Cetateanul Turmentat este un personaj nenominalizat din piesa O scrisoare pierdută de Ion Luca Caragiale, care apare ca un leitmotiv în diferite faze ale evoluției tempoale a acțiunii. În ciuda aparentei prezentări nemăgulitoare, Cetățenul turmentat reprezintă, dintre toate personajele piesei, singurul care se apropie de omul obișnuit de pe stradă, ale cărui nedumeriri simple, dar pline de bun simț, reflectă deziluzia și chiar consternarea oamenilor normali în fața murdăriei proceselor electorale ale unei democrații aparent participativă, dar falsă și orchestrată în realitate.Ion Luca Garagiale (1852-1912) a ramas definitiv in literatura romana printr-o opera monumentala, alcatuita din comedii, nuvele, momente si schite, prin intermediul carora scriitorul face o adevarata radiografie a societatii romanesti, inagurand o epoca literara de inalta valoare artistica, atat din punct de vedere tematic, cat si al limbajului surprins cu maiestrie neegalata pana astazi. Caragiale se remarca prin arta compozitiei, fiind cel mai priceput creator de caractere din literatura romana. Sarcastic si necrutator, Caragiale satirizeaza sclipitor incultura, imoralitatea, coruptia, prostia omeneasca in cea mai larga acceptie a cuvantului, atitudini ce se manifestă nu numai la indivizi izolati, ci la intregi categorii sociale.Comedia "O scrisoare pierduta" de I.L.Caragiale s-a jucat cu un succes rasunator pe scena Teatrului National din Bucuresti, la data de 13 noiembrie 1884."O scrisoare pierduta" este o comedie realista de moravuri sociale si politice, Caragiale ilustrand dorinta de parvenire a burgheziei in timpul campaniei electorale pentru alegerea de deputati. Pe fondul agitatiei oamenilor politici aflati in campanie electorala, se nasc conflicte intre reprezentantii opozitiei -Catavencu si grupul de "intelectuali independenti" - si membrii partidului de guvernamant- Stefan Tipatescu, Zoe, Zaharia Trahanache, Farfuridi si Branzovenescu, personaje ridicole puse in situatii comice, cu scopul de a satiriza moravurile sociale si politice ale vremii. Cetateanul turmentat, reprezentantul omului simplu, al alegatorului care nu are ambitii, este mereu ametit si confuz pentru ca tot ceea ce se intampla in zona politicului este neclar si incoerent. El gaseste scrisoarea de amor pe care o pierduse Zoe Trahanache si, pentru ca fusese postas, intentia lui este de a duce scrisoarea "andrisantului", dar nu este nici el un cetatean tocmai cinstit, pentru ca mai intai o citeste sub felinar.Comicul de caracter compune structura morala, care reiese, in mod indirect, din atitudinea, faptele si vorbele cetateanului, iar in mod direct din didascalii sau din relatia cu celelalte personaje. Ca "apropitar" (proprietar de bunuri, cu drept de vot - n.n.), adica platitor de impozite, cetateanul are drept de vot si este mandru ca-l cunoaste "conul Zaharia de la 11 fevruarie". Aluzia personajuiui se refera la faptui ca la 11 februarie 1866 a avut loc inlaturarea domnitorului Alexandru Ioan Cuza printr-o lovitura de stat, iar el fusese atunci de aceeasi parte a baricadei cu Trahanache, de aceea se simte foarte apropiat de acesta.Cetateanul este vicios, fiind mereu beat si asteapta sa" fie dirijat, pentru ca el nu are nicio opinie, "apoi, daca-i pe pofta, eu nu poftesc pe nimeni". Atunci cand insista sa i se raspunda la intrebarea: "eu cu cine votez?", prefectul, dezgustat de mirosul de alcool al cetateanului, ii raspunde, sarcastic, sa-i dea votul "lui onorabilul d. Catavencu... Pentru asa alegator, mai bun ales nici ca se putea...". Reactia cetateanului este de data aceasta sovaitoare: "Nu e vorba, tinem la d.Nae Catavencu... e din Sotietate... dar vorba e, eu alegator... eu... (sughite) apropitar, eu pentru cine votez?". Retinerea evidenta a cetateanului de a-l vota pe Catavencu este motivata de faptui ca avocatul este fondatorul "Societatii Enciclopedice Cooperative «Aurora Economica Romana» si liderul partidului de opozitie din care fac parte institutorii Ionescu si Popescu, "dascalimea", adica cetateni care traiesc din salarii, care nu sunt "apropitari" si nici nu au merite istorice, ca Trahanache, care se implicase in evenimente importante ca cel cu abdicarea lui Cuza.Abureala Cetateanului este sugestiva nu pentru ca este bautor, ci pentru ca toata viata politica a vremii il ameţeşte pe omul de rand, care se si simte agresat de aceasta, "nu ma-mpinge, c-ametesc", "nu ma zgudui!".Este o fire lenesa, comoda, gasindu-si scuze superficiale, "da-i cu bere, da-i cu vin, da-i cu vin, da-i cu bere", pentru a se disculpa de pierderea scrisorii. Replica cea mai sugestiva pentru caracterul sau labil si pentru lipsa de opinie a devenit memorabila: "Eu cu cine votez?", iar pentru ca Zoe il lamureste, voteaza disciplinat cu cine i s-a indicat, apoi bea "in sanatatea coanii Joitichii ca e dama buna!". Cetateanul turmentat este cel care creeaza un comic de situatie remarcabil, prin gasirea, pierderea si inapoierea scrisorii de amor, cel care provoaca intriga actiunii, dar si cel care aplaneaza conflictul in finalul piesei. El apare in momentele cele mai nepotrivite, enerveaza pe toata lumea cu prezenta lui, este dispretuit tocmai de clasa politica, desi este reprezentantul electoratului care urma sa se prezinte la vot pentru a-si desemna alesul in Camera Deputatilor.Cetateanul turmentat nu are nume, el este alegatorul anonim, bulversat de campania electorala confuza pentru omul de rand, care simte nevoia sa fie indrumat de catre cineva, crede el, priceput la politica, de aceea intrebarea

"Eu pentru cine votez?" devine obsedanta si a facut cariera pana in zilele noastre.In comediile sale, I.L.Caragiale ramane fidel propriei conceptii, conform careia cuvantul este cea mai sincera exprimare a gandirii, riscul cel mai mare prin care se poate demasca prostia, incultura, demagogia si fariseismul: "Niciodata gandirea n-are alt vrajmas mai cumplit decat vorba, cand aceasta nu-i vorba supusa si credincioasa, nimic nu arde pe ticalosi mai mult ca rasul".O scrisoare pierduta de I.L. Caragiale Aparand pe parcurs Cetateanul, odata cu intrarea lui in scena VII din actul II, se lamurese misterul scrisorii pierdute si gasite si iar pierdute Absurd al absurdului, este caracterizat chiar de autor si caracterizarea se mentine ulterior Cetateanul (sovaind): Sluga! (In tot jocul sughite si sovaie) La intrebarea ce pofteste, pusa de Tipatescu si Cine e asta? de Zoe, Cetateanul imperturbabil, sughitand, raspunde: Eu? Eu sunt alegator si din nou sovaind refuza sa spuna cum il cheama. Precizeza ca nu este turmentat, dar face o destainuire menita sa contureze si mai bine pesonalitatea lui Trahanache si a intregului clan: Nu sunt turmentat spune el (zambind precizeaza autorul) coana Joitico Las ca ne cunoastem Ma cunoaste Conu Zaharia de la 11 februarie (n.n. 11 februarie 1866 data complotului reactionar care a dus la detronarea lui Al. I. Cuza). Nu e vorba, tinem la d. Nae Catavencu e din sotietate dar vorba e, eu alegator eu (sughite) apropritar, eu pentru cine votez? (sughite) d-aia am venit (sovaie). Iata conturata persoana Cetateanului care face un laitmotiv din intrebarea eu pentru cine votez?, intrebare combinata insa cu sughituri si sovairi. Astfel, Caragiale isi supravegehaza personajul si in miscari, nu numai in vorbe, facand si din el un partizan in marele ghem incalcit al politicului. Destainuirile lui si el cu aspect derutant ca si Agamita sugereaza nu numai o cunoastere a politicii, ci si o participare activa. Si Cetateanul, ca si toate celelalte pesonaje, precizeza Mircea Tomus: sunt angrenate intr-un conflit politic, e drept o tensiune surda sau exploziva le dicteaza cuvintele, reactiile si, totusi, ele executa, in acelasi timp, un ritual, dupa anumite legi imuabile si cu sfintenie respectate: ca prezident, Trahanache oficiaza, ca oratori, Farfuridi si Catavencu, asemenea; ascultatorii insisi oficiaza, si daca Cetateanul turmentat este scos afara in imbranceli de partizanii celui de al doilea orator, daca interpelarile lui il deranjeaza pe acesta, obligandu-l sa apeleze la autoritatea prezidentiala, nu ne putem multumi sa vedem aici o simpla ilustrare a inconsecventei unui personaj, care abia cu cateva replici in urma declarase foarte raspicat ca nu se teme de intreruperi. Cetateanul a tulburat tocmai ritualul discursurilor si al intreruperilor care fac parte organica din acest ritual; el insusi, cu toata bunavointa care il caracterizeaza, ar dori sa participe la acest dialog sacru ale carui elemente le si detine de altfel: si eu sunt!, incearca el sa exclame, sculandu-se sovaind si ridicand mana; Prezidentul simte aderenta lui la logica scenei si nu-l bruscheaza: Ce? ce esti d-ta stimabile? Ca, pana la urma, Cetateanul nu reuseste sa participe la joc se datoreaza starii lui de totala confuzie alcoolica, din cauza careia nu reuseste sa prinda firul coerentei limbajului si al comportamentului politic de care, pe buna dreptate, putem considera ca nu era strain (Marile comedii, in opera lui I.L. Caragiale, vol. I). Astfel, scena VI, actul III este elocventa in ce priveste indicatiile scenice referitoare la Cetatean: care, de la intrare, a venit sovaind pana la mijloc si s-a turnat pe un scaun in fata tribunei, se scoala si ridica mana () sovaie si iar se toarna pe scaun. Rasete in fund, rumoase in fata () Sughitand si strigand. Imbrancit de dascali si opunandu-se rosteste: Nu ma-nbranciti ca ametesc! Ionescu, Popescu si Grupul: Afara! Cetateanul: membru! Scena de bruscare incheindu-se cu aprecierile autorului: Toata scena aceasta a fost insotita de rasete si rumoare. Dascalii au dat afara pe Cetateanul turmentat. Revenind in scena VIII, din ultimul act, el dezleaga planul confuziilor, in limita unui absurd asemenea lui Urmuz. Cetateanul turmentat cu palaria alba a lui Catavencu in mana (precizarea autorului) intra in scena, unde se gaseau Zoe si Catavencu bine dispus, cautandu-si palaria proprie. Raspunzand mucalit la intrebarea Ce vrei? se adreseaza Joitichii: Ce vreau eu, ei bine vreau. Eu am o vorba: o mie de ani pace! (Gest de impacienta din partea femeii) Eu, coana Joitico, am gasit o scrisoare. Zoe: Pe care ai last-o sa ti-o fure onorabilul D. Catavencu Catavencu (zdrobit): Doamna! Cetateanul: Las-o aia am mai gasit una! Zoe: Ei, ce-mi pasa! In continuare, Cetateanul se autocaracterizeaza, dezvaluindu-si inclusiv si profesia: Si atunci, care va sa zica, eu dau scrisoarea dupa adresa. Daca nu gasesc andrisantul, scriu pe ea cu plaivas: andrisant necunoscut, ori nu se afla, ori mort, care va sa zica, fiecare dupa cum devine (Zoe se plimba impacientata in fund) Bunioara acuma Eu am gasit alaltaieri in invalmasala de la primarie, o palarie Surprins, Catavencu, calificandu-l ca mizerabil, vazandu-se pierdut, asteapta povestea cu infiorare: O palarie da, asta si astazi tot indesand-o pe capul meu s-o potrivesc ca mi-era stramta am vrut sa-i scot captuseala s-o mai largesc cand colo in captuseala peste ce dau? () O scrisoare, da, domnule Nae Nu mai mergem la o tuica? Aluzia si ironia pentru gestul facut de Catavencu sunt evidente. Apoi Cetateanul continua sa explice: E de la Conul Fanica: andrisantul sunteti d-voastra. Nerabdadoare, Zoe cere scrisorea degraba, intrebandu-l daca o are. Cetateanul confirma si da scrisorea. O am, n-am pierdut-o, nu m-am mai intalnit (sughite si arata pe Catavencu) cu onorabilul! (scoate scrisoarea din captuseala palariei si i-o da Zoii). Catavencu, neputincios rosteste (incet spune autorul catre Cetateanul turmentat, care a trecut langa el) simuland inocenta (n.n.): Nenorocitule! ti-

ai aruncat norocul in garla: te faceam om! Raspunsul este in antiteza jocului perfid al lui Catavencu, aruncand o lumina oarecum favorabila asupra caracterului Cetateanului turmentat: nu puteam andrisantul cu domiciliu cunoscut (arata pe Zoe). Zoe, privind cu bucurie scrisoarea trece de la Ce cauti? () Ce vrei cu mine la caracterizarea, dintr-o alta perspectiva, a interlocutorului sau: Domnule, domnule esti un om onest, esti un om admirabil, fara pereche. Cum te cheama, ma rog? spune-mi recunostinta mea Cetateanul: Ce trebuie sa mai spui cum ma cheama? ma cunoaste conu Zaharia de la 11 februarie!? Iaca, un cetatean si eu Identitatea ramane nedescoperita pana in finalul comediei. Intrebat de recompensa ce i s-ar cuveni de la Zoe, Cetateanul raspunde, prin obsesiva lui intrebare: Sa-mi spui d-ta pentru cine votez. Iaca mai e un sfert de ceas si se inchide alegerea Eu pentru cine votez? Raspunde Catavencu recomandandu-l pe Agamita Dandanache. Vorbele aspre se incruciseaza ca niste sabii Zoe si Catavencu. Pentru Cetatean insa este valabil numai ceea ce confirma Zoe: Coana Zoitico, adevarat? Zoe: Da, adevarat pentru d. Agamita Dandanache: da, adevarat; poate ca e singurul adevar pe care d. Catavencu l-a spus in viata d-sale Cetateanul: Atunci ma duc sa votez (vrea sa plece) dar cum ii zice? Si iata mecanismul votarii si el un instrument docil in apararea intereselor pesonale. Zoe: D-le Catavencu, fii bun, scrie-i, ma rog, votul acestui onest cetatean. (Catavencu sta pe loc) Te rog (Ii arata scrisoarea. Catavencu trece la masa, scrie un buletin si i-l da Cetateanului turmentat.) Imi dai voie? (Ia buletinul) Agamita Dandanache Bravo, d-le Catavencu, esti un om de buna credinta si jocul politic se incheie Cetateanul plecand repede, nemaifiind vreme se-nchide alegerea. Cetateanul mai are, in ultima scena a comediei, de rostit celebra urare: In sanatatea coanii Joitichi! ca e (sughite) dama buna! (Ciocneste cu ea; ea-i strange mana din toata inima. Urale, ciocnire). Participarea Cetateanului la ceremonialul final subliniaza apartenenta sa la o singura lume, o lume in care se vede ca se simte foarte bine. Caragiale realizeaza prin cetateanul turmentat un personaj, un tip la fel de original ca si celelalte personaje ridicol, inofensiv si naiv, dar si el cu planuri ascunse, astfel ca prostia are limite, ca si ramolismentul. In acelasi timp, gestul Cetateanului subliniaza modul in care este prezent motivul incurcaturii in comedie si nu numai aici. Prin acest motiv se refuza de fapt solutionarea definitiva a incurcaturilor, lasand cititorul spectatorul sa mediteze asurpa multiplelor situatii si nu numai a uneia. De aceea personajele unele personaje, cum este si cazul Cetateanului sunt aduse de scriitor in momente cruciale fara a acoperi tot spatiul operei. Vin, spun si pleaca. Este si aceasta un mod de a privi viata ca teatru, fiecare cu masca sa, din care nu poate iesi fiindca: Vreme trece, vreme vine, / Toate-s vechi si noua toate; / Ce e rau si ce e bine / Tu te-treaba si socoate; // Privitor ca la teatru / Tu in lume sa te-nchipui. / Joace unul si pe patru / Totusi tu ghici-vei chipu-i, / Si de plange, de se cearta, / Tu in colt petreci in tine / Si-ntelegi din a lor arta / Ce e rau si ce e bine // Nu spera cand vezi miseii / La izbanda facand punte, / Te-ar intrece nataraii, / De ai fi cu stea in frunte; // De te-ating, sa feri in laturi, / De hulesc, sa taci din gura; / Zica toti ce vor sa zica, / Treaca-n lume cine-o trece; / Ca sa nu-ndragesti nimica, / Tu ramai la toate rece. (Glossa, M. Eminescu). Reflectia noastra este confirmata de T. Vianu: O singura data in teatrul sau satira lui Caragiale a devenit mai cruda, in O scrisoare pierduta. In O scrisoare pierduta, satira institutiilor noastre democrate functioneaza fara sprijinul educatiei interioare a omului chemat sa se bucure de binefacerile lui, neadevarul regimului politic al vremii, relevat de atatea ori de critica junimista, se ascute in viziunea Cetateanului turmentat personaj construit cu largi mijloace de stilizare tipizanta, ca in comedia moliereasca, in care este infatisat martorul naiv, dezinteresat si perplex al farsei politice, omul anonim din marea natiune nesocotita. Caragiale este un observator lucid si exact, dar materialul observatiilor sale nu ramane niciodata in stare de pulbere infinitezimala, ci se aduna in viziunile unor caractere tipice (s.n.). Vorbind despre aspectele critice ale realismului lui Caragiale, criticul fixeaza si unele trasaturi specifice ale clasicismului scriitorului: Estetica lui coincide insa cu aceea a clasicismului numai pe portiuni marginite, caci in lucrarea de reliefare a criticului, el simplifica imaginea omului, pana la a nu retine din ea decat singurele ei trasaturi general umane, asa cum fac clasicii. Pe primul plan al creatiilor sale sta omul social si numai intr-un plan mai adanc, sustinandu-l pe acela, apare caracterul omenesc general. Trahanache, Catavencu, Joitica, Farfuridi, Agamita Dandanache sunt actorii comediei politice in jurul anului 1870, notabilitati ale provinciei, oameni ai vremii si ai locuui lor, dar, in acelasi timp, Trahanache este un vanitos naiv, Catavencu o canalie, Joitica o femeie voluntara, Farfuridi un prost, Dananache un imbecil siret (I.L. Caragiale in vol. Istoria literaturii romane moderne de Serban Cioculescu, Vladimir Streinu si T. Vianu, Bucuresti, Casa Scoalelor, 1944). (C.B.)