Ministerul Stiintei si Educatiei Al Republicii Moldava

Liceul teoretic: ,,Vasile Alecsandri’’

Referat Tema: Reglementari legale privind protectia sanatatii

A efectuat: eleva clasei a XI,,D’’

Romanenco Erica

A verificat Paun Nicolae

Chisinau 2012

Planul de idei:1. Rela ţ iile economice în îngrijirile de s ă n ă tate 2. Principiile asigurărilor sociale de sănătate

3 . Modele de sisteme de îngrijire de sănătate

Relaţiile economice în îngrijirile de sănătate Asigurările sociale de sănătate sunt obligatorii, ele protejează practic toată populaţia

ţării şi anume atât salariaţii, cât şi pensionarii, şomerii, dar şi persoanele care nu sunt salariate,

dar au obligaţia să îşi asigure sănătatea potrivit prevederilor legii nr. 145/1997. Datorită faptului

că asigurările sociale de sănătate funcţionează în regim obligatoriu, consecinţa imediată este

aceea că plata contribuţiei de asigurări sociale de sănătate este obligatorie, atât pentru

persoanele fizice, cât şi pentru cele juridice, în cuantumurile şi la termenele prevăzute.

În afara asigurărilor sociale de sănătate care funcţionează în regim obligatoriu, pot

funcţiona şi alte forme de asigurări de sănătate care acoperă riscuri individuale, în diferite

situaţii speciale. De asemenea, se pot organiza şi societăţi private de asigurări de sănătate.

Aceste asigurări nu sunt obligatorii.

Este de menţionat că reforma sistemului sanitar din ţara noastră cuprinde majoritatea

componentelor acestuia, iar asigurările sociale de sănătate obligatorii, adecvate economiei de

piaţa şi practicilor din Uniunea Europeană, joacă un rol deosebit .

Principiile asigurărilor sociale de sănătate

Acestea sunt idei de maximă generalitate, care exprimă ceea ce este esenţial şi hotărâtor

în sistemul asigurărilor sociale de sănătate. Caracteristica asigurărilor sociale de sănătate este

că principiile acestora sunt formulate direct în articolele din legea nr. 145/1997.

Astfel, potrivit articolului 1 alin. 2, asigurările sociale de sănătate funcţionează pe

principiul solidarităţii şi subsidiaritaţii în colectarea şi utilizarea fondurilor.

Potrivit principiului solidarităţii sociale, toţi cetăţenii, indiferent de veniturile de care

dispun au dreptul la o protecţie adecvată. Prestaţiile susceptibile de a fi acordate populaţiei sunt

definite prin lege şi este de la sine înţeles, că vor trebui găsite fondurile necesare pentru a le

asigura finanţarea şi de a răspunde condiţiilor impuse de executarea prestaţiilor.

Principiul solidarităţii în baza căruia funcţionează asigurările sociale de sănătate din ţara

noastră îşi are sorgintea în sistemul larg răspândit în lume şi anume în asigurările sociale prin

transferuri în flux, numite şi redistributive. Acestea s-au organizat prin analogie cu sistemul

general de impozite: plăteşti pe măsura ce câştigi (pay as you earn - PAYE). Asigurările

redistributive se bazează pe solidaritatea între generaţii, dar şi între persoanele din cadrul

aceleiaşi generaţii. În mod concret, generaţia activă susţine prin contribuţii prestaţiile

beneficiarilor actuali, urmând ca şi ea, la rândul ei, să fie susţinută de generaţia activă viitoare

(ce îi succede).

Această modalitate de organizare a asigurărilor sociale prezintă avantajul că este

deosebit de flexibilă, se adaptează uşor la nevoile care apar.

Principalul dezavantaj al acestui sistem apare în cazul dezechilibrelor dintre generaţii,

când un număr mai restrâns de activi trebuie să susţină un număr sporit de populaţie inactivă.

De asemenea, articolul l alin. 2 din legea nr. 145/1997 consacră un alt principiu şi

anume principiul alegerii libere de către asiguraţi a medicului, a unităţii sanitare şi a

casei de asigurări de sănătate. În conformitate cu prevederile art. 15 din lege, asiguraţii au

dreptul să-şi aleagă medicul de familie care să le acorde serviciile medicale primare.

Prin consacrarea acestui principiu, se doreşte să se realizeze îmbunătăţiri concrete în

calitatea îngrijirilor medicale, activitate ce constă în libera alegere a practicianului sau a

stabilimentului.

Pentru cazurile urgente care necesită asistenţă medicală de urgenţă se acorda îngrijiri în

dispensare, policlinici sau spitale la prezentarea la camera de gardă ca şi până la apariţia legii

nr. 145/1997. Asistenţa medicală de urgenţă nu este condiţionată de calitatea de asigurat.

Un alt principiu al asigurărilor sociale de sănătate, este reglementat de articolul 3

alin. l din legea nr. 145/1997, care constă în faptul că asiguraţii şi membrii lor de familie au

dreptul la servicii medicale în mod nediscriminatoriu. Potrivit acestui principiu asiguraţii şi

membrii lor de familie au dreptul la servicii medicale, fără a se ţine cont de criterii politice,

etnice, confesionale, de vârstă, sex şi de stare materială.

Modele de sisteme de îngrijire de sănătate

Organizarea asigurărilor sociale de sănătate se realizează potrivit articolului 62 din legea

nr. 145/1997, de către casele de asigurări de sănătate, care sunt instituţii publice autonome,

nelucrative şi care desfăşoară activităţi în domeniul asigurării sănătăţii.

În afara acestor instituţii, importante atribuţii revin şi altor organe. Statul defineşte

politica generală în materie de asigurări de sănătate, legiferează şi exercită o supraveghere de

ansamblu. În acest cadru casele de asigurări de sănătate au o mare autonomie. În Europa operează trei modele de sisteme de îngrijire de sănătate şi anume:

• modelul serviciului naţional de sănătate - tip Beveridge;

• modelul sistemului de asigurări sociale de sănătate - tip Bismark;

• modelul sistemului centralizat de stat - tip Semasko.

La acestea ar mai putea fi adăugat modelul care funcţionează în S.U.A. şi care este în

mod practic bazat pe asigurări private. Fiecare dintre aceste sisteme are avantajele şi

dezavantajele sale.

Ne referim la sistemul tip Bismark care operează în Austria, Belgia, Franţa, Olanda şi

Germania, sistem ce a constituit sursă de inspiraţie în elaborarea sistemului actual de asigurări

sociale din ţara noastră.

Astfel, în ţările respective sistemul de asigurări sociale de sănătate este finanţat prin

contribuţia în general obligatorie a salariaţilor şi patronilor, în funcţie de venit sau/şi prin taxe

generale. Acoperirea este largă, dar acolo unde nu este obligatorie rămân categorii de populaţie

fără acces la prestaţiile oferite de sistem. Sumele rezultate din constituirea fondurilor pentru

finanţarea asigurărilor de sănătate sunt dirijate spre organisme sau agenţi care asigură gestiunea

lor şi care contractează cu spitalele şi medicii de familie ori medicii de medicină generală

serviciile ce urmează a fi oferite asiguraţilor. Contractele cu pacienţii au la bază taxa pe

servicii/prestaţie, iar cu spitalele se bazează pe bugete adesea globale.

În cadrul acestui sistem, performanţele medicale sunt relativ înalte, dar cheltuielile pe

care le implică sunt cele mai mari din Europa, pentru că şi costurile administrării sale sunt mari.

Schimbările în sistemul de sănătate au căpătat o amploare fără precedent la sfârşitul

anilor '80 şi începutul deceniului actual, extinderea lor cuprinzând numeroase ţări din Europa şi

America. Schimbările urmăresc eliminarea sau reducerea disfuncţiilor apărute atât în ţările

democratice cu o economie de piaţă stabilă, cât şi în ţările care au avut o economie bazată pe

monopolul de stat al factorilor de producţie, cu un sistem de planificare centralizat, rigid şi de

comandă.

Nemulţumirile care au generat procesul de reformare a sistemelor îngrijirilor de

sănătate (SIS) au fost prezente atât în masa contribuabililor şi a utilizatorilor, a medicilor şi

instituţiilor sanitare (a furnizorilor de îngrijiri), cât şi a autorităţilor politice şi administrative.

Insatisfacţiile vizau creşterea cheltuielilor pentru sănătate într-un ritm greu de suportat, fără

ameliorarea substanţială a stării de sănătate, insuficienta acoperire a populaţiei cu servicii,

absenţa unor mecanisme eficiente de asigurare a calităţii, volumul exagerat de muncă zilnică,

insuficienţa elementelor de stimulare, ineficienţa managerială etc.

Condiţiile pe care ar trebui să le îndeplinească un SIS corespunzător ar fi, după Maxwell

şi alţi specialişti, următoarele:

a) acoperire generală,

b) accesibilitate promptă,

c) pertinenţă faţă de nevoi

d) echitate,

e) posibilităţi de alegere,

f) eficacitate,

g) eficienţă înaltă,

h) acceptabilitate socială largă,

i) responsabilitatea statului faţă de sănătatea publică.

De fapt, nici un SIS nu a putut răspunde integral acestor criterii, iar dacă s-ar fi putut

imagina un SIS perfect el ar fi fost oricum efemer, fiind supus după un interval de timp

modificărilor cerute de nevoile în schimbare ale societăţii, practicii medicale şi rezervelor disponibile (îmbătrânirea populaţiei, introducerea de tehnologii noi, creşterea economică şi

priorităţile de dezvoltare).

Potrivit legii nr. 145/1997, începând cu l ianuarie 1998 sistemul asigurărilor sociale de

sănătate din ţara noastră va avea următoarele elemente componente: angajatorii şi asiguraţii,

furnizorii de servicii medicale, de aparatură şi de medicamente; contribuţiile la asigurările

sociale de sănătate, casele de asigurări de sănătate. Relaţiile dintre acestea sunt de natură

contractuală.

1. Obiectivele reformelor în sistemul îngrijirilor

de sănătate din Europa

¾ echilibrarea alocării resurselor financiare (teritorial şi între categorii de servicii) şi

controlul costurilor;

¾ reducerea inechităţilor în ofertă şi accesul la servicii;

¾ îmbunătăţirea gradului de satisfacţie a furnizorilor şi utilizatorilor de îngrijiri;

¾ ameliorarea eficacităţii şi impactului sistemului de îngrijiri de sănătate asupra stării

de sănătate;

¾ reducerea utilizării inadecvate a tehnologiilor moderne;

¾ corectarea stimulării inadecvate a consumului medical;

¾ introducerea competiţiei controlate (între furnizori publici şi privaţi, organizaţiile

de asigurări etc.);

¾ separarea furnizorilor de servicii (medici, spitale) de cumpărătorii de servicii;

¾ plata medicilor şi a instituţiilor pe baza unor criterii de performanţă;

¾ introducerea metodelor manageriale moderne în conducerea serviciilor de sănătate;

¾ descentralizarea sistemului îngrijirilor de sănătate prin deconcentrare şi delegarea

autorităţii.

Priorităţi în reformarea sistemelor îngrijirilor de sănătate în ţările Europei

Centrale şi de Răsărit

1. descentralizarea sistemului de îngrijiri de sănătate;

2. modificarea metodelor de planificare şi gestionare;

3. menţinerea unei largi accesibilităţi;

4. dezvoltarea serviciilor de sănătate comunitare;

5. dezvoltarea serviciilor preventive bazate pe factori de risc prevalenţi;

6. îmbunătăţirea sistemului de formare a personalului de sănătate.

2. Ministerul Sănătăţii şi Familiei

Ministerul Sănătăţii şi Familiei, în temeiul articolului 34 din legea nr. 145/1997,

proiectează, implementează şi coordonează programe de sănătate publică, în scopul realizării

unor obiective de sănătate, cu participarea tuturor instituţiilor cu răspundere în domeniul

realizării politicii sanitare a statului.

Obiectivele se stabilesc în colaborare cu Casa Naţională de Asigurări de Sănătate, cu

Colegiul Medicilor din România, cu reprezentanţii spitalelor şi clinicilor universitare, ai

unităţilor de cercetare, ai organizaţiilor neguvernamentale, ai sindicatelor, precum şi cu

reprezentanţi ai populaţiei. În acelaşi timp, este cazul să amintim că, în ţara noastră, de sănătatea publică răspunde

Ministerul Sănătăţii, potrivit articolul l alin. 4 din legea nr. 100/1998 privind asistenţa de

sănătate publică.

Sănătatea publică este asigurată prin unităţi publice specializate sau unităţi private, în

strânsă colaborare cu casele de asigurări de sănătate şi Colegiul Medicilor. În esenţă, potrivit

actului normativ citat, asistenţa de sănătate publică are în vedere promovarea unor măsuri care

să asigure prevenirea, profilaxia şi controlul unor boli cu impact de masă, precum şi măsuri

necesare asigurării unui mediu fizic sănătos.

Bibliografie:http://ramp.ase.ro/_data/files/articole/1_02.pdf