Cererea si oferta de marfuri

Cuprins1

Argument ...................................................................................................................... pag. 3 Captolul I. CONCEPTUL DE MARFA1.1 Delimitari conceptual pag 4 1.2 Calitatea marfurilor .. pag 5

1.3 Valoarea marfiipag 7 Capitolul II. ECONOMIA DE PIATA 2.1 Principalele caracteristici ale economiei de piata pag 11 2.2 Clasificarea pietelor pag 14 2.3 Tipologia economiilor de piata pag 16 Capitolul III. CEREREA SI OFERTA DE MARFURI 3.1 Notiuni introductive pag 19 3.2 Elasticitatea cererii si ofertei . pag 26 3.3 Factori care influenteaza cererea si oferta ... pag 31 Bibliografie ................................................................................................................. pag. 33

ARGUMENT2

Apariia schimbului de bunuri i evoluia acestuia a dat natere la pia. Ea a aprut ca urmare a dezvoltrii diviziunii sociale a muncii, prin viziunea care sa realizat ntre productor i consumator. Aceast separare a determinat c bunurile produse s ajung de la productor la consumator prin intermediul pieei. Piaa, este aadar o categorie economic complex, ce reflect totalitatea relaiilor de vnzare cumprare care au loc n societate, n interaciunea lor, n strns legtur cu spaiul economic n care au loc. Piaa este locul ntlnirii a ofertei vnztorilor i cererii consumatorilor, a confruntrii dintre ele. Deci, pe pia se reflect raporturile reale dintre producie i consum, prin intermediul categoriilor relative de cerere i ofert i a categoriilor de pre. Participanii la pia, la relaiile pe care le reflect sunt productorii n calitate de ofertani de factori de producie, bunuri de consum i servicii i consumatorii productivi i individuali n calitate de cumprtori, care se opun unui altora prin urmrirea propriului interes. n acelai timp este de remarcat faptul c ntre ofertani i consumatori exist o puternic legtur ce pune n eviden solidaritatea funcional a pieiei. Subiecii vieii economice sunt consumatorul i producatorul. Societatea poate avea unul din urmtoarele sisteme economice: gospodria natural, adica tradiional i de schimb, adica economia de pia, planificat centralizat i mixt. Aceste forme generale de organizare a vieii economice se deosebesc prin modalitile de legtur dintre productor i consumator. n economia natural exist o legtur nemijlocit dintre productor i cosumator ; resursele sunt alocate, iar bunurile sunt distribuite n conformitate cu tradiia stabilit. Economia tradiional este specificat grupurilor sociale izolate. Actualmente aria acestei economii s-a ngustat substanial , deoarece predomin sistemele economice specifice economiei de schimb. Analiza cererii pe pia reprezint continuarea problemelor privitoare la nevoile umane i la caracteristicile lor, la interesele economice. n acelai timp, teoria cererii constituie baza alocrii veniturilor limitate de ctre consumatorii raionali. Analiza problemelor referitoare la ofert este o continuare a analizei resurselor economice i a factorilor de producie, i respectiv o continuare a analizei bunurilor economice. n aceast lucrare am avut n vedere faptul c, rezultatele folosirii resurselor se prezint ca oferta, n timp ce nevoile umane se prezint sub forma cererii. Cele dou laturi ale pieei au fost analizate la nceput ca variabile dependente de diferii factori, ndeosebi de modificarea preului. Avnd fiecare n parte determinri specifice, cererea i oferta se leag i se confrunt permanent ntre ele dup anumite reguli. Pentru cerere i ofert fiecare factor exrcit o influen mai mare sau mai mic, unii factori influeneaz n sensul creterii cantitii de cerere i ofert, iar ali factori influeneaz n sensul scderii lor. n general putem spune c cererea i oferta sunt categorii ale pieei, iar rapotul dintre ele constituie o form de exprimare a relaiei dintre producie iconsum.

Captolul I. CONCEPTUL DE MARFA 1.1 Delimitari conceptuale

3

Produsul muncii ajunge la consumator prin intermediul schimbului, respectiv al vnzariicumpararii. n aceasta situatie el devine marfa. Ca forma de legatura ntre producatori, sau ntre acestia si consumatori, schimbul a aparut din cele mai vechi timpuri. El s-a dezvoltat continuu ca urmare a adncirii diviziunii muncii si a dezvoltarii pietei (locale, nationale, mondiale). Atunci cnd schimbul se face direct, marfa contra marfa, el poarta denumirea de troc. Este, s-ar putea spune, cea mai incomoda dintre operatiile de schimb. ntr-adevar, pentru ca trocul sa aiba loc, posesorul unui produs oarecare trebuie sa gaseasca persoana dispusa sa dobndeasca marfa pe care o poseda si sa-i cedeze tocmai obiectul de care are nevoie. n plus, cele doua obiecte de schimbat trebuie sa aiba o valoare absolut egala. Aparitia banilor a permis ca procesul vnzarii sa se separe de cel al cumpararii. Desi orice vnzare presupune o cumparare viitoare, aceasta din urma, poate fi amnata foarte mult timp, deoarece banii pot fi pastrati fara a fi ntrebuintati. nca din cele mai vechi timpuri, ncepnd cu Aristotel, s-a considerat ca marfa este unitatea a doua laturi si anume a valorii de ntrebuintare si a valorii. Prima, adica valoarea de ntrebuintare, exprima capacitatea unei marfi de a fi utila, de a satisface o trebuinta oarecare a omului. Utilitatea (de la latinescul uti = a se folosi de) constituie o conditie absolut necesara pentru ca o marfa sa poata face obiectul vnzarii-cumpararii. De-a lungul anilor ea a fost numita si ophelemitate, cuvnt care nu s-a ncetatenit. Pentru ca un lucru sa fie util el trebuie sa ndeplineasca cel putin trei conditii si anume: 1. Sa existe o anumita relatie ntre calitatile lui si una din trebuintele omului. De pilda, pinea este utila, n primul rnd, pentru ca avem nevoie de ea ca aliment de baza. n aceasta privinta, grul contine o parte din elementele nutritive absolut necesare alimentarii noastre. Este adevarat ca unele dorinte pentru unele lucruri sunt impuse si de unele obiceiuri locale, sau de moda. Dar ele nu se transfera n trebuinte vitale, ci n ceea ce am putea numi dezirabilitate (de la substantivul latin desiderium). 2. Nu-i de ajuns sa existe aceasta relatie ntre calitatile unui lucru si una din trebuintele noastre, ci trebuie ca ele sa fie si cunoscute de consumatori. Acest lucru l poate face productia prin mijloacele care i stau la dispozitie, inclusiv reclama. n legatura cu aceasta, una din cele mai mari contributii a aduso stiinta care a permis nmultirea foarte rapida a numarului utilitatilor cunoscute de catre om. Exemplul carbunelui, a petrolului si a altor valori de ntrebuintare sunt destul de edificatoare n aceasta privinta. 3. n sfrsit, nu este de ajuns sa cunoastem proprietatile, calitatile unui lucru, ci trebuie sa si putem sa le ntrebuintam. Stim, de pilda, ca forte enorme sunt ascunse n energia solara, n magna terestra, stim ca pe fundul marilor si oceanelor zac bogatii imense, dar posibilitatile de a le folosi si de a le exploata sunt destul de firave pna n prezent. Analiza produsului muncii si a valorii de ntrebuintare poate fi desprinsa de calitatea acestora. Valoarea de ntrebuintare si calitatea sunt strns legate ntre ele, ntruct ambele se refera la proprietatile si nsusirile produselor. Nu exista calitate n afara produsului, nu exista calitate n sine adica independenta de obiecte, dupa cum nu exista nici obiecte fara o determinare calitativa. Din acest punct de vedere, se poate spune ca una dintre laturile importante ale valorii de ntrebuintare o constituie tocmai calitatea. Constatarea de mai sus, desi adevarata, poate constitui si o sursa de confuzie. ntr-adevar, pna la un anumit punct, att valoarea de ntrebuintare, ct si calitatea se refera la proprietatile sau nsusirile produselor. Atunci prin ce se deosebesc cele doua concepte? Calitatea reflecta totalitatea proprietatilor unei valori de ntrebuintare, punnd n evidenta marimea utilitati sau gradul n care fiecare produs sau serviciu n parte satisface o trebuinta de consum pentru care a fost creat sau prestat. 1.2 Calitatea marfurilor Asadar, calitatea nu deosebeste o speta de valoare de ntrebuintare de alta, ci un produs de altul n cadrul aceluiasi gen de valoare de ntrebuintare. De aceea, definitia de mai sus poate fi redata n4

felul urmator: calitatea este o latura a valorii de ntrebuintare care exprima marimea utilitatii produselor, respectiv gradul n care produsele apartinnd aceluiasi gen de valoare de ntrebuintare satisfac o anumita trebuinta omeneasca. Calitatea are nsa un continut complex, al carui suport l reprezinta o gama larga de caracteristici ale produselor, destul de diferite ca importanta, ct si din punct de vedere al posibilitatilor de apreciere cantitativa. Datorita acestui fapt, reflectarea calitatii ntr-un parametru sintetic este o problema foarte dificila. Totusi, n raport de natura si efectul pe care l au asupra procesului de utilizare, caracteristicile calitative pot fi grupate n urmatoarele grupe: tehnice, economice, psihosenzoriale si de disponibilitate. Caracteristicile tehnice se refera la nsusirile intrinsece structurii materiale a produsului determinate de conceptia constructiva, executia tehnologica si parametrii functionali. n general, aceste caracteristici tehnice pot fi masurabile cu o precizie destul de mare cu ajutorul unor mijloace tehnice adecvate. Caracteristicile economice se exprima printr-o serie de indicatori cum sunt: costul de productie, pretul, randamentul, gradul de valorificare a materiilor prime, nivelul consumurilor specifice si de manopera ocazionate de folosirea produsului. Caracteristicile psihosenzoriale se refera la latura estetica a produselor prin aspect placut, eleganta formei (design), culoare, gust, grad de confort etc. Pentru a le integra eficient n gradul de utilitate al produselor, producatorii trebuie sa aiba n vedere faptul ca aceste caracteristici prezinta o mare variabilitate n timp si spatiu, iar aprecierea multora dintre ele se afla sub incidenta unor factori de natura subiectiva. Caracteristicile de disponibilitate s-au impus ca urmare a cresterii ponderii mijloacelor de munca n totalul productiei si a bunurilor de consum de folosinta ndelungata cu o complexitate tehnica din ce n ce mai ridicata. Dintre acestea, doua caracteristici ne retin atentia n mod deosebit. Este vorba de fiabilitate si mentenabilitate. Prin fiabilitate se ntelege capacitatea unui produs de a-si mentine n timp performantele calitative pentru care a fost creat, cu alte cuvinte de a functiona fara ntreruperi datorate defectiunilor (pe scurt, siguranta n functionare). De aceea, prin fiabilitate masuram, de fapt, sansa functionarii perfecte a produsului. Mai devreme sau mai trziu, nsa, produsele care se utilizeaza se defecteaza, ceea ce presupune existenta unor mijloace cu ajutorul carora sa fie ct mai rapid puse n functiune. Privind din acest punct de vedere lucrurile, mentenabilitatea reflecta tocmai capacitatea de repunere cu usurinta n functiune a unui produs (mijloc de munca sau bun de consum de folosinta ndelungata) n urma unei caderi. Att fiabilitatea ct si mentenabilitatea genereaza probleme cu profunde implicatii economice fie la producatori, fie la consumatori. Astfel, datorita unei executii necorespunzatoare unele produse ajung sa creeze probleme de mentenanta care uneori depasesc pretul lor de cumparare. Sau, datorita unei fiabilitati slabe, unele produse cum ar fi mijloacele de transport pot avea grave consecinte sociale. Produsul cel mai bun este apreciat de catre consumatori ca fiind acela care ntruneste performante superioare att din punct de vedere tehnic ct si economic. Evident, la acestea se adauga toate celelalte caracteristici dupa care este apreciata calitatea marfii. Continutul conceptului de calitate a produselor evolueaza o data cu dezvoltarea stiintei si tehnicii. Din acest punct de vedere, calitatea este un concept care are un pronuntat caracter dinamic. n aceste conditii, un produs care astazi este considerat de calitate buna, mine poate sa nu mai corespunda exigentelor consumatorilor. De pilda, daca n urma cu doua decenii parametrii privind nivelul zgomotului sau a consumului de energie si combustibil ocupau un loc mai putin important n ansamblul caracteristicilor tehnice si economice care defineau calitatea, astazi ei devin definitorii pentru o serie de produse. Caracterul dinamic al calitatii produselor presupune la rndul ei un nalt nivel calitativ al procesului de productie. Desi ntre aceste doua concepte exista o legatura directa, totusi ele nu pot fi identificate. Conceptul de calitate a productiei acopera o sfera mult mai larga, respectiv el se refera la5

laturile activitatii de cercetare-dezvoltare, de organizare a productiei si ale procesului de fabricatie propriu-zis. Spre deosebire de aceasta, calitatea produselor este direct influentata de calitatea productiei, reprezentnd, cu alte cuvinte, expresia finala a calitatii productiei. Asa cum am mai aratat, de regula, caracteristicile de calitate sunt determinabile, adica exprimabile cantitativ prin intermediul unor indicatori. n functie de trasaturile fiecareia indicatorii calitatii pot fi exprimati n unitati naturale (cazul caracteristicilor tehnice), unitati conventionale (cazul caracteristicilor de disponibilitate), sau unitati valorice (cazul caracteristicilor economice). Alaturi de acesti indicatori, sa i numim individuali, poate fi calculat si un indicator sintetic al calitatii unui produs prin intermediul unui punctaj acordat fiecarei caracteristici n functie de importanta sa. Indiferent de modul cum o masuram, calitatea produselor constituie una dintre cele mai importante forme de manifestare ale eficientei economice. Acest lucru poate fi ilustrat prin multiple aspecte concrete. Astfel, ridicarea calitatii prin fiabilitate si mentenabilitate are ca efect direct sporirea volumului trebuintelor satisfacute cu o unitate de produs, fapt care, pe un plan mai larg, echivaleaza cu o crestere a productivitatii muncii, mai exact cu reducerea consumului total de resurse. Fireste, prelungirea duratei fizice a unui produs nu trebuie sa depaseasca limitele uzurii sale morale, mai ales daca acesta este un mijloc de munca. Asa dupa cum nici nnoirea excesiv de rapida a produselor nu nseamna o crestere efectiva a calitatii si, prin urmare, a eficientei. Oricum, raportul calitate-productivitate ramne una din relatiile generale ale teoriei si practicii economice. Nu este nevoie de demonstratii suplimentare pentru a arata ca produsele de slaba calitate satisfac ntr-o proportie mai mica trebuintele economice, avnd un efect util mai redus asupra consumului productiv si neproductiv. Pe acelasi plan se situeaza si raportul calitate-costuri de productie. Produsele de calitate inferioara, prin efectele lor ulterioare n sfera consumului productiv, provoaca pierderi si duc la cresterea inutila a costurilor de productie. Dimpotriva, produsele de calitate, prin economiile de munca pe care le realizeaza, permit reducerea costurilor de productie. n general, mbunatatirea calitatii implica o anumita crestere a costurilor la producator. Vorbim, n acest sens, de costurile calitatii pe care, de regula, le suporta producatorul. Daca aceste cheltuieli suplimentare necesitate de cresterea calitatii produselor sunt bine calculate, ele vor putea fi din plin compensate prin rentabilitate (printr-o crestere a acesteia). Optimizarea acestui raport ntre cresterea calitatii pe de o parte, si cheltuielile suplimentare necesare atingerii acestui obiectiv, pe de alta parte, se poate realiza prin folosirea metodei analizei valorii a carei esenta consta n faptul ca cheltuielile de fabricatie se raporteaza la functiile produselor si nu la componentele fizice ale acestora. n felul acesta, cu ajutorul metodei analizei valorii se poate maximiza raportul dintre marimea efectului util al produsului si costurile pe care acesta le implica.

1.3 Valoarea marfii Ce este asadar, valoarea? Prin ce se deosebeste ea de utilitatea marfii? Pentru nceput observam ca utilitatea a presupus o relatie ntre om si un lucru. Omul este interesat n utilitatea unui produs oarecare pentru ca urmareste satisfacerea unor trebuinte bine delimitate. Dar n cazul valorii ce urmareste? Raspunsul la aceasta ntrebare implica cteva observatii preliminare. Mai nti constatam ca valoarea este o notiune relativa de acelasi ordin ca si marimea sau greutatea. Pentru a o determina trebuie sa recurgem la raportarea a doua produse, cu doua utilitati distincte ntre ele. Aceasta nseamna a le compara. Daca ar exista, prin absurd, un singur produs pe lume, n-am putea spune ca el are mai multa sau mai putina valoare. Comparatia nu poate fi facuta n absenta schimbului. Chiar atunci cnd spunem ca un obiect are o rara valoare, fara a mai adauga nimic altceva, termenul de comparatie, de schimb, exista, fiind subnteles. Numai n procesul schimbului, atunci cnd se compara doua produse ntre ele, valoarea unuia poate sa creasca numai n6

masura n care valoarea celuilalt scade. Fireste, aceasta legitate nu ar avea aplicativitate n cazul unei abundente de produse. Pentru ca, daca am considera, tot prin absurd, ca toate produsele ar deveni tot att de abundente precum nisipul din desert, atunci ele si-ar pierde orice valoare, deoarece nu se schimba ceea ce este gratuit pentru toti. Cu toate acestea, de-a lungul anilor, ntelegnd prin aceasta nu zeci, ci sute de ani, economistii nu au reusit sa se puna de acord asupra substantei care explica valoarea. Facnd abstractie de multitudinea parerilor exprimate n acest domeniu, stiinta economica a retinut pna la urma doua mari teorii cu privire la valoare si anume: teoria utilitatii finale (cunoscuta si sub denumirea de teoria marginalista a valorii) si teoria valorii- munca. Prima teorie are radacini destul de adnci. Astfel, nca la mijlocul secolului al XVIII-lea a fost sustinuta ntr-o forma embrionara de catre italianul Fernando Galliani n lucrarea sa Della Moneta (1748) si de catre francezul E.B. Condillac n lucrarea Le Commerce el le Guvernement (1776). Ideea de baza a celor doi oameni de stiinta consta n a aborda substanta si marimea valorii din punctul de vedere al utilitatii pe care o prezinta marfa pentru cumparator. Era vorba de ceea ce numim astazi prima varianta a teoriei de mai sus si anume teoria valorii-utilitate n care accentul principal cadea pe raritate. E.B. Condillac facea n acest sens urmatoarea apreciere: valoarea lucrurilor creste n timp de raritate si scade n timp de abundenta. Iar un alt cercetator al vremii adauga: numai cnd seaca fntna se cunoaste valoarea apei (B. Franklin). Totusi, criteriul raritatii sa dovedit insuficient pentru a explica marimea valorii marfii. Orict de rar ar fi un lucru daca el nu poate servi la nimic, este clar ca nu va valora nimic. De aceea, ulterior, o serie ntreaga de alti economisti cum ar fi Arsne Dupuit n Franta (la origine inginer de poduri), sau H. Gossen n Germania au adus n 1844 si respectiv 1854 unele precizari prin care combinau utilitatea cu raritatea, ajungnd la concluzia ca valoarea este, de fapt, utilitatea rara. Cu toate acestea lucrarile celor doi oameni de stiinta au ramas complet necunoscute pna prin anii 1871-1873 cnd Stanley Jevons n Anglia, Leon Walras n Elvetia, Karl Menger n Austria si J.B. Clark n Statele Unite ale Americii, fara a se cunoaste, ajung, n acelasi timp, la aceeasi concluzie si anume utilitatea produselor reprezinta att cauza ct si sursa valorii lor. Teoria nsa, n adevaratul sens al cuvntului, a fost pusa la punct de catre reprezentantii scolii austriece Karl Menger, Eugene von Bohm-Bawerk si Friedrich von Wieser ntre anii 1871 si 1884. Acestia, spre deosebire de predecesori, nu vor mai trata produsul ca o cantitate globala, ci l vor fragmenta n loturi mici. n acest context, utilitatea ultimei unitati, care este n acelasi timp cel mai putin dorita, va fi aceea care determina valoarea tuturor unitatilor existente din produsul respectiv. Datorita acestui fapt, ea a fost numita utilitate finala sau marginala. Pentru a demonstra acest lucru, sa ne nchipuim o anumita cantitate de apa de care putem dispune zilnic, distribuita ntr-o serie de galeti, asezate pe o etajera si anume: galeata nr.1 este necesara pentru potolirea setei; galeata nr.2 necesara pentru prepararea hranei; galeata nr.3 ne va servi pentru spalat; galeata nr.4 necesara pentru adaparea calului; galeata nr.5 este necesara pentru udarea florilor; galeata nr.6 este necesara pentru spalatul podelelor; galeata nr.7 nu ne mai serveste la nimic, asa nct nu ne vom mai da osteneala s-o scoatem din fntna. Daca cineva ar continua, prin absurd, sa ne aduca nca 10, 20 sau 100 de galeti n plus, este limpede ca despre acestea nu s-ar mai putea spune ca ne sunt utile, ci dimpotriva. Aruncnd o privire asupra galetilor cu apa asezate pe etajera, observam ca ele prezinta o ntreaga gama de utilitati descrescnde. Sa ne oprim cu analiza la galeata nr.6 ultima care ar avea pentru noi o utilitate oarecare. Desi utilitatea ei este mica, totusi a meritat osteneala de a o scoate din fntna. Datorita acestui fapt, putem afirma ca nici una din celelalte galeti nu poate sa aiba o valoare superioara utilitatii acesteia din urma. De ce? Pentru ca, prin aceasta ultima unitate, cstigata sau pierduta, masuram multumirea sau nemultumirea noastra.7

ntr-adevar, sa presupunem ca galeata nr.1 (aceea care urma sa serveasca pentru potolirea setei noastre), din ntmplare, se varsa. Ce vom face n aceasta situatie? Este ct se poate de evident ca nu ne vom lipsi sa bem apa. Numai ca vom fi obligati sa sacrificam (pentru a nlocui galeata varsata) o alta galeata cu apa. Care? Se ntelege ca vom recurge la cea care ne este cel mai putin utila si anume ultima scoasa din fntna, necesara pentru spalatul podelelor. De aici rezulta ca valoarea apei este data de utilitatea ultimei unitati, adica de utilitatea finala. Aceasta valoare este tocmai aceea care corespunde ultimei trebuinte satisfacute. ncercnd sa rezumam demonstratia de mai sus, putem spune ca: a. valoarea este determinata nu de utilitatea totala, ci numai de utilitatea portiunii de care avem trebuinta; b. aceasta utilitate nu este aceeasi pentru fiecare unitate posedata, ci ea merge descrescnd, pentru ca si intensitatea trebuintei se micsoreaza pe masura ce numarul unitatilor posedate creste; c. utilitatea ultimei unitati posedate determina si limiteaza utilitatea tuturor celorlalte. Asadar, utilitatea n sensul economic al acestui cuvnt, este n mod necesar determinata de cantitate. Din aceste motive ea se afla ntr-o strnsa legatura cu actiunea legii saturatiei amintita n capitolele anterioare cu prilejul analizei trebuintelor. Desigur, exemplului dat mai nainte i s-ar putea reprosa ca nici macar nu se refera la o marfa supusa actului de vnzare-cumparare. De aceea sa luam un alt exemplu. Sa admitem ca avem urmatoarele categorii de trebuinte: alimente, mbracaminte, locuinte, trebuinte legate de ocrotirea sanatatii (igiena personala), bauturi si tutun. Fiecarei trebuinte i acordam un anumit numar de grade de intensitate dupa cum urmeaza:

Se observa ca cea mai mare importanta o au alimentele, apoi mbracamintea, locuinta s.a.m.d. nainte ca un individ sa-si procure a doua portie de alimente notata cu cifra 5 el poate sa-si procure mbracaminte. Sau poate sa renunte la a sasea portie de alimente (1) pentru a-si procura tutun. Dupa cum se vede si aici ne confruntam cu actiunea aceleiasi legi a utilitatii descrescnde, formulata pentru prima data de germanul H.H. Grossen potrivit careia cu ct cantitatea dintr-un bun oarecare este mai mare, cu att utilitatea lui este mai redusa. De aici decurge concluzia ca utilitatea marginala sau finala este egala cu cea a ultimei doze disponibile dintr-un bun oarecare. Generaliznd acum, putem spune ca: data fiind o serie compusa din n unitati de marfa de acelasi fel, pe masura ce se adauga noi unitati de marfa acestei serii ele au o utilitate tot mai mica din punctul de vedere al unui individ, astfel nct, utilitatea marginala este tocmai sporul de utilitate adaugat seriei n de unitate suplimentara.

8

Potrivit regulii stabilite mai sus, daca un producator dispune de o anumita cantitate de produse, el o mparte pe categorii de nevoi, de la cele mai stringente, pna la cele mai putin intense. Valoarea marfii va fi data, n acest caz, de utilitatea ultimei cantitati destinate trebuintelor celor mai putin presante. La rndul sau cumparatorul si va ajusta cumparaturile sale n asa fel nct utilitatea obtinuta de la ultima unitate din acest produs sa fie egala cu utilitatea pe care ar dobndi-o prin cheltuirea banilor sai pe un alt produs (exemplu: portia a 5-a din alimente notata cu intensitatea 2 este egala cu prima portie din bauturi notata tot cu 2). n concluzie, potrivit teoriei utilitatii finale, valoarea unei marfi este un rezultat ntre aprecierea data de un vnzator care ne apare ca granita inferioara a pretului si cea a cumparatorului care ne apare ca granita superioara a pretului. n ultimul timp, teoria utilitatii finale a suferit unele transformari. Astfel, o serie de economisti dintre care unii laureati ai premiului NOBEL n economie, cum ar fi: Paul A. Samuelson, Maurice Allais, T.Koopmans si altii, vorbesc tot mai mult de legea egalizarii utilitatilor marginale n loc de vechea lege a utilitatii descrescnde. Potrivit acestei legi, fiecare consumator ncearca sa obtina o satisfactie egala pentru fiecare unitate monetara cheltuita. Paul Samuelson chiar numeste acest lucru legea utilitatilor marginale egale pe dolar potrivit careia fiecare bun este cerut pna la punctul la care utilitatea marginala pe dolarul cheltuit este exact aceeasi ca si utilitatea marginala a dolarului cheltuit pe oricare alt bun. n termeni de utilitate marginala (UM) si de preturi (P) acest lucru nseamna ca: (U.M. a bunului1)/P1 = (U.M. a bunului 2)/P2 = (U.M. a bunului 3)/P3 = utilitatea marginala comuna pentru 1$ cheltuit. n ceea ce priveste cea de-a doua mare teorie si anume teoria valorii-munca sustine n principiu ca valoarea unei marfi este determinata de cantitatea de munca cheltuita pentru producerea eu. Ea a fost propovaduita pentru prima oara (desi ntr-o forma cam nesigura) de Adam Smith si mai apoi puternic afirmata, de catre David Ricardo. Ca si n cazul celeilalte teorii si aici au existat si alti sustinatori precum filosoful si economistul francez Pierre Joseph Proudhon (1809-1965), Fr. Bastiat (1801-1850). Este normal-spunea Adam Smith- ca ceea ce este n mod obisnuit produsul a doua ore de munca sa valoreze dublu fata de ceea ce nu cere dect o ora de munca. La rndul sau, David Ricardo adauga: Consider munca drept izvorul ntregii valori. De aici prima concluzie si anume: daca valoarea este determinata de munca, la rndul ei aceasta se masoara n unitati de timp care se modifica o data cu schimbarile ce intervin n nivelul productivitatii muncii. Din aceasta cauza, marimea valorii marfii este direct proportionala cu cantitatea de timp de munca cheltuita si invers proportionala cu productivitatea muncii. Sustinatorii acestei teorii fac distinctie ntre valoarea individuala a marfii determinata de timpul efectiv de munca al fiecarui producator si valoarea sociala a marfii determinata de timpul de munca cheltuit n conditii medii de nzestrare tehnica, de ndemnare si intensitate. Diferenta dintre aceste doua valori este data de decalajele existente n nivelul de dotare tehnica a producatorilor, de diferentele n calificare si organizarea muncii. n acest context, valoarea de piata este tocmai valoarea sociala la care se vnd marfurile pe piata. n anumite conditii, totusi, valoarea sociala poate fi egala cu valoarea individuala a marfurilor produse n conditii dezavantajoase, cu conditia ca aceste marfuri sa fie absolut necesare pentru acoperirea nevoii sociale.9

n concluzie, potrivit parerii lui Smith si Ricardo, utilitatea lucrurilor este ceea ce le diferentiaza, pe cnd munca, este ceea ce le da elementul comun de a fi din punct de vedere economic, valori.

Capitolul II. ECONOMIA DE PIATA 2.1 Principalele caracteristici ale economiei de piata Piata reprezinta unul dintre conceptele cele mai importante ale teoriei economice. De regula, ea este definita ca locul unde si gasesc expresia, totalitatea actelor de vnzare-cumparare. Privita din punct de vedere istoric, piata a precedat cu mult ceea ce numim economie de piata. Din cele mai vechi timpuri, s-a practicat trocul, apoi s-a dezvoltat schimbul de marfuri mijlocit de bani, comertul devenind astfel o meserie. n decursul a sute de ani s-au constituit si functionat adevarate organizatii comerciale (de pilda, liga hanseatica), trguri (cele din evul mediu, mai ales din bazinul mediteranean, se caracterizau printr-o animatie deosebita), n fine, a luat o amploare mare comertul ntre state, cu deosebire acolo unde beneficiau de iesire la mare. Fiind un produs al dezvoltarii productiei de marfuri, piata s-a largit continuu, la nceput prin contopirea treptata a pietelor locale, izolate unele de altele, apoi extinzndu-se la nivel national si international. Cu toate acestea, nu orice economie n care are loc schimb de produse sub forma de marfa este o economie de piata. Timp de multe secole, economiile agrare ale antichitatii si mestesugaresti ale evului mediu au cunoscut schimbul de marfuri doar ca o componenta secundara a lor. O perioada destul de ndelungata ele au mentinut n cadrul lor, n forme aproape nealterate, tipul de economie naturala n care se consuma aproape tot ceea ce se producea. Treptat, treptat, pa masura amplificarii schimbului de marfuri, a conturarii agentilor economici (producatori si consumatori) participanti la actele de schimb, precum si a operatiunilor efectuate de ei, a nceput sa se contureze tot mai clar continutul si trasaturile de baza a ceea ce numim astazi economie de piata. nainte de a ncerca o definire a acesteia, trebuie sa subliniem faptul ca ea se deosebeste de asanumitul sistem al laissez faire, expresie cunoscuta n cercurile industriale franceze nca din secolul al XIX-lea. Se pare ca, pe parcurs, expresia de mai sus a devenit mai populara dect conceptul stiintific. Desi s-a afirmat n cercurile de afaceri n secolul al XIX-lea, dupa unele date expresia aceasta a fost utilizata nca n 1751 ntr-o publicatie economica franceza aparuta la Paris de catre un10

autor anonim, identificat mai trziu ca fiind Marquis dArgenson (1694-1757). Ulterior, ea a fost folosita si de catre Turgot si Colbert. Principalul sens care i s-a atribuit la nceput, a fost de libertate deplina a comertului. Mai apoi a fost folosita cu sensul de libertate a industriei fata de interventia statului. Mult mai trziu, John Keynes n lucrarea sa End of Laissez-Faire o interpreteaza ca un test al politicii economice a statului. De aceea, unul dintre economistii vremii si anume D.H. MacGregor scria: the end of laissez-faire is laissez-faire lEtat. n realitate sistemul laissez-faire a fost si pna la urma a ramas un sistem mai degraba abstract dect unul real. El a pus n discutie o competitie ideala, o concurenta perfecta, ceea ce este greu de realizat mai ales n conditiile actuale. Iata de ce laissez-faire nu se identifica nici pe de parte cu ceea ce numim astazi economie de piata. Care sunt principalele trasaturi ale unei economii de piata? Departe de a le putea enumera pe toate, vom ncerca totusi sa punem n evidenta cteva care ni se par mai importante. 1. Mecanismul economiei de piata presupune prin definitie existenta unor agenti economici (producatori, cumparatori, intermediari, banci, agentii comerciale etc.) autonomi si lideri n a alege ntre mai multe alternative. ntr-adevar, o piata obligatorie este o contradictie n termeni. Temelia autonomiei o asigura nsa, proprietatea. De aceea, existenta economiei de piata se bazeaza pe pluralismul formelor de proprietate, n cadrul carora forma dominanta o constituie proprietatea particulara. Desigur, asa cum am mai vazut, aceasta proprietate poate mbraca o multitudine de forme, fara asi pierde caracterul de individualitate. Independent de formele pe care le poate lua, proprietatea particulara reprezinta suportul de nenlocuit al autonomiei decizionale, raspunderii patrimoniale a agentilor economici n utilizarea capitalului si liberei initiative. 2. O alta trasatura esentiala a economiei de piata o constituie confruntarea permanenta a cererii si ofertei de marfuri. n cadrul economiei de piata, agenti economici independenti si egali, si exercita totalitatea functiilor prin care pot fiinta ca elemente autoreproductibile ale organismului economic pe baza relatiilor voluntare stabilite ntre ei, relatii care formeaza mecanismul de autoreglare prin intermediul cererii si ofertei de factori de productie, bunuri de consum sub forma de marfuri si moneda. Libera confruntare ntre cerere si oferta face posibila stabilirea preturilor tuturor marfurilor (inclusiv a factorilor de productie si monede), preturi care joaca, astfel, rolul de instrument unic si obiectiv de alocare a resurselor economice pentru realizarea produselor si serviciilor de care societatea are nevoie. Fara ndoiala, n aceasta situatie, unul din criteriile de orientare a productiei ntreprinderilor este cel al satisfacerii cererii solvabile. Cu alte cuvinte, firma va produce ceea ce se cere efectiv si pentru care, n acelasi timp exista putere de cumparare. Chiar daca impulsul primordial vine de la cumparator, producatorul nu trebuie redus la o atitudine pasiva, de simplu nregistrator al cererii de pe piata. n anumite limite, firma producatoare devanseaza, creeaza si stimuleaza cererea pietei prin lansarea unor produse noi, cu calitati deosebite fata de marfurile vechi. De asemenea, pot fi lansate si produse care sa determine o cerere noua, o trebuinta noua, necunoscuta pna atunci. Fireste, s-ar putea pune urmatoarea ntrebare: care din cele doua componente trebuie sa aiba rolul precumpanitor? n conditiile economiei de penurie producatorul nu se intereseaza de nivelul si structura cererii solvabile, deoarece se stie ca se vinde orice marfa, orict de nesatisfacatoare ar fi din punct de vedere calitativ. n conditiile economiei de penurie (de lipsuri) nu nregistram concurenta ntre producatori, ea desfasurndu-se n mod acerb doar ntre cumparatori. Invers, n conditiile economiei de piata rolul principal l are cererea. Asa se explica faptul de ce numai n conditiile unei economi de piata normale relatia dintre cerere si oferta exprima n ultima instanta situatia reala a pietei, respectiv lipsa, raritatea sau abundenta factorilor de productie si marfurilor destinate consumului individual, pe care le semnaleaza prin intermediul pretului. 3. Una dintre cele mai importante trasaturi ale economiei de piata o reprezinta concurenta dintre agentii economici. Tocmai existenta concurentei face posibila actiunea legii cererii si ofertei care determina preturile n afara controlului agentilor economici. Pe piata concurentiala pretul si11

cantitatile la care produsele (serviciile) se vnd si se cumpara tind sa fie determinate la punctul n care cererea si oferta sunt egale. De aceea, ea implica existenta mai multor producatori si cumparatori, independenti si autonomi. Din acest punct de vedere, vorbim de o anumita structura concurentiala pe care o apreciem n functie de numarul si puterea economica a producatorilor si cumparatorilor, gradul de diversificare a produselor, posibilitatea de a intra ntr-un anumit sector de activitate, gradul de mobilitate a factorilor de productie, gradul de liberalizare a preturilor s.a.m.d. n general, din punct de vedere teoretic, distingem doua tipuri de concurenta, ambele exprimnd atitudinea participantilor la schimb si conditiile concrete de confruntare de pe piata. Este vorba despre concurenta perfecta si concurenta imperfecta. Concurenta perfecta (sau pura) consta n capacitatea tuturor firmelor de a-si vinde toata productia la nivelul pietei, fara a-l influenta ntr-un fel sau altul, iar toti cumparatorii sa cumpere, la pretul pietei att ct doresc si ct pot. Acest gen de concurenta se caracterizeaza prin atomicitatea participantilor (adica existenta unui numar suficient de mare de producatori si cumparatori pe piata, astfel nct nici unul sa nu dispuna de o putere mai mare pentru a exercita vreo presiune asupra productiei si pretului), omogenitatea produselor astfel nct cumparatorilor sa le fie indiferent de la cine achizitioneaza marfa, libera intrare pe piata att a producatorilor, ct si a cumparatorilor, n fine, perfecta mobilitate a factorilor de productie. Concurenta perfecta este sinonimul cu piata libera dar n acelasi timp, ea reprezinta si o situatie ideala care, asa cum am mai aratat, greu poate fi ntlnita n realitate. De regula, n mai toate statele cu economie de piata avem de-a face cu o mpletire a celor doua feluri de concurenta perfecta si imperfecta. Concurenta imperfecta desemneaza situatia de pe piata n care firmele, ndeosebi cele producatoare, sunt capabile sa influenteze prin actiunile lor pretul produselor. n aceste conditii, numarul producatorilor si cumparatorilor oscileaza foarte mult, se accentueaza diferentierea ntre produse, unele firme dobndesc posibilitatea de a influenta preturile, n sfrsit, apar unele dificultati la intrarea pe piata s.a.m.d. n functie de puterea economica pe care o au firmele, concurenta se desfasoara nu numai prin pret, ci si prin alte mijloace cum ar fi: calitatea, design, reclama, service, s.a. Se considera ca, n prezent, concurenta imperfecta este puternic determinata de existenta n viata economica a monopolurilor si oligopolurilor. Monopolul presupune acapararea temporara a unei situatii avantajoase pe piata unor marfuri, fapt ce le permite sa impuna anumite preturi de vnzare, fie mai mari, fie mai mici. De aici rezulta ca, o ntreprindere se bucura de o pozitie de monopol atunci cnd nici un rival potential nu-i poate influenta ntr-un fel sau altul deciziile att n sfera productiei ct si a schimbului. Spre deosebire de monopol, oligopolul desemneaza dominatia ctorva ntreprinderi mari asupra pietei unor marfuri si care si pot coordona sau nu actiunile privind preturile sau conditiile de desfacere. Daca n primul caz, deciziile firmei monopolizante tin seama numai de informatiile ce vin din partea propriilor factori de productie si a cererii de pe piata, n cel de-al doilea caz, trebuie luate n considerare si posibilele reactii ale concurentilor, a caror putere economica nu mai poate fi ignorata. Din momentul n care fiecare este nevoit sa tina seama si de deciziile celorlalti, putem vorbi de existenta unui oligopol diferentiat. n literatura economica, ntlnim si alte concepte strns legate de formele de manifestare ale concurentei imperfecte. n acest sens avem n vedere monopsonul atunci cnd exista un singur cumparator care fixeaza volumul productiei, uneori si pretul (un exemplu n aceasta privinta l constituie statul atunci cnd face comenzi pentru armament), oligopsonul atunci cnd exista un numar redus de cumparatori care pot sa controleze n mare masura pretul, duopolul (sau monopolul bilateral) cnd exista numai doi producatori care si mpart ntre ei piata s.a.m.d. Un domeniu al concurentei l reprezinta intrarea (sau ramnerea) ntr-o anumita ramura. n conditiile concurentei imperfecte pot sa apara numeroase bariere care tin de specificul ramurii, fie de stabilirea unei anumite strategii preventive fata de concurentii potentiali. Dintre acestea pot fi mentionate: instituirea unui anumit control asupra unei materii prime strict necesare productiei,12

dreptul exclusiv de detinere a unor brevete de inventii, folosirea n exclusivitate a unor tehnologii moderne de fabricatie, detinerea unor rezerve financiare deosebite pe baza carora pot fi efectuate investitii masive s.a. De pilda, n sectoarele care produc bunuri intermediare (produse chimice, masini-unelte, electricitate, ciment etc.) rareori suntem confruntati cu obstacole privind intrarea pe piata de felul celor amintite mai nainte, cu exceptia ultimei. n aceste domenii de activitate, produsele - poate cu exceptia masinilor unelte - sunt suficient de omogene si diferentele de calitate nu sunt legate neaparat de preferintele celui care cumpara, asa cum se ntmpla n cazul bunurilor de consum. Aici, obstacolele privind intrarea pe piata sunt determinate de ceea ce numim economia de scara, adica de costurile de productie care sunt cu att mai mici, cu ct nivelul productiei este mai mare. Dar, o ntreprindere de mari dimensiuni presupune si investitii mari pe care nu orice firma este capabila sa le sustina. Asa se explica, n parte, tendinta spre concentrare a capitalului, n urma careia se ajunge la un numar restrns de firme care sa controleze aproape ntreaga productie a unei marfi. Restul productiei este dispersat pe un numar foarte mare de ntreprinderi mici si mijlocii, fara prea mare importanta n influentarea pietei. 4. O alta trasatura importanta a economiei de piata consta n existenta unei mari mobilitati a factorilor de productie. 2.2 Clasificarea pietelor n genere, piata trebuie privita prin prisma tuturor elementelor sale componente. Asa cum ne apare ea n realitate, piata, reprezinta de fapt, un sistem de piete, adica este formata din mai multe segmente ntre care opereaza relatii de interconditionare, de dependenta. De exemplu, din punct de vedere al obiectului tranzactiei de vnzare-cumparare distingem: a. piata bunurilor si serviciilor; b. piata capitalului si titlurilor de valoare; c. piata muncii; d. piata resurselor naturale (inclusiv a pamntului); e. piata monetara. Pe aceste piete au loc aproape toate operatiunile de schimb ale agentilor economici. Ele nu reprezinta n sine piete unice, ci sunt construite, la rndul lor, din alte piete mai mici. Asa, de pilda, piata bunurilor si serviciilor cuprinde tot attea piete sectoriale cte grupe de produse sunt create si respectiv cumparate de societate. Vorbim, n acest sens, de piata bunurilor de consum, piata serviciilor, piata bunurilor de investitii (manufacturate) destinate consumului productiv s.a. Piata capitalurilor i pun fata n fata, prin intermediul cererii si ofertei, pe cei ce acumuleaza si au capitaluri disponibile cu ntreprinzatorii care nu au capitaluri suficiente. Pe aceasta piata dobnda apare tocmai ca un pret specific al capitalului. Rata mare a dobnzii face sa creasca oferta de capitaluri si sa scada cererea, n timp ce rata scazuta a acesteia reduce oferta si sporeste cererea. Principalele surse de formare a capitalului pot fi: economiile banesti ale populatiei, creditele, profitul obtinut de ntreprinderi si capitalul strain atras prin intermediul creditelor pentru investitii, mprumuturi externe, credite comerciale, cumpararea de titluri de valoare (ndeosebi actiuni) sau a investitiilor directe de capital. Dintre problemele cu care se confrunta detinatorii de capital mentionam doar una care ni se pare a fi extrem de importanta din punct de vedere al consecintelor si anume plasamentele de capital. Plasarea banilor este de cele mai multe ori o operatie dificila ntruct ea trebuie sa fie nu numai sigura, dar si rentabila. De aceea, n afara de obiectivele care urmeaza a fi atinse prin plasament, trebuie foarte bine apreciate riscurile la care ne putem astepta. n acest context, n scopul diminuarii lor, se poate proceda la o repartizare a riscurilor, utilizndu-se mai multe metode. Dintre acestea pot fi retinute cteva: cumpararea de actiuni de la mai multe firme (deoarece chiar cea mai reputata ntreprindere poate avea la un moment dat dificultati), constituirea de rezerve pentru cazuri13

neprevazute, mentinerea mobilitatii plasamentelor (n sensul reexaminarii din cnd n cnd a situatiei) s.a. n general, capitalul disponibil poate fi plasat n investitii productive, n acordarea de credite, cumpararea de actiuni si obligatiuni, sau plasamente n aur. Deoarece asupra investitiilor si creditelor vom mai avea posibilitatea sa revenim, se cuvin a fi adaugate cteva cuvinte despre celelalte. Un plasament serios n actiuni necesita o analiza prealabila a situatiei de ansamblu a ntreprinderii. Aceasta analiza nglobeaza n mod necesar cteva repere dintre care nu pot lipsi: pozitia firmei pe piata, perspectivele ei de dezvoltare, datoriile pe care le are si termenele de rambursare, starea rentabilitatii, evolutia cursului actiunilor si volumul tranzactiilor. Analiza acestor elemente a devenit n prezent extrem de pretentioasa, nepunndu-se realiza fara a recurge la informatica. Plasamentele n aur prezinta particularitati notabile. Se stie ca o caracteristica a metalului galben este aceea ca pretul sau creste atunci cnd valoarea celorlalte forme de plasament se diminueaza. De aceea, plasamentul n aur poate fi considerata ca o forma de asigurare mpotriva unor dificultati financiare. Timp de secole aurul si-a pastrat puterea de cumparare si, deocamdata, nu exista nici un motiv sa consideram ca si-o va pierde n viitor. Cursul aurului este n general scazut cnd inflatia este redusa si creste atunci cnd inflatia sporeste. De aici, parerea potrivit careia n perioadele stabile din punct de vedere economic se recomanda cumpararea de aur. Nici piata muncii nu reprezinta o singura piata, ci tot attea cte domenii profesionale exista. Ct priveste piata monetara, oferta si cererea sunt n mare parte reglementate de autoritati. Totusi, aceasta nu exclude posibilitatea ca atunci cnd primele trei piete amintite mai nainte se gasesc n echilibru si cea de-a patra, respectiv piata monetara, sa se gaseasca si ea n stare de echilibru. 5. Economia de piata este incompatibila cu centralismul, fiind prin definitie o economie descentralizata. n aceste conditii, rolul statului n economie se rezuma doar la utilizarea unor prghii economice precum bugetul de stat, sistemul impozitelor, al taxelor, sistemul cerintelor, investitiile de stat, emisiunea monetara s.a., prin intermediul carora el exercita o influenta indirecta asupra activitatii economice. Prin aceasta statul nu desfiinteaza piata si nici nu-si propune sa ndeplineasca functiile ei, ci vine sa o complecteze si sa vegheze asupra bunei functionari. Aceasta reglementare o poate face pe baza unei legi juridice. Diferitele sale institutii specializate pot elabora analize, prognoze, anumite planuri continnd obiective prioritare care nu sunt obligatorii pentru agentii economici, avnd doar un caracter orientativ. Asa cum am mai aratat, n conditiile economiei de piata, toate formele de proprietate sunt egale n fata legii. n acest context, se impune eliminarea totala a concurentei paternaliste a statului, sub forma subsidiilor, a creditelor avantajoase (ieftine) doar pentru unii si scumpe pentru altii. Desi trebuie sa practice un sistem flexibil de impozitare, statul trebuie sa evite stabilirea unor impozite reduse pentru anumite categorii de agenti economici, dezavantajnd pe altii. Chiar daca n anumite mprejurari statul va trebui sa ofere unele facilitati financiare subventii, credite avantajoase, prime de export etc. sectoarelor care trebuie, din anumite motive, sa nregistreze reconversii profunde n profilul lor de activitate, este imperios necesar ca acest sprijin sa aiba un caracter temporar, urmnd ca, n timp ct mai scurt, unitatile respective sa reintre integral sub incidenta rigorilor pietei, ale concurentei. Renuntarea la subventii si la alte avantaje presupune aplicarea de catre a bugetelor tari fata de producatori, a unei politici monetare a banilor scumpi, ca urmare a stabilirii unor dobnzi reale pozitive. 6. Economia de piata este nemijlocit legata de acceptarea procedurii falimentului. Cauzele falimentului pot fi extrem de diferite, nsa ele pot fi sintetizate sub o singura expresie si anume incompetenta manageriala. Ea consta n greseli grave n aprecierea potentialului pietei, n stabilirea preturilor, n aprecierea capacitatii de plata a clientilor, n utilizarea factorilor de productie etc. Toate aceste erori se finalizeaza n starea de insolventa. 7. Una dintre cerintele majore ale existentei si functionarii economiei de piata consta n libertatea preturilor, respectiv n crearea conditiilor ca preturile sa se formeze pe baza mecanismului pietei de14

marfuri, a raportului dintre cerere si oferta, n care, asa cum am aratat mai sus, urmeaza sa actioneze prin prghii economice si statul. n felul acesta se evit ruperea preturilor de costurile normale de productie si diferentierea arbitrara a ratei profitului, rigiditatea lor ca urmare a nereflectarii raportului dintre cerere si oferta, n fine, abaterea de la dinamica si corelatiile pietei mondiale. n conditiile unei economii de piata pretul apare ca un pret de echilibru care se impune tuturor producatorilor si consumatorilor, singurul la care cantitatile de marfuri oferite voluntar pe piata si cantitatile cerute voluntar se egaleaza prin concurenta. Privit din acest unghi de vedere, pretul de echilibru se apreciaza a fi cel la care toti cei ce vor sa cumpere sau sa vnda sunt capabili sa o faca. Daca nu se ntmpla asa, atunci se declanseaza un sistem automat de ajustare care restabileste pretul pietei la nivelul celui de echilibru. De pilda daca pretul este peste cel de echilibru, presiunea unei oferte excesive (atragerea de noi producatori n ramura datorita liberei intrari, sau extinderea productiei firmelor existente) forteaza pretul sa coboare. Invers, daca pretul este sub cel de echilibru presiunea cererii va forta pretul pietei sa urce, restabilindu-se echilibrul. Acest proces are loc pe toate pietele, respectiv pe piata bunurilor si serviciilor si pe piata factorilor de productie (piata fortei de munca, a capitalului si resurselor naturale). n felul aceste, miscarea preturilor orienteaza att optiunile si deciziile producatorilor privind productiile cele mai utile si investitiile cele mai eficiente, ct si optiunile si deciziile consumatorilor privind cumpararea bunurilor ce care au nevoie. Asadar, sistemul liber al preturilor prin semnalele ce le ofera serveste la coordonarea deciziilor agentilor economici producatori si consumatori dndu-le coerenta si eficienta. Cu alte cuvinte, n cadrul economiei de piata, preturile servesc la mpartirea ntre consumatori a unei cantitati limitate de bunuri si servicii si ntre producatori ai unei oferte limitate de factori de productie. Desigur, toate sublinierile de mai sus sunt valabile n conditiile absentei monopolurilor sau oligopolurilor artificiale care pot sa exercite presiuni asupra nivelului preturilor. n aceasta situatie nu mai avem de-a face cu preturi libere, ci cu preturi administrate. 8. O economie de piata este totodata o economie de calcul n expresie monetara. Aceasta nseamna ca moneda serveste drept numitor comun al activitatii agentilor economici, raspunznd cerintei de evaluare, cuantificare a costurilor si rezultatelor. n acest context, piata este aceea care ndeplineste functia economica de alocare a resurselor, prin alimentarea formelor de activitate mai putin eficiente, nerentabile. Acesta este si motivul pentru care ntr-o economie de piata profitul este considerat a fi motorul ntregii actiuni economice. Oamenii trebuie sa fie liberi sa aleaga ce sa produca, ct sa produca, pentru cine sa produca si cum sa produca, n functie de evolutia preturilor pe piata si costurilor de productie. Fireste toate acestea presupun un sistem monetar stabil, adica valoarea banilor pusi n circulatie sa nu fluctueze n mod violent. Or, pentru ca sa nu aiba acest lucru, cantitatea de bani pusa n circulatie trebuie sa corespunda exact cu procentul de crestere economica anuala. 2.3 Tipologia economiilor de piata Economia de piata a cunoscut si cunoaste o mare diversitate de forme n cadrul diferitelor economii nationale. Aceste forme si gasesc expresia, pe de o parte, n varietatea tipurilor de agenti economici, a comportamentului lor, iar pe de alta parte, n diversitatea configuratiilor si rolul pe care l are statul n economie. Datorita acestui fapt, aceluiasi tip fundamental de economie de piata i corespund forme foarte concrete, modele uneori irepetabile, specifice fiecarei economii nationale. Ele sunt puternic influentate de structura proprietatii, sistemul de preturi, sistemul motivatiilor economice, formele pietei capitalurilor ale pietei muncii s.a.m.d. Avnd n vedere aceste aspecte, teoria economica a reusit sa contureze pna acum cteva modele de economie de piata. 1. Primul tip n succesiunea istorica este cel al economiei de piata al concurentei perfecte. El a fost predominat aproximativ pna n ultimul patrar al secolului trecut. Acest tip s-a ntemeiat pe proprietatea privata, pe puterea economica si concurentiala a agentilor economici diferentiata pe o scara relativ redusa, astfel nct, nici unul dintre ei sa nu-si poata impuna conditii de monopol.15

Totodata, el s-a bazat pe neamestecul statului n treburile economice (cu exceptia masurilor de aparare si protejare a economiilor nationale), pe libertatea deplina a agentilor economici n actiunile ce vizau, de regula, maximizarea profitului imediat. ntr-o astfel de economie de piata, echilibrul economic partial si general se presupunea a fi realizabil automat pe baza oscilatiilor permanente ntre oferta si cerere, iar formarea preturilor si realizarea cstigurilor (eventual a pierderilor) rezultau din jocul liber al fortelor pietei. Formula principala consta firesc n a lasa procesele si fenomenele economice sa-si urmeze cursul lor firesc, cu alte cuvinte, cu ct se guvernamenteaza mai putin n economie, cu att aceasta merge mai bine. 2. Economiei de piata a concurentei perfecte i-a urmat n tarile industrial dezvoltate cea a concurentei imperfecte. Caracteristic pentru acest tip de economie de piata a fost aparitia monopolurilor si oligopolurilor. Acestea au adus modificari notabile n peisajul economic cum sunt concurenta monopolista, noi forme de organizare si posibilitati de stimulare a progresului tehnic, aspecte inedite ntre economie si activitatea statului. Datorita puterii economice pe care o detineau corporatiile mari, organizate si dotate din punct de vedere tehnic superior, deci si cu o forta concurentiala mai mare, s-a accentuat procesul de ruinare a ntreprinderilor mici si mijlocii, dar, cu suficient spatiu pentru aparitia altora. Pe ansamblu, numarul acestor ntreprinderi a continuat sa creasca. n felul acesta, noua concurenta, imperfecta, nu a reusit s-o nlature pe cea veche, ci doar sai imprime unele caracteristici noi. 3. Un nou tip al economiei de piata orientata si controlata ntr-o oarecare masura de stat a aparut n timp si s-a dezvoltat dupa criza mondiala din 1929-1933. Ea a intrat n teoria si practica economica sub denumirea de economia de piata mixta. n cadrul ei are loc o mpletire a mecanismelor de piata cu elemente rezultate din aranjarea statului n efectuarea unor actiuni economice. Ceea ce difera de la o tara la alta este tocmai natura interventiei statului I, fara ndoiala, proportiile acestei interventii. n orice caz, amestecul statului n economiei a vizat, de regula, mentinerea concurentei n limita loialitatii, combaterea si prevenirea abuzurilor din partea marilor corporatii, a unor evolutii nefavorabile societatii sau tarii, stimularea cererii solvabile prin mijloace fiscale si monetare, ncurajarea cercetarii stiintifice s.a. Un asemenea tip de economie a izvort din constatarea potrivit careia piata, chiar daca functioneaza ideal, nu numai ca nu poate rezolva toate problemele vietii economice, dar, n acelasi timp, creeaza noi probleme. Daca piata reprezinta mna invizibila care trebuie sa conduca economia, interventia statului trebuie sa fie mana vizibila care trebuie sa corecteze anumite efecte negative ale actiunii pietei. De pilda, n conditiile actuale, piata se dovedeste s fi insuficienta n rezolvarea unor probleme sociale, apare ca fiind inconsistenta n asigurarea utilizarii depline a fortei de munca, deseori este neputincioasa n sfera stabilitatii economiei, deoarece, n fine, piata nu este capabila sa rezolve unele probleme ecologice. Din aceasta cauza, mai toate economiile occidentale dezvoltate sunt n momentul de fata economii de piata mixte, n cadrul carora actiunea fortelor pietei sunt completate, ntr-o oarecare masura, de interventia statului. Tocmai aceste economii precum dea S.U.A., Japoniei, Germaniei, Frantei, Italiei si Belgiei, care au nregistrat cunoscutele miracole ale dezvoltarii economice dupa cel de-al doilea razboi mondial, nu au stiut sa conjuge cel mai bine actiunea legilor specifice pietei, cu interventia elastica, supla si orientativa a statului n economie, care, n acest fel nu a ramas doar un simplu observator marginal indiferent al fenomenelor si proceselor economice. El nu a intervenit prin masuri dirijiste, ci asa cum am aratat, printr-un evantai de masuri si instrumente economice specifice. n acest cadru, baza actiunii oamenilor a devenit cointeresarea care a reusit sa atenueze o buna parte din disparitatile sociale generate de acest tip de economie de piata. 4. n ultimul timp, ntr-o serie de tari precum Germania, Suedia, Finlanda s.a. s-a afirmat tot mai mult un nou tip de economie de piata cunoscut, deja, n teoria si practica economica sub denumirea de economia sociala de piata. n linii mari acest tip de economie se ncadreaza n modelul general descris mai nainte, adica economiei mixte. Caracteristica principala o constituie, nsa, urmarirea si mai pronuntata a atenuarii inegalitatilor sociale. Dar, cum? Aparent simplu.16

Agentii economici sunt stimulati sa obtina venituri ct mai mari, cu conditia sa se foloseasca de caile legale. Corectura sociala intervine printr-un sistem proportional de impozitare, cu caracter progresiv. Aceasta nseamna ca procentul pe care l reprezinta impozitul este cu att mai mare cu ct venitul net obtinut este mai mare. Fireste, statul urmareste sa nu fie depasite anumite praguri de impozitare, deoarece, n felul acesta, ar disparea orice stimul pentru cresterea veniturilor, distrugnd cointeresarea. A doua corectura este adusa n ceea ce priveste veniturile mici. n multe state cu economie de piata sunt folosite asa-numitele impozite negative adica cei cu venituri aflate sub minimul impozabil primesc o diferenta pna la nivelul respectiv. n plus, n cele mai multe cazuri, ajutorul de somaj nu este impozabil.

17

Capitolul III. CEREREA SI OFERTA DE MARFURI 3.1 Notiuni introductive Dupa cum am vazut n capitolele anterioare, piata desemneaza un sistem de vnzare-cumparare n primul rnd de bunuri si servicii ntre partile contractante, adica ntre agentii economici autonomi, angajati n legaturi de afaceri. Participantii la aceste relatii sunt, de regula, producatorii, ofertanti ai unor factori de productie sau a unor bunuri de consum si consumatorii. n cadrul pietei bunurilor si serviciilor comercializarea marfurilor se realizeaza n modalitati diverse corespunzator naturii lor, precum si practicilor si reglementarilor continute n legislatiile nationale. Uneori, tranzactiile se perfecteaza direct ntre producatori si consumatori, alteori, perfectarea lor este mijlocita de catre intermediari. Astfel, atunci cnd oferta priveste uzine, tehnologii, linii de fabricatie, masini si utilaje, perfectarea tranzactiilor se face ntr-o masura prin intermediari. De regula, n asemenea situatii oferta se adreseaza direct investitorilor. n cazul n care oferta are ca obiect bunuri de larg consum, comercializarea acestora se face prin diversi intermediari cum ar fi reprezentantele comerciale, angrosisti, comercianti cu retele proprii de desfacere etc. O situatie aparte o prezinta serviciile. Acestea constituie un sector bine determinat al economiei nationale care n statele dezvoltate cu economie de piata ocupa o pondere destul de mare. Particularitatea acestui sector provine din faptul ca el este menit sa satisfaca anumite trebuinte sociale, fara ca activitatea depusa aici sa se materializeze obligatoriu n produse distincte. De cele mai multe ori, serviciile ajuta la mentinerea si conservarea valorii de ntrebuintare cum ar fi activitatea statiilor service-auto, curatatorii, spalatorii, reparatia si ntretinerea locuintelor, ambalarea si depozitarea produselor s.a.m.d. Toate serviciile de mai sus fac parte, ntr-un fel sau altul, din ceea ce numim n economie productie materiala. Spre deosebire de acestea, ntr-o economie de piata distingem si o serie de prestatii internationale de servicii. n general, ele au un caracter nematerial si se refera la: asigurari, vnzarea de know-how industrial altor tari, tranzitarea marfurilor pe teritoriul national, telecomunicatii internationale, nchirieri de bunuri, prestari de servicii turistice, schimburi valutare, comisioane bancare, dobnzi, trguri si expozitii internationale, publicitate etc. Aceste genuri de servicii pot fi reunite sub notiunea de comert invizibil. Denumirea a fost introdusa n vocabularul economic pentru a distinge schimburile internationale de servicii de comertul cu bunuri materiale. n timp ce exportul si importul cu bunuri materiale pot fi sesizate vizual si certificate la punctele vamale pe unde bunurile respective intra si ies din tara, exportul si importul de servicii nu trec neaparat prin punctele de frontiera, ele fiind n buna parte invizibile din punct de vedere material. n prezent, n tarile cu o economie de piata dezvoltata, exportul invizibil manifesta tendinta de a creste ntr-un ritm superior exportului de bunuri materiale, ocupnd o pondere tot mai mare n totalul schimburilor. ntr-o economie de piata preturile si cantitatile de produse supuse schimbului se stabilesc prin deciziile si actiunile a mii si mii de agenti economici, exponenti ai unei anumite forme de proprietate, producatori si consumatori, n conformitate cu exigentele legii cererii si ofertei. n esenta, aceasta lege ne arata ca n conditiile n care toti ceilalti factori ramn constanti, cererea pentru un anumit produs creste pe masura ce pretul produsului respectiv scade. n aceeasi ordine de idei, oferta unui anumit produs creste pe masura ce pretul produsului respectiv creste. Drept urmare, pe o piata concurentiala, pretul si cantitatile n care produsele (serviciile) se vnd si se cumpara, tind sa fie determinate de punctul n care cererea si oferta sunt egale. Dat fiind rolul central pe care-l are pretul ntr-o economie de piata vom ncepe analiza noastra cu studiul relatiei dintre cantitatea ceruta dintr-o anumita marfa si pretul ei. Este clar ca, pe orice piata, cantitatea ceruta dintr-o anumita marfa va depinde n mod nemijlocit de pretul sau. Din acest punct de vedere, putem defini cererea ca fiind cantitatea de marfa pe care un18

cumparator (colectiv sau individual) este dispus sa o achizitioneze de pe piata la un anumit pret. Pe un plan mai larg, prin cerere ntelegem cantitatile care vor fi realmente cumparate dintr-un anumit produs, la un anumit moment dat, la fiecare dintre preturile ce pot fi cerute de catre vnzatori. Prin urmare, aici avem de-a face cu cantitatea ceruta dintr-o marfa oarecare, pe care cumparatorii si-o pot procura la un moment dat, tinnd cont de nivelul pretului. Pentru exemplificare sa urmarim cantitatea ceruta dintr-un produs oarecare n functie de pretul sau de piata.

Tabelul nr.1 Dupa cum rezulta din tabelul de mai sus, pe masura ce pretul scade, creste cantitatea ceruta din produsul respectiv. De pilda, daca pretul coboara la 0,50 dolari/bucata, cumparatorul va fi capabil sasi procure 70 de bucati din produsul respectiv. n schimb, daca pretul creste la 0,90 dolari, el nu va putea cumpara dect 50 de bucati. Se confirma, deci, faptul ca ori de cte ori pretul creste, cantitatea ceruta scade. Situatia prezentata n tabel devine mai sugestiva daca ncercam sa-o prezentam grafic:

Graficul nr. 1 Deoarece, cererea creste atunci cnd pretul scade, curba (sau dreapta) cu ajutorul careia o reprezentam grafic este ntotdeauna descrescatoare, deci are o panta negativa. nregistram, astfel, o deplasare pe dreapta de la nord-vest spre sud-est. De ce? Pentru ca, la un pret mai mic fiecare si permite sa cumpere mai mult (binenteles, presupunnd ca bugetul de care dispune este dat). n al doilea rnd, o data cu scaderea pretului unei marfi ea devine pentru consumatori mai atractiva n comparatie cu alte marfuri, fireste daca preturile acestora ramn constante. Ca si cererea, oferta de bunuri si servicii depinde direct de nivelul preturilor. Fiecare producator este interesat sa cstige mai mult. Astfel, n mod normal, daca pretul creste, va creste si cantitatea oferita pe piata spre vnzare si invers, daca pretul scade, va scadea si oferta. Tinnd seama de aceasta realitate, putem defini oferta ca fiind cantitatea ce va fi realmente vnduta dintr-un anumit produs, la un moment dat, la fiecare dintre preturile ce pot fi obtinute pe piata. Pentru a ilustra aceasta teza, vom recurge din nou la un exemplu cifric. Presupunnd toate celelalte conditii constante, cantitatea oferita din aceeasi marfa n functie de nivelul pretului va evolua astfel:19

Tabelul nr.1 Dupa cum se vede, producatorul si va orienta oferta n functie de pret: cu ct acesta va fi mai mare, cu att el va oferi o cantitate mai mare de marfa si invers, daca pretul va fi mai mic, va oferi mai putin. Acest lucru se observa mult mai clar urmarind datele de mai sus cu ajutorul unui grafic.

Graficul nr.2 Pentru ca oferta creste pe masura ce creste si pretul, dreapta ofertei este ntotdeauna ascendenta, deci are o panta pozitiva. Dar, pe piata nici cererea, nici oferta nu actioneaza separat, izolat una de alta, ci mpreuna, influentndu-se reciproc. Preturile prea mari convin producatorilor, nsa i dezavantajeaza pe cumparatori, sfrsind prin a nu le accepta. Dimpotriva, preturile mici sunt foarte avantajoase pentru cumparatori, dar inhiba productia, ceea ce determina scaderea ofertei. n aceasta situatie, trebuie gasita o solutie care sa combine deopotriva celor doua categorii de agenti economici. Aceasta este data de punctul de echilibru al pietei. Prin echilibrul pietei ntelegem acea stare n care cantitatea ceruta de marfa egalizeaza oferta de marfa, adica C(p)=O(p). Sa punem laolalta datele cuprinse n tabelele nr. 1 si nr. 2 pentru a putea urmari modul n care cererea si oferta se modifica n functie de schimbarile intervenite n pretul marfii.

20

Tabelul nr.3 Sa ncercam sa reprezentam aceste date ntr-un grafic n care sa se regaseasca att cererea ct si oferta a caror evolutie este influentata deopotriva de miscarea preturilor.

Graficul nr.3 Dupa cum rezulta din tabelul nr.3 si di graficul nr.3 atunci cnd pretul este mic, sa spunem de 0,50 dolari, vor fi oferite pe piata numai 40 de bucati din marfa luata n calcul, n timp ce cererea este de 70 de bucati. n acest caz, cererea depaseste oferta, ceea ce nseamna ca ne confruntam cu un deficit de marfa pe piata. n exemplul luat mai nainte el este egal cu 70-40=30 de bucati (n grafic egal cu distanta dintre punctele f si E). Dimpotriva, atunci cnd pretul este egal cu 1 dolar oferta este egala cu 90 de bucati (punctul a) n timp ce cererea este de numai 45 de bucati (punctul A). Drept urmare, oferta depaseste cererea, ceea ce din punct de vedere economic nseamna un surplus de marfa pe piata (segmentul A a). Exista, nsa, un punct n care cererea si oferta sunt egale. El corespunde pretului de 0,70 de dolari/bucata. Acesta este pretul de echilibru al pietei. Avnd n vedere ca termenul de echilibru este frecvent folosit n economie, asupra lui merita sa ntrziem putin. ntr-adevar, vorbim adesea de echilibru bugetar, echilibru financiar, monetar, valutar, echilibru economic general, etc. De data aceasta, amintim de echilibrul dintre cerere si oferta, de echilibrul pietei bunurilor si serviciilor, de pretul de echilibru. Plecnd de la toate aceste elemente ne-am putea pune ntrebarea: care este cea mai simpla acceptiune ce o putem atribui echilibrului dintre cerere si oferta? La o prima aproximare, echilibrul corespunde acelei situatii n care nu exista alte forte care sa produca o schimbare. Sa ne nchipuim, n acest sens, un pendul care stationeaza n punctul sau central. Atta timp ct nu intervine un impuls exterior (mna omului) care sa-l puna n miscare, el se gaseste n stare de echilibru. Din clipa n care este pus sa balanseze, echilibrul sau a fost distrus. Desigur, dupa ce a atins maximul arcului descris de balansarea sa, pendulul va cauta sa si recapete pozitia sa initiala de repaos, adica de echilibru. Dar, nainte de a o realiza, o anumita perioada de timp va continua sa balanseze sub influenta altor doua forte care-i vor influenta direct miscarea si anume gravitatia si rezistenta aerului. Pna la atingerea pozitiei initiale de echilibru, n orice punct sar gasi pendulul, cele trei forte i vor influenta miscarea. Conceptul de echilibru n economie este similar celui ilustrat mai sus. De ce, n exemplul nostru dat mai nainte, pretul de 0,70 dolari/bucata reprezinta pretul de echilibru al pietei? Ce forte vor influenta miscarea tuturor celorlalte forte? Sa consideram pentru nceput un nivel redus al pretului, de pilda 0,50 dolari/bucata la care cantitatea ceruta era de 70 de bucati, n exces fata de oferta care era de numai 40 de bucati. Ce se va ntmpla pe piata n acest caz? n primul rnd, potrivit graficului nr.3, pretul fiind egal cu 0,50 dolari (P=0,5) oferta nu este mai mare de 40 de bucati (Q=40). Deoarece, cererea este mult mai mare, n cazul nostru de 70 de bucati (Q=70), deficitul total este reprezentat tocmai de segmentul QQ, adica Q-Q=70-40=30 bucati n acest caz, multi cumparatori vor fi frustrati de produsul respectiv neputndu-l achizitiona pentru simplul motiv ca nu l vor gasi. Altii vor dori sa ofere un pret mai mare supralicitnd, fortnd pretul pietei sa creasca. Cu alte cuvinte, pretul mai mic dect cel de echilibru nu poate persista mult timp n conditiile unei piete libere, deoarece deficitul de marfa pune21

n miscare anumite forte care determina pretul sa creasca. Ca urmare a cresterii preturilor, producatorii vor fi stimulati sa produca mai mult si sa ofere pe piata cantitati mai mari de marfa. Forte similare opereaza si n cazul n care pretul de vnzare se situeaza deasupra pretului de echilibru. Daca, de exemplu, pretul ar fi de 1,00 dolari/bucata, potrivit datelor din tabelul nr.3, cantitatea oferita ar fi de 90 de bucati, n exces fata de cererea care este de numai 45 de bucati. Producatorii nu ar fi n stare sa-si vnda o parte din productie (n cazul nostru egala cu 90-45=45 de bucati), nu si vor putea recupera cheltuielile de productie si vor fi nevoiti sa reduca preturile. Acest proces de reducere a preturilor va continua atta timp ct surplusul de marfa persista, mai exact, atta timp ct cantitatea oferita depaseste cantitatea ceruta. Asadar, nici preturile mai mari dect cele de echilibru nu pot dainui perioade prea lungi de timp. n concluzie, pretul de 0,70 dolari/bucata si cantitatea de 60 de bucati reprezinta singura combinatie pret-cantitate care nu contine n sine samnta propriei sale distrugeri. n consecinta, acesta este singurul pret de echilibru. Orice pret mai mare trebuie sa scada, respectiv orice pret mai mic dect acesta trebuie sa creasca. Punctul D din graficul 3 actioneaza ca un adevarat magnet economic, asa dupa cum gravitatia atragea pendulul, dat ca exemplu mai nainte, spre punctul de echilibru. Totusi, analogia cu pendulul poate parea unora putin fortata. ntr-adevar, rostul lui de a fi este de a se afla mai mult n miscare dect n repaos. Acelasi lucru este valabil si pentru cantitatile de marfa existente pe piata si preturile care exprima valoarea lor. Cel mai adesea piata nu se gaseste ntr-un echilibru perfect, dar, ca urmare a actiunii legii cererii si ofertei, ea se intersecteaza cu el. Iata de ce avem suficiente motive sa afirmam ca starea ei normala este de a tinde spre echilibru. n principiu, n conditiile unei piete libere, fortele cererii si ale ofertei sunt capabile sa selecteze singure pretul de echilibru spre care graviteaza piata unui anumit produs. Din cele mentionate mai sus, rezulta ca punctul de echilibru ntre cerere si oferta nu este stabil dat o data pentru totdeauna. El ar putea fi realizat daca, asa cum am mai aratat, toate celelalte conditii care determina volumul cererii si ofertei ar ramne nemodificate. Viata economica nsa este mult mai complicata dect pare la prima vedere. Toate celelalte conditii nu ramn constante, ci se schimba continuu, chiar nainte capunctul de echilibru sa fie atins. Drept urmare, miscarile concomitente ale cererii si ofertei pot genera una din urmatoarele situatii:

Tinnd seama de cele aratate pna aici, se poate pune urmatoarea ntrebare: care sunt principalii factori ce determina modificarea cererii si ofertei de marfa? nainte de a raspunde la aceasta ntrebare trebuie sa observam ca orice modificare a pretului unui produs (ceilalti factori fiind considerati constanti) provoaca deplasari pe dreapta cererii care ramne fixa. Prin contrast, orice schimbare intervenita n oricare alta variabila care influenteaza cantitatea de marfa ceruta determina o deplasare a dreptei (dupa caz a curbei) cererii. Pentru a face acest principiu mai concret reproducem n cele ce urmeaza 2 asemenea situatii, privite din punct de vedere grafic.

22

Graficul nr. 4 Asadar, care sunt, totusi, principalii factori ce pot influenta cererea de produse? 1. Fara ndoiala, unul dintre cei mai importanti factori l constituie veniturile consumatorilor. Este evident ca, daca veniturile medii ale agentilor economici cumparatori vor creste, acestia vor putea cheltui mai mult. Prin urmare, daca pretul va ramne nemodificat, cererea va creste. n exemplul nostru de la 60 de bucati care corespundea vechiului punct de echilibru D situat pe dreapta cererii C0, la 75 de bucati, ceea ce corespunde punctului R situat pe noua dreapta a cererii C1 (se vede graficul nr.4). Dar, n aceasta situatie, punctul R nu mai corespunde cu echilibrul pietei, deoarece cantitatea ceruta de 75 de bucati este prea mare n comparatie cu cantitatea ce poate fi efectiv oferita (de numai 60 de bucati). De aceea, pentru restabilirea echilibrului dintre oferta si cererea marita, ca urmare a sporirii veniturilor cumparatorilor, trebuie sa creasca pretul de vnzare. n felul acesta, noul punct de echilibru T corespunde unei cantitati oferite mai mici, de 70 de bucati, la pretul de 0,80 dolari/bucata, mai mare dect cel vechi care era de 0,70 dolari/bucata. De aici putem desprinde urmatoarea concluzie: orice factor care determina cresterea cererii (din punct de vedere grafic, aceasta corespunde unei deplasari a dreptei cererii spre dreapta) fara a afecta n vreun fel oferta, va produce o crestere a pretului de echilibru si a cantitatii cerute pe piata. O situatie inversa se nregistreaza atunci cnd veniturile consumatorilor scad (a se vedea graficul nr.4-b ). De exemplu, cantitatea ceruta la vechiul pret de echilibru de 0,70 dolari si anume de 60 de bucati (a se vedea punctul D) va trebui sa scada. Noul echilibru se va restabili n punctul M care corespunde unei cantitati de 50 de bucati achizitionata la un pret de 0,60 dolari/bucata. Rezulta, deci ca, orice factor care determina deplasarea dreptei cererii spre stnga, fara a afecta n vreun fel oferta, va provoca scaderea pretului de echilibru, precum si a cantitatii cerute pe piata. 2. Cresterea sau descresterea populatiei afecteaza n plus sau n minus cererea de bunuri si servicii n acelasi mod n care o determina si cresterea sau scaderea veniturilor. Considernd preturile si veniturile constante, cresterea populatiei va determina o deplasare spre dreapta a curbei cereri si invers, descresterea ei va provoca deplasarea ei spre stnga, cu consecintele ce decurg din analiza celor doua grafice nr4-a si nr.4-b. 3. Modificarea gusturilor si preferintelor consumatorilor. Demonstratia n acest caz este relativ simpla. Un produs care este la moda cunoaste o crestere a cererii, chiar daca creste si pretul lui. Invers, atunci cnd un produs cade n dizgratia cumparatorilor, cererea va scadea simtitor, antrennd dupa ea o cadere si mai mare a preturilor. Asemenea situatii se nregistreaza ndeosebi n cazul produselor de foarte slaba calitate. 4. n fine, unul din factorii a carui prezenta poate fi oricnd semnalata pe piata, se refera la evolutia preturilor altor bunuri si servicii. n general, cumparatorii solicita cantitati mai mici dintr-un anumit produs (sa spunem unt) daca pretul unui alt produs substituibil (de pilda margarina) scade. Pe de alta parte, ei vor cumpara cantitati mai mari dintr-un produs (de exemplu benzina), pretul acesteia ramnnd constant daca pretul unui alt bun complementar (automobil) scade. De aici rezulta ca, ntotdeauna cresterea preturilor bunurilor care constituie substitute ale marfii n cauza deplasarea cererii spre dreapta si invers. Sa analizam n continuare, principalii factori care influenteaza marirea sau scaderea ofertei.23

1. n primul rnd oferta va depinde direct de numarul si dimensiunile ntreprinderilor producatoare. Cu ct numarul producatorilor va fi mai mare si dimensiunile activitatii lor economice va fi mai mari, cu att cantitatea de produse oferita pe piata va fi mai mare.

Graficul nr.5 Sa admitem ca, datorita cresterii numarului producatorilor si a dimensiunilor ntreprinderilor lor, oferta sporeste la 78 de bucati, fata de 60 ct reprezenta cantitatea de echilibru vnduta la pretul de echilibru de 0,70 dolari/bucata. n acest caz, corelarea noii oferte cu vechiul pret are loc n punctul I. Dar el nu se afla pe dreapta JD care delimiteaza marimea cererii, ci n afara ei. Aceasta nseamna ca oferta este mai mare dect cererea iar pretul de 0,70 dolari/bucata se dovedeste a fi prea mare pentru a putea juca rolul de pret de echilibru. n consecinta el trebuie sa scada. Graficul nr.5-a ne arata ca noul punct de echilibru J corespunde unei cantitati mai mari de marfa oferita (65 de bucati n loc de 60) nsa la un pret mai mic de 0,60 dolari/bucata. ntr-adevar, o cantitate de marfa mai mare va putea fi vnduta numai daca pretul produsului va scadea, astfel nct, sa-i determine pe consumatori sa cumpere mai mult. Graficul nr.5-b ne prezinta o situatie exact opusa celei precedente. Datorita reducerii numarului de producatori si capacitatii lor productive, oferta scade, n asa fel nct, noul punct de echilibru se deplaseaza din D n V unde pretul ajunge a 0,90 dolari/bucata, iar cantitatea efectiv vnduta scade la 50 de bucati. Cele doua situatii pot fi sintetizate n felul urmator: a) orice factor care determina deplasarea dreptei ofertei spre sud-est, n cadranul de referinta pozitiv, neafectnd n nici un fel dreapta cererii, conduce la scaderea pretului de echilibru si la cresterea cantitatii de marfa vnduta; b) orice factor care determina deplasarea dreptei ofertei spre nord-vest, neafectnd n nici un fel dreapta cererii, conduce la cresterea pretului de echilibru si la scaderea cantitatii de marfa vnduta. 2. Un alt factor care poate influenta oferta este progresul tehnologic. Implementarea unor tehnologii noi, moderne de productie confera producatorilor posibilitatea de a produce mai bine, mai mult si la costuri mai mici. Aceasta se va repercuta asupra cresterii ofertei cu toate consecintele ce decurg de aici. 3. O influenta deloc neglijabila asupra dimensiunilor ofertei l au preturile de achizitionare a factorilor de productie de catre producatori. Demonstratia este simpla: daca se reduc costurile imputului atunci, n conditiile mentinerii constante a preturilor de vnzare a produselor n cauza, oferta va creste si invers. 4. Oferta se gaseste si sub influenta preturilor altor bunuri pe care producatorii s-ar putea decide sa le produca cu aceeasi factori de productie pe care i au la dispozitie. Sa presupunem, n aceasta privinta, ca un agent economic produce doua bunuri A si B. Daca la un moment dat, pretul24

produsului B creste, pentru producator s-ar putea dovedi a fi convenabila reducerea productiei produsului A, chiar daca pretul acesteia nu se modifica. 5. n fine, n anumite cazuri, cum ar fi agricultura, factorul climatic poate exercita o influenta notabila asupra ofertei de produse agricole. 3.2 Elasticitatea cererii si ofertei Analiza ntreprinsa pna aici a pornit de la o ipoteza de lucru si anume am considerat fie modificarea cererii, sub influenta anumitor factori, n conditiile unei oferte constante, fie modificarea ofertei n timp ce cererea este presupusa ca fiind data. Alaturi de aceste doua variabile economice am utilizat si o a treia marime si anume preturile a caror miscare reflecta procesele ce aveau loc pe piata ca urmare a transformarilor intervenite n volumul si structura cererii si ofertei. Dar, ce se ntmpla atunci cnd att cererea ct si oferta se modifica n acelasi timp si n proportii diferite? Am aratat deja ca, nivelul cererii depinde, ntre altele, de nivelul pretului produsului, ele evolund n sensuri diferite. Dar, aceasta afirmatie poate sa prezinte cel mult o importanta teoretica, fiind, prin definitie, prea generala pentru a surprinde cu suficienta exactitate relatiile care au loc ntre producatori si consumatori pe piata. Astfel, la o crestere sau o diminuare a pretului poate avea loc o modificare foarte puternica sau foarte slaba a cantitatii de marfa ceruta. Este deosebit de important pentru producatori sa cunoasca reactia cumparatorilor la modificarea unor preturi, pentru ca de ea depind luarea unui sir ntreg de decizii economice cum ar fi cele privind volumul vnzarilor, veniturile realizate, marimea stocurilor de marfa, introducerea n fabricatie a unor noi modele s.a.m.d. Iata de ce avem nevoie de un instrument cu ajutorul caruia sa putem masura reactia consumului la orice modificare a pretului de vnzare, sau a veniturilor. n momentul de fata, aceasta unitate de masura este cunoscuta n teoria si practica economica sub denumirea de elasticitate. Folosim astfel, n economie, conceptele de elasticitatea cererii n raport cu pretul de vnzare, de elasticitatea cererii n raport cu veniturile de care dispun consumatorii, de elasticitatea cererii unui produs n raport cu preturile altor produse etc. Ea poate sa fie directa atunci cnd variabila dependenta (cererea) evolueaza n acelasi sens cu factorul de influenta (veniturile). De pilda, cresc veniturile, creste si cererea, chiar daca nu n aceeasi proportie. Alaturi de aceasta deosebim elasticitatea inversa, atunci cnd variabila dependenta (cererea) se modifica n sens invers fata de factorul de influenta. De exemplu, scade pretul, creste cererea, creste pretul - scade cererea. Conceptul este cunoscut nca din economia clasica, primul care l-a folosit fiind A. Cournot n 1838. Onoarea de a-l fi facut popular revine totusi lui A. Marshall care l-a tratat pe larg ntr-o forma matematica riguroasa n anul 1890. Asadar, ce trebuie sa ntelegem prin elasticitatea cererii? Pentru a o putea defini sa presupunem ca, la un moment dat, pretul unui anumit produs este egal cu p caruia i corespunde o cantitate totala ceruta egala cu q. Sa admitem ca la o modificare a pretului de ?p cererea reactioneaza n sens invers cu cantitatea - ?q. n aceste conditii, ne intereseaza sa cunoastem masura, gradul n care reactioneaza cantitatea ceruta q la modificarile intervenite n pretul de vnzare p. Acest lucru nil ofera tocmai elasticitatea cererii care nu este altceva dect un indice de reactie a acesteia fata de cresterea sau scaderea preturilor pe piata. Deoarece, att preturile, ct si cantitatile de marfa sunt exprimate n unitati de masura diferite, pentru a exprima elasticitatea cererii n mod unitar, vom calcula cresterea sau scaderea lor n procente. Iata de ce putem afirma ca elasticitatea cererii este data de raportul dintre cresterea sau scaderea procentuala a cantitatii si cresterea sau scaderea procentuala a pretului. Folosindu-ne de notatiile mentionate mai nainte, elasticitatea cererii n raport cu pretul poate fi pusa n evidenta de urmatoarea relatie matematica:

25

Daca vom lua n considerare modificari ale pretului si ale cantitatilor solicitate pe piata infinit de mici, atunci putem nota ca: Privita din acest punct de vedere, elasticitatea ne va arata cu ct creste sau scade cererea daca pretul scade sau creste cu 1%. ntruct aceste modificari au ntotdeauna sensuri contradictorii raportul capata valori negative. Din aceasta cauza valorile asumate de coeficientii de elasticitate trebuie privite ca valori absolute si nu n sens algebric. De pilda, o elasticitate egala cu 2 este mai mare dect o elasticitate a carei valoare este egala cu 1, chiar daca din punct de vedere ele exprima exact contrariul. Cteva exemple ne vor edifica mai bine asupra continutului economic al elasticitatii cererii. Sa admitem ca, pe piata, urmarim sa determinam elasticitatea cererii pentru discuri muzicale n functie de evolutia preturilor acestora.

Tabelul nr.4 Dupa cum rezulta din datele tabelului nr.4 echilibrul pietei se situeaza la nivelul unei cereri si oferte egale cu 18 milioane discuri vndute la pretul de echilibru de 6 dolari/bucata. Daca pretul unui disc ar creste cu un dolar adica de la 6 la 7 dolari, cererea pentru acest produs ar scadea cu 9 milioane de discuri (18-9=9). Drept urmare elasticitatea cererii n raport cu pretul va fi urmatoarea:

Alt exemplu:

26

Un alt exemplu:

Dupa cum se poate observa din exemplu de mai sus, elasticitatea cererii poate sa ia valori mai mari, mai mici sau egale cu 1. Deci: ep ,= 1. n ce situatii pot intervenii cele 3 cazuri? De regula, elasticitatea cererii este egala cu 1 daca o reducere cu 1% a pretului determina o crestere cu 1% a cererii si invers. Este mai mare dect 1, de exemplu egala cu 3 atunci cnd o diminuare a pretului cu 1% determina o crestere a cererii de 3%. n acest caz, cererea depaseste modificarile procentuale intervenite n nivelul pretului. n sfrsit, elasticitatea este mai mica dect 1 atunci cnd o reducere cu 1% a pretului determina o crestere mai mica de 1% a cererii. Corespunzator acestor trei situatii apreciem ca ne aflam n fata unei cereri elastice atunci cnd ep>1, a unei cereri unitare atunci cnd ep=1 si respectiv n fata unei cereri neelastice cnd ep1; ep