă” cu efecte în direcţia fărâmiţării şi transformării

pământurilor ţărăneşti în nonvalori, “chiar când raportul între întinderea pământului şi volumul

populaţiei rămâne neschimbat şi când pământul nu se concentrează în mâini mai puţine “

(Dobrogeanu-Gherea, 1919, p.11);

- de pe poziţiile neoiobăgiei Gherea a văzut cu claritate doar o fază a procesului de

diferenţiere socială a agriculturii ţărăneşti şi anume transformarea marii proprietăţi funciare în marfă

liberă şi naşterea clasei mijlocii a capitaliştilor funciari. Ceea ce nu a sesizat autorul era emergenţa

procesului de diferenţiere a ţărănimii în pături opuse, ca “rezultat inevitabil al acţiunii legii valorii în

condiţiile producţiei de mărfuri capitaliste” (Marcu, 1979, p.147), proces care nu se putea produce în

proporţii semnificative decât după emanciparea ţăranilor şi apariţia proprietăţii ţărăneşti. Ori,

cercetările economiştilor Ion Ionescu de la Brad, Gh. Maior, G. D. Creangă, C. Garoflid, I. Ionescu-

Siseşti, al istoricilor R. Rosetti, C. G. Giurescu, G. Panu ş.a. arată cu certitudine producerea unei

diferenţieri accentuate a ţărănimii în anii de după reforma agrară din 1864, a unei restratificări sociale

în sânul ţărănimii: ţărani fără pământ, ţărani cu pământ insuficient ce-şi închiriază munca altora, ţărani

cu pământ suficient pentru nevoile existenţei şi ţărani înstăriţi sau burghezia sătească (Costea,

Larionescu, Tănăsescu, 1966, p. 341);

- contribuţia teoretică cea mai interesantă a autorului neoiobăgiei, pusă în evidenţă de I.

Bădescu, are în vedere stilul său de argumentare neoevoluţionist, anticipând teoria lui E. Service a

“efectului de răsturnare” al secvenţelor dezvoltării sau “decalajul cultural invers” (Bădescu, Dungaciu,

Baltasiu , 1996, p. 1o-12). Gherea relaţionează structura socială neoiobagă de decalajul dintre stadiul

de dezvoltare al societăţi româneşti rămase în urmă şi epoca istorică (determinată de orbita ţărilor

capitaliste înaintate), ceea ce face ca societatea întârziată să se mişte de la forme la fond, făcând cu

pământului aşa-zisului mic proprietar ţăran pentru munca şi întreţinerea familiei sale, fapt care-l sileşte să devină “vasal” al marii proprietăţi.

“Aceasta întocmire am numit-o neoiobăgie, deoarece conservă fondul esenţial al vechii iobăgii, dar cu un amestec necesar şi fatal de elemente capitaliste”, o iobăgie nouă (Dobrogeanu-Gherea, 1910, p.370)

36

putinţă o structură socială hibridă capitalisto-iobăgistă, în care în faţa capitaliştilor marii proprietăţi nu

stau ţăranii salariaţi liberi ci “ţăranii învoiţi, siliţi”;

- centrarea analizei sociologice gheriste pe problematizarea condiţiei social-economice, dar şi

politico-ideologice a ţărănimii - clasa productivă majoritară a societăţi româneşti din acea vreme - a

oferit o perspectivă determinist structurală (complexă), cu certe calităţi euristice şi vocaţie

macrosocială în cercetarea sociologică a clasei mijlocii, în pofida unor limitări ale concepţiei lui Gherea

privind raţionalitatea capitalistă a reformei agrare ce i-a urmat, precum şi asupra proceselor de

diferenţiere socială a ţărănimi după 1864;

- prin teza “ocultismului instituţiilor”*, ca dizolvant cultural al raporturilor de producţie

existente, s-au legitimat noile căutări în sociologia rurală românească, acreditând ideea

potenţialului activ, creator al clasei ţărăneşti în istoria naţională ca resursă pentru

constituirea clasei mijlocii.

3.4. Proiectul poporanist şi ţărănist asupra clasei mijlocii.

Principalii teoreticieni ai modelului dezvoltării întemeiate pe solidarităţi proprii, specifice

identităţii culturale, etnice a colectivităţii umane, aparţin romanticii germane, narodnicismului rusesc,

poporanismului şi ţărănismului. Aceasta reprezentare constituie, în esenţă, o critică a modernităţii

(liberale) venită dinspre un “fond fără forme” şi asumă amenajarea unui “spaţiu de libertate” în faţa

instituţiilor statului (Barbu, 1995, p.14), prin contestarea împrumutului extern ori, în cel mai bun caz,

prin admiterea introducerii selective, cu discernământ, a formelor (instituţiilor şi principiilor) străine; în

acelaşi timp, adepţii acestei reprezentări consideră legitimă dezvoltarea organică a societăţii,

înrădăcinată în tradiţie, stăpânirea pământului, aşezămintele vechi, ortodoxie etc. ca o premisă favorabilă

pentru dezvoltarea unei clase mijlocii adecvate profilului ţărănesc al societăţii româneşti.

Printre susţinătorii cei mai avizaţi ai reprezentării tradiţionale a modernităţii susţinute de

solidarităţi specifice se numără fondatorii sociologiei poporaniste şi ţărăniste C. Stere şi V. Madgearu.

Teza fundamentală a sociologiei poporaniste şi ţărăniste o constituie ideea că “evoluţia agriculturii

urmează calea ei proprie”, iar societăţile cu un mediu social pregnant agrar-ţărănesc vor urma forma

de organizare economică de tip familial, care nu utilizează forţa de muncă salariată şi căreia îi

corespunde o psihologie şi o concepţie specifică despre profit, salariu, rentă etc. “Economia

ţărănească, preciza M. Manoilescu, este acapitalistă şi aproape anticapitalistă”. Pentru ca să fie

sprijinită, sunt necesare mijloace specifice care se plasează “alături” de capitalism, în organizarea

cooperatistă (Manoilescu, 1942, p.127).

* Teza ocultismului instituţiilor, ai cărei germeni îi întâlnim la Radu Rosetti, a primit o formă elaborată

în scrierile lui Dobrogeanu-Gherea. Ea conceptualizează situaţia paradoxală, ilicită a statutului ţărănimii învoite, ce determină funcţiile statului democratic, în contextul în care “neputând fi împlinite pe cale directă şi francă de către acesta, să fie împlinite pe cale indirectă, ocultă, de nişte organe sociale a căror menire ar fi cu totul alta”. Băncile populare, Casa rurală, obştiile sşteşti se “încarcă” cu atribuţii formativ-educative, determinând ţărănimea “să se ocupe de afacerile ei, să le discute, să le priceapă: şi nu numai afacerile fiecărui ţăran în parte, ci afacerile obştei ţărăneşti, afacerile ţărănimii, ale clasei şi afacerile ţării (subl. autorului-n.ns)(Dobrogeanu-Gherea, 1910, p.286)

37

Susţinând teza utilităţii şi viabilităţii proprietăţii mici şi mijlocii, C. Stere, întemeietorul

sociologiei poporaniste, a formulat modelul structural al clasei mijlocii adecvat unei societăţi ţărăneşti: “O ţărănime liberă şi stăpână pe pământurile ei; dezvoltarea meseriilor şi a industriilor mici

cu ajutorul unei intense mişcări cooperatiste la sate şi oraşe; monopolizarea de către stat, în principiu,

a industriei mari (afară de cazuri excepţionale, unde ea s-ar putea dezvolta de la sine fără prejudicii

pentru viaţa economică), aceasta este formula progresului nostru economic şi social ce ne-o impun

condiţiile înseşi ale vieţii noastre naţionale. Pentru vremurile pe cari le poate străbate gândul nostru, în

împrejurările concrete ale dezvoltării noastre istorice nu avem înaintea noastră altă cale” (C. Stere,

1996, p.225).

Pe baza studiului sociologic al structurii sociale a societăţii româneşti de la sfârşitul secolului

al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea, C. Stere stabileşte o diagnoză a stadiului său de evoluţie,

inclusiv de dezvoltare a clasei mijlocii, întemeiată pe: a) caracterul social al populaţiei majoritare -

ţărănimea şi tendinţele ei sociale; b) caracterul agrar al structurii economice şi lipsa industriilor mari,

ceea ce face imposibil de aplicat schema standard a evoluţiei capitalismului occidental stabilită de W.

Sombart; c) “fiinţa naţională”, apreciată ca fiind “capitală pentru România, angajată pe calea unei

democraţii rurale” specifice, necapitaliste (Stere, 1996, p.36-75). Referitor la acest aspect, Stere

aprecia: “calea progresului social nu poate fi deschisă pentru noi decât prin realizarea unei adevărate

democraţii rurale româneşti” (Stere, 1996, p.74). Sunt cuprinse aici principalele idei poporaniste care

au constituit nucleul doctrinar al viitoarei sociologii ţărăniste, de după primul război mondial: teza

“formaţiunii sociale deosebite” a societăţii româneşti, întemeiată pe un autentic “intermundium”

ţărănesc, concepţia structurii necapitaliste a economiei agrare familiale, teza trăiniciei gospodăriei

familiale ţărăneşti şi a superiorităţii ei faţă de cea capitalistă, idealul antiindustrialist, teza cooperaţiei

necapitaliste. Se poate identifica aici o concepţie închegată a unei clase mijlocii proprietare, cu atribute necapitaliste dar, în acelaşi timp, moderne, adecvate structurii ţărăneşti, familiale a majorităţii populaţiei.

La rândul său, V. Madgearu argumentează teza fundamentală a sociologiei ţărăniste după

care evoluţia societăţilor cu mediu social pregnant agrar-ţărănesc urmează o cale proprie necapitalistă

bazată pe “proprietatea de muncă” ţărănească de tip familial care nu utilizează forţa de muncă

salariată şi căreia îi corespunde o psihologie şi o concepţie specifică despre profit, salariu, rentă

(Madgearu, 1936).

O formulare sintetică sugestivă a crezului sociologic poporanist întâlnim şi la unul dintre

discipolii lui Stere, M. Ralea. Acesta susţinea că ţăranul este, pentru geografia românească, expresia

“legilor necesare ale determinismului social”. “Suntem o ţară în majoritate de ţărani şi istoria ne arată

că toate societăţile manifestă fizionomia elementelor lor dominante în producţia lor economică.

Simpatic sau antipatic, ţăranul e o realitate” care trebuie acceptată de oricine o examinează dintr-un

unghi sociologic (Ralea, 1928).

Evaluând modelul poporanist şi ţărănist asupra structurii şi direcţiei de evoluţie a societăţii

româneşti, Eugen Lovinescu şi Şt. Zeletin observau, nu fără temei, caracterul său hibrid, dualismul

său structural: o structură social-economică medievală pe care s-a altoit o formulă de democraţie

politică revoluţionară (Lovinescu, 1972, p.314,315); “sus” instituţiile democratice ale burgheziei

38

capitaliste, “jos” viaţa economică a vechiului regim (Zeletin, 1922, p.19). O critică incisivă a

perspectivei sociologice de factură romantic-agrariană poporanistă şi ţărănistă a venit şi din orizontul

gândirii marxiste. C.D. Gherea, C. Racovscki, L. Pătrăşcau, L. Rădăceanu au subliniat erorile de

diagnoză şi prognoză ale structurii şi devenirii societăţii româneşti de pe poziţiile poporaniste şi

ţărăniste, aducând clarificări în ceea ce priveşte caracterul fundamental capitalist al acesteia,

procesele de diferenţiere, concentrare, pauperizare din lumea satului, necesitatea industrializării ţării

ş.a.

Gânditorii de orientare poporanistă şi ţărănistă au introdus în circuitul de idei o seamă de

conceptualizări privind mecanismele dezvoltării unei clase mijlocii de natură ţărănească, necapitalistă

şi totodată modernă, rolul şi funcţiile instituţiilor politice, culturale în cristalizarea poziţiei clasei sociale

mijlocii ţărăneşti.

Vom schiţa principalele contribuţii în acest domeniu.

a)Cercetările personale de mare probitate ştiinţifică, ca şi datele furnizate de monografiile

sociologice, i-au îngăduit lui V. Madgearu să formuleze aprecieri nuanţate şi originale privind

interdependenţa între suprapopulaţia agricolă relativă, densitatea rurală, nivelul de trai al gospodăriilor

ţărăneşti şi structura socială a ţării, care infirma, nu de puţine ori, presupoziţiile teoretice ale

sociologiei sale.

b) Relaţionarea problemei ţărăneşti, şi îndeosebi a nevoilor viitoarei clase mijlocii ţărăneşti, la

instituţiile sociale - statul, creditul, cooperaţia, şcoala etc. - poate fi apreciată ca o contribuţie, cu note

originale, a sociologiei poporaniste şi ţărăniste, mai ales dacă o raportăm la stadiul cercetării

diferenţierii şi structurii sociale de către şcolile sociologice din străinătate. După afirmaţiile unor

cunoscuţi istorici ai sociologiei, doar în ultimele decade conceptul de stat, de pildă, a penetrat în

problematica diferenţierii sociale şi a claselor sociale; atât modelul funcţionalist pluralist, cât şi

modelele de clasă ale stratificări operau pe terenul societăţii, statul fiind considerat fie ca o funcţiune a

claselor, fie ca ceva separat sau “deasupra” societăţii, neputând fi uşor incorporat în modelul general

(Parkin, 1978, p.616)

c) Introducerea în instrumentarul analizei structurii de clasă a ţărănimii a unor variabile

demografice, precum vârsta şi mărimea familiilor ţărăneşti, a proceselor de diferenţiere demografică

(Madgearu, 1936, p.62 şi urm.) a contribuit la rafinarea şi îmbogăţirea indicatorilor de dezvoltare

socială şi evaluare a configuraţiei clasei mijlocii ţărăneşti în sociologia din ţara noastră, în ciuda

exagerării rolului factorilor demografici şi a neglijării proceselor de diferenţiere socială.

d) O contribuţie originală a sociologiei ţărăniste este şi “teoria societăţii ţărăneşti active”,

aptă să germineze o clasă mijlocie robustă, creatoare din punct de vedere istoric, aflată la antipodul

unor puncte de vedere, cu circulaţie în epocă, care caracterizau masele ţărăneşti în termeni de

pasivitate, inerţie, conservatorism. Sunt relevante, în acest context, aprecierile cunoscutului sociolog

Şt. Zeletin asupra pasivităţii funciare a maselor ţărăneşti: “În prefacerea vechiului nostru regim

ţărănimea a fost o simplă masă pasivă... În această ciocnire cu stăpânii ei străvechi ţărănimea română

se înfăţişează ca orice forţă oarbă şi elementară a naturii. Ea nu ştie ce vrea, nu pricepe limpede ce

să ceară şi în ce chip să urmărească înfăptuirea vagelor ei dorinţe” (Zeletin, a, 1922, p.43). Faţă de

opinia lui Zeletin cu privire la caracterul inert al ţărănimii, punctele de vedere poporaniste şi ţărăniste

39

apar mai suple, mai nuanţate. Căci, să nu uităm că, aşa cum subliniază unii specialişti contemporani,

teoreticienii agrarieni au condiţionat înfăptuirea idealului lor ţărănist de două reforme esenţiale:

“democratizarea vieţi publice şi rezolvarea problemei ţărăneşti.

e) O contribuţie a sociologiei poporaniste la înţelegerea dezvoltării clasei mijlocii constă în

identificarea unor mecanisme sociale ale deteriorării relaţiilor şi condiţiilor de viaţă ale claselor şi

indivizilor, inclusiv ale clasei mijlocii ţărăneşti, cum sunt procesele de înstrăinare care se dezvoltă în

cadrul civilizaţiei urbane capitaliste, pricinuite de fenomenele reificării esenţei umane, ale stereotipiei

muncii parcelare. Poporaniştii au militat cu pasiune pentru idealul omului armonios dezvoltat, aflat la

antipodul deformărilor patologice ale civilizaţiei capitaliste, urbane, industriale, şi acesta nu poate fi

decât ţăranul român aparţinând marii familii a clasei mijlocii ţărăneşti. Sunt deosebit de sugestive

diagnozele critice ale lui Stere, exprimând sărăcirea extremă a relaţiilor sociale capitaliste, golirea de

conţinut uman a raporturilor de muncă: “om - ciocan”, “om - roată”, “om - spadă”, “om - condei”, “om -

carte”, toţi fiind în contradicţie cu homo sapiens dezvoltat armonios. Mult mai aproape de acest ideal

este viaţa ţăranului care “în adevăr are toate elementele unei vieţi pline, omeneşti: el munceşte, simte,

cugetă, la el lucrează deopotrivă trupul, inima, capul” (Stere, 1921, p.43-46).

f) Dezvoltând ideea, de inspiraţie marxistă, privind prioritatea cauzelor economice în existenţa

claselor sociale, M.D. Ralea a formulat, în teza sa de doctorat, o tipologie care deviază de la modelul

poporanist-ţărănist, de deosebită relevanţă pentru analiza transformărilor structurale ale societăţii în

care clasa mijlocie este depozitara unui nou tabel de valori: este vorba de încorporarea ideii sale

asupra structurii de clasă într-o concepţie cuprinzătoare a revoluţiei sociale, alcătuită din trei secvenţe:

“revoluţia-program”, “revoluţia-mijloc” şi “revoluţia-organ”. Ceea ce conferă identitate unei revoluţii

sociale şi o diferenţiază de reformă, răscoală, conspiraţie etc. este implicarea clasei sociale care nu a

avut până atunci puterea, promovarea unui program de transformare socială şi cucerirea puterii de

către clasa respectivă. Sunt relevatoare precizările pe care le face Ralea cu privire la “constituirea

proletariatului sub formă de clasă revoluţionară”, capabilă să impună grupului întreg un nou etalon de

valori (Ralea, 1930), considerente care se înscriu în orizontul teoretic al gândirii marxiste, de care a

fost influenţat autorul atunci când şi-a elaborat teza de doctorat la Sorbona.

g) O altă idee importantă pentru concepţia dezvoltării sociale a fost dezvoltată de Ralea în

termenii unor mecanisme de transformare a claselor sociale, inclusiv ale clasei de mijloc (Ralea, 1926,

p.133): importanţa numărului indivizilor care transformă sectele în clase sociale; creşterea cantităţii

tinde să împartă o clasă în noi formaţiuni, ca de pildă “elita uvrieră”; lupta de clasă - factor de

transformare a claselor.

h) Sociologia poporanistă a constituit “prima critică radicală a evoluţionismului sociologic

marxist” şi cea dintâi afirmare a “rolului evoluţionar al clasei mijlocii” (Bădescu, Dungaciu, Baltasiu,

1996, p.82). Ca alternativă la sociologia marxistă, observa I. Bădescu, sociologia poporanistă a

formulat două teze fundamentale: prima, întreaga organizare socială ierarhică a omenirii s-a născut

prin superpunere; peste “elementul ţărănesc nediferenţiat social, conservator s-au superpus pe rând,

în istorie, feluritele rânduieli ierarhice, de clasă şi de castă; a doua, “sistemul capitalist, în speţă

proletariatul industrial, s-au ridicat pe ruina parţială a gospodăriei ţărăneşti, nu doar în Răsărit, ci şi în

apus” (Ibidem, p.85). Evaluând recent contribuţia teoretică a sociologilor poporanişti şi ţărănişti, I.

40

Bădescu apreciază efortul lor de a regândi legea standard a evoluţiei capitaliste şi de a formula, cu

circa cinci decenii în avans faţă de neoevoluţioniştii americani, ideea “potenţialului evoluţionar” al

societăţilor ţărăneşti, invalidând “mitul evoluţionismului unilinear” (Bădescu şi colab., 1996, p.82-102,

161-165).

3.5. . Modelul clasei de mijloc integrate în comunitate.

Cel mai cunoscut şi mai prestigios model integralist al structurii sociale aparţine şcolii

sociologice de la Bucureşti întemeiate de Dimitrie Gusti.

3.5.1. Monografismul sociologic al Şcolii de la Bucureşti

Conceptul unităţii sociale constituie o piesă de bază în paradigma monografiei exhaustive,

decurgând din poziţia sa cheie în sistemul gustian. Acest concept are o dublă semnificaţie orientativă

pentru cercetarea sociologică a clasei mijlocii: a) de colectivitate umană integrală care încorporează

elementele constitutive ale clasei mijlocii, determinată de cele patru cadre, şi care desfăşoară

manifestări constitutive şI regulative, relaţii şi procese sociale, b) simultan, el indică obiectul real de

investigare socială şi reformă socială. Pe marginea acestui concept se pot face câteva consideraţii

privind valoarea sa metodologică pentru cercetarea proceselor de structurare, mobilitate, transformare

socială, inclusiv ale clasei mijlocii.

1) În definirea unităţii sociale Dimitrie Gusti face apel la noţiuni ca “solidaritatea de sentimente“, “realitate activă de manifestaţie a voinţei într- o lucrare comună“, formă de viaţă socială

elementară, ireductibilă ş.a. Astfel de unităţi sunt familia, satul, oraşul, biserica, şcoala , stâna,

gospodaria, întreprinderea, atelierul, breslele etc., care sunt “îmbinate felurit în unităţi mai

cuprinzătoare ale neamurilor, statelor, imperiilor“ (Gusti 1940, p.3; Bădina 1965: 45 şi urm;

Constantinescu-Galiceni, Ungureanu 1983: p.158 şi urm.). Orice abordare a clasei de mijloc va trebui

să ţină seama de preeminenţa solidarităţii voluntare a comunităţii care integrează respectiva clasă

mijlocie.

Una din implicaţiile metodologice directe ale ipotezei unităţii sociale constă în indicarea obiectului cercetării: investigaţiile sociologice, exhaustive sau integrale, urmau să se desfăşoare

“pe bucăţi de realitate socială cât mai mici“, care constituiau forme de viaţă elementară (unităţi

ireductibile), urmând ca, printr-o acumulare de astfel de cercetări, prin epuizarea cunoaşterii

elementare, cercetarea să cuprindă unităţile mai largi, integratoare, cum sunt regiunea, naţiunea şi, în

final umanitatea. După cum se ştie, Gusti a făcut un calcul privind numărul de echipe şi volumul de ani

necesari unei astfel de opere. El nutrea iluzia şI a reuşit, cel puţin la început, să-şi convingă şI elevii,

că prin adunarea unor mii de astfel de monografii exhaustive să fie în măsură să alcătuiască o teorie

macrosociologică a naţiunii. Curând însă limitele şI impasurile spre care această ipoteză a

monografiei integrale orienta cercetarea sociologică au devenit tot mai evidente, lărgind breşa în

interiorul paradigmei teoretice şi făcând loc altor modele ipotetice. În planul cercetării sociologice,

ipoteza amintită conducea către studiul atomar al faptelor singulare, deci desprinse din contextul

social- istoric în care s-au format şI evoluat. Preocuparea cercetărilor era ghidată stăruitor spre

descrierea detaliată a faptelor, fenomenelor individuale, unice. Numai într-o fază ulterioară, după ce

41

se epuizau toate informaţiile cu privire la unităţile sociale analizate, urma să se contabilizeze apariţiile

concomitente ale unor fenomene, prin inventarierea tuturor faptelor şI observaţiilor. Pe prim plan, în

câmpul observaţiei, apare abordarea predilectă a individualului, a evenimentului unic. Conceptul

unităţii sociale conferă de fapt statut de marginalitate cercetării repetabilităţii, a ceea ce este comun

şi caracterizant pentru structura socială a realităţii studiate. Este firesc ca sub cupola indicativă a

acestei ipoteze preocupările spre întocmirea unor studii statistice, care să conţină serii lungi de date,

relevante pentru natura şi evoluţia fenomenului stratificării sociale şi care să ofere posibilitatea

surprinderii unor procese sociale fundamentale ale acestora, să fie lăsate pe plan secundar. Aceeaşi

poziţie reziduală este rezervată preocupărilor de tipologizare, de surprindere a unor trăsături

semnificative cu valoare de generalitate pentru configuraţia şi dezvoltarea clasei mijlocii. Este

explicabilă, în această lumină, de ce s-a programat explorarea amănunţită a unui conglomerat de

aspecte, începând cu factorii climaterici, istorici, psihologici, obiceiuri, magie, ştiinţa de carte, starea

sanitară, ocupaţiile, regulile juridice ş.a., şi nu s-a indicat cercetarea prioritară a unor procese

fundamentale ale realităţii satelor noastre ca: stratificarea de clasă, pauperizarea şI concentrarea

avuţiei la sate care să faciliteze dezvoltarea unei clase mijlocii, relaţiile conflictuale etc., deşi aceste

cercetări urmau unor evenimente ca cele din 1918 şI amplelor mişcări sociale din anii 1918-1920 etc.

Cu toate limitele semnalate privind tratarea structurii şi evoluţiei sociale, cercetările

monografice exhaustive interbelice conţin elemente valoroase originale, îndeosebi asupra structurilor

patriarhale ale satului, disoluţiei acestora şi emergenţei clasei mijlocii ţărăneşti (Stahl 1939; Conea

1940; Bărbat 1941).

Însă sub incidenţa indicativă a teoriei monografice gustiene, analizele structurii de clasă, ale

proceselor de diferenţiere socială în lumea satelor au rămas oarecum confuze în raport cu alte

aspecte cercetate de monografişti. Spre pildă, urmând ipotezele indicative ale teoriei monografice

integrale gustiene, echipa de cercetători care a investigat comuna Belinţ, (Grofsorean, Nemoianu,

1938), a selecţionat un eşantion de 30 familii, incluzând în mod egal gospodării de chiaburi, mijlocaşe

şI sărace, din studiul cărora, oricât de minuţios ar fi fost el, era greu să se reconstituie structura social-

economică reală a localităţii, procesele de stratificare socio-economică, tendinţele de evoluţie a

claselor, grupurilor şI categoriilor sociale din sânul lor. Din acest punct de vedere, strategia cercetării

monografice efectuate la Institutul Social Banat - Crişana nu diferă esenţial de demersurile

monografiştilor neprofesionişti, care au recurs, de pildă, la tehnica alcătuirii bugetelor de familie,

selectând câteva tipuri de gospodării: proprietar mic, mijlociu şi fruntaş (tehnică întâlnită în unele

lucrări apărute în epoca interbelică).

2) Tiparul monografist gustian a fost supus unor “corecţii“ importante odată cu trecerea la

micromonografiile zonale. Printr-o serie de specificaţii metodologice (analize statistice globale, intenţii

de reprezentativitate şi de relevanţă ale dimensiunilor analizate, sinteze comparative etc.) ipoteza

micromonografiei zonale a condus la rezultate ce se axează concentric pe fenomene şI procese

sociale structurale ale lumii rurale a căror investigaţie sunt lămuritoare pentru constituirea clasei

mijlocii aşa cum au arătat cercetările zonale din 1938.

Modelul de investigaţie al structurii sociale săteşti utilizat de cele 55 de Echipe studenţeşti în

campania 1938 în cele 60 de sate (adică fiecare al 300-lea sat al ţării) şi o populaţie investigată de

42

105000 săteni (fiecare al 160-lea sătean al ţării) cuprindea următorii indicatori agregaţi: întinderea de

pământ stăpânită, fărâmiţarea proprietăţii în ultimii 15 ani, bugetul gospodăriilor de ţărani săraci,

mijlocaşi şi chiaburi, inventarul mort şI viu, mortalitatea infantilă, alimentaţia, igiena locuinţei, ştiinţa de

carte, trecerile în şcoala secundară şi superioară a copiilor de la ţară (Gusti, 1938, p.431).

Rezultatele investigaţiilor pun în lumină un proces accentuat de diferenţiere socială rurală şi

de emergenţă a clasei mijlocii (Gusti 1938, p.432-433):

- 40% gospodării de ţărani săraci stăpânesc parcele mai mici de 2 ha., suprafaţă ce

reprezenta, în general, minimul strict necesar de subzistenţă al unei familii din 4 membri. Această

categorie, mai numeroasă la munte, degenerează prin subalimentare permanentă, stare precară a

sănătăţii şi educaţie;

- 43% gospodării de mijlocaşi exploatează între 2 şi 7 ha. Autonome şi viabile în generaţia

aceasta, ele vor spori în viitor numărul celor dependente de minimul de suprafaţă agricolă. Marea

majoritate a analfabeţilor tineri (80% dintre cei ce nu au urmat nici o şcoală şi 90% din cei ce au urmat

clasa I din tinerii cuprinşi între 7-25 ani) se recrutează din categoria ţăranilor săraci şI cu stare

mijlocie;

- 17% gospodării de chiaburi ce stăpânesc peste 7 ha. şi deţin 54% din suprafaţa satelor

studiate arată că e în curs “un proces rapid de formare a unei noi proprietăţi mijlocii şi mari“ şi a unei

clase mijlocii “extrem de energice şI întreprinzătoare“. În şcolile secundare şI superioare trec mai ales

copiii de chiaburi şi mijlocaşi: din totalul de 1573 tineri (70% băieţi şi 30% fete) ce au trecut în şcoli

secundare şi superioare între 1920- 1938, 6% provin din familii sărace, între 25%-49% din familii cu

stare mijlocie şi 17% din familii înstărite. Cercetarea condiţiilor de igienă a locuinţei a arătat, însă, că

în ciuda numărului mai mare de încăperi pe locuitor deţinut de categoria ţăranilor mijlocaşi şi chiaburi,

cubajul de 32 de metri necesar pentru viaţa igienică a unei persoane nu este întrunit nicăieri de

încăperea efectiv locuită: “Familia se înghesuie în puţinele paturi din încăperea de locuit, chiar şI în

cazul în care are în restul casei un pat de fiecare membru. Peste tot, în fiecare pat dorm cel puţin

două persoane“ (Gusti 1938, p.435). Concluziile anchetei sunt edificatoare: nevoia asanării condiţiilor

de viaţă ale ţăranilor săraci iar “îmbunătăţirea condiţiilor de trai ale ţărănimii mijlocii şi bogate este o

problemă de educaţie“, adică de cultură integrală, intelectuală, sanitară şi economică (Gusti 1938, p.

435).

3) Ca o mărturie a aprecierii valorii de cunoaştere a situaţiei reale a stării ţărănimii, Lucreţiu

Pătrăşcanu şi V. Madgearu au încorporat în sintezele lor teoretice o serie de analize statistice globale

şi aprecieri din lucrarea 60 de sate româneşti şi din alte cercetări monografice. În micromonografiile

zonale apar mai clar conturate şI delimitate categoriile sociale săteşti: chiaburi, ţărani mijlocaşi şi

săraci (deşi aceştia din urmă apar conceptualizaţi confuz sub termenul de “ţărănime codaşe“). În acest

sens pot fi menţionate cercetările lui A. Golopenţia, care a surprins cu fineţe diferenţierile sociale în

rândul clasei de “ţărani agricultori“, alcătuită din chiaburi (înzestraţi cu spirit antreprenorial,

caracteristic clasei mijlocii), ţărani cu stare, mici gospodari de sine stătători, gospodari dependenţi,

muncitori rural cu pământ. Ca urmare a mobilităţii sociale, îndeosebi a emigrării la oraş a ţăranilor,

apare “ţăranul muncitor“, având familia la ţară, unde “agricultura devine ocupaţia anexă, susţinută de

femei şi copii“ (Golopenţia 1940: 36). De asemenea, în micromonografiile zonale, procesele sociale

43

structurale de proletarizare a ţărănimii, de pauperizare a maselor ţărăneşti, de stratificare socială şi

constituire a clasei mijlocii, lupta de clasă etc. sunt mai explicit formulate şi tratate ca probleme

sociologice de interes major (Golopenţia, Georgescu, 1941- 1943). Viziunea marxistă aplicată

cercetărilor monografice sumare s-a fructificat şi prin unele studii de sinteză, remarcabile prin

profunzimea analizei determinist- istorice (de pildă, explicaţia cauzală complexă a exodului rural). În

general, micromonografiile întocmite de echipieri cu vederi marxiste se concentrează pe aspecte

social-economice structurale de genul celor amintite şI trădează o diminuare corespunzătoare a

preocupărilor de investigare a unor aspecte etnografice, religioase, de descriere geografică,

psihologică etc. Din aceste studii rezultă mai limpede semnificaţia structuralităţii sistemului social

investigat, accentul fiind pus nu atât pe capacitatea structurilor social economice de a menţine ordinea

socială, cât mai ales pe procesualitatea lor istorică, pe fenomenele de destructurare generate de

contradicţiile sociale adânci ale societăţii (Constantinescu 1971, p.3-55);

4) Limitările ipotezei unităţii sociale, menţionate mai înainte, nu sunt singurele implicaţii asupra

cercetării sociologice. Ele s-au împletit şi cu alte semnificaţii cu valoare inovatoare, care au fertilizat

rolul gândirii sociologice naţionale şi internaţionale asupra clasei mijlocii.. Una dintre aceste

semnificaţii priveşte tratarea simultană a unităţii sociale ca obiect de investigaţie ştiinţifică, de reflecţie

teoretică şi de intervenţie socială. Cu această idee, Gusti şI şcoala lui au dezvoltat o concepţie

integratoare asupra sociologiei opusă individualismului metodologic. Prin ipoteza unităţii sociale

Şcoala sociologică din Bucureşti nu numai că a ridicat ideea de integrare a cercetării cu acţiunea

socială şi cu învăţământul la o înălţime necunoscută până atunci, conferindu-i statut ştiinţific, dar a şI

înfăptuit-o practic, câştigând recunoaştere şI prestigiu, inclusiv peste hotare. Este interesant de

reamintit, în această ordine de idei, că o confirmare internaţională a modului cum a fost pusă şi

practicată integrarea cercetării, acţiunii şi învăţământului sociologic de către Şcoala sociologică de la

Bucureşti o constituie faptul că cel de-al XIV-lea Congres internaţional de sociologie, ce urma să aibă

loc la Bucureşti, avea în miezul problematicii sale tema unităţii sociale.

3.5.2. Un program coerent de dezvoltare a clasei mijlocii: Institutul Social Român.

În urmă cu opt decenii a fost creat Institutul Social Român ( I.S.R.), din iniţiativa eminentului

sociolog Dimitrie Gusti (1880-1955),cu sprijinul unor specialişti în ştiinţa şi practica social-politică, una

dintre cele mai interesante instituţii de utilitate publică care a conectat ideea de dezvoltare a

elementelor clasei mijlocii de ideea de organizare a competenţelor, ambele idei constituind pivotul

eforturilor de reformă socială din România interbelică. I.S.R. s-a născut din transformarea Asociaţiei

pentru Ştiinţa şi Reforma Socială, ce se înfiinţase la Iaşi, în plină ocupaţie, la propunerea profesorului

D. Gusti şi urmărea să cerceteze problemele sociale ale societăţii româneşti şi să ajute la

“cunoaşterea şi dreapta lor dezlegare”.

Motivaţia creării I.S.R. a fost similară cu aceea care a stat la baza unor instituţii similare din

occident . Gusti a fost impresionat de iniţiativele unor cunoscute personalităţi europene privind ieşirea

rapidă şi eficientă din criza socială profundă cunoscută de ţările lor. Astfel, după dezastrul militar

experimentat de Franţa la Sedan în 1871, un mare jurist francez (Boutmy) a considerat că soluţia

ieşirii din criză a ţării sale este o bună cunoaştere a problemelor sociale ale ţării, întemeind

44

prestigioasa “Ecole libre des sciences politiques”, la care s-au adăugat ulterior “College libre des

sciences sociales “ şi “Ecole des hautes etudes sociales”.. Regenerarea politico-economică şi

spirituală a Franţei care a urmat după 1871 se datorează, în mare măsură, pleiadei de oameni politici,

economişti, publicişti, scriitori, diplomaţi care au fost , toţi, profesori sau elevi ai acestor instituţii. În

acelaşi fel a procedat şi Germania, care după înfrângerea catastrofală din primul război mondial a

înfiinţat o universitate pentru ştiinţele politice-“Hochschule fur Politik.

Ce a reţinut D. Gusti din aceste exemple? El a sesizat că preocuparea principală a popoarelor

ce trec prin perioade de crize adânci constă în “răspândirea culturii serioase politice şi formarea de

conducători”. Sunt vizate aici două categorii de conducători: a) pe de o parte este vorba de oamenii de

stat providenţiali, înzestraţi cu daruri naturale şi experienţă politică, dar care nu se pot ridica la

înălţimea omului de stat modern decât prin depăşirea empirismului afacerilor publice cu ajutorul

culturii politice; b) în al doilea rând, este vorba de formarea intermediarilor şi “directorilor de opinie

publică”, a marii “armate cetăţeneşti” care constituie acel grup util de colaboratori ai oamenilor de stat

moderni. D. Gusti a intuit şi pus în practică un program sui generis de dezvoltare a clasei mijlocii competente şi morale, capabilă să-şi asume rolul de actor cheie pe scena sociale româneşti.

I.S.R. şi-a propus şi a reuşit să devină un stimulent de gândire politică, un antidot împotriva

inerţiei şi a lenei de a gândi în materie politică şi socială, a clişeelor ,”figurilor retorice” şi frazeologiei

“indolente” în care trăieşte şi este “înecat” cetăţeanul. Soluţia optimă propusă de Gusti, în acest scop,

a fost autoorganizarea competenţelor în cadrul unui institut privat de utilitate publică, care aduce un

element de “supleţe şi devotament” ce adeseori lipseşte serviciilor publice, institut destinat cercetării

dezinteresate şi fără nici o prejudecată a tuturor laturilor vieţii sociale româneşti şi propunerii de

reforme care izvorăsc în chip firesc din aceste studii, contribuind în acelaşi timp la educaţia socială a

maselor.

Înzestrat cu un deosebit simţ al problemelor sociale, Gusti a sesizat că împrejurările social-

istorice de după războiul de întregire al neamului, problemele sociale imense ridicate de unificarea

economică, politică, administrativă, culturală nu mai ţineau de tehnica politică, nici de resortul unor

discipline parţiale, ca economia politică sau ştiinţa financiară, ci erau “probleme totalitare” care cereau

soluţii de ansamblu, de largă cooperare între ştiinţe şi de perspective cuprinzătoare de cunoaştere.

Sociologia ca ştiinţă de sinteză a societăţii era percepută ca fiind imperios cerută de nevoile vremii :

“era nevoie, pe de o parte de documentare, pe de alta de lămurire” pentru a ridica cetăţeanul din

“empirismul sărac pe care-l oferă cronica zilnică a locurilor comune şi a faptelor meschine”.

I.S.R. a funcţionat ca un centru multivalent, având obiective de informare şi documentare, de

cercetare ştiinţifică şi de dezbateri publice, fiind structurat în 13 secţiuni: agrară, financiară,

comercială, industrială, juridică, administrativă, politică, igienă socială şi demografie, culturală, teorie

politică şi socială, politică externă, sociologie, probleme feminine. Secţiile ţineau şedinţe de dezbateri,

analize pe probleme, acordau consultaţii, formulau proiecte de legi.

Reputaţia deosebită de care s-a bucurat I.S.R. pe plan intern şi extern în cele peste două

decenii de existenţă s-a datorat îndeosebi ciclurilor prestigioase de dezbateri publice organizate de

acesta pe teme arzătoare din anii interbelici.

45

Pentru lectorul de astăzi pot fi foarte sugestive criteriile şi metodologia care au stat la baza

organizării acestor dezbateri publice:

1) identificarea problemelor sociale majore generate de schimbările structurale ale societăţii

româneşti după 1918- dublarea teritoriului şi a populaţiei, decalajele dintre nivelurile de industrializare,

urbanizare, organizare administrativă, juridică, culturală ale provinciilor noului stat naţional.- şi

cercetarea lor obiectivă de către cele mai prestigioase competenţe ale ţării. Tematica dezbaterilor este

edificatoare: noua constituţie a României(din 1923) şi noile constituţii europene, doctrinele partidelor

politice, politica externă, viaţa socială a României după război, capitalismul în viaţa socială, oraşul şi

satul, politica culturii, experienţa politică şi socială contemporană, federalizarea statelor europene în

cadrul internaţionalismului constructiv, influenţa depresiunii economice mondiale în România, şi altele;

2) încurajarea cunoaşterii şi tratării comparative a problemelor societăţii româneşti cu cele ale

societăţilor europene, dat fiind faptul că România întregită trăia într-o nouă constelaţie social-politică a

Europei ,”cu care va trebui să fie solidară”;

3) spiritul larg de toleranţă al dezbaterilor publice care să “găzduiască” toate părerile şi toate

tendinţele sociale şi politice. S-a făcut apel, deliberat, la reprezentanţii părerilor celor mai deosebite

pentru a da programului prelegerilor o cât mai mare elasticitate, fiindcă, considera Gusti, “părerile

opuse reprezintă gândirea în acţiune şi procesul de elaborare adesea penibilă a adevărului”. Devenise

limpede că finalitatea I.S.R. nu era aceea de a furniza adevăruri dogmatice “bine etichetate”, gata

numai de a fi clasate de public în chip comod “într-una din sertarele convenţionale ale intelectului

politic”;

4) ”sinceritatea ştiinţifică” ca principiu fundamental al activităţii I.S.R., ceea ce implica analiza

scrupuloasă şi severă a problemelor abordate, verificarea şi controlul “prin fapte şi experienţă a ideilor,

soluţiilor formulate. Practica ciclurilor de dezbateri publice a infirmat ideea unei atitudini politice

normative a I.S.R. care să formuleze directive pentru oamenii de stat, pentru administratori, etc. Aşa

cum savantul de laborator nu va ajunge niciodată la descoperiri epocale prin simpla aplicare a

regulilor din tratatele de logică, tot aşa I.S.R. nu şi-a asumat responsabilităţi de a da directive, ci şi-a

propus să explice “cum se conduc afacerile publice şi dacă se conduc bine”;

5) construirea unei solidarităţi între reprezentanţii ştiinţelor şi practicii sociale, între lumea

parlamentară, universitară, juridică, a presei, etc., întemeiată pe scopul comun al tratării obiective şi

dezinteresate ale acelor probleme care “mişcă şi interesează naţiunea”, “fără alt control decât acela al

conştiinţei şi responsabilităţii personale”. Această solidaritate v-a exercita , la rândul său, o influenţă

binefăcătoare asupra unităţii morale a naţiunii.

O altă direcţie prestigioasă a activităţii I.S.R. a constituit-o cercetarea monografică a satelor

româneşti, organizată în cadrul Secţiei sociologice a acestuia. D. Gusti şi colaboratorii săi apropiaţi,

H.H.Stahl, M.Vulcănescu, A. Golopenţia, Tr. Herseni, O. Neamţu, erau încredinţaţi că într-o perioadă

de organizare intensă a societăţii româneşti “acţiunile eficace cereau o documentare temeinică”,

superficialitatea fiind , mai mult decât înainte, “o crimă contra naţiunii”

Cercetările monografice şi de acţiune socială în peste 126 de sate, cu participarea a aproape

1000 studenţi şi 1600 specialişti şi tehnicieni au oferit informaţii şi interpretări esenţiale pentru

diagnoza situaţiei satelor, ce acopereau 80% din populaţia ţării, fărâmiţarea proprietăţii, bugetul

46

gospodăriilor de ţărani săraci, mijlocaşi şi bogaţi, inventarul agricol, mortalitatea excesivă, deficitul de

naşteri în anumite zone ,analfabetismul, alimentaţia, igiena sătenilor şi a locuinţei, etc.

Precizările privind răspândirea şi cauzalitatea problemelor mari ale ţărănimii au constituit

surse inedite de informaţie pentru cunoaşterea: dinamicii investiţiilor şi mişcării capitalurilor în

agricultură, a economisirii ca sursă principală a acumulării de capital, a rentabilităţii gospodăriilor

ţărăneşti, stării de sănătate, culturii populaţiei rurale. Toate acestea ofereau date vitale pentru

evaluarea resurselor, problemelor şi obstacolelor în dezvoltarea clasei mijlocii.

I.S.R. a promovat convingerea că numai diagnosticele întemeiate pe “posturi de observaţie

socială” care sondează amănunţit, interdisciplinar, starea economică, sanitară, culturală a satului pot

oferi documentarea necesară pentru o reformă autentică a vieţii ţărăneşti. O reformă care, pe lângă

radiografierea situaţiei satelor şi propunerea de soluţii, ţintea să pună la dispoziţia conducătorilor

statului român şi “un tip nou de administrator şi de specialist român şi o nouă tehnică de a lucra în sat şi cu satul”

Noutatea strategiei I.S.R., instituţionalizată în 1938/1939 prin Legea Serviciului social, consta

în corelarea cercetării faptelor sociale cu acţiuni efective de educaţie civică, economică, sanitară în

cadrul unor instituţii renovate: căminul cultural ca asociaţie obştească pentru organizarea acţiunii de

reformare a satului, şcoli ţărăneşti şi şcoli populare pentru educaţia adulţilor. I.S.R. a construit un nou

tip de actori sociali care îmbină cunoaşterea cu experienţa. Studenţii, specialiştii din diferite discipline

au conlucrat cu autorităţile locale, zonale, centrale la proiecte concrete: organizarea de “cooperative

sănătoase”, executarea de ameliorări silvice, zootehnice, agricole, edilitare, sanitare, proiectarea şi

construirea de sate-model, etc.

Lecţia pe care a dat-o Gusti şi principalii săi colaboratori priveşte concepţia unei reforme

sociale complete, în care proiectarea transformărilor sectoriale, fie ele economice, sanitare sau

culturale este integrată în “spiritul social “ de ansamblu al acesteia. Iar “spiritul social” autentic al

reformei lumii satului presupunea faptul că o strategie de schimbare socială nu se limitează, de pildă,

la atribuirea de loturi sătenilor, ci include, obligatoriu, şi formarea priceperii ţăranilor de a lucra în chip

eficient, sporirea condiţiilor de înmulţire a forţelor creatoare prin dezvoltarea “culturii muncii eficiente”,

“culturii sănătăţii”, “culturii sufleteşti”.

Imaginea I.S.R. conturată în cele peste două decenii de activitate surprinde o instituţie care a

cercetat problemele fundamentale ce au preocupat viaţa României interbelice şi care a contribuit,

simultan, la promovarea legăturilor culturale cu străinătatea, îndeosebi a solidarităţii europene, atât de

necesară atunci ,ca şi astăzi.

3.6. De la „formele fără fond” la nevoia imperioasă a unei clase mijlocii.

C. Rădulescu-Motru considera că societatea românească a fost prost “croită” de oamenii

politici ai sec. al XIX-lea întrucât ei au apreciat eronat că sufletul omenesc este o entitate substanţială,

universală ce poate fi împrumutată, imitată; altfel spus, ei au identificat nepermis cultura cu raţiunea

umană abstractă. Autorul şi-a asumat sarcina de a identifica procesele sociale care au condus la o

adevărată patologie a dezvoltării sociale a societăţii româneşti şi de a formula strategii de dezvoltare

autentice ale acesteia.

47

Esenţa problemei dezvoltării sociale a societăţii româneşti, care includea şi rămânerea în

urmă în ceea ce priveşte constituirea clasei mijlocii, este definită în termenii decalajului dintre

psihologia (sufletul) poporului român şi idealul culturii apusene întruchipat în instituţii, valori,

comportamente, practici sociale, tehnologii. C. Rădulescu a decodificat decalajul dintre instituţiile

apusene împrumutate şi realităţile sociale româneşti în câteva constructe sociale cum sunt:

pseudoraţionalizare versus raţionalizare adevărată, politicianism, falsă europenizare versus

europenizare autentică, individualism subiectiv (capricios) versus individualism constructiv,

pseudocultură versus cultură, semicultură, gregarism versus solidarism, colectivism versus

individualism. Cercetările sale socioistorice i-au oferit argumente în favoarea ideii că deficitul de

atribute ale clasei mijlocii, constatate la români, nu este ereditar ci dobândit printr-un exerciţiu

instituţional greşit. Lista de „defecte” ale spiritului de întreprindere la români se referea la

individualismul capricios, supunerea la tradiţia colectivă, neperseverenţa la lucrul început, indisciplina

pe plan economic, cultural. Aceste trăsături, ce constituie un adevărat handicap istoric în emergenţa şi

extinderea clasei mijlocii, nu ţin de „natura ereditară a românului”; dimpotrivă, din naştere, românul

este perseverent la lucru, răbdător, conservator, tradiţionalist. Această natură ereditară „a fost

pervertită de o greşită viaţă instituţională, imitată după străini” (Rădulescu Motru 1939: 163)

Dezvoltarea socială autentică şi durabilă a clasei mijlocii este concepută de C. R. Motru ca un

proces continuu de construcţie instituţională prin aplicarea postulatului logic al identităţii. Postulatul logic al identităţii semnifică păstrarea unui înţeles identic al noţiunilor. Deprinderile care rezultă

din aplicarea postulatului identităţii fac posibilă înlocuirea vechilor credinţe privind statornicirea voinţei

divine şi a practicilor instinctive cu “încrederea în libera discuţiune şi stabilitatea raţionamentului”

(Rădulescu Motru 1904: 123-124). Popoarele apusene au supus controlului conştiinţei raporturile

sociale reglementate anterior de obiceiuri, tradiţii, superstiţii. Socrate a fost condamnat la vremea sa

pentru că şi-a povăţuit concetăţenii că ceea ce este rău, bun trebuie să aibă un înţeles identic pentru

toţi. Ori în antichitate învăţăturile lui Socrate erau percepute ca o erezie, întrucât se considera că aduc

o ştirbire voinţei atotputernice a zeilor; doar zeii puteau fixa eternul, nicidecum mintea finită a omului.

În Apus întâlnim “o cooperaţiune socială bazată pe o identitate de deprinderi sufleteşti: viaţa politică şi

morală, activitatea ştiinţifică şi creaţiile artistice urmează un fir de continuitate. Sentimentul

responsabilităţii este înrădăcinat în sufletul fiecărui cetăţean. Cetăţeanul deliberează asupra afacerilor

de stat, fiindcă deliberarea acolo este posibilă şi rodnică” (Rădulescu Motru 1904: 128). Opinia publică

este o realitate ce se impune datorită metodei lor de cugetare, transformată în deprindere ce se

întăreşte prin practica cotidiană.

Autorul subliniază că aici este vorba de identitate de deprinderi şi nicidecum de identitate de

termeni. Poţi răspândi dicţionare foarte bune pentru explicarea valorilor de libertate, constituţie,

democraţie printre cetăţenii unor societăţi întârziate, la fel cum au procedat şi misionarii care au

difuzat milioane de evanghelii printre popoarele arhaice din Africa. “Cooperaţiunea socială se bazează

pe o identitate de deprinderi, iar nu pe o identitate de termeni”(p. 129). În societatea românească,

falsificată prin politicianism, pseudocultură, pseudoraţionalizare, noţiunile de parlament, alegător,

reprezentant, democraţie, libertate, egalitate variază de la individ la individ. Ele trăiesc o viaţă de

împrumut, fiind masca altor deprinderi. Instituţiile publice funcţionează după principiul real “Ai pe

48

cineva?” la Minister, Tribunal, Prefectură, Bancă, Credit. “Acest veşnic cineva face şi desface toate; el

este realul, actualul” (p.137).

Strategia dezvoltării sociale legitime a unei societăţi întârziate este identificată de autor în

individualizarea raporturilor sociale (valorificarea vocaţiilor individuale) cu ajutorul “personalităţilor de

faptă sau de caracter”, două categorii exemplare ale clasei de mijloc. Un rol cu totul excepţional este

atribuit de autor „personalităţilor de caracter”, cele mai active elemente ale clasei mijlocii, care

au capacitatea, prin forţa exemplului personal, de a crea şi răspândi deprinderi specifice clasei mijlocii

în rândul concetăţenilor.

3.7. Modelul structurii de status al societăţii româneşti şi clasei mijlocii.

Caracterul de status al societăţii româneşti moderne constituie o fortăreaţă redutabilă ce

împiedică formarea etosului clasei mijlocii. Această caracteristică structurală a fost pusă în lumină de

analiza comparativă a istoriei sociologiei româneşti şi occidentale în perioada 1860-1940 înfăptuită de

K. Jowitt, D. Chirot, V. Nemoianu, J. M. Mortias, A. C. Ianoş, K. Hitchins, Ph. Schmitter (Jowitt, 1978).

Caracteristicile definitorii ale caracterului de status ale societăţii româneşti sunt considerate

următoarele (Jowitt, 1978: 4-30):

a) natura fundamentală a societăţii româneşti era ţărănească, atât demografic, economic cât

şi la nivelul integrării social politice, conferindu-i trăsături structurale de status;

b) unitatea de bază a identificării sociale era familia lărgită, grupurile “corporate“ religioase,

politice, naţionale;

c) referinţele identificării naţionale au fost mereu personale şI religioase;

d) predominarea normelor personale asupra celor impersonale ale acţiunii sociale,

identificarea socială cu grupul “corporat“ limitează nivelul şI calitatea acţiunilor sociale, a organizării şi

adaptării la nou, în sensul restrângerii puterii societăţii de factură ţărănească de a combina resurse

materiale şI culturale în moduri noi, de a standardiza diferitele resurse sociale, de a permite o

“mobilizare“ ritmică a interschimbărilor între felurite unităţi sociale. În felul acesta este împiedicată

“dezrădăcinarea oamenilor şi disponibilizarea lor pentru reangajarea lor în noi identităţi“;

e) în consecinţă, economia României interbelice confirmă principiul structural al status-ului,

aceasta fiind mai degrabă parcelată şi compartimentată decât organizată şi interdependentă.

Creşterea şI stabilitatea ei s-a întemeiat pe intervenţia statului care a sprijinit prin măsuri protecţioniste

grupurile neocorporate ce desfăşurau activităţi economice, politice, sociale. Viaţa social politică a

României prezintă imaginea unei societăţi compartimentate, parcelate în “clici secrete“, în “lanţuri

patron-client“, “feude ministeriale“;

f) adoptarea instituţiilor liberale de către societatea românească de status a contribuit la

prezentarea ei ca o naţiune democratică, comercială, recunoscută de occident şI sprijinită de acesta

în aspiraţiile sale de autonomie faţă de imperiile vecine;

g) caracterul de status al organizării sociale şi culturale facilitează relaţiile de dependenţă ale

societăţii româneşti de marile puteri, având ca expresie nevoia de a recunoaşte prerogativele unei

mari puteri pentru a supravieţui, dorinţa de a utiliza resursele superioare ale acelei puteri;

49

h) caracterul de status al societăţii româneşti are şi rădăcini istorice. Spre deosebire de

occident, unde clasa mijlocie, burghezia s-a format în opoziţie cu puterea centrală, în România

burghezia s-a dezvoltat în sânul oligarhiei conducătoare, fără a trece prin faza liberalismului,

democratizării, democraţiei (Şt. Zeletin, 1925). România nu şi-a pierdut niciodată “calitatea sa

mercantilistă“, adică accentuarea controlului statului, monopolurilor, privilegiilor acordate diferitelor

companii şi indivizi (Madgearu, 1936). În România şi ţările vecine “dezvoltarea mecanismului pieţii a

fost rudimentar şi nesimetric“, politica dictând condiţiile vieţii economice. Clasele de jos din România

au devenit moderne din punct de vedere politic (puteau formula revendicări) înainte ca influenţa

aculturantă a pieţii să le socializeze cu normele impersonale ale societăţii moderne; astfel, din punct

de vedere social aceste clase erau pre-moderne, adică continuau să caute suport moral în sistemele

de comunitate, rudenie, familie.

Concluziile analizei lui K.Jowitt converg spre ideea că obstacolul major în calea stratificării şI

evoluţiei moderne a societăţii româneşti în direcţia unei clase mijlocii autentice îl constituie principiul

structural al status-ului care stă la baza organizării sale. Doar instituirea unei noi paradigme care să

accentueze caracterul individual şi impersonal al relaţiilor sociale va duce la încetarea sindromului

dependenţei societăţii româneşti.

3.8. Normalitatea versus nelegitimitatea dezvoltării clasei mijlocii româneşti.

Punctele de vedere prezentate mai sus ridică problema evaluării procesului de dezvoltare a

clasei mijlocii în societatea românească din sec. XIX şi prima jumătate a sec. XX. Proiectele raţionalist

liberale, neoliberale etatiste, neoiobăgiei tratează dezvoltarea clasei mijlocii ca proces legic,

corespunzător logicii capitalismului, legii sincronismului, legii orbitării. Celelalte proiecte analizează

procesul de dezvoltare în termeni de inadecvare, absenţă a normalităţii, excepţie de la modelul

general acreditat, lipsă de legitimitate.

În sprijinul tezei dezvoltării sociale normale şi legitime a clasei mijlocii româneşti din perioada

avută în vedere Şt. Zeletin aduce argumentul conform căruia la începuturile burgheziei şi

capitalismului sufletul rural rămâne peste tot în urma vremii. Nicăieri în lume, consemna Zeletin

(1925/1991:260), instituţiile burgheze nu au izvorât din nevoile sufleteşti ale popoarelor, ci din nevoile

capitalismului. Iar armonizarea instituţiilor moderne cu psihologia poporului este o activitate treptată,

dificilă şi îndelungată (în care s-a recurs, nu de puţine ori, la mijloace de constrângere).

Delegitimarea procesului de modernizare a societăţii româneşti este echivalentă cu tăgăduirea

rolului istoric al principalului agent social al dezvoltării şi anume burghezia română, asistată în epoca

mercantilismului de burghezia străină şi puterea de stat.

Pe marginea celor prezentate până acum, rezultă că sociologia românească din epocă a

acordat spaţiu larg şi a mobilizat energii semnificative pentru diagnosticarea fenomenelor şi proceselor

dezvoltării clasei mijlocii, devenind ea însăşi parte a proceselor schimbării sociale. Sociologii vremii şi

ceilalţi specialişti, care au adoptat punctul de vedere sociologic în analizele lor, au nutrit convingerea

că elaboratele lor ştiinţifice asupra dezvoltării sociale vor servi raţionalizării progresive a societăţii de

către clasa mijlocie, redirecţionării acţiunii de reformare socială având ca actori reprezentativi agenţi ai

clasei intermediare. În acest context de idei, se poate aprecia faptul că analizele sociologice din

50

perioada avută în vedere se înscriu ca rezultate de valoare într-o teorie a utilizării cercetării sociale

pentru reconstrucţia clasei mijlocii, a valorii teoretice şi sociale a acestei clase în modernizarea

societăţii româneşti.

4. Destructurarea clasei mijlocii în perioada comunistă. Instaurarea regimului comunist a semnificat o ruptură în dezvoltarea clasei mijlocii cu efecte

de destructurare profundă a structurii sociale (Mărginean 1989: 51-68). Schimbarea a fost atât de

radicală încât a subminat rolul tradiţional al conceptelor referitoare la clasa mijlocie din perioada

clasică a sociologiei.

4.1. O abordare conflictuală a structurii sociale de clasă.

În toate societăţile din „blocul comunist” a apărut şi s-a extins o nouă abordare a structurii

sociale, cunoscută drept modelul „două clase, o pătură”, precum şi o familie de concepte ideologice

înrudite cum sunt lupta de clasă, structura socială socialistă, conştiinţa socialistă etc. În ultimii ani ai

vechii Românii (1945-1947) şi în perioada regimului comunist cercetările asupra structurii sociale şi

dinamicii acesteia au continuat în forme, ritmuri şi orientări teoretice diferite. Ele au o caracteristică

comună: destructurarea clasei mijlocii prin demonizarea categoriei oamenilor de afaceri şi substituirea tematicii clasei mijlocii cu aceea a păturii intelectualităţii; lipsa de vizibilitate a conceptului clasă mijlocie.

O investigaţie cuprinzătoare asupra distribuţiei tematice a producţiei sociologice româneşti din

perioada 1945-1980 atestă predominarea categorică a trei teme: pe primul loc, cu un scor general de

1069 puncte (15,9%) se află cercetările asupra structurii şi dezvoltării rurale, pe locul al doilea, cu

1019 puncte (15,2%), se plasează cercetarea sociologică teoretică asupra sistemului social, structurii

şi dinamicii sociale, iar pe al treilea loc, cu un scor apropiat, de 1013 puncte, se situează investigaţiile

asupra proceselor industrializării socialiste, integrării, profesionalizării şi fluctuaţiei forţei de muncă

industriale, organizării muncii (Costea, Larionescu, Ungureanu 1983: 102-105). Nici una dintre aceste

teme nu alocă spaţiu problematicii manifeste a clasei mijlocii şi conceptelor înrudite.

Evoluţia cronologică a preocupărilor vizând studiul structurii sociale prezintă câteva trăsături

semnificative. Pe ansamblul celor 21 categorii tematice ale producţiei sociologice a anilor 1945-1980

doar cercetarea sociologică teoretică asupra sistemului social, structurii sociale înregistrează în toate

subperioadele - 1944-1950, 1951-1960, 1961-1965, 1966-1970,1971-1975, 1976-1980 - valori

cantitative semnificative, în vreme ce alte teme apar concretizate doar după 1966, sau chiar după

1976 (Costea, Larionescu, Ungureanu 1983: 113-117). Deşi între 1951-1960 tematica teoriei structurii

sociale scade drastic ca pondere (scorul înregistrat fiind de 22 de puncte pentru întreg deceniul),

volumele publicate cuprind de regulă “lucrări teoretice care nu se declară sociologice, dar al căror

obiect de analiză este unul sociologic: clasele sociale, categoriile şi păturile sociale, problematica

intelectualităţii şi formării unei noi culturi, raporturile de clasă şi luptă de clasă“ (Ibidem, p. 114). Nu găsim nici o abordare explicită a clasei mijlocii. Scăderea dramatică a frecvenţei studiilor

sociologice asupra temei structurii sociale coincide cu nivelul cel mai coborât al curbei evoluţiei

51

producţiei sociologice, atins în întreg deceniul ‘50 şi o parte a începutul anilor ‘60 (lucr. cit.: 85-86), ca

urmare a eliminării sociologiei dintre disciplinele şcolare şi universitare instituită de Reforma

învăţământului din 1948 şi a efectelor privind “îngheţul“ cercetărilor sociologice. Deşi doar unele dintre

lucrările de teoria structurii sociale din anii ‘50 au utilizat terminologia sociologică, cele mai multe fiind

de filozofie materialist- istorică. Totuşi după analizele lui Şt. Costea, M Larionescu şi I Ungureanu

acestea au stimulat din punct de vedere teoretic dezbaterile ce au început în anii ‘60 asupra structurii

sociale şi care s-au finalizat cu lucrări sociologice consacrate cu prioritate asupra structurii sociale

conform schemei „două clase o pătură” (Chepeş 1960, Levente 1960, Adam 1961, Ghişe 1961, Mitran

1962, Cernea 1962, Pascadi 1964, Aluaş, Drăgan 1964, Aluaş, Gall Ernö 1964, Cazacu, Chepeş,

Vlad 1964, Gall Ernö 1965).

Din punct de vedere cantitativ deceniile următoare înregistrează creşteri substanţiale ale

frecvenţei lucrărilor de teoria structurii sociale simultan cu cercetările asupra comunităţilor rurale şi

urbane, proceselor şi factorilor stratificării sociale (Costea, Larionescu, Ungureanu 1983: 114-118).

4.2. Ruptura „hărţii de clasă” a societăţii româneşti postbelice.

Din punct de vedere teoretic perioada postbelică poate fi subdivizată în patru tipuri de abordări

în care au predominat: modelul integralist (monografic); instituirea socialismului de stat (devalorizarea

capitalului economic) şi disoluţia antreprenorilor privaţi; cercetarea sociologică a structurii de clasă şi.

cercetarea omogenizării structurii sociale.

4.2.1. Continuarea monografismului şcolii de la Bucureşti.

După război Seminarul de sociologie a cunoscut o scurtă perioadă de înviorare prin reluarea

cercetărilor de teren, în 1946 la Runcu (Gorj), sub conducerea lui H.H.Stahl, prin continuarea unor

proiecte începute anterior şi prin publicarea a numeroase volume, studii în culegeri, articole în reviste

de specialitate şi de cultură (Costea, Larionescu, Ungureanu 1983: 285-424). Începând cu anii ‘50

cercetarea clasei mijlocii integrate în comunitate, după tiparul monografiei gustiene, s-a reluat în

cadrul altor discipline ştiinţifice: ştiinţele economice, etnografia, antropologia, statistica.

În ciuda dogmatismului care prevala în cercetarea ştiinţifică de după 1948, totuşi unele

ipoteze, şi îndeosebi metode tehnice monografice au fost reluate în cercetările desfăşurate în 20 de

sate în anii 1956-1958 de către Direcţia Centrală de Statistică, precum şi în investigaţiile întreprinse în

cadrul Institutului de Cercetări Economice al Academiei în perioada 1955-1958 în Horodnicul de Jos

(cu 5 sate), Dioşti (cu 5 sate),Budeşti(cu 7 sate), Olteneşti(cu 4 sate), Sân Mihai (cu 3 sate), Mădăraş

(cu 10 sate), Micăsasa (cu 4 sate), Ţicleni (cu 35 sate şi 2 centre urbane), Balaci (cu 4 sate), zona

Reşiţa (centrul industrial şi 3 sate), Zăvideni (cu 4 sate), Câmpia Turzii (cu centrul industrial),

Dragomireşti (cu 3 sate), zona Dorna (cu 4 sate) (Constantinescu 1971, p 216; Cernea 1973, p.1066-

1067). Rigorile cenzurii comuniste au împiedicat publicarea acestor cercetări monografice, cu excepţia

unor scurte relatări de presă (Murgescu 1957; 1966).

Influenţa monografismului sociologic gustian se regăseşte şi în studiile antropologice şi

etnografice asupra unor sate, lărgind schema antropologică şi etnografică cu indicatori sociologici ai

52

structurii sociale privind clasele sociale, diferenţierea de status, etc (Milcu, Dumitrescu 1958, 1961,

1966; Zderciuc, 1963; Bănăţeanu, Horsia 1972, Dunăre 1972, etc)

O menţiune aparte merită cercetările asupra comunităţilor săteşti şi urbane desfăşurate în anii

‘70 şi care au reluat într-o măsură semnificativă ipotezele, metodele şi tehnicile lui Gusti; Cernea,

Chepeş, Constantinescu, Gheorghe, Ene, Larionescu 1970; Bădina, Dumitru, Neamţu (coord.), 1970;

Herseni 1970; Constantinescu, H. Stahl (coord.) 1970; Bogdan, Constantinescu, Cristea (coord.)

1970; Merfea 1973, etc.

Influenţa modelului integralist gustian se va resimţi, în intensităţi variabile, asupra întregii

perioade postbelice, în mai multe feluri: a) influenţa directă, prin reluarea cercetărilor de comunităţi

rurale şi urbane după schema monografiei şcolii de la Bucureşti, aşa cum am văzut; b) influenţa

indirectă, mlădiind dogmatismul unor analize de factură ideologică prin referinţe la unele manifestări

de stil de viaţă ale diferitelor categorii sociale, incluzând şi elemente ale clasei mijlocii, aparţinând

comunităţilor rurale şi urbane; c) influenţa directă asupra însuşi procesului de reinstituţionalizare a

sociologiei începând cu 1965. Reluând tradiţia gustiană a cercetării sociologice universitare, pe baze

materialist-istorice, Miron Constantinescu, a avut iniţiativa creării în 1965 a Laboratorului de Sociologie

al Universităţii Bucureşti (Constantinescu 1972, Banciu 1975), conceput iniţial ca “work group“

interdisciplinar voluntar2. Dimensiunile fundamentale ale activităţii Laboratorului de sociologie au fost

decisive pentru reluarea cercetărilor sociologice asupra structurii sociale şi mecanismelor de

schimbare ale acesteia: sprijinirea procesului de învăţământ prin organizarea sistematică de dezbateri

ştiinţifice; desfăşurarea de cercetări ştiinţifice ale studenţilor şi cadrelor didactice; iniţierea de cercetări

sociologice zonale, în perspectivă interdisciplinară, pe teme majore ale realităţii româneşti. Cele mai

semnificative investigaţii sociologice asupra structurii şi schimbării sociale, inclusiv asupra clasei

mijlocii, au avut ca tematică procesul de urbanizare şi structura socială în zonele Slatina-Olt, Braşov,

Vaslui, efectele sociale ale industrializării zonelor rurale, orientarea şcolară şi profesională, etc.;

sprijinirea activităţii de editare a unor publicaţii, lucrări didactice, volume conţinând rezultatele

cercetărilor.

4.2.2. Instituirea socialismului de stat şi devalorizarea antreprenorilor privaţi.

Istoria României comuniste de după 23 August 1944 şi până la căderea comunismului în

decembrie 1989 a însemnat trecerea de la structura capitalistă la structura socialistă a societăţii

româneşti, cu toate consecinţele care decurg de aici asupra configuraţiei şi dinamicii claselor şi

celorlalte categorii sociale. Momentele decisive care au provocat cea mai profundă destructurare a

structurii sociale capitaliste româneşti au fost instituirea partidului-stat comunist şi socializarea

2 Membri fondatori ai Laboratorului au fost: G. Vlădescu-Răcoroasa, V. Radulian, H.H. Stahl,

N.S.Dumitru, Bianca Bratu, O.Berlogea, V.Pavelcu, N.Kallos, Stanciu Stoian. În 1969, printr-un ordin al Ministerului Învăţământului, laboratorul s-a constituit ca unitate instituţională cu statut legal, ataşată secţiei de sociologie, proaspăt instituită în cadrul Universităţii Bucureşti. Având profil interdisciplinar, de cercetare, învăţământ şi producţie, Laboratorul de sociologie a integrat cadre didactice, cercetători specialişti din producţie, activişti sociali din diverse sfere de activitate (Constantinescu 1972, Banciu 1975).

53

proprietăţii private ca urmare a unei succesiuni de reforme de ordin legislativ, managerial şi mijloace

de presiune şi constrângere economice şi extraeconomice:

- reforma agrară din martie 1945 a expropriat majoritatea suprafeţelor ce depăşeau 50 ha,

împroprietărind 918.000 ţărani săraci cu 1.109.000 ha, lichidând moşierimea ca clasă socială, restul

terenului constituind rezervă de stat (Giurescu şi Giurescu 1971: 664);

etatizarea Băncii Naţionale a României prin decretul din 28 decembrie 1946, cu efecte directe

asupra îngrădirii poziţiei financiarilor de coloratură politică liberală (ibidem: 665);

reorganizarea, în aprilie 1947 a ministerului economiei naţionale şi înfiinţarea oficiilor

industriale, investite cu funcţiuni de intervenţie şi control în procesele de coordonare şi alocare a

resurselor (ibidem: 665);

lichidarea pluralismului politic şi instituirea economiei „de comandă” în urma abdicării regelui

Mihai şi proclamării Republicii Populare Române la 30 decembrie 1947, a creării partidului unic -

Partidul Muncitoresc Român, în februarie 1948 şi a unor instituţii noi, cum sunt Comitetul de Stat al

Planificării (1948), securitatea de stat (1948), miliţia populară (1949) (ibidem).

Proprietatea privată, economia de piaţă şi spiritul de întreprindere, considerate pietre de

temelie ale clasei de mijloc, au primit lovitura decisivă prin măsurile legislative şi de control instituite

prin:

- legea pentru naţionalizarea întreprinderilor industriale, a celor miniere, bancare, de transport

şi de asigurări, din 11 iunie 1948;

-decretul din 30 martie 1949 prin care restul din moşiile expropriate în 1945 a trecut în

proprietatea statului;

-hotărârile Plenarei, din 3-5 martie 1949, a Comitetului Central al Partidului Comunist Român

care a stabilit programul de desfiinţare a proprietăţii agricole private şi de înfiinţare a proprietăţii

socialiste în agricultură, în două etape succesive – constituirea întovărăşirilor agricole şi a

cooperativelor agricole de producţie (ibidem: 673).

Consecinţa nemijlocită a politicilor economice şi manageriale puse în practică de noile instituţii

a fost devalorizarea capitalului economic privat şi disoluţia antreprenorilor particulari. O întreagă

categorie a clasei mijlocii a fost practic lichidată, amputându-se una dintre cele mai dinamice resurse

umane şi economice ale structurii sociale a ţării.

Lichidarea economică a fost întovărăşită, în majoritatea cazurilor de constrângerile

extraeconomice exercitate asupra familiei, prietenilor, mergându-se până la încarcerarea şi

exterminarea fizică a întreprinzătorilor privaţi, etichetaţi drept „duşmani de clasă” ce sabotează noul

regim.

Chiaburii (burghezia sătească)– o clasă demonizată şi lichidată. În curs de formare în perioada interbelică, printr-un proces de selecţie socială, burghezia

sătească constituia subclasa ţărănimii înstărite, capabile de dezvoltare economică independentă,

viabilă atât în generaţia prezentă cât şi în cea viitoare, aşa cum rezulta din datele anchetei sociale din

cele 60 de sate româneşti, sintetizate de Dimitrie Gusti. (Gusti 1938: 432). Termenul chiabur este de

origine turcă, kibar semnificând în limba turcă înstărit, nobil, bogat (Dicţionarul limbii române moderne,

1958: 138). Chiaburii alcătuiau burghezia satelor care deţinea mai mult pământ decât putea să o

54

lucreze cu „proprietatea de muncă” a familiei, recurgând la muncă salariată; alte resurse ale

prosperităţii chiaburilor proveneau din arendări de pământ, proprietatea asupra utilajelor (agricole,

mori, gater, cazane de ţuică), inventarului viu şi a unor întreprinderi comerciale (cârciumi, magazine,

transport), afaceri imobiliare, camătă. Categorie economică „extrem de energică şi întreprinzătoare”,

după aprecierile conducătorului Şcolii de la Bucureşti, chiaburii formau nucleul puternic al clasei

mijlocii rurale, care depăşea barierele economiei de supravieţuire şi, parţial, ale stilului de viaţă

tradiţional. Chiaburii erau consideraţi de comunităţile locale şi de către opinia publică fruntaşii satelor,

oameni care munceau cot la cot cu angajaţii lor, harnici, gospodari (gazde), făcători de bine celor

nevoiaşi, inteligenţi, cu statut ridicat privind prestigiul şi onoarea în comunitate. Atribute precum avuţia,

hărnicia şi stima erau sinonime în comunităţile săteşti în perioada interbelică şi la începuturile

regimului comunist (Lăţea 2005: 399; Stan şi Stewart 2005: 304). Este lesne de înţeles că o clasă

socială, cu asemenea poziţie în structura socială şi în scara de valori a majorităţii populaţiei, a fost

identificată drept un obstacol major în calea instaurării şi consolidării regimului comunist în România,

constituind ţinta unei politici sistematice de defăimare, îngrădire şi lichidare.

Construcţia stigmatului chiabur. Pervertirea semnificaţiei originare a termenului. Ofensiva regimului comunist împotriva clasei mijlocii a cunoscut ritmuri, durată şi expresii

particulare în funcţie de poziţia diferitelor categorii sociale ale clasei respective în structura socială a

ţării şi de setul de valori asociate cu acestea. Observăm, de pildă, că lichidarea întreprinzătorilor

industriali, financiari şi comerciali, situaţi cu precădere în mediul urban, s-a produs într-un răstimp

scurt (între 1948-1952), prin aplicarea legilor naţionalizării principalelor mijloace de producţie,

comerciale, bancare (Dobrincu şi Iordachi 2005: 21) şi a mijloacelor de constrângere extraeconomică.

Acelaşi proces de îngrădire şi distrugere a întreprinzătorilor rurali, alcătuită în principal din chiaburi, a

durat un răstimp dublu, adică peste un deceniu (1949-1962) şi a necesitat o construcţie mai

laborioasă de natură economică, simbolică, combinată cu un complex de constrângeri fizice.

Amploarea fenomenului de destructurare a clasei mijlocii rurale poate fi înţeleasă şi explicată

prin câteva împrejurări particulare: integrarea luptei de clasă împotriva chiaburilor în procesul amplu şi

de durată al colectivizării agriculturii, apreciat ca dimensiune strategică a transformării structurii sociale

şi a edificării relaţiilor sociale socialiste; impactul masiv al destructurării agriculturii supuse

colectivizării, incluzând şi lupta împotriva antreprenorilor rurali, asupra întregii populaţii săteşti, care

deţinea majoritatea covârşitoare a populaţiei, estimată la peste 75% din totalul populaţiei, aspect pus

în lumină de cercetările efectuate de istoricii Dorin Dobrincu şi Constantin Iordachi (2005: 21-22);

dubla poziţie strategică a agriculturii, la începutul perioadei de dominaţie a partidului-stat comunist, de

izvor de acumulare a resurselor pentru programele de industrializare forţată, urbanizare, educaţie, etc.

concomitent cu aceea de experiment crucial pentru instituţionalizarea raporturilor socialiste dintre

săteni şi putere şi pentru managementul noilor practici sociale (ibidem).

Un punct nevralgic al procesului de îngrădire şi lichidare a chiaburilor l-a constituit

identificarea chiaburilor şi a gospodăriilor acestora din fiecare comunitate care urmau să fie supuse

unui pachet de practici de demascare, deposedare de bunuri, excludere socială, ce putea merge până

la decimare fizică. Un mijloc expresiv de discriminare a acestei categorii sociale a clasei mijlocii rurale

l-a constituit construcţia de către puterea comunistă a stigmatului chiabur prin falsificarea

55

nucleului de valori originar asociat acestui termen şi substituirea lui cu conotaţii defăimătoare, degradante, contrare tradiţiilor şi fidele ideologiei comuniste a „omului nou”.

Cu privire la această armă simbolică, construită şi utilizată de autoritatea comunistă pentru

eliminarea clasei mijlocii rurale, se impune o precizare pentru a se evita eventualele confuzii cu privire

la conţinutul şi funcţiile termenului chiabur. Cercetări recente deosebit de interesante asupra relaţiilor

de mare complexitate dintre săteni şi puterea comunistă din primele decenii ale instaurării noului

regim descriu „laboratorul” de creaţie socială a stigmatului chiabur (Cătănuş şi Roske 2000, Verdery

2005, Kligman 2005, Stan şi Stewart 2005, Şandru 2005, Levy 2005, Negrici 2005). Cu câteva

excepţii, cei mai mulţi autori se centrează pe construcţia etichetei chiabur ca instrument utilizat de

autoritatea comunistă pentru construcţia noii ordini sociale la sate fără a pune în discuţie sensul

originar al termenului în perioada interbelică. Se creează, astfel, o confuzie între sensurile termenului

şi, în acelaşi timp o „întinerire” a lui prin ignorarea statutului său în tradiţia comunităţilor săteşti.

Senzaţia de „noutate” a denumirii chiabur este accentuată de dezbaterile, de altfel foarte bine

susţinute de studii de caz, a două procese interdependente, demarate la sfârşitul anilor 40, „de

închiaburire şi deschiaburire”, ca rezultat al raportului de negociere între putere şi săteni şi al

ingeniozităţii ţăranilor. Precizările care se cuvin făcute privesc: legitimitatea termenului chiabur în

cultura satului din prima jumătate a secolului XX şi delegitimarea autorităţii comuniste în ceea ce

priveşte inventarea acestuia; construcţia stigmatului chiabur de către puterea comunistă prin

falsificarea conţinutului său de valori şi înlocuirea cu sensuri contrare nucleului de valori iniţial.

Sensul tradiţional al termenului chiabur. Conform criteriilor de clasificare a tipurilor sociale săteşti, utilizate de Şcoala de la Bucureşti,

chiaburii erau identificaţi prin dimensiunea minimă a proprietăţii suprafeţelor de pământ deţinute de 7

ha. La acest criteriu economic se adăuga şi criterii de status: educaţia copiilor, starea de sănătate,

calitatea locuirii, calitatea alimentaţiei (Gusti 1938: 432). Clasă „extrem de energică şi

întreprinzătoare”, după cum o caracteriza profesorul Gusti, chiaburii erau orientaţi, precumpănitor,

spre piaţa capitalistă şi utilizau pârghii ale economiei concurenţiale, precum munca salariată, tranzacţii

imobiliare, activităţi comerciale şi de credit, exploatarea în arendă.

Reinventarea termenului chiabur de către autoritatea comunistă. Tocmai calităţile antreprenoriale, vizând orientarea spre economia de piaţă şi spre munca

salariată, au fost utilizate de autorităţile comuniste pentru construcţia stigmatului atribuit acestei clase

sociale mijlocii săteşti: chiaburii au fost etichetaţi drept exploatatori nemiloşi ai ţăranilor muncitori,

săraci, clasă care a supt sângele poporului, speculanţi veroşi, duşmani de clasă, sabotori ai noului

regim. Cel mai dificil proces s-a dovedit a fi aplicarea în teren a criteriilor noii identităţi a chiaburilor

pentru identificarea acestora la nivelul fiecărei comunităţi. Întrucât aceste criterii aveau statutul unor

instrucţiuni nemultiplicate şi nepublicate, ele erau „prelucrate” pe linie ierarhică în faţa organizaţiilor de

partid, urmând să fie interpretate de organele locale ale partidului în funcţie de fiecare caz în parte

(Verdery 2005: 353-354). Identitatea chiaburilor era evaluată de către activiştii locali în funcţie de trei

repere, ţinând cont atât de trecutul gospodăriei cât şi de situaţia ei actuală: exploatarea muncii străine

familiei timp de cel puţin 30 de zile anual; proprietatea asupra unor utilaje aducătoare de profit, cum

56

sunt mori, tractoare, batoze, cazane de ţuică etc.; proprietatea asupra unor afaceri comerciale, cum

sunt cârciumi, camătă, magazine, mijloace de transport.

Complexitatea structurii sociale a comunităţilor locale, reţelele sociale comunitare, la care se

adaugă presiunile exercitate de la centru şi lipsa de competenţă şi experienţă managerială a

activiştilor locali au făcut ca procesul de identificare a chiaburilor să se transforme într-un act de

negociere între persoane şi autorităţi cu ajutorul unui depozit de convenţii şi practici locale (Verdery

2005: 357-359; Lăţea 2005: 399-400). Ceea ce a urmat a fost un triplu proces de „închiaburire,

deschiaburire şi reînchiaburire”, ca urmare a unei lupte surde între „individualizare (sau

decontextualizare), pe de o parte, şi „comunalizare” (sau contextualizare), pe de altă parte (Verdery

2005: 357). Rezultatul a fost o acţiune de dislocare a gospodăriilor înstărite din poziţiile economice, de

prestigiu, de conducere din cadrul comunităţilor: o parte au fost trimişi în domiciliu forţat, peste 80.000

de ţărani au fost întemniţaţi (Şandru 2005: 53). Una dintre pârghiile economice de îngrădire şi

lichidare a chiaburilor a fost sistemul cotelor obligatorii, care a funcţionat între 1948 şi 1956. Acest

sistem reglementa contribuţia obligatorie în produse agricole pe care agricultorii trebuiau să o livreze

la fondul central de stat, la termene şi preţuri fixate de autorităţi. De regulă gospodăriile chiabureşti

erau obligate să furnizeze cote mult superioare normelor legale, fiind practic aduse în stare de sărăcie

extremă.

Prin toate aceste măsuri chiaburii au împărtăşit soarta celorlalte clase înstărite şi proprietare;

începând cu 1948 ele au fost supuse unei ofensive sistematice şi continue de lichidare prin mijloace

economice şi extraeconomice.

Ofensiva autorităţii comuniste împotriva clasei mijlocii a fost însoţită de o reconsiderare a

poziţiei acestei clase în plan ideologic precum şi în cercetarea sociologică a structurii şi mobilităţii

sociale.

Reforma învăţământului din 1948 elimina sociologia dintre disciplinele şcolare şi universitare

inaugurând ceea ce s-a numit “ancilizarea“ (Georgescu 1992: p.341) istoriei, sociologiei, filozofiei,

economiei politice faţă de ideologia comunistă, adică controlul şi manipularea sistematică a

disciplinelor sociale faţă de politica partidului comunist.

Noul curs de materialism istoric a luat locul disciplinelor sociologice, în cadrul său găsindu-şi

loc şi unele elemente de sociologie a structurii sociale: definirea marxist-leninistă a claselor şi

stratificării sociale, lupta de clasă ca proces fundamental de schimbare a societăţii, etc. Nu a fost

specificat un capitol sau paragraf distinct privind clasa mijlocie.

Cadrul referenţial al analizelor structurii sociale îl constituie concepţia lui Marx, Engels, Lenin,

a Partidului Comunist Român asupra claselor sociale, structurii sociale, luptei de clasă aplicate atât la

evaluarea situaţiei sociale româneşti cât şi în critica sociologiei occidentale asupra claselor sociale,

inclusiv asupra clasei mijlocii, mobilităţii sociale, relaţiilor umane, “societăţii industriale“ etc. Principiul

metodologic fundamental al analizei marxist leniniste a oricărui fenomen social implica dezvăluirea

caracterului şi conţinutului său de clasă; definirea marxist-leninistă a clasei reprezenta instrumentul

teoretic şi metodologic cu ajutorul căruia se putea analiza situaţia fiecărei clase, a fiecărui fenomen

social.

57

“Esenţială este pentru ştiinţele sociale ideea luptei de clasă, luptei contrariilor înăuntrul

totalităţii vii“ (Constantinescu, 1971: 88, subl. autorului).

Analize ideologice ale structurii sociale axate pe dezvăluirea caracterului de clasă al

fenomenelor sociale şi pe lupta de clasă ca proces fundamental în dinamica structurii sociale pot fi

indicate în volumele şi studiile publicate în anii ‘50 şi ‘60 de M.Constantinescu (1948), R.Cresin

(1948), L.Melzer, I.Aluaş (1954), V.Enache (1956), M.Dulea (1956, 1964), H.Culea (1957), C.Vlad

(1957), Ghe. Chepeş (1959, 1960), M.Levente (1960), I.Adam (1961), D.Ghişe (1961), I.Mitran (1962),

I.Pascadi (1964), N.Ivanciuc (1964), G.Ernö (1965, etc.)

Unul dintre cele mai expresive studii asupra structurii sociale româneşti privită prin prisma

caracterului de clasă, cu relevanţă directă asupra clasei mijlocii, a fost elaborat de Miron

Constantinescu în 1948 şi intitulat “Lupta pentru stabilizare“ (Constantinescu 1971: 98-133).

Fenomenul însuşi, stabilizarea monetară, declanşată de reforma monetară de la 15 august 1947, este

definit ca un proces de durată, ca “o luptă socială continuă împotriva tuturor încercărilor de a răsturna noua rânduială în viaţa monetară şi financiară a ţării“ (Constantinescu 1948: 98, subl.

autorului). Autorul aduce în sprijin tezele formulate de liderul comunist Gheorghe Gheorghiu Dej în

“Propunerile Partidului Comunist Român în vederea îmbunătăţirii situaţiei economice şi financiare a

ţării“ din14 iunie 1947. Taberele aflate în luptă sunt conturate cu limpezime; pe de o parte “încrederea

şi sprijinul activ al maselor muncitoare, în frunte cu clasa muncitoare, pentru guvernul înfăptuitor al

reformei monetare şi al stabilizării“ (Ibidem: 99), pe de altă parte “exponenţii intereselor reacţiunii

româneşti“: industriaşi, întreprinzători care realizează în mod formal programele de producţie din punct

de vedere cantitativ, în detrimentul calităţii mărfii; “înmulţirea patronilor de întreprinderi parazitare, în

special în sectorul comercial şi în câteva sectoare industriale, ca textilele, construcţiile, transporturile,

lemnul şi altele“; creşterea personalului administrativ de conducere şi executor cu 223% faţă de 1938

contribuie la “creşterea cheltuielilor de regie“, la împiedicarea organizării raţionale a producţiei şi

“îngreunează reducerea preţului de cost“; inginerii, pentru a fi pe “placul“ salariaţilor şi “negândindu-

se la interesele reale ale clasei muncitoare şi ale ţării, au stabilit timpi de lucru care nu reprezintă

decât 1/3 din cei reali“ (Ibidem: 105); în agricultură, fărâmiţarea proprietăţilor ca efect al reformei

agrare din 1945 nu este menită să mărească randamentul acestor proprietăţi şi a exploataţiilor grefate

pe ele; o parte din industriaşi şi mai ales comercianţii care au ajuns să stabilească preţuri de speculă

şi să desfăşoare acţiuni de sabotare a luptei pentru stabilizare (Ibidem: 107). Lista grupurilor care

trebuie îngrădite şi eliminate continuă în domeniile fiscal, al creditului, etc. Textul reflectă programul

de destructurare al clasei mijlocii a întreprinzătorilor şi a managerilor prin mecanisme de îngrădire şi eliminare.

Evidenţa empirică a evaluărilor ideologice este constituită din documentele de partid,

statisticile oficiale, citate sau referinţe din textele lui K. Marx, Fr. Engels, V.I. Lenin precum şi , uneori,

evaluări critice ale sociologiei burgheze asupra structurii şi stratificării sociale precum şi unele anchete

în unităţile industriale şi agricole, în comunităţi urbane şi rurale. Conţinutul analizelor ideologice se

schimbă în funcţie de “tonul“ documentelor de partid. În anii ’50 până la începutul anilor ‘60 a

predominat ideea luptei de clasă ca motor al dezvoltării societăţii în condiţiile existenţei unor clase şi

grupuri antagoniste care impuneau măsuri de “lichidare a rămăşiţelor oricăror forme de exploatare a

58

omului de către om“ în industrie, agricultură, comerţ, etc. Începând cu lucrările Congresului al VIII- lea

al P.C.R. din 20-25 iunie 1960 tonul se schimbă, devenind mai pacifist, întrucât se apreciază că în

România a fost creată baza economică a socialismului, trecându-se la etapa desăvârşirii construcţiei

socialiste. Tendinţele armonizatoare şi pacifiste se accentuează odată cu Congresul al IX-lea al

P.C.R. din 19-24 iulie 1965 care fixează ca direcţii de dezvoltare a României “continuarea procesului

de desăvârşire a construcţiei socialiste în toate domeniile de activitate pentru înflorirea multilaterală a

României“, şi, îndeosebi, cu Congresul al X-lea al P.C.R. din 6-12 august 1969, care fixează obiectivul

strategic al “făuririi societăţii socialiste multilateral dezvoltate“ în România. Cât de diferit este noul ton

al analizelor ideologice faţă de agresivitatea evaluărilor anterioare rezultă cu claritate din studiile

epocii. Spre pildă Lucrările Sesiunii ştiinţifice ale Academiei de ştiinţe sociale şi politice a R.S.R.,

desfăşurate între 18-19 mai1972 (Nichita 1972: 13) prezintă următorul tablou al “modificărilor adânci

în structura socială a ţării“ induse de edificarea societăţii socialiste multilateral dezvoltate: “creşterea

numerică şi calitativă a clasei muncitoare şi ridicarea rolului ei în societate, crearea de noi centre

muncitoreşti şi organizarea pe baze ştiinţifice a vieţii comunelor şi satelor patriei, încât să se asigure

apropierea treptată a condiţiilor de viaţă de la sat de cele de la oraş şi diminuarea deosebirilor

esenţiale dintre sat şi oraş; accentuarea procesului de omogenizare socială ş.a.m.d.“ (subl. autorului).

Structura socială este sintetizată în sintagma două clase, o pătură, clasele fiind reprezentate de

muncitori şi ţărani, şi pătura intelectualităţii. Conceptul de clasă mijlocie este, astfel, substituit de

pătura intelectualităţii, fără nici o referinţă la reprezentanţii afacerilor mici şi mijlocii.

Studii caracteristice pentru analiza ideologică de după “lupta de clasă“ pot fi considerate

evaluările făcute de M.Biji (1966), C.Murgescu, C.Grigorescu, G.Retegan, Vl.Trebici (1966), V.Nichita

(1972), Şt.Voicu (1972), etc. Conceptul central care a înlocuit principiul luptei de clasă este cel de

structură socială socialistă, caracterizată prin “inexistenţa unor clase sociale opuse unele altora

(adică desfiinţarea relaţiei clasă exploatatoare-clasă exploatată)“ care “determină şi inexistenţa unor

bariere de natură economică sau socială în calea trecerii lor spre categorii sociale sau profesionale

superioare (Murgescu, Grigorescu, Retegan, Trebici, 1966: 33). Argumentele utilizate sunt de tipul

comentariilor pe marginea statisticilor oficiale, evaluărilor din documentele de partid privind structura

socială a României precum şi utilizarea unor anchete ilustrative, cum sunt cele desfăşurate în luna

august 1958 în centre industriale - Reşiţa, Câmpia Turzii, Ţicleni- Rovinari- pentru a se exemplifica

concluziile analizei: “a) creşterea greutăţii specifice a clasei muncitoare - clasa conducătoare în stat -

ca urmare a creşterii ei numerice accelerate de procesul de industrializare; b) formarea la sate a unei

noi clase sociale, omogene, a ţărănimii cooperatiste, ca urmare a cooperativizării agriculturii; c)

creşterea greutăţii specifice a intelectualităţii, ca urmare a sporirii rândurilor ei “ (Ibidem: 35).

În analizele de factură ideologică prioritatea o deţin tezele din documentele de partid ce

urmează a fi explicitate şi susţinute de studii statistice provenite din arhive oficiale, centrale sau locale

şi, uneori, de anchete de teren desfăşurate în unităţi agricole, industriale, de cultură etc. Prelucrările

statistice cât şi evidenţa empirică din anchete au funcţie ilustrativă şi de explicitare a înţelesului

tezelor fundamentale din documentele de partid; cercetarea sociologică implicată în analizele

ideologice justifică, de regulă, documentele de partid şi nu servesc drept laborator de testare a

validităţii ideilor cuprinse în aceste documente.

59

O menţiune trebuie totuşi făcută cu privire la aportul pe care studiile ideologice l-au adus la

introducerea în circuitul de idei din societatea românească a unor concepte sociologice fundamentale,

informaţii sociologice despre personalităţi, curente, influenţe ale sociologiei apusene într-o epocă de

antisociologism a anilor ‘60.

Critica curentelor burgheze, a concepţiilor unor personalităţi ale sociologiei apusene implică

expunerea conţinutului de idei ce urma a fi evaluat critic, lucrările epocii împlinind o importantă şi

foarte utilă funcţie informativă. Publicul românesc a putut afla, de exemplu, din cartea Stelei Cernea,

1962, o serie de date inedite despre teorii fundamentale ale structurii sociale, stratificării şi mobilităţii

sociale precum sunt: teoriile psihologice reprezentate de G.Tarde, L.Ward, E.Ross, E.Bogardus,

S.M.Lipset, M.Duverger, P.Bleton, modelul “hiperempirismului dialectic“ elaboratde G. Gurvitch, teoria

lui P. Sorokin asupra structurii sociale, teoria societăţii industriale în versiunea lui R.Aron, teoria “clasei

mijlocii“ formulată de C.W.Mills, P.Bleton, R.Aron.

4.2.3. Instituţionalizarea capitalului social (politic) şi contraselecţia clasei mijlocii.

Instaurarea puterii politice a partidului – stat comunist, susţinută de lichidarea proprietăţii

private ca principală formă de proprietate în economia românească şi instaurarea proprietăţii

socialiste, de stat şi cooperatiste, a condus la o nouă ierarhie a valorilor şi a tipurilor de capital.

Vechiul criteriu al averii îşi pierde din importanţă, devenind chiar un handicap în procesul de

stratificare socială (Eyal, Szelenyi, Townsley 2001: 37). În schimb apartenenţa la partidul comunist,

loialitatea faţă de structurile noii puteri politice, deţinerea unei poziţii în aparatul de partid au devenit

criteriile şi capitalul social politic indispensabil pentru a deţine roluri de conducere, un statut dorit în

societate şi privilegii la vârful ierarhiei politice. Mai ales în perioada stalinistă şi imediat după această

perioadă orice promovare în scara ierarhică a vieţii economice, politice, administrative, culturale era

condiţionată de capitalul politic deţinut, adică de loialitatea faţă de regimul comunist, dovedită prin

calitatea de membru de partid a persoanei, rudelor acesteia, de poziţiile deţinute în structurile puterii

comuniste. Luarea în considerare, cu prioritate, a criteriilor politice şi devalorizarea competenţei,

probate de atestatele educaţionale, experienţa şi performanţele profesionale, releva prezenţa

fenomenului de contraselecţie (Eyal, Szelenyi, Townsley 2001: 37) în recrutarea actorilor sociali

pentru poziţii de conducere, administrare şi gestionare a resurselor. Rolurile deţinute tradiţional de

reprezentanţi ai clasei mijlocii erau atribuite, în chip esenţial, în conformitate cu posesia capitalului

politic şi, abia în subsidiar, cu capitalul cultural deţinut; cu alte cuvinte, nu conta cât de buni specialişti

erau candidaţii pentru poziţii de administrare sau conducere a diferitelor organizaţii, dacă nu erau

membri de partid nu le puteau ocupa.

4.3. Noua clasă mijlocie a birocraţiei comuniste.

Elita comunistă timpurie, recrutată pe baza loialităţii politice, dublată ulterior, tot mai mult, de

atestate educaţionale, suferea de sindromul dependenţei faţă de partidul-stat, personificat prin relaţiile

de încredere, rudenie, prietenie cu liderii locali. Această poziţie de dependenţă le conferea membrilor

elitei un status ambiguu, pus în lumină de cercetările lui Ioan Mărginean (1993; 2004: 179-180). Pe de

o parte, observă Ioan Mărginean, ea împărtăşea cu masa mare a populaţiei aceeaşi situaţie de

60

dependenţă faţă de resursele economiei socialiste de comandă, codificată cu apelativul om al muncii – salariat. Mijloacele de existenţă ale populaţiei proveneau din salarii individuale şi din „fondurile

sociale de consum”. Pe de altă parte, avea loc şi un proces de diferenţiere socială datorită funcţiei

deţinute de actorii sociali în ierarhia economică, politică, administrativă. Autorul sesizează, cu

perspicacitate, rolul poziţional strategic al funcţiei deţinute de indivizi în constituirea noii clase

conducătoare, din care se recrutează şi reprezentanţi ai noii clase mijlocii din societatea comunistă.

Funcţia deţinută în structura organizaţională este„factorul principal de constituire a unor grupuri

privilegiate (nomenclatura)” (Mărginean 2004:179).

O contribuţie substanţială la decodificarea mecanismului prin care s-a constituit birocraţia

politică, economică-tehnică, intelectualitatea în structura societăţii socialiste româneşti o aduce Cătălin

Zamfir în cea mai comprehensivă analiză critică a tranziţiei postcomuniste (Zamfir 2004: 102-107). În

acest scop autorul avertizează asupra a două erori frecvente în înţelegerea şi explicarea structurii de

clasă şi de putere în societatea comunistă.

Prima eroare priveşte preluarea necritică a modelului marxist al claselor sociale, dezvoltat pe

cazul societăţilor capitaliste dezvoltate, conform căruia grupurile de putere reprezintă o parte

constitutivă a claselor sociale determinate istoric, ale căror interese le reprezintă. Realităţile concret

istorice în care s-a edificat socialismul real au fost, însă, diferite faţă de situaţia societăţilor occidentale

şi, în consecinţă, şi modelul structurii sociale a avut o ecuaţie specifică. Analiza efectuată de C. Zamfir

pune în lumină o nouă interpretare a conţinutului puterii politice comuniste: „clasa politică comunistă a

devenit ea însăşi o clasă socială distinctă, cu interese diferite de cele ale celorlalte clase sociale” pe

care, oficial, le reprezintă” (Zamfir 2004: 102).

4.3.1. .Clasa politică comunistă: nonraţionalitate, închidere socială, autoreproducere.

Spre deosebire de situaţia clasică a societăţilor occidentale, în comunism clasa care deţine

puterea politică nu reflectă, în realitate, interesele muncitorimii şi ale ţărănimii muncitoare ci este „o

clasă coagulată în jurul unui program social-economic şi politic din care decurg atât poziţia sa în

societate, cât şi accesul privilegiat la resursele social-economice. Doar fictiv ea reprezintă, ideologic şi

politic”, interesele întregii societăţi, fiind beneficiara unui pachet de privilegii socio-economice, „pe care

le promova prin poziţia sa de putere” (Zamfir 2004: 102-123). Criteriile de selecţie pentru clasa

politică, precizează autorul citat, erau de factură strict politică, capitalul politic utilizat de autoritatea

aflată la putere şi nu de competenţa economică, socială, culturală; membrii acestei clase fiind

etichetaţi cu sintagmele „activişti de profesie” „activişti profesionalizaţi” sau „politicieni de carieră” (p.

103). Evoluând istoric din foştii „ilegalişti” recrutaţi de ocupantul sovietic de după război, „nucleul care

opera selectarea noilor membri” era un grup închis şi izolat de restul societăţii, format din lideri politici

şi angajaţii aparatului politic (p. 103), care se autoperpetua. Clasa politică avea mai degrabă atributele

unei caste guvernante, caracterizate prin solidaritate de status, închidere socială, „încredere faţă de

logica clientelară”; modul său de constituire şi autoreproducere nu reflecta logica raţională de clasă ci,

mai degrabă nonraţionalitatea modelului „de castă feudală dominantă suprapusă unei mase relativ

imobile şi pasive”( Eyal, Szelenyi, Townsley 2001: 38). Pe măsura adâncirii crizei sistemului comunist

61

şi a întăririi dictaturii ceauşiste, observa C. Zamfir, clasa politică românească s-a restrâns şi izolat tot

mai mult, devenind un instrument docil al puterii autoritare de la vârful ierarhiei de partid şi de stat.

Caracteristicile clasei (birocraţiei) politice comuniste privind caracterul de status, închiderea

socială, nonraţionalitatea, izolarea, autoreproducerea situează acest grup de putere în afara modelului

raţional de clasă, inclusiv de clasă mijlocie, în accepţiunea clasică (marxistă şi weberiană).

Cea de a doua eroare, semnalată de C. Zamfir, priveşte ignorarea unei categorii sociale cu

caracteristici particulare, aparţinând clasei mijlocii, şi anume intelectualitatea şi îndeosebi o

componentă a acesteia, tehnocraţia.

4.3.2. Intelectualitatea şi tehnocraţia – noua clasă mijlocie în societatea comunistă.

Regimul comunist a trebuit să facă faţă unor provocări vitale pentru supravieţuirea sa în ceea

ce priveşte competiţia în contextul modernizării societăţii moderne. Cerinţele organizării ştiinţifico-

tehnice a economiei naţionale, ale managementului resurselor din toate domeniile de activitate, nevoia

de a obţine cooperarea populaţiei pentru înfăptuirea programului puterii comuniste au reliefat rolul

deosebit al expertizei ştiinţifico-tehnice şi a deţinătorilor de capital uman, social şi simbolic. Capitalul

social, în expresia sa politică, nu putea substitui nevoia de know-how, de abilităţi pentru asigurarea

motivării angajaţilor şi a unui minim de consens şi solidaritate socială.

Autoritatea comunistă a fost, astfel, confruntată cu o dilemă strategică: loialitate politică

versus meritocraţie; aceasta din urmă presupune ocuparea poziţiilor de conducere şi administrare a

sistemului socioeconomic după criterii de competenţă tehnico-ştiinţifică, managerială, deţinerea de

resurse simbolice, toate probate de diplome, examene, evaluări ale expertizei. Logica menţinerii sistemului comunist pe traiectoria modernizării, în contextul competiţiei pe

piaţa internaţională, a generat, spre sfârşitul anilor 60, o tensiune, în creştere, între statutul capitalului

politic şi cel al capitalului uman ca resurse de legitimare a sistemului organizaţional socialist. Cerinţele

impuse de raţionalitatea tehnică a funcţionării sistemului social, economic, administrativ, cultural a

forţat puterea să recruteze intelectuali pentru expertiza deţinută şi să-şi apropie tehnocraţia formată,

conform specificărilor făcute de C. Zamfir, din intelectualii care „ocupă funcţii tehnice de conducere a

întregului sistem social, economic şi administrativ” (Zamfir 2004: 104).

În absenţa capitalului politic al intelectualităţii autoritatea comunistă a iniţiat un set de

proceduri de socializare politică a acesteia: şcoli de partid, acces preferenţial la privilegii şi facilităţi

limitate, recompense pentru loialitate oferite familiei şi celor apropiaţi. Valorile fundamentale care

legitimau rolul intelectualităţii în societatea comunistă aparţineau modelului meritocraţiei, cu

precizarea că forma de proprietate nu era privată ci o proprietate de stat şi cooperatistă, asociate cu o

anumită democraţie şi raţionalitate tehnică care tindeau să „elibereze tehnocraţia de constrângerile

sistemului politic comunist” (Zamfir 2004: 105). Reprezentanţii tehnocraţiei au penetrat în structurile

administraţiei centrale, regionale şi locale, ale întreprinderilor şi serviciilor creând reţele de solidaritate

ce vor fi reactualizate după răsturnarea regimului comunist.

În perioada poststalinistă din anii 60-80 societatea românească a cunoscut un proces de

raţionalizare a socialismului de stat în sensul unei ascendenţe a competenţelor în contextul menţinerii

controlului asupra gestionării resurselor de către birocraţia politică comunistă. O reconsiderare a

62

competenţelor s-a produs şi în ceea ce priveşte revenirea sociologiei, inclusiv a studiilor asupra

structurii sociale, în spaţiul universitar şi al cercetării academice.

Cercetările asupra procesului de privatizare a proprietăţii de stat au pus în lumină impactul

acesteia asupra structurii capitaliştilor autohtoni din care se recrutează şi segmente importante ale

clasei mijlocii, aşa cum rezultă din capitolul care urmeză. Două constatări atrag în mod social atenţia

în această privinţă (Pasti, 2006: 80-83): a) deşi a conscut o evoluţia mai sinuasă decât celelalte ţări

foste socialiste, construcţia instituţională a economiei capitaliste româneşti este o realitate care

cunoaşte „un ritm estrem de alert şi cu costuri foarte mari” (Bursa de valori, patronatul, acţionariatul

sociatăţilor comerciale, instituţia falimentului, băncile private etc.); b) construcţia socială a

capitalismului printr-un proces sui-generis şi anume prin „incubarea” noii clase de capitalişti români în

interiorul „economiei socialiste” şi a „pieţei socialiste a relaţiilor comerciale dintre întreprinderi, bănci şi

instituţii administrative , toate ale statului, în intersiţiile cărora se dezvolată noi sociatăţi private, aflate

în strânsă legătură cu acestea. Noua clasă de capitaliţti români se formează, ca urmare nu atât dintre

întreprinzătorii privaţi nou-apăruţi, ci în strânsă legătură cu tehnocraţia economică şi industrială a

economiei socialiste.” Mijloacele de „incubare” sunt subvenţiile, creditele bancare preferenţiale,

contracte guvernamentale avantajoase, proliferarea arieratelor, utilizarea conflictului de interese etc.

4.4. De la modelul conflictual al structurii de clasă la cel integralist.

În 1966, printr-o hotărâre de partid şi de stat, sociologia este reintrodusă în învăţământul

superior şi cercetarea academică. Cercetarea sociologică cunoaşte un adevărat reviriment. Încep să

fie cercetate empiric felurite grupuri sociale - clase, pături, categorii socio-profesionale, rezidenţiale,

de vârstă- de către instituţii şi grupuri de cercetare mai vechi şi unele nou înfiinţate, precum

Laboratorul sociologic al Universităţii Bucureşti, care grupează cadre didactice, studenţi, alţi specialişti

de profile felurite, Institutul de Filosofie al Academiei, Centrul de Sociologie al Academiei, Centrul de

Antropologie al Academiei, Centrul de cercetări pentru problemele tineretului, institutele de cercetări

ale Ministerului sănătăţii, etc.

Cercetarea directă a realităţii sociale devine obiectiv prioritar al instituţiilor academice şi al

personalului de cercetare, cadrelor didactice şi altor specialişti implicaţi în cercetare. Funcţionarea

tezelor din documentele de partid continuă să fie decisivă în orientarea planurilor de cercetare, în

selecţionarea temelor de studii şi în finanţarea cercetării. Odată planul de cercetare avizat de

instanţele ştiinţifice şi de partid, revine grupului de cercetare responsabilitatea şi iniţiativa realizării

proiectului de cercetare, după rigorile şi normele cercetării ştiinţifice.

Cercetarea sociologică propriu - zisă nu mai constituie un pretext sau o acţiune justificativă a

tezelor conţinute în documentele de partid ci o intreprindere proiectată şi desfăşurată conform rigorilor

metodologice ale ştiinţei.

Cele mai reprezentative cercetări sociologice asupra structurii sociale s-au centrat asupra

proceselor sociale care au generat fenomene de restructurare a relaţiilor dintre oameni, de mobilitate

socială: industrializarea socialistă, urbanizarea, dezvoltarea socialistă a agriculturii, transformarea

satelor şi oraşelor, progresul tehnic şi dezvoltarea intelectualităţii tehnice şi umaniste (Cazacu,

63

Chepeş, Vlad 1964; Bădina, Dumitru, Neamţu, 1970; Cazacu, Hoffman, Socol, Mocanu 1970; Cernea,

Chepeş, Constantinescu, Ene, Gheorghe, Larionescu 1970; Herseni 1970, 1974; Constantinescu,

Stahl -coord.- 1970; Bogdan, Constantinescu, Cristea 1970; Popescu, Ene 1971; Fulea, Cobianu

1972; Merfea 1973; Cazacu 1974; Floareş 1977; Miftode 1978; Krausz 1978; Cazacu-coord- 1979;

Fulea 1979; Zamfir 1980, ş.a.).

Cercetările zonale în Slatina - Olt, Braşov, Vaslui au avansat ipoteza interesantă conform

căreia procesul de urbanizare este un proces de restructurare socială, iar urbanizarea este, în

esenţă, o problemă de structură socială dinamică, implicând referinţe cu privire la schimbarea

poziţiei unor grupuri şi pături sociale în procesul de producţie, la reprofesionalizarea şi recalificarea

forţei de muncă, la curentele de migraţie socială şi teritorială (Constantinescu 1971: 141,142).

Schema marxist-leninistă “tradiţională“ este îmbogăţită, lărgită, specificată în cazul cercetărilor

atât prin includerea în proiectele de cercetare a unor dimensiuni “de status“ ale stratificării sociale cât

şi prin dezvăluirea unor astfel de aspecte, în decursul confruntării cu terenul. Astfel, cercetările au pus

în lumină noi ipoteze ale stratificări sociale, testate şi validate prin investigaţiile empirice: rolul şi

semnificaţia raţionalităţii profesionale a ţăranilor cooperatori şi cu gospodărie individuală precum şi a

intelectualităţii tehnice ce deservesc unităţile cooperatiste (Cernea, Chepeş, Constantinescu, Ene ,

Gheorghe, Larionescu 1970: 141-188); integrarea socio-profesională în fabrică, integrarea rezidenţială

şi urbană în cămine muncitoreşti şi în blocurile noi de locuinţe (Bogdan, Cernea, Constantinescu,

Cristea 1970: 126-134); dinamica mutaţiilor socio-profesionale în rândul salariaţilor şi fluctuaţia forţei

de muncă; rolul tradiţiilor culturale şi etnice în procesul de restructurare al relaţiilor dintre oameni,

conceptul de vecinătate şi concretizarea relaţiilor de vecinătate (Ibidem: .297-319); relaţiile de rudenie

şi familia ţărănească în contextul urbanizării (Merfea- coord., 1973: 227-230), ş.a.

Un aport teoretic al cercetărilor sociologice asupra structurii sociale, mai puţin vizibil dar nu

mai puţin semnificativ, îl constituie relevarea disimulată a unor disfuncţii ale sistemului comunist,

imposibil de prezentat în chip direct, deschis într-un text oficial, publicat, din pricina restricţiilor

cenzurii. Prezentate însă ca disfuncţii, contradicţii manifestate în unităţile locale, sau zone delimitate

teritorial, neavând, cu alte cuvinte, reprezentativitate la nivelul întregului sistem social naţional, o serie

de disfuncţii puteau fi exprimate şi prezentate într-o analiză sociologică. De pildă, investigaţiile

sociologice concrete în satele Gârbovi şi Manasia, jud. Ilfov au scos la lumină disfuncţii ale

democraţiei cooperatiste, precum perpetuarea unor grupuri de presiune în funcţii de conducere

(tehnocraţia cooperatistă care se autoreproduce), ce au putut fi făcute publice prin prezentarea lor ca

dificultăţi particulare, locale, caracteristice unităţilor investigate (Larionescu 1972: 173-180).

Un loc distinct în ansamblul cercetărilor structurii sociale îl deţine contribuţia lui H.H.Stahl la

elaborarea unei teorii originale de sociologie istorică asupra emergenţei şi funcţionării comunităţilor

agrare sedentare (Stahl 1960 - 1965, 1968) centrate pe explicarea mecanismelor de autoreglare

dinamică internă“ a satelor libere româneşti care au supravieţuit în anumite regiuni ale ţării“ (Abraham,

Chelcea 1996: 106-110). Membru marcant al şcolii Sociologice de la Bucureşti, H.H. Stahl a construit,

aşa cum menţionează P. Caraioan, o poziţie teoretico-metodologică distinctă, de factură materialist-

istorică, prin extinderea schemei gustiene a cadrelor şi manifestărilor în direcţia unei istorii sociale a

proceselor de “timp lung“ (.Caraioan 1971: 134-138). Rezultatele investigaţiilor sale asupra unei

64

evidenţe empirice bogate a satelor devălmaşe s-au concretizat: a) într-un model teoretic explicativ al

structurii şi dinamicii comunităţilor sedentare foarte apropiat de viziunea ecosistemică dezvoltată de

ecologia socială americană din anii ‘60 având ca reprezentanţi pe O.Duncan, G.Lensky, J.Kasarda,

A.Hawley (Abraham, Chelcea 1996, p.109); b) într-o tipologie originală a satelor româneşti de mare

relevanţă pentru teoria structurii sociale; c) într-un model de orânduire tributală specifică a acestor

comunităţi (Filipescu 1992: 509-516).

Inventarea conceptului de omogenizare socială şi implicaţiile asupra clasei mijlocii.

Sub presiunea indicativă a documentelor Partidului Comunist în deceniile 8 şi 9 au proliferat

studiile şi cercetările asupra procesului omogenizării structurii sociale socialiste. În abordarea acestui

proces se pot distinge studiile ideologice care popularizează şi adâncesc ideile din documentele de

partid şi cercetările propriu zise bazate pe o evidenţă empirică constând din anchete, interviuri

observaţii în unităţile industriale, agricole, de învăţământ, etc.

Modelul ideologic al omogenizării structurii sociale cuprinde câteva secvenţe esenţiale:

industrializarea este evaluată drept pivotul transformării structurale a societăţii româneşti având efecte

modernizatoare asupra configuraţiei economico-sociale, declanşând procesul de omogenizare a

nivelurilor de dezvoltare al judeţelor precum şi ridicarea nivelului material şi cultural al întregii societăţi.

Efectele în planul structurii sociale sunt “creşterea numerică şi calitativă a clasei muncitoare“,

clasă conducătoare în societate, care uneşte în jurul ei ţărănimea, intelectualitatea şi celelalte

categorii sociale “prin legăturile indestructibile ale intereselor comune“. În cadrul omogenizării structurii

sociale “elementul hotărâtor îl constituie comunitatea intereselor fundamentale“, determinată de

proprietatea socialistă şi de caracterul relaţiilor sociale, politice, spirituale socialiste (Surpat 1974: 500-

503); concomitent cu omogenizarea structurii sociale se desfăşoară şi diversificarea ei socio-

profesională, culturală, etc. (Iordăchel 1978: 60-64; Ionescu 1972: 337-339; Drăgan 1989: 47-50 etc.).

Cercetările procesului de omogenizare socială s-au desfăşurat conform rigorilor metodologice

ale investigaţiilor empirice, rezultatele acestora depăşind, de regulă, specificaţiile indicative ale

ipotezelor derivate din programele ideologice. Cercetările au contribuit la edificarea unei teorii mai

suple a structurii sociale şi în acelaşi timp mult mai realiste dezvăluind: a) mecanismele migraţiei şi

mobilităţii sociale care duc nemijlocit la modificarea structurii sociale “sub aspectul ei de compoziţie

sau distribuţiei a populaţiei pe grupuri sociale“ (Sandu 1989: 189); b) tendinţele în evoluţia structurii

socioocupaţionale (Mărginean 1989: 55-63), demosociale (Mihăilescu 1989: 101-111); c) funcţiile

sociale ale intelectualităţii tehnice şi umaniste (Hoffman, Dragomirescu, Raşeev 1989: 128 şi urm.),

ale tineretului (Petre 1989: 287-289), etc; d) inegalităţile de status socioocupaţional în cazul

structurilor familiale, educaţionale, manageriale (Cazacu - coord., 1988: 184-185); e) stilul de viaţă al

muncitorilor din perspectiva revoluţiei tehnico-ştiinţifice (Hoffman, Raşeev, Ţenovici 1984: 119-134); f)

corelaţia dintre mobilitatea profesională şi fluxurile de migraţie ale populaţiei rurale (Fulea, Tamaş

1982: 226-

65

Concluzii. Retrospectiva teoretică asupra structurii şi dinamicii sociale a clasei mijlocii pune în lumină o

serie de elemente semnificative ale interacţiunii sociale cu funcţie de structurare ce pot servi ca repere

pentru cercetarea procesului tranziţiei post comuniste a societăţii româneşti.

1) Ipotezele cele mai productive, validate de evidenţe empirice cuprinzătoare, s-au dovedit

cele care integrează dimensiunile clasiale şi de statut ale clasei mijlocii oferind indicatori compoziţi ai

structurii sociale în termeni de poziţii ocupaţionale, statutul proprietăţii şi al averii, stilul de viaţă al

indivizilor.

2) Eforturile metodologice cele mai interesante au fost de partea celor care au tins spre o

fundamentare structurală şi mai puţin comportamentală a relaţiilor de dominaţie şi de putere ale clasei

mijlocii, subliniind: rolul strategic al ocupaţiei (carierei)în “străpungerea barierelor de clasă“ în

societatea modernă, segmentarea structurii sociale de ierarhia ocupaţiilor, caracterul discriminatoriu al

structurii sociale exprimat de indicatori cu privire la stilul de viaţă, categoriile socioprofesionale, etc.

3) Tendinţele recente de reorientare teoretică a cercetărilor asupra clasei mijlocii prin

încorporarea mobilităţii în procesul de formare al acestei clase sociale tind să pună în prim plan gradul

de “structurare“ stabilit în chip empiric (din analiza distribuţiei şanselor mobilităţii), renunţând la

conceptualizarea poziţională (de origine marxistă) a structurii de clasă.

4) Cercetările sociologice româneşti asupra structurii sociale utilizează atât modelele clasice

cât şi cele de status, instrumentarul teoretic fiind, în linii generate, acelaşi. Instituţionalizarea

sociologiei româneşti care a atins apogeul în perioada clasică, de maximă expansiune a disciplinei,

prin Şcoala sociologică de la Bucureşti, coincide cu dezvoltarea unor strategii de cercetare integrală a

configuraţiei clasei mijlocii pe linia ocupaţiei, averii, stilului de viaţă.

5) Reprezentările sociologice de clasă ale clasei mijlocii sunt multivalente. Modelul liberal al

generaţiei paşoptiste, având ca indicatori cheie proprietatea privată, individul, separaţia puterilor în

stat, libera concurenţă, societatea civilă, etc., pare să deţină o poziţie marginală în cultura

românească, inclusiv după 1989.

6) În schimb, reprezentarea sociologică neoliberală asupra structurii sociale, axată pe

construcţia configuraţiei sociale prin convenţionalizare şi clasificare cu sprijinul esenţial al statului,

birocraţiei şi forţei militare, pare să deţină cea mai mare autoritate în spaţiu public românesc. Această

reprezentare a structurii sociale, întemeiată pe rolul fundamental al statului ca factor de gestionare a

resurselor strategice (materiale, legislative, educaţionale) ale statutului stratificării, are consecinţe

asupra statutului noilor clase mijlocii marcate de sindromul dependenţei faţă de forţa centrală internă

şi faţă de puteri protectoare externe.

7) Modelele sociologice româneşti clasiale şi integraliste (comunitare) asupra clasei mijlocii au

în comun finalitatea modernizatoare a structurii sociale şi caracterul raţionalist al schimbărilor acesteia

în vederea sporirii inteligibilităţii şi controlului asupra proceselor de structurare.

8) Reprezentările tipice ale clasei mijlocii dezvoltate în gândirea românească oferă intuiţii şi

sugerează explicaţii privind importanţa elementelor structurale ale organizării social economice în

66

strânsă legătură cu elementele simbolice - idei, sentimente, valori, credinţe comune. Importanţa

comunităţilor culturale care leagă oamenii prin “criterii primordiale“ de limbă religie, etnicitate, teritoriu,

memorie istorică comună, mituri tradiţii, apare ca o componentă a proceselor de structurare de mare

relevanţă în societatea contemporană aflată în tranziţie.

Legăturile culturale adânci sau “ligaturile“ (Dahrendorf 1996, p.32) dau sens şanselor de viaţă

ce caracterizează mobilitatea socială ca moment constitutiv al structurii societăţii.

9) Studiul teoriei structurii sociale în perioada postbelică, inclusiv al clasei mijlocii, dezvăluie

abordări inegale, suprapuneri de modele şi stiluri de argumentare diferite: modelul marxist ideologic,

cercetarea ştiinţifică a structurii sociale şi a procesului omogenizării sociale şi monografismul

sociologic gustian care a nuanţat şi specificat tiparul marxist de investigaţie a structurii sociale.

10) Studiul reprezentărilor sociologice româneşti asupra clasei de mijloc prezintă relevanţă

contemporană în contextul înţelegerii şi explicării proceselor tranziţiei post comuniste spre structuri

democratice, ale economiei de piaţă, prevenind unele interpretări economiciste ale fenomenelor de

stratificare socială şi avertizând asupra riscurilor unor programe şi strategii care apasă prea mult pe

pârghiile raţionalizării practicilor sociale. Lecţiile istoriei disciplinei ne atrag atenţia asupra rolului

contextual al enclavelor culturale tradiţionale (solidarităţile familiale, de rudenie, religioase,

profesionale) ca modalităţi constitutive ale proceselor de structurare.

11) Pe marginea celor prezentate până acum, rezultă că sociologia românească din epocă a

acordat spaţiu larg şi a mobilizat energii semnificative pentru diagnosticarea fenomenelor şi proceselor

structurii sociale a societăţii noastre, ale constituirii şi dezvoltării clasei mijlocii, devenind ea însăşi

parte a proceselor schimbării sociale. Sociologii vremii şi ceilalţi specialişti, care au adoptat punctul de

vedere sociologic în analizele lor, au nutrit convingerea că elaboratele lor ştiinţifice asupra structurii şi

dinamicii sociale vor servi raţionalizării progresive a societăţii, redirecţionării acţiunii de reformare

socială. În acest context de idei, se poate aprecia faptul că analizele sociologice din perioada avută în

vedere se înscriu ca rezultate de valoare într-o teorie a utilizării cercetării sociale pentru reconstrucţia

societăţii, a valorii teoretice şi sociale a disciplinei.

4.5. Bibliografie

Abercrombie, N, Urry, J., “Capital, Labor And Middle Classes“, Allen And Unwin, London,

1983

Abraham, D., Chelcea S., Contribuţia ştiinţifică a profesorului H. H. Stahl la cunoaşterea

comunităţilor rurale româneşti, în vol. Larionescu M, (coord.), Şcoala Sociologică de la Bucureşti.

Tradiţie şi actualitate, Bucureşti, Ed. Metropol, 1996.

Abraham, D. , “Atlasul sociologic al schimbării sociale din România postcomunistă. Studii

preliminare”, Revista Sociologie Românească, nr. 1/2000

Adăniloaie, N. şi D Berindei, Reforma agrară de la 1864, Biblioteca istorică XIII, Editura

Academiei RSR, Bucureşti.

67

Angelescu, N. C. Valoarea morală a negoţului românesc, în Enciclopedia României. IV.

Economia naţională, Imprimeria naţională, Bucureşti, 1940.

Baltasiu, R. Sociologie economică şi teoria elitelor, Centrul de Geopolitică şi Antropologie

Vizuală, Seria Sociologie Economică, Bucureşti, 2003.

Barbu, D., “Formele fără fond” şi puterea intelectualilor, în “Sfera Politicii”, an IV, nr. 29 - 30,

iulie - august 1995.

Bădescu, I., Dungaciu, D., Baltasiu, R., Istoria Sociologiei. Teorii contemporane, Bucureşti,

Ed. Eminescu, 1996.

Bădescu, I., Timp şi cultură, Ed. Ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1988.

Bădescu, I., Idei politice româneşti. Doctrine şi teorii, Bucureşti: Editura ştiinţifică, 2004.

Bădina, O., Dimitrie Gusti, Bucureşti, Ed. ştiinţifică, 1965.

Bărbat, Al., Studiul economic al satului Drăguş-Făgăraş, Bucureşti, ISSR, 1941.

Bendix, R., Lipset S.M, “Class, Status, And Power“, The Free Press, New York, 1953

Berevoiescu, I., Chiribuca, D., Comşa, I., Grigorescu, A., Lăzaroiu, S., Lăzaroiu, A., Pană, M.,

Pop, L., Stanciulescu, E., “Feţele schimbării. Românii şi provocările tranziţiei”, Ed. Nemira, Bucureşti,

1999

Bertoux, D., “Sur l'analyse des tables de mobilité sociale“, Rfs, Nr 4, 1969

Blau, P., Duncan, O.D., “The American Ocupational Structure“, John Wiley And Sons, New

York, 1967

Blau, P., Duncan, O.V., The American Occupational Structure, New York, Wiley, 1967.

Bottomore, T.B., “Classes In Modern Society”, London,1966

Bottomore, T.B., Brym R., “The Capitalist Class An International Study”, Harvester

Wheatsheaf, New York 1989

Boudon, R. “Texte sociologice alese”, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1990

Boudon, R., “L'inegalité des chances“, Armand Colin, Paris, 1973

Brătianu, I. C., Naţionalitatea, în “Republica Română” (Bruxelles), nr.2, 1853.

Burke, Peter, “Istorie şi teorie socială”, Humanitas, Bucureşti 1999

Burris, V., “The Neo-Marxist Synthesis of Marx and Weber on class” in N. Wiley, “The Marx –

Weber Debate”, Sage Publications, London, 1987

Butler, Savage M. “Social Change And The Middle Classes Ucl Press, London 1995

Capecchi, V., “Problèmes Méthodologiques dans le measurement de la mobilité sociale“,

Archives Europeénnes de sociologie, Nr2, 1967

Caraioan, P., Profesorul Dimitrie Gusti şi Şcoala sociologică de la Bucureşti, în vol. Sociologia

Militans, IV. Şcoala Sociologică de la Bucureşti, Bucureşti, Ed. Stiinţifică, 1971.

Cârţână, C., “Mobilitate socială în România. Aspecte cantitative şi calitative la nivel naţional şi

în porfil teritorial”, Revista Sociologia Românească, nr. 1/2000

Cătănuş, D. şi O. Roske, eds. Colectivizarea agriculturii în România. Dimensiunea politică,

vol. I. 1949-1953, Institutul Naţional pentru studiul totalitarismului, Bucureşti, 2000.

Cazacu, H., “Mobilitate socială“, Editura Academiei, Bucureşti, 1974

68

Cazacu, H., “Structura socială, diversificare, diferenţiere, omogenizare“, Ed. Academiei,

Bucureşti, 1988

Cernea, M., Cercetarea monografică a comunităţilor rurale, în “Revista de Filosofie”, 20, nr. 9,

1973, Bucureşti.

Cernea, M., Putting People First. Sociological Variables in Rural Development, Oxford Univ.

Press, Washington.

Cherkaoui, M., “Stratificarea”, în R. Boudon (coord.) “Tratat de sociologie”,Ed. Humanitas,

Bucureşti, 1997

Conea, I., Clopotiva, un sat din Haţeg Bucureşti, ISSR, 2 vol. 1940.

Connor, M., “Socialism, Politics And Equlity“,Columbia University Press, New York, 1979

Constantinescu M,, Cercetări sociologice 1938-1971, Bucureşti, Ed. Academiei R.S.R, 1971

Constantinescu-Galiceni, V., Ungureanu Ion, Teorii sociologice contemporane, Bucureşti, Ed.

Didactică şi Pedagogică, 1983.

Costea, St., Larionescu M., Tănăsescu F., Agricultura românească. O perspectivă istoric-

sociologică, Bucureşti, Ed. Ararat, 1996.

Creangă, G. D. Consideraţiuni generale asupra reformelor agrare şi asupra exproprierii,

Bucureşti, Flacăra, 1913.

Crompton, R., Class and Stratification: An Introduction to Current Debates, Cambridge, Polity

Press, 1998.

Dahrendorf, Ralf, Conflictul cultural modern, Bucureşti, Ed. Humanitas, 1996.

Dahrendorf, R., “Class And Class Conflict In An Industrial Society”, Routledge And Keagan

Paul, London, 1967

Dobrincu D. şi C. Iordachi, ed. Ţărănimea şi puterea. Procesul de colectivizare a agriculturii în

România (1949-1962), Polirom, Iaşi, 2005.

Dobrogeanu Gherea, C., Neoiobăgia. Studiu economico-sociologic al problemei noastre

agrare, Bucureşti, Socec, 1910.

Dragu, G. C. Cestiunea ţărănească în România, Bucureşti, Editura Eminescu, 1908.

Drăgan, I, Anastasiu, C., (coord), “Structura socială a României socialiste“, Editura Stiinţifică şi

Enciclopedică, Bucureşti, 1989

Drăghicescu, D., Evoluţia ideilor liberale şi un apel către tineretul liberal, Bucureşti,

Imprimeriile Independenţa, 1921.

Dumitru, M. Diminescu D. şi V. Lazea, Dezvoltarea rurală şi reforma agriculturii româneşti,

Centrul Român de Politici Economice, 2004.

Dungaciu, D. Elita interbelică. Sociologia românească în context european, ed. Mica Valahie,

Bucureşti, 2003.

Earle, J.S. şi A. Telegdy, Metode de privatizare şi efecte ale productivităţii în companiile

industriale româneşti, în Sociologie Românească, vol. I, nr. 4, 2003.

Elster, J. “Definirea claselor”, 1987, în Ion Drăgan coord., “Clasele sociale de mijloc”, Ed.

Universităţii Bucureşti, 1994

69

Eyal, G. I. Szelenyi şi E. Townsley, Capitalism fără capitalişti. Noua elită conducătoare din

Europa de est, ed. Omega, Bucureşti, 2001.

Filipescu, I., Din contribuţiile lui H. H. Stahl la dezvoltarea sociologiei istoriei, în “Sociologie

Românească”, III, nr. 5, 1992.

Filitti, I. C. Opere alese, Bucureşti, Editura Eminescu, 1985.

Giddens, A. “Sociologie”, All, Bucureşti, 2000

Giddens A., “Central Problems in Social Theory”, London, 1979

Giddens, Anthony, The Class Structure of the Advanced Societies, Hutchinson, London, 1973.

Giddens, A., “A Contemporary Critique of Historical Materialism”, University of California

Press, Berkeley, 1981

Gil, Eyal., Szeleny, I., Townsley, E., “Capitalism fără capitalişti. Noua elită conducătoare din

Europa de Est”, Ed. Omega, Bucureşti, 2001

Goldthorpe, H.J., Llewellyn Catriona, Payne Clive, Social Mobility and Class Structure in

Modern Britain, Clarendon Press, Oxford, 1980.

Golopenţia, A., Starea culturală şi economică a populaţiei rurale din România, Bucureşti,

1940, p. 36.

Gorman, Th. J. “Cross – class perceptions of social class”, în Sociological Spectrum, Jan.-

Mar. 2000, vol. 20, Issue 1.

Grofşorean, C., Nemoianu I. şi colab., Ancheta monografică în comuna Belint, Timişoara,

ISBC, 1938.

Gusti, D., Problema sociologiei, sistem şi metodă, Bucureşti, Academia Română. Memoriile

Secţiunii istorice, Seria III, Tom XXII, Mem. 21, 22, 23, 1940;.

Gusti, D., Starea de azi a satului românesc, în “Sociologie Românească” nr.10-12, 1938.

Halle, D. “America’s Working Man, University of Chicago Press, Chicago, 1984

Heath, A., Evans G., Mărginean I, Clasa socială şi politica în Europa de Est, în “Revista de

cercetări sociale”, nr. 2, 1994.

Heath, A, “Social Mobility“, Fontana, London, 1980

Hegedus, Andras, Markus Maria, Modernization and the Alternatives of Social progress,

International Sociological Conference of Modernization, Polish Acadmey of Sciences, Warsaw, June

1972.

Herrnstein, R.J., Murray, C. “The Bell Curve : Intelligence And Cass Structure In American

Life ”, The Free Press, New York , 1994

Jones, H. “Towards A Classless Society ”, London, Routledge, 1997

Jowitt, Kenneth (ed.), Social Change in Romania, 1860-1940, University of California,

Berkeley, 1978.

Kahl, J.A., Davis J.A., A Comparison of Indexex of Socioeconomic Status, ”American

Sociological Review”, vol. 3, p. 317-325.

Lareau, A.,and M. Lamont “Cultural Capital: Allusions, Gaps and Glissandos in Recent

Theoretical Developments”, în Sociological Theory, Fall.

70

Larionescu, M. ( în colab.) “Dicţionar de sociologie”, coord. L. Vlăsceanu şi C. Zamfir, Ed.

Babel, Bucureşti, 1993

Larionescu, M., “Cu ochii minerului. Reforma mineritului în România,. Evaluări sociologice şi

studii de caz” (în colab.), Ed. Gnosis, Bucureşti,1999

Larionescu, M., “Două sate. Structuri sociale şi progres tehnic” (în colab.), Ed. Politică,

Bucureşti, 1970

Larionescu, M., “Modernitate între Libertate şi Constrângere. Reprezentări sociologice”,

Revista Română de Sociologie, nr. 1-2/1998

Larionescu, M., “Sociologia Românească contemporană. O perspectivă în sociologia ştiinţei”

(în colab.), Ed. Stiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1983

Larionescu, M., “Sociologie Românească” I. Academia Română, Institutul de Sociologie, 1995

Larionescu, M., “Structură şi mobilitate socială în România interbelică. Tradiţii sociologice”, în

colab., în vol. “Structura socială a României socialiste”, I,. Drăgan (coord.), Ed. Ştiinţifică şi

Enciclopedică, Bucureşti, 1989

Larionescu, M., “Şcoala sociologică de la Bucureşti. Tradiţie şi actualitate” (coordonator şi

autor), Ed. Metropol, Bucureşti, 1996;

Larionescu., M., “Conceptul de structură socială. Retrospectivă teoretică şi incitaţii

metodologice”, Revista Română de Sociologie nr. 5-6/1998

Larionescu, M., Controverse teoretice asupra dezvoltării sociale: puncte de vedere în

sociologia românească, în Sociologie Românească, vol. II, nr. 3, 2004.

Larionescu, M. Clasa de mijloc românească. Perspective teoretice. Constituire. În I. Bădescu

şi O. Cucu-Oancea eds. Dicţionar de sociologie rurală, Ed. Mica Valahie, Bucureşti, 2005, p. 94-113,

248-252.

Lăţea, P. Cum să câştigi din pierdere: colectivizarea într-un sat din Oltenia, în Dobrincu D. şi

Iordachi C. eds. Ţărănimea şi puterea. Procesul de colectivizare a agriculturii în România (1949-

1962), Polirom, Iaşi, 2005.

Lenski, G.E., “Power And Privilege“, The University Of North Carolina Press, 1984

Levin, A. Wright, E. O., “Rationality and Class Struggle”, New Left Revien, No. 123, 1980

Lovinescu E., Istoria civilizaţie române moderne, Bucureşti, Ed. Ştiinţifică, 1972.

Madgearu V., Agrarianism. Capitalism. Imperialism. Contribuţiuni la studiul evoluţie sociale

româneşti, Bucureşti, Ed. Bucovina, 1936.

Madgearu V., Evoluţia Economiei româneşti după războiul mondial, Bucureşti, 1940.

Manoilescu M., Rostul şi destinul burgheziei româneşti, Bucureşti. Ed. Cugetarea, 1942.

Manoilescu, M. Evoluţia economiei industriale, în Enciclopedia României. III. Economia

naţională, Imprimeria naţională, Bucureşti, 1940.

Manoilescu, M. Productivitatea şi rentabilitatea, în Enciclopedia Românie. IV. Economia

naţională, Imprimeria naţională, Bucureşti, 1940.

Mărginean, I. (Coord) “Structura socială a României în perioada de tranziţie”, Romprint, Univ.

Bucureşti 1999

71

Mărginean, I. “Clasa mijlocie în fostele ţări socialiste”, Revista de Cercetări Sociale Nr.3 -4,

2000

Mărginean, I. Studii de sociologie, calitatea vieţii şi politici sociale, Editura Universităţii din

Piteşti, 2004.

Mărginean, I. Izolarea, factor inhibator al dezvoltării satelor, în Sociologie Românească, vol.

III, nr.4, 2005.

Mărginean, I. “Structura socială” în “Sociologie” Manual clasa A XI- a coord. C.Zamfir

Mărginean, I., Modernizarea structurilor socio-ocupaţionale şi profesionale, în vol. Structura

socială a României Socialiste, Bucureşti, Ed. Ştiinţifică şi enciclopedică, 1989.

Mărginean, I., Structură socială, în Zamfir C., Vlăsceanu I., Dicţionar de Sociologie, Editura

Babel, Bucureşti, 1993.

Mărginean, I., “Analiza sociologică a structurii sociale“ în Viitorul Social, Ian-Febr, 1989

Mărginean, I., “Tendinţe ale evoluţiei structurii sociale din România“ în Viitorul Social, Mai-

Iunie, 1985

Mihăilescu I., Dinamica structurilor sociale din mediul rural, în vol. Structura socială a

României socialiste, Bucureşti, Ed. Ştiinţifică şi enciclopedică, 1989.

Mihăilescu, I. Factori de risc în evoluţia mediului rural din România, în Sociologie

Românească, vol. III, nr. 4, 2005.

Milca, M. Geneza teoriei elitelor. Provocarea neomachiavellienilor, Editura Economică,

Bucureşti, 2001.

Mills, C. W., “White Collar. The American Middle Classes”, Oxford University Press, 1951

Neculau, A., Ferreol, G. (coord.), “Psihosociologia schimbării”, Ed. Polirom, Iaşi, 1998

North, C.G., Hatt, P.K., Jobs and Occupations, “Opinions News”, vol. 9, 3-13. Citat după

Boudon R., Tratat de sociologie, Humanitas, Bucureşti, 1997, p. 148-149.

Ornea, Z.,Ţărănismul. Studiu Sociologic, Bucureşti, Ed. Politică, 1969; Poporanismul,

Bucureşti, Minerva, 1972.

Papacostea, C., Stefan Zeletin.Viaţa şi opera lui, în “Revista de filosofie”, vol. XX, seria nouă,

nr. 3, 1935. Vezi şi Tr. Herseni în Sociologia, în Bagdasar N., Herseni T., Bârsănescu S. S., Istoria

filosofiei moderne, vol. V, Bucureşti, Societatea română de filosofie, 1941, p. 464-465.

Parkin, Frank, Class Inequality and Political Order, MacGibbon & Kee, London, 1971.

Parkin, Frank, Social Stratification, in Bottomore T., Nisbet R., (ed.), A History of Sociological

Analysis, New York, Basic Books, 1978.

Parkin, F., “Marxism and Class Theory: A Bourgeois Critique”, Columbia University Press,

New York, 1979

Pasti, V., Miroiu, M., Codiţă, C., “România. Starea de fapt”, vol. I “Societatea”, Ed. Nemira,

Bucureşti, 1997

Pasti, V., Mărirea şi decăderea capitaliştilor români, în C. Zamfir şi L. Stoica (coord.) O nouă

provocare: Dezvoltarea socială, Polirom, Iaşi, 2006.

Pop, Luana Miruna, Imagini instituţionale ale tranziţiei, Iaşi, Polirom, 2003.

72

Popescu, L., Structură socială şi societate civilă în România interbelică, Cluj-Napoca, Presa

Universitară Clujeană, 1998.

Poulantzas, N., “Classes in Contemporary Capitalism”, New Left Books, London, 1975

Ralea, M., Ideea de revoluţie în doctrinele socialiste. Studiu asupra revoluţiei tacticei

revoluţionare, Bucureşti, Casa Şcoalelor, 1930.

Ralea, M., Intelectualii şi ţărănimea, în “Dreptatea”, 9 ian. 1928.

Ralea, M., Introducere în sociologie, Bucureşti, 1926.

Rădulescu-Motru, Constantin, Cultura română şi politicianismul, Bucureşti, Socec, 1904.

Rădulescu-Motru, Constantin, Vocaţia. Factor hotărâtor în cultura popoarelor, Bucureşti,

Editura Casei Şcoalelor, 1932.

Rădulescu-Motru, C. Psihologia poporului român, în Enciclopedia României. II. Ţara

Românească, Imprimeria naţională, Bucureşti, 1940.

Romer, J., “A general Theory of Exploatation and class”, Harward Univ. Press, Cambridge,

1982

Rosetti, R., Pentru ce s-au răsculat ţăranii, Bucureşti, Socec, 1907.

Rostas, Zoltan, Monografia ca utopie. Interviuri cu H.H. Stahl, Bucureşti, Paideia, 2000.

Rostas, Zoltan, O istorie orală a Şcolii sociologice de la Bucureşti, Bucureşti, Ed. Printech,

2001.

Rotariu, T., “Şcoala şi mobilitatea socială în ţările capitaliste dezvoltate” Ed. Ştiinţifică şi

Enciclopedică, Bucureşti, 1980

Sandu, D ., Migraţia şi dinamica structurii sociale, în vol. Structura socială a României

socialiste, Bucureşti, Ed. Ştiinţifică şi enciclopedică, 1989.

Sandu, D., “Spaţiul social al tranziţiei ”, Ed. Polirom, Iaşi, 1999

Sandu, D. Cine sunt antreprenorii din agricultura de tranziţie?, în Sociologie Românească,

serie nouă, nr. 1, 1999.

Savage, M., Barlow, J., Fielding, A. J. “Proprety, Bureaucracy And Culture: Middle Class

Formation In Contemporary Britain”, London, Routledge, 1992

Scafe, R., “Clasele sociale”, Ed. Du Style, Bucureşti, 1998

Sljukic, S., Sociological Aspects of Peasant Cooperation in Post-Socialist Romania. New

Europe College, Bucharest. http://library.nec.ro/papers/regional 2001-2002/ssljukic/ssljukic-paper.htm

Sombart, Werner, Die Judenund das Wirtschaftsleben, f. e., Leipzig, 1911.

Sorokin, P. A. “Social Mobility”, Harper, New York

Sorokin, P.A., Ce este o clasă socială (1947), în Drăgan I., (coord.) Clasele sociale de mijloc,

Ed. Universităţii Bucureşti, 1994.

Stahl, H. H. , Organizarea socială a ţărănimii, Enciclopedia României, I, Bucureşti, 1938.

Stahl, H. H., Nereju, un village d’une region archaique, Monographie sociologique dirigée par

H. H. Stahl, avec une préface par D. Gusti, 3 vol., 1939.

Stahl, H., Civilizaţia vechilor sate româneşti, Bucureşti, Ed. Ştiinţifică, 1968.

Stahl, H., Contribuţii la studiul satelor devălmaşe româneşti, 3 vol. Bucureşti, Ed. Academiei,

1960-1965/ Ed. Cartea Românească, 1998 I, II, III.

73

Stan, R. şi M. Stewart, Rezistenţa la colectivizare în satele de oieri din Mărginimea Sibiului.

Studiu de caz: satul Poiana Sibiului, în Dobrincu D. şi C. Iordachi, Ţărănimea şi puterea. Procesul de

colectivizare a agriculturii în România (1949-1962), Polirom, Iaşi, 2005.

Stark, D., Bruszt, L., Traiectorii postsocialiste. Transformarea politicii şi a proprietăţii în Europa

Centrală şi de Est”, Ed. Ziua, Bucureşti, 2002

Stere, C., In literatură, Iaşi, Ed. ”Viaţa Românească“, 1921.

Stere, C., Social-Democratism sau Poporanism?, Galaţi, Ed. Porto-Franco, 1996.

Ştefănescu, C. Munca în viaţa economică, în Enciclopedia României, III. Economia naţională,

Imprimeria naţională, Bucureşti, 1940.

Şandru, C., Reţele sociale şi forme asociative comunitare ca bază a dezvoltării durabile. Cazul

Drăguşului contemporan, în Sociologie Românească, vol. III, nr. 4, 2005.

Tănase, Stelian, Trei culturi, în “Sfera Politicii”, An IV, nr. 28, iunie 1995.

Urse, L. Un punct de vedere asupra structurii de clasă actuale din România, în Sociologie

Românească, vol. II, nr. 4, 2004.

Veverca, I şi M. D. Israil, Politica comerţului interior, în Enciclopedia României. IV. Economia

naţională, Imprimeria naţională, Bucureşti, 1940.

Voiculescu, C., Regimuri de arendă şi reţele de schimb. O analiză a managementului fermelor

agricole, în Sociologie Românească, vol. III, nr. 4, 2005.

Tilkidjev, N. “The Middle Class as a Precondition of a Sustainble Society”, Amcd, Sofia,

Tilkidjiev, The middle class: the new convergence paradigm, în Sociologie Românească, vol.

III, nr. 3, toamna 2005.

Veres, V., Schimbări în structura ocupaţională şi de venituri. România în context est-

european, în Sociologie Românească, vol. III, nr.4, 2005.

Vlad, C., Sociologi burghezi din SUA despre problema claselor sociale, în “Cercetăi filozofice”,

IV, nr. 5, 1957.

Vlăsceanu, L., “Politică şi dezvoltare. România încotro?”, Ed. Trei, Bucureşti, 2001

Von Wiese L., Social Security and Social Ascent as Problems of our Time, in Bendik R., Lipset

S. M. (eds.), Class, Status and Power. A Reader in social Stratification, Freee press of Glencoe, 1963,

p. 588-595, citat după Dragan I. (coord.), Clasele sociale de mijloc, Editura Universităţii Bucureşti,

1994.

Weber, Max, Economy and Society, vol. 2, p. 932, 937, Citat după Dragan Ion (coord.)

Clasele sociale de mijloc, Bucureşti, 1994.

Wiese, L. von, “Strat social şi clasă socială”, în Ion Drăgan coord., “Clasele sociale de mijloc”,

Editura Universităţii Bucureşti, 1994.

Wilmott, P. and M. Young, “The Symetrical Family”, Pantheon Books, New York, 1973

Wright, E. O., “Classes”, New Left Books, London, 1985 Zamfir, C., (coord.) Dezvoltarea umană a întreprinderii, Bucureşti, Ed. Academiei, 1980.

Zamfir, C., Incertitudinea. O perspectivă psiho-sociologică, Bucureşti, ,Ed. ştiinţifică, 1990

Zamfir, C., Spre o paradigmă a gândirii sociologice. Texte alese. Iaşi, Cantes, 1999.

Zamfir, C. O analiză critică a tranziţiei. Ce va fi „după”, Polirom, Iaşi, 2004.

74

Zamfir, C. Stoica, L. (coord.) „ O nouă provocare: Dezvoltarea socială”, Ed. Polirom, Iaşi,

2006

Zeletin Şt., Burghezia română. Originea şi rolul ei istoric, Bucureşti, Ed. Cultura naţională,

1925/1991.

4. Tranziţia postcomunistă. Renaşterea clasei mijlocii.

4.1. Transformările instituţiei proprietăţii şi renaşterea clasei mijlocii în Europa centrală şi de est.

Tranziţia postcomunistă în ţările din Europa centrală şi de est s-a caracterizat printr-o reformă

macrosocietală care a presupus şi înfăptuirea unui amplu proces de privatizare a economiei acestora.

Ţinta reformei era restructurarea industriei, agriculturii, serviciilor printr-un sistem de politici de

privatizare şi de reconstituire a proprietăţii private. Cele mai importante politici de privatizare aplicate

în ţările fostului bloc comunist, inclusiv în România, au fost: transferul acţiunilor către salariaţi (MEBO),

programul de privatizare în masă (PPM), vânzarea pachetelor de acţiuni către investitori. Indiferent de

strategia adoptată de privatizare, ţările foste comuniste s-au confruntat cu o problemă extrem de

dificilă şi anume faptul că toate au avut de privatizat şi de restructurat nu doar o proprietate publică şi

de grup ci şi o economie centralizată bazată pe comandă politico-administrativă (Mărginean 1993;

2004: 180). Cea mai mare provocare pentru reforma socială din România este legată de capacitatea

reformelor de redistribuire a proprietăţii publice de a schimba statutul de dependenţă economică a

individului (cu un anumit grad de intervenţie a statului) cu unul de independenţă economică,

conferindu-i în acelaşi timp atributele de libertate de acţiune, iniţiativă, simţul riscului, responsabilitate.

Cercetările întreprinse în fostele ţări comuniste cu privire la impactul privatizării asupra

structurii de proprietate rezultate si asupra comportamentului proprietarilor au pus în lumină o serie de

particularităţi de la ţară la ţară în funcţie de tipul de politici de privatizare.

În România, politicile de privatizare s-au bazat pe mecanismele statului, asemănător Poloniei

şi Germaniei, şi mai puţin pe instrumentele pieţii, ca în cazul Cehiei şi, într-o anumită măsură, în

Ungaria. În toate ţările foste comuniste transformările proprietăţii au condus la „adaptări inovatoare”

care implică improvizaţii, compromisuri, soluţii ce îmbină elemente, de multe ori, contradictorii, în locul

unor modele fundamentale configurate prin proiect (Stark şi Bruszt 2002: 131-133). Ca şi în celelalte

ţări aflate în tranziţie, privatizarea a început, în România prin „corporatizarea companiilor de stat”

urmată de apariţia regiilor autonome, aşa numitele companii strategice, totalizând 47% din totalul

activelor întreprinderilor de stat şi restul au fost restructurate, în mare parte, ca societăţi comerciale

sau societăţi pe acţiuni ((Earle şi Telegdy 2003:23). Similar celorlalte ţări foste socialiste, acţiunile

acestor întreprinderi au fost administrate de un Fond al proprietăţii de stat (FPS) şi de cinci Fonduri

ale proprietăţii private (FPP-uri, iar din 1996 acestea au fost transformate în Fonduri de investiţii, SIF-

uri) în raport de 70:30 procente (Idem). Conform normelor legislative privind privatizarea, FPS urma să

75

transfere toate activele sale în proprietate privată, într-o perioadă de şapte ani, prin trei căi principale

amintite mai sus: MEBO, PPM şi vânzarea pachetelor de acţiuni unor investitori din afara firmelor.

Studiile asupra mecanismelor instituţionale de reformă a întreprinderilor din România au pus

în lumină câteva particularităţi care ridică semne de întrebare asupra impactului acestor transformări

asupra formării clasei mijlocii, îndeosebi asupra clasei mijlocii proprietare.

În primul rând, este vorba de caracterul predominant etatist al administrării fondurilor

proprietăţii de stat şi private; consiliile lor directoare au fost numite de guvern şi aprobate de parlament

în vreme ce proprietarii lor nominali, însumând 18 milioane de cetăţeni români, nu deţineau nici un

mijloc de control real, fiind considerate de analişti economici instituţii „nici private, nici de stat” (Earle şi

Telegdy 2003:23). Prin proiect se construiau, astfel, premise nefavorabile etosului clasei mijlocii, cum

sunt spiritul de afaceri, asumarea riscului, loialitate faţă de organizaţie, fairplay în afaceri, competenţă

managerială.

În al doilea rând, lipsa de transparenţă a conducerii acestor fonduri ale proprietăţii de stat şi

private, cu o structură a proprietăţii foarte dispersată, deţinută de milioane de mici acţionari, dar

dominată hotărâtor de pârghiile statului, a influenţat ambiguitatea climatului de afaceri, lentoarea

programului de reformă, slaba implicare a acţionarilor în luarea deciziilor care să asigure

competitivitatea organizaţiilor.

În al treilea rând, constrângerile structurale impuse de cele 30 de procente acordate FPP şi

evoluţia ulterioară a acestora (după 8 ani acestea ajungând să deţină doar 8 procente) au dus la

situaţia paradoxală în care un mecanism instituţional specializat de transfer al proprietăţii de stat către

proprietari privaţi să nu poată fi un proprietar majoritar decât într-un număr insignifiant de cazuri (Earle

şi Telegdy 2003:24, 35). În această situaţie şansele acestor fonduri ale proprietăţii private de a pregăti

şi acumula condiţiile favorabile climatului de afaceri, construcţiei tipului de antreprenor atât de

necesare formării elementelor clasei mijlocii, au fost diminuate.

În al patrulea rând, normele instituite ale organizaţiilor rezultate din procesul de privatizare,

exceptând privatizarea prin vânzări de pachete mari de acţiuni către investitori din afara întreprinderii,

care limitau restructurarea resurselor umane, a profilului firmelor sau restricţionau formarea de

intermediari care să faciliteze concentrarea proprietăţii ca antidot la structura foarte dispersată a

acesteia, au redus şansele acestor structuri să practice un management performant şi, mai ales, să

devină şcoli ale însuşirii spiritului de întreprindere pentru acţionarii lor şi, totodată, rampă de lansare

pentru membrii clasei de mijloc proprietare.

Transformările proprietăţii rurale datorate Legii 18/1991 de restituire a pământurilor către foştii

proprietari precum şi reglementărilor ulterioare ce au instituit condiţiile de arendare, vânzare şi

cumpărare a proprietăţilor agricole precum şi normele pentru înfiinţarea de asociaţii agricole au avut

un impact ambivalent asupra formării şi dezvoltării elementelor clasei mijlocii din rural.

Pe de o parte, a rezultat o agricultură privată de subzistenţă, cu o structură deosebit de

fragmentată a exploataţiilor agricole: peste 95% din totalul gospodăriilor ţărăneşti cultivă aproape 45%

din totalul suprafeţei agricole (Dumitru, Diminescu, Lazea 2004) S-a demonstrat că fărămiţarea

proprietăţii agricole este doar o latură a ineficienţei şi subdezvoltării gospodăriilor ţărăneşti, care le

împiedică pe acestea să devină o sursă de recrutare a clasei mijlocii în general şi a celei proprietare,

76

în special. Faptul că marea majoritate a exploataţiilor agricole lucrează în regim de economie naturală,

cu productivitate extrem de redusă, cu tehnologii învechite conduce spre o raţionalitate economică

precapitalistă, în care nu-şi găsesc locul mecanismele pieţii; în realitate, se instalează un „cerc vicios

al relaţiei resurse- productivitate-venituri” perpetuat de politici agrare nepotrivite şi de „mediul

economic general al tranziţiei”(Socol, 1999; Sandu 1999:33, 34; Sljukic 2002).

Alţi actori de risc în evoluţia mediului rural din România care sunt tot atâtea frâne în

renaşterea antreprenorilor din rural pot fi consideraţi: izolarea satelor, situaţia critică a veniturilor,

consumului şi locuirii (Mărginean 2005:56-67); lipsa unor politici agricole coerente privind subsidiile şi

accesul la credite bancare (fermele cu mai puţin de 110 ha erau excluse, în 2001, de la credite

bancare şi alte forme de suport material) (Sljukik 2002) subdezvoltarea cronică a învăţământului din

mediul rural, „prăbuşirea accesului tinerilor din mediul rural la învăţământul superior”, precaritatea

mijloacelor moderne de comunicaţie şi educaţie (Mihăilescu 2005:5-8).

Din perspectiva timpului se poate aprecia că prin restructurarea economică şi privatizare nu s-

au obţinut decât în foarte mică măsură elemente care ar fi putut să potenţeze dezvoltarea clasei

mijlocii legată de proprietate. În fapt restructurarea s-a realizat prin dezindustrializare iar eficienţa

privatizării a fost şocant de redusă, înregistrându-se un declin economic masiv. (Fischer, Sending, ed..

1993; Bădescu, 1999; C. Zamfir, 2004)

Dincolo de dificultăţile cărora trebuia să li se facă faţă prin restructurarea unei economii cu

“adânci dezechilibre economice, reflectate în rămânerea în urmă a agriculturii supradimensionarea

ramurilor industriale de prelucrare primară, agravarea problemei energetice şi neglijarea sectorului

terţiar” (T. Postolache, coord. 1991, p. 766) nu s-au utilizat multe din direcţiile de acţiune identificate

de către specialişti. (Strategia coordonată de acad. Tudorel Postolache, 1991) şi am în vedere, cu

precădere, grăbirea privatizărilor prin metode variate, utilizarea contractului de management,

încurajarea înfiinţării de noi unităţi private, ce ar fi redus din amploarea procesului de destabilizare a

economiei. Modalităţile predilecte de lucru au fost însă liberalizările “ceea ce au generat şocuri şi au

creat posibilitatea ca şocurile din exterior să se propage cu mai multă uşurinţă în perimetrul economic

naţional, ... ele au destabilizat economia” (Lucian Croitoru, 1993, p.13;16)

De asemenea, contrar recomandării specialiştilor, nu s-a realizat o acoperire adecvată a

costurilor sociale, ale restructurării simultan cu apariţia lor. Rezultatul fiind o sărăcire accentuată a

populaţiei. Efectele negative ale restructurării economice au fost suportate de marea masă a

populaţiei, în timp ce beneficiile s-au îndreptat spre un număr restrâns de persoane, producându-se o

polarizare socială excesivă. Deficitul de performanţă economică al României are o dublă provenienţă

(Tudorel Postolache, coord. 1999, p. 37-38): instituţională şi tehnologică. Prin urmare, în lucrarea

citată, se apreciază că doar 18-21% din unităţile economice se înscriu în sectorul de piaţă competitivă;

sectorul viabil inhibat (din cauza lipsei capitalului circulant) ar fi fost de 30-35%; restul de firme

individuale şi familiale, mica industrie, comerţ şi alte servicii (inclusiv gospodăriile ţărăneşti) erau

obligate să muncească obţinând venituri extrem de reduse.

O particularitate a renaşterii clasei mijlocii în societatea românească, care se regăseşte şi în

celelalte ţări foste comuniste, priveşte conversia capitalului social-politic din perioada comunistă în

capital economic din perioada postcomunistă: fosta tehnocraţie comunistă a constituit sursa

77

antreprenorilor capitalişti ai perioadei de tranziţie. O serie de studii de caz au pus în lumină faptul că

antreprenorii autohtoni sunt, în cea mai mare parte, persoane cu relaţii utile moştenite din timpul

regimului comunist, aparţinând unor familii care aveau cel puţin un membru cu funcţii de conducere

înainte de 1989 (Sandu 1999: 34-37). Noutatea absolută constă în inversarea secvenţelor apariţiei

celor două categorii ale clasei mijlocii: a profesioniştilor, tehnocraţia, intelectualitatea neproprietară

sau burghezia culturală şi abia ulterior se constiuie antreprenorii privaţi (vechea clasă mijlocie

tradiţională).

De fapt, această componentă a clasei mijlocii exista fie şi parţial, înainte de 1990 fără a se

putea vorbi de ea ca atare şi acesta pentru că structura socială de clasă în socialism deşi nu se putea

vorbi de case sociale, ajunsese să fie una aplatizată (puţin ierarhizată), clasa proprietarilor fiind

desfiinţată. Odată reconturat modelul capitalist al structurii sociale de clasă capătă sens utilizarea

expresiei “clasă mijlocie” şi în România.

4.2. Schimbări în structura şi dinamica ocupaţiilor. Implicaţii asupra formării şi dezvoltării clasei mijlocii

4.2.1. Profiluri ocupaţionale ale clasei mijlocii în România.Delimitări conceptuale în

studierea ocupaţiilor.

În analizele anterioare au fost identificate două mari fluxuri de acces la clasa mijlocie.

Pe de o parte, este vorba de deţinerea de către o persoană (familie) a unor proprietăţi semnificative,

astfel încât acestea să se poată constitui în mijloace de existenţă, dacă nu exclusive, cel puţin

parţiale. Pe de altă parte, sunt implicate îndeplinirea unor funcţii importante în sistemul ocupaţiilor, şi

cărora le corespunde şi un nivel relativ înalt al veniturilor (salarii şi alte beneficii).

Dacă primul flux de alimentare a clasei mijlocii şi-a făcut primul simţită prezenţa în

evoluţia sistemului claselor sociale în istoria omenirii, cel de al doilea flux este relativ nou, fiind specific

societăţii industriale dezvoltate (postindustriale). În cazul României, fără a fi singura ţară într-o astfel

de situaţie, clasa mijlocie a înregistrat evoluţii mai lente, comparativ cu ţările dezvoltate, marcate de

procese disruptive. Astfel, sunt bine cunoscute acţiunile de desfiinţare a proprietăţii private de către

regimul comunist, prezentate în capitolul 3, acţiuni prin care s-au eliminat şi clasele sociale constituite

pe această bază, inclusiv ceea ce reprezenta clasa mijlocie a micii burghezii la jumătatea secolului al

XX-lea. Abia după 1990, prin restabilirea dreptului de proprietate privată, a reînceput să se activeze

această sursă de constituire a clasei mijlocii, fără a produce însă efecte notabile până în prezent. Cât

priveşte cel de al doilea flux de alimentare a clasei mijlocii, şi el a fost afectat de măsurile de

destructurare socială şi înlăturarea din funcţiile deţinute în unităţi economice, administrative,

învăţământ etc. a unui număr mare de persoane, considerate duşmani ai regimului comunist. După

Revoluţia din decembrie 1989, a fost înlăturată din funcţii nomenclatura politică şi administrativă

legată de regimul comunist.

Trecută prin procese de destructurare, clasa mijlocie nu a atins încă în România dimensiunea

din ţările dezvoltate unde deţine majoritatea absolută în structura claselor sociale. Pe de altă parte,

78

însă, autoidentificarea populaţiei cu clasa mijlocie este larg răspândită în ţara noastră. O astfel de

autoidentificare se face cu precădere pe considerente legate de ocupaţii specifice şi pregătire şcolară

înaltă, după cum a rezultat şi din anchetele prezentate în capitolele 5.3.6. Aici se situează, delatfel,

principala sursă de alimentare a clasei mijlocii în viitor, într-o societate a cunoaşterii. Pe măsură ce are

loc o creştere a numărului persoanelor cu ocupaţii şi profesii din segmentul celor care implică un înalt

grad de calificare, are loc o multiplicare a funcţiilor manageriale şi a profesiilor liberale sporesc

şansele situării acelor persoane în clasa mijlocie. Înainte de a trece la astfel de analize, se impune ca

în prealabil să fie clarificată însăşi noţiunea de ocupaţie, cu atât mai mult cu cât, procesul de diviziune

socială a muncii se exprimă prin cristalizarea de ocupaţii distincte, care, la rândul lor, înregistrează o

dinamică aparte, în funcţie de schimbările din sistemele tehnice, economice, sociale şi culturale ale

diferitelor societăţi. Unele ocupaţii străvechi şi-au păstrat denumirile, chiar dacă munca implicată şi-a

schimbat conţinutul, alte ocupaţii au dispărut în decursul istoriei, după cum, apar ocupaţii noi.

Semnificaţiile pe care le au ocupaţiile oamenilor în societate trec dincolo de domeniul lor strict,

şi anume, ele reverberează la nivelul societăţilor în ansamblu, fiind chiar criteriu de definire a

acestora. Astfel diversele societăţi sunt definite şi prin profilul ocupaţional (profilul ocupaţional

dominant): societăţi de culegători, de pescari, de vânători, de agricultori, dar şi societăţi agrare,

industriale, postindustriale (a serviciilor), societate a cunoaşterii. Primele patru denumiri menţionate

sunt evidente prin ele însele, iar în cazul celorlalte, ocupaţiile dominante sunt cele care dau

denumirea: ocupaţii agricole, industriale, din zona serviciilor, respectiv generalizarea componentei

informatice la nivelul unei game tot mai largi de ocupaţii.

Dată fiind importanţa ocupaţiilor în viaţa oamenilor şi la nivel macrosocial, în timp s-a

trecut la stabilirea de criterii prin care să se permită accesul la practicarea lor, se organizează sisteme

de calificare (profesionalizare), se prescriu condiţii şi standarde specifice de avut în vedere în

executarea unei anumite ocupaţii. Tototdată, ocupaţiile constituie domenii de cercetare ştiinţifică, se

organizează procurarea şi ţinerea de evidenţe statistice oficiale asupra lor, se publică informaţii şi

analize privind structura şi dinamica ocupaţiilor etc.

În acest context, prezintă interes cunoaşterea modalităţilor de constituire a carierelor

ocupaţionale, accesul la ocupaţii înalt valorizate în societate, prin prestigiu şi poziţiile sociale pe care

le conferă celor care le exercită etc.

Demersul de definire a ocupaţiilor, departe de a fi unul simplu, se dovedeşte a fi

presărat cu dificultăţi, aşa încât nu de puţine ori se apelează la anumite convenţii. Vom încerca în

continuare să semnalăm câteva din problemele ce ar trebui rezvolvate în vederea clarificării atât a

definirii ocupaţiilor şi constituirii unui sistem coerent şi cuprinzător al acestora, cât şi al analizei

implicaţiilor în plan economic, social şi individual.

În accepţiunea generală, prin ocupaţie se desemnează o anumită activitate, muncă,

îndeletnicire a oamenilor. O primă distincţie care se operează este aceea a separării activităţilor

economice de cele sociale şi personale. Din perspectiva economică, ocupaţia desemnează munca

producătoare de bunuri şi servicii desfăşurată în vederea obţinerii de venituri, munca într-o ramură a

economiei naţionale. În acest fel, ocupaţia se distinge de activităţile populaţiei care nu sunt efectuate

pentru a se obţine un venit personal, cum ar fi cele de voluntariat, de studiu, de timp liber etc.

79

În continuare, referindu-ne, deocamdată, la activităţile productive aducătoare de

venit, se operează încă o delimitare importantă pentru a se defini ocupaţiile cu mai multă exactitate.

Este vorba de faptul ca veniturile să se realizeze pe căi legale, prin muncă recunoscută social şi

juridic, să fie o muncă socială utilă.

În acord cu definiţia expusă anterior, în sfera noţiunii de ocupaţie nu intră activităţile

delictuale aducătoare de venituri: furt, tâlhărie, contrabandă, braconaj, proxenitism, trafic de persoane,

prostituţie (în ţările în care nu este legalizată, inclusiv în România). Practicanţii unor astfel de activităţi

ilegale, dar aducătoare de venit, pentru care există şi răspundere juridică în raport cu gravitatea

infracţională, sunt considerate persoane "fără ocupaţie", deşi corect ar fi să se spună persoane cu

ocupaţii ilegale (respectiv nerecunoscute, dacă nu este implicată răspunderea juridică).

Pe de altă parte, legarea definirii ocupaţiilor de munca producătoare de bunuri şi

servicii lasă în afară o serie de activităţi care, fără să producă direct bunuri şi servicii, aduc venituri

legale, cum sunt cele din proprietate, chirii, dividende pentru acţiunile deţinute la societăţi comerciale,

dobânzi bancare, specualţii (joc) la bursă etc. Prin urmare, se poate vorbi de ocupaţia de rentier. Şi mai controversat este statutul activităţilor desfăşurate în gospodăriile populaţiei,

aşa numitul sector informal. În fapt, multe dintre gospodăriile populaţiei sunt deopotrivă unităţi de

consum şi unităţi de producţie. Pe de o parte, activitatea membrilor gospodăriei poate viza producerea

de bunuri şi servicii destinate vânzării (sectorul informal de piaţă), pe de altă parte, poate fi vorba de

producerea de bunuri şi servicii pentru gospodărie. În acest ultim caz, să îl numim al economiei

interne (sectorul informal intern) din gospodăriile populaţiei, sunt luate în considerare doar activităţile

de reparaţii, prin care se înlocuieşte o cheltuială, respectiv obţinerea de produse agroalimentare

destinate consumului în gospodărie (autoconsumul). Nu s-a identificat însă soluţia pentru înglobarea

în totalitate a economiei interne a gospodăriei în circuitul economic. Fără îndoială că, reconsiderarea

statutului activităţilor din gospodăriile populaţiei este legată de definirea raporturilor de muncă, de

dificultăţile de măsurare şi recompensare a muncii depuse. Un lucru este însă evident şi anume faptul

că în prezent ceea ce se cuprinde în sfera ocupaţională şi este raportat în statistica oficială este doar

o parte din ceea ce reprezintă activităţi productive aducătoare de venit, iar acest fapt are consecinţe

asupra determinării ratelor de ocupare în societate. Aceste rate pot fi subevaluate, în condiţiile în care

numărul gospodăriilor cu activităţi economice interne este relativ mare, cum este şi cazul României.

Atunci când, pentru activităţile respective, se angajează personal din afara gospodăriei, se consideră

a avea de-a face cu exercitarea de ocupaţii, dacă însă activităţile sunt realizate de către un membru

din gospodărie, el este înregistrat ca persoană inactivă economic.

Un alt aspect, deloc de neglijat, şi care este într-o mare măsură caracteristic

României, se referă la atribuirea (şi autoatribuirea) statutului de casnică. În mod tradiţional, prin

cuvântul casnică (gospodină) se desemnează persoana care se ocupă de casă (de treburile casei),

dar nu în mod exclusiv numai cu activităţi casnice: gătit, spălat rufe, îngrijire şi educarea copiilor

minori, ci şi cu altele, cum sunt: efectuarea cumpărăturilor, îngrijirea animalelor, lucru în grădina de

legume şi chiar în câmp. Pe aceste considerente, în înregistrările pe bază de declaraţii

(Recensământul populaţiei), o parte însemnată dintre femei se declară casnice, fără a avea însă

activităţi exclusiv casnice şi fără ca aceste activităţi casnice să se desfăşoare în condiţiile unor

80

raporturi strict determinate. În fapt statutul de casnică este îndreptăţit să fie acordat doar unuia dintre

parteneri dintr-un cuplu conjugal, în condiţiile în care celălalt partener are o ocupaţie aducătoare de

venit direct, respectiv pensie şi astfel asigură mijloacele de existenţă pentru membrii gospodăriei,

precum şi părintelui cu copii minori care are exclusiv activităţi casnice. Aceste activităţi casnice se

desfăşoară în baza unor obligaţii reciproce, un contract tacit între parteneri de viaţă, dacă ne referim

la primul caz, şi a unor obligaţii asumate de părinte, în cel de al doilea caz. În acest fel, de cele mai

multe ori într-o gospodărie s-ar înregistra, doar o singură persoană casnică, de regulă soţia a cărui soţ

asigură veniturile gospodăriei: soţie, mamă a copiilor minori, eventual părintele singur cu copii minori.

Nu ar trebui să fie înregistrată casnică o persoană necăsătorită sau fără copii minori chiar dacă nu

lucrează nimic în afara gospodăriei, şi nu are pensie, deoarece ea poate fi ocupată în economia

internă a gospodăriei sau este întreţinută, dacă nu are nici un venit personal.

La Recensământul populaţiei, în România statutul de casnică a fost înregistrat însă

pentru persoanele din gospodărie care declară doar activităţi casnice, inclusiv bunicii care se ocupau

de nepoţi, fără a avea alte activităţi sau pensie, deşi este evident că, în acest caz ei exercitau o

ocupaţie în schimbul unui venit indirect, de întreţinere, acordat de către copiii lor, părinţii nepoţilor

beneficiari de servicii.

Pentru consistenţa clasificărilor privind statutul ocupaţional, ar fi dorit ca activităţile

efectuate în beneficiul altor persoane din gospodărie sau al unor rude, în afara partenerului de viaţă

aducător de venit în gospodărie şi al copiilor minori, să fie considerate activităţi desfăşurate în

gospodărie, pentru că ele înlocuiesc o cheltuială (ce s-ar efectua în cazul angajării unei persoane din

afara gospodăriei pentru furnizarea serviciilor respective). În fapt, în toate aceste cazuri avem de-a

face cu un contract tacit: activitate ce intră în economia internă a gospodăriei în schimbul asigurării

mijloacelor de întreţinere de către beneficiarii serviciilor prestate. Rămâne încă deschisă problema

statutului persoanei propriu-zis casnice, pentru că şi în acest caz se înlocuieşte o cheltuială, dar în

condiţiile unor relaţii speciale între executant şi beneficiar. Aceste relaţii speciale au recunoaştere

socială cum ar fi, de exemplu, dreptul la pensie de urmaş a partenerului (soţie/soţ), a copilului minor,

sau a părintelui supravieţuitor.

Alte aspecte legate de înregistrarea ocupaţiilor se referă la dificultăţile suprinderii

activităţilor din economia subterană, munca la negru, ca angajat fără forme legale, lucrător pe cont

propriu neautorizat/neînregistrat etc. Ferindu-se să fie identificate că desfăşoară activităţi

neînregistrate, pentru care sunt datorate taxe şi impozite, persoanele în cauză se vor declara a fi fără

ocupaţie. Aducerea la suprafaţă a economiei subterane, conduce, astfel atât la impunerea fiscală a

activităţilor respective, la posibilitatea exercitării controlului privind standardele de realizare a

produselor şi serviciilor, respectarea drepturilor angajaţilor, cât şi la modificarea raportului dintre

populaţia ocupată şi cea neocupată în activităţi economice.

În final, un ultim aspect pe care îl mai prezentăm aici în legătură cu înregistrarea

ocupaţiilor se referă la persoanele care exercită două sau mai multe ocupaţii (statut ocupaţional dublu,

multiplu) eventual în sectoare economice diferite. Pe baza înregistrărilor ocupaţiei principale (cea care

aduce venitul cel mai mare) şi a celei (celor) secundare este deosebit de interesant să se cunoască

structurile ocupaţionale compuse, eventual asocierile dintre ocupaţii şi pensii. Situaţia opusă se referă

81

la şomaj, atunci când o persoană aptă de muncă doreşte să lucreze, dar nu îşi poate găsi un loc de

muncă şi, prin urmare, nu exercită nici o ocupaţie. Împreună populaţia ocupată şi şomerii alcătuiesc

populaţia activă la un moment dat. De reţinut că în perioada comunistă şomajul nu a fost recunoscut

ca atare, astfel încât populaţia ocupată a fost identică cu cea activă.

Dincolo de ambiguităţile şi dificultăţile semnalate în definirea şi acceptarea unor

activităţi ca reprezentând ocupaţii, în sensul de muncă producătoare de bunuri şi servicii şi aducătoare

de venituri directe, respectiv indirecte, prin înlocuirea unor cheltuieli, reţinem imensul beneficiu pe care

îl aduc cercetările şi înregistrările statistice la cunoaşterea problematicii în discuţie. Referindu-ne la

România, semnalăm, ca fiind cele mai relevante, pentru demersul de faţă, datele din recensămintele

populaţiei, prin care se înregistrează şi ocupaţiile (codurile ISCO 88), ancheta privind forţa de muncă,

efectuată în gospodăriile populaţiei (AMIGO), cu identificarea tipurilor de activităţi economice (codurile

CAEN), precum şi publicaţiile dedicate acestor date, de la diseminarea rezultatelor recensămintelor

populaţiei la Anuarul Statistic şi diferite lucrări specializate (Forţa de muncă etc.).

Cât priveşte profesiile (meseriile), ele exprimă calificarea obţinută printr-o pregătire

şcolară/universitară (sau la locul de muncă, în cazul unor meserii mai puţin complexe). Prin urmare,

profesionalizarea ocupaţiilor (a muncii) exprimă procesul de dobândire a unei calificări şi exercitarea

ocupaţiilor în virtutea profesiilor obţinute de către o persoană sau alta. Dacă ocupaţiile ţin de un

anumit loc de muncă, profesiile (meseriile) sunt atribute dobândite de către oameni în procesul de

calificare, şi devin elemente ale personalităţii lor. În munca desfăşurată de către o anumită persoană,

ocupaţia şi profesia se pot afla în raporturi diferite: concordanţă deplină sau parţială (persoana

exercită o ocupaţie pentru care are pregătirea necesară şi o valorifică integral, respectiv valorifică

numai o parte din cunştinţele şi aptitudinile profesionale, sau nu deţine toate cerinţele profesionale,

pentru ocupaţia exercitată; fără zone de interferenţă între ocupaţia exercitată şi profesia deţinută;

exercitarea unei ocupaţii fără a poseda nici o calificare.

Două sunt tendinţele de profesionalizare a ocupaţiilor. Pe de o parte, are loc

includerea treptată de noi ocupaţii în sfera profesiilor, pe de altă parte, este vorba de creşterea

nivelului de profesionalizare pentru o anumită ocupaţie. Dacă pentru prima tendinţă se poate estima

că ea se află în faza de încheiere, pe viitor este de aşteptat ca apariţia unei noi ocupaţii să se producă

în condiţii de profesionalizare, cea de a doua tendinţă este una de permanetizare, manifestându-se ca

răspuns la cerinţa dezvoltării economico-sociale, a economiei bazate pe cunoaştere în societatea

informaţională.

Pe măsura sporirii gradului de profesionalizare a ocupaţiilor (a muncii) sporeşte şi

rolul şcolii în formarea profesională iniţială şi continuă (pe tot parcursul vieţii active)

Este cert, că, în prezent şi cu atât mai mult în viitor profesionalizarea ocupaţiilor

exprimă calitatea forţei de muncă, precum şi ale nivelului şi potenţialului de dezvoltare ale unei ţări,

inclusiv din perspectiva avantajului/dezavantajului în cooperarea şi competiţia economică

internaţională.

În paginile care urmează vom încerca să conturăm o imagine asupra profilurilor

ocupaţionale şi profesionale raportate la constituirea clasei mijlocii în România.

82

4.2.2. Ratele de ocupare a populaţiei României

Conform datelor publicate de către Institutul Naţional de Statistică, la ultimul recensământ al

populaţiei (18 martie 2002) în România au fost înregistrate 7,846 milioane persoane ocupate în anul

anterior efectuării acestuia. Populaţia ocupată astfel determinată era cu 35 mii persoane mai

numeroasă decât populaţia ocupată la momentul înregistrării (populaţia curent ocupată).

Comparativ cu recensământul populaţiei efectuat cu 10 ani în urmă (7 ianuarie, 1992), când

au fost înregistrate 9,601 milioane persoane ocupate, datele din anul 2002 indică o reducere drastică

a numărului populaţiei ocupate (cu 1,755 milioane persoane, ceea ce echivalează cu peste 18% din

efectivele iniţiale).

În acelaşi interval de timp, populaţia ţării s-a diminuat cu 5% (de la 22,810 milioane la 21,681

milioane (1,129 milioane), iar populaţia activă (populaţia ocupată + şomeri) a înregistrat diminuări de

la 10,465 milioane la 8,852 milioane, respectiv o reducere echivalentă cu 15% din volumul iniţial.

Populaţia ocupată a deţinut 92% din volumul populaţiei active în anul 1992, pentru că în anul 2002

această valoare să se reducă la 87%.

Concomitent cu reducerea valorilor absolute şi relative ale volumului populaţiei ocupate în

intervalul de 10 ani dintre cele două recensăminte s-au redus şi ratele de ocupare ale populaţiei, fie că

acestea sunt raportate la populaţia în vârstă de muncă (15-64 ani) fie la populaţia în vârstă de 15 ani

şi peste, fie la populaţia totală a României (tabelul 1).

Tabelul 1: Ratele de ocupare ale populaţiei României la recensămintele din anii 1992 şi 2002

%

Ratele de ocupare Grupa de populaţie 1992 2002 Populaţia în vârstă de muncă (15-64 ani) 63 53 Populaţia în vârstă de 15 ani şi peste 54 46 Populaţia totală a ţării 43 36

Sursa: Recensămintele populaţiei din 1992, 2002, INS.

Într-adevăr, ratele de ocupare (calculate ca valoare procentuală a populaţiei ocupate din

totalul grupei din populaţia considerată) indică o scădere importantă în anul 2002, comparativ cu anul

1992, de până la 10 puncte procentuale, în cazul populaţiei în vârstă de muncă.

Diminuarea valorilor ratelor de ocupare în anul 2002 comparativ cu anul 1992 are loc, aşa

cum menţionam mai sus, pe fondul reducerii de ansamblu a volumului demografic al ţării (cu 5% în

interval de 10 ani). Cu toate acestea dacă volumul populaţiei în vârstă de muncă s-a diminuat cu 2%,

în cazul populaţiei de 15 ani şi peste s-a înregistrat o creştere cu 21% a volumului demografic iniţial,

în timp ce populaţia de 0-14 ani s-a diminuat cu 26% (tabelul 2). În concluzie, prin evoluţiile

demografice, în anul 2002 populaţia României este mai puţin numeroasă şi mai îmbătrânită, decât cu

10 ani în urmă, dar cu volume încă importante de populaţie în vârstă de muncă.

83

Tabelul 2: Evoluţiile volumelor demografice pe grupe de vârstă (1992, 2002)

1992 2002 Grupa de populaţie mii persoane % mii persoane % 0-14 ani 5,182 23 3,820 18 15-64 ani 15,118 66 14,775 68 65 ani şi peste 2,510 11 3,014 14 Total 22,810 100 21,681 100

Sursa: Recensămintele populaţiei din anii 1992 şi 2002, INS.

Reducerea de ansamblu a volumului demografic al României în perioada 1992-2002 se

resimte la nivelul grupei de vârstă de sub 15 ani. Această reducere are efect şi asupra diminuării

numărului şi proporţiei populaţiei de la 0 la 64 ani.

De menţionat că, valoarea maximă a numărului populaţiei României a fost atinsă la 1 iulie

1990, când a ajuns la 23,207 milioane persoane (valoare calculată pe baza datelor de stare civilă şi a

evidenţei migraţiei externe în raport cu numărul populaţiei determinat la recensământul anterior (5

ianuarie 1977) şi când populaţia României era de 21,560 milioane persoane, valoare foarte apropiată

de ceea ce avea să se înregistreze peste 25 de ani, la recensământul din anul 2002. De fapt, numărul

populaţiei României a înregistrat creşteri în toată perioada de după Marea Unire (1918) până în anul

1990, şi în mod special după anul 1966, când regimul comunist a adoptat măsuri draconice de

interzicere a avorturilor, ceea ce a condus la creşterea temporară importantă a numărului de nou

născuţi (de la 274 mii nou născuţi în anul 1966 la 528 mii în anul 1967). Tendinţele de diminuare a

numărului de nou născuţi s-au manifestat însă şi după 1967, astfel că în anul 1983 s-a înregistrat

minimul numărului de nou născuţi (321 mii) din perioada de până la Revoluţia din 1989, an în care,

noul regim a eliminat măsurile restrictive de control al avorturilor şi era de aşteptat ca numărul nou

născuţilor să scadă. Totuşi această scădere a numărului nou născuţilor a fost deosebit de severă,

datorită nu doar a înlăturării măsurilor de interzicere a avorturilor şi al modificării comportamentului

reproductiv al populaţiei în sensul reducerii numărului de copii doriţi, ci şi dificultăţilor apărute, ca

urmare a deteriorării standardului economic al marii majorităţi a populaţiei în perioada de tranziţie.

Astfel, începând cu anul 1990 numărul născuţilor s-a diminuat semnificativ (211 mii nou născuţi în

anul 2002), încât a început să se înregistreze un sport natural negativ (numărul deceselor fiind mai

mare decât al nou născuţilor).

Totuşi valoarea sporului natural negativ din perioada 1992-2001, de 291 mii persoane,

reprezintă numai un sfert din diminuarea numărului populaţiei între cele două recensăminte. Nici o a

doua cale de diminuare a volumului total de populaţie, cea a soldului negativ al migraţiei externe, de

111 mii persoane, nu acoperă scăderea cu 1,129 milioane persoane, a populaţiei ţării între

recensămintele menţionate. Faţă de un număr înregistrat de 402 mii persoane prin cele două căi

menţionate, ar mai rămâne de identificat alte 727 mii persoane ce ar fi trebuit să se regăsească în

anul 2002, comparativ cu datele de stare civilă şi registrul populaţiei de la 1 iulie 2001 (pentru care s-a

calculat un volum total de 22,408 milioane persoane, deci cu 727 mii mai mult, decât s-au înregistrat

la recensământul. Este de presupus că, marea majoritate a populaţiei neînregistrate (luând în calcul şi

84

eventualele mici neconcordanţe) era în străinătate pentru muncă (şi o mică parte ar constitui

neînregistrarea unor persoane aflate în ţară).

O anumită diferenţă dintre calculul bazat pe evidenţele statistice şi datele de recensământul s-

a produs şi în anul 1992, cu un minus de 375 mii persoane. Prin urmare, se poate aprecia că peste 1

milion de români au emigrat în străinătate suplimentar valorilor înregistrate oficial. Numărul

persoanelor raportate la recensământul din 2002 că lucrau în străinătate a fost de numai 124 mii.

Este dificil de spus câţi dintre emigranţii neînregistraţi s-au întors între timp în ţară, câţi au

venit pentru o perioadă şi au plecat din nou şi câţi dintre ei vor mai reveni vreodată să locuiască în

România.

Deocamdată, milionul de persoane necuprins în înregistrările recensămintelor nu mai este luat

în calcul atunci când se determină numărul populaţiei României. Nu este exclus însă în totalitate faptul

că la viitoarele recensăminte să se producă fenomenul invers, celui semnalat anterior, respectiv de

creştere bruscă a numărului populaţiei, ca urmare a revenirii în ţară a celor plecaţi, fără să fie declaraţi

la recensămintele anterioare.

Efectele migraţiei externe din perioada 1990-2004 sunt sesizabile prin diferenţe de efective la

nivelul fiecărei cohorte de vârste tinere. (Anualul Statistic al României, INS, 2005).Valori mai mari ale

migraţiei, de circa 8-10% din volumele iniţiale, s-au produs începând cu cohorta care în anul 1990

avea 11 ani, iar în anul 2004, a împlinit 25 ani (calculul este pentru 1 iulie al fiecărui an). Aşa de

exemplu, totalul de 394 mii persoane, cât numără în anul 1990 cohorta în vârstă de 11 ani s-a

diminuat cu 34 mii persoane până în anul 2004 (deci 9% din volumul înregistrat în anul 1990, dar

mortalitatea are o contribuţie de maximum 1 punct procentual în acest interval de 14 ani la cohortele

11-24 ani). O reducere mai accentuată a volumelor demografice din anul 1990 se înregistrează la

cohortele născute după anul 1974 şi care la începutul perioadei analizate aveau minimum 16 ani,

respectiv minim 30 ani în 2004, de până la 12%, cazul cohortei care în anul 1990 avea 23 de ani, iar

în anul 2004 a împlinit 37 de ani.

Cert este faptul că variaţiile de la un an la altul a numărului de nou născuţi până în anul 1984

şi apoi scăderile continue de după această dată conduc la un profil atipic al piramidei vârstelor, o

abatere importantă de la forma acesteia, din moment ce baza este mult mai îngustă decât zona

mediană. Pe măsura trecerii timpului, cohortele de populaţie mai numeroase din perioada 1967 –

1990 au intrat în grupa vârstei de muncă. Ori chiar în această perioadă, de trecere la economia de

piaţă, ritmul creării de noi locuri de muncă s-a diminuat şi au avut loc restructurări de personal. Toate

aceste fenomene au creat o presiune puternică a cererii de locuri de muncă, fără să fie totuşi o

explozie a numărului şomerilor, pentru că excedentul forţei de muncă s-a redistribuit şi pe câteva alte

componente şi anume: migraţia spre agricultură (în economia informală a gospodăriilor populaţiei),

migraţia externă, pensionarea timpurie, sporirea numărului tinerilor cuprinşi în învăţământul superior

etc.

Distribuţia atipică pe vârste a populaţiei României va avea efecte importante în timp din

perspectiva raporturilor dintre generaţii. Referindu-ne aici numai la efectele asupra ocupării populaţiei,

se poate aprecia că, deocamdată, există resurse de forţă de muncă şi, în principiu, numărul populaţiei

ocupate ar putea creşte simţitor. Rămâne de văzut însă ce efecte va avea aderarea României la U.E.

85

Este de aşteptat să sporească întrucâtva numărul şomerilor, cel puţin pe termen scurt, prin

disponibilizările legate de necesitatea restructurării unor sectoare de activitate. Totodată va continua

migraţia externă pentru muncă, dat fiind condiţiile mult mai atractive din ţările mai dezvoltate ale U.E.

Migraţia masivă a personalului înalt calificat ar putea crea probleme importante în anumite sectoare

de activitate. Pe termen mai lung, în jurul anului 2025, vor începe să se pensioneze persoanele din

cohortele numeroase născute după anul 1967, în timp ce cohortele care intră deja acum în grupa

vârstei de muncă sunt tot mai mici. Ar fi de dorit ca trendul de diminuare a numărului nou născuţilor să

se încheie şi să se producă o anumită stabilizare, eventual o redresare. Deocamdată însă, din

perspectiva volumelor demografice, există încă mari posibilităţi de creştere a ratelor de ocupare ale

populaţiei, atât pe seama reducerii volumului şomajului, cât şi pe seama atragerii în economia formală

a multor persoane dintre cele care au statutul de lucrător neremunerat din gospodăriile familiale,

eventual a unor casnice. Totodată este de aşteptat să se producă o restructurare masivă pe sectoare

economice astfel încât să se diminueze numărul populaţiei din agricultură şi să crească al celui din

servicii.

Deja recensământul din anul 2002 a pus în evidentă scăderea ponderii populaţiei active, din

totalul populaţiei în vârstă de muncă, faţă de situaţia existentă în anul 1992. Astfel, dacă la începutul

intervalului de timp analizat populaţia activă deţinea 69% din populaţia în vârstă de muncă (64%

populaţia ocupată şi 5% şomeri), în anul 2002 populaţia activă mai deţinea doar 59% din populaţia în

vârstă de muncă (53% populaţia ocupată şi 6% şomeri). Răspunzătoare pentru aceste modificări în

ceea ce priveşte diminuarea volumului populaţiei active în totalul populaţiei în vârstă de muncă este,

în principal, pensionarea timpurie. Aşa de exemplu, în intervalul 1992-2002 numărul populaţiei în

vârstă de peste 60 ani a crescut cu 415 mii (de la 3,742 milioane la 4,159 milioane), dar numărul

pensionarilor a sporit cu 1,106 milioane (de la 3,962 milioane la 5,068 milioane). Singurul fenomen

pozitiv, ce a avut totuşi ca efect şi o diminuare a numărului populaţiei ocupate (active), a constat în

sporirea considerabilă a numărului de studenţi: de la 215 mii persoane în anul universitar 1991/1992,

la 528 mii persoane în anul universitar 2001/2002.

În acest context, se impune atenţiei analiza structurii populaţiei inactive al cărui volum a

crescut cu aproape 5%, de la 12,344 milioane la 12,931 milioane în intervalul 1992-2002 (tabelul 3).

Tabelul 3: Categorii de populaţie inactivă în România (anul 2002)

Categoria de populaţie Milioane persoane %

Elevi/studenţi 3,760 29 Pensionari 5,068 39 Casnice 1,666 13 Întreţinuţi de alte persoane 1,866 14 Întreţinuţi de stat şi ONG 0,225 2 Alte situaţii 0,346 3 Total 12,931 100

Sursa Recensământul populaţiei 18 martie 2002, INS 2003

86

Este evident faptul că, dincolo de fenomenul de îmbătrânire a populaţiei României amintit

anterior, se constată existenţa unui imens rezervor de forţă de muncă atât în cadrul populaţiei active

cât şi celei inactive, dar care ar putea intra în activitate dacă ar fi condiţii atractive, şi nu unele

descurajante ca în prezent. Am în vedere mai întâi reducerea numărului şi creştera intensităţii ocupării

de-a lungul întregului an. De asemenea, este de aşteptat ca o parte din persoanele întreţinute, dar

apte de muncă, o parte din persoanele casnice, dar şi din studenţii care nu lucrează în prezent să

descrească, să devină activi economic, eventual cu programe parţiale şi flexibile de muncă, în

condiţiile unor oferte adecvate. În acelaşi timp, este cunoscută creşterea vârstei standard de

pensionare, ceea ce va conduce la reţinerea în rândul populaţiei ocupate a unui număr mai mare de

persoane în viitorii 10 ani.

La rândul său, pensionarea timpurie (anticipată) se va produce la vârstele standard de

pensionare din anii ’90. Dealtfel, este de menţionat faptul că anchetele asupra forţei de muncă

desfăşurate în gospodăriile populaţiei de către INS, pe bază de eşantioane naţionale (AMIGO) pun în

evidenţă, prin extinderea la nivelul ţării, efective mai numeroase ale populaţiei ocupate decât cele

înregistrate la recensământ. (Forţa de muncă. Ocupare şomaj, trim.IV 2005, INS, 2006).Pentru anul

2002, de exemplu populaţia ocupată este estimată la 9,234 milioane persoane (cu 18% mai mult

decât valoarea raportată la recensământ). În aceste condiţii rata netă de ocupare a populaţiei în vârstă

de muncă de (15-64 ani) ar fi de 58%, şi ea se menţine şi pentru anii 2003, 2004 şi 2005. Diferenţele

importante apar ca urmare a definirii relativ diferite a ceea ce înseamnă persoane ocupate în cele

două înregistrări. Astfel la recensământul s-a luat în considerare numai populaţia ocupată civilă, care

a lucrat cel puţin o oră în săptămâna anterioară înregistrării, respectiv 15 ore pentru lucrătorii pe cont

propriu şi familiali. În ancheta asupra forţei de muncă în populaţia ocupată au intrat şi membrii forţelor

armate, dar mai ales noţiunea s-a extins la salariaţii absenţi de la lucru, dar care primeau de la

angajator cel puţin 50% din salarii, cu certitudinea că se vor întoarce la lucru în următoarele 3 luni. De

asemenea, au fost incluşi şi acei şomeri înregistraţi care au desfăşurat totuşi o activitate aducătoare

de venit, ucenici şi stagionarii remuneraţi, alte persoane care, deşi nu au fost la lucru în săptămâna de

referinţă, aveau un statut profesional şi certitudinea că vor reveni la lucru în cel mult 3 luni.

În acest fel, se argumentează de către organizatorii anchetei, s-a asigurat includerea şi a

activităţilor desfăşurate cu timp redus, ocazionale şi sezoniere. Cât priveşte şomajul, el a fost estimat

la 845 mii persoane (8,4%) iar populaţia activă este în acest caz de 10,079 milioane persoane (o rată

de activitate a populaţiei în vârstă de muncă de 64%). Aceste date nu fac decât să confirme faptul că

faţă de situaţia înregistrată la recensământ există şi alte resurse de muncă.

O analiză comparativă a volumelor demografice evidenţiate de recensământ (populaţia curent

ocupată) şi de ancheta în gospodării (AMIGO) ne va arăta zonele cu surplus la nivelul categoriilor de

ocupaţii (ISCO), al activităţilor economice (CAEN) şi al statutului ocupaţional.

Pe categorii de ocupaţii surplusul mai important din AMIGO apare în cazul agricultorilor,

muncitorilor necalificaţi, şi operatorilor (tabelul 4).

87

Tabelul 4: Distribuţia populaţiei ocupate (ISCO), date de Recensământul (2002) şi AMIGO (2002, 2005)

Recensământ 2002 AMIGO 2002 AMIGO 2005 Grupe de ocupaţii (ISCO) mil.pers. % mil.pers. % mil.pers. % 1.Legislativ, membrii ai executivului, conducători din administraţia publică şi unităţi economice sociale şi politice

0,340 4 0,238 3 0,260 3

2.Specialişti cu ocupaţii intelectuale şi ştiinţifice

0,708 9 0,663 7 0,800 9

3. Tehnicieni, maiştri şi asistenţi 0,819 11 0,849 9 0,822 9 4. Funcţionarii administraţiei 0,393 5 0,377 4 0,386 4 5. Lucrători operativi în servicii, comerţ şi asimilaţi

0,688 9 0,728 8 0,854 10

6. Agricultori şi lucrători calificaţi în agricultură, silvicultură şi pescuit

1,958 25 3,036 33 2,372 26

7. Meşteşugari şi lucrători calificaţi

1,524 20 1,654 18 1,511 17

8. Operatori la: instalaţii şi maşini, asamblări de maşini, echipamente şi alte produse, alte ocupaţii

0,814 10 1,022 11 1,090 12

9. Muncitori necalificaţi 0,567 7 0,667 7 0,983 10 Total 7,811 100 9,234 100 0,978 100

Sursa: Recensământul populaţiei 2002, INS, 2003; Anuarul Statistic INS, 2003; Forţa de

muncă. Ocupare şomaj, trim.IV, 2005, INS, 2006.

Aşa cum era de aşteptat, pentru că au fost incluse şi activităţile ocazionale, scad valorile

procentuale pe care le deţin ocupaţiile din primele grupe, cu un grad mai mare de complexitate a

muncii. Este surprinzătoare însă scăderea în valori absolute a persoanelor din prima categorie

(conducători). Nu este exclus să avem de-a face aici şi cu un efect al estimării pe bază de eşantioane

(în AMIGO), dar reducerea numărului de persoane din această categorie, semnifică o diminuare de

activitate economică, poate şi o concentrare a acesteia. O menţiune aparte se impune în legătură cu

restrângerea puternică a activităţii din cercetarea ştiinţifică. Dacă în anul 1990 se înregistra un efectiv

de 71 mii persoane care lucrau în cercetare-dezvoltare, numărul acestora a scăzut la 41 mii în anul

2004, iar dintre ei doar 27 mii erau cercetători (în echivalent normă întreagă 21 mii persoane). Cu 1

cercetător echivalent normă întreagă la 10 mii locuitori, România se situează la coada listei după

Bulgaria, Letonia şi Italia (cu câte 1,2 cercetători echivalent normă întreagă la 10 mii locuitori), a

Poloniei, Ungariei, Cehiei (1,5), Croaţiei, Lituaniei, Sloveniei (2), Estoniei, Sloveniei (2,3).

Pe activităţi economice, plusul la AMIGO 2002 faţă de recensământ apare în primul rând în

cazul agriculturii. Diferenţa rămâne importantă şi pentru 2005 (trim.IV). A doua activitate importantă cu

surplus în anul 2002 este industria (tabelul 5).

88

Tabelul 5: Repartiţia populaţiei ocupate pe activităţi economice (CAEN) Recensământ 2002 şi AMIGO, 2002 şi 2005

Recensământ 2002 AMIGO2002 AMIGO 2005 Activităţi ale economiei naţionale mil.pers. % mil.pers. % mil.pers. % 1. Agricultură, silvicultură, pescuit 2,212 28 3,363 36 2,853 31 2. Industrie 2,113 27 2,311 25 2,245 25 3. Construcţii 0,443 6 0,413 4 0,531 6 4. Comerţ, hoteluri şi restaurante 0,922 12 0,971 11 1,039 13 5. Transport, comunicaţii 0,413 5 0,458 5 0,453 5 6. Intermediere financiară 0,080 1 0,074 1 0,087 1 7. Tranziţii imobiliare şi alte servicii 0,108 3 0,135 2 0,243 3

8. Administraţia publică şi apărare 0,474 6 0,594 6 0,507 6

9.Învăţământ 0,395 5 0,411 4 0,415 3 10.Sănătate 0,345 4 0,350 4 0,339 3 11. Alte activităţi ale economiei naţionale 0,205 3 0,200 2 0,266 3

Total 7,811 100 9234 100 9,078 100 Sursa: Recensământul populaţiei, INS, 2003; Anuarul Statistic INS, 2003; Forţa de muncă.

Ocupare şomaj, trim.IV, 2005, INS, 2006.

Prin urmare şi valorile relative pe activităţi CAEN sunt diferite la recensământ şi ancheta în

gospodării. Pe de altă parte se accentuează caracterul agrar al economiei.

Cât priveşte statutul ocupaţional diferenţele Recensământ - AMIGO sunt concentrate la

categoriile lucrătorilor pe cont propriu şi salariaţi (tabelul 6).

Tabelul 6: Statutul ocupaţional al populaţiei curent ocupate (Recensământ 2002 şi AMIGO 2002, 2005)

Recensământ 2002 AMIGO2002 AMIGO 2005 Statut ocupaţional

mil.pers. % mil.pers. % mil.pers. %

Salariaţi 5,509 70 5697 62 5,900 65

Patroni şi întreprinzători 0,154 2 0,137 1 0,140 2

Lucrători pe cont propriu 0,890 11 1,985 22 1,812 20

Lucrători familiali neremuneraţi 1,185 16 1,391 15 1,209 13

Altele 0,079 1 0,024 x 0,008 x

Total populaţie ocupată 7,811 100 9,234 100 9,078 100

Sursa: Recensământul populaţiei 2002, INS, 2003; Anuarul Statisti,c INS, 2003; Forţa de

muncă. Ocupare şomaj trim.IV 2005, INS, 2006.

Ancheta în gospodării identifică o creştere absolută a numărului de salariaţi comparativ cu

recensământul, dar are loc o scădere a ponderii lor în distribuţia statutului ocupaţional. În acelaşi timp

are loc o creştere a valorilor absolute şi relative a volumelor lucrătorilor pe cont propriu; o stabilitate în

89

valori absolute a numărului lucrătorilor în gospodărie/atelierul familial, dar se produce o scădere a lor

în valori relative; respectiv avem de-a face cu stabilitate absolută şi relativă a numărului patronilor şi

întreprinzătorilor, ceea ce este cel puţin un semnal îngrijorător, dacă nu chiar unul negativ.

Este de dorit ca pe viitor să aibă loc o creştere a numărului patronilor şi întreprinzătorilor şi o

diminuare a numărului lucrătorilor neremuneraţi. În legătură cu aceast ultim statut ocupaţional

consider că denumirea lui nu este una dintre cele mai adecvate. Dacă ocupaţia se defineşte ca muncă

aducătoare de venit, atunci lucrătorul neremunerat este ceva ce contrazice definiţia. Se impune deci o

altă denumire mai adecvată sau pur şi simplu incluşi la statutul lucrători pe cont propriu în gospodăria

familială.

4.2.3. Surse ocupaţionale ale apartenenţei şi compoziţia clasei mijlocii în România

Pentru raportarea ocupaţiilor la clasa mijlocie vom adopta, în tradiţie weberiană, o procedură

de specificare a şanselor pe care le au unele persoane (grupuri sociale) de apartenenţă la această

clasă socială. Criteriile de diferenţiere se referă la natura ocupaţiilor (a muncii) şi la funcţiile pe care

le îndeplinesc persoanele ocupate. Un rol important în procesul de atribuire a apartenenţei la clasa

mijlocie îl are şi educaţia (calificarea, profesionalizarea ocupaţiilor). Prin demersul de faţă nu putem

să stabilim cert un anumit volum al clasei mijlocii în România, ci doar să îl estimăm prin referirea la

şansele de apartenenţă pe care valorile unor indicatori de referinţă le creează.

Intuitiv, clasa de mijloc se plasează pe segmentele intermediare ale structurii de clasă, între

clasele de la baza ierarhiei sociale (aşa numitele clase de jos, fără a li se atribui o conotaţie negativă)

- muncitori/lucrători manuali, ţărani/fermieri etc. - şi clasa de la vârful ierarhiei (clasa de sus), a marilor

proprietari, fie ei industriali, comerciali, bancari, agrari sau în alte domenii. Deşi se utilizează cel mai

adesea sintagma "clasa mijlocie", nu este de presupus că ar fi vorba de o structură socială unică

(nediferenţiată), mai degrabă avem de-a face cu o structură complexă, stratificată. Dealtfel prin

expresiile "clase mijlocii", "clase de mijloc", şi ele utilizate, se sugerează profilul său multidimensional.

Deoarece se au în vedere determinări multicriteriale de specificare a apartenenţei la clasa mijlocie, pot

rezulta atât straturi congruente (criteriile utilizate au valori apropiate), cât şi straturi incongruente

(criteriile au valori diferite, unele mai înalte, altele mai scăzute).

Aşa cum am menţionat anterior, în cazul României, ca şi al altor ţări foste comuniste, dintre

cele două surse de recrutare (de acces) în rândurile clasei mijlocii, proprietatea (averea) şi ocupaţia

(munca), ce de a doua sursă are un efect mult mai important decât prima. Până în prezent

proprietatea nu s-a structurat (diferenţiat) în suficientă măsură la nivelul populaţiei, chiar dacă,

procesul de privatizare a intrat în etapa finală. În fapt, atât cât s-a acumulat până în prezent, în

majoritatea cazurilor este vorba încă de mica proprietate şi în proporţie redusă de proprietăţi

însemnate. Avem de-a face mai degrabă cu un model bipolar din perspectiva distribuţiei proprietăţilor

(averilor). Pe de o parte, identificăm o imensă majoritate a populaţiei care nu a reuşit să acumuleze

proprietăţi, cu excepţia locuinţei pe care o folosesc precum şi mici suprafeţe de teren, şi, pe de altă

parte, s-a constituit un strat social, de mici dimensiuni, de persoane (familii) care au acumulat averi

90

însemnate, într-o perioadă scurtă de timp, iar asupra unora dintre ele planează suspiciuni privind

modul de obţinere. Dincolo de fapte individuale incriminate şi incriminabile, este vorba de o

caracteristică mai generală a procesului de privatizare şi de trecere la economia de piaţă, care în

România a urmat un model defavorizant pentru marea masă a populaţiei, prin costul pe care a trebuit

să-l suporte, sub forma inflaţiei.

Din păcate nu există informaţie validată acoperitoare privind densitatea distribuţiei proprietăţii,

iar fenomenul acesta trebuie studiat mai îndeaproape pentru o se urmări aportul său la constituirea

clasei mijlocii în România. În cercetările ICCV, care se desfăşoară totuşi pe eşantioane naţionale

relativ mici (circa 1200 persoane/gospodării) fără a se putea surprinde extremele spaţiului social (pe

cei foarte săraci sau foarte bogaţi) s-au identificat valori de numai până la 4% din gospodării care

deţin în proprietate unităţi de producţie şi magazine. De asemenea, deţineau proprietăţi imobiliare în

afara locuinţei pe care o folosesc tot 4% din gospodării. Teren agricol au circa 35% din gospodării, dar

suprafeţe mai însemnate, de peste 10 ha, aveau doar 1% (Diagnoza calităţii vieţii, ICCV, 2003).

La rândul lor, nici veniturile populaţiei nu prezintă o structură care să permită o raportare

consistentă la clasa mijlocie. În anul 2005 (luna iunie) (Condiţiile de viaţă ale populaţiei, INS,

România, 2006) ancheta asupra bugetelor de familie a determinat venitul global net al gospodăriilor.

În acest sens, doar 18% din gospodării aveau un venit net anual de peste 13.500 lei noi, ceea ce ar

reveni un minim de 375 lei noi/lună/persoană (aproximativ 100 euro). Cu trei euro pe zi nu se poate

considera că o persoană s-ar putea bucura de o înaltă independenţă economică (evident nu ştim ce

este la vârful ierarhiei veniturilor). Dacă însă ne raportăm la tranşele inferioare de venit, ne apropiem

imediat de situaţii critice privind standardul economic. Mai putem coborî cel mult încă o tranşă de

venit, între 80 şi 100 euro/persoană/lună, de care beneficiază 17% din gospodării pentru a nu intra în

zonele constrângerilor legate de supravieţuire şi sărăcie. În fapt majoritatea populaţiei se confruntă cu

dificultăţi mai mult sau mai puţin importante în asigurarea traiului zilnic. Aceste niveluri mici ale

veniturilor limitează consumul (cu efect şi asupra creşterii economice deoarece se reduce cererea de

bunuri), înzestrarea gospodăriilor cu bunuri de folosinţă îndelungată şi diversificarea stilului de viaţă al

populaţiei. Pentru a avea o imagine despre gravitatea dificultăţilor respective este suficient să

menţionăm aici doar faptul că în termeni reali salariul mediu din anul 2004 reprezintă 78% din cel

existent în anul 1990, iar pensia de stat 58% (Anuarul Statistic al României, INS, 2005). Ori, salariile şi

pensiile şi alte transferuri sociale asigură 65% din veniturile populaţiei.

Totodată, există mari diferenţe pe medii rezidenţiale. Astfel la cea mai înaltă tranşă de venit

net, specificată anterior, se regăsesc 25% din gospodăriile populaţiei urbane şi numai 9% ale celor

rurale.

În ceea ce priveşte demersul propriu-zis al abordării de faţă, se admite că din punct de vedere

ocupaţional sunt întrunite elemente importante care să permită identificarea clasei mijlocii în România.

Să mai consemnăm şi faptul că delimitarea clasei mijlocii se face prin proceduri diferite în cazul

ocupaţiilor faţă de cel al proprietăţilor. Doar atunci când este în discuţie proprietatea, interesează o

delimitare a clasei mijlocii atât la baza ierarhiei (faţă de clasele de jos, fără proprietate, sau cu

proprietate mică), cât şi faţă de vârful ierarhiei (de clasa de sus, a marilor proprietari). Mai exact în

acest caz se pune problema peste ce valoare a proprietăţii deţinute se poate accede la clasa mijlocie

91

(pentru a se asigura un standard de viaţă mai înalt), şi de la ce nivel se trece la clasa de sus.

Accederea la clasa mijlocie este legată deci de atingerea unei bunăstări materiale îndestulătoare de

către o persoană (familie/grup), care să permită, la rândul ei, o independenţă economică prin resurse

financiare acoperitoare nu doar pentru cheltuielile considerate strict necesare, ci şi pentru consum

suplimentar şi să se poată acumula economii băneşti, eventual să se formeze capital şi să se

achiziţioneze proprietăţi, toate acestea fiind surse ale autonomiei în viitor, inclusiv pentru perioada de

retragere din activitatea economică.

În cazul ocupaţiilor nu se mai urmăreşte delimitarea unor valori medii ale indicatorilor pentru

accederea la clasa mijlocie. Intervine doar necesitatea unor praguri minime, peste care se fac

arondările la clasa mijlocie, fără a mai fi vorba de limitări la vârf. Ocupaţiile cele mai complexe,

funcţiile cele mai înalte şi mai bine plătite aparţin tot de clasa mijlocie, pentru că avem de-a face cu

persoane care muncesc. Eventual activităţile respective pot fi dublate de statutul de investitor, iar prin

acumulare de venituri să se achiziţioneze averi importante, care, la rândul lor, pot plasa o persoană în

clasa de sus, a marilor proprietari, a rentierilor etc.

Revenind la delimitările ocupaţionale, distincţiile se fac, la un prim nivel, dintre funcţiile de execuţie şi cele de conducere. Funcţiile de conducere sunt arondate clasei mijlocii, deşi ele sunt

structurate la niveluri foarte diferite. La rândul lor, funcţiile de execuţie pot fi arondate, cel puţin în

parte, la clasa mijlocie, în condiţiile în care este implicată o activitate creativă complexă, cu conţinut

intelectual ridicat spre deosebire de activităţile manuale, preponderent fizice sau rutiniere, specifice

claselor de jos.

Ocupaţiile considerate tipice ale clasei mijlocii necesită un nivel mai înalt de pregătire,

profesionalizare. Astfel pentru arondarea la clasa mijlocie este reţinută mai întâi pregătirea superioară

(de nivel universitar), dar nu sunt excluse din start persoanele cu pregătire medie, şi nici chiar

absolvenţii de şcoală generală, dacă sunt satisfăcute criteriile funcţiei şi naturii muncii. Cu atât mai

mult este necesară această abordare în România, unde în condiţiile numărului relativ mic al

deţinătorilor de diplome universitare, ca urmare a politicii regimului comunist de limitare drastică a

numărului de locuri, o serie de activităţi din zona clasei mijlocii sunt îndeplinite de persoane cu un

nivel mai scăzut de şcolaritate.

Recensământul din anul 2002 a identificat existenţa unui număr de 1,371 milioane persoane

cu studii universitare, 6,4% din totalul populaţiei, iar la finele anului 2005 se înregistrau 1.511 milioane

persoane cu studii superioare (Forţa de muncă. Ocupare şi Şomaj, INS, 2006). Deşi are loc o anumită

creştere a numărului persoanelor cu diplomă universitară (cu 10%), proporţia acestora în totalul

populaţiei rămâne deosebit de modestă (de 7,1%). Creşterea s-a realizat ca urmare a sporirii

considerabile a numărului de absolvenţi, de la 48 mii în anul 1995/1996 (prima promoţie de studenţi ce

a intrat în facultate după Revoluţie) la 110 mii, în anul 2003/2004. De remarcat că, în cei trei ani după

recensământ numărul absolvenţilor de învăţământ superior a fost de peste 300 mii, dar ei se regăsesc

doar la jumătate în populaţia din 2005 (Anuarul Statistic al României, INS, 1997, 2005). O anumită

parte a absolvenţilor a compensat numărul celor decedaţi, dar cei mai mulţi erau plecaţi în străinătate.

Proporţia persoanelor cu studii superioare este încă de câteva ori mai mică decât în ţările dezvoltate,

92

sau chiar decât aceea din unele foste ţări socialiste (în Bulgaria proporţia populaţiei cu diplomă

universitară este de peste 20%).

La rândul lor, absolvenţii de şcoli postliceale şi liceu au fost estimaţi la 5.086 milioane

persoane (24% din totalul populaţiei) la finele anului 2005. În acest domeniu evoluţiile

postrevoluţionare au fost mai puţin favorabile. În primii ani de după 1989, s-a redus considerabil

gradul de cuprindere în învăţământul de nivel mediu a populaţiei de vârstă corespunzătoare, 15-18 ani

(de la 90% în anul 1990/1991, la 60% în anul 1995/1996, pentru a creşte la 75% în anul 2003/2004);

gradul de cuprindere în învăţământul superior a crescut de la 11% din populaţia de 19-23, în anul

1990/1991, la 46% în anul 2003/2004. Începând de acum însă efectivele din cohortele de vârstă

corespunzătoare liceului se reduc considerabil, datorită numărului mai mic de copii născuţi după 1990,

iar în viitor vor fi diminuate şi cohortele vârstei universitare. Chiar dacă, aşa cum este de aşteptat, va

spori gradul de cuprindere a tinerilor în liceu şi facultate nu vor mai avea loc creşteri importante a

efectivelor.

Din perspectiva criteriilor de diferenţiere ocupaţională, clasa de mijloc se constituie la un prim

nivel (strat) din grupa de ocupaţie a funcţiilor de conducere. La al doilea nivel (strat) se situează

specialiştii cu ocupaţii intelectuale şi ştiinţifice, urmaţi de tehnicieni, maiştri şi asimilaţi, apoi de

funcţionari administrativi şi de lucrători operativi în servicii, comerţ şi asimilaţi. Grupele de

ocupaţii luate în considerare pentru raportarea directă la clasa mijlocie cuprind într-o proporţie de

peste 50% persoane care au absolvit cel puţin studiile liceale (tabelul 7).

Tabelul 7. Apartenenţa la clasa mijlocie pe grupe de ocupaţii şi nivel de educaţie

(Recensământ, 2002) Total populaţie ocupată Studii universitare Studii postliceale şi liceale

mil. persoane

procent în populaţia

ţării

mil. persoane

procent pe grupa de ocupaţie

mil. persoane

procent pe grupa de ocupaţie

1. Membri ai corpului legislativ şi executivului, conducători ai administraţiei publice centrale, conducători şi funcţionari superiori din unităţi economico-sociale şi politice

0,343 1,6 0,171 50 0,139 41

2. Specialişti cu ocupaţii intelectuale şi ştiinţifice

0,726 3,3 0,697 96 0,028 4

3. Tehnicieni, maiştri şi asimilaţi

0,862 4,0 0,86 10 0,605 82

4. Funcţionari administrativi

0,415 1,9 0,26 6 0,284 75

5. Lucrători operativi din servicii, comerţ şi asimilaţi

0,758 3,5 0,24 3 0,413 54

Total 3,104 14,3 1,004 32% 1,469 47% Sursa: Recensământul populaţiei, 2002; INS, 2003.

Luate împreună, cele cinci grupe ocupaţionale, cu 3104 persoane, reprezintă 35% din

populaţia activă (8.852 milioane la recensământul din 2002) şi 14,3% din populaţia ţării. În continuare,

93

dacă facem extinderea la nivelul populaţiei inactive, cu raportul 1 la 1, ne putem aştepta ca circa 30%

din populaţia ţării să aparţină clasei mijlocii.

În acelaşi timp şi la alte grupe de ocupaţii proporţia persoanelor care au absolvit cel puţin

liceul este relativ importantă, de 34-35% în cazul meşteşugarilor şi lucrătorilor calificaţi, respectiv al

operatorilor la instalaţii şi maşini, asamblări de maşini şi echipamente. O proporţie asemănătoare

(36%) de absolvenţi cu cel puţin diplomă de liceu se înregistrează la şomerii în căutarea primului loc

de muncă. La muncitorii necalificaţi proporţia este de 21%, iar la agricultori de numai 10%.

Dacă am ataşa la clasa mijlocie şi muncitorii şi agricultorii înalt calificaţi, care au cel puţin

studii liceale, la volumul clasei mijlocii s-ar mai adăuga circa 1 milion de persoane, şi s-ar ajunge astfel

la aproape 45% din populaţia activă şi 20% din populaţia ţării. Cu extinderea şi la nivelul populaţiei

inactive ne putem aştepta la circa 35% din populaţia României să aparţină clasei mijlocii. Referindu-ne

la întreaga structură socială de clasă a ţării, este de relevat că, şi la începutul secolului al XXI-lea, în

România predomină încă muncitorii (calificaţi, semicalificaţi şi necalificaţi) şi ţăranii/fermierii (proprietari

de mici suprafeţe de teren şi lucrătorii în gospodăria agricolă familială). Clasele de la baza ierarhiei

sociale deţin circa 55% din populaţia activă, respectiv peste 60% din populaţia ţării. La rândul său,

clasa de sus a marilor proprietari este alcătuită din cel mult 5% din populaţie.

O astfel de estimare a volumului clasei mijlocii, cu şanse înalte de întemeiere, este susţinută

şi prin faptul că, după anul 2002 a continuat procesul de creştere a efectivelor la grupele ocupaţionale

specifice clasei mijlocii (cu excepţia grupei funcţiilor de conducere), dar mai ales a sporit numărul şi

proporţia în populaţie a absolvenţilor de studii superioare. Doar nivelul redus al veniturilor pentru o

parte din persoanele arondate clasei mijlocii poate să amendeze întrucâtva estimările anterioare, mai

ales dacă se face comparaţie cu situaţiile din ţările dezvoltate. Într-adevăr, o serie de studii şi analize

(Eurostat, de exemplu, dar şi cercetările de calitate a vieţii în ţările membre şi candidate la UE) pun în

evidenţă discrepanţele importate de venit, România numărându-se printre ţările cu situaţia dintre cele

mai defavorizate (Quality of Life in Europe, Fundaţia Europeană pentru Îmbunătăţirea Condiţiilor de

Viaţă şi de Muncă, 2004).

Pe măsura dezvoltării economice, iar intrarea în UE poate fi un factor stimulativ, este de

aşteptat însă să se producă în timp şi consolidarea veniturilor clasei mijlocii. O astfel de speranţă se

leagă şi de necesitatea creşterii veniturilor claselor mai sărace, cu un nivel mai scăzut de pregătire şi

calificare, dar ele nu fac obiectul analizei de faţă. Situaţia categoriilor defavorizate de populaţie a fost

prezentată şi analizată în numeroase studii, publicaţii printre care şi cele ale ICCV (volumul Diagnoza

calităţii vieţii în România, precum şi în revista institutului "Calitatea vieţii", care apare la Editura

Academiei Române).

Din punct de vedere al compoziţiei demografice a clasei mijlocii, determinată pentru cele

cinci grupe de ocupaţii specifice, predomină populaţia urbană şi femeile. Diferenţiat pe grupe de

ocupaţii însă, bărbaţii şi femeile îşi dispută predominanţa (tabelul 8).

94

Tabelul 8. Compoziţia demografică a clasei mijlocii (populaţia activă) %

Variabile demografice mediul rezidenţial sexul

Grupa de ocupaţie

urban rural Total femei bărbaţi Total 1. Membri ai corpului legislativ şi executivului, conducători ai administraţiei publice centrale, conducători şi funcţionari superiori din unităţi economico-sociale şi politice

85 15 100 28 72

100

2. Specialişti cu ocupaţii intelectuale şi ştiinţifice

91 19 100 53 47 100

3. Tehnicieni, maiştri şi asimilaţi

82 18 100 52 39 100

4. Funcţionari administrativi

84 16 100 83 27 100

5.Lucrători operativi din servicii, comerţ şi asimilaţi

74 26 100 68 32 100

Total 82 19 100 59 41 100 Sursa: Calculat după "Forţa de muncă. Ocupare Şomaj", trimestrul IV, 2005, INS, 2006.

Dacă ponderea populaţiei urbane în cadrul ocupaţiilor mai înalte nu surprinde, locul deţinut de

femei atrage atenţia. După cum se constată, la o singură grupă de ocupaţii, cea a conducătorilor,

bărbaţii sunt mai numeroşi decât femeile, iar diferenţa este marcantă, şi are o semnificaţie aparte

pentru statutul general al femeii în societate, dar la celelalte grupe de ocupaţii, şi ele importante,

femeile sunt mai numerose decât bărbaţii. Probabil că dacă am avea posibilitatea să adâncim

analizele şi pentru celelalte grupe de ocupaţii care şi ele alimentează într-o oarecare măsură clasa

mijlocie (meşteşugari, lucrători calificaţi şi agricultori), am constatat fi o afluire mai mare a bărbaţilor

decât a femeilor, fie şi pentru faptul că la aceste două grupe de ocupaţii pe ansamblul lor bărbaţii deţin

81% din totalul efectivelor. Chiar şi aşa, cel mai probabil că tot femeile ar deţine majoritatea în cadrul

clasei mijlocii active economic din România, dar se vor reduce întrucâtva diferenţele. Pe de altă parte,

însă, în cadrul aceloraşi activităţi ale economiei, femeile ocupă locuri de muncă mai slab plătite. Pe

ansamblul populaţiei ocupate salariul nominal mediu lunar al femeilor, în anul 2004, reprezenta numai

85% din cel câştigat de către bărbaţi, cu diferenţa cea mai mare în industrie (72%); dar şi în comerţ

(78%), hoteluri şi restaurante (80%). Femeile ocupau posturi mai bine plătite decât bărbaţii în

95

tranzacţiile imobiliare (111%), construcţii (105%), transport, comunicaţii (101%) (Anuarul Statistic al

României, INS, 2005).

În privinţa statusului ocupaţional în cadrul clasei mijlocii active economic predomină masiv

salariaţii, atât pe total cât şi la toate cele cinci grupe de ocupaţii considerate (tabelul 9).

Tabelul 9. Statutul ocupaţional al clasei mijlocii pe grupe de ocupaţii %

Status ocupaţional Grupe de ocupaţii salariaţi patroni lucrători pe

cont propriu Totalx

1. Membri ai corpului legislativ şi executivului, conducători ai administraţiei publice centrale, conducători şi funcţionari superiori din unităţi economico-sociale şi politice x

52 45 - 97

2. Specialişti cu ocupaţii intelectuale şi ştiinţifice

98 - 2 100

3. Tehnicieni, maiştri şi asimilaţi x 98 1 - 99 4. Funcţionari administrativi 100 - - 100 5. Lucrători operativi din servicii, comerţ şi asimilaţi x

90 7 - 97

Total 92 4 2 98 Sursa: Calculat după "Forţa de muncă. Ocupare Şomaj", trimestrul IV, 2005, INS, 2006. x)

Notă: diferenţele până la 100% nu au fost estimate în ancheta INS.

Câteva observaţii în legătură cu statutul ocupaţional se impun aici. Pe de o parte, sunt extrem

de puţini patroni şi întreprinzători în România, doar 152 mii identificaţi prin Ancheta INS. Pe de altă

parte, este singurul statut ocupaţional al căror subiecţi se înscriu în totalitate în clasa mijlocie. La polul

opus se situează nu doar numărul mare al salariaţilor 6,187 milioane), dar şi numărul mare al

lucrătorilor familiali neremuneraţi (1.257 milioane). Practic însă atât lucrătorii familiali neremuneraţi cât

şi lucrătorii pe cont propriu (1,840 milioane), ambele grupe se regăsesc în marea lor majoritate în

agricultură, respectiv sunt muncitori necalificaţi, au extrem de mici şanse de a aparţine, deocamdată,

clasei mijlocii din România.

În fine, un ultim element de compoziţie al clasei mijlocii pe care îl prezentăm aici se referă la

activităţile economiei naţionale (codurile CAEN) specifice. Şi în această privinţă se detaşează

câteva activităţi ale economiei cu contribuţii mai mari la constituirea clasei mijlocii, cum sunt: comerţul

şi reparaţii de autovehicule şi alte bunuri, industria, sănătatea şi asigurările sociale, administraţie

publică (tabelul 10).

96

Tabelul 11. Compoziţia clasei mijlocii după activităţi ale economiei naţionale

Grupe de ocupaţii Activităţi ale economiei naţionale

Membri ai corpului legislativ şi

executivului, conducători ai administraţiei

publice centrale, conducători şi

funcţionari superiori din unităţi

economico-sociale şi politice

Specialişti cu ocupaţii intelectuale şi ştiinţifice

Tehnicieni, maiştri

şi asimilaţi

Funcţionari administra-

tivi

Lucrători operativi

din servicii,

comerţ şi asimilaţi

Contribuţia la clasa mijlocie

Proporţia

pe activitate ce intră

la constituirea clasei mijlocii

1.Agricultură 3 2 2 x x 1 1 2.Industrie 15 18 21 20 3 15 20 3.Construcţii 7 6 3 2 x 3 2 4.Comerţ, reparaţii

43 6 13 17 54 25 80

5.Hoteluri, restaurante

3 x x 3 12 4 79

6.Transport, depozitare,comunicaţii

6 4 4 21 2 5 38

7.Intermedieri financiare

3 4 2 5 x 3 90

8.Tranzacţii imobiliare, închirieri, servicii

6 10 5 5 6 7 84

9.Administraţia publică, apărare şi asigurări sociale

8 12 11 13 7 10 63

10.Învăţământ x 24 16 3 1 11 84 11. Sănătate şi asistenţă socială

x 8 18 2 8 9 87

Total 94 94 95 91 93 93 94 Sursa: Calculat după Forţa de muncă. Ocupare Şomaj trimestrul IV, 2005, INS, 2006. x) Notă:

diferenţele până la 100% se regăsesc la alte activităţi sau sunt valori nedeterminate prin estimările

INS.

Încercând o caracterizare generală a profilului clasei mijlocii în România am putea spune că în

prezent ea este alcătuită, în majoritatea cazurilor, de salariaţi din mediul urban care îşi desfăşoară

activitatea în comerţ şi reparaţii autovehicule şi bunuri de uz gospodăresc, industrie, învăţământ şi

administraţie publică şi asigurări sociale, îngrijirea sănătăţii şi asistenţa socială.

Cât priveşte veniturile relativ mici ale multor persoane din clasa mijlocie, consider că acest

fapt, stânjenitor fără îndoială, nu poate totuşi anula îndeplinirea celorlalte criterii de apartenenţă la

clasa mijlocie. Politica salariilor mici pentru personalul bugetar, îndeosebi în învăţământ şi sănătate

(mai ales că ei reprezintă sub 13% din salariaţi şi circa 8% din populaţia ocupată), nu a fost de natură

să contribuie semnificativ la reducerea inflaţiei dar a creat mari neajunsuri celor în cauză cât şi la nivel

97

mai general. De menţionat şi faptul că, serviciile sociale, învăţământul şi îngrijirea sănătăţii se numără

printre domeniile cu cele mai mici salarii (88% din salariul nominal mediu net lunar pe ţară în cazul

sănătăţii şi 108% pentru învăţământ). În schimb, în industria extractivă se ajunge la 163%, iar la

intermedierile financiare la 260%. În legătură cu sectoarele publice în România se promovează o

concepţie potrivit căreia, fiind banii contribuabililor, salariile trebuie să fie mici. În realitate se impune o

altă perspectivă de abordare şi anume: persoanele ocupate în aceste domenii sunt implicate în

producerea bunurilor publice de care beneficiază întreaga societate, deci ele ar trebui să câştige cel

puţin cât în sectorul privat. Este de dorit ca pe viitor să se schimbe radical perspectivele în care este

considerată şi recompensată munca de înaltă complexitate şi importanţă socială a specialiştilor în

societatea românească, inclusiv aceea din sectorul bugetar. În acest fel se va ajunge să fie îndeplinite

integral toate criteriile de definiţie ale clasei mijlocii şi în România.

4.6. B I B L I O G R A F I E

Croitoru, L..,” Macrostabilizare şi tranziţie#, Ed. Expert, Bucureşti, 1993

“Condiţiile de viaţă ale populaţiei din România”, INS, 2006

Fischer, G., Stending, G.(editors), “Structural change in Central and Estern Europe: Labour

Market and Social Policy Implication”, OCDE, Paris,1993

Mărginean, I., “Clasa mijlocie în fostele ţări socialiste”, Revista Cercetări Sociale nr.3-4/2000

Mărginean, I., “Condiţiile de viaţă ale populaţiei din mediul rural”, Revista Calitatea vieţii, nr.1-

2, 2006.

Mărginean, I., Bălaşa, A. (coord), Calitatea vieţii în România, ediţia a II-a, Ed. Expert,

Bucureşti, 2005.

Quality of Life in Europe, European Foundation for the Improvement of Living and Working

Conditions, Luxembourg Office for Official Publication of the European Communities, 2004.

Postolache, T. (coord.), ”Economia României”, Ed. Academiei Române, Bucureşti,1991a

Postolache, T. (coord.), “Schiţă privind strategia economiei naţionale”, Ed. Academiei

Române, Bucureşti, 1991

Postolache, T., “Evaluarea stării economiei naţionale”, CIDE, Bucureşti,1998

Rühl, Ch. Dăianu, D., “Tranziţie economică în România. Trecut, prezent şi viitor”, Centrul

Român de politici economice, Bucureşti, 1999

Recensămintele populaţiei şi locuinţelor din 7 ianuarie 1992 şi 18 martie 2002, INS.

Socol, Gh., “Evoluţie, involuţia şi tranziţie în agricultura României”, IRLI, Bucureşti, 1999

Tilkidjev, N. (ed.), “The Midle Class as a Precondition of a Susteinable Society”, AMCD,

Sofia, 1998.

Urse, L.,, “Clasa de mijloc din perspectiva integrării României în U.E”, Revista Calitatea vieţii,

nr.3-4/2004

Urse, L., “Stiluri de viaţă ale clasei de mijloc rurale”, Revista Caliatea Vieţii, nr.3-4/2005

Zamfir, C., “O analiză critică a tranziţiei. Ce va fi “după””,Ed. Polirom, Iaşi, 2004

98

4.3. Educaţia – generator al clasei mijlocii.

Creşterea nivelului de educaţie al populaţiei s-a dovedit astfel, a avea implicaţii majore asupra

configuraţiei şi evoluţiei structurii sociale. Dincolo de nivelul de cunoştinţe, capacităţi, aptitudini pe

care le atestă, diplomele şcolare înseamnă şi şanse de a accede la diferite niveluri din ierarhia

socială. Diplomele şcolare care atestă absolvirea unui nivel de educaţie reprezintă o proprietate, un

bun pe care indivizii îl pot converti în capital material-financiar şi capital social. Fiecărui nivel de

educaţie din ierarhia educaţională îi corespunde o poziţie din ierarhia socială. Astfel, cu cât nivelul de

educaţie atins de către un individ este mai înalt cu atât valoarea socială a diplomei este mai mare iar

posibilităţile de convertire ale acesteia în capital economic şi social cresc. Majoritatea studiilor şi

cercetărilor care au vizat relaţia dintre educaţie şi structură socială, au evidenţiat faptul că, dintre toate

clasele sociale, clasa de mijloc este cea care s-a sprijinit în cea mai mare măsură de capitalul

educaţional pentru menţinerea şi transmiterea poziţiilor sociale ocupate urmaşilor săi. Din acest motiv,

şcoala a avut întotdeauna o importanţă majoră pentru clasa mijlocie fiind locul de formare al acesteia,

de reproducere, loc de muncă şi factor de ascensiune socială. În prezent, analiza relaţiei dintre

educaţie şi structură socială în general şi clasa de mijloc în particular, a revenit în atenţia sociologilor

datorită accentuării decalajului dintre evoluţia ierarhiei educaţionale şi a celei sociale. Sociologii, şi nu

numai, apreciază că, în ultimele decenii, a avut loc o creştere considerabilă a nivelului de educaţie al

populaţiei. În societăţile occidentale 70-80% dintr-o generaţie finalizează învăţământul secundar şi mai

mult de jumătate dintre aceştia îşi continuă studiile într-o formă de învăţământ superior în timp ce

numărul poziţiilor intermediare şi înalte din cadrul ierarhiei sociale a evoluat mult mai lent. Astfel, o

parte importantă a absolvenţilor de învăţământ secundar dar şi superior trebuie să ocupe poziţii

sociale aflate sub nivelul lor de pregătire fapt care conduce la sentimente de frustrare, neîncredere în

şcoală. La nivelul societăţilor occidentale situaţia este apreciată ca fiind cu atât mai gravă cu cât,

majoritatea celor care finalizează nivelurile înalte de educaţie sunt urmaşii noii clase de mijloc formată

în perioada “celor 30 de ani glorioşi” (1945-1975) şi care a acumulat preponderent capital cultural-

educaţional. Creşterea cererii de educaţie din partea tuturor categoriilor sociale, pentru niveluri tot mai

înalte de educaţie, creşterea costurilor cu educaţia pare să-i defavorizeze pe urmaşii noii clase de

mijloc care-şi văd astfel reduse şansele de a-şi menţine poziţiile sociale ocupate de părinţii lor. Viitorul

noii clase de mijloc, şi, în consecinţă, al unei părţi importante din clasa de mijloc occidentală, pare, în

opinia sociologilor, incert.(Chauvel, 1998) Lucrări recente asupra relaţiei dintre educaţie şi structură de

clasă insistă pe necesitatea evaluării efectelor şi consecinţelor creşterii nivelului de educaţie a

populaţiei asupra sentimentului de apartenenţă la o clasă socială, a modului în care pot să coexiste în

cadrul aceluiaşi domeniu de activitate, profesie indivizii cu nivel de educaţie identic dar cu origini

sociale extrem de diferite etc.

Profesionalizarea muncii şi proprietatea privată constituie principalele surse de formare a

clasei mijlocii din România. (Urse, 2003) Date fiind însă particularităţile socio-economice şi politice ale

României dimensiunea cultural-educaţională este, cel puţin pentru moment, dominantă la nivelul

clasei noastre mijlocii. Astfel, la nivelul societăţii româneşti vechea clasă mijlocie este cea dominantă

99

din punct de vedere al capitalului cultural-educaţional şi noua clasă mijlocie este cea formată în

principal după 1990 şi care domină economic. Spre deosebire însă de societăţile occidentale, în

România, atât viitorul vechii clase de mijloc, cât şi cel al noii clase de mijloc este marcat de

nesiguranţă.

4.3.1.Capital cultural verus capital economic. România înainte de 1989

Pe ansamblu, nivelul de educaţie al populaţiei din România a crescut considerabil în ultimele

decenii fără a atinge însă valori comparabile cu cele din ţările occidentale. Procesul de industrializare

care a început şi în România după încheierea celui de-al doilea Război Mondial a impus creşterea

nivelului de calificare a forţei de muncă şi, în consecinţă, şi a nivelului de şcolarizare al populaţiei.

Creşterea gradului de accesibilitate a învăţământului, capacitatea pieţei muncii de a absorbi un volum

mare de forţă de muncă au ridicat semnificativ valoarea socială a diplomelor şcolare şi au condus la

un amplu proces de mobilitate educaţională şi ocupaţională, inter şi intrageneraţională. (Mărginean,

2004)

În prioada regimului comunist, ponderea populaţiei şcolare în totalul populaţiei a crescut de la

13,9% în 1948/49 la 26,1% în 1978/79 şi a fost însoţită de creşterea numărului de instituţii de

învăţământ - de la 20 224 în 1949/50 la 29 904 în 1979/80 - şi a personalului didactic - de la 86 490 în

1948/49 la 227 623 în 1988/89. (Gal, 2002) Stocul de învăţământ, măsurat prin număr de ani de

şcoală pe persoană, înregistrează creşteri semnificative de la 3,5 ani în anii ’50 la 5,7 ani în 1970

pentru ca în anii ’80 să depăşească 10 ani; la fel şi speranţa de viaţă şcolară de la 7,09 ani/copil în

1977 la 8,55 ani la începutul anilor ’80.

Tabel nr.1 Copii, elevi şi studenţi înscrişi în sistemul de învăţământ pe ani şcolari/universitari

şi pe nivele de studii (Gal, 2002)

Ani şcolari Total populaţie şcolară

Nivel de studii

Preşcolar Primar Gimnazial Liceal Profesional/ucenici

Postliceal/maiştri

Superior Total

1938-39 1781290 5,0 81,8 6,7 2,8 2,2 - 1,5 100 1949-50 2270151 8,2 63,6 15,2 3,8 3,6 3,5 2,1 100 1959-60 2862697 11,0 52,7 21,9 7,3 3,6 1,2 2,3 100 1969-70 4335334 9,9 32,4 35,4 11,6 6,1 1,0 3,6 100 1979-80 5592663 16,3 27,7 31,1 18,4 2,6 0,5 3,4 100 1989-90 5544648 15,1 24,9 27,3 24,3 5,4 0,0 3 100

Sursa: CNS, “Învăţământul în România-date statistice-“ 1996

Distribuţia populaţiei şcolare pe niveluri de învăţământ relevă o creştere constantă a acesteia

până la începutul anilor ’80 pentru toate nivelurile de învăţământ. Nivelul primar şi gimnazial devin

foarte accesibile pentru toate categoriile sociale iar prin prelungirea progresivă a duratei obligatorii de

şcolarizare şi gradul de accesibilitate a treaptei I de liceu se măreşte. Prelungirea duratei obligatorii de

şcolarizare până la 10 ani în anii ’80 a creat posibilitatea ca toate categoriile sociale să fie

100

reprezentate prin urmaşii lor la nivelul secundar de învăţământ iar şansele ca cei cu origini sociale

modeste să acceadă la nivelul superior de învăţământ să crească. După cum se observă la sfârşitul

anilor ’80 majoritatea absolvenţilor de învăţământ gimnazial se regăsesc în învăţământul liceal.

Măsurile aplicate la nivelul sistemului de învăţământ au contribuit la creşterea gradului de mobilitate

educaţională. Studii recente asupra procesului de mobilitate socială (Căpăţână, 2000) relevă faptul că

în 1999 78% din populaţia de 25 de ani şi peste avea un statut educaţional diferit de cel al părinţilor.

Acealşi studiu însă subliniază faptul că deşi mobilitatea educaţională este una ascendentă,

predominantă este mobilitatea de gradul I (succesorii dobândesc un nivel educaţional doar cu o

treaptă – cea imediat următoare – faţă de cea a tatălui, indiferent de nivelul de instrucţie). Aceasta

înseamnă că, şi în România, ca şi în alte ţări, ceea ce se credea a fi un “miracol” pedagogic şi social

s-a dovedit a fi doar o nouă formă de selecţie socială: inegalităţile de şanse de acces la educaţie nu

au dispărut, ci doar s-au transferat spre niveluri mai înalte de educaţie iar şansele de valorificare a

diplomelor şcolare erau cu atât mai ridicate cu cât originea socială a indivizilor este mai înaltă.

Spre desosebire de nivelul primar şi gimnazial, învăţământului secundar şi cel post-secundar

(postliceal, tehnic şi de maiştri, universitar) au avut o evoluţie aparte în perioada comunistă. Cele două

niveluri de învăţământ erau principalele surse de “alimentare” pentru poziţiile sociale intremediare şi

superioare din cadrul ierarhiei societăţii comuniste. Dacă gradul de omogenizare al claselor sociale

din perioada comunistă era ridicat la nivelul veniturilor, libertăţii de expresie, iniţiativei personale,

dreptului la proprietate etc. diferenţele în interiorul acestora erau date de nivelul de educaţie şi

pregătire profesională: de la cei cu un nivel educaţional de bază, muncitori necalificaţi, la cei cu un

nivel mediu, tehnicieni, maiştri la specialişti cu studii superioare.(Urse, 2003) Dintre toate nivelurile de

învăţământ cel liceal a cunoscut cea mai mare dezvoltare (numărul de instituţii de învăţământ a

crescut de la 281 între 1948/49 la 981 până în 1989/90 iar ponderea populaţiei cuprinsă în

învăţământul liceal a crescut de 6,4 ori în acceaşi perioadă) însă, majoritatea liceelor aveau profil

tehnic-industrial şi “alimentau” poziţiile intermediare de la baza ierarhiei. Instituţiile de învăţământ

secundar care aveau un alt profil decât cel tehnic-industrial (economic, pedagogic, militar, sanitar,

telecomunicaţii etc.) şi ai căror absolvenţi aveau şanse mai mari de a ocupa poziţii sociale mai bune

erau foarte puţine şi şcolarizau un număr limitat de elevi. Controlul politic era cu mult mai riguros la

nivelul superior de învăţământ: număr redus de instituţii de învăţământ concentrate într-un număr

limitat de oraşe, ofertă educaţională restricţionată în ceea ce priveşte forma, tipul, specializările şi

profilurile acestora, introducerea şi menţinerea pe întreaga perioadă a unor criterii de selecţie dure

(celebrul numerus clausus) etc. Valoarea socială a diplomelor şcolare, măsurată în şanse de acces în

ocuparea unei poziţii favorabile, mai ales a celor care atestau absolvirea nivelului superior de

învăţământ s-a menţinut foarte înaltă pe întreaga durată a regimului comunist în mare parte şi datorită

limitării accesului la educaţie al populaţiei. Majoritatea absolvenţilor de învăţământ superior din

această perioadă vor reuşi să-şi menţină poziţiile sociale ocupate şi după anii ’80 ca urmare a unor şi

mai mari restricţii de acces la acest nivel de educaţie dar şi după ’90 datorită scăderii nivelului de trai

al populaţiei şi creşterii costurilor cu educaţia.

101

Odată cu accentuarea crizei economice (mijlocul anilor ’70 începutul anilor ‘80) absolvenţii de

învăţământ secundar indiferent de profilul sau specializarea dobândită aveau mari dificultăţi în

integrarea profesională iar atunci când reuşeau poziţiile sociale ocupate erau tot mai îndepărtate de

limita superioară a ierarhiei sociale. Absolvirea învăţământului superior era una dintre puţinele soluţii

prin care indivizii îşi puteau menţine poziţiile sociale ocupate deja prin părinţii lor sau de ascensiune

socială. Cercetările realizate în acea perioadă în România, deşi reduse ca număr, au evidenţiat faptul

că, cererea de educaţie superioară din partea populaţiei era foarte mare dar accesul în învăţământul

superior devine tot mai puternic influenţat de originea socială a individului.

Tabel nr. 2 Opţiuni şcolare ale absolvenţilor de învăţământ liceal 1974-1975

Nivelul final dorit Total Băieţi Fete

Liceu 4,7 1,0 7,5

Şcoală postliceală 12,3 5,5 17,4

Învăţământ superior de 3 ani 14,9 17,3 13,1

Învăţământ superior de 4 sau mai mulţi

ani – curs de zi

57,6 63,8 53,0

Învăţământ superior seral sau f.f 7,0 9,4 5,3

Nedecişi 3,5 3,0 3,7

Total 100,0 100,0 100,0

Sursa: Andrei Novak, Studiu privind dorinţa de pregătire a elevilor de liceu, Institutul de Ştiinţe

Pedagogice, Bucureşti, 1975

În analiza sa asupra relaţiei dintre origine socială şi educaţie, R. Boudon (1974) susţine faptul

că, atitudinea faţă de şcoală este influenţată nu numai de mediul socio-familial de provenienţă al

individului, ci şi de percepţiile acestuia asupra valorii viitoare a diplomelor şcolare. Analizând opţiunile

şcolare ale absolvenţilor de învăţământ secundar din România de la mijlocul anilor ’70, se observă

faptul că, diplomele de învăţământ superior erau înalt valorizate de către majoritatea liceenilor: doar

4,7% dintre ei considerau liceul ca fiind ultimul nivel de educaţie pe care intenţionau să-l atingă. Cu

cât nivelul de educaţie este mai înalt cu atât opţiunile tinerilor sunt mai numeroase: 57,6% intenţionau

să-şi continue studiile în învăţământul superior de lungă durată comparativ cu doar 27,2% care aveau

în vedere învăţământul superior de scurtă durată sau învăţământul postliceal. Dacă cererea de

educaţie superioară la nivelul populaţiei şcolare era ridicată, accesul la educaţie era dependent de

categoria socio-profesională a părinţilor, mediul de rezidenţă, tipul de liceu absolvit.

102

Tabel nr. 3 Opţiuni educaţionale în funcţie de categoria socio-profesională a părinţilor

Categorii socio-profesionale ale părinţilor Nivel final dorit

Ţărani

Muncitori

Maiştri/Tehnicieni

Funcţionari

Intelectuali

Liceu 6,8

5,7 3,0 2,0 1,6

Şcoală postliceală

18,2

13,5

9,6 8,6 3,2

Învăţământ superior de 3 ani

16,8

16,6

10,7 15,9 6,0

Învăţământ superior de 4 sau mai mulţi ani – curs de zi

46,5

53,7

67,4 62,0 82,0

Învăţământ superior seral sau f.f

7,3

7,2 7,6 7,1 6,8

Nedecişi 4,4

3,3 1,7 4,4 0,4

Total 100,0

100,0

100,0 100,0 100,0

Sursa: Andrei Novak, Studiu privind dorinţa de pregătire a elevilor de liceu, Institutul de Ştiinţe

Pedagogice, Bucureşti, 1975

Diferenţele dintre cei ai căror părinţi ocupă poziţii socio-profesionale situate la baza ierarhie

sociale (ţărani) şi cei ai căror părinţi se regăsesc din punct de vedere socio-profesional fie în poziţii

intermediare, fie în vârful ierarhiei sociale (funcţionari, intelectuali) sunt foarte mari: doar 1,6% dintre

copiii de intelectuali şi 2,0% dintre cei ai căror părinţi sunt funcţionari intenţionează sa-şi încheie

pregătirea şcolară cu liceul, comparativ cu 6,8% dintre fii/fiicele de ţărani. De asemenea, doar 46,5%

dintre copiii ai căror părinţi sunt ţărani optează pentru continuarea educaţiei într-o formă de

învăţământ universitar de lungă durată faţă de 82,0% în cazul copiilor de intelectuali. Ponderea celor

nedecişi este mai mică în cazul copiilor de intelectuali (0,4%) şi mai mare în cazul copiilor de ţărani

(4,4%). Opţiunile pentru instituţiile de învăţământ postliceal şi universitar de scurtă durată sunt mai

mari în cazul absolvenţilor de liceu ai căror părinţi sunt ţărani (18,2% respectiv 16,8%) şi mult mai

reduse în cazul absolvenţilor care provin fie din familii de intelectuali (3,2% şi 6,0%) fie de funcţionari

(8,6% şi 15,9%).

Tabel nr. 4 Opţiuni şcolare după tipul liceului absolvit

Nivelul final dorit Tipul liceului

103

real-umanist de specialitate Liceu 0,5 12,9

Şcoală postliceală 16,9 3,4 Învăţământ superior

de 3 ani 16,7 11,4

Învăţământ superior de 4 ani sau mai mulţi ani

60,3 52,4

Învăţământ superiro seral sau f.f.

4,3 12,4

Nedecişi 1,3 7,5 Total 100,0 100,0

Sursa: Andrei Novak, Studiu privind dorinţa de pregătire a elevilor de liceu, Institutul de Ştiinţe

Pedagogice, Bucureşti, 1975

Un sistem de învăţământ organizat pe filiere şi specializări diferite încă de la nivel secundar,

aşa cum era organizat şi sistemul românesc de învăţământ, conduce la trasee socio-profesionale

diferite. R. Boudon (1973) demonstrează de asemenea, că opţiunile pentru o formă de învăţământ sau

alta, pentru o anume filieră sau specializare nu sunt independente de mediul socio-familial de

provenienţă al individului: parcurgerea unor nivele cât mai înalte de educaţie presupune costuri mai

ridicate pentru familie şi individ astfel că opţiunile educaţionale vor ţine cont în primul rând de

posibilităţile material-financiare. Indivizi proveniţi din categorii sociale diferite nu pot avea destine

socio-profesionale identice atât timp cît nivelul de educaţie al fiilor/fiicelor depinde de statusul social al

tatălui iar satusul social al fiilor/fiicelor depinde de nivelul de educaţie atins de către aceştia. De

asemenea, teoria reproducţiei sociale cunoscută mai ales în varianta elaborată de P.Bourdieu a fost

dezvoltată în Franţa de către L. Althusser (1977) şi pune în evidenţă tocmai efectele organizării

sistemului de învăţământ asupra destinului socio-profesional al individului. El descrie sistemul de

învăţământ ca principala reţea de difuzare-inculcare a ideologiei clasei dominante. Ideea va fi preluată

şi dezvoltată sub forma teoriei celor două reţele de şcolarizare de către adepţii săi Ch. Baudelot şi

R.Establet, în Franţa iar în SUA, de către S. Bowles şi H. Gintis - teoria corespondenţei3. Ideea de

bază a celor două teorii este aceea că, sistemul de învăţământ, deşi susţine că asigură egalitatea de

şanse la educaţie tuturor indivizilor indiferent de originea lor socială, datorită modului în care este

organizat – pe două filiere, una primar-profesional şi alta secundar-superior – produce inegalitatea de

şanse. Modul de organizare a sistemului de învăţământ pe două reţele distincte şi separate, susţin

adepţii acestor teorii, se suprapune peste diviziunea socială a muncii: ocupaţii manuale şi ocupaţii

non-manuale. Pe parcursul şcolarizării, odată cu informaţiile, cunoştinţele elevii îşi însuşesc şi

comportamente, atitudini, valori specifice celor două categorii ocupaţionale. “Astfel, în colegii şi licee

activităţile elevilor sunt în mod strict reglementate. În întreprinderi, nivelele cele mai de jos pun

accentul pe respectarea regulilor. În continuare, la nivel post-bacalaureat scurt, ca şi la nivelul mediu

al întreprinderilor, activităţile sunt mult mai independente şi mai puţin controlate. În sfârşit, nivelului

universitar, elitist îi sunt ataşate dezvoltarea raporturilor sociale corespunzătoare celor existente la

104

nivelul superior al ierarhiei întreprinderilor” (UNESCO, 1999) adică asumarea responsabilităţii

deciziilor, formarea capacităţii de conducere.

Analiza opţiunilor şcolare ale liceenilor români în funcţie de tipul liceului absolvit

reflectă diferenţe importante: cei care au absolvit un liceu de specialitate (caracterizat în principal pe

accentuarea însuşirii de abilităţi, deprinderi practice) sunt într-o măsură mai mare orientaţi spre

finalizarea pregătirii şcolare şi intrarea în producţie, comparativ cu cei care au frecventat un liceu cu

profil real-umanist (teoretic). De asemenea, o pondere mai ridicată dintre absolvenţii liceelor de

specialitate se orientează spre învăţământul superior forma fără frecvenţă şi sunt într-o mai mare

măsură indecişi cu privire la viitorul lor educaţional (7,5% comparativ cu 1,3%). Astfel, şansele de a

avea o ocupaţie non-manuală earu mai ridicate în cazul absolvenţilor de liceu cu profil teoretic decât al

celor care finalizau liceul industrial. Dacă pe ansamblu diferenţele de natură financiară dintre cele

două categorii de ocupaţii erau limitate, cele non-materiale erau semnificative: cei care desfăşurau

activităţi non-manuale aveau un prestigiu profesional şi social mai înalt, comportamente şi atitudini

diferite, şansele de a intra în contact cu cei poziţionaţi la niveluri ierarhice mai înalte erau mai ridicate.

Tabel nr.5 Ponderea celor admişi în învăţământul superior din totalul candidaţilor (absolvenţi

liceu promoţia 1974-1975) (%)

Mediul social Total Băieţi Fete

Oraşe mari

(inclusiv Bucureşti)

30,9 46,7 56,3

Oraşe mici 37,9 34,6 41,2

Sate 28,0 23,2 30,8

Total 42,1 39,1 45,5

Sursa: Andrei Novak, Studiu privind dorinţa de pregătire a elevilor de liceu, Institutul de Ştiinţe

Pedagogice, Bucureşti, 1975

Tabel nr.6 Ponderea celor admişi în învăţământul superior din totalul candidaţilor (promoţia

absolvenţilor de liceu 1974-1975) (%)

Categoria socio-profesională

Total Băieţi Fete

Ţărani 35,8 31,3 40,0 Muncitori 38,5 33,9 43,4

Maiştri/Tehnicieni

41,2 38,8 43,1

Funcţionari 39,6 41,6 36,5 Intelectuali 63,1 61,0 65,7

Total 42,1 39,1 45,5 Sursa: Andrei Novak, Studiu privind dorinţa de pregătire a elevilor de liceu, Institutul de Ştiinţe

Pedagogice, Bucureşti, 1975

Inegalităţile de şanse de acces la educaţie superioară şi, în consecinţă, şi inegalităţile de

şanse de acces social sunt cel mai bine reflectate la nivelul caracteristicilor populaţiei admise la acest

105

nivel de învăţământ: majoritatea celor admişi provin din familii de intelectuali (63,1%) şi din mediul

urban (oraşe mari inclusiv Bucureşti – 30,9% şi oraşe mici – 37,9%). Cei care provin din mediul rural,

fii/fiicele de ţărani înregistrează o pondere mai scăzută din totalul candidaţilor admişi în învăţământul

superior (28% respectiv 35,8%). Referindu-ne strict la categoriilor socio-profesionale situate la nivelul

intermediar al ierarhiei sociale (maiştri, tehnicieni, funcţionari) observăm că şi în România, chiar şi în

condiţii extrem de dure socio-economic şi politic, s-au dovedit a fi cele mai avantajate în relaţia cu

sistemul de învăţământ: mai mult dintre fii-fiicele acestora au optat pentru continuarea studiilor în

instituţii de învăţământ superior de lungă durată (67,4% în cazul fiilor/fiicelor de maiştri, tehnicieni şi

62,0% în cazul celor de funcţionari) şi aproape de jumătate dintre ei au fost admişi (41,2% respectiv

39,6%).

În perioada regimului comunist accesul la educaţie al indivizilor a fost controlat din punct de

vedere politic, puternic influenţat de statutul socio-profesional al părinţilor şi determina la rândul lui

poziţia socială pe care o ocupa individul în ierarhia socială. Mobilitatea educaţională şi ocupaţională

de până la mijlocul anilor ’70 deşi ridicată ca nivel, a fost una de natură structurală şi a fost urmată de

o perioadă de autoreproducere socială până la începutul anilor ’90.

4.3.2.Capital cultural verus capital economic. România în tranziţie

La începutul anilor ’90 România avea o populaţie cu un nivel de educaţie preponderent mediu

iar evoluţia socio-economică din ultimul deceniu nu ne îndreptăţeşte să credem că situaţia s-a

schimbat foarte mult. Datele rezultate în urma Recensământului populaţiei şi locuinţelor din 1992 şi

2002 relevă faptul că, doar o pondere redusă din populaţia României a reuşit să valorifice opotunităţile

oferite de eliminarea restricţiilor de acces la educaţie, mai ales la nivel superior. Cauzele sunt atât de

natură socială cât şi individuală.

Tabel nr.7 Structura populaţiei în vărstă de 15 ani şi peste ,după nivelul de instruire,

recensămintele din 1992 şi 2002 (Simion, 2004)

Nivel de instruire Superior Postliceal şi de

maiştri Secundar Primar

Grupa de vârstă

- ani- 1992 2002 1992 2002 1992 2002 1992 2002

Total 5,2 7,7 2,1 3,2 67,8 69,8 19,7 14,9 15-19 - - - - 92,5 83,5 6,0 13,2 20-24 1,2 4,1 0,3 2,6 95,2 84,2 1,9 6,0 25-29 8,2 12,7 0,6 3,8 87,4 77,9 2,3 3,6 30-34 9,7 10,0 1,3 2,4 83,9 83,8 3,7 2,4 35-39 9,8 10,5 4,1 2,0 79,4 83,2 5,3 2,7 40-44 9,7 10,6 6,4 2,4 73,0 81,2 9,5 4,1 45-49 8,1 10,6 5,0 5,4 59,2 76,6 25,8 5,8 50-54 5,6 10,4 3,9 7,6 51,6 70,0 34,8 10,1 55-59 4,5 8,7 2,3 6,0 44,7 56,0 40,9 26,3 60-64 4,6 6,1 1,2 4,7 45,3 48,7 40,5 34,7

65 şi peste* 7,0 4,6 1,2 1,7 59,8 39,3 51,8 40,4 *în 1922 au fost incluse şi persoanele cu vârsta nedeclarată; Sursa: INS, 1994, 2003c

106

Grupa de vârstă care prezintă cel mai ridicat nivel de educaţie superioară este cea cuprinsă

între 30-44 ani (în 1992) şi 25-45 ani (2002). Aceste grupe de vârstă sunt cele care au finalizat

învăţământul secundar fie înainte de ’90 fie în prima jumătate a anilor ’90 şi care au beneficiat de

prelungirea duratei obligatorii de şcolarizare de până la 10 ani. Populaţia cu vârsta mai mare decât 45

ani se caracterizează printr-un nivel cel mult mediu de educaţie. Cel mai grav este însă faptul că

nivelul de educaţie al populaţiei tinere, 15-19 ani (în 1992 dar şi în 2002), are tendinţa de a scădea şi

sub nivelul secundar. Anumite măsuri de politică educaţională (reducerea duratei obligatorii de

şcolarizare, a numărului de zile şi de ore de şcolarizare, restrângerea activităţii unor instituţii de

învăţământ în special în mediul rural fără a se fi găsit o soluţie viabilă în favoarea populaţiei de vârstă

şcolară din rural etc.) s-au suprapus peste scăderea nivelului de trai al populaţiei, creşterea şomajului

şi au avut efecte considerabile asupra participării şcolare şi a rezultatelor educaţionale. Evaluările

comparative realizate la nivel MEdC arată faptul că România în 2001 se situa pe ultimul loc în ceea ce

priveşte participarea la toate nivelurile de educaţie a populaţiei în vârstă de 15-24 ani: 41,9% în

România faţă de 57,5% media pe UE şi 64,5% în Lituania, 63,4% în Polonia, 62,7% în Slovenia,

44,2% în Bulgaria (MedC, 2005). În România vârsta la care individul părăseşte sistemul de

învăţământ precum şi nivelul de educaţie cu care îşi începe cariera socio-profesională este foarte

importantă şi pentru că sistemul de formare educaţională şi profesională nu funcţionează încă iar

populaţia este mult prea săracă pentru a suporta singură toate costurile cu educaţia. În lipsa acestei

alternative şi în condiţiile în care valoarea socială a diplomelor de învăţământ preuniversitar a scăzut

considerabil în ultimul deceniu, populaţia tânără care finalizează doar un nivel preuniversitar de

educaţie are şanse extrem de limitate a accede social. Dacă în perioadă de industrializare a României

piaţa forţei de muncă era mult mai generoasă, capacitatea sistemului de producţie de a crea poziţii

sociale favorabile mult mai mare, într-o societate în tranziţie, cu tendinţe clare de a deveni o societate

postindustrială, un nivel scăzut de educaţie asociat cu lipsa suportului socio-familial şi material

constituie un handicap major pentru individ. Gradul de inserţie profesională a indivizilor creşte pe

măsură ce nivelul de educaţie este mai înalt. Faptul că învăţământul superior din România a devenit

mai accesibil la nivelul superior unor categorii mai largi de populaţie nu înseamnă că s-a transformat

într-un sistem echitabil. De fapt, evaluările realizate în ultimul timp de MEdC privind starea sistemului

de învăţământ pun în evidenţă exact contrariul: factorii care ţin de mediul socio-familial de provenienţă

al individului influenţează într-o măsură foarte mare destinul educaţional şi socio-profesional al

acestora. În 2004 ponderea persoanelor care au absolvit învăţământul superior era de doar 2,9% în

mediul rural faţă de 19,1% în mediul urban. Diferenţele se menţin şi pentru nivelul post-liceal (9,9%

faţă de 7%) şi cel liceal (24,1% în rural şi 38,4% în mediul urban) (MedC, 2005). Influenţa statutului

profesional al părinţilor asupra traseului educaţional al copiilor este mai mare în România decât în

oricare altă ţară europeană: 60% dintre tinerii români care finalizează învăţământul superior provin din

familii cu acelaşi nivel de educaţie (Elena Dumitru, 2002). Celelalte categorii socio-profesionale sunt

slab reprezentate la niveluri înalte de educaţie.

107

Tabel 8 Relaţia dintre ocupaţia tatălui şi nivelul de educaţie al fiului/fiicei

Nivelul de educaţie al fiuli/fiicei Ocupaţia tatălui Educaţie de bază Şcoală

profesională Liceu Postliceală Superior

‘98 ‘99 ‘03 ‘98 ‘99 ‘03 ‘98 ‘99 ‘03 ‘98 ‘99 ‘03 ‘98 ‘99 ‘03 Agricultor 294

64,1 58,2

323 64,0 58,8

236 61,0

58,9

76 16,6

43,4

85 16,8

41,1

67 17,3

36,4

65 14,2

23,6

57 11,3

23,4

57 14,7 22,4

9 2,0 12,0

17 3,4 23,0

9 2,3

16,1

15 3,3 14,2

23 4,6 19,8

14 3,6

12,3

Muncitor 193 38,1 38,2

197 39,8 35,9

120 29,9

29,9

84 16,6

48,0

100 20,2

48,3

92 22,9

50,0

154 30,4

56,0

129 26,1

52,9

129 32,2 50,6

39 7,7 52,0

36 7,3 48,6

26 6,5

46,4

36 7,1 34,0

33 6,7 28,4

33 8,2

28,9

Tehnician 11 9,2 2,2

12 11,2 2,2

11 11,3

2,7

13 10,8

7,4

16 15,0

7,7

9 9,3 4,9

45 37,5

16,4

34 31,8

13,9

24 24,7 9,4

18 15,0 24,0

17 15,9 23,0

19 19,6 33,9

33 27,5 31,1

28 26,2 24,1

34 35,1 29,8

Specialist 1 3,2 0,2

3 6,4 0,5

2 5,0 0,5

- 1 2,10o,5

- 7 22,6

2,5

13 27,7

5,3

14 35,0 5,5

6 19,4 8,0

4 8,5 5,4

1 2,5 1,8

17 54,8 16,0

26 55,3 5,2

23 57,5 20,2

Sursa: Diagnoza Calităţii Vieţii; * ocupaţiile de patron, altă ocupaţie, non-răspunsurile nu au

intrat în analiză şi reprezintă valorile de până la 100 %

Cu cât categoria socio-profesională de provenienţă a individului este situată mai aproape de baza ierarhiei sociale, cu atât şansele de accede la niveluri superioare de educaţie scad. Ponderea fiilor/fiicelor de agricultori sau muncitori de a avea un nivel înalt de educaţie este semnificativ mai redusă comparativ cu cea a fiilor/fiicelor ai căror taţi sunt specialişti cu studii superioare. Un alt aspect ce trebuie remarcat este acela că mobilitatea educaţională ascendentă şi descendentă pe distanţe mari este foarte redusă la nivelul societăţii româneşti: fii/fiicele de agricultori reuşesc să atingă cel mult un nivel mediu de educaţie, în timp ce fii/fiicele celor cu studii superioare ating cel puţin un nivel de educaţie post-liceal. Cei care vor ocupa sau ocupă deja o poziţie socială intermediară sau înaltă în cadrul ierarhiei sociale se recrutează astfel, fie din aceeaşi categorie socio-profesională, fie categorii socio-profesionale învecinate. Astfel, în România, “reproducţia intregeneraţională a claselor sociale este asigurată de o manieră mult mai eficientă prin transmiterea de capital cultural decât a celui economic.” (Coulangeon, 2004)

În majoritatea studiilor realizate până în prezent în România asupra structurii sociale au ajuns la concluzia că, nivelul de educaţie şi ocupaţia sunt principale criterii în funcţie de care o parte importantă a populaţiei se autoplasează în clasa mijlocie. Limitele şi conţinutul clasei mijlocii se restrâng semnificativ atunci când se iau în calcul şi alte criterii precum venitul, mărimea proprietăţii, mod şi stil de viaţă etc. Capitalul economic este slab reprezentat la nivelul clasei noastre mijlocii şi este specific noii clase mijlocii.

108

Tabel nr.8 Educaţie şi autopoziţionare de clasă (%)

Clasa mijlocie Nivel de educaţie 1998 1999 2002

Fără educaţie şi educaţie de bază*

10,5 7,3 14,5

Şcoală profesională 14,9 15,9 21,7 Liceu 43,3 43,4 48,6

Postliceală 58,7 55,4 48,2 Studii superioare 88,7 86,2 78,9

*educaţie de bază (şcoală generală neterminată, şcoală generală 7-8 clase)

Sursa: Diagnoza Calităţii Vieţii;

După cum se observă, în toţi cei trei ani cât s-a urmărit autoidentificarea de clasă, ponderea

celor cu un nivel ridicat de educaţie este mult mai mare decât a celor cu nivel de educaţie secundar

sau de bază. Din punct de vedere al nivelului de pregătire şcolară clasa mijlocie din România este

comparabilă cu clasele mijlocii din societăţile occidentale: majoritatea membrilor săi au un nivel cel

puţin mediu de educaţie (D. Chiribucă, M.Comşa, 1999). Distribuţia indivizilor în interiorul clasei de

mijloc în funcţie de nivelul de educaţie conduce la o “aglomerare” a limitei superioare: majoritatea

celor care consideră ca fac parte din clasa mijlocie au un nivel înalt de educaţie. Cei situaţi la

extremele unei clase sociale sunt şi cei care au cele mai ridicate şanse de a accede social sau,

dimpotrivă, de a-şi pierde poziţia socială ocupată. Dacă avem în vedere situaţia de la nivelul

sistemului de învăţământ din România dar şi evoluţia socio-economică de ansamblu, considerăm că

este mult mai probabil ca în următorul interval de timp, cei situaţi la limita inferioară sau apropiat de

aceasta să-şi piardă poziţiile ocupate decât ca cei situaţi la limita superioară a clasei mijlocii să

acceadă din punct de vedere social. Rolul capitalului economic în procesul de formare a clasei mijlocii

şi apoi prin transmiterea acestuia urmaşilor săi îşi va face simţită prezenţa în momentul în care noua

clasă mijlocie din România va creşte ca pondere. Orientată de pe acum preponderent spre

achiziţionarea de capital economic, noua clasă mijlocie din România va fi mult mai în măsură să facă

faţă eventualelor creşteri ale costurilor cu educaţia, achiziţionând în acest fel toate tipurile de capital:

economic, social şi cultural-educaţional. În momentul de faţă însă atât viitorul noii clase de mijloc cât

şi al vechii clase de mijloc din România sunt incerte: cei care deţin capital economic sunt mult prea

puţini pentru a se constitui singuri într-o clasă mijlocie puternică iar cei care deţin preponderent capital

cultural, deşi sunt într-o pondere mai mare, fac eforturi considerabile pentru a “supravieţui” în clasa

mijlocie. Constituirea clasei mijlocii în România necesită cel puţin un cadru legislativ şi un mediu

economic stabil, diminuarea inegalităţilor de şanse de acces la educaţie a populaţiei şi recâştigarea

încrederii populaţiei în valoarea socială a diplomelor şcolare.

109

4.7. BIBLIOGRAFIE

Berevoiescu, D. Chiribucă, M.I.Comşa, N.Grigorescu, A.Aldea Lăzăroiu, S. Lăzăroiu, M. Pană, L.Pop,

S.M. Stănculescu Feţele schimbării. Românii şi provocările tranziţie, Bucureşti, Ed. Nemira, 1999.

Căpăţână, C., Mobilitatea socială în România. Aspecte cantitative şi calitative la nivel naţional şi în

profil teritorial, Revista de Sociologie Românească, nr.1/2000

Chauvel, L., La seconde explosion scolaire: diffusion des diplômes, structure sociale et valeur des

titres, 1998c, www.louis.chauvel.free.fr

Chauvel, L., Classes et générations:l’insuffisance des hypotèses de la théorie de la fin de classes

sociales,1999g, www. louis.chauvel.free.fr

Coulangeon, Ph., Classes sociales, pratiques culturelles et styles de vie, Sociologie et sociétés,2004,

www.erudit.org.revue/socsoc

Chauvel, L., La déstabilisation des classes sociales,1998, www. louis.chauvel.free.fr

Forsé, M. La diminution de l’inégalité des chances scolaire ne suffi pas a réduire l’inégalité des

chances sociales, Revue de l’OFCE, no. 63, octobre, 1997, www.insee.fr

Gal,D., Educaţia şi mizele ei sociale, Cluj-Napoca, Ed. Dacia, 2002.

Georgescu, A.M., Educaţie şi mobilitate socială, Tg. Mureş, Ed. TIPOMUR, 1998

Goux,D. , Maurin, E., La mobilité sociale et son évolution: le rôle des anticipations réexaminé, Annales

d’économie et statistique, no. 62, 2001, www.insee.fr

Hatos, A., Sociologia educaţiei, Iaşi, Ed. Polirom, 2006

Mărginean, I., Studii de sociologie, calitatea vieţii şi politici sociale, Piteşti, Ed. Universităţii din Piteşti,

2004.

Novak, A., Studiu privind dorinţa de pregătire a elevilor din liceu, Bucureşti, Institutul de Ştiinţe

Pedagogice, 1975.

Perţ, S., Capital uman-Factor-cheie al creşterii economice durabile. Convergenţe şi disparităţi,

Probleme economice, nr. 22-23-24/2001, Bucureşti, Institutul Naţional de Cercetări Economice, CIDE,

Simion, M. Profilul demografic al României, Revista Calitatea Vieţii, nr. 1-2/2004

Urse, L., Clasele sociale în România, Analele Institutului Naţional de Cercetări Economice, CIDE,

Bucureşti, 2003,

Diagnoza Calităţii Vieţii (1998, 1999, 2002) cercetare realizată de Institutul de Cercetare a Calităţii

Vieţii, coord. Prof. I. Mărginean

Raport asupra stării sistemului naţional de învăţământ, 2005, Ministerul Educaţiei Naţionale,

Bucureşti, www.edu.ro

La lutte contre l’échec scolaire:un défi pour la construction européenne, Part II, 1998,

www.euridyce.org

110

5. Clasa mijlocie ca auto-poziţionare

Relevanţa auto-poziţionării în funcţie de reperele de clasă socială derivă tocmai din

conotaţiile simbolice şi politice ale conceptului: este de presupus că identificarea cu o clasă socială

sau cu alta este influenţată atât de caracteristici personale ale stilului de viaţă cât şi de percepţia mai

generală a stratificării sociale din societate. Astfel, polarizarea socială reală se traduce în acţiune

politică şi prin intermediul polarizării sociale percepute, pe care o putem analiza din două perspective

diferite:

1. ce cred cetăţenii despre propria apartenenţă de clasă, şi cum se distribuie aceste

auto-poziţionări?

2. ce cred cetăţenii în general despre inegalitatea socială a propriei societăţi? Cum îşi

reprezintă distribuţia bunăstării la nivel social?

5.1. Reprezentarea structurii sociale a societăţii româneşti

Pentru a studia reprezentările pe care cetăţenii României le au despre structura socială a ţării,

subiecţii intervievaţi în cadrul Barometrului de Opinie Publică al Fundaţiei pentru o Societate Deschisă

din mai 20034 au fost întrebaţi ce figură reprezintă cel mai bine modelul de societate actual, trecut,

viitor şi ideal:

Tabelul 1. Următoarele figuri reprezintă diferite tipuri de societate. Citiţi vă rog descrierea

fiecărui tip, uitaţi-vă la figuri şi decideţi care figură descrie cel mai bine situaţia…

A B C D E O mică elită la vârf,

foarte puţini oameni la mijloc şi cea mai mare parte

a oamenilor la bază

O societate ca o piramidă, cu o elită mică la vârf, mai mulţi oameni la

mijloc şi cei mai mulţi oameni la

bază

O piramidă cu excepţia faptului că puţini oameni

sunt chiar jos

O societate cu cei mai mulţi

oameni la mijloc

O societate cu cei mai mulţi

apropiaţi de vârf şi doar puţini jos

**

**

**

**

**

**

*************

*

***

*****

*******

*********

***********

*************

*

***

*****

*******

*********

***********

********

*

***

*****

*******

*****

***

*

*******

***********

*********

*******

*****

***

*

111

Figura: …din România de azi

(%)

…din România dinainte de 1990 (%)

…care va fi în România peste 10 ani (%)

… care ar trebui să fie în România (%)

A 59.7 11.5 28.4 2.0B 24.2 18.6 18.4 4.4C 4.1 19.8 11.9 6.1D 3.9 36.2 18.6 34.9E 1.0 4.3 10.1 44.0NS / NR 7.1 9.5 12.7 8.6Total 100.0 100.0 100.0 100.0

Percepţia dominantă este că societatea contemporană este foarte polarizată, spre deosebire

de societatea de dinainte de 1990. O societate ideală este considerată a fi cea cu cei mai mulţi

cetăţeni în clasa de mijloc sau chiar în clasele superioare. După cum observă şi Gabriel Bădescu

(2005), aproximativ 40% dintre oameni cred că în viitorii 10 ani societatea românească va avea o

structură de tip C, D sau E – în ciuda faptului că datele statistice indică o tendinţă de creştere a

inegalităţii care probabil se va menţine. În Tabelul 2 şi în Graficul 1 putem urmări ce procent dintre

subiecţi cred că societatea românească se va transforma în următorii 10 ani dintr-un tip A şi B,

caracterizat de o inegalitate masivă şi de o comasare a populaţiei în straturile inferioare, într-un tip C,

D sau E, caracterizat de o inegalitate relativ redusă.

Tabelul 2. Percepţiile cu privire la evoluţia inegalităţii în România

Care figură descrie România de

azi? Total

A B C, D sau

E A 36.5% 25.4% 24.9% 32.5% B 22.4% 20.2% 14.9% 21.1% C 12.2% 17.0% 13.8% 13.6% D 19.4% 24.2% 26.0% 21.3%

Care figură descrie cel mai bine situaţia care va fi în România peste 10 ani?

E 9.6% 13.2% 20.4% 11.6%

Total 100.0% 100.0% 100.0% 100.0%

4 Culegerea datelor a fost realizată de The Gallup Organization.

112

Graficul1. Percepţiile cu privire la evoluţia inegalităţii în România

AA A

B

BB

C

C

C

DD

D

E EE

0.00%

10.00%

20.00%

30.00%

40.00%

50.00%

60.00%

70.00%

80.00%

90.00%

100.00%

A B C, D sau E

Romania actuala

Rom

ania

de

pest

e 10

ani

EDCBA

Putem observa că diagnoza stării societăţii prezente nu influenţează prea mult percepţia

indivizilor asupra viitorului. Cei mai pesimişti sunt cei care cred că societatea actuală are o formă de T inversat: peste o treime dintre ei cred că această distribuţie extrem de inegală a bunăstării se va menţine şi peste 10 ani; mai mult de jumătate dintre ei cred că peste 10 ani societatea va fi puternic inegală (de formă A sau B). Nu există diferenţe între cei ce au răspuns că societatea actuală este piramidală şi cei (foarte puţini de altfel) care acordă o pondere mai mare clasei de mijloc. Per total însă proiecţiile asupra structurii sociale ale României din anii 2010 sunt disputate: aproximativ jumătate cred că inegalitatea va fi relativ mare şi tot aproximativ jumătate cred că va exista un strat substanţial de mijloc. În ceea ce priveşte viitorul nu există un consens puternic cristalizat, precum în cazul diagnozei stării actuale.

5.2. Auto-poziţionarea pe continuumul claselor

Conceptul de clasă socială este familiar cetăţenilor români, cel puţin datorită discursurilor

oficiale din perioada comunistă. Astfel, este posibil să studiem explicit auto-poziţionarea lor în raport

cu clasele sociale. Datele de anchetă ale Barometrului de Opinie Publică din iunie 1998, noiembrie

1998 şi mai 1999, realizat de Fundaţia pentru o Societate Deschisă5, conţin informaţii despre auto-

poziţionarea românilor pe un continuum ierarhic. Există mai multe întrebări în acest sens, pe care le-

am analizat comparativ:

5 Datele de fost culese de CURS în iunie 1998, de Metromedia Transilvania în noiembrie 1998 şi mai

1999 şi de The Gallup Organization în mai 2003.

113

Tabelul 3. Indicatori ai auto-situării în ierarhia socială

Nume variabila

Indicator Val în care fost aplicată

Observaţii

Var1 “Dumneavostră de ce clasă consideraţi că aparţineţi?” 1: Clasa de jos 2 3 4 5: Clasa de sus 98: NS 99: NR

06 / 1998, 11 / 1998, 05 / 1999.

Valorile intermediare nu erau etichetate, astfel încât putem doar să presupunem că valoarea 3 reprezintă autoidentificare cu “clasa de mijloc”. Datorită numărului foarte mic de persoane care considerau că aparţin clasei de sus (valoarea 5), am analizat ultimele două categorii (4 şi 5) împreună.

Var2 În orice societate unii oameni se consideră bogaţi, alţii se consideră săraci. Dvs. Unde vă situaţi pe următoarea scală? 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 Sărac Bogat 98: NS 99: NR

06 / 1998, 11 / 1998, 05 / 1999, 05 / 2003.

Var3 Priviţi figura pe care aţi considerat-o că reprezintă cel mai bine situaţia din România de azi6. Unde se situează familia Dvs. Pe această figură? Se situează în vârf, undeva la mijloc sau la bază/jos?

1 2 3 4 5 6 7

Clasa de sus Clasa de mijloc Clasa de jos 8. NŞ 9. NR

05 / 2003. Datorită numărului foarte mic de persoane care considerau că aparţin clasei de sus (valoarea 1), am analizat primele două categorii (1 şi 2)împreună.

6 Vezi figurile din . Tabelul 1

114

5.2.1. Relaţia dintre percepţia societăţii şi percepţia poziţiei proprii

Este interesant să comparăm distribuţia bunăstării sociale aşa cum este ea percepută de

către oameni (cum reiese din opţiunea pentru una dintre figurile A, B, C D sau E) şi distribuţia

bunăstării subiective, rezultată din auto-poziţionările subiecţilor în ierarhia socială.

Graficul2. Autopoziţionarea în ierarhia socială, în funcţie de reprezentarea generală asupra inegalităţii

în societate. Nota 1 reprezintă clasa de sus, nota 4 reprezintă clasa de mijloc, iar nota 7 reprezintă

clasa de jos.

7 (Clasa de jos)

7 (Clasa de jos)

7 (Clasa de jos)

6

6

6

5

5

5

4 (Clasa de mijloc)

4 (Clasa de mijloc)

4 (Clasa de mijloc)

3

3

3

1,2 (Clasa de sus)

1,2 (Clasa de sus)

1,2 (Clasa de sus)

0.00% 10.00% 20.00% 30.00% 40.00%

A

B

C, D sau E

1,2 (Clasa de sus)34 (Clasa de mijloc)567 (Clasa de jos)

Tabelul 4. Autopoziţionarea de clasă şi percepţia societăţii.

Cum arată România de azi?

(Var3) A B C, D

sau E

(Clasa de jos) 7 21.40

%

17.70

%

15.80

%

6 20.90

%

20.60

%

15.20

%

5 18.10

%

22.80

%

17.90

%

(Clasa de mijloc) 4 28.70

%

30.50

%

38.00

%

3 8.10% 6.90% 8.20%

(Clasa de sus) 1 sau 2 2.90% 1.40% 4.90%

Total 100% 100% 100%

115

Valoare medie a auto-

oziţionării

5.10 5.07 4.77 p

Observăm că valorile medii ale auto-poziţionării diferă semnificativ statistic între cei care au

ales structurile C, D şi E şi cei care au ales A sau B, cei dintâi situându-se în general mai sus în

ierarhia socială. Totuşi, cei care au ales A sau B nu diferă între ei în ceea ce priveşte media poziţiilor

pe care şi le atribuie. Prin urmare, putem vorbi despre o asociere relativ modestă între auto-

poziţion

straturile sociale inferioare; cu toate acestea, cei care o

aleg se

percepţiei propriei calităţi a vieţii (idem, p. 8) şi la ridicarea

poziţiei auto-percepute în ierarhia socială.

area subiecţilor şi percepţia lor despre inegalitatea socială.

După cum reiese şi din Graficul, distribuţia bunăstării subiective este o figură de tip D, în care

majoritatea opţiunilor sunt concentrate pe valorile intermediare. Această distribuţie poate fi regăsită

atât pentru persoanele care cred că în România oamenii sunt stratificaţi într-o societate de tip A, cât şi

pentru cei care aleg figura B sau figurile C, D şi E. Figura de tip A diferă de toate celelalte prin faptul

că poziţionează marea masă a oamenilor în

auto-distribuie într-o figură de tip D.

Cum putem explica această diferenţă între distribuţia auto-poziţionărilor şi distribuţiile

dominante percepute? O situaţie asemănătoare identifica Sergiu Băltăţescu (2000) în ceea ce priveşte

percepţia calităţii vieţii, identificând o „curbă a comparării descendente a calităţii vieţii” (p. 6):

„percepţia satisfacţiei individuale şi a satisfacţiei indivizilor din sferele apropiate (familie, rude, vecini)

se situează la un nivel relativ omogen. Însă pe măsură ce ne depărtăm de individ, atingând sfere din

ce în ce mai largi, percepţia satisfacţiei celuilalt scade. Este ca şi cum, pentru individ, alteritatea

concretă, vizibilă, este şi cea mai fericită, în vreme ce alteritatea abstractă, mediatizată, se situează

într-o zonă perceptivă ‹‹gri››” (ibid). Autorul identifică două explicaţii alternative pentru această

regularitate care pot da seamă şi de asimetria identificată în ceea ce priveşte percepţiile inegalităţii

sociale. Pe de o parte, un rol important în definirea imaginilor pe care individul le are despre societate

în general îl are mass media, care pune deseori accentul pe situaţiile extraordinare, accentuând

imaginea de polarizare socială şi de viaţă sumbră a majorităţii populaţiei. Pe de altă parte, teoria

comparării descendente a lui Thomas A Willis (1981, apud Băltăţescu 2000) prezintă tendinţa

indivizilor de a-şi spori stima de sine prin comparaţia cu categorii sociale aflate în situaţii inferioare –

comparare care duce simultan la creşterea

5.2.2. Criterii de auto-poziţionare

Distribuţia răspunsurilor subiecţilor nu a diferit semnificativ statistic de la un val la altul al

cercetării; aproximativ 14% din populaţie consideră că aparţine clasei de jos, cam 30% se

poziţionează la valoarea 2, 50% aleg valoarea de mijloc 3 şi aproximativ 6% aleg valorile maxime 4

sau 5. O întrebare interesantă este: în funcţie de ce criterii aleg oamenii să se situeze la un nivel sau

altul al ierarhiei sociale? Pentru a găsi un răspuns semnificativ la această întrebare a fost mai potrivit

un demers de tip calitativ, pentru a studia strategiile de auto-reprezentare ale indivizilor. Am întreprins

un astfel de studiu în capitolul 6 al prezentei lucrări Putem însă folosi datele cantitative pentru a

identifica factorii care determină, cel puţin parţial, variaţia răspunsurilor. Aceşti factori acţionează ca

116

nişte criterii, deşi datele nu ne permit să tragem concluzia în ce fel se raportează oamenii la ele:

explicit sau implicit, faţă de anumite niveluri absolute sau în comparaţie cu grupuri de referinţă

specific

el a variabilelor care descriu

venitul n

Publică (vezi Tabelul 5). O comparaţie între cele trei modele conduce la

următoa e obse

- ele trei variabile cel mai important predictor este indicele dotării

-

redictor este nivelul de

- ifestă doar la var1, în timp ce educaţia mamei nu

- Venitul oană în gospodărie nu are un impact semnificativ (pentru p=0.01) în

conceptul de clasă este menţionat pasager, fiind

um

Tabelul 5. Un model de regresie multiplă a variabilelor: auto-poziţionar

pe continuumul bogat / sărac

e, etc.

Variaţia auto-poziţionării de clasă a indivizilor poate fi parţial explicată folosind un model de

regresie multiplă precum cel din Tabelul 5. Putem observa ca aproximativ 20% din variaţia variabilelor

dependente var1 şi var2 se datorează caracteristicilor de generaţie şi educaţie, precum şi unui set de

variabile care descriu averea subiecţilor. Introducerea în acest mod

u contribuie substanţial la îmbunătăţirea puterii sale predictive.

Am alcătuit şi un model comun de regresie multiplă pentru toţi cei trei indicatori ai auto-situării

în ierarhia socială, model în care am inclus variabile disponibile în toate valurile studiate ale

Barometrului de Opinie

rel rvaţii:

Pentru toate c

gospodăreşti;

Pentru variabila var1, în care subiecţilor li se cerea explicit să se poziţioneze în

raport cu „clasa socială” din care fac parte, al doilea p

educaţie personală, urmat de vârstă şi de educaţia tatălui.

- Influenţa educaţiei personale scade la var2 şi este nesemnificativă statistic la var2.

Influenţa educaţiei tatălui se man

este importantă în nici un model.

pe pers

nici un model.

Aceste date sugerează faptul că dotarea gospodărească şi implicit stilul de consum este

principalul reper care ghidează auto-situarea subiecţilor în ierarhia socială. Venitul din gospodărie are

o influenţă proprie nesemnificativă – ceea ce poate fi datorat şi erorilor de declarare. Este interesant

de asemenea că raportarea explicită la conceptul de „clasă socială” (var1) introduce educaţia proprie

şi educaţia tatălui ca şi criterii de poziţionare: educaţia este asociată cu un anumit prestigiu dar,

probabil, şi cu particularităţi de consum care îi orientează pe subiecţi în imaginea de sine. Educaţia

proprie şi a tatălui nu are un efect independent în momentul în care subiecţii se evaluează strict în

raport cu bogăţia (var2) sau în momentul în care

brit de ideea de ierarhie sus-mijloc-jos (var3).

e de clasă şi auto-poziţionare

Variabile dependente: Var1 Var2 Var3

Clasa de jos / Clasa de sus

Bogat / sărac

Pozi asă ţia în figura ale

Su BOP 06 şi şi 11/1998 BOP 06 şi şi 11/1998 rsa datelor: 0 5/1999 0 5/1999 BOP 05/ 2003

R2 ajustat: 19.5 18.7 10.8 Variabile independente:

C ţi oeficienstandardizaţi Sig. C ţi oeficien

standardizaţi Sig. C ţi oeficienstandardizaţi Sig.

117

(Beta) (Beta) (Beta)

Subiectul -- varsta -.073 .000 -.079 .000 .077 .003

Subiectul -- educatia .122 .000 .062 .006 -.027 .363

Educatia tatalui .065 .026 .015 .596 -.027 .341 Educatia mamei -.008 .788 .011 .715 -.035 .233

Indice al dotarii gospodaresti7 .289 .000 .345 .000 -.242 .000

Venitul pe persoana in gospodarie .032 .067 .028 .110 -.061 .024

Prototipul clasei de mijloc este micul întreprinzător şi patron; de aceea am studiat influenţa pe

care o are antreprenoriatul asupra auto-situării în ierarhia socială. Am alcătuit un model comun de

regresie pentru var1 şi var2, în care am introdus în lista de variabile independente un indicator al

statutului de întreprinzător precum şi un indice al surselor de venit. Ambele contribuie semnificativ la

explicarea variaţiei variabilelor dependente, dar contribuţia lor este mai mică decât cea a indicelui

dotării gospodăreşti sau, pentru var1, a educaţiei subiectului.

abelul 6. Influenţa antreprenoriatului şi a su de venit asupra auto-po rii în ierarhia socială

T rselor ziţionă

Var1 “Clasa de jos / Clasa de sus”

Var2 “Sărac / Bogat”

(R ,205) 2 ajustat = 0

(R ,195) 2 ajustat = 0 C ţi oeficien

Sig. C ţi oeficien

standardizaţi standardizaţi (Beta) (Beta)

Sig.

Subiectul -- varsta -.051 .005 -.057 .002

Subiectul -- educatia .122 .000 .053 .015

Educatia tatalui .061 .032 .006 .831 Educatia mamei .000 .999 .019 .508

Are sau a avut o firma proprie .038 .021 .066 .000

Indice al dotării gospodăreşti .276 .000 .320 .000

Indice al surselor de venit in gospodarie8 .082 .000 .096 .000

Sursă: BOP 06 / 1998, 11 / 1998, 05 / 1999.

7 Indicele dotarii gospodăriei este calculat ca numărul de aparate posedate din următoarea listă:

autoturism, telefon, frigider, antenă parabolică sau reţea de cablu, televizor color, maşină de spălat, congelator sau ladă frigorifică.

8 Indicele surselor de venit în gospodărie este calculat ca numărul surselor prezente în gospodărie din următoarea listă: salariu de la stat, salariu de la firmă privată, pensie de stat, venituri din producţia agricolă, venituri din proprietăţi (dividende, chirii, dobânzi).

118

În Tabelul 7 putem observa că introducerea a două variabile independente subiective –

evaluarea propriilor venituri în raport cu nevoile şi var1, respectiv var2 – contribuie la creşterea puterii

predictive a modelului până la aproximativ 44%. De fapt, auto-poziţionarea pe continuumul clasei este

foarte strâns legată de auto-poziţionarea pe continuumul „sărac-bogat”, coeficientul de corelaţie

Pearson al celor două fiind de 0,623. În acest model vârsta nu mai este un predictor semnificativ,

influenţ captată de variabilele subiective. Totuşi, educaţia, dotarea gospodărească şi

antreprenoriatul continuă să aibă putere explicativă, dincolo de influenţa variabilelor subiective.

Tabelul 7. Un m ie cu vari dependente subi

a sa fiind

odel de regres abile in ective

Variabile dependente Var1 Var2

“Clasa de jos / Clasa de sus” “Sărac / Bogat”

(R 0.438) 2 ajustat =

(R2 ajustat =0.436)

Variabile Independente

Coeficienţi standardizaţi

(Beta) Sig.

Co nţeficiei

standardizaţi

(Beta)

Sig.

-.020Subiectul -- vârsta .191 -.025 .108

Subiectul -- educaţia .085 .000 -.013 .469

Educaţia tatălui .062 .010 -.036 .141 Educaţia mamei -.015 .529 .013 .594

Cum apreciaţi veniturile actuale ale familiei dumneavoastră? .090 .000 .12 .001 0

Var2: Cum se considera: sarac/bogat? .510 .000 - -

Var1: De ce clasă socială aparţine? - - .512 .000

Are sau a avut o firma proprie .003 .851 .034 .016

Indice al dotării gospodăreşti .089 .000 .153 .000

Indice al surselor de venit in gospodărie .027 .057 .049 .001

Sursă: BOP 06 / 1998, 11 / 1998, 05 / 1999.

119

5.3

ţenilor de modul în care aceştia văd inegalitatea socială din jurul lor

şi poziţi

e conduce la creştere economică şi, ca rezultat, la beneficii pentru toţi membrii

Tabelul 8. Intenţia de vot pentru Parlament, în mai 2003, pen

de mode

Ce d Rom e azi? Auto-situare me

. Clasa auto-definită şi opţiunile politice

Poate funcţiona auto-situarea pe cotinuumul de clasă ca un predictor al mobilizării politice?

Depind orientările politice ale cetă

a lor în această ierarhie?

Datele din Barometrul de Opinie Publică, mai 2003, arată că opţiunile politice ale cetăţenilor

erau, cel puţin la momentul respectiv, independente de părerea lor despre structura actuală a

societăţii (vezi Tabelul 8). Totuşi, auto-situarea în ierarhia socială diferă semnificativ statistic pentru

votanţii din respectiva perioadă ai Partidului România Mare (care se auto-poziţionau mai jos decât

media) şi cei ai Uniunii Democratice a Maghiarilor din România (care se auto-poziţionau mai sus).

Votanţii Partidului Social Democrat, ai Partidului Naţional Liberal şi ai Partidului Democrat nu difereau,

în medie, în ceea ce priveşte locul pe care şi-l alocau în structura socială. Gabriel Bădescu (2005)

observă de altfel şi că „distribuţiile intenţiilor de vot pentru un partid, cât şi pentru un candidat la

preşedenţie sunt asemănătoare în rândul respondenţilor care preferă o societate cu venituri omogene

cu cele ale respondenţilor care acceptă un grad mai ridicat de inegalitate. Acest fapt este urmarea

absenţei unei diferenţieri clare în discursul public de la noi în ceea ce priveşte problema inegalităţii

sociale, problemă care se reduce la a preciza nivelul de inegalitate dezirabil, şi mijloacele potrivite

pentru a atinge acel nivel. În prezent, viziunii dominante în spaţiul public, aceea a unei societăţi cât

mai omogene, nu i se contrapune în mod semnificativ un model alternativ, care să afirme că un grad

sporit de inegalitat

societăţii” (p. 82).

tru principalele cinci formaţiuni politice, în

funcţie lul perceput de societate

figură escrie ania d die PSD 61.7% 30.2% 8.0% 100.0% 5.07PRM 59.7% 27.3% 13.1% 100.0% 5.29PNL 64.8% 25.9% 9.3% 100.0% 4.96PD 58.8% 25.2% 16.0% 100.0% 4.92UDMR 70.9% 17.7% 11.4% 100.0% 4.52Alt partid sau alianţă 65.5% 20.7% 13.8% 100.0% 5.00

Nu as vota 66.4% 22.1% 11.5% 100.0% 5.24

Intenţie de vot – Parlament

100.0% 5.13Nu m-am decis 66.3% 25.8% 7.9%

Diferenţele nu sunt semnificative statistic pentru p=0.05

Sursă: BOP 05 / 2003

5.4. Relaţia dintre clasa autoidentificată şi satisfacţia faţă de viaţă

Auto-situarea într-o clasă socială este clar asociată cu fericirea şi satisfacţia faţă de diferite

aspecte ale vieţii. Tabelul 9 şi Graficul ilustrează această covariaţie. De exemplu, în timp ce peste

90% dintre cei din clasele de sus s-au simţit interesat să facă ceva tot timpul în ultima săptămână,

doar 65% dintre cei care se consideră în clasa de jos s-au simţit atraşi de viaţă în acest fel.

Dimpotrivă, sentimentele neplăcute sunt distribuite preponderent în clasele inferioare. În Graficul sunt

120

reprezentate cu nuanţe deschise (în partea de sus) sentimentele plăcute şi cu nuanţe închise (În

partea de jos) sentimentele neplăcute; panta descendentă a liniei de demarcaţie indică asocierea

evidentă între clasa socială, aşa cum este ea definită subiectiv, şi calitatea emoţională a vieţii

cotidiene. De altfel, singurul eveniment afectiv care nu variază în funcţie de auto-situarea ierarhică

este supărarea pentru a fi fost criticat; toate celelalte evenimente diferă semnificativ statistic între

clase.

Tabelul 9. Satisfacţia cu viaţa şi auto-situarea într-o clasă socială

Var1: Autodefinire a clasei

În ultima săptămînă v-aţi simţit … (% răspunsuri afirmative din totalul Clasa de jos 2.00 3.00 sau ap pe de

ea categoriilor de clasă)

1.00 4.00

Clasa de sus roa

Interesat să faceţi ceva tot timpul 64.8% 80.6% 84.6% 92.5%

Plictisit 52.0% 45.6% 37.5% 24.0%Obosit 77.6% 74.9% 68.5% 67.8%Că viaţa e minunată 22.4% 27.9% 30.8% 39.2%Mîndru că cineva v-a lăudat 32.3% 34.5% 38.5% 47.1%Trist 72.1% 57.3% 44.8% 45.0%Însingurat, izolat de oameni 44.0% 29.2% 23.6% 15.0%Că vi se întîmplă lucruri bune 30.6% 37.5% 50.8% 63.3%Încîntat de ce aţi realizat 44.8% 52.2% 64.0% 71.4%Supărat 26.2% 26.5% 23.9% 21.7% că cineva v-a criticat

Sursa: BOP 05 / 1999

Graficul3.

Satisfacţia cu viaţa şi auto-situarea într-o clasă socială – reprezentarea grafică a datelor din Tabelul 9

121

1: Clasa de jos 2 3 4: Clasa desus sau

aproape de ea

Că viaţa e minunatăCă vi se întîmplă lucruri buneMîndru că cineva v-a lăudatÎncîntat de ce aţi realizatInteresat să faceţi ceva tot timpulSupărat că cineva v-a criticatÎnsingurat, izolat de oameniPlictisitTristObosit

Asocieri similare găsim între auto-situarea în ierarhia socială şi evaluarea direcţiei în care

merge ţara (vezi Tabelul 10), evaluarea propriei direcţii de schimbare a nivelului de trai (vezi Tabelul

11) precum şi comparaţiile prezentului cu anii de dinainte de 1989 (vezi Tabelul 12 şi Tabelul 13).

5.5. Anexă

Tabelul 10. Relaţia dintre percepţia asupra direcţiei în care merge ţara şi auto-situarea într-o clasă

socială

Var1: Autodefinire a clasei

1.00

Clasa de jos

2.00 3.00

4.00 Clasa de sus sau aproape

de ea

Total

Directia ste buna e 17.9% 22.8% 31.1% 36.7% 27.1% În ţara noastră

lucrurile merg într-o direcţie bună sau într-o direcţie greşită

Directia este gresita

82.1% 77.2% 68.9% 63.3% 72.9%

Total 100.0% 100.0% 100.0% 100.0% 100.0% Sursă: BOP 06 / 1998, 11 / 1998, 05 / 1999.

122

Tabelul 11. Relaţia dintre percepţia privind propria direcţie şi auto-situarea într-o clasă socială

Var1: Autodefinire a clasei

1.00 Clasa de

jos 2.00 3.00

4.00 Clasa de sus sau aproape

de ea

Total

Mult mai bine 2.0% 1.5% 2.4% 2.2% 2.1%Ceva mai bine 15.3% 21.3% 30.4% 40.0% 26.2%Aproximativ la fel 20.4% 26.2% 31.2% 29.8% 28.2%

Ceva mai prost 35.6% 38.4% 27.4% 21.8% 31.5%

Cum credeti ca veti trai peste un an?

Mult mai prost 26.6% 12.6% 8.6% 6.2% 12.0%Total 100.0% 100.0% 100.0% 100.0% 100.0%

Sursă: BOP 06 / 1998, 11 / 1998, 05 / 1999.

Tabelul 12. Relaţia dintre comparaţia cu anii de dinainte de 1989 şi auto-situarea într-o clasă socială

Var1: Autodefinire a clasei

1.00 Clasa de

jos 2.2.00 3.3oo

4.04.00 Clasa de sus sau aproape

de ea

Total

Nu 32.5% 36.4% 54.1% 59.0% 46.1%AA0400 Era mai bine înainte de 1989

Da 67.5% 63.6% 45.9% 41.0% 53.9%

Total 100.0% 100.0% 100.0% 100.0% 100.0%Sursa: BOP 11 / 1998

123

Tabelul 13. Relaţia dintre comparaţia cu anii de dinainte de 1989 şi auto-situarea într-o clasă socială

Var1: Autodefinire a clasei

1.00 Clasa de

jos 2.00 3.00

4.00 Clasa de sus sau aproape

de ea

Total

1 Mult mai rău înainte de 89

5.0% 6.0% 6.9% 12.8% 6.7%

2 Mai rău 10.1% 18.7% 20.9% 20.5% 18.8%3 La fel 8.9% 10.0% 11.2% 8.5% 10.4%4 Mai bine 34.1% 35.0% 38.0% 26.5% 35.9%

AA1300 cum era in 1989 fata de prezent: …Nivelul de trai 5 Mult mai

bine înainte de 89

41.9% 30.3% 23.0% 31.6% 28.2%

Total 100.0% 100.0% 100.0% 100.0% 100.0%Sursa: BOP 05 / 1999

Tabelul 14. Distribuţia răspunsurilor pentru Var1: autosituarea în clase sociale

Valul BOP 1998.06 1998.11 1999.05 Total

1.00 (1) Clasa de jos 13.6% 14.2% 13.2% 13.6%

2.00 (2) 33.5% 30.0% 30.1% 31.0% 3.00 (3) 47.9% 50.7% 50.7% 49.9%

Var1: Autodefinire a clasei

4.00 (5) Clasa de sus sau (4) 5.0% 5.2% 6.1% 5.5%

Total 100.0% 100.0% 100.0% 100.0% Sursă: BOP 06 / 1998, 11 / 1998, 05 / 1999. Variaţiile nu sunt semnificative statistic.

Bibliografie

Bădescu, G., Atitudini şi percepţii privind inegalitatea socială în România. În Barometrul de Opinie

Publică Mai 2003.Bucureşti: Fundaţia pentru o Societate Deschisă, 2003.

Crompton, R., Class and Stratification: An Introduction to Current Debates. Cambridge: Polity Press,

1998.

Bălţătescu, S., Modele ale percepţiei calităţii vieţii. În Calitatea Vieţii, vol. 11, nr. 1-4/2000, p. 3-9.

Urse, L., Stiluri de viaţă ale clasei de mijloc, Revista Calitatea Vieţii, 1-2/2005.

124

6. PERCEPŢIA ŞI AUTOIDENTIFICAREA DE CLASĂ MIJLOCIE. STUDIU DE CAZ

Capitolul de faţă îşi propune o analiză a percepţiei şi autoidentificării cu clasa mijlocie

pe baza informaţiilor rezultate în urma efectuării unui număr de 97 de interviuri de grup9. Au fost

selectate pentru interviurile de grup persoane care potenţial aparţin clasei mijlocii în funcţie de

ocupaţie şi şcolaritate din municipiul Bucureşti şi în unele judeţe din sudul şi sud-estul ţării. Grupurile

investigate sunt relativ omogene ca statut ocupaţional şi tip de activitate (s-au avut în vedere ocupaţii

şi activităţi specifice clasei mijlocii) şi sunt formate din femei şi bărbaţi cu vârsta cuprinsă între 18 şi 70

de ani, care îşi desfăşoară activitatea atât în sectorul privat cât şi în cel de public (ingineri, cadre

didactice, funcţionari, cadre medicale, pensionari) au un nivel de educaţie cel puţin mediu, provin din

mediul urban şi din mediul rural. În continuare ne vom referi la imaginea despre clasa mijlocie şi

dimensiunile de status.

Premisa de la care s-a plecat este aceea că, în România, clasa de mijloc este în curs de

constituire. Nivelul de educaţie, vârsta, ocupaţia, sexul, mediul rezidenţial sunt factori care

influenţează în mare măsură percepţiile şi concepţiile oamenilor asupra diferitelor aspecte ale vieţii

sociale, politice, economice, inclusiv asupra clasei mijlocii.

6.1. Imaginea despre clasa mijlocie

Analiza conţinutului interviurilor de grup pune în evidenţă faptul că, toate grupurile investigate au

formată o imagine asupra claselor sociale în general şi asupra clasei de mijloc în special. Sunt

indicate ca principale surse de informare mass-media, discuţiile cu rudele, prietenii, cunoştinţele şi

colegii de serviciu, literatura. O parte a grupurilor intervievate a precizat faptul că cea mai mare parte a

informaţiile pe care le deţin, a discuţiilor pe care le-au auzit sau la care au participat vizează tendinţele

de polarizare a societăţii româneşti, inexistenţa unei clase de mijloc şi dificultăţile procesului de

constituire ale acestei clase în societatea noastră.

Pornind de la informaţiile pe care le deţin grupurile intervievate au definit cel mai frecvent clasa de

mijloc prin poziţionarea ei între extremele spaţiului social: ”categorie socială încadrată între cei bogaţi

şi cei mai puţini săraci” (grup din domeniul industrial, studii superioare, 25-51 ani, urban),“clasa

mijlocie este clasa care se încadrează între elite şi cei de jos, între bogaţi şi săraci” (administraţie

locală, studii medii, 35-48 ani, urban); “clasa de mijloc este o structură socială care delimitează clasa

de jos de cea superioară clasei mijlocii” (sănătate, studii medii, urban).

9 Interviurile de grup s-au efectuat în perioada 2002-2004 cu participarea studenţilor de la Facultatea de

Sociologie şi Asistenţă Socială, Universitatea Bucureşti (colectiv de cercetare prof. dr. Ioan Mărginean, prof. dr. Maria Larionescu, cercetător ştiinţific III Gabriela Neagu)

125

Cel de-al doilea tip de definiţie are la bază anumite criterii, caracteristici considerate a fi specifice

clasei mijlocii:

1. ocupaţii non-manuale: “este un grup de oameni (…) să ocupe funcţii în care să desfăşoare

muncă intelectuală..”(armată, 38-54 ani, urban);”clasa mijlocie este o pătură de oameni care nu

prestează munca fizică” (studii superioare, 25-45 ani,), “această clasă este constituită din

adevăraţii oameni muncitori (…) care trebuie să aibă slujbe în care să desfăşoare o activitate de

tip intelectual” (studii superioare, 30-47 ani);

2. venituri stabile şi cel puţin medii: ”clasa mijlocie ar trebui să fie formată din persoane cu un

venit suficient de mare pentru a-şi putea permite un trai decent, asta însemnând mai mult decât

strictul necesar” (telecomunicaţii, 26-35 ani, urban); ”clasa mijlocie este clasa care îi cuprinde pe

cei cu un venit stabil” (învăţământ, 25-40 ani, urban);

3. nivel de educaţie ridicat: “clasă intermediară între cea inferioară şi cea superioară care este

alcătuită din persoane cu (…) un nivel ridicat de pregătire şcolară” (studii superioare, 33-46 ani,

urban);”clasa mijlocie este o clasă socială bine pregătită, membrii săi ocupă funcţii importante în

societate” (învăţământ, studii superioare, 28-53 ani, uban);

4. mod şi stil de viaţă diferit de al majorităţii populaţiei: “reprezintă acei oameni care datorită

pregătirii educaţionale au ales un stil de viaţă superior celui simplu, muncitor, aspirând la o viaţă

mai bună şi făcând ceva în acest sens” (industrie,studii superioare, 25-37 ani, urban)

Ce de-al doilea tip de definiţie ne-a permis să realizăm şi o ierarhie a importanţei criteriilor,

caracteristicilor considerate de către cei investigaţi definitorii pentru clasa de mijloc. Am constatat

astfel că veniturilor sunt cel mai frecvent indicate ca fiind unul dintre criteriile de definire a clasei de

mijloc urmate de ocupaţie şi nivel de educaţie. Aceeaşi ordine a fost menţinută şi în procesul de

recunoaştere a unui individ, grup de indivizi ca aparţinând clasei de mijloc: venitul, ocupaţia, nivelul de

pregătire, vestimentaţia, formele de recreere, bunuri de folosinţă îndelungată, zona de rezidenţă.

Comportamentul, limbajul, modul în care un individ sau un grup de indivizi interacţionează între ei sunt

criterii mai puţin utilizate, considerându-se că acestea, mai degrabă decurg din apartenenţa la o clasa

socială iar nu existenţa lor te plasează într-o clasă socială sau alta. Astfel, dacă ar fi să trasăm profilul

individului sau grupurilor de indivizi care fac parte din clasa de mijloc acesta se caracterizează printr-

un un venit care să-i asigure un nivel de trai decent, un nivel de educaţie cel puţin mediu dar de

preferat ar fi studiile superioare, are o ocupaţie non-manuală, “ştie ce vrea şi să nu ezite să ceară sau

să facă un lucru” (alimentaţie publică, studii medii şi superioare, 20-40 ani, urban), “se poată adapta

permanent şi cu uşurinţă la noile solicitări ale mediului în care trăieşte, are o concepţie pozitivă şi

optimistă despre viaţă şi lume” (învăţământ, studii medii şi superioare, 22-45 ani, rural), se îmbracă

decent şi cu gust, deţine bunuri de folosinţă îndelungată (locuinţă, maşină, casă de vacanţă, articole

de electronice şi electrocasnice etc.) şi îşi petrece timpul liber, concediul altfel decât în faţa

televizorului sau calculatorului.

Numărul mare şi divers al indicatorilor utilizaţi în definirea unei clase sociale a impus o selecţie

a lor optându-se pentru ocupaţie, venit, funcţii, stil de viaţă şi tipul de activitate.

Am considerat ocupaţiile ca fiind un indicator relevant pentru că acesta oferă informaţii

importante nu numai despre venituri, ci şi despre nivelul de pregătire pe care trebuie să-l deţină un

126

individ sau grup de indivizi pentru a avea o anumită ocupaţie, despre natura muncii, gradul de

complexitate al acesteia, nivelul de autoritate şi prestigiu etc. În societatea modernă, ocupaţia este

principala sursă de venit iar pentru majoritatea populaţiei din România este singura sursă. Era astfel

important de verificat modul în care percepe populaţia locul şi rolul veniturilor în definirea clasei

mijlocii. De asemenea, pentru că indivizii sunt interesaţi nu numai să dispună de anumite venituri,

privlegii, prestigiu, ci şi să le pună în evidenţă printr-un mod şi stil de viaţă cât mai apropiat de al celor

cu care se identifică am inclus între indicatorii de definire şi modul şi stilul de viaţă. Funcţiile de

conducere sau execuţie conferă sau confirmă prestigiu socio-ocupaţional unui individ sau grup de

indivizi şi, de cele mai multe ori, sunt asociate nu numai venituri mai ridicate dar şi anumite facilităţi şi

beneficii vizibile (maşină, telefon, locuinţă de serviciu, vacanţe, asigurări medicale etc.) care contribuie

la poziţionarea şi menţinerea unui individ sau grup de indivizi într-o clasă socială. Trecerea la

economia de piaţă a creat posibilitatea diversificării ocupaţiilor, domeniilor de activitate, tipurilor de

activitate etc. Studiile realizate până în momentul de faţă asupra structurii sociale din România au

evidenţiat existenţa, chiar dacă într-o pondere redusă , unei noi clase de mijloc legată de proprietate.

Prin introducerea tipului de activitate între indicatorii de definire ai clasei de mijloc am urmărit să

observăm cum percepe populaţia rolul şi importanţa acestuia în formarea clasei de mijloc. Prin urmare

am solicitat grupului să se pronunţe asupra acestor criterii în definirea clasei mijlocii.

Tabel nr.1

Nivel de importanţă Indicatori de definire Foarte important Destul de

important Important Puţin important Neimportant

Ocupaţii 43 20 19 8 5

Venit 78 3 10 1 3 Funcţii 40 22 17 6 9

Stil de viaţă 30 11 28 17 7

Grupurile intervievate au apreciat ocupaţiile ca fiind foarte importante şi destul de importante

în definirea clasei mijlocii. Domeniul în care-şi desfăşoară activitatea, nivel de pregătire şcolară,

vârstă, mediu de rezidenţă, sexul celor interveivaţi nu au condus la diferenţe semnificative în

evaluarea importanţei acestui indicator în definirea clasei de mijloc. Sunt considerate ca fiind

caracteristice clasei de mijloc toate acele ocupaţii care presupun un nivel de pregătire educaţională

cel puţin mediu, au un nivel mediu sau ridicat de complexitate şi presupun desfăşurarea unei munci

intelectuale.

Astfel, ocupaţia ca indicator de definire a clasei mijlocii, are “importanţă foarte mare având în

vedere că ocupaţia este factorul cel mai important în acumularea veniturilor şi deci, a unui mod

satisfăcător de viaţă” (O.N.G. 23-36 ani, studii superioare, urban), “de cele mai multe ori ocupaţia unei

persoane scoate în evidenţă nivelul de pregătire al acesteia şi de aceea poate fi considerată ca fiind

foarte importantă” (învăţământ, 27-43 ani, studii medii şi superioare, urban), “este foarte importantă

deoarece este unul dintre factorii care determină împărţirea populaţiei în clase sociale diferite”

(învăţământ, studii medii, 22-46 ani, rural), “ocupaţia are o pondere însemnată pentru a încadra pe

127

cineva în clasa mijlocie influenţând totodată şi alţi factori cum ar fi venitul, mediul social, care la rândul

lor sunt importante în stabilirea poziţiei sociale” (armată, studii superioare, 27-48 ani, urban), “în

general cei din clasa mijlocie dobândesc acest statut tocmai datorită ocupaţiei lor” (transport, studii

superioare, 23-41 ani, urban), “ocupaţia are o importanţă majoră; ea dă suportul material-financiar

precum şi gradul de respect cuvenit unei persoane în societate; ea ocupă rolul primordial în

recunoaşterea unei persoane din punct de vedere al apartenenţei la o clasă socială la alta” (sănătate,

studii medii şi superioare, urban). Din perspectiva ocupaţională clasa de mijloc se “aglomerează”: de

la medici, avocaţi, cadre didactice, mici întreprinzători până la lucrători în comerţ, maiştri dar şi

muncitori calificaţi. În momentul în care ocupaţia este asociată şi cu alţi indicatori, în special venitul, se

constată atât o restrângere a conţinutului grupului, cât şi o diferenţiere în interiorul clasei de mijloc.

Anumite categorii ocupaţionale sunt excluse din clasa mijlocie (de exemplu, muncitorii calificaţi) atunci

când ocupaţia este asociată cu nivelul de pregătire, în timp de alte categorii se vor situa într-o poziţie

mai puţin înaltă în interiorul clasei în cazul asocierii ocupaţiei cu veniturile: “ocupaţia are un rol

important dar nu cel mai important; bineînţeles că persoanele care aparţin clasei mijlocii au anumite

ocupaţii dar sunt foarte multe persoane care au ocupaţii înalte dar cu venituri mici şi sunt consideraţi

ca aparţinând acestei clase” (învăţământ, studii superioare, 25-56 ani, urban), “nu atât ocupaţia te

face să fii inclus într-o clasă socială, cât remuneraţie; ocupaţia nu se pliază perfect unei categorii

sociale” (învăţământ, studii medii şi superioare, 25-54 ani, urban), “ocupaţia este importantă în măsura

în care este bănoasă; poate fi vorba de orice ocupaţie atât timp cât aduce venituri este caracteristică

clasei mijlocii”. De asemenea, frecvent au apărut la nivelul grupurilor intrevivate referiri la

neconcordanţa care există în România între ocupaţii care presupun un nivel înalt de educaţie,

resposabilităţi ridicate şi nivelul foarte scăzut al veniturilor pe care le aduc şi al efectului negativ în

timp pe care-l poate avea o astfel de stare pentru societatea românească : ”ocupaţia este foarte

importantă dar în România degeaba ai o ocupaţie pentru că acesta nu este respectată; vorbim din

punct de vedere al bugetarilor pe care statul român nu-i plăteşte suficient iar ocupaţia nu le permite să

facă parte din clasa mijlocie pentru că nu au veniturile necesare” (sănătate, studii superioare şi

postliceale, 26-53 ani, urban). Dincolo de veniturile pe care le asigură, de nivelul de pregătire

educaţională şi profesională, domeniul de activitate, importanţa ocupaţie constă şi în aceea că

reprezintă o dovadă a seriozităţii, onestităţii indivizilor trăsătură considerată extrem de importantă

pentru membrii clasei de mijloc: “un individ care nu are nici un fel de pregătire sau ocupaţie dar care a

câştigat bani din jocuri de noroc nu poate fi considerat că aparţine clasei de mijloc deşi îşi permite un

stil de viaţă mult mai bun decât membrii clasei de mijloc” (învăţământ, studii superioare, 28-53 ani,

urban).

Veniturile, comparativ cu alţi indicatori, sunt cel mai important indicator de definire a clasei

mijlocii indiferent de domeniul de activitate, mediu de rezidenţă, vârstă, sex etc.:”veniturile sunt

importante pentru toate clasele sociale mai ales că ele îţi hotărăsc statutul” (învăţământ, studii medii şi

superioare, 22-45 ani, rural), “veniturile sunt foarte importante; sunt un element de bază; sunt excluse

cele mici sau medii” (studii superioare, 45-54 ani), “în ceea ce priveşte delimitarea claselor veniturile

sunt foarte importante; considerăm că de fapt veniturile sunt cele care fac diferenţa între clase”

(telecomunicaţii, studii medii şi superioare, 26-35 ani, urban), ”foarte importante; în definitiv astăzi

128

veniturile fac distincţie între membrii societăţii”(industrie, studii superioare, 35-47 ani, urban),

“veniturile au importanţă majoră, ele sunt principalul indicator pentru determinarea clasei mijlocii şi în

general pentru determinarea tuturor claselor” (publicitate, studii superioare, 24-40 ani, urban). Şi în

cazul veniturilor însă avem de-a face cu diferenţe importante între grupurile intervievate mai ales în

ceea ce priveşte cuantumul lor: de la cel puţin salariul mediu pe economie (la nivelul anilor în care s-a

realizat cercetarea) până la venituri care depăşesc câteva mii de dolari. În general, se constată că

aprecierea veniturilor ca indicator de definire a clasei mijlocii, mai ales în ceea ce priveşte cuantumul

lor, este influenţată pe de o parte de nivelul general al veniturilor în România, iar pe de altă parte de

nivelul veniturilor de care dispun indivizii sau grupurile de indivizi în momentul intervievării şi de

perspectivele pe care le au aceştia pe termen mediu şi lung. Cei care-şi desfăşoară activitatea în

domenii precum sănătate, învăţământ, administraţie publică locală, comerţ etc. (mediul public, de stat)

consideră că un venit care să le asigure strictul necesar, un trai cât de cât decent este suficient pentru

a face parte din clasa mijlocie, în timp ce indivizii sau grupurile de indivizi care-şi desfăşoară

activitatea în mediul privat (birouri notariale, publicitate, mass-media, informatică etc). consideră

caracteristic clasei mijlocii venituri de peste 1000-1500$ pe lună. De asemenea, am constat o relaţie

directă între cuantumul veniturilor şi alte componente ale vieţii profesionale şi sociale: cei care pun

accent mai mare pe prestigiul ocupaţional, social decât pe venituri, în timp ce ceilalţi consideră mai

importante aspecte care ţin de o anume vizibilitate a apartenenţei la o clasa socială sau alta (maşină,

locuinţă, bunuri de folosinţă îndelungată, concedii, vestimentaţie etc.) şi care, consideră ei, nu poate fi

asigurată decât de venituri ridicate. Aceeaşi situaţie este valabilă şi în cazul funcţiilor: sunt foarte

importante şi destul de importante pentru cei care pun accent pe prestigiul ocupaţional şi care le

consideră o recunoaştere şi o confirmare a profesionalismului lor şi puţin importante sau neimportante

pentru ceilalţi dacă nu aduc şi venituri pe măsura responsabilităţii pe care le presupun: “funcţiile sunt

importante pentru că au legătură cu ocupaţia unei persoane deci, implicit şi cu apartenenţa la o

anumite clasă dar, momentan un număr substanţial de persoane abandonează ideea obţinerii unei

funcţii în schimbul obţinerii unor venituri mai mari” (industrie, studii medii si superioare, 35-53 ani,

urban). Nu toate funcţiile sunt asociate clasei mijlocii, ci doar un anumit tip de funcţii: “funcţiile de

conducere din poziţiile mai puţin înalte”. În general, însă se consideră că funcţiile sunt mai degrabă

caracteristice clasei de sus: “persoanele care ocupă funcţii de conducere sunt considerate ca

aparţinând clasei înalte a societăţii; aceste persoane au de obicei venituri foarte mari şi se bucură de

un anume respect din partea persoanelor din clasele mijlocii şi de jos ale societăţii.”(învăţământ, studii

superioare, 25-56 ani, urban), “funcţiile de conducere din economie şi funcţiile de conducere ale

statului nu au nimic de-a face cu clasa mijlocie” (industrie, studii medii, 24-51 ani, urban).

Inegalităţile dintre indivizi şi grupuri de indivizi care reflectă poziţia socială a acestora sunt nu

numai de ordin material-financiar deşi acestea sunt cele mai evidente, ci şi de natură non-materială:

mod şi stil de viaţă, comportamente, atitudini, limbaj etc. Transformările la nivelul societăţii noastre din

ultimul deceniu, au condus şi la diversificarea modurilor şi stilurilor de viaţă ale populaţiei. Analiza

acestui indicator ne permite nu numai identificarea caracteristicilor clasei de mijloc din România în

funcţie de stilul de viaţă adoptat, ci şi a modului în care populaţia, în general, a reuşit sau încearcă să-

şi reorganizeze viaţa într-o societate care s-a schimbat nu numai foarte mult, ci şi foarte repede.

129

Prima observaţie care se impune este aceea că populaţia investigată consideră modul şi stilul de viaţă

ca fiind rezultatul a ceea ce P. Bourdieu (1979) numea habitus şi pe care-l definea ca totalitatea

dispoziţiilor, modurilor de a gândi şi a acţiona al unui individ însuşit în perioada socializării primare şi

care reflectă cel mai bine originea socială a individului. Acest fapt a rezultat încă din momentul stabilirii

principalelor caracteristici ale celor care aparţin clasei de mijloc. Cu toate acestea, în urma analizei

interviurilor de grup şi a focus-grupurilor s-a constatat că stilul de viaţă este considerat cel mult un

indicator important de definire a clasei mijlocii în comparaţie cu veniturile şi ocupaţia. (tabel I).

Astfel, stilul de viaţă “are un anumit rol; e evident că e o diferenţă între stilul de viaţă al omului

de rând şi cel din clasa de mijloc; aceste diferenţe reies din modul de trai, stil de îmbrăcăminte, lucruri

cumpărate, calitatea lor” (industrie, studii superioare, 25-37 ani, urban), este “important deoarece

observând comportamentul, aspiraţiile, preocupările poţi deduce dacă persoana respectivă aparţine

acestei clase sociale; un stil de viaţă modest, fără excese” (învăţământ, studii medii şi postliceale, 22-

46 ani, rural), dar “decurge din apartenenţa la o clasă socială şi nu invers” (studii superioare, 45-54

ani). De asemenea, este remarcat faptul că, adoptarea unui anumit stil de viaţă este puternic inflenţat

nu numai de factori obiectivi (reguli şi norme impus de societatea căruia îi aparţine individul sau

grupurile), ci şi de factori subiectivi (nivelul veniturilor, nivel de educaţie, vârstă, mediu de rezidenţă,

sex) motiv pentru care: “stilul de viaţă ţi-l faci în funcţie de gusturi şi de venituri; este condiţionat de

venituri; stilul de viaţă este să-ti poţi permite cât mai multe, să ai un trai decent, să nu fii în situaţia în

care te preocupă doar supravieţuirea familiei; să acorzi importanţă culturii, cultivării spiritului” (armată,

studii superioare, 31-51 ani, urban), “stilul de viaţă este important, e o modalitate de a-i recunoaşte pe

cei ce aparţin acestei clase. Cei care aparţin clasei mijlocii îşi permit să-şi achiziţioneze bunuri, să

petreacă un concediu plăcut, îşi fac cumpărăturile în anumite magazine, nu sunt presaţi de traiul zilnic,

fac ieşiri în oraş, la film, teatru” (mass-media, 24-35 ani, urban), “stilul de viaţă este în legătură cu

veniturile; dacă veniturile sunt mari stilul de viaţă este ridicat; de asemenea, gradul de pregătire

influenţează stilul de viaţă”

Pentru că veniturile sunt principalul indicator de definire a clasei mijlocii este mai puţin

important tipul de activitate prin care acestea sunt obţinute: “este destul de importantă dar nu se

compară cu veniturile” (studii superioare, 45-54 ani), “poţi obţine venituri mari şi dacă desfăşori o

activitate pe cont propriu şi dacă eşti salariat aşa că nu e foarte important tipul de activitate” (armată,

studii superioare, 23-27 ani, urban). Se apreciază totuşi, că desfăşurarea unei activităţi pe cont propriu

asigură venituri mai ridicate decât cel de salariat şi că mai ales cei care au propria lor afacere aparţin

clasei mijlocii: “ în general este acceptată ideea că majoritatea celor care lucrează pe cont propriu fac

parte din clasa mijlocie” (industrie, studii superioare, 25-45 ani, urban), “deşi ambele tipuri de activitate

sunt importante este esenţial ca mambru al clasei mijlocii să fii pe cont propriu, să ai propria afacere”

(asistenţă socială, 25-30 ani, urban). Schimbările de pe piaţa forţei de muncă din România,

caracterizată în principal prin lipsa locurilor de muncă, instabilitatea mediului de afaceri îi determină pe

foarte mulţi să considere activitatea de salariat mai sigură şi de preferat chiar dacă este mai puţin bine

platită: “este mult mai important să ai un loc de muncă sigur chiar dacă este mai prost plăti; în

condiţiile în care lucrezi pe cont propriu câştigurile sunt fluctuante” (sănătate, studii medii, 29-46 ani,

urban), “activitatea pe cont propriu este riscantă aşa că cea de slariat este mai importantă”

130

(învăţământ, studii superioare, 35-50 ani), “pe cont propriu există un risc nu poţi avea certitudinea că

vei funcţiona continuu; un alt aspect este acela că nu poţi face totul de unul singur; ca salariat ai

siguranţa zilei de mâine, o funcţie asupra căreia să te concentrezi, un serviciu şi un venit cât de cât

fix.” (industrie, studii medii şi superioare, 35-53 ani, urban). Altfel spus, este de dorit şi preferat ca şi

în România clasa de mijloc să fie formată dintr-un număr cât mai mare de întreprinzători particulari, a

căror afacere să le asigure un venit cât mai ridicat şi o satisfacţie profesională crescută chiar dacă

riscantă dar majoritatea populaţiei României preferă siguranţa activităţii de salariat al statului.

6.2. Dimensiuni de status

Cât priveşte statusul de clasă al celor intrevievaţ aşa cum era de aşteptat, cele mai multe se

consideră ca aparţinând clasei mijlocii.

Autoidentificarea de clasa

Clase sociale Clasa de sus 0 Clasa mijlocie 81 Clasa muncitoare 15 Nu ştiu 1

O parte importantă a populaţiei consideră că aparţine clasei de mijloc. De remarcat şi faptul

că, nu există nici un caz în care, indivizii sau grupurile intervievate să se fi autoplasat în clasa de sus

şi un caz în care nu se regăsesc în nici o clasă socială: “nici una din cele trei categorii sociale nu ni se

potriveşte; sunt excluse clasa muncitoare şi clasa de sus dar nu putem admite că facem parte din

clasa de mijloc mai ales în ceea ce priveşte veniturile şi stilul de viaţă.” (cadre didactice, studii medii şi

superioare, 32-51 ani). Au existat de asemenea, grupuri care deşi s-au autopoziţionat în clasa de

mijloc au manifestat un nivel ridicat de neîncredere în legătură cu acesta: “după părerea noastră în

România de astăzi nu există o clasă mijlocie, există doar o pătură bogată şi o pătură săracă”

(sănătate, studii superioare, 26-53 ani, urban); “la noi nu se poate vorbi efectiv despre o clasă mijlocie;

considerăm că în condiţiile economice actuale din ţara noastră clasa de mijloc este puţin conturată”

(telecomunicaţii, studii superioare,, 26-35 ani, superioare, urban)

Principalele argumente aduse în sprijinul acestei autoplasări sunt ocupaţia şi pregătirea

şcolară. Deşi considerate ca principalul indicator în definirea clasei de mijloc, venitul este un argument

rar utilizat cu atenţie şi rezerve în cazul stabilirii propriei apartenenţe “încă ne permitem în proporţie de

85-90% tot ce ne dorim” (industrie, studii superioare, 35-47 ani, urban), asociat întotdeauna cu

ocupaţia, nivelul de pregătire, mod şi stil de viaţă: ”pregătirea profesională, funcţia, venitul ne fac să

ne desprindem din rândul simplului muncitor şi să intrăm în rândul celor din clasa de mijloc” (industrie.

studii superioare, 25-37 ani, urban), “studii superioare cu venituri decente ca să nu spunem chiar sub

limita decenţei” (învăţământ, studii superioare, 40-54 ani, urban), “nivelul de pregătire, situaţia

financiară, specificul muncii depuse, posibilitatea satisfacerii unor nevoi superioare nivelului strict

necesar, prestigiul, imaginea socială” (învăţământ, studii superioare, 27-50 ani, urban). Argumentele

131

aduse confirmă faptul că principala sursă de formare a clasei de mijloc în România o constituie

profesionalizarea muncii. Cea de-a doua sursă – proprietatea privată – este recunoscută şi apreciată

ca fiind mai importantă dar specifică unei ponderi reduse din populaţie.

Deşi prin ghidul de interviu au fost indicate trei clase sociale (clasa de sus, clasa de mijloc,

clasa muncitoare) analiza conţinutului interviurilor a pus în evidenţă faptul că, la nivelul clasei mijlocii

intervine o segmentare a acesteia în 2 subclase: clasa de mijloc de sus şi clasa de mijloc de jos. În

cazul de faţă, segmentarea a rezultat ca urmare a neconcordanţei dintre criteriile utilizate în procesul

de autoidentificare: fie veniturile sunt mici dar ocupaţia sau/şi pregătirea şcolară sunt înalte, fie

veniturile sunt mari dar ceilalţi indicatori nu corespund, în opinia intervievaţilor, clasei mijlocii: “noi ne

situăm în partea de jos a clasei mijlocii; spunem aceasta fiindcă noi depindem de un venit mic;

ocupaţiile noastre ne-ar clasa într-o altă treaptă a acestei clase dar venitul ne clasează unde am

specificat” (industrie, studii superioare, 34-40 ani, urban), “consider că aparţinem păturii de jos a

clasei mijlocii probabil din cauza veniturilor care nu sunt pe măsura cunoştinţelor şi sunt foarte mici”

(studii superioare, 45-54 ani, urban).

Gradul de complexitate al profesiei pe care o desfăşoară precum şi posibilităţile de

promovare la locul de muncă sunt criterii cel puţin la fel de importante ca veniturile, modul şi stilul de

viaţă, tipul de activitate etc. Opinia generală este aceea ca la nivelul tuturor domeniilor de activitate

gradul de complexitate a crescut în ultimul timp datorită accesului şi utilizării unor tehnologii

performante inexistente înainte de 1990, concurenţei atât între angajaţi cât si între instituţii, companii,

creşterii responsabilităţii etc. Faptul că gradul de complexitate a crescut este un aspect apreciat

pozitiv de către cei intervievaţi chiar dacă acest lucru nu este însoţit întotdeauna de creşterea

veniturilor, a posibilităţilor de promovare: “ţinând cont de faptul că pământul nu se schimbă aşa uşor

nici noi nu ne-am schimbat activitatea; de când am terminat facultatea şi ne-am angajat am desfăşurat

aceeaşi activitate; au intervenit schimbările în ceea ce priveşte tehnologia dar am învăţat să o

utilizăm; nu există posibilităţi de avansare în profesia noastră” (industrie, studii superioare, 34-40 ani,

urban), “activitatea presupune cunoştinţe diversificate faţă de perioada anterioară din mai multe ramuri

conexe, abilităţi de comunicare, cunoaşterea unei limbi străine, abilităţi de lucru pe calculator;

posibilităţi normale de promovare care au drept criteriu profesionalismul, competenţa, spiritul de

iniţiativă”(studii superioare, 38-51 ani), “muncă multă, bani puţini; cunoştinţele, abilităţile au crescut; a

crescut şi libertatea de decizie dar nu avem cum s-o exercităm neavând bani suficienţi” (sănătate,

studii superioare, 32-56 ani).

Aşa cum tipul de activitate apreciat ca fiind de dorit şi caracteristic clasei mijlocii este cel pe

cont propriu şi în ceea ce priveşte tipul de carieră este indicat asumarea riscului pentru obţinerea şi

menţinerea unei poziţii sociale cât mai înalte. În ambele cazuri însă, tip de activitate şi tip de carieră,

majoritatea indivizilor şi grupurilor intervievate optează pentru o activitate de tip salarial şi pentru o

carieră modestă dar sigură deşi, aşa cum am constatat, majoritatea consideră că aparţine clasei de

mijloc. Principalul motiv şi într-un caz şi în celălalt, este situaţia economică a României “în România

poţi găsi oricând lacatul pe uşă, nu eşti sigur de nimic” (industrie, studii medii, 24-51 ani, urban), “într-

o societate alta decât a noastră asumarea riscului este de preferat dar noi românii nu avem curaj; am

avut cu toţii propuneri de afaceri însă le-am refuzat pentru un salariu fix, pentru securitate” (artamtă,

132

studii superioare, 31-51 ani, urban), “este de preferat o carieră mai modestă dar sigură în stadiul

actual de al dezvoltării societăţii româneşti când obţinerea unei slujbe, funcţii este un proces greu”

(armată, studii superioare, 23-27 ani, urban) la care se adaugă vârsta şi vechimea mare în muncă

“asumarea unui risc este de preferat însă depinde şi de vârsta şi experienţă pentru că, de exemplu,

după 30 de ani vechime este de preferat o carieră mai modestă” (industrie, studii superioare, 29-58

ani, urban) responsabilităţile familiale “este de preferat o carieră modestă dar sigură ţinând cont ca

avem familie” (administraţie, studii medii, 37-51 ani, urban) inexistenţa resurselor financiare de a

începe o afacere pe cont propriu şi instabilitatea mediului de afaceri “carieră modestă dar sigură;

asumarea unui risc te poate urca pe scara socială brusc dar nu avem resursele necesare şi

încrederea celor cu care lucrăm” (mass-media, 21-30 ani, urban).

Neîncrederea în mediul socio-economic şi în evoluţia acestuia pe termen mediu şi lung

întreţine teama populaţiei în asumarea riscului unei cariere pe cont propriu fapt care diminuează

şansele ca în România să se formeze curând o clasă mijlocie puternică. În cele mai multe ţări

occidentale faptul că de-a lungul timpului clasa de mijloc nu numai că nu s-a restrâns, ci dimpotrivă s-

a extins se datorează tocmai numărului ridicat de indivizi care îşi asumă astfel de riscuri10. Indiferent

însă de activitatea pe care o desfăşoară majoritatea celor investigaţi în cadrul acestei cercetări

acţionează pe baza unor motive, argumente întemeiate, obişnuinţa fiind rareori şi doar în probleme

nesemnificative un mod de a acţiona. Argumentele, motivele bine întemeiate sunt asociate cu

responsabilitatea, spiritul de iniţiativă, profesionalism în timp de obişnuinţa este considerată a fi o

formă de plafonare mai ales din punct de vedere profesional: ” întotdeauna în baza unor motive

întemeiate; o muncă trebuie făcută conştient urmărind o permanentă perfecţionare a activităţii

desfăşurate; automatismele nu generează progres, ci plafonare” (industrie, studii medii şi superioare,

25-51 ani, urban).

Tabel 3 Participare socială şi politică

Da Nu Implicarea în viaţa socială 79 18 Implicarea în viaţa politică 46 51

Diferenţele dintre clasele sociale se manifestă şi la nivelul acţiunilor şi activităţilor sociale,

politice. După cum se observă, s-ar putea spune că indivizii şi grupurile investigate sunt mult mai

dispuşi să se implice în viaţa socială, în rezolvarea problemelor comunităţii decât în viaţa politică. Şi

într-un caz şi în celălalt se impun însă anumite precizări. Chiar dacă sunt de părere că membrii clasei

mijlocii, cu care s-au identificate de altfel majoritatea dintre ei, trebuie să se implice în viaţa socială,

aceasta nu înseamnă că atunci când se raportează la direct la ei răspunsul rămâne acelaşi. Da, clasa

mijlocie trebuie să se implice în viaţa socială, în rezolvarea problemelor comunităţii dar ei personal fie

nu dispun de resurse financiare “numai persoanele cu un venit mai mare se pot implica în rezolvarea

problemelor comunităţii” (arte plastice, studii medii şi superioare, 26-46 ani, urban), “aşa ar trebui dar

din păcate suntem prea ocupaţi cu grija zilei de mâine şi nu ne mai dăm seama că sunt oameni

133

amărâţi care au nevoie de ajutor” (învăţământ, studii superioare, 28-53 ani, urban), fie nu au timpul

necesar “da, dar pentru rezolvarea acestor probleme este nevoie de timp iar majoritatea persoanelor

nu dispun de timpul necesar” (hotelier, studii superioare, 30-45 ani, urban),”ocazional ar trebui să ne

implicăm în viaţa comunităţii dar timpul ne presează” (mass-media, 24-35 ani, urban) fie nu au

înclinaţii, abilităţi pentru astfel de acţiuni sau activităţi “problemele comunităţii nu sunt pentru

capacitatea noastră, nu ne putem implica decât în plan educaţional” (învăţământ, studii medii şi

superioare, 25-40 ani, urban), fie pur şi simplu nu au fost solicitaţi “suntem foarte puţin informaţi în

privinţa acestor probleme cu toate că ne-am dori ca părerea noastră să fie luată în calcul; ne simţim

frustraţi că autorităţile nu cer sprijinul cetăţenilor” (industrie, studii medii, 24-51 ani, urban). Astfel,

implicarea în viaţa socială, în rezolvarea problemelor comunităţii rămâne mai degrabă la nivelul unui

acord de principiu şi prea puţin sau de loc acţiune propriu-zisă. Şi în unele cazuri în care răspunsurile

sunt afirmative implicarea în viaţa comunităţii este rezultatul unor acţiuni, activităţi desfăşurate sau

aflate în curs de desfăşurare la nivelul şi la iniţiativa instituţiilor în care cei investigaţi lucrează (de

exemplu, deschiderea unui centru de dezintoxicare pentru elevi şi studenţi într-un spital).

În ceea ce priveşte implicarea în viaţa politică cei care au dat răspunsuri negative au motivat,

în principal, prin neîncrederea în clasa politică din România, prin restricţiile impune de profesie

(armată, ONG-uri), prin lipsa abilităţilor, a informaţiei şi a banilor: “toată lumea trebuie să fie bine

informată şi să participe la vot dar nu toţi se pricep la politică şi se implică fără o bază informativă

solidă; politica ar trebui lăsată pe seama celor care sunt capabili să facă aceasta” (studii superioare,

45-54 ani), “da, chiar am încercat însă este o lume în care nu poţi să pătrunzi dacă nu ai anumite

relaţii deşi ar trebui să ne implicăm cu toţii pentru că în fond este vorba despre viaţa noastră”

(proiectare, studii superioare, 31-51 ani, urban), “nu, din lipsă de încredere în politicieni şi oricum nu

ajută la nimic” (Bucureşti, studii medii şi superioare, 25-50 ani) etc.

O parte dintre răspunsurile afirmative, vizând implicarea în viaţa politică, înseamnă de fapt

participarea la vot, după cum sunt numeroase şi situaţiile în care cei care au răspuns afirmativ

consideră că, membrii clasei de mijloc sunt cei care dau specificul unei societăţi: ”considerăm că toţi

avem un cuvânt de spus în ceea ce priveşte destinul ţării şi ar trebui să ne intereseze mai mult ce fac

cei care ne conduc” (administraţie locală, studii medii, 35-48 ani, rural), ”este necesară implicarea în

viaţa politică; societatea este reprezentată de clasa de mijloc” (publicitate, studii superioare, 24-40 ani,

urban), ”oamenii din clasa mijlocie a societăţii noastre ar trebui să fie acceptaţi să se implice şi să

reprezinte această categorie în viaţa politică deoarece o mare parte a populaţiei României face parte

dintr-o astfel de clasă; în acest fel oamenii din această categorie pot fi mai bine înţeleşi iar problemele

lor pot fi soluţionate cu mai multă uşurinţă” (comerţ, studii medii şi superioare, 27-40 ani, urban).

***

134

* Rezultatele obţinute în urma analizei celor 97 de interviuri de grup şi focus-grupuri confirmă

existenţa unei imagini asupra clasei mijlocii marcată de percepţii, concepţii aflate în curs de formare.

De asemenea, studiul pune în evidenţă câteva aspecte semnificative legate de caracteristicile

clasei mijlocii din România: indicatorii de definire ai clasei mijlocii privesc ocupaţiile non-manuale,

veniturile, stilul de viaţă decent; dimensiunile de status relevă o anumită neconcordanţă între opţiunea

pentru o poziţie socială cât mai înaltă, care presupune asumarea riscului şi preferinţa pentru o carieră

mai modestă dar sigură iar autoidentificarea cu clasa de mijloc nu este însoţită de implicarea în

soluţionarea problemelor comunităţii şi în viaţa politică. Astfel, raportat strict la societatea

românească putem spune că, deşi aflată în curs de formare clasa mijlocie este constituită iar

conţinutul grupului relevă o anume “aglomerare”. O comparaţie însă dintre caracteristicile clasei

mijlocii din România cu cele din alte ţări occidentale confirmă concluziile altor studii asupra structurii

sociale româneşti: clasa de mijloc românească este aproape inexistentă fapt confirmat şi prin analiza

conţinutul interviurilor şi focus-grupurile realizate prin această cercetare.

6.3. Bibliografie

Berevoiescu, I., Chiribucă, D., Comşa, M.I., Grigorescu, N., Lăzăroiu, A.A., Lăzăroiu, S.,

Pană, M.,Pop, L., Stănculescu, S.M., Feţele schimbării. Românii şi provocările tranziţiei, Ed. Nemira,

Bucureşti, 1999

Boudon, R. (ccord.) ,Tratat de sociologie, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1992

Drăgan, I. (coord.), Clasele sociale de mijloc, Ed. Universităţii Bucureşti, 1994

Chauvel L., Le retour des classes sociales?, www.ofce.fr

Giddens, A., Sociologie, Ed. BIC ALL, Bucureşti, 2001

Gavrilescu, A., Clasele sociale, remodelate de profit şi putere, Revista Esenţial, nr.8/2003

Mărginean, I., Studii de sociologie. Calitatea vieţii şi politici sociale, Ed. Universităţii din Piteşti,

2004

Stavenhagen, R., Classes sociales et stratification,

www.uqac.uquebec.ca.zone30/Classeques_des_sciences_sociales/index.html

Urse, L. Clasele sociale în România, ANALE, Institutul Naţional de Cercetări Economice,

CIDE, Bucureşti, 2003

135

7. Concluzii. Clasa mijlocie din România între permanenţe istorice şi reconstrucţie socială.

Volumul de faţă constituie un exerciţiu sociologic având ca temă o provocare majoră a

tranziţiei postcomuniste, constituirea clasei mijlocii în România, în contextul în care studiile de structură socială au relevat faptul că societăţile dezvoltate sunt „o proiecţie” a valorilor şi stilurilor de viaţă ale acestui segment social care a devenit majoritar.

Delimitări conceptuale. Definiţia conceptului de clasă mijlocie, tipologia, delimitările

conceptuale cu care s-a lucrat au fost rezultatul unei sinteze a abordărilor clasice şi recente privind

structura socială. În lucrare a fost reţinută o accepţie largă a conceptului de clasă mijlocie care include

atât vechea cât şi noua clasă mijlocie. Criteriile de identificare a vechii clase mijlocii sunt preeminenţa criteriilor proprietăţii şi orientării spre piaţă. Constituirea noii clase mijlocii semnifică

substituirea raporturilor centrate pe posesia averii cu o structură axată pe ocupaţii, în principal nonmanuale, care implică un grad relativ înalt de educaţie şi profesionalizare.

Avanscena clasei mijlocii în spaţiul românesc. Secţiunea consacrată genezei clasei

mijlocii în societatea românească pleacă de la ideea conform căreia apariţia acestei clase este strâns

împletită cu începuturile modernizării societăţii româneşti, în prima jumătate a secolului al XIX-lea.

Lucrarea prezintă o radiografie a structurii sociale româneşti înainte şi după schimbările induse de

introducerea formelor instituţionale liberale şi a tehnologiilor moderne care poate oferi o imagine

intuitivă a circumstanţelor istorice locale ce au pregătit procesul de constituirii clasei mijlocii în această

zonă geografică. Secvenţa istorică cea mai relevantă pentru depistarea germenilor clasei mijlocii în

spaţiul românesc este aceea a crizei „servajului feudal” şi a pătrunderii capitalismului, începute

înaintea secolului al 19-lea, dar avându-şi expresia deplină în acel secol.

Condiţionare locală est răsăriteană. Perspectiva utilizată în lucrare ţine seama de faptul că

Europa răsăriteană, în care se integrează şi societatea românească, cunoaşte o întârziere de circa 1-

2 secole a relaţiilor feudale. O consecinţă paradoxală a acestei particularităţi istorice va fi utilizarea

structurilor feudale ca suport în procesul de dezvoltare a pieţei capitaliste şi a instituţiilor moderne. Pe

lângă această caracteristică comună Europei răsăritene există şi o serie de particularităţi specifice

structurii sociale a societăţii româneşti care au imprimat o anumită pecete tranziţiei acesteia spre

modernitate şi emergenţei clasei mijlocii. O serie de circumstanţe particulare, generate de organizarea

internă complexă şi „pregnant devălmaşă” a comunităţilor săteşti, administrarea drepturilor şi

obligaţiilor reciproce ale sătenilor, gestionarea raporturilor cu stăpânii de sate şi cu statul concomitent

cu satisfacerea cerinţelor de supravieţuire asociate economiei de subzistenţă, au concurat la

constituirea precursorilor clasei mijlocii în sânul structurii existente şi cu sprijinul resurselor locale. Este

vorba de emergenţa unor categorii de funcţionari săteşti, meşteşugari ţărani, industriaşi incipienţi şi

negustori mărunţi care funcţionau într-un mediu precapitalist, în afara pieţei capitaliste de mărfuri. Ei

136

vor forma baza pe care se vor dezvolta elemente ale clasei mijlocii odată cu pătrunderea

capitalismului şi disoluţia regimului feudal.

Premergătorii clasei mijlocii. Lucrarea acordă un spaţiu amplu premergătorilor clasei

mijlocii: primii funcţionari săteşti, aşa numiţii mandatari ai obştei ţărăneşti, însărcinaţi de aceasta să

gestioneze încasarea birului, păstrarea banilor, conflictele şi judecăţile locale, poliţia agricolă,

operaţiile de catagrafie; o altă categorie de premergători ai clasei de mijloc poate fi considerată

meşteşugărimea orăşenească şi sătească, industriaşii incipienţi şi negustorii ce operau pe piaţa

necapitalistă, funcţionarii şi comercianţii oraşelor. Un spaţiu amplu este alocat în lucrare

instituţionalizării precursorilor clasei mijlocii ca efect al liberalizării comerţului, al Regulamentelor

Organice şi al reformelor rurale. Concluzia studiului este că sursele prosperităţii acestor clase mijlocii

nu aveau nimic în comun cu raţionalizarea capitalistă a muncii libere, cu reinvestirea profitului pentru

dezvoltarea afacerilor ci se bazau pe resursele feudale ale muncii silite, pe servituţile asociate

vechiului regim.

O resursă pierdută pe parcurs: valoarea morală a afacerilor precapitaliste. Studiul relevă

un aspect inedit al genezei clasei mijlocii asociat cu comerţul precapitalist şi precursorii negustorilor

care operează pe piaţa capitalistă şi anume faptul că aceştia dispuneau de o resursă morală

fundamentală: încrederea reciprocă a partenerilor de afaceri. Comercianţii capitalişti, implicaţi în

comerţ de masă, care vor alcătui o parte consistentă a clasei mijlocii din societatea românească, vor fi

ghidaţi mai degrabă de valoarea câştigului, a depăşirii greutăţilor concurenţei decât de cultivarea, cu

prioritate, a principiilor cinstei , corectitudinii, încrederii reciproce, ca parte a etosului profesional. În

felul acesta, o resursă morală indispensabilă afacerilor şi care intră în profilul spiritual al clasei mijlocii,

disponibilă în practica premergătorilor clasei mijlocii nu este la fel de resuscitată şi convertită în

capitalul social al comercianţilor şi producătorilor ce se înfruntă pe piaţa liberă, fiind parţial irosită pe

drum.

Profilul clasei mijlocii în perioada interbelică. Constituirea unor tendinţe istorice? O

secţiune importantă a lucrării se ocupă de condiţiile apariţiei clasei de mijloc, accentuând faptul că

structura socială a societăţii româneşti a fost modelată, după 1829 (Adrianopole), de favorizarea

comerţului cu ţările occidentale, în contextul specific al ciclului răsăritean al dezvoltării capitalismului

prin resuscitarea resurselor medievale. Secolul al XIX-lea şi prima jumătate a secolului al XX-lea au

fost marcate de două faze ale dezvoltării societăţii româneşti care au imprimat profilul structurii

sociale, inclusiv al clasei mijlocii: etapa (mercantilistă) comercială declanşată şi susţinută de nevoile

societăţilor industriale occidentale (1829-1880) şi etapa dezvoltării industriale naţionale în regim de

protecţie (legi speciale de ocrotire a industriei naţionale, facilităţi vamale, credite de stat, comenzi de

stat), din 1880 până la sfârşitul perioadei interbelice.

Lucrarea şi-a propus să analizeze cum influenţează o asemenea evoluţie a economiei

româneşti statutul şi profilul clasei mijlocii? Concluzia studiului este că evoluţia economiei româneşti,

îndeosebi dezvoltarea industrială şi a învăţământului, a stimulat constituirea clasei de mijloc. În ceea

ce priveşte agricultura românească, starea precară a productivităţii în această ramură va fi o resursă

slabă pentru expansiunea clasei mijlocii. Cea mai vizibilă expresie a absenţei unor stimulente majore

137

ale dezvoltării clasei de mijloc în agricultură este prezenţa unui germen exploziv în structura socială

rurală, unde era plasată marea majoritate (peste 80%) a populaţiei active.

Efectul „Auxiliarii” – o „permanenţă istorică? . Este vorba de cele două „maxime impresionante” care domină structura socioprofesională, în

deceniul al patrulea al perioadei interbelice, descrise cu acurateţe de reputatul economist dr. Mitu

Georgescu: majoritatea absolută (51,1%) a membrilor auxiliari ai familiilor de agricultori şi majoritatea

relativă alcătuită din micii agricultori pe cont propriu (34,3%). Practicarea unei agriculturi de

subzistenţă în sistem familial, cu o populaţie activă covârşitoare, alcătuită din membrii familiei care

ajută capul gospodăriei la exploatarea primitivă a solului, restrânge drastic şansele constituirii şi

consolidării unei clase de mijloc viguroase. Prezenţa unor mici întreprinzători agricoli, pe pământul lor

sau al altora (arendaşi), nu schimbă esenţial potenţialul precar al agriculturii româneşti de a genera

clasă mijlocie.

Datele analizate indică două surse puternic dezechilibrate ale constituirii clasei mijlocii în

societatea românească: 1) grosul populaţiei active, adică peste 80% din populaţia activă a ţării, legată

de exploatarea solului şi ramurile înrudite, oferă resurse nesemnificative de recrutare a elementelor

mijlocii; 2) segmentul populaţiei active generator de clasă mijlocie este redus (sub 20% din totalul

populaţiei active), situat, precumpănitor, în ramuri neagricole din mediul urban. Această asimetrie se

va resimţi şi în structura ocupaţională a clasei de mijloc.

Astfel, proprietarii, rentierii şi pensionarii care trăiesc din venituri proprii deţin 7% din total

activi din mediul urban şi 0,8% din populaţia activă din rural, adică o proporţie de 9 ori mai mică

(Georgescu 1939: 55), în vreme ce întreprinzătorii pe cont propriu alcătuiţi din patroni, meseriaşi,

comercianţi, se ridică la aproape 18% din activii situaţi în urban şi circa 5% din populaţia activă din

agricultură, cuprinzând fermieri, arendaşi, etc. Micii agricultori pe pământul lor (34% din populaţia

activă din rural) nu pot fi asimilaţi clasei mijlocii datorită caracteristicilor lor structurale asociate

economiei de subzistenţă, absenţei etosului antreprenorial şi stilului de viaţă premodern.

Liber profesioniştii (care trăiesc doar din exercitarea profesiunii) sunt în număr foarte mic,

0,4% din totalul populaţiei active; cea mai mare parte a acestora nu au afaceri proprii ci au statutul de

salariaţi. Această categorie aminteşte de noua clasă mijlocie care s-a dezvoltat, în lumea occidentală,

după cel de al doilea război mondial.

Personalul de conducere din întreprinderi constituie un segment important al clasei mijlocii. El

atinge 37,6% din întreg personalul, totalizând 1.063.121 persoane, angajat în cele 282.542

întreprinderi industriale, de comerţ, de credit şi de transporturi (Georgescu 1939: 57, 59). Explicaţia

acestei ponderi ridicate priveşte frecvenţa ridicată a micilor întreprinderi, având sub 20 angajaţi: 98,8%

din totalul întreprinderilor şi 63,2% din totalul personalului angajat de acestea (idem: 59). Cu alte

cuvinte, micii meseriaşi, patronii micilor afaceri îngroaşe rândurile personalului de conducere.

Personalul administrativ, de birou sau comercial, din întreprinderi (fără transporturi) deţine o

pondere redusă: 8,2%. Alte categorii de personal ce reprezintă surse de recrutare pentru clasa mijlocii

sunt lucrătorii specializaţi (cu brevet) ce totalizează peste o treime din totalul personalului din

întreprinderi. Evoluţia şi structura clasei mijlocii în societatea românească, până la sfârşitul celui de al

138

doilea război mondial, au fost interpretate diferit în funcţie de orientările teoretice şi ideologice ale

principalelor proiecte de reformare a ţării.

Legitimări teoretice ale clasei mijlocii în societatea românească. Capitolul următor este

consacrat contribuţiilor sociologice româneşti care leagă procesul de constituire a clasei mijlocii în

spaţiul românesc de modernizarea structurilor sale în veacul al XIX-lea şi prima jumătate a sec. XX-

lea prin: crearea unei pieţe capitaliste cu ajutorul capitalului străin şi prin împrumut cultural (instituţii,

valori, comportamente) din ţările avansate; constituirea şi dezvoltarea statului naţional unitar modern;

reglarea dezvoltării demografice, politice, culturale la standardele lumii civilizate. Sunt tratate

următoarele orientări teoretice majore asupra clasei de mijloc în societatea românească: proiectul

revoluţionar paşoptist ce a oferit prima instituire doctrinară a clasei de mijloc în societatea

românească; justificarea mercantilistă a clasei de mijloc în viziunea lui St. Zeletin; teoria clasei de

mijloc ca „pătură superpusă”, clasă intermediară echivocă, de natură parazitară; proiectul poporanist

şi ţărănist asupra clasei de mijloc în societăţile cu structură preponderent agrară; modelul integralist al

structurii sociale, în care clasa de mijloc este integrată în comunitate, aparţinând Şcolii sociologice de

la Bucureşti; un program coerent de dezvoltare a clasei de mijloc dezvoltat de Institutul Social Român;

contribuţia lui C. Rădulescu-Motru la emergenţa clasei de mijloc în societatea românească, insistând

asupra procesului continuu de construcţie instituţională prin aplicarea postulatului logic al identităţii.

Destructurarea clasei mijlocii în perioada comunistă. O parte substanţială a lucrării este

consacrată statutului clasei de mijloc în societatea comunistă. Se specifică faptul că instaurarea

regimului comunist a semnificat o ruptură în dezvoltarea clasei de mijloc cu efecte de destructurare

profundă a structurii sociale, dublate de o abordare conflictuală a structurii sociale de clasă, având ca

expresie ideologia „două clase, o pătură”. În întreg blocul comunist s-a produs destructurarea

conceptului clasă mijlocie prin demonizarea categoriei oamenilor de afaceri şi substituirea tematicii

clasei de mijloc cu aceea a păturii intelectualităţii precum şi lipsa de vizibilitate a conceptului clasă

mijlocie. Analiza distribuţiei tematice şi evoluţiei cronologice a producţiei sociologice româneşti din

perioada 1945-1980 a arătat că nu găsim nici o abordare explicită a clasei mijlocii.

Instituirea socialismului de stat (devalorizarea capitalului economic privat) şi disoluţia antreprenorilor privaţi. În lucrare sunt prezentate momentele decisive care au provocat cea mai

profundă destructurare a structurii sociale capitaliste româneşti: instituirea partidului-stat comunist şi

socializarea proprietăţii private ca urmare a unei succesiuni de reforme de ordin legislativ, managerial

şi mijloace de presiune şi constrângere economice şi extraeconomice. Consecinţa nemijlocită a

politicilor economice şi manageriale puse în practică de noile instituţii a fost devalorizarea capitalului

economic privat şi disoluţia antreprenorilor particulari. O întreagă categorie a clasei mijlocii a fost

practic lichidată, amputându-se una dintre cele mai dinamice resurse umane şi economice ale

structurii sociale a ţării. Lichidarea economică şi, nu de puţine ori, încarcerarea întreprinzătorilor

privaţi, etichetaţi drept „duşmani de clasă” ce sabotează noul regim, a fost dublată de eliminarea

acestei categorii reprezentative a clasei mijlocii din tematica de cercetare ştiinţifică a structurii sociale.

Instituţionalizarea capitalului politic şi contraselecţia clasei mijlocii. Instaurarea puterii

politice a partidului – stat comunist, susţinută de lichidarea proprietăţii private ca principală formă de

proprietate în economia românească şi instaurarea proprietăţii socialiste, de stat şi cooperatiste, a

139

condus la o nouă ierarhie a valorilor şi a tipurilor de capital. Vechiul criteriu al averii îşi pierde din

importanţă, devenind chiar un handicap în procesul de stratificare socială, producându-se fenomenul

de contraselecţie în recrutarea actorilor sociali pentru poziţiile de conducere, administrare şi

gestionare a resurselor (Eyal, Szelenyi, Townsley 2001: 37). În schimb apartenenţa la partidul

comunist, loialitatea faţă de structurile noii puteri politice, deţinerea unei poziţii în aparatul de partid au

devenit criteriile şi capitalul social politic indispensabil pentru a deţine roluri de conducere, un statut

mai înalt în societate şi privilegii la vârful ierarhiei politice.

Raţionalizarea socialismului de stat din perioada poststalinistă şi ascendenţa competenţelor. Studiul relevă faptul că în contextul destructurării generale a societăţii prin

distrugerea bazei tradiţionale a unei clase mijlocii şi anume criteriul proprietăţii mici şi mari, s-a

construit prin procesul de contraselecţie amintit o clasă mijlocie a managerilor şi profesioniştilor sau a

tehnocraţiei. În condiţiile organizării sociale bazate pe proprietatea socialistă şi pe economia de

comandă tehnocraţia se caracterizează printr-un statut de dependenţă faţă de partidul-stat. Chiar

dacă această clasă mijlocie împărtăşea statutul de dependenţă cu restul populaţiei angajate, în

virtutea statutului general de om al muncii – salariat, totuşi funcţiile deţinute de clasa mijlocie în

ierarhia economică şi politică constituiau factori principali de diferenţiere şi de obţinere a unor

privilegii. Logica menţinerii sistemului comunist pe traiectoria modernizării, exigenţele raţionalităţii

tehnico-ştiinţifice în condiţiile competiţiei pe piaţa internaţională au forţat puterea să recruteze

competenţe. Noua clasă mijlocie a birocraţiei comuniste, tehnocraţia şi intelectualitatea, a început să

penetreze structurile administraţiei centrale, regionale, locale, ale întreprinderilor şi serviciilor, creând

reţele de solidaritate ce vor fi reactualizate după răsturnarea regimului comunist.

De la modelul conflictual al structurii de clasă la cel integralist: reconstrucţia conceptului de structură socială, inventarea conceptului de omogenizare socială şi implicaţiile asupra clasei mijlocii .Lucrarea prezintă, în continuare, evoluţia cercetărilor sociologice asupra structurii sociale după reinstituţionalizarea sociologiei în 1966. Se arată că aceasta cunoaşte un adevărat reviriment. Încep să fie cercetate empiric felurite grupuri sociale - clase, pături, categorii socioprofesionale, rezidenţiale, de vârstă - de către instituţii şi grupuri de cercetare mai vechi şi unele nou înfiinţate.

Tranziţia postcomunistă. Renaşterea clasei mijlocii. Lucrarea pune în lumină, în această

secţiune, statutul clasei de mijloc în condiţiile tranziţiei postcomuniste. Sunt examinate procesele de

privatizare şi beneficiarii acestora. Investigaţiile făcute arată că revenirea la proprietatea privată, cu

toate sinuozităţile procesului, creează condiţiile apariţiei atât a clasei mijlocii tradiţionale cât şi a noii

clase de mijloc. Noutatea absolută constă în inversarea secvenţelor apariţiei celor două categorii ale

clasei de mijloc: întâi apare clasa mijlocie nouă a burgheziei educate (profesioniştii, tehnocraţia,

intelectualitatea neproprietară sau burghezia culturală) şi abia ulterior se constituie antreprenorii privaţi

(vechea clasă mijlocie, tradiţională).

Profiluri ocupaţionale ale clasei mijlocii în România postcomunistă. Studiul debutează cu

o serie de delimitări conceptuale în tratarea ocupaţiilor pentru a se asigura consistenţa clasificărilor

statutului ocupaţional al populaţiei. Construcţia imaginii asupra profilurilor ocupaţionale şi profesionale

ale clasei mijlocii în România de după 1989 a fost precedată de o analiză comparativă a structurii

140

economice, demografice, educaţionale a populaţiei, relevantă pentru procesul de constituire a acestei

clase intermediare, pe baza unor evidenţe empirice comprehensive oferite de datele din

recensămintele populaţiei, anchetele privind forţa de muncă efectuată în gospodăriile populaţiei

(AMIGO), diagnoza calităţii vieţii efectuată de ICCV precum şi alte publicaţii specializate.

Analiza comparativă întreprinsă pune în lumină câteva fenomene semnificative pentru

contextul renaşterii clasei mijlocii: scăderea (între 1992-2002) ponderii populaţiei active, din totalul

populaţiei în vârstă de muncă, în principal datorită pensionării timpurii, simultan cu o creştere

semnificativă a numărului de studenţi; zonele cu surplus demografic pe categorii de ocupaţii apar la

agricultori, muncitori necalificaţi şi operatori; în schimb se constată o scădere a valorilor procentuale

deţinute de ocupaţiile cu un grad mare de complexitate a muncii, inclusiv a conducătorilor din unităţi

economice, sociale şi politice, din administraţia publică.

O constatare importantă a cercetării priveşte evaluarea diferenţiată a celor două surse de

recrutare a clasei mijlocii, proprietatea şi ocupaţia, pentru cazul României şi al altor ţări foste

comuniste. Este vorba de importanţa relativ mai mare a ocupaţiei în structurarea clasei mijlocii decât a

averii.

Circumstanţele concrete de acumulare şi diferenţiere a proprietăţii private a favorizat un model

bipolar de distribuţie a proprietăţii în care se configurează o mare majoritate a populaţiei lipsită de

proprietăţi, exceptând proprietatea asupra locuinţei, care se confruntă cu probleme de asigurare a

subzistenţei şi un strat subţire de indivizi care au dobândit averi însemnate. Distribuţia proprietăţii

funciare prezintă o polarizare şi mai accentuată: cu toate că peste o treime din gospodării au în

proprietate teren agricol, doar 1% deţin suprafeţe de peste 10 ha.

Cercetarea celei de a doua surse de constituire a clasei mijlocii a reliefat că din punct de

vedere ocupaţional pot fi identificate pragurile minime peste care se poate vorbi de apartenenţa la

clasa mijlocie. Au fost identificate următoarele straturi tipice ale clasei mijlocii din perspectiva criteriului

diferenţierii ocupaţionale şi al educaţiei: grupa de ocupaţie a funcţiilor de conducere, stratul format din

specialiştii cu ocupaţii intelectuale şi ştiinţifice, grupa de tehnicieni, maiştri şi asimilaţi, stratul alcătuit

din funcţionari administrativi şi lucrători operativi în servicii, comerţ şi asimilaţi. Estimările făcute

totalizează circa 30-35% din populaţia ţării aparţinând clasei mijlocii, peste jumătate (aproximativ 60%)

alcătuiesc clasa de jos şi un procent infim (sub 5%) include clasa de sus. Peste 80% din totalul

acestei clase intermediare este recrutat din mediul urban, iar aproape 60% din membrii săi sunt femei.

Datele cercetării permit formularea unor întrebări şi ipoteze de lucru pentru cercetări

ulterioare.

Existenţa unor volume importante de populaţie în vârstă de muncă în epocile „clasice” ale

dezvoltării (perioada interbelică) şi renaşterii (tranziţia postcomunistă) clasei mijlocii s-a dovedit a fi

doar o condiţie, cu statut de virtualitate, a consolidării şi expansiunii acestei clase intermediare.

Actualizarea acestei posibilităţi depinde de un ansamblu de caracteristici structurale şi de acte de

voinţă ale factorilor de decizie care pot încetini, frâna sau accelera procesul amintit. Printre condiţiile

structurale ale recrutării clasei mijlocii se remarcă contribuţia semnificativ mai redusă adusă de

populaţia în vârstă de muncă din rural, de ocupaţiile agricole faţă de cele neagricole şi urbane. Cum

putem înţelege şi explica manifestarea, aproape în aceeaşi termeni, în perioade istorice diferite, a unui

141

mecanism sistematic de frânare sau, în cel mai bun caz, de încetinire a funcţionalităţii clasei mijlocii

ţinând de structura complexă a gospodăriei ţărăneşti? Care atribute ale structurii gospodăriei rural-

agricole sunt mai vulnerabile (cât de vulnerabile) la cerinţele etosului clasei mijlocii: statutul auxiliarilor,

respectiv al sectorului informal intern din aceste gospodării?; caracterul de subzistenţă al marii

majorităţi a gospodăriilor ţărăneşti?; raţionalitatea familială a acestor unităţi de producţie, desfacere,

consum versus raţionalitatea individuală tipică a fermierilor şi arendaşilor?.

O serie de alte similarităţi dar şi de contraste identificate în sursele de recrutare ale clasei

mijlocii din perioada interbelică şi perioada postcomunistă merită să fie clarificate prin cercetări

specializate: ponderea relativ redusă a conducătorilor şi funcţionari publici superiori, în prezent, în

opoziţie cu surplusul constatat în contextul interbelic; coincidenţele privind prevalenţa salariaţilor în

profilul clasei de mijloc din cele două epoci investigate

Educaţia – generator al clasei mijlocii. Un capitol distinct al lucrării şi-a propus o analiză a

educaţiei ca factor de generare a clasei mijlocii din România. Plecând de la faptul că una dintre

funcţiile de bază ale şcolii este aceea de ordonare a indivizilor în funcţie de diplomele şcolare s-a

urmărit stabilirea unui corespondenţe între ierarhia educaţională şi cea socială, între nivelele de

educaţie secundar şi superior şi poziţiile sociale intermediare şi înalte din cadrul ierarhiei sociale.

Datele statistice privind starea sistemului de învăţământ din România înainte şi după ’89 au

pus în lumină faptul că şcoala a avut un rol foarte important în configuraţia şi evoluţia structurii sociale

din România. Până la mijlocul anilor ’70 datorită procesului de industrializare, capacităţii crescute a

sistemului de producţie de a crea poziţii sociale intermediare şi înalte valoarea socială a diplomelor

şcolare care atestau absolvirea nivelului secundar şi superior de învăţământ, măsurată în şanse de a

accede la poziţii sociale favorabile s-a menţinut la un nivel ridicat. Criza economică de la începutul

anilor ’80, accentuarea controlului politic asupra sistemului de învăţământ a condus la diminuarea

valorii sociale a diplomelor de învăţământ secundar şi la creşterea presiunii asupra nivelului superior

de învăţământ. Accesul la educaţie, în special la nivel superior, devine însă puternic influenţat de

factori care ţin de mediul socio-familial de provenienţă al elevului (nivelul de educaţie şi ocupaţia

părinţilor, mediul de rezidenţă, tipul de liceu absolvit etc.) astfel că amplul proces de mobilitate

educaţională şi ocupaţională caracteristic primei perioade a regimului comunist este urmată de una de

reproducţie socială care va dura până la sfârşitul anilor ’80. Trecerea României de la un regim politic

totalitar la nul democratic, de la o economie de comandă al una de piaţă nu va însemna însă şi

trecerea de la o societate bazată pe reproducţie socială la una meritocratică. Efectul diminuării

inegalităţilor de şanse de acces la educaţie va fi anulat de creşterea inegalităţilor sociale astfel că

şansele ca un individ cu o origine socială modestă să acceadă la o poziţie socială intermediară sau

înaltă sunt foarte scăzute.

Sub-grupurile care formează clasa mijlocie de astăzi din România sunt în marea lor majoritate

cele care au absolvit nivelul secundar şi/sau superior de învăţământ înainte de ’89 sau în prima

jumătate a anilor’90, fie urmaşii celor care făceau/fac parte din categorii socio-profesionale

intermediare sau înalte. Clasa mijlocie actuală este, cel puţin până acum, una dominantă din punct de

vedere al capitalului cultural. Capitalul economic este slab reprezentat la nivelul clasei noastre mijlocii

şi în lipsa unui suport legislativ şi al stabilităţii mediului de afaceri riscă să se reducă şi mai mult.

142

Accentuarea inegalităţilor sociale de la nivelul societăţii româneşti care afectează direct accesul la

educaţie al unei mari părţi din populaţie este de asemenea, în măsură să conducă la restrângerea

“frontierelor” şi a conţinutului clasei mijlocii din România. Educaţia are un rol important în procesul de

formare al clasei mijlocii dintr-o ţară dar este necesar şi sprijinul celorlalte componente ale sistemului

social. Este important să-ţi propui ca obiectiv ca o pondere cât mai mare din populaţia ţării să

finalizeze învăţământul secundar şi superior şi ca o pondere cât mai mare dintre aceştia să ocupe

poziţii sociale favorabile dar este la fel de important să se creeze condiţiile de acces la educaţie iar

sistemul productiv să fie capabil să producă astfel de poziţii.

Clasa mijlocie ca auto-poziţionare. O evaluare macrosocială. Relevanţa auto-poziţionării

în funcţie de reperele de clasă socială derivă din conotaţiile simbolice ale conceptului; autorii au

estimat că identificarea de clasă este influenţată atât de caracteristici personale ale stilului de viaţă cât

şi de percepţia mai generală a stratificării în societate. Analiza comparată a datelor din Barometrul de

Opinie Publică din 1998, 1999, 2003 şi din alte surse a pus în lumină câteva rezultate semnificative.

Se constată o diferenţă semnificativă între distribuţia auto-poziţionărilor în clasa mijlocie şi percepţia

subiecţilor respectivi despre inegalitatea socială; explicaţia oferită în lucrare este o consecinţă a teoriei

comparării descendente (Thomas A. Willis), care descrie tendinţa indivizilor de a-şi spori stima de sine

şi de a-şi ridica statutul în ierarhia socială prin compararea cu categorii sociale aflate în situaţii

inferioare. Au fost identificate criteriile de auto-poziţionare, cu ajutorul unui model de regresie multiplă

a variabilelor: dotarea gospodărească şi implicit stilul de consum este principalul reper care ghidează

poziţia subiecţilor în ierarhia socială; urmează, în ordine descrescătoare, influenţa pe care o are

antreprenoriatul asupra auto-situării în ierarhia socială; venitul apare ca un predictor nesemnificativ al

percepţiei propriei apartenenţe de clasă; un criteriu semnificativ este educaţia proprie şi educaţia

tatălui, asociate cu un anumit prestigiu şi cu particularităţi de consum care îi orientează în imaginea de

sine.

Percepţia şi autoidentificarea de clasă. Studiu de caz Pentru identificarea factorilor

determinanţi ai stratificării sociale şi constituirii clasei mijlocii în România s-a avut în vedere şi

investigarea empirică a percepţiilor populaţiei. În acest scop a fost întreprinsă o cercetare calitativă cu

sprijinul studenţilor Facultăţii de Sociologie şi Asistenţă Socială din Universitatea Bucureşti care s-a

derulat în intervalul 2002-2004. Ghidul de interviu a fost structurat pe 4 mari teme: imaginea asupra

clasei mijlocii, indicatori de definire ai clasei mijlocii, autoidentificarea de clasă şi dimensiuni de status.

În urma analizei conţinutului interviurilor de grup s-a constatat faptul că populaţia are formată o

imagine asupra clasei mijlocii. A rezultat că factori precum nivelul de educaţie, vârsta, mediul de

rezidenţă, ocupaţia, tipul de activitate desfăşurată etc. nu influenţează într-o foarte mare măsură

percepţiile şi concepţiile indivizilor privind procesul de constituire a clasei de mijloc din România.

Datele acestei cercetări confirmă concluziile la care s-a ajuns în capitolele anterioare privind profilurile

ocupaţionale ale clasei mijlocii şi evaluarea macrosocială asupra auto-poziţionarii indivizilor, precum şi

în alte studii şi cercetări desfăşurate în România pe această temă: profesionalizarea muncii reprezintă

principala sursă de formare a clasei noastre de mijloc; raportarea la indicatori precum veniturile,

averea restrâng semnificativ limitele şi conţinutul clasei mijlocii; nu se poate vorbi în momentul de faţă

despre existenţa unei conştiinţe de clasă; populaţia este conştientă de necesitatea constituirii unei

143

clase de mijloc puternice la nivelul societăţii româneşti dar este neîncrezătoare în şansele acesteia cel

puţin la momentul în care s-a derulat cercetarea.

Retrospectiva asupra structurii şi dinamicii sociale a clasei de mijloc pune în lumină o serie de

elemente semnificative ale interacţiunii sociale cu funcţie de structurare ce pot servi ca repere pentru

cercetarea procesului tranziţiei post comuniste a societăţii româneşti.

Ipotezele cele mai productive, validate de evidenţe empirice cuprinzătoare, s-au dovedit cele

care integrează dimensiunile clasiale şi de statut ale clasei mijlocii oferind indicatori compoziţi ai

structurii sociale în termeni de poziţii ocupaţionale, statutul proprietăţii şi al averii, stilul de viaţă al

indivizilor.

Eforturile metodologice cele mai interesante s-au dovedit a fi cele care au tins atât spre o

fundamentare structurală cât şi una comportamentală a relaţiilor caracteristice clasei de mijloc,

subliniind: rolul strategic al ocupaţiei (carierei)în “străpungerea barierelor de clasă“ în societatea

modernă, segmentarea structurii sociale de ierarhia ocupaţiilor, caracterul discriminatoriu al structurii

sociale exprimat de indicatori cu privire la auto-poziţionarea de clasă, stilul de viaţă, stima de sine.

Studiul reprezentărilor sociologice româneşti asupra clasei de mijloc prezintă relevanţă

contemporană în contextul înţelegerii şi explicării proceselor tranziţiei post comuniste spre structuri

democratice, ale economiei de piaţă, prevenind unele interpretări economiciste ale fenomenelor de

stratificare socială şi avertizând asupra riscurilor unor programe şi strategii care apasă prea mult pe

pârghiile raţionalizării practicilor sociale.

Autorii acestei lucrări îşi exprimă speranţa că eforturile lor pentru diagnosticarea fenomenelor

şi proceselor structurii sociale a societăţii noastre, ale constituirii şi dezvoltării clasei mijlocii vor servi

raţionalizării progresive a societăţii, redirecţionării acţiunii de reformare socială, devenind parte a

schimbării sociale.

Conclusions. The middle class of Romania between the historical permanencies and social reconstruction

The present work is a sociologic exercise on a subject of major challenge of the post-

communist transition, the establishment of the middle class of Romania, within the context in which

the studies of social structure revealed that the developed societies are “a projection” of the values

and life styles of this social segment that became predominant.

Conceptual delimitations. The definition of the concept of middle class the typology, the

conceptual delimitations that were used, were the result of a synthesis of both the classical and more

recent approaches on the social structure. The paper used the wide meaning of the middle class that

includes both the old and the new middle class. The criteria of identification of the old middle class

are the preeminence of the criteria of ownership and market orientation. The establishment of the

new middle class signifies the substitution of the relations focused on property ownership with a

structure focused on occupations, mainly non-manual, that involve a rather high level of education and professionalisation.

The precursors of the middle class in Romania. The section presenting the genesis of the

middle class within the Romanian society leaves from the idea that the emergence of the middle class

144

is tightly linked to the beginnings of Romanian society modernisation during early 19th century. The

paper shows a picture of the Romanian social structure before and after the changes induced by the

introduction of the liberal institutional forms and of the modern technologies that may provide an

intuitive image of the local historical circumstances that prepared the process of establishment of the

middle class in that geographical area. The most relevant historical episode tracing the germs of the

Romanian middle class is the crisis of the “feudal servage” and the emergence of capitalism, which

started before the 19th century, but which were fully expressed during that century.

Local, east conditioning. The perspective used by the paper considers the fact that the

Eastern Europe, which integrates the Romanian society, displayed feudal relationships delayed by 1-2

centuries. A paradoxical consequence of this historic peculiarity is the use of the feudal structures as

support during the development of the capitalist market and of the modern institutions. Besides this

common characteristic of the Eastern Europe, there are several peculiarities specific to the social

structure of the Romanian society that lent a certain imprint on its transition towards modernity and on

the emergence of the middle class. Several particular circumstances generated by the complex and

“pregnant common ownership” internal organisation of the village communities, the administration of

the mutual rights and duties of the villagers, the management of the relations with the village owners

and with the state and, at the same time, meeting the requirements of survival associated to the

economy of subsistence, all these worked together to form the precursors of the middle class within

the existing structures and with the support of the local resources. This meant the emergence of

several categories of village officials, villager handicraftsmen, early industrialists, and small merchants

that were functioning within a precapitalist environment, outside the capitalist merchandise market.

They will eventually form the basis on which the elements of the middle class developed once the

capitalism emerged and the feudal regime vanished.

Precursors of the middle class. The paper provides ample space to present the precursors

of the middle class: the early village functionaries, the so-called trustees of the peasant community,

mandated by it to cash the levies and to keep the money, to manage the local conflicts and

judgements, the agricultural police, the cartography operations; another category of middle class

precursors was the town and village handicraftsmen, the incipient industrialists and the merchants

operating on the non-capitalist market, the town functionaries and merchants. Ample space is devoted

by the paper to the institutionalisation of the middle class precursors as effect of trade liberalisation, of

the Organic Regulations and of the rural reforms. The conclusion of the study is that the sources of

prosperity for these middle classes had nothing in common with the capitalist rationalisation of the free

work, with the reinvestment of the profit to develop the business, but they were merely relying on the

feudal resources of the forced labour, on the servitudes associated to the former regime.

A resource lost on the way: the moral value of the precapitalist business. The study

reveals an unprecedented aspect of middle class genesis associated to the precapitalist trade and

with the precursors of the merchants that operate on the capitalist market, the fact that they had a

fundamental moral resource: the mutual trust of the business partners. The capitalist merchants

involved in mass trade that would eventually form a consistent part of the Romanian middle class

would have been rather interested to gain money, to surpass the problems of the competition, than to

145

cultivate with priority the principles of honesty, fair play, mutual trust, as part of the professional ethos.

Thus, a moral resource indispensable to business, part of the moral profile of the middle class,

available in the practice of the middle class precursors, was no longer as resuscitated and converted

into social capital of the merchants and manufacturers confronting on the free market, being partly lost

on the way.

The profile of the middle class during the interbellic period. Establishment of historic trends? An important section of the paper concerns the conditions of middle class emergence,

stressing on the fact that the social structure of the Romanian society was shaped after 1829

(Adrianopolis), by favouring the trade with western states, within the specific context of the Eastern

cycle of capitalism development by resuscitating the medieval resources. The 19th century and the first

half of the 20th century were marked by two stages of development of the Romanian society that

imprinted the profile of the social structure, for the middle class included: the (mercantilist) merchant

stage started and supported by the needs of the western industrial societies (1829-1880) and the

stage of protected development of the national industry (special laws protecting the national industry,

custom facilities, state credits, state orders) between 1880 and the end of the interbellic period.

The paper endeavoured to analyse the way in which such an evolution of the Romanian

economy influenced the status and profile of the middle class. The precarious state of agricultural

productivity was a poor source of expansion for the middle class. The most visible expression of the

absence of major stimulants for the development of the middle class in agriculture was the presence

of an explosive germ within the rural social structure where over 80% of the active population worked.

The “Auxiliaries” effect – a historical permanence?

This is about two “impressive maximums” that dominate the socio-professional structure

during the fourth decade of the interbellic period, described with accuracy by the reputed economist

dr. Mitu Georgescu: the absolute majority (51.1%) of the auxiliary members of the families of

agricultural workers and the relative majority consisting of the self-employed small agricultural workers

(34.3%). The practice of subsistence agriculture within a family system with an active population

overwhelmingly consisting of the family members that are helping the household head to perform a

primate exploitation of the land drastically limited the opportunities to build and consolidate a vigorous

middle class. The presence of small agricultural entrepreneurs, either on their land, or on other

people’s land (tenants) did not change substantially the precarious potential of the Romanian

agriculture to generate a middle class.

The data analysed by dr. Mitu Georgescu indicate two strongly unbalanced sources forming

the middle class of the Romanian society: 1) most of the active population, over 80% of the active

population of the country, engaged in land work and in related activities, provides insignificant sources

of recruiting elements for the middle class; 2) the segment of active population generating the middle

class is low (below 20% of the total active population) located, mostly, in non-agricultural branches in

urban areas. This asymmetry reflects in the occupational structure of the middle class.

Thus, the land owners, land owners that lent their land and the pensioners that live from own

incomes represent 7% of the total active population in urban areas and 0.7% of the total active

146

population in rural areas, that is 9 times lower (Georgescu 1939:55). While the self-employed

entrepreneurs consisting of business owners, handicraftsmen, merchants accounts for almost 18% of

the total active population in urban areas and for about 5% of the total active agricultural population

including farmers, tenants, etc. The small agricultural workers working their land (34% of the active

population in rural areas) can not be assimilated to the middle class because of their structural

characteristics associated to the subsistence economy, to the absence of the entrepreneurial ethos

and to their premodern life style.

The self employed (that live only by doing their profession) are very few, 0.4% of the total

active population; most of them do not have their own business, rather they are employees. This

category reminds the new middle class that has developed in western countries after World War Two.

The managing staffs of enterprises form an important segment of the middle class. It accounts

for 37.6% of the total active population: 1,063,121 persons employed in 282,542 industrial, trading,

credit and transportation enterprises (Georgescu 1939: 57, 59). The explanation of this high proportion

concerns the high frequency of small enterprises with less than 20 employees: 98.8% of the total

number of enterprises and 63.2% of the total staff employed by them (idem: 59). In other words, the

small craftsmen, the owners of small businesses add to the managing staff.

The administrative, office or trading, staff from enterprises (except transportation) is quite low:

8.2%. Other categories of staff that represent recruiting sources for the middle class are the trained

(licensed) workers that represent over one third of the total enterprise staff. The evolution and

structure of the middle class from the Romanian society until the end of World War Two were

interpreted in different manners according to the theoretical and ideological interpretations of the main

projects aiming to reform the country.

Theoretical legitimising of the middle class in the Romanian society. The next chapter is

dedicated to the Romanian sociological contributions that ties the process of Romanian middle class

establishment to the modernisation of its structures during the 19th century and during the first half of

the 20th century through: the establishment of a capitalist market with the assistance of foreign capital

and through cultural borrowing (institutions, values, behaviours) from advanced countries; the

establishment and development of the modern unitary national state; regulation of the demographic,

political, cultural development according to the standards of the civilised world. The following major

theoretical orientations on the middle class of the Romanian society are dealt with: the 1848

revolutionary project that brought the first doctrinarian institution of the middle class in the Romanian

society; the mercantilist justification of the middle class according to the view of St. Zeletin; the theory

of the middle class as “superposed layer” equivoque, parasitic intermediary class; the “poporanist” and

peasant project on the middle class in the preponderantly agrarian societies; the integralist model of

the social structure in which the middle class is integrated within the community, belonging to the

Bucharest School of sociology; a coherent program of middle class development elaborated by the

Romanian Social Institute; the contribution of C. Radulescu-Motru to the emergence of the Romanian

middle class, insisting on the continuous process of institutional construction by the application of the

logical postulate of identity.

147

Destructuration of the middle class during the communist period. A substantial part of

the paper concerns the status of the middle class within the communist society. The paper shows that

the instauration of the communist regime signified a rupture in the development of the middle class

with effects of profound destructuration of the social structure, accompanied by a conflicting approach

of the class social structure, having a logo the expression “two classes, a layer”. The whole communist

block displayed the destructuration of the concept of middle class by assigning negative values to the

class of businessmen and by replacing the thematic of the middle class by that of the layer of

intellectuality and the lack of visibility of the concept of middle class. The analysis of the thematic

distribution and of the chronological evolution of the Romanian sociological production during 1945-

1980 showed no explicit approach of the middle class.

Institution of the stat socialism (elimination of the private economic capital) and dissolution of the private entrepreneurs. The paper presents the decisive moments that caused the

most profound destructuration of the Romanian capitalist social structure: the establishment of the

communist state-party and the socialisation of the private property by several legislative and

managerial reforms and by means of economic and non-economic pressure and coercion. The direct

consequence of the economic and managerial policies enforced by the new institutions was the

devalorisation of the private economic capital and the dissolution of the private entrepreneurs. A whole

category of the middle class was practically liquidated, amputating one of the most dynamic human

and economic resources of the social structure of the country. The economic liquidation and, not few

times, the incarceration of the private entrepreneurs labelled as “class enemies” that undermine the

new regime was accompanied by the elimination of this category representative for the middle class

from the thematic of scientific research of the social structure.

Institutionalisation of the political capital and counter selection of the middle class. The

instauration of the political power of the communist state – party, supported by the liquidation of the

private property as main form of property in the Romanian economy and the instauration of the

socialist state and cooperative property produced a new hierarchy of the values and types of capital.

The old criterion of wealth lost importance, even becoming a handicap in the process of social

stratification, the phenomenon of counter selection in recruiting the social actors for the positions of

leaders and resource management and administration becoming manifest (Eyal, Szelenyi, Townsley

2001: 37). In exchange, the affiliation to the communist party, the loyalty towards the structures of the

new political power, holding a position in the party apparatus became the criteria and political social

capital indispensable for holding leading positions, a higher status in the society and privileges at the

top of the political hierarchy.

Rationalisation of the state socialism during the post-Stalinist period and rise of the competencies. The study reveals that within the context of general destructuration by destruction of

the traditional basis of a middle class, namely the criterion of the large and small property, the process

of counter selection produced a middle class of managers and professionals or technocracy. Under

the conditions of a social organisation based on the socialist property and on the economy of order

technocracy is characterised by a statute of dependence on the state-party. Even though this middle

class shared the status of dependence with the rest of the employed population, due to the general

148

status of working people – employee, the functions held by the middle class within the economic and

political hierarchy were the main factors of differentiation and procurement of privileges. The logic of

preserving the communist system on the trajectory of modernisation, the requirements of technico-

scientific rationality under the conditions of competition on the international market compelled the

governing power to recruit competencies. The new middle class of the communist bureaucracy,

technocracy and intellectuality started to penetrate the structures of the central, regional, local

administration, of the enterprises and services, creating networks of solidarity that will be updated after

the fall of the communist regime.

From the conflicting model of the class structure to the integralist one: reconstruction of the concept of social structure, invention of the concept of social homogenisation and its implications on the middle class. The paper shows here the evolution of the sociologic research on

the social structure after sociology regained its institutional status in 1966. Sociology is shown to have

revived after that. Various social groups are surveyed empirically – classes, layers, socio-professional,

residential and age categories – by older or newly established institutions and research groups.

Post-communist transition. Rebirth of the middle class. The paper reveals here the status

of the middle class under the conditions of the post-communist transition. It examines the processes of

privatisation and their benefits. The surveys that were conducted show that the return to the private

property, despite the sinuosity of the process, creates the conditions for the emergence of both the

traditional and the new middle class. The absolute novelty is the inversion of sequences of

establishment of the two middle class categories: first emerged the new middle class of the educated

bourgeoisie (professionals, technocracy, non-owning intellectuality or cultural bourgeoisie) and only

after that emerged the private entrepreneurs (former, traditional middle class).

Occupational profiles of the middle class in post-communist Romania. The study starts

with

The study begins with several conceptual delimitations in approaching the occupations in

order to ensure the consistency of classifications of the occupational status of the population. The

construction of the image on the occupational and professional profiles of the Romanian middle class

after 1989 was preceded by a comparative analysis of the economic, demographic and educational

structure of the population, relevant to the process of construction of this intermediary class, based on

comprehensive empirical evidence provided by census data, by work force surveys conducted in

population households (AMIGO), by life quality diagnosis conducted by IQL and by other specialised

publications.

The comparative analysis that was conducted reveals several phenomena that are significant

for the context of middle class rebirth: the decrease (between 1992-2002) of the proportion of active

population within the total population of working age, mainly due to early retirement simultaneously

with a significant increase of the number of students; the areas of demographic surplus by categories

of occupations appear for the agricultural workers, for unskilled workers and for operators; on the

other side, there is a decrease of the proportion of high work complexity occupations, including the

managers of economic, social and political enterprises, from the public administration.

149

An important observation of the survey concerns the differentiated evaluation of the two

sources of middle class recruitment, the property and the occupation, for Romania and for other

former communist countries. It is about the quite high importance of the occupation rather than of the

wealth in structuring the middle class.

The actual circumstances of accumulation and differentiation of the private property favoured

a bipolar model of property distribution which configures a wide majority of the population with no

property, except the property over their home, confronted with problems of ensuring the subsistence,

an a thin layer of people with significant fortunes. The distribution of land property is even more

polarised: despite the fact that over one third of the households own agricultural land, only 1% own

areas in excess of 10 ha.

The investigation of the second source of middle class formation revealed that from the

occupation point of view one may identify the minimal levels over which one may speak of affiliation to

the middle class. The following typical layers of the middle class from the perspective of occupational

and educational differentiation: the occupational group of the leading positions, the layer formed of

specialists with intellectual and scientific occupations, the group of technicians, foremen and

assimilated, the layer composed of administration officials and operative workers in services, trade

and assimilated. The assessments totalled 30-35% of the country population belonging to the middle

class, over half (60%) forming the lower class and a small percentage (5%) forming the upper class.

Over 80% of the intermediary class is recruited from urban environments and almost 60% are women.

The survey data allow the formulation of several questions and work hypotheses for further

research.

The existence of important volumes of population of working age in the “classical” stages of

development (the interbellic period) and rebirth (post-communist transition) of the middle class proved

to be just a condition with statute of virtuality of middle class consolidation and expansion. The

updating of this possibility depends on an assembly of structural characteristics and acts of will of the

decision-making factors that may slow down, put the break or accelerate the mentioned process.

Among the structural conditions of middle class recruitment one can notice the significantly lower

contribution of rural population of working age, of agricultural occupations, as compared to non-

agricultural occupations and urban population of working age. How can we understand and explain the

manifestation, almost in the same terms, during different historical periods, of a systematic mechanism

of putting the break or, in the best situation, of slowing down middle class functionality considering the

complex structure of the peasant household? Which attributes of the rural-agricultural household are

more vulnerable (how vulnerable) to the requirements of middle class ethos: the status of the

auxiliaries, that is of the internal informal sector of these households? the character of subsistence of

most peasant households? the family rationality of these production, sales and consumption units

versus the individual rationality typical to the farmers and tenants?

Several other similitudes and contrasts identified in the sources of middle class recruitment

during the interbellic and post-communist periods are worthy clarifying by specialised research: the

current quite low proportion of leaders and higher public officials, compared to the interbellic surplus;

the coincidence on employee preponderance within the middle class profiles in both surveyed periods.

150

Education – middle class generator. A distinct chapter of the paper analysed the education

as factor generating the middle class in Romania. Starting from the fact that one of the basic functions

of the school is to order the individuals according to their school diplomas, the survey tried to build a

correspondence between the educational and social hierarchies, between the secondary and higher

levels of education and the intermediary and higher social positions.

The statistics on education in Romania before and after 1989 showed that school played a

very important role in the configuration and evolution of the social structure in Romania. Until mid 70s,

due to the process of industrialisation, to the increased capacities of the production system to create

intermediary and high social positions, the social value of the school graduation diplomas that attested

the graduation of middle or high schools measured in opportunities to accede favourable social

positions remained at a high level. The economic crisis of the early 80s and the increased political

control on the educational system decreased the social value of the secondary education diplomas

and increased the pressure on the higher education. The access to education, particularly to higher

education, was increasingly influenced by factors belonging to the social-family environment of the

student (educational level and occupation of the parents, area of residence, type of graduated high

school etc.), so that the ample process of educational and occupational mobility characteristic to the

first period of the communist regime is followed by a period of social reproduction that would last until

late 80s. The transition of Romania from a totalitarian political regime to a democratic one, from the

command economy to the market economy did not mean, however, the transition from a society

based on social reproduction to a meritocratic society. The effect of diminished inequalities for access

to education was cancelled by the increased social inequalities so that the chances of an individual of

modest social origin to accede to an intermediary or high social position are very low.

Most of the sub-groups that form the current middle class of Romania consist of people that

graduated the secondary and/or higher education before 1989 or during early 90s, or the inheritors of

the people that belonged/belong to intermediary or high socio-professional categories. The current

middle class is, at least until now, dominant as cultural capital. The economic capital is poorly

represented at the level of the middle class and in lack of a legislative support and of a stable

business environment there are odds it will decrease even more. The increasing social inequalities in

the Romanian society that affects directly the access toe education for much of the population may

also restrain the “boundaries” of content of the middle class in Romania. Education plays an important

role in the process of middle class formation in any country, but there also has to be the support of the

other components of social system. It is important to have the objective of an, as large as possible,

share of population to graduate secondary and higher education and to have as many of them holding

favourable social positions, but it is equally important to create the conditions of access to education,

while the productive system must be able to produce such positions.

The middle class as self-positioning. Macrosocial evaluation. The relevance of self-

positioning according to the social class markers derives from the symbolic connotations of the

concept; the authors have estimated that class identification is influenced by both the personal

characteristics of the life style and by the more general perception of stratification in society. The

comparative analysis of the data from the Barometer of Public Opinion from 1998, 1999, 2003 and

151

from other sources revealed several significant results. A significant difference was noticed between

self-positioning distribution within the middle class and the perception of those subjects on social

inequality; the explanation given by the paper is a consequence of the theory of descendent

comparison (Thomas A. Willis), which describes the tendency of the individuals to increase the self

esteem and to raise their status within the social hierarchy by comparing with social categories in

inferior situations. The self-positioning criteria were identified with the assistance of a model of multiple

regression of the variables: household endowment and implicitly the life style is the main marker for

the position of the individuals within the social hierarchy; following are, in a decreasing order, the

influence of entrepreneurship on self-positioning within the social hierarchy; the income appears as a

non-significant predictor of the perception of class affiliation; a significant criterion is own education

and father education, associated with a certain prestige and with consumption peculiarities that direct

them the self-image.

Class perception and self-identification. Case study. In order to identify the determining

factors of the social stratification and of middle class formation in Romania the paper also considered

the empirical investigation of population perceptions. A qualitative survey was thus conducted with the

support of the students from the Faculty of Sociology and Social Work of the Bucharest University,

between 2002-2004. The interview guidebook was structured within 4 large themes: image on the

middle class, indicators defining the middle class, class self-identification and status dimensions. The

analysis of group interviews showed that the population has a clear image on the middle class. It

resulted that factors such as the level of education, age, residential area, occupation, type of activity

etc. do not influence very much the perceptions and conceptions of the individuals on the process of

middle class formation in Romania. The survey data support the conclusions of the previous chapters

concerning the occupational profiles of the middle class and the Macrosocial evaluation on self-

positioning, as well as the conclusions of other surveys and studies conducted in Romania on this

subject: work professionalisation is the main source of middle class formation; the relation to indicators

such as incomes and wealth dramatically narrow the limits and content of the middle class; one can

not currently speak of the existence of a class conscience; the population is conscious on the

necessity of formation of a strong middle class in the Romania society but lacks trust in its chances at

least at the moment of the survey.

*

* *

The retrospective on the social structure and dynamics of the middle class reveals several

significant elements of the social interaction according to the structuring that can be used as markers

to investigate the post-communist transition of the Romanian society.

The most productive hypotheses validated by comprehensive empiric evidences were those

that integrate the class and status dimensions of the middle class providing composite indicators of

the social structure in terms of occupational positions, property and wealth status, life style of the

individuals.

152

The most interesting methodological efforts were those directed both towards a structural

founding and towards a behavioral founding of the relations characteristic to the middle class

underlining the strategic position of the occupation (career) in “breaking through the class barriers” in

the modern society, the segmentation of the social structure by the hierarchy of occupations, the

discriminatory character of the social structure expressed by the indicators showing class self-

positioning, life style, self esteem.

The study of the Romanian sociological representations on the middle class bears

contemporary relevance within the context of understanding and explaining the processes of the post-

communist transition towards democratic structures, of market economy, preventing some economic

interpretations of the phenomena of social stratification and warning on the risks of programs and

strategies that push too much on the rationalization of the social practices.

The authors of this paper express their hope that the endeavor to diagnose the phenomena

and processes of the social structure of our society, of middle class formation and development will

serve to the progressive rationalization of society, to redirect the action of social reformation,

becoming part of the social change.

153