SUPORT ÎN SITUAȚII DE CRIZĂ-DIVORȚUL PĂRINȚILOR

Comisie metodică:

C.J.R.A.E.MM

Mai 2020

Consilier școlar:

ANIȚAȘ SIMONA ANGELICA

Consilier școlar:

MOGA RITA

Divorțul

Structura lucrării Ce este divorțul?

Statistici

Impactul psiho-social al divorțului asupra familiei

Factori agravanți ai consecințelor divorțului asupra copiilor

Factori protectivi, care moderează riscurile asociate cu divorțul

Impactul divorțului asupra copiilor

Manifestările post-divorț în funcție de vârstă

Tulburări emoționale asociate divorțului și separării

Generalităţi despre consilierea psihopedagogică în situații de criză

Intervenţia în situații de criză psihologică.

Evaluarea şi intervenţia în criza psihologică

Etape esenţiale în acordarea ajutorului psihologic

Cum intervenim

Managementul emoţiilor negative disfuncţionale

Explorarea alternativelor

Restabilirea echilibrului psihologic

Suport psihologic în situația de divorț

Bibliografie

Ce este divorțul?

Divorțul este unul dintre fenomenele care afectează echilibrul psiho-

emoțional al membrilor familiei, în special al copiilor, și generează disfuncții,

uneori majore, pe toate nivelurile vieții lor (personal, relațional, economic,

profesional, social, spiritual).

Echilibrul emoțional al părinților este în strânsă legătură cu cel al

copiilor, astfel încât orice perturbare la primul nivel se reverberează mult mai

intens în cel de-al doilea.

“Orice pierdere este o traumă, de mai mică sau mai mare intensitate și

necesită o perioadă de vindecare. În acest proces, copilul poate experimenta o

paletă largă de emoții, cu sau fără legătură cu realitatea: frustrare, teamă,

sentimentul de a fi abandonat, anxietate, descurajare, respingere, furie, etc.”

(Dumitriu, 2016)

StatisticiÎn România, divorțul poate fi interpretat, la ora actuală, drept un fenomen

social în creștere. Numărul divorțurilor a crescut cu 328% din anul 1930 până

în 2015, rata fiind de 1,22 la o mie de locuitori, se arată într-o publicație a

Institutului Național de Statistică (INS).

În ceea ce privește rata divorțului, definită ca numărul de divorțuri raportat la

numărul de căsătorii care au loc într-un an calendaristic, recordul negativ s-a

înregistratîn anul 2011, de 34%, fiind dublu față de anul 1990, când rata

divorțului a fost de 17%.

În România, rata divorţului a ajuns la 25% în anul 2015, conform datelor depe site-ul INS, reprezentând numărul total al divorţurilor raportate la numărultotal al căsătoriilor într-un an.

La nivelul anului 2016, pe teritoriul României, numărul divorţurilorpronunţate prin hotărâre judecătorească definitivă sau pe cale administrativă afost de 30497, înregistrându-se o rată de 1,37 divorţuri la 1000 locuitori,conform datelor statistice

publicate de INS (http://www.insse.ro).

Statistic vorbind, copiii ai căror părinţi au divorţat înregistrează mai multe

probleme de sănătate, mai multe dezechilibre emoţionale şi

comportamentale (consum de alcool şi droguri, dificultăţi de integrare în

grupurile de vârstă, experienţe sexuale precoce, copii născuţi în afara

căsătoriei, gânduri de sinucidere) şi obţin rezultate şcolare mai slabe decât

copiii care cresc alături de ambii părinţi.

În timp ce aproape toți copiii trăiesc distres datorită divorțului părinților,

doar 20-25% sunt la risc pentru a dezvolta probleme emoționale de genul

tulburărilor afective, tulburări de anxietate, și tulburări de conduită (Emery,

2004). Astfel divorțul nu-i condamnă pe copii la o viață cu probleme și

greutăți, dar poate determina factori de risc care pot fi cauză a mai multor

probleme (Clarke-Stewart și Brentano, 2006).

Impactul psiho-social al divorțului asupra

familieiPerturbări ale divorțului:

Perturbări la nivelul funcțiilor familiei (funcția economică, funcția de solidaritate, de

socializare)

Perturbări ale rolurilor familiale (conjugal, parental, fratern, filial)

Perturbări de tip emoțional

Implicații ale divorțului:

Implicații legale

Modificarea contextului personal de viață

Modificarea contextului social

Efectele divorțului asupra copilului:

efecte pe termen scurt: tulburări de comportament, probleme educaționale și

relaționale. Apare externalizarea afectelor la băieți și internalizarea acestora în cazul

fetelor;

efecte pe termen mediu: scăderea performanțelor școlare (risc abandon școlar),

afectarea stimei de sine, dificultăți în relația copil-părinte;

efecte pe termen lung: dificultăți de adaptare, probleme în relația de cuplu (relația

părinților fiind model), nivel socio-economic scăzut, nivel mai scăzut de satisfacție a

vieții, dezechilibre emoționale și comportamentale, tulburări de personalitate.

Factori agravanți ai consecințelor divorțului asupra copiilor

(Hughes, 2005):

Disputele conjugale/ conflictele nerezolvate între părinți (Flowerdew și Neale,

2003), care conduc la conflicte de loialitate

Tranziţiile successive (schimbarea școlii, aprieteniilor și extinderea membrilor

familiei, schimbări care produc stres)

Vârsta copilului (Preadolescenţii pot fi, dezechilibraţi mai puternic de un divorţ,

dar nu divorţul în sine este cauza, ci întâlnirea între schimbările bio-psiho-sociale

specifice vârstei şi contextul separării părinţilor)

Dezavantajul economic.

Sănătatea mentală a părinților.

Condițiile externe familiei nucleare.

Factori protectivi, care moderează riscurile asociate cu divorțul

Competența custodiei părinților și parentingul (Kelly și Emery, 2003)

Disponibilitatea emoțională a mamei

Cooperarea părinților după divorț

Impactul divorțului asupra copiilor

În funcție de vârsta copilului la divorț, de caracteristicile acestuia,

dar și de modul în care părinții gestionează separarea, o serie de probleme

de ordin emoțional, comportamental sau social pot interveni pe parcursul

sau după separare.

Comparativ cu copiii proveniți din familii cu părinții căsătoriți,

copiii cu părinții divorțați au rezultate academice mai scăzute și un nivel

mai mare de absenteism școlar, mai multe probleme emoționale și

comportamentale, stimă de sine mai scăzută și se confruntă cu mai multe

dificultăți în relațiile interpersonale (Amato, 1993, 2000; Kelly, 2000).

Rapoartele calitative asupra costurilor emoționale în rândul copiilor implică

stări și amintiri dureroase, și o dorință pentru mai mult contact cu tata, pe

întreg parcursul copilăriei (Emery, 2004; Marquadt, 2006; Wallerstein,

2000).

Manifestările post-divorț în funcție de

vârstă 0 - 3 ani: întârzieri în dezvoltarea cognitivă, socială și puține relații de

atașament sigur, dificultăți de somn, coșmare, iritablitate sau hiperactivitate,

tristețe, plânge des și refuză să mănânce, anxietate de separare, tulburări ale

limbajului expresiv și dificultăți de articularea cuvintelor.

3- 5 ani: teama de a sta singur, teamă de abandon sau separare, de lipsa

iubirii părinților, fabulații pe tema împăcării părinților, sentimente de

vinovăție față de despărțirea părinților, preocupare constantă, dificultăți în a

învăța, dificultăți de concentrare, relații de atașament nesigure, dificultăți de

relaționare socială, probleme de comportament, niveluri mai scăzute ale

încrederii în sine și dificultăți de adaptare la grădiniță, comportamente

regresive, neîncredere în ceilalți, o mai mare frecvență și intensitate a

crizelor de furie și o tendință crescută spre auto-blamare (Clarke-Stewart și

Brentano, 2006)

6- 8 ani: agresivitate, furie față de mamă, sentimente de trădare,idealizarea părintelui absent, conflicte de loialitate, coșmaruri,anxietate, sentimente de tristețe accentuată, pierderea interesuluifață de activități plăcute și scăderea randamentului școlar, se simteneiubit, pot apărea comportamente inacceptabile, cum ar fiminciuna, furtul, agresiunea, are o puternică dorință de a-și reuniparinții sau încearcă să îi găsească mamei un nou partener,dificultăți academice (Amato, 2001) în mod particular în ceea ceprivește cititul, silabizarea și abilitățile matematice (Bisnaire,Firestone și Rynard, 1990), înclinație spre alienarea dureriipărintelui rezident și o oarecare revoltă împotriva celuilalt părinte(Johnson și Roseby, 1997), dificultăți în relaționarea cu cadreledidactice, pot fi neîncrezători în forțele proprii și pot manifestapuțină inițiativă în procesul de învățare, sentiment de vină,sentimente de inadecvare față de propria persoană, sentimentulpredominant este furia, fiind însoțită de simptome psihosomatice(dureri de cap, dureri de stomac). (Mitrofan, 2008, p. 274)

9- 12 ani: furie, tocmai pentru a se apăra de durere, șoc, poate fi foarte dificil,

mai ales că începe pubertatea, încearcă să se răzbune pe cel pe care îl crede

responsabil pentru divorț, îi este rușine de ce i se întâmplă familiei sale, este

derutat, adesea ia parte unuia dintre părinți

13- 18 ani: relația cu părinții devine mai distantă, pentru că el este mai

independent, își critică părinții și își promite să nu facă aceleași greșeli, este

responsabil față de frații mai mici, pare mai matur decât cei de vârsta lui, nu

se poate decide de partea cărui părinte este, poate părăsi casa pentru a evita

conflictele, prezintă un mare risc de suicid, poate deveni izolat sau depresiv,

se poate refugia în alcool, droguri, are dificultăți în a-și vedea părintele cu un

alt partener, probleme de comportament, niveluri ridicate ale conflictelor cu

părinții și relații de atașament mai puțin sigure, predispoziție la frustrare,

sentimentul lipsei de putere pentru restabilirea situației și adesea implicare în

consum de alcool, droguri, activitatea sexuală prematură, comportamente

agresive și delicvente ca formă de exprimare a supărării (Kirby, 2002),

descreștere la nivelul stimei de sine, lipsa de încredere și conflicte mai

frecvente la nivelul relațiilor romantice și o mai mare probabilitatea a

divorțului la vârsta adultă (Ross și Mirowsky, 1999).

Tulburări emoționale asociate divorțului și

separării (Dumitriu, 2016)

Tulburările anxioase Copiii resimt anxietatea ca pe un sentiment de teamă şi

tensiune, însoţit de fenomene motorii şi vegetative (transpiraţii, uscăciunea gurii,

dureri abdominale, diaree). Sunt reacţii de percepţie a unui pericol iminent, frica

apărând în prezenţa obiectului sau evenimentului stresant, în timp ce anxietatea

este mai generalizată, difuză şi cu un caracter anticipator. Aceste trăiri prezintă

variaţii în cursul dezvoltării atât în natura cât şi în modalitatea de răspuns. Unele

dispar, în timp ce altele se intensifică cu vârsta. La copiii foarte mici poate

apărea teama de străini, de figurile nefamiliare sau care produc neplăcere

copilului.

Tulburările de panică pot apărea în contextul oricărei alte tulburări anxioase,

dar şi al altor tulburări mentale şi se manifestă prin atacuri de panică

recurente sau perioade de frică intensă, care se asociază cu palpitaţii,

transpiraţii, teamă, senzaţie de sufocare, durere în piept, tulburări

abdominale, vărsături, greaţă, leşin, ameţeală, senzaţie de ireal, senzaţie că-şi

pierde controlul, senzaţie de moarte iminentă, parestezii, modificări ale

culorii feţei.

Anxietatea generalizată apare în cazul copilului traumatizat de situația

conflictuală care însoțește divorțul, începând cu vârsta de 5 ani, fiind mai

frecventă în cazul adolescenţilor. Copiii prezintă griji sau preocupări pe

care nu le pot controla, asociate cu simptome precum: nelinişte,

fatigabilitate, dificultăţi de concentrare a atenţiei, iritabilitate, tensiune

musculară, tulburări de somn. Ei sunt preocupați excesiv de calitatea

performanţei lor, sunt extrem de conformiști, perfecţioniști şi nesiguri pe ei,

caută frecvent aprobarea părintelui.

Tulburările de stres (posttraumatic şi acut) apar cel mai adesea în cazul

copilului abuzat, expus unui eveniment traumatic asociat divorțului

conflictual, care a experientat, a fost martor ori a fost confruntat cu un

eveniment care a implicat moartea, ameninţarea cu moartea sau vătămarea

gravă a integrităţii sale sau a altora, trăind o frică intensă, neputinţă, oroare

sau manifestând un comportament dezorganizat sau agitat. Copilul

retrăieşte evenimentul traumatizant prin amintiri dureroase, joc repetitiv

care reflectă trauma suferită, vise terifiante, flashback-uri în care reapare

evenimentul stresant, disconfort puternic la reamintirea traumei, tulburări

neurovegetative. La copiii mai mici şi la cei supuşi unui abuz de lungă

durată se observă o întârziere în dezvoltare. Tulburarea de stres se asociază

cu un sentiment de pesimism cu privire la viitor, cu refuzul de a-şi face

planuri.

Tulburările de dispoziţie se pot regăsi la copiii ai căror părinți se despart sau

divorțează, care prezintă deseori simptome depresive mai mult sau mai puţin

severe. Din punct de vedere clinic, simptomele prezente sunt variate, în

funcţie de vârsta copilului, şi nu corespund întotdeauna criteriilor DSM.

Astfel, Dobrescu notează o serie de caracteristici clinice ale tulburării

depresive la copii şi adolescenţi. În cazul copilului preşcolar se observă

apatie, refuzul alimentaţiei, refuzul jocului, plâns facil, iritabilitate, uneori

enurezis, encoprezis, dureri abdominale, diaree sau vărsături. Şcolarul

prezintă deseori simptome psihosomatice – cefalee, dureri abdominale,

tulburări vegetative – atenţie scăzută, scăderea performanţelor şcolare,

iritabilitate, tendinţa la izolare, uneori accese de violenţă; copilul este apatic,

fără poftă de mâncare, prezintă lentoare motorie si verbala; deseori apare

scăderea imaginii de sine. În cazul adolescentului simptomatologia este

asemănătoare cu cea a adultului. Acesta afirmă pierderea interesului şi

plăcerii, lipsa de energie, apar frecvent tulburări de apetit şi de somn,

sentimente de inutilitate, nefericire şi eşec, ideaţie suicidară şi chiar tentative

de suicid.

Depresia la copil şi adolescent poate apărea chiar la vârste mici şi este

asociată deseori cu un risc crescut de suicid, abuz de substanţe şi tulburări de

comportament. Copiii prezintă o funcţionare deficitară la nivel psihosocial,

şcolar şi familial. Prevalenţa tulburării nu este deloc scăzută în populaţia

generală, cazurile fiind mai frecvente în situaţii de abuz sau neglijare. O

atenţie deosebită o solicită riscul de suicid ce poate apărea în cazul

tulburărilor depresive.

Tulburarea reactivă de ataşament se caracterizează prin relaţionarea socială

inadecvată şi marcat perturbată în cele mai multe contexte, care începe

înainte de vârsta de 5 ani şi este asociată cu o îngrijire flagrant patologică.

Există două tipuri de tablouri clinice: tipul inhibat, copilul fiind incapabil să

iniţieze şi să răspundă la cele mai multe interacţiuni într-un mod

corespunzător evolutiv. Acesta prezintă un tipar de răspunsuri excesiv de

inhibate, hipervigilente şi extrem de ambivalente (vigilenţa rece, rezistenţa la

consolare sau un amestec de apropiere şi de evitare); tipul dezinhibat –

copilul prezintă un pattern de ataşamente difuze: o sociabilitate

indiscriminativă sau o lipsă de selectivitate în alegerea persoanelor de

ataşament.

Tulburările de comportament, în cazul de față dezvoltate ca formă de

reacție la situația traumatizantă pe care copilul o traversează, se împart în

patru clase principale:

- Conduita agresivă: cauzează sau ameninţă cu vătămarea fizică alţi oameni

sau animale: adesea tiranizează, ameninţă sau intimidează pe alţii; iniţiază

adesea bătăi, a făcut uz de o armă care poate cauza o vătămare corporală

serioasă altora, a fost crud fizic cu alţi oameni; cruzime fata de animale; furt

cu confruntare cu victima (ex: banditism, furt din poşete), etc.

- Conduită non-agresivă: cauzează pierderea sau prejudicierea proprietăţii;

- Fraudă sau furt;

- Violări serioase ale regulilor: adesea lipseşte de acasă noaptea în dispreţul

interdicţiei părinţilor, începând înainte de vârsta de 13 ani; a fugit de acasă

(noaptea) de cel puţin două ori în timp ce locuieşte în casa părintească sau a

substitutului parental (sau odată, fără a reveni acasă o lungă perioadă de

timp); chiuleşte adesea de la şcoală, începând înainte de a împlini 13 ani.

Neepisodice:

- neascultarea, agresiunea, minciuna, furtul, fuga, vagabondajul;

Episodice:

- inhibiţie, mutismul, narcolepsia, catalepsia, cataplexia, dezinhibiţia,

disconfort – primar – epileptic; – instinctiv, – secundar – impulsiv; acting-

out

Tulburarea de adaptare apare ca răspuns la un stresor psihosocial

identificabil, cum este cazul divorțului, de o severitate mult mai mică decât

în cazul stresului posttraumatic sau acut, în termen de 3 luni de la apariţia

acestuia. Simptomele sau comportamentele semnificative clinic sunt

reprezentate de detresă marcată şi deteriorare semnificativă în funcţionarea

socială sau şcolară/relatională.

Clasificarea tulburărilor de comportament în funcţie

de fenomenologia clinică de manifestare

Generalităţi despre consilierea

psihopedagogică în situații de criză

Studiile au demonstrat ca divorțul este un eveniment de viață stresant, aflându-

se pe primele locuri in topul stresorilor de-a lungul vieții (pe lângă moartea cuiva

drag, căsătorie, schimbarea serviciului, concediere etc), deoarece schimbă statutul

celor doi adulți dar și al copilului.

În conformitate cu bunele practici şi cu recomandările clinice de actualitate

bazate pe dovezi (pentru detalii a se vedea www.healthquality.va.gov), evaluarea şi

managementul reacţiilor la stres, în perioada imediată expunerii la un eveniment cu

potenţial traumatic, prin tehnici individuale şi/sau de grup, validate ştiinţific, de

prim ajutor psihologic,urmate de abordarea prin intervenţii scurte focalizate pe

simptom, pentru a preveni evoluţia spre stresul posttraumatic, reprezintă obiectivul

cel mai realist al intervenţiei în criza psihologică.

Înțelegerea situației, a contextului și a

nevoilor membrilor implicați

A. Contextul de viață:

- structura actuală a familiei (în divorț sau post-divorț);

- statutul locativ al copilului;

- persoanele implicate în creșterea și educarea copilului;

- modul în care membrii familiei comunică;

- nivelul de conflict și felul în care acesta afectează copilul;

- adaptarea copilului la noua structură a familiei;

- schimbările majore care s-au produs în urmă divorțului – schimbarea

locuinței, a școlii, a relațiilor de vecinătate;

- situația financiară;

- frecvența cu care copilul își vede părintele absent

- frecvența contactelor dintre cei doi părinți.

B. Nivelul comportamental:

- modul în care membrii se comportă unii cu ceilalți;

- preferințele copilului și maniera în care își respinge unul dintre părinți;

- ce fel de comportamente sunt încurajate sau sancționate;

- ce fel de comportamente sunt deranjante și cum sunt gestionate;

- violența, neglijarea sau abuzul;

- modificări comportamentale post-divorț;

- tulburări de comportament;

- comportamente care se doresc a fi schimbate;

- istoricul comportamental al membrilor fostei familii;

- atitudinea față de divorț;

- comportamente provocatoare sau alianțe

C. Nivelul cognitiv:

- informații greșite sau distorsionate pe care copilul le deține despre divorț;

- alianță cu unul dintre părinți și motivele pe care se bazează;

- convingeri și atitudini internalizate ca mod de a-și demonstra loialitatea;

- explicații despre respingerea unui părinte care par a depăși nivelul cognitiv

specific copilului;

- raționamente despre divorț și modul în care îl interpretează;

- explicații ale adulților pentru propriile comportamente și modul în care

interpretează comportamentul celuilalt;

- maniera de abordare în planul comunicații (poziția agresivă, pasivă sau

mutismul de refuz).

D. Nivelul emoțional:

- existența unei tulburări clinice la copil în urma divorțului (depresie,

anxietate, etc.);

- o perturbare emoțională la unul dintre părinți, care afectează copilul;

- un nivel ridicat de conflict în relația parentală – frustrări, probleme

nerezolvate, care se răsfrâng asupra copilului;

- singurătatea și sentimentul de copleșire al părintelui;

- transformarea copilului într-un partener sau confident;

- culpabilizarea celuilalt părinte sau a copilului;

- sentimente de rușine legate de divorț;

- sentimente de abandon sau teamă de abandon.

E. Nivelul somatic:

- existența unei afecțiuni fizice și modul în care afectează calitatea vieții;

- obiceiuri sănătoase/nesănătoase (alimentație, fumat, alcool, consum de

droguri);

- abuzul fizic asupra unui părinte sau a copilului;

- capacitatea de a se relaxa;

- nivelul de stres la care e supus organismul;

- existența unor reacții psihogene transpuse la nivel somatic (o afecțiune fără

bază organică);

- modul în care copilul este securizat prin contact fizic, capacitatea membrilor

de a fi în contact și de a susține.

Intervenţia în criză este:

O acţiune psihologic orientată

O acţiune imediată şi punctuală, operând

într-un anumit moment al crizei;

O acţiune personalizată;

O încercare de a corecta perturbările temporare emoţionale, cognitive şi comportamentale;

O acţiune limitată în timp;

O acţiune care vizează restabilirea capacităţii de coping adaptativ şi funcţionării generale psihosociale.

O acţiune care presupune susţinerea persoanei în demersul de a ieşi din criză

Intervenţia în situația de criză psihologică

Abordarea în cadrul intervenției este globală și vizează integralitatea.

Evaluarea şi intervenţia în criza psihologică

Ce se urmăreşte în timpul evaluării unei persoane aflată în criză psihologică?

1.Descrierea evenimentului declanşator al crizei;

2.Determinarea perioadei când s-a produs (secvenţa temporală a crizei);

3.Existenţa planului sau a intenţiei de suicid şi/sau homicid;

4.Identificarea funcţionării generale în plan social, familial etc.;

5.Evaluarea consumului de alcool/substanţe, în prezent şi în antecedente;

6.Dacă persoana a mai experimentat acel tip de stresor cu altă ocazie şi ce metode de coping autilizat;

7.Determinarea capacităţii de coping prezente (dacă a încercat o metodă de a ieşi din criză );

8.Percepţia persoanei despre criză,existenţa resurselor proprii (calităţi, abilităţi, experienţă);

9.Identificarea accesului la reţeaua de suport (familie, prieteni, colegi etc.);

10.Identificarea nivelul de funcţionare din pre-criză;

11.Aderenţa persoanei la mijloacele/metodele externe disponibile de ajutor

Caracteristici

ale persoanelor aflate în criză psihologică

Caracteristici emoţionale:

instabilitate emoţională; iritabilitate; tensiune;furie; anxietate; control slab al emoţiilor; crize de plâns; nerăbdare

Caracteristici cognitive:

biasare atenţională; dificultăţi de concentrare; tulburări de memorie etc

Caracteristici comportamentale:

impulsivitate; agitaţie psihomotorie; agresivitate; izolare socială; evitare experienţială; lipsă totală de reacţie ;

Etape în intervenție

1.CONTACT ŞI IMPLICARE (iniţierea de contacte într-o manieră non-

intruzivă, plină de compasiune şi pragmatică).

2. SIGURANŢĂ ŞI CONFORT (creşterea imediată şi continuă a siguranţei şi

asigurarea confortului fizic şi emoţional).

3. STABILIZARE (calmarea şi orientarea persoanelor afectate)

4.CULEGERE DE INFORMAŢII DESPRE NEVOI ŞI PREOCUPĂRI

CURENTE (culegerea de informaţii suplimentare şi adaptarea intervenţiei ).

5.CONEXIUNE CU REŢELE DE SUPORT SOCIAL (membri de familie,

prieteni, vecini şi resurse de ajutor comunitar).

Cum intervenim !

”construiţi” încrederea, prin asigurarea persoanei asupra confidenţialităţii şi aonestităţii;

ascultaţi într-o manieră atentă şi activă;

oferiţi oportunitatea persoanei de a comunica în felul în care poate şi doreşte să ofacă;

concentraţi-vă pe conţinutul verbal şi meta-verbal al comunicării;

evaluaţi emoţiile persoanei şi controlaţi comunicarea (ce spune, cum spune sauce evită să spună);

păstraţi o atitudine focalizată, deschisă, onestă şi sinceră, indiferent de situaţiesau de provocări;

adresaţi întrebări deschise, pentru a evita răspunsurile scurte;

parafrazaţi şi faceţi reflectări empatice pentru a-i oferi persoanei sentimentul că afost auzită;

solicitaţi permisiunea de a acţiona;

adaptaţi intervenţia la contextul cultural al persoanei;

adaptaţi intervenţia la particularităţile de gen ale persoanei.

Managementul emoţiilor negative disfuncţionale ajutaţi persoana să-şi identifice şi să exprime emoţiile şi gândurile;

Oferiți siguranţa că este auzită şi înţeleasă;

exprimaţi empatie şi compasiune faţă de starea emoţională în care se află;

ajutaţi-o să-şi accepte emoţiile şi gândurile fără a le judeca;

ajutaţi-o să-şi descrie emoţiile în cuvinte şi să le denumească;

comunicaţi calm, clar, scurt, nu daţi ordine, nu etichetaţi, nu vă arătaţi precipitat(ă),

nu fiţi excesiv de directiv(ă);

Învăţaţi persoana să folosească exerciţii de respiraţie, relaxare musculară, tehnici de

distragere a atenţiei şi de angajare în activităţi de calmare pentru creşterea toleranţei

la stres;

Învăţaţi persoana să folosească metode de acceptare a realităţii (a fi prezent moment

cu moment în realitatea imediată, a nu judeca, a dirija atenţia către respiraţia proprie,

a lua gândurile proprii ca pe simple gânduri şi a nu reacţiona la ele, a accepta

realitatea fără a încerca să o schimbe, etc.).

rămâneţi cu persoana până se linişteşte; ajutaţi-o să înţeleagă relaţia dintre emoţii şi

gândurile subiacente („mesajele pe care ţi le dai îţi întreţin emoţiile, nu factorii

externi”);

ajutaţi-o să-şi corecteze distorsiunile cognitive cu privire la criză pentru a-şi reduce

reacţiile disfuncţionale/dezadaptative (gândirea „totul sau nimic”, catastrofizarea,

filtrarea mentală etc

Explorarea alternativelor stabiliţi o relaţie de acceptare necondiţionată;

clarificaţi problemele cărora trebuie să le facă faţă;

ajutaţi-o să-şi identifice sursa problemelor sale;

încurajaţi-o să discute despre schimbările pe care le-ar dori sau ar fi necesar să le facă

folosiţi o abordare realistă şi focalizată pe probleme specifice;

asistaţi-o în procesul de diviziune a problemei în părţi mai mici, pe care să le

identifice, să le ordoneze, să le prioritizeze şi să încerce să le rezolve într-un mod logic;

ajutaţi-o să cântărească consecinţele pozitive şi negative ale fiecărei acţiuni;

cultivaţi-i optimismul, ajutaţi-o să vadă problema ca fiind externă, temporară, specifică

şi nu ca o expresie inevitabilă a eşecului său personal;

ajutaţi-o să selecteze strategii de coping alternative care să-i uşureze situaţia

încurajaţi-o să preia responsabilitatea propriilor greşeli,fără a creşterea sentimentului de

neajutorare specific crizei;

ajutaţi-o să-şi îmbunătăţească imaginea de sine, să aibă curajul schimbării, să facă

afirmaţii echilibrate la adresa propriei persoane;

ajutaţi-o să identifice ceea ce e mai important şi ceea ce contează cu adevărat, pentru a

reduce lista de probleme zilnice de rezolvat.

Restabilirea echilibrului psihologic

încurajaţi-o să creadă în capacitatea sa de a realiza ceea ce îşi doreşte;

ajutaţi-o să vadă diferenţa dintre problemă şi soluţia problemei;

ajutaţi-o să evoce şi să formuleze explicit dorinţa de a trece la formularea

unui plan de schimbare/acţiune;

asistaţi-o pentru a înţelege discrepanţa dintre unde este acum şi unde ar vrea

să fie;

deschideţi discuţia schimbărilor posibile şi fezabile care să constituie nucleul

planului de acţiune;

ajutaţi-o să vadă că problema şi soluţia problemei sunt parte integrantă a

crizei;

ajutaţi persoana să găsească soluţia adecvată, să o formuleze în termeni

comportamentali şi să o pună în practică.

Suport psihologic în situația de divorț

Consiliere pre-separare (cu focus pe părinte):

Înaintea divorțului propriu-zis sunt luni întregi de îndoieli, de discuții,

de frământări determinate de grija față de binele copilului: Oare e bine să

divorțez, nu sunt cumva egoist? E mai bine să rămânem împreună pentru

copil? Cum să ne anunțăm copilul? Ce să îi spunem? Cum să îi explicăm

motivele pentru care unul dintre noi se va muta de acasă? Mă va mai iubi

copilul meu dacă mă despart de tatăl/mama lui? Voi putea oare să mai am o

relație apropiată cu copilul meu?

Ședințe individuale de consiliere pentru a oferi sprijin in identificarea

raspunsurilor potrivite, va putem consilia si indruma pentru a anticipa si a

limita cat mai mult efectele negative ale despartirii asupra copiilor

Consiliere post-separare (cu focus pe copil și relația părinte-copil)

A. Suportul oferit părinților Consilierea părinților privind modul în care pot transmite decizia copilului și

asigurarea siguranței

Psiho educație (efectele divorțului asupra copilului, factorii agravanți șiprotectivi, manifestările copiilor după divorț în funcție de vârstă și modalități de aface față acestora, înțelegerea modificărilor și perturbărilor psiho- sociale,alienarea parentală, etc)

Redefinirea rolurilor parentale

Managementul timpului, a schimbărilor, a crizelor, a stresului

Gestionarea reacțiilor, emoțiilor proprii și menținerea echilibrului emoțional și alsănătății mintale

Gestionarea relației părinte-copil

Gestionarea situațiilor tensionate

Manifestarea afecțiunii/ suportului afectiv, comunicarea cu copilul și modalitățide petrece a timpului

Cooperarea părinților după divorț și echilibrarea stilurilor parentale

Cunoașterea și satisfacerea de către părinte a nevoilor de dezvoltare fizică,psihică, socială și spirituală a copilului, specifice vârstei și situației concrete,cunoașterea efectelor separării asupra copilului, în funcție de nivelul său dedezvoltare (cognitivă, afectivă, socială)

Dezvoltarea unor strategii de suport pe care să-l poată oferi copilului pentrufacilitarea adaptării la schimbare și acceptarea divorțului

B. Suportul oferit copilului Acceptarea necondiționată a copilului și crearea oportunității de deschidere

Conștientizarea emoțiilor negative asociate comportamentului agresiv,

reducerea anxietăților, exprimarea emoțiilor negative și integrarea

experiențelor traumatice, restructurarea percepțiilor deformate asupra

realității

Încurajarea exprimării sentimentelor, gândurilor, fricilor într-un cadru

securizat și găsirea unor noi modalități de a le gestiona

acordarea unor noi sensuri experiențelor neplăcute, se pot dezvolta noi

modalități de gândire și comportament

Acceptarea faptului că divorțul s-a produs și că părinții lor nu se vor mai

împăca;

Vindecarea sentimentului de învinovățire;

Focusarea pe aspecte din viața lor;

centrarea copilului pe relații afective pozitive; reducerea anxietăților și

descărcarea tensiunilor; exprimarea emoțiilor pozitive și negative; stimularea

și exprimarea creativității

Accesarea resurselor personale

Ascultarea activă, reformulare, parafrazare etc;

Validarea și normalizarea trăirilor exprimate de copil

Creearea unor prietenii;

Evitarea izolării sociale

Tehnici de relaxare

Însușirea unor tehnici de mediere a conflictelor intrafamiliale

Schimbări survenite sau care urmează în viața copilului și restructurarea

rolurilor

Creșterea toleranței la frustrare și dezvoltarea abilităților de adaptare și

acceptare la schimbări

Utilizarea poveștilor terapeutice, a desenelor, a modelajului pentru

exprimarea mai ușoară a emoțiilor și gestionarea acestora

În cazul adolescenților se va avea în vedere diminuarea riscurilor și

prevenția absenteismului, abandonului școlar sau a comportamentului

delincvențial

Bibliografie:1.Amato, P. R. și Sobolewski, J. M. (2001). The effects of divorce and marital discord on adult

children’s psychological well-being. American Sociological Review, 66 (6), 900- 921

2.Andone, C. (2013). Studiu privind impactul divorțului asupra copiilor. Revista Interferențe îneducație. http://ftp.universdecopil.ro/studiu-privind-impactul-divortului-asupra-copiilor.html

3.Bisnaire, L., Firestone, P. Și Rynard, D. (1990). Factors associated with academic achievement in children following parental separation. American Journal of Orthopsychiatry, 60(1), 67-76

4.Clarke-Stewart, A. și Brentano, C. (2006). A Review of “Divorce: Causes and Consequences”. New Haven, CT: Yale University Press

5.Dolto F. (2008). Când părinţii se despart. Editura Trei, Bucureşti

6.Dumitriu, G. (2016). Strategii de intervenție terapeutică în tulburările asociate divorțului. Revista de Psihologie clinică și psihoterapie Expert Psy, https://expertpsyjournal.wordpress.com/2016/04/13/strategii-de-interventie-terapeutica-in-tulburarile-asociate-divortului/

7.Dumitriu, G. (2018). Fenomenul divorțialității în România. Problematici psiho-socialespecifice. Cercetari filosofico-psihologice, nr, 2, 111-117

8.Emery, R. E. (2004). The truth about children and divorce: Dealing with the emotions so you and your children can thrive. New York, Viking/ Penguin

9.Flowerdew, J. Și Neale, B. (2003). Trying to Stay Apace: Children with Multiple Challenges in Their Post-Divorce Family Lives. Sage journals, 10 (2), 147-161

10.Johnston, J. Și Roseby, V. (1997). In the Name of the Child: A Developmental Approach to Understanding and Helping Children of Conflicted and Violent Divorce. Family Court Review, 36(2), 317-319

11.Kelly, J. B. Și Emery, R. (2003). Children's Adjustment Following Divorce: Risk and

Resilience Perspectives. Family Relations, 52(4), 352- 362

12.Marcelli, D. Tratat de Psihopatologia Copilului. Editura Fundației Generația, Bucuresti,2003

13.Mitrofan, I. (2008). Psihoterapie. Repere teoretice, metodologice și aplicative. Editura SPER,

București

14.Olărescu, V. și Dumitriu, G. (2016). Impactul psiho-social al divorțului în familia tipică vs.

familia copilului cu dizabilități. Psihologie. Pedagogie Specială. Asistență Socială, 2(43),

89-98

15.Ross, C. E. Și Mirowski, J. (1999). Parental divorce, life course disruption, and adult

depression. Journal of marriage and the family, 61 (4)

16.Salvaţi Copiii (2009). 1,2,3... Paşi în reabilitarea copilului care a suferit o traumă. Editura

Spiru Haret, Iaşi

17.Veleanovici, A. , Dumitriu, G. (2016). Evaluare, expertiză, intervenție psihologică în situații de

divorț, Bucure;ti, Editura Expert Psy

18.Voinea, M. (1993). Sociologia familiei. Tipografia Universităţii Bucureşti, Bucureşti

19.Vrasti, R.(2006). Intervenţia in criză, o alternativăla psihiatria instituţională, Revista Românăde

Psihiatrie, 8 (3-4), 115-120

1. http://www.insse.ro