Chemarea la preoţie in concepţia Sfantului Ioan Gura de Aur

Preotul doctor duhovnicesc

1.Nu înşelăciune ci purtare de grijă, isteţime sau minunată rânduială. Înşelăciunea nu este

întotdeauna păgubitoare, ci este bună sau rea, după gândul celor ce se folosesc de ea.

Înşelăciunea făcută la timp potrivit şi cu gând bun, aduce atât de mare câştig încât mulţi au fost

pedepsiţi, tocmai pentru că n-au folosit-o. Avem exemplu grăitor în Sfânta Scriptură: fiica lui

Saul n-a putut scăpa pe David, bărbatul ei din mâinile lui astfel decât înşelându-şi tatăl.1

Când bolnavii sunt îndrăciţi, când boala este grea, iar sfaturile doctorilor nu mai au nici o

putere, atunci trebuie neapărat ca doctorii să ia masca înşelăciunii. Tot asfel şi Sfântul Apostol

Pavel prin înşelăciune a adus la credinţă multe mii de iudei.

Mare este puterea înşelăciunii! Cu osingură condiţie: să nu fie făcută cu gând viclean. O

astfel de înşelăciune este numită isteţime sau bună rânduială, înţelepciune.

De multe ori trebuie să înşeli, ca prin acest meşteşug să poţi fi de mare folos; că dacă

lucrezi pe faţă poţi pricinui mare rău celui bolnav.

2. Preoţia este cel mai mare semn al dragostei de Hristos.

Hristos vorbind cu Petru, verhovnicul apostolilor, l-a întrebat: „Petre, Mă iubeşti?”Petru

i-a răspuns că da. Hristos a adăugat atunci: „Dacă Mă iubeşti, păstoreşte oile Mele!”. Domnul

Hristos n-a vrut atunci să arate cât de mult îl iubea pe Petru, ci a vrut să-i arate lui Petru şi nouă

tuturor cât de mult îşi iubeşte el Biserica Sa, pentru ca şi noi să o iubim mult.2

Hristos dă mare şi nespusă plată celui ce se osteneşte cu păzirea oilor Sale cele

cuvântătoare şi preţuite atât de mult de El. „Cine este sluga credincioasă şi înţeleaptă?” Pe aceea

Domnul o va răsplăti asfel: „Peste toate averile Sale o va pune”.

Deci pe bună dreptate a spus Domnul că grija de turma Lui este un semn al iubirii de El.

3.Slujirea preoţiei este superioară oricărei slujiri.

1 Coman Ioan, Chipul preotului dupa Sfânta Scriptură şi Sfinţii Părinţi, in Studii Teologice nr.3-4/1956, p.198

2 Basarab M, ibidem, p. 57

„Când e vorba de stat în fruntea Bisericii şi de încredinţat purtarea de grijă a atâtor

suflete, femeile să se dea la o parte, chiar şi cea mai mare parte dintre bărbaţi.”

Pe cât e de mare deosebirea dintre fiinţele necuvântătoare şi oameni, tot pe atât de mare

să fie şi deosebirea dintre păstor şi păcătoşi (păstoriţi).

Păstorul care pierde oile, căruia i s-a încredinţat turma cea cuvântătoare a lui Hristos,

suferă mai întâi nu pagubă în bani, ci pagubă în propriul său suflet. Preotul va da seama cu

propriul său suflet care îl pune ca gaj pentru turma încredinţată. Acest angajament se face prin

jurământ la hirotonie.

Să ne ferească Bunul Dumnezeu de aşa ceva! Mai bine este nouă să murim la datorie

apărând turma lui Hristos.

4. Cu cine se luptă preotul în lupta de apărare a turmei lui Hristos.

„Lupta noastră nu este cu sângele şi cu trupul, ci cu începătoriile, cu stăpâniile, cu

stăpânitorii întunericului veacului acestuia, cu duhurile răutăţii celei din văzduhuri.”

Ai văzut ce mulţime cumplită de duşmani, iar o altă oştire duşmană, crudă şi nemiloasă,

care stă tot lângă turmă ni-i arată Sfântul Apostol Pavel la Galateni: „Cunoscute sunt faptele

trupului! Acestea sunt: desfrânarea, adulterul, necurăţia, neânfrânarea, închinarea la idoli,

vrăjitoria, vrajba, sfada, gelozia, mânia, gâlceava”, precum şi clevetirea, şoptirea la ureche,

semeţia, şi altele.

Condiţilei pentru vocatia preoteasca

Când e vorba să alegi un om vrednic de preoţie trebuie să-l cercetezi şi pe el mai mult

decât orice şi mai presus de toate viaţa lui: „Trebuie să aibe mântuire bună de la cei din afară”.

Se întâmplă de multe ori ca părerea mulţimii să fie greşită şi atunci e bine să cercetezi

mai dinainte viaţa şi sufletul celui propus.

Dacă lipseşte dragostea, harismele nu sunt de nici un folos.

Socot ca omul să aibă mare respect de preoţie. De ajunge de i se întâmplă să săvârşească

un păcat vrednic de caterisire, să nu aştepte să-l judece alţii, ci s-o ia înaintea judecării lor şi să

părăsească singur această slujire. Aşa, îşi va atrage atenţia asupra lui, mila lui Dumnezeu, dacă se

înverşunează să rămână, de şi-i nevrednic, se lipseşte de iertare, şi aprinde mai mult urgia lui

Dumnezeu.

Când eşti silit să pleci din cler, pentru că n-ai vrut să faci o faptă netrebnică şi nevrednică

de vrednicia acestei înalte slujiri, atunci din partea lui Dumnezeu pedeapsă asupra celor care te-

au dat afară pe nedrept, asupră-ţi mare răsplată.

Toţi îl judecă pe preot nu ca pe un îmbrăcat în trup şi el cu fire omenească, ci ca pe un

înger, slobozit de orice slăbiciune omenească. Dacă se întâmplă întâmplă să săvârşească un mic

păcat, că e om şi el, acel mic păcat le pune în umbră pe celelalte fapte bune.

După cum tiranul se teme de garda lui personală de corp, tot aşa şi preotul (episcopul)

tremură de frica celor de lângă el, iar de frica coliturghisitorilor mai mult decât de toţi, aceştia

mai bine decât toţi îi cunosc tainele lui şi micile lui greşeli.

Preotul trebuie să se înveţe mai dinainte să suporte cu curaj prostiile mulţimii.

Nu trebuie să folosim cinstea dată nouă de Dumnezeu ca să supărăm pe Dumnezeu, ci ca

să-i placem lui mai mult.

Calitatile pastorului de suflete

Preotul trebuie să sibe calităţi speciale, deosebite pentru a reuşi vindecarea turmei celei

cuvântătoare.

Nimeni nu poate fi vindecat cu sila şi împotriva voii lui. Nu stă în puterea preotului, ca

bolnavul să primească leacurile ci în puterea celui bolnav. Nu e îngăduit să îndreptăm pe oamenii

păcătoşi cu sila, ci prin convingere. De aceea este nevoie de multă dibăcie cu bolnavii. De bună

voie să fie convinşi să se supună îngrijirilor preoţilor; şi nu numai atât, ci chiar să le

mulţumească pentru îngrijire.

Dacă te porţi mai blând cu un păcătos care are nevoie de mai multă asprime, ai făcut

tăietu ra, dar n-ai tăiat răul, dacă nu i-ai dat un canon pe măsura păcatelor lui, ajunge nepăsător,

ajunge mult mai rău ca înainte, şi săvârşeşte păcate mai mari.

Dacă alteori tai fără cruţare răul aşa cum trebuie, bolnavul din pricina durerilor, de multe

ori se deznâdăjduieşte, aruncă doctoriile, tratamentul şi se pierde. Aşa oamenii slabi sufleteşte,

înclinaţi spre o viaţă uşuratică şi legaţi mult de plăcerile lumii, mândri de neamul lor şi de

funcţiile ce le au, dacă sunt întorşi de la păcatele lor cu vorbă bună şi încetul cu încetul, pot fi

scăpaţi şi dacă nu desăvârşit cel puţin în parte de păcatele lor.3

De aceea păstorul de suflete are nevoie de multă pricepere şi de mii de ochi ca să vadă

din tote părţile starea sufletească a păcătosului. Preotul trebuie să cerceteze bine şi să dea

canonul potrivit cu starea sufletească a fiecărui păcătos, sa să nu-i fie munca zadarnică.

Preotul trebuie să aibe un suflet mare şi curajos ca să nu se descurajeze, să nu

deznădăjduiască de mântuirea celor rătăciţi. Trebuie să gândească astfel: „Poate că le va da lor

Dumnezeu pocăinţă spre cunoaşterea adevărului şi să scape din cauza diavolului.”

Dacă nu rătăceşte de la dreapta credinţă preotul trebuie să stăruie cu multă răbdare şi

muncă, el nu-l poate aduce cu sila la adevăr, şi nici cu ameninţări, ci trebuie sa-l convingă ca să-l

poată reântoarce

Preotul trebuie să fie un predicator destoinic.

Sfântul Apostol Pavel îl atenţionează pe ucenicul său Timotei când zice: „Ia aminte la

citit, la îndemnat şi la învăţătură.”

Acesta e instrumentul, aceasta este hrana, acesta e cel mai bun aer; aceasta (predica) ţine

loc de medicament, ţine loc de cauterizare, ţine loc de bisturiu. Dacă predica nu-i în stare să facă

asta, zadarnice sunt atunci toate celelalte. Prin predică ridicăm sufletul deznădăjduit, smerim

3 Bratan D., Tactul pastoral, in Mitropolia Olteniei nr.3-4/1972, p.66

sufletul îngâmfat, tăiem ce-i de prisos, împlinim ce-i în lipsă, prin predică lucrăm la însănătoşirea

sufletului.4

Viaţa îmbunătăţită a preotului nu împlineşte toată slujirea preoţească.

Când începe lupta pentru credinţă şi când toţi luptă cu argumente din aceeaşi Scriptură.

La ce-i foloseşte preotului mulţimea de sudori, când după acele osteneli cade, din pricina

grozavei lui neştiinţe, în erezie şi se desparte el sau turma lui de trupul Bisericii lui Hristos?

Credincioşii care nu sunt destul de întăriţi în credinţă, dacă ar vedea pe povăţuitorul lor că

este înfrânt şi că nu mai poate răspunde celor potrivnici (eretici) nu pun înfrângerea lui pe seama

neştiinţei lui, ci pe seama şubrezeniei învăţăturii. Nu mai pot crede cu aceeaşi tărie. Înfrângerea

dascălului strecoară atâta tulburare în sufletele cerdincioşilor încât răul sfârşeşte prin a-i îneca.

Cât prăpăd şi cât foc se adună pe ticălosul cap al acelui dascăl, pentru fiecare suflet

pierdut, nu-i nevoie s-o afli de la mine, tu însuţi ştii destul de bine.

Concluzia este : „bagă de seamă părinte şi nu fi prostovan”! Preotul bun va suferi

întotdeauna de invidia altora şi adeseori de critici. Criticile neântemeiate trebuie să le stingă

îndată întrucât pornesc de la oameni nepricepuţi şi îi strică faima şi numele cel bun, să-i

convingă de greşală.

Mulţimea de obicei nu verifică nici ce aude, nici ce grăieşte, repetă fără îndoială tot ce-i

vine la ureche, fără să caute adevărul.

Dacă se lasă doborât de aceste păreri nedrepte , atunci nu va putea vorbi niciodată cu

curaj şi bine, că tristeţile şi grijile sunt în stare să-i doboare sufletul şi să-l facă să ajungă cel mai

slab predicator.

Pentru că preotul trebuie să aibe legături cu oameni atât de diferiţi (feluriţi), felurită

trebuie astfel să fie şi puterea lui faţă de ei, adică liber la cuvânt şi plin de îndrăzneală, să ştie să

fie îngăduitor, dar cu folos, şi când nevoile şi împrejurările o cer dar şi bun şi aspru. Toată

această felurită purtare a preotului are un singur scop: slava lui Dumnezeu şi zidirea Bisericii.

4 Ciobotea Daniel, Chemarea preotească, în Mitropolia Ardealului nr.1-2/1973, p.54

Acest lucru îl argumentăm şi prin cuvintele lui Hristos, prin gura Sfinţilor Apostoli:

„Toată Scriptura este insuflată de dumnezeu şi de folos spre învăţătura, spre mustrare, spre

îndreptare, spre înţelepţirea cea întru dreptate.”

La alcătuirea imnelor celor ştiute, nu sunt de ajuns numai cuvintele de evlavie, ci trebuiie

să fie evlavios şi sufletul care le împleteşte. Evlavia sufletului dă naştere imnului sfânt, pe care îl

hrăneşte cugetul bun, iar Dumnezeu îl primeşte în hambarele cerurilor. Ce fel de jerfă este

cuvântul? – cea mai mare jertfă cea mai sfântă şi cea mai bună din toate jertfele!

- Curaj, scumpe şi iubite prietene!

Dumnezeu pedepseşte mult mai aspru pe preot decât pe mireanul simplu. Şi pe bună

dreptate, că prin păcatul în preot nu mărgineşte păcatul numai în el, ci vatămă şi sufletele

credincioşilor mai slabi care îl văd.

Chiar şi familia şi copii preotului, fiicele, care nu aveau nici o legătură cu preoţia, erau

pedepsite pentru aceleşi păcate cu mult mai aspru, tocmai din pricină că părinţii lor erau preoţi.

„Văd pe mulţi creştini că duc o viaţă mai păcătoasă decât cei nebotezaţi, că nu se vede

nici un semn în viaţa lor că sunt creştini. De aceea nici în oraş, nici în Biserică nu poţi şti degrabă

cine-i credincios şi cine-i necredincios, afară doar de a-i sta în timpul împărtăşirii cu Sfintele

Taine ca să vezi cine iese afară şi cine rămâne să se împărtăşească. Şi ar trebui să cunoaştem pe

credincioşi nu după locul în care se găsesc, ci după viaţa lor.”5

Calitatea noastră de creştini trebuie să o cunoştem după sufletul nostru. Creştinul trebuie

să se arate creştin nu numai după darul său pe care-l aduce la Altar, ci şi după viaţa nouă pe care-

o duce; „trebuie să fie lumina lumii şi sarea pământului.” Dar când nici pe tine nu te luminezi,

nici nu-ţi micşorezi putreziciunea, de unde să ştiu că eşti creştin? Că te-ai botezat? Dar tocmai

botezul îţi măreşte mai mult pedeapsa. Că măreţia cinstei aduce un adaos de pedeapsă peste cei

care nu voiesc să trăiască la înălţimea cinstei „se cuvine ca un creştin să strălucească nu numai

prin cele ce a luat de la Dumnezeu, ci şi prin cele ce aduce el lui Dumnezeu.” „Totul să-l arate

creştin : mersul, privirea, îmbrăcămintea, glasul. Vă spun acestea, nu pentru a ne lăuda că suntem

5 Bucevendu Ovidiu, Purtarea morala a preotului, in MitropoliaOlteniei nr.5-6/1955, p.49

creştini ci pentru a ne pune viaţa în rânduială spre folosul celor ce ne văd.” „Văd că faci cu totul

alte fapte decât fapte de creştin, te văd petrecându-ţi toată ziua în tovărăşiri cu oameni stricaţi şi

în fărădelegi, te văd mereu pufnind în râs şi molâu, te văd înconjurat de paraziţi şi lichele, spune-

mi după care fapte să te cunosc că eşti creştin când totul te arată necreştin? Doar pentru că-ţi spui

creştin? Nu pot şti bine nici dacă eşti om. Când te văd că arunci cu picioarele ca un măgar, că

sari ca un taur, că nechezi după femei ca un armăsar, că eşti lacom la mâncare ca un urs, că-ţi

îngraşi trupul ca un catâr, că eşti ranchiunos ca o cămilă, că răgeşti ca un lup, că te mânii ca un

şarpe, că răneşti ca o scorpie, că eşti şiret ca o vulpe, că ţii veninul răutăţii ca o aspidă şi viperă,

că lupţi împotriva fraţilor tăi ca demonul cel rău. Cum voi putea să te număr cu oamenii când nu

văd în tine caracteristicile firii omeneşti? Căutând să fac deosebirea între un necredincios şi un

credincios, mi-e teamă că nu voi găsi nici deosebirea dintre un om şi-o fiară, cum să te numesc?

Fiară? Dar fiarele au numai unul din cusururile acestea ! Tu însă ai adunat în tine toate cusururile

acestea, şi mergi chiar mai departe decât fiarele sălbatice.

Să te numesc drac? Dar dracul nu slujeşte tiraniei stomacului, nici nu îndrăgeşte banii,

spune-mi, pot să te mai numesc om când ai mai multe cusururi decât fiarele şi dracii?”

Dacă om nu pot să te numesc, cum pot să te mai numesc creştin? Şi marea grozăvie este

că suntem atât de plini de păcate, că nu ne vedem sluţenia sufletului nostru, şi nici nu ne dăm

seama de urâţenia lui. O oglindă duhovnicească nu ne arată numai sluţenia sufletului, ci dacă

voim ne arată cum să ne schimbăm sluţenia într-o frumuseţe fără seamăn. Cum ? Prin citirea

Sfintei Scripturi şi împlinirea legilor date de Dumnezeu observarea vieţii bărbaţilor virtuoşi şi

istoria vieţuirii lor fericite şi urmarea, imitarea acestora. Dacă bem băutura care poate ucide toţi

viermii şi şerpii păcatelor dinlăuntrul nostru. Această băutură este cinstitul sânge al lui Hristos.

El poate stinge toată boala. Un alt mijloc de înobilare a sufletului şi cu scoaterea lui din patimi

este milostenia unită cu ascultarea predicii.

Prin toate acestea vor putea fi omorâte patimile care ne vatămă sufletul. Numai atunci

vom trăi cu adevărat; acum nu suntem întru nimic mai buni ca morţii. Că nu-i cu putinţă să trăim

când trăiesc în noi acele patimi; cu ele neapărat pierim. Dacă nu ajungem să omorâm aici pe

pământ aceste patimi, dincolo ele ne omoară pe noi, dar chiar şi înainte de aceea, aici pe pământ

vom primi cea mai cumplită pedeapsă.

Ochiul sufletului, dacă paşte în livada cuvintelor duhovniceşti va fi curat, limpede şi ager,

dar dacă umblă în jurul grijilor lumeşti, va scoate nenumărate lacrimi şi va plânge şi acum pe

pământ, dar şi atunci pe lumea cealaltă.6

Dacă v-aş întreba de ştiţi cântece de lume sau cântece de dragoste aş vedea că mulţi le

ştiu pe de rost şi că le cântă cu multă plăcere. Dar ce scuză găsiţi că nu ştiţi un text din Scriptură.

„Nu-s călugăr, mi se răspunde! Am femeie şi copii şi trebuie să mă îngrijesc de casa

mea!” Ei bine, scuza asta vă pierde că socotiţi că numai călugărilor li se cuvine să citească

dumnezeieştile Scripturi, când voi aveţi cu mult mai multă nevoie de ele decât călugării, pentru

că voi trăiţi în lume, voi vă răniţi în fiecare zi, şi de aceea voi aveţi mai cu seamă nevoie de

leacul Sfintei Scripturi. Prin urmare a socoti de prisos citirea Sfintei Scripturi este cu mult mai

rău decât a nu le citi, astfel de gânduri sunt gânduri drăceşti.

Ce mare folos ai de pe urma citirii Sfintei Scripuri? Cercetează-te să vezi ce gânduri îţi

vin în minte când auzi citindu-se un psalm, şi ce gânduri îţi vin în minte când auzi un cândec de

lume! Ce gânduri îţi vin când eşti într-o Biserică şi ce gânduri când eşti la teatru, şi vei vedea

câtă deosebire este într-o stare sufletească şi alta, deşi sufletul este unul. De aceea şi Sfântul

Apostol Pavel spune „vorbele rele strică obiceiurile bune”

Să cântăm deci, să avem necontenit în gurile noastre cântările Duhului, acestea ne fac să

fim superiori animalelor necuvântătoare. Căci cântările duhovniceşti sunt hrană sufletului, şi

podoabă şi tărie; lipsa lor este foamete cumplită. Scriptura spune: „Le voi da lor nu foamete de

pâine nici sete de apă ci foamete de auzirea cuvântului Domnului”.

Cuvântul scos din dumnezeieştile Scripturi înmoaie mai bine decât focul un suflet

învârtoşat, şi-l face în stare să săvârşească orice lucru bun.7

Sfătuind pe cei din jurul nostru cu cuvintele lui Dumnezeu, îndreptăm viaţa slugilor

noastre, a copiilor noştri, a soţiilor noastre, a prietenilor noştri, iar pe duşmani ni-i facem

prieteni.

6 Vasilescu Emilian, Cultura preotului, in Mitropolia Banatului nr7/1955, p.11

7 Idem, p.77

Dar dacă un om aude cuvintele lui Dumnezeu şi nu le face se va osândi, va ofta şi va

ajunge cândva şi la săvârşirea celor spuse de Dumnezeu.

În încheire iubiţi fraţi, să nu dispreţuim auzirea dumnezeieştilor Scripturi.

Raporturile cu autoritatile lumesti

De vreme ce Dumnezeu a rânduit stăpânirea omenească, a-i asculta pe cârmuitorii

lumeşti şi a li te supune lor echivalează, în mod real, cu a-l asculta pe Dumnezeu şi a i te supune

Lui.

Adresându-se în special acelora dintre creştini care manistă reţineri în această privinţă,

Sfântul Ioan Hrisostom încearcă să le risipească îndoielile, făcându-se ecou spuselor pauline:

„Tot sufletul să se supună înaltelor stăpâniri, căci nu este altă stăpânire decât de la Dumnezeu, iar

cele ce sunt de la Dumnezeu sunt rânduite. Pentru aceea cel ce se împotriveşte stăpânirii, se

împotriveşte rânduielii lui Dumnezeu, iar cei ce se împotrivesc îşi vor lua osândă. Căci dregătorii

nu sunt frică pentru fapta bună, ci pentru cea rea. Voieşti dar să nu îţi fie frică de stăpânire, fă

binele şi vei avea laudă de la ea. Căci ea este slujitoare a lui Dumnezeu spre binele său, iar dacă

faci rău, teme-te că nu în zadar poartă sabia, pentru că ea este slujitoarea lui Dumnezeu şi

răzbunătoare a mâniei lui asupra celui ce săvârşeşte răul.

Sfântul Ioan Hrisostom recunoaşte că există limite în privinţa supunerii noastre faţă de

autorităţile civile, opresive şi nedrepte.

Deşi guvernarea civilă este rânduită de Dumnezeu, aceasta nu înseamnă că orice

ocârmuitor a fost sfinţit de el.

„Este dar fiecare conducător rânduit de Dumnezeu? Eu nu spun acest lucru.”

Cu toată convingerea sa legată de necesitatea conducerii civile care este rânduită spre

bunăstarea spiritulă şi materială a oamenilor, totuşi Sfântul Părinte afirmă într-una din omiliile

sale că este mai bine să fim lipsiţi de conducător, decât să avem unul necorespunzător.

„Însă poate va spune cineva că există şi un al treilea rău, pe lângă acela al absenţei unui

cârmuitor, ceea ce va duce la anarhie şi cel al neascultării celor supuşi, sau nesupunerii faţă de

stăpânire, anume: atunci când stăpânitorul este un nepriceput şi nu este un rău de neluat în

seamă, ci este chiar un rău mult mai mare decât anarhia. Căci mai bine este să nu fii condus de

nimeni, decât să fii condus de un om rău.

În cazul în care stăpânitorul este necredincios, atunci va veni timpul când creştinii vor

înceta să i se supună, pentru a rămâne credincioşi în învăţăturile dumnezeieşti.

Când auzi pe Hristos spunând: „Daţi Cezarului cele ce sunt ale Cezarului, află că îţi

spune să dai Cezarului numai acelea care nu vatămă cu nimic credinţa, altfel n-ar mai fi o vamă

dată Cezarului ci diavolului.

Nu se cuvine să vorbim despre obligaţie, întrucât există o singură obligaţie de care nu ne

putem lipsi – aceea de a nu îl supăra pe Dunezeu.

Sfântul Ioan susţine ideea antrităţii supreme a Bisericii asupra Statului, întrucât Biserica

se apleacă asupra realităţilor veşnice.

Stai la locul care ţi-a fost dat ţie, căci atât regilor cât şi preoţilor li s-a rânduit anumite

hotare. Însă preoţia este mai mare decât cârmuirea regilor. Regele ia parte la cârmuirea celor

pământeşti, dar hotărârile legiferate de preoţi sunt rânduite de sus.

Regelui i se încredinţează trupurile, iar preotului i se încredinţează sufletele. Regele iartă

oamenii de datoriile lor băneşti, preotul iarttă păcatele oamenilor... Primul se luptă cu barbarii, al

doilea se luptă cu demonii şi din această pricină preotul ungea fruntea regilor cu untdelemn.

În concluzie reiese că potrivit viziunii Sfântului Ioan Gură de Aur atunci când creştinii se

află într-o situaţie conflictuală pe care nu o pot evita, ei trebuie să se supună poruncilor lui

Dumnezeu, iar nu legilor statului. Vezi exemplul miilor şi milioanelor de martiri ai primelor

veacuri de aur ale creştinismului, precum şi veacul trecut al miilor de martiri şi patrioţi români

schingiuţi în lagărele şi temniţele comuniste.

RAPORTURILE DINTRE CREDINCIOSI SI PREOTI

Clericii lipsiţi de evlavie, sau deveniţi eretici, nu mai trebuiesc urmaţi sau ascultaţi.

Există şi preoţi nevrednici, pe aceştia ne asigură Sfântul Ioan Gură de Aur, nu i-a rânduit

Dunezeu, fiindcă „ Dumnezeu nu-i hirotoneşte pe toţi”, „Cel care vede toate, ştie că e cu putinţă

să exsiste, şi mulţi preoţi nevrednici, de-a lungul timpului şi într-o lume atât de mare.”

Apoi adaugă Sfântul Ioan Gură de Aur „Însă Dumnezeu lucrează prin toţi preoţii chiar

dacă ei sunt nevrednici, pentru ca oamenii să se mântuiască”, şi iarăşi în cuvântul său întăreşte

acelaşi lucru zicând: „Chiar dacă preoţii ar fi răi şi stricaţi, El va împlini toată datoria lor, şi va

trimite pentru voi Duhul Său cel Sfânt.”

„Cel care-l va iubi pe Dumnezeu, îl va iubi pe preot, oricum ar fi, pentru că prin el

dobândeşte înfricoşatele taine”. Cel care-l cinsteşte pe preot îl va cinsti şi pe Dumnezeu; şi care

va deprinde să îl dispreţuiască pe preot îl va supăra pe Dumnezeu în cele din urmă.... şi chiar

dacă preotul este rău, văzând Dumnezeu că din veneraţie pentru El îl cinsteşti pe acest preot, care

este nevrednic de a fi cinstit, El Însuşi te va răsplăti.

Accent deosebit pune Sfântul Ioan Gură de Aur pe îndatorirea preoţilor de a-i respecta

chiar pe preoţii care nu s-au dovedit vrednici, respect atât cât se poate, întrucât, chiar dacă sunt

nevrednici, ei sunt totuşi membrii unei instituţii demne de toată preţuirea de vreme ce Dumnezeu

Însuşi a Întemeiat-o.8

Pe cei pe care i-a ales El, nouă nu ne este îngăduit să-i judecăm, noi ascuţim limba

noastră împotriva preoţilor? Şi de ce iertare vom mai fi vrednici noi care nevăzând bârna din

ochiul nostru, căutăm cu duritate şi cu asprime să descoperim un pai în ochiul altuia. Nu ştiţi că

atunci când judecaţi aşa vă pregătiţi o judecată mai aspră? Eu nu vă zic acestea, fraţii mei, pentru

a-i scuza pe preoţii răi, nici pentru a-i huli pe cei ce slujesc cu nevrednicie slujba lor, departe de

aceea, eu îi deplâng eu gem pentru soarta lor. Dar chiar şi atunci când ar fi răi şi nevrednici de

caracterul slujirii lor, nu le este îngăduit celor ce sunt sub purtarea de grijă a lor şi mai ales

poporului şi celor mai simpli, să-i judece.

8 Buzescu Nicolae, Indatoriri ale preotului, in B.O.R.NR2/1956, p.241

Iar dacă ve-ţi trăi în neascultare şi veţi încerca să daţi vina pe zece mii de preoţi ce slujesc

cu nevrednicie, tot nu vă va ajuta cu nimic şi nimic nu va vorbi în favoarea voastră.

Dumnezeu lucrează şi prin persoane nevrednice şi harul Botezului sau a celorlalte Taine

nu sunt zădărnicite în nici un fel de comportamentul unuia sau a altuia dintre preoţi, iar

primitorul acestora nu va fi păgubit cu nimic.

Cu toate aceste Sfântul Ioan Gură de Aur ne avertizează că: a rămâne ataşat de un preot

corupt ne poate vătăma credinţa, mai ales atunci când e vorba de un preot care se abate de

doctrina creştină.

„Cum dar ziceţi voi să ne supunem şi să ascultăm de un preot nevrednic? În ce sens?

Dacă e vorba de ale credinţei fugiţi de el şi feriţivă de el întru totul.”

În concluzie Sfântul Ioan Gură de Aur ne învaţă astfel: „este datoria mirenilor să

manifeste discernământ faţă de învăţăturile preotului lor, dar înprivinţa vieţii acestuia să nu fie

exagerat de curioşi şi să nu se amestece în nici un fel. Atunci când este însă vorba despre un

preot care păcătuieşte fără oprelişti, mirenii ar trebui să se adreseze episcopului şi să-i ceară să-l

aducă la ascultare pe unul ca acesta sau chiar să-l caterisească.

Biserica Răsăritului a considerat dintotdeauna că preotul poate să-şi piardă „puterile

harice pe care le-a primit odată cu hirotonia sa, prin alăturarea sa la o altă grupare eretică sau

schismatică sau printr-o comportare netrebnică ce va duce la caterisirea sa, sau ca urmare a unei

solicitări personale a sa.9

Să nu-ţi închipui creştine că un preot nevrednic poate discredita preoţia.

Un preot nevrednic nu-ţi poate face nici un rău dacă tu ai credinţă în Dumnezeu. Şi dacă

nu avem copii să-i cerem de la Acela. Iar dacă îi dobândim, să-i creştem cu sârguinţă în legea lui

Dumnezeu, şi să îndepărtăm pe cei tineri de orice răutate, mai cu seamă de neânfrânare şi

împrăştiere. Cumplit este acest război, şi nimic nu primejduieşte atât de mult vârsta copilăriei şi a

9 Constantinescu Paul, Reflecţii cu privire la problemele vocaţiei si a pregatirii preoteşti, in B.O.R.nr 11-12/1969,

p.184

tinereţii decât această patimă. Din toate părţile să-i îngrădim şi să-i ocrotim cu sfătuiri şi

îndemnuri, cu înfricoşări, cu ameninţări. Dacă ei vor birui această poftă, precum şi o alta , ei vor

fi mai tari, se vor înfrâna şi de la beţie în întâlnirile stricate, le vor îndepărta cu toată râvna.

Toţi părinţii trebuie să-şi crească copii pentru şi cu Dumnezeu căci casă a lui Dumnezeu

este sufletul unui tânăr. Nu lăsa casa lui Dumnezeu să devină peşteră de tâlhari. Cum devine

peşteră de tâlhari? Când îngăduim să intre în sufletele tinerilor pofte care îi robesc, şi lăsăm toată

desfrânarea să locuiască în ei. Căci asemenea gânduri sunt mai cumplite decât tâlharii, robind

libertatea copiilor şi făcându-i robi patimilor necuvântătoare şi umplându-le mintea lor de multe

răni. De aceea trebuie să veghem asupra lor în fiecare zi şi ca de un bici să ne folosim de cuvânt

şi copii noştri să poată prin noi să se împărtăşească de cetăţenia de sus şi să săvârşească toată

lucrarea de acolo.

Din cea dintâi vârstă să-i introducem în vieţuirea cerească. Fiindcă şi Eli din pricina

copiilor a pierit. Că ar fi trebuit să-i certe şi să-i facă cu luare aminte. Desigur i-a certat şi

atenţionat însă nu destul, nevrând să-i întristeze. Şi aşa i-a pierdut şi pe ei şi pe sine. Sălbatică e

tinereţea şi are nevoie de mulţi învăţători. Ca un cal fără frâu, ca o fiară neânsufleţită e tinreţea.

Dacă ne certăm copii, însă nu cum trebuie, adică dacă nu insistăm pe toate mijloacele

paşnice, prin îndemn şi dragoste, dar şi prin certare sau bătaie la nevoie „că bataia e ruptă din

rai” prin blândeţe sau asprime în funcţie de caz, îi pierdem.

Cuvintele pe care le spun adesea părinţii: „ei lasă că sunt copii” nu arată decât egoismul

lor monstros care îngăduie diavolului să ne piardă copii. Metoda salvării lor nu este asprimea,

nici blândeţea, metoda trebuie să se adapteze după caz, scopul fiind scoaterea lor din patimi şi

reorientarea lor către Dumnezeu.

Mamelor ocupaţi-vă mai ales voi personal de ficele voastre. Luţi aminte să stea pe acasă.

Şi mai înainte de toate educaţile să fie evlavioase, cuviincioase, să dispreţuiască banii şi averile,

să rămână neâmpodobite. Şi aşa daţi-le în căsătorie. Dacă asfel le modelăm, atunci nu numai pe

ele ci şi pe bărbatul care o va lua îl veţi mântui. Şi nu numai pe bărbat ci şi pe copii şi veţi lua

plată pentru toate acestea.

Pentru a deveni părinte, omul trebuie să crească duhovniceşte până la măsura de a putea

deveni părinte. Altfel încurcă planurile lui Dumnezeu.

Copilul are nevoie de un mod de vieţuire creştină, nu de cuvinte; deprinderi virtuoase, nu

subtilităţi şi sofisticări intelectuale, are nevoie de fapte nu de vorbe.

Nu le puneţi propte şi ziduri din afară.

Să-i modelăm pe copii noştri şi să le dăm un ritm de vieţuire în cele de neapărată

trebuinţă. Cele de neapărată trebuinţă sunt cele duhovniceşti precum găsim şi în Sfânta Scriptură:

„Căutaţi mai întâi Împărăţia cerurilor şi toate celelalte vi se vor adăuga vouă.”

Atunci când îi creştem pe copii noştri să avem grijă să fie buni, nemânioşi, nepomenitori

de rău.

Nu te scuza dragă creştine zicând: „Doar nu-l voi face monah”. Nu trebuie să fie neapărat

monah, dar fă-l creştin măcar. Ne îngrijim pentru averile lor, dar pentru ei nu ne îngrijim. Vezi tu

câtă lipsă de minte? Antrenează sufletul copilului şi toate celelalte vor veni după aceea.

Vrei să îl faci bogat? Învaţă-l să fie bun, iar celor care nu sunt educaţi bine din copilărie

mai bine le este sărăcia decât bogăţia, asta pentru că sărăcia îi ţine şi fără să vrea în virtute.

Copiii trebuie obişnuiţi cu frigul, arşiţa, foamea, setea, cu saţiul şi îndestularea, încât în orice

împrejurare ei să se simtă bine, să nu-i înăbuşim în răsfăţuri.

Aşadar în încheire să avem multă puratre de grijă faţă de copii şi casnici noştri, multă şi

faţă de noi înşine ca să fim în bună rânduială şi să-l rugăm pe Dumnezeu să fie ajutător la această

lucrare. Dacă nu facem nimic din partea noastră, nu ne va da mâna, căci Dumnezeu nu ne dă

ajutorul dacă dormim ci dacă ne ostenim.

Nu face Dumnezeu în locul nostru, ci ne ajută. Ajutorul presupune că cel ajutat face şi el

partea lui.

„Şi voi părinţilor nu întărâtaţi pe copii voştri, ci creşteţi-i întru învăţătura Domnului.”

Copii ascultaţi pe părinţii voştri în Domnul, că aceasta este prima poruncă cu făgăduinţă.

Iată un îndemn, sunt la nivelul unor minţi gingaşe, şi slabe încă fără filosofie şi cuvântări lungi şi

încurcate. Şi în continuare: „Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta ca bine să-ţi fie ţie şi mulţi ani

să trăieşti pe pământ.”

De ce Sfântul Apostol Pavel nu le-a vorbit copiilor despre împărăţia cerurilor? Pentru că

aceştia sunt prunci la minte, bine ştiind că dacă copilul se va ghida după rânduiala părinţilor, nu

va fi mare ostenelă de a-i supune şi pe copii. Aşadar cheia pentru educaţia copiilor nu sunt

învăţăturile date lor, ci duhul în care cresc, exemple vii pe care le văd, mediul în care se dezvoltă.

De aceea cheia într-o familie este legătura bărbatului cu femeia şi raportarea lor la

Hristos.

Cănd un lucru are un început frumos, tare cuviincios şi cu bună rânduială, toate mai

departe înaintează pe drum cu cap şi cu multă uşurinţă. Căci cel mai greu este a pune temelia şi a

aşeza fundamentul. Adică copii trebuie să aibă o moştenire genetică sănătoasă şi tare, lucru care

ţine de gradul de curăţie şi nevoinţă la care sun părinţi; moştenirea genetică se poate îmbunătăţi

radical prin har şi nevoinţă.

Dar dacă părinţii poruncesc ceva nelalocul lui? În acest caz caz Sfântul Apostol Pavel te-

a păzit în siguranţă, căci a zis „întru Domnul” adică în cele în care tu nu-l loveşti pe Dumnezeu.

Dacă de exeplu părintele tău ar fi păgân sau eretic nu trebuie să te laşi înduplecat de el.

Căci acest lucru nu este „întru Domnul”. Copilul să nu asculte dacă este învăţat potrivnic lui

Hristos sau Bisericii.

Începutul tuturor bunătăţilor este ascultarea de părinţi, dar toată cauza ascultării părinţilor

este pusă pe seama începutului educaţiei şi a celor ce-i conduc. Adică faptul de a-i forma să

asculte, ţine de părinţi şi sunt direct responsabili de ea.

Este foarte bine să se boteze copii de mici. Motivul este că sălăşluindu-se harul în copilul

botezat şi fiind păzit curat prin intermediul părinţilor, şi al naşului, va creşte mult mai bine pentru

veşnicie, şi va urma lui Iisus şi în copilăria sa. Copilul va creşte apoi şi în chip real şi ca trup dar

mai ales odată cu acesta şi cu harul şi înţelepciunea înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor.

Un duh de rugăciune va creşte în copil, în pace duhovnicească, iar un duh de împrăştiere,

griji lumeşti va face din el un copil neastâmpărat, agitat.

Copii trebuie să aibe o minte curată şi un suflet neprihănit, aşa trebuie crescuţi ei şi mai

ales ca să priceapă că cea mai mare valoare este curăţia lăuntrică şi puritatea firii dobândite prin

botez. Orice copil trebuie să se păstreze feciorelnic din toate punctele de vedere. Acei copii

cărora li se exacerbeză poftele trupeşti prin tot felul de imagini obscene, devin mai târziu extrem

de uşor de manipulat şi conduşi.

Părinţii sunt adesea cei care îngăduie copiilor să privească poftele lumii, tocmai pentru că

ei înşişi le doresc şi nu au discernământ să le cântărească nocivitatea.

Şi nu numai de imagini ci şi de auziri dulci şi desfrânate să-i ferim ca să nu li se

vreăjească sufletul, nici la ospeţe şi beţii să nu-i ducem, ci mai degrabă tinerii să fie păziţi mai

bine ca fecioarele în cămările lor. Că nimic nu împodobeşte mai mult vârsta lor precum cununa

întregii înţelepciuni şi a veni la nuntă curat de toată desfrânarea.

Şi degrabă să le luăm neveste încât curate şi neântinate să primească trupurile la nuntă.

Căci aceştia cei curaţi cu trupurile sunt aceia care se vor iubi mai cu căldură.

În căsătorie trebuie să intrăm nu numai feciorelnic cu trupul, ci feciorelnic cu toate

simţurile, mai ales cu sufletul.

Tinerii trebuie să fie responsabili când se căsătoresc, această responsabilitate se

dobândeşte uneori şi prin luptă adeseori sângeroasă „cu poftele tinereţii” şi cu egoismul din noi.

Lucrul esenţial la căsătorie nu este vârsta care variază de la caz la caz, ci să intrăm curaţi şi cu

dorinţa de jertfă alături de celălalt.

„Cel ce are întreaga înţelepciune înainte de nuntă cu atât mai mult o va avea după nuntă.

Cel ce învaţă să desfrâneze înainte de nuntă, va face asta şi după nuntă.”

Căci atunci când tânărul este stricat înainte de nuntă, iar după nuntă se uită la altă

femeie, atunci care este rostul nunţii!

De aici ies luptele, batjocoririle, întoarcerea pe dos a caselor, certurile zilnice. De aici se

micşorează dorinţa de soţie şi se vestejeşte, iar petrecerea şi convorbirile cu desfrânatele îl

moleşesc.

Pe când dacă ar învăţa să aibă întreaga înţelepciune, şi-ar socoti soţia mai dorită decât

toate şi o va privi cu multă dragoste şi va păstra mare şi bună armonie cu ea şi acelaşi cuget şi

simţire.

Dar la această adâncă armonizare nu se poate ajunge decât dacă ficare dintre ei are

mintea întreagă, suflet şi trup feciorelnic, apoi atitudine de dăruire către celălalt şi bunăvoinţă în

sensul cel mai profund. Fecioria trupească şi sufletească poate fi pătată prin orice poftă acceptată,

fie şi numai la nivel de gând.10

10 Vasilescu Emilian, Indatoriri preoteşti in glasul Biserici, in B.O.R. NR.2/1995, p.216