CESTODOZE PRODUSE DE FORME LARVARE PENTRU

TOATE CLASELE DE ANIMALE: RUMEGĂTOARE, OVINE,

CAPRINE ŞI PORCINE

GENERALITĂŢI

Cestodele (clasa Cestoda) sunt o clasă de viermi plați, paraziți din

încrengătura Platyhelminthes. Adulții acestei clase parazitează tractul digestiv al gazdelor

definitive, iar formele larvare parazitează diferite alte organe din corpul gazdelor intermediare.

Toate speciile de vertebrate pot fi parazitate de cel puțin o specie de cestode. Din cele

peste 1000 de specii descrise, câteva parazitează și omul, fie ca gazdă definitivă (Taenia solium,

T. saginata, specii din genul Diphyllobothrium, Hymenolepis etc.), fie ca gazdă intermediară

(Taenia solium, T. echinococus,T. multiceps, etc.).

La gazdele definitive cestodele adulte produc boli numite generic cestodoze, din care

fac parte: teniazele, difilobotrioza, anoplocefalidoza etc.

La gazdele intermediare formele larvare ale cestodelor produc o categorie de boli

numite metacestodoze, în care se încadrează:cisticercoză, cenuroză, hidatidoză, liguloză, etc.

Prin denumirea de cestodoze se înţeleg toate parazitozele care au drept cauză

fie forma adultă, fie cea larvară a unuia sau

a mai multor helminţi din subclasa Cestoda.

Subclasa Cestoda cuprinde viermi ai

căror corp este plat dorsoventral, neted, în

formă de panglică. Corpul lor este

totdeauna segmentat, iar segmentele

alăturate sunt asemănătoare ca organizaţie morfologică.

Cestodele, teniile sau panglicile sunt viermi paraziţi în faza lor adultă, în

majoritatea cazurilor în tubul digestiv la toate animalele, inclusiv omul, iar în faza

larvară sunt paraziţi în diferite organe la mamifere, peşti, insecte etc.

În timpul evoluţiei lor, cestodele au nevoie de schimburi obligatorii de gazde,

de la faza larvară la cea de adult. Sunt totuşi câteva cestode, foarte puţine (fam.

Hymenolepididae), la a căror evoluţie nu este totdeauna absolut necesar să intervină o

gazdă intermediară.

Cu toate că din punct de vedere sistematic subclasa Cestoda este împărţită, după

diferiţi autori, în 5 sau chiar 6 ordine, pentru medicină numai două din ele au importanţă.

Caractere morfologice

Cestodele au corpul turtit dorso-ventral, neted, segmentat, de culoare albă și lung, cu

aspect de panglică. Sunt alcătuite din scolex, gât și strobil au corpul propriu-zis. Dimensiunile

variază, de la câțiva milimetri (Echinococcus granulosus), la câțiva metri (Taenia solium).

Scolexul este situat în partea anterioară și are rol de organ de fixare. Forma scolexului

este variabilă: sferică (Moniezia expansa), ovală (Dipylidium caninum) sau piramidală

(Anoplocephala magna). Organele de fixare sunt: botriile și ventuzele.

Taenia saginata, exemplar adult

Culoarea lor, în general, este albă-sidefie, mai mult sau mai puţin opacă.

Această opacitate se datorează unui strat de calcar care impregnează ţesutul

subcuticular al cestodelor.

Corpul sau strobila este format dintr-un număr diferit de proglote, segmente

care, pe măsură ce se depărtează de partea anterioara a corpului, se măresc în lungime şi în

lăţime, luând forme caracteristice pentru fiecare gen sau specie de cestod. Astfel,

proglotele din partea anterioara la majoritatea cestodelor au formă izodiametrală, pentru

ca apoi să fie mai lungi decât late sau invers. Unele cestode au proglote cu totul

caracteristice, în formă de sămânţă de bostănei (Dipyllidium caninum), în formă

oarecum de clopot (Ciloanotaenia infundibuium) sau de trapez (Diphyllabothrium,

latum).

În partea anterioară se găseşte o formaţie tetragonală, capul sau scolexul, după

care urmează o porţiune mai îngustă, gâtul şi apoi lanţul de proglote.

Scolexul variază ca formă şi este prevăzut cu organe musculare de fixare,

numite ventuze (Cyclophyllidea). În partea sa anterioara poate avea o proeminenţă

denumită rostrum, în jurul căreia pot fi unul sau mai multe rânduri de cârlige,

constituind rostrum armat. În cazul când rostrumul nu are cârl ige, este un rostrum

nearmat. Un asemenea cârl ig sau croşet are forma asemănătoare cu o seceră mai

alungită, deosebindu-se net o lamă tăioasă puţin curbată, o îngroşare ca o gardă do sabie şi

apoi mânerul cu care este prins în corpul viermelui.

La unele cestode scolexul prezintă un rostelum, care este o proeminenţă conică

sau cilindrică ce se găseşte într-o excavaţie ca un buzunar în partea anterioară a

scolexului.

La alte cestode, cum sunt cele din ordinul Pseudophyllidea, scolexul nu

prezintă rostrum, iar în locul ventuzelor se găsesc despicături longi tudinale neprevăzute

cu musculatură, numite botridii.

Proglotele, la exterior au un strat subţire cuticular, apoi un alt strat subcuticular, cu

impregnaţii calcaroase sub care se găseşte stratul muscular.

Stratul cu impregnaţii calcaroase, dă atât culoarea şi opacitatea viermelui cât şi

rigiditatea sa.

Pe suprafaţa proglotei, median sau lateral, mai des lateral, se găseşte o mică

proeminenţă numită porul genital, organ care la toate cestodele din ordinul

Cyclophyllidea nu funcţionează. Porii genitali pot fi regulat alterni, neregulat alterni

sau unilaterali, element folosit în determinarea cestodelor.

Toată grosimea proglotei este plină cu ţesut parenchimatos, ceea ce formează o

caracteristică a viermilor plaţi, lipsa cavităţii celomice.

Proglotele vecine sau foarte apropiate au organizaţie morfologică asemănătoare,

dar în ansamblul strobilei ele se deosebesc. Cele din apropierea scolexului sunt tinere, cele de

la mijlocul corpului sunt hermafrodite, iar cele din partea terminală a viermelui sunt

ovigere, proglote purtătoare de ouă.

Cestodele hrănindu-se prin osmoză nu au aparat digestiv, de asemenea le lipseşte

aparatul circulator şi aparatul respirator.

Aparatul excretor este format din celule specializate, prezente în parenchimul

proglotei, care comunică prin tubi ce se adună către marginile laterale şi posterioare

ale fiecărei proglote, unde formează canale.

Corpul viermelui în întregime este mărginit în ambele părţi de câte un canal

lateral, care comunică din proglotă în proglotă. La marginea posterioară a fiecărei

proglote se găseşte un alt canal transversal, care se anastomozează cu cele două laterale.

Ultima proglotă are

un foramen caudal, pe

unde substanţele de

excreţie sunt eliminate în

mediul exterior.

Sistemul nervos

este reprezentat prin

ganglioni, dispuşi mai

ales către rostrum, care

trimite filete nervoase în restul corpului.

Aparatul genital, atât mascul cât şi femel, extrem de dezvoltat, este prezent în

fiecare proglotă, cestodele fiind viermi hermafrodiţi.

Testiculele sunt aglomerări celulare sferice, în număr variabil, dispuse către partea

dorsală şi mai ales anterioară a fiecărei proglote hermafrodite. Numărul testiculelor este un

element ajutător în determinare (1-3 la Hymenolepididae, câteva zeci la Dilepididae,

sau câteva sute la Taeniidae sau Anoplocephalidae). De la testicule pornesc canale

eferente, care se adună într-un canal deferent şi care se îndreaptă lateral sau către

mijlocul proglotei, pentru a se termina într-o formaţie specială, numită por genital. Tot

aici se găseşte organul copulator, cira, situat în punga cirei.

Ovarele sunt mase globuloase, o pereche sau două, dispuse către par tea

posterioară şi ventrală a fiecărei proglote hermafrodite. De la ele porneşte tractusul

genital, format din oviduct, apoi vagin şi uter. Acesta din urmă are mai mult sau mai

puţin forma unui sac. Înapoia ovarelor se găsesc una sau două glande vitelogene, care

produc vitelusul necesar oncosferei.

Această organizare se întâlneşte numai la proglotele din centrul strobilei,

proglotele hermafrodite. Pe măsură ce viermele creşte, iar creşterea având loc la

nivelul gâtului, proglotele se depărtează din partea anteromijlocie către porţiunea

terminală, maturizându-se şi devenind proglote ovigere.

În acest stadiu, organele genitale esenţiale, testiculele şi ovarele, dispar, iar

întreaga proglotă conţine numai uterul, la rândul său plin cu ouă (oncosfere).

Porii genitali la cestodele din ordinul Cyclophyllidea nefuncţionând,

oncosferele formate rămân în uter până la distrugerea acestuia o dată cu proglota

însăşi.

Proglotele ovigere se desprind de restul corpului sunt eliminate în mediul

exterior, o dată cu excrementele purtătorului.

La ordinul Pseudophyllidea ouăle formate în

uter se elimină treptat, pe măsura maturării

lor, prin formaţia numită tocostom. Din

această cauză, proglotele ovigere de la

Pseudophyllidea (Diphyllobothrium) se

ratatinează, pe măsură ce ajung la sfârşitul

strobilei, în timp ce proglotele ovigere de la

Cyclophyllidea se măresc mult în volum.

Biologie

Cestodele, în general, în forma lor adultă sunt paraziţi ai tubului digestiv,

unde se hrănesc prin osmosă cu sucurile digestive, iar respiraţia se face cutanat.

Evoluţia tuturor cestodelor se face prin oncosfere (ouă), a căror dezvoltare se

face diferit la Pseudophyllidea faţă de Cyclophyllidea.

În cazul ordinului Pseudophyllidea (Diphyllobothrium), ouăle foarte

asemănătoare cu cele de trematode sunt eliminate în mediul exterior, unde dau naştere

unei larve libere — Coracidium, care, pentru a evolua mai departe, trebuie să treacă,

succesiv şi obligatoriu prin încă două gazde intermediare. Evoluţia acestui ordin este

foarte asemănătoare cu evoluţia trematodelor, cu două gazde intermediare.

În cazul ordinului Cyclophyllidea, oncosferele sunt eliminate în mediul exterior

o dată cu proglotele (fragmente sau izolate). La unele cestode, eliminarea proglotelor

se face şi spontan, cum este cazul la Taenia saginata, Dipyllidium caninum

Choanotaenia, adică proglotele pot părăsi tubul digestiv al gazdei şi între momentele

actului de defecare. Oncosferele nu dau naştere unor larve libere, ci trebuie să fie ingerate

de un alt animal, gazda intermediară, vertebrat sau nevertebrat, în corpul căruia se va dez -

volta forma larvară.

Oncosferele cestodelor Cyclophyllidea au în interiorul lor embrionul hexacant,

a cărei dezvoltare ca primă larvă se face în însăşi oncosferă.

În corpul gazdei intermediare se dezvoltă cea de-a două larvă, care se localizează în

diferite organe ale gazdei intermediare şi care poate, de asemenea, avea forme variabile.

Denumirea bolilor.

In general parazitările cu cestode capătă denumirea de cestodoze.

Unele specii de animale pot fi în mod obişnuit parazitate cu un singur gen de cestode; de

exemplu, la miei este frecvent Moniezia, deci este vorba de moniezioză. În cazul

carnivorelor şi mai ales al păsărilor, acelaşi subiect poate fi parazitat simultan cu cestode

din genuri diferite şi chiar din familii diferite.

În acest caz, denumirea generală de cestodoze este mai aproape de realitate, ea

incluzând agenţi etiologici care aparţin mai multor familii.

Astfel, în cazul păsărilor de multe ori se găseşte pe acelaşi individ Davainea,

Hymenolepis şi Choanotaenia. Dacă se găseşte un singur gen de cestod este vorba de

clavaineidoza sau himenolepidoză etc. În mod analog se interpretează pentru fiecare

specie de animal situaţia reală.

Patogenitate.

Cestodozele privite ca manifestare clinică sunt, în general, sindroame ce apar mai mult

sau mai puţin accentuat în urma parazitărilor cu o specie sau cu mai multe specii de cestode în

forma lor adultă.

Sindromul de cestodoze este extrem de frecvent, fără a avea însă o importanţa

egală pentru diferitele specii de animale. Cel mai frecvent sunt obiectul acestui sindrom

păsările, carnasierele, jar dintre erbivore - tineretul ovin. în majoritatea cazurilor, numai

parazitările intense cu diferite cestode, la speciile arătate mai sus, pot produce unele

semne clinice.

Ele se reflectă asupra aparatului digestiv, a sângelui şi a sistemului nervos.

În multe cazuri, parazitarea redusă cu un cestod oarecare este mai greu de observat

clinic.

Intensitatea manifestărilor clinice este în funcţie de specia animalului, gazdă, de

vârstă, de starea generală şi de întreţinerea acestuia. De asemenea este o corelaţie directă

cu genul de cestod şi numărul de exemplare existente la un moment dat.

Este cunoscut că tineretul tuturor speciilor este mult mai receptiv la diferite

cestode. Cu toate acestea, dacă animalele sunt bine întreţinute, manifestarea clinică poate

fi mult redusă. În cazul oilor adulte, parazitarea lor cu diferite cestode poate trece total

neobservată, dar, dacă starea de întreţinere lasă mult de dorit, se pot observa unele

manifestări ale sindromului de cestodoze.

Cestodele au o patogenitate deosebită de la gen la gen, de aceea ruperea

dezechilibrului fiziologic este strâns legată şi de parazit. Câinele poate fi parazitat,

indiferent de vârstă, de un număr mare de Echinococcus granulosus, fără a arăta nici cel

mai discret semn clinic. S-a putut izola până la 270 de exemplare de Echinococcus

granulosus din intestinul unui câine de 7 kg, fără ca acesta să fi prezentat , în timpul

vieţii, cel mai mic semn, în timp ce, tot la câine, este suficient un singur exemplar de

Dyphyllobothrium pentru ca semnele clinice să apară extrem de dure, indiferent de starea

generală anterioară a animalului în cauză.

Între aceste două tipuri de cestode, unul cu patogenitatea foarte redusă, altul cu

cea mai mare patogenitate, se grupează toate cestodele, şi interpretarea unei situaţii date

şi mai ales a unui prognostic trebuie făcută prin prisma celor arătate.

Dacă este vorba de cestodozele produse de formele larvare (cisticercoză, cenuroză,

echinococoză), sunt mai frecvent afectate erbivorele mari şi mici şi apoi porcul.

Frecvenţa cestodozelor, indiferent dacă sunt produse de forma adultă sau

larvară, este legată şi de cunoştinţele oamenilor şi de obiceiurile lor.

Diagnosticul in cestodoze produse de formele larvare

Formele larvare ale diferitelor specii de cestode se dezvoltă în cele mai diferite ţesuturi

şi organe ale gazdelor intermediare, antrenînd procese patologice specifice, uneori cu evoluţie

gravă. Cele mai importante sunt cisticercozele, cenuroza şi hidatoza.

Cisticercoza musculară a porcinelor

Cisticercoza musculară este o parazitoză determinată de Cysticercus cellulosae, larva

cestodului Taenia solium, la porci şi de Cysticercus bovis, larva cestodului Taenia saginata, la

rumegătoarele mari. Cestodele adulte parazitează în intestinul subţire al omului. Cysticercus

cellulosae se localizează de preferinţă în musculatură, dar sunt posibile şi alte localizări (sistem

nervos, glob ocular, rinichi, cord, pulmon) şi are aspectul unui vezicule ovoide (8—12 mm/5—8

mm) cu o membrană fină, transparentă în care se găseşte scolexul, la care sunt ataşate cîteva

proglote şi care pluteşte într-un lichid. Cysticercus bovis se localizează în muşchi, mai frecvent

în muşchii maseteri şi are aspect de veziculă (6—8 mm/3—5 mm) în care se găseşte scolexul.

Examenul clinic are mică valoare de diagnostic. în infestaţii mici nu se observă nimic. în

infestaţii masiv.e se pot observa unele tulburări hepatice, digestive, însoţite de stare de

subfebrilitate, apetit capricios, semne de miozită generalizată, cu fenomene reumatoide şi

toxiinfecţioasp. Chişti de Cysticercus localizaţi superficial (la baza limbii, la nicellulosae în

musculatura cordului. Velul globului Ocular —• măzăriC'he), pUtînd fi observaţi uşor cu ochiul

liber.

Examenul morfopatologic - se constată prezenţa chiştilor veziculari în masele musculare

maseteri, cord, limbă, diafragmă, examinîndu-se microscopic pentru a se observa structura lor.

Chiştii calcificaţi nu permit un diagnostic microscopic precis (nu se observă scolexul).

Cisticercoza hepatoperitoneală a rumegătoarelor şi porcinelor

Este produsă de Cysticercus tenuicollis larva cestodului Taenia hydatigena, larvă

monochistieă şi monocefalică, voluminoasă, cu diametrul de aproximativ 5 cm, uneori şi mai

mare (pînă la dimensiunea unui măr, cu pereţi transparenţi, plină cu un lichid în care pluteşte un

scolex invaginat, care se vede prin transparenţa mucoasei ca un punct alb, opac). în cazuri

excepţionale poate da naştere la vezicule fiice.

Examenul morfopatologic - singurul pe baza căruia se poate pune x diagnosticul,

evidenţiază la necropsie chiştii pe suprafaţa ficatului şi la nivelul peritoneului. Se pot găsi leziuni

de hepatită interstiţială, manifestată prin zone albicioase globuloase sau lineare, care dacă sunt

mai vechi au un aspect de traiect sinuos, ce reflectă drumul parcurs de larvă şi care vor lăsa în

urma lor cicatrice fibroase albicioase. Leziunile peritoneale sunt caracteristice, veziculele

chistice înconjurate de o membrană conjunctivă de reacţie.

Cestodoze larvare ale centrilor nervoşi

Cenuroza cerebro-spinală este o parazitoză ce afectează în mod deosebit rumegătoarele

mici, întîlnindu-se şi la rumegătoare mari sau alte specii. Boala este produsă de Coenurus

cerebralis larva teniei Multiceps multiceps, larvă de tip monochistic şi policefalic ce se prezintă

sub forma unei vezicule de dimensiuni variabile, de la mărimea unei alune pînă la mărimea unui

ou de găină, cu o membrană transparentă de care sunt fixaţi, la faţa internă, mai mulţi scolecşi

invaginaţi. Vezicula conţine un lichid clar, translucid şi prezintă insule de cîte 10—20 scolecşi.

Examenul clinic. Diagnosticul este greu de stabilit în primele faze ale bolii, în schimb în

ultima fază a formei cronice semnele clinice sunt caracteristice. Se observă tulburări nervoase

grave, deformări ale cutiei craniene şi posibilitatea palpărilor (în cazul că sunt situaţi superficial).

Boala se termină totdeauna prin moarte.

Examenul necropsic. Stabilirea cu precizie a diagnosticului se face prin punerea în

evidenţă a cenurilor sau a leziunilor premergătoare formării acestora (în formele acute de boală,

cînd se întîlnesc inflamaţii encefalice de tip traumatic).

Examenul histopatologic. Pune în evidenţă, în forma acută, inflamaţia cu caracter

edematos, la periferia căruia se observă leziuni degenerative, infiltraţii eozinofilice. In forma

cronică se observă leziunea de meningoencefalită traumatică, focarele parazitare, atrofia, necroza

ţesutului nervos (din cauza comprimării) şi subţierea oaselor craniene, care devin flexibile, în

cazul în care parazitul este localizat superficial.

Hidatoza

Echinococoza sau hidatoza este o cestodoză larvară comună omului şi animalelor,

produsă de Echinococcus polimorphus, forma larvară a teniei Echinococcus. Echinococcus

polimorphus este o larvă de tip polichistic şi policefalic, sub forma unei vezicule de dimensiuni

variabile (de la mărimea unei nuci pînă la mărimea unui cap de copil), opacă, de consistenţă

elastică, în interior găsindu-se un lichid vezicular şi elementele germinative. Peretele chistic este

alcătuit din două membrane, una cuticulară formată ca urmare a unei reacţii tisulare locale şi o

membrană proligeră, sau membrana germinativă, de natură parazitară, foarte fină şi capabilă de a

genera vezicule proligere. Veziculele proligere au structură asemănătoare cu cea a membranei

germinative de care sunt fixate prin pediculi, iar în interior se găsesc protoscolecşi, aşezaţi

variabil (cîţiva, pînă la cîteva sute). Lichidul chistic este un lichid limpede numit si lichid de

stanca.

Boala este frecventa la crescatorii de oi, parazitul are nevoie de ciine drept gazda finala,

ierbivore:cal, oaie, caprioara sau gazde umana drept gazda intermediara.

Desi multe infestari au loc in copilarie, simptomele apar abia peste citiva ani, exceptie

facind chistii localizati in organe vitale. Manifestarile clinice pot fi asemanatoare cu cele ale unei

tumori ocupante de spatiu. Hepatic, produc durere abdominala si se poate palpa o masa tumorala.

Icterul este un semn frecvent daca sunt blocate caile biliare.Ruptura in caile biliare, in

cavitatea abdominala sau in plamin determina febra, urticarie sau reactie anafilactica.

Chistii pulmonari sunt descoperiti de obicei incidental la o radiografie de rutina.

Patogenie si cauze

Ouale ingerate de pe fecalele animale, blana acestora, se prind de peretele intestinal, il

penetreaza, migraza prin circulatia sanguina si se stabilesc in ficat sau plamini, sau mai rar in

creier, oase sau alte organe.E. granulosus se metamorfozeaza din stadiul de larva in cel de adult

pe durata a mai multor ani, intrun chist mare, unic, plin cu fluid parazitar.Capsule mici cu

protoscolecsi si peste 1 l de lichid hidatic este continut de un singur chist.Chisti fiica se pot

dezvolta intra sau extra fomatiunii primare.Daca chistul se rupe, capsulele cu protoscolecsi

disemineaza in intreg peritoneul.

E. multilocularis produce mase spongioase invazive local si dificil sau chiar imposibil

de tratat chirurgical.Chistii se gasesc mai ales in ficat dar pot metastaza in plamini, ganglonar.

Cenuroza

Este o parazitoză a gazdelor intermediare ale unor anumite specii de viermi plați paraziți

din genul Taenia, care au ca formă larvară cenurul. Această forma larvară chistică a parazitului,

cenurul, se poate localiza în țesutul celular subcutanat, sistemul nervos central sau alte organe ale

gazdei intermediare, în funcție de specie.

Simptomatologia bolii depinde de localizarea chisturilor. Cenuroza este o boală care

poate afecta oile, caprele, caii, vitele, iepurii și alte ierbivore domestice sau silvestre. Calea de

infestare este fecal-orală, prin ingestia de ouă de paraziți eliminate în mediu prin fecale de

carnivorele cu teniaza specifică. Omul se poate infesta accidental, prin consumul de vegetale

contaminate cu ouă de paraziți.

Ciclul vital al paraziţilor- Formele adulte ale teniilor care produc cenuroze se dezvoltă

în intestinul subțire al canidelor (cîini, vulpi, lupi, coioți etc.). Acestea elimină în mediu proglote

care conțin ouă de paraziți ce contaminează pășunile. De aici sunt ingerate de gazdele

intermediare, ierbivore. În intestinul acestora ouăle eclozează, eliberând embrionul hexacant,

care trece în sânge, răspândindu-se în organism și localizându-se în organele țintă.

Aici se dezvoltă ca forme chistice multilarvare numite cenuri, care sunt vezicule

lichidiene în care se dezvoltă multipli scolecși. În perioada cât se află în circulația sanguină,

embrionul hexacant poate infesta și produsul de concepție, pe cale feto-placentară. Canidele

ingerează cenuri prin consumul de carne sau organe infestate. Ajunși în intestinul subțire, cenurii

eliberează scolecșii care se fixează de peretele intestinal și evoluează în viermi adulți, iar ciclul

se reia.

Se cunosc 4 specii de tenii care produc cenuroze:T. multiceps, T. serialis, T. brauni și T.

glomerata.

Taenia multiceps-Gazdele intermediare pentru cenurii speciei sunt oile,caprele,

bovinele, caii și antilopele. Cenurii se localizează de predilecție la nivelulcreierului, infestarea

altor organe fiind rară. Cenuroza cerebrală este cunoscută și sub denumirea decapie.

Taenia serialis - Gazdele intermediare care pot fi afectate de această cenuroză sunt iepurii

domestici sau sălbatici și rozătoarele. Cenurii se localizează în țesutul celular subcutanat sau în

țesutul conjunctiv intramuscular.

Taenia brauni - Cenuroza cu larvele T. brauni afectează gerbilii. Cenurii se localizează în țesutul

celular subcutanat și în alte organe.

Taenia glomerata - Gazdele intermediare ce pot fi afectate de cenuroză sunt gerbilii. Cenurii se

dezvoltă la nivelul mușchilor.

Forme clinice de cenuroză:

Cenuroza cerebrală (capia)

Este provocată de Coenurus cerebralis, forma larvară a T. multiceps. Afectează de

predilecție oile și caprele, dar boala se poate dezvolta și la alte ierbivore (cai, bovine etc.). Este

în general o boală de pășune, dar infestarea se poate face și în adăpost, prin apă sau furaje

contaminate cu ouă de T. multiceps. Este o boală rară la om, care se poate infesta accidental.

Cenurul este o vezicula parazitară chistică multicefalică, ce conține un lichid limpede,

incolor, și este delimitată de o membrană subțire pe a cărei față internă aderă scolecși. Se

dezvoltă foarte lent în masa cerebrală și poate ajunge de mărimea unui ou de găină, cu un

conținut lichidian de 30-100 ml. Pot exista mai mulți cenuri la același animal infestat.

Forma acută - Apare în infestațiile masive cu peste 8 - 10 cenuri și se manifestă ca o

meningoencefalită, cu febră, hiperexcitație, hiperestezie, dificultăți în deplasare, poziții

neobișnuite ale capului, stare depresivă, evoluție rapidă spre deces.

Forma cronică - Apare în infestațiile reduse (1-5 cenuri). După o incubație de 15-20 de

zile, se instalează faza de meningoencefalită difuză, cu: febră, stare depresivă,

somnolență,anorexie, preferință pentru decubit, convulsii, ataxie, dispariția reflexului palpebral.

Urmează o perioadă de liniște aparentă, în care semnele clinice se remit. Ultima fază a

bolii este cea de encefalită focală, determinată de creșterea în volum a chisturilor, care comprimă

substanța nervoasă, producând atrofia acesteia și apariția de semne neurologice multiple:

rămânere în urma turmei, dificultăți de alimentare, masticație în gol, sialoree, modificări de

comportament, apatie, dromomanie, dificultăți de orientare, mers în manej, decubit lateral

prelungit cu pedalări ale membrelor, tulburări de echilibru, tulburări vizuale (amauroză),

convulsii, paralizii.

Chisturile din vecinătatea calotei craniane provoacă ramolisment osos în zona de

contact, care se poate evidenția uneori prin palpare. În absența intervenției chirurgicale, moartea

survine în 4-6 săptămâni.

Examenul oftalmologic evidențiază edem papilar. Ecografia craniană poate preciza

poziția formațiunilor chistice. La om se efectuează și investigații imagistice mai precise (TC,

RMN), care evidențiază prezența masei chistice, sugerând diagnosticul de parazitoză cerebrală.

Examenul lichidului cefalorahidian evidențiază scăderea glicorahiei (concentrația

glucozei din LCR) și semne nespecifice de inflamație nebacteriană. Examenul anatomo-

patologic al chistului, fie la necropsie, fie în urma intervenției chirurgicale, precizează

diagnosticul.

Diagnosticul diferențial se face cu alte boli care produc semne neurologice similare:

listerioza, rabia, estroza, toxoplasmoza, intoxicația cu substanțe neurotrope etc.

Unicul tratament eficient în cenuroză este cel chirurgical, cu îndepărtarea chisturilor.

Unele localizări ale cenurozei cerebrale nu permit însă abordarea chirurgicală (de exemplu

localizările în trunchiul cerebral). Se încearcă tratamentul cu antihelmintice (Praziquantel,

Niclosamid, Albendazol) și tratament antiinflamator steroidian pentru reducerea edemului

cerebral (Dexametazonă).