CiceroDe amicitia

„LAELIUS sive DE AMICITIA Dialogus”Leliu sau dialogul despre prietenie

În anul Romei 710 (44 î. Cr.), Cicero compune şi mica scriere filozofică Laelius sive de amicitia, Laelius sau despre prietenie, pe care ca şi dialogul Cato major sive de senectute, Cato cel bătrân sau despre bătrâneţe, o dedică tot lui Titus Pomponius Atticus: „ut tum ad senem senex de senectute, sic hoc libro ad amicum amicissimus de amicitia scripsi”, „după cum atunci, bătrân fiind, am scris unui bătrândespre bătrâneţe, tot astfel în această carte, ca cel mai bun prieten, am scris unui prieten despre prietenie”.

Primul capitol, înainte de începerea dialogului, e consacrată unei introduceri din partea autorului. Cicero aratăcă, îndată ce ieşise din vârsta copilăriei, fusese dus de către tatăl său la Quintus Mucius Scaevola, augurul, ca să înveţe dreptul civil şi să-şi facă educaţia sub auspiciile şi îndrumarea acelui bătrân stimat şi erudit: de aceea asculta şiţinea minte tot ce îi zicea, tot ce discuta cu amicii săi. Între altele, venind vorba despre dezbinarea şi ura ce se ivise întretribunul Publius Sulpicius şi consulul Quintus Pompeius, care până atunci trăiseră în cea mai mare prietenie (dezbinare şi ură ce provoca unora mâhnirea, altora mirarea), Quintus Mucius Scaevola profită de ocazie ca să le relateze celor de faţă (între care şi Cicero) convorbirea pe care dânsul şi cumnatul său C. Fannius o avusese în tinereţe cu socrul lor C. Laelius despre simţământul de prietenie (amiciţie) atunci când murise subit prietenul său intim Scipione Africanul. Autorul mai declară că reproduce convorbirea aceea după propria-i formulă (arbitratu suo) spre a răspunde stăruinţelor lui T. Pomponius Atticus de a scrie ceva despre prietenie; apoi arată pentru ce-i dedică opera şi care îi sunt interlocutorii.

Cicero imaginează un dialog în următoarea ocazie: în anul Romei 625, Publius Scipione Africanul (secundul său cel

tânăr) distrugătorul Cartaginei , până în apusul morţii nu numai că fusese pe deplin sănătos, dar încă primise cele maimari onoruri publice, fiind condus acasă, spre seară, după şedinţa senatului, de către senatori, călăreţi, plebei, aliaţii şi locuitorii din Laţiu . A doua zi a fost găsit mort, ceea ce a provocat bănuiala unei otrăviri. Această moarte neaşteptată mâhni adânc pe prietenul său intim Caius Laelius, oratorul şi omul de stat , care de tânăr studiase filozofia stoică la Roma în şcoala lui Diogene Babiloniulus , care îl primise pe Patetius, care împreună cu Scipione ajuta la compunerea comediilor lui Publius Terentius Afer . Dar fiindcă Laelius, unul dintre auguri, absentase de la o şedinţă ţinută de colegiul augurilorîn grădinile lui Decius Iunius Brutus, toţi se grăbiră să-i întrebe pe ginerii lui, Caius Fannius şi Quintus Mucius Scaevola, auguri şi dânşii, dacă fuseseră opriţi să vină din cauza întristării pricinuită de pierderea unui prieten ca Scipione. Atunci Fannius şi Scaevola au mers amândoi acasă la socrul lor, Caius Laelius, şi, după unele explicări elogioase şi măgulitoare, îl rugară să le vorbească despre prietenie. Astfel începe convorbirea dintre socru şi gineri, convorbire care adesea se transformă în monolog, arbitru celui dintâi.

Lucrarea este constituită din 27 capitole:CAP. I, Augurul Quintus Mucius Scevola CAP. II, Caius Fannius îl aprobă pe Leliu CAP. III, Leliu mărturiseşte CAP. IV, Despre suflet CAP. V, Prietenia este mai presus de orice CAP. VI, Singură virtutea naşte şi menţine prietenia CAP. VII, Un prieten e copia fidelă a celuilalt CAP. VIII, Prietenia are ca bază iubirea dezinteresată CAP. IX, Preietenia este eternă ca însăşi natura CAP. X, Cât poate dura prietenia ? CAP. XI, Cât trebuie să persiste prietenia CAP. XII, Înţelegerea dintre cei răi nu e prietenie CAP. XIII,Pentru prieteni să facem numai lucruri oneste CAP. XIV, Izvorul prieteniei CAP. XV, Prietenia la tirani şi bogaţi CAP. XVI, Limitele prieteniei CAP. XVII, Avantajele prieteniilor constante

CAP. XVIII, Apărarea prietenului CAP. XIX, Prietenia nu incumbă mândria, ci datoria CAP. XX, Prieteniile se judecă la vârstă matură CAP. XXI, Prietenia ca iubire dezinteresată CAP. XXII, Prietenia ca treaptă spre adevărata fericire CAP. XXIII, Prietenia este un act social CAP. XXIV, Prietenia cere înţelepciune CAP. XXV, Prietenia este un suflet în două corpuri CAP. XXVI, Linguşirea e improprie prieteniei CAP. XXVII, Virtutea provoacă şi conservă prietenia