Cererea şi oferta ca formă de legătură şi coordonare a activităţii agenţilor economici Noţiune, factorii, funcţia şi graficul cererii Noţiune , factorii, funcţia şi graficul ofertei. Mecanismul de apariţie a echilibrului pieţii Aplicarea teoriei cererii şi a ofertei în mecanismul de reglare a activităţii agenţilor

economici

CUVINTE CHEIE Piaţă, cererea, oferta, cerere pentru bunuri substituibile, cerere pentru bunuri complimentare, cerere individuală, cererea pieţii, curba cererii, legea cererii, legea ofertei, echilibru cererii şi ofertei, preţ de echilibru

TEORIA CERERII ŞI A OFERTEI ÎN ACTIVITATEA AGENŢILOR ECONOMICI

Cererea şi oferta ca formă de legătură şi coordonare a activităţii agenţilor economici Activităţile economice de bază ale omului în vederea soluţionării nevoilor sale este producţia şi consumul. Forma simplistă de legătură dintre ele în timp era cea naturală. Odată cu diversificarea nevoilor acest mod nu răspundea la necesităţile aceluiaşi timp ca urmare apare activitatea de legătură schimbul cu punctul său de legătură între consum şi producţie – piaţa. La început locală, apoi naţională, iar acum mondială.Piaţa este spaţiu economic în care se desfăşoară activitatea economică şi în care acţionează agenţii economici; este locul de întâlnire a agenţilor economici care se împart în două categorii cumpărărtori şi vânzători, ori producători şi consumatori; unde se întâlneşte cererea şi oferta la bunuri şi servicii, a căror purtători sunt consumatorii şi producătorii; pe piaţă se formează preţul bunurilor şi serviciilor în dependenţă de care agenţii economici se orientează în activitatea sa. Deci, piaţa este totalitatea relaţiilor dintre cumpărători şi vânzători ce au loc în societate.În condiţiile pieţii consumatorii procurând sau ignorând o marfă sau alta, parcă ar vota cu banii săi pentru sau contra producerii bunului. Astfel, verifică cordonanţa şi necoordonanţa dintre volumul , structura şi calitatea producţiei (ofertei) şi nivelul, structura şi calitatea consumului (cererea). Agenţii economici, în acest mod, organizează acţiunile sale , răspunzând la întrebările fundamentale ce cât şi pentru cine să producă. Parametrii pieţii, deci, sunt cererea, oferta, preţul şi concurenţa ele determină legătura între producător şi consumator.

Noţiune, factorii, funcţia şi graficul cereriiConsumatorul este prezent pe piaţă ca agent al cererii microeconomice, cea care se manifestă, de fiecare dată, pentru un anumit bun: x, y, z, ş .a.m.d. In sens microeconomic, cererea exprimă o intenţie(dorinţa consumatorului), având corespondenţă în nevoi, venit şi existenţa bunurilor marfare; cererea desemnează cantitatea dintr-un bun pe care un consumator (cererea individuala) sau toţi consumatorii dintr-un spaţiu economic (cererea pieţei) sunt dispuşi să o achiziţioneze, într-o perioadă de timp, în condiţiile preţului unitar şi a altor factori (venitul menajelor, preţurile altor bunuri, perspectivele preţului şi venitului, intensitatea nevoilor, preferinţe şi gusturi, numarul şi structura populaţiei ş.a.m.d.). Volumul sau cantitatea cererii este o cantitate bine determinată de bunuri solicitată de consumator la un preţ dat cunoscut (constant) într-o perioadă dată de timp cu condiţia că toţi parametri cererii sunt constanţi.Preţul cererii este preţul maxim oferit de consumator pentru volumul determinat de bunuri.Parametrii cererii sau factorii ce determină modificarea cererii sunt:

1. preţul cererii. Ître preţul cererii şi volumul solicitat de bunuri este o dependenţă inversă2. venitul consumatorului. La modificarea venitului se va majora cererea la bunuri superioare, cererea

la bunuri inferioare se va micşora, iar la prima necesitate va rămâne aproximativ constantă3. gusturi şi preferinţele consumatorului4. preţul bunurilor substituibile. Există o dependenţă directă pentru bunurile substituibile şi cererea la

bunul substituit5. preţul bunurilor complimentare. Există o dependenţă indirectă pentru bunurile complimentare şi

cererea bunului complimentat6. aşteptări inflaţionste- o prognoză de creştere a preţului în perioada viitoare există o dependenţă

directă de progresele inflaţioniste7. numărul consumatorilor- există o dependenţă directă între numărul consumatorului.

Cererea în sens microeconomic este o variabilă dependentă, în funcţie de preţ (exprimată prin legea cererii) şi alte imprejurări (numite factorii cererii), şi sintetizată în relaţia: D(x) = f (Px, alte imprejurari: economice şi extraeconomice)

Fig.1 Diagrama cererii Studierea relaţiei cerere/preţ se face cu instrumentele: - baremul cererii(tabelar) – tabel care surprinde intenţiile de cumparare ale bunului x la diferite niveluri ale preţului unitar; - funcţia cererii – relaţie matematică prin care este surprinsă dependenţa cantităţii cerute din bunul x faţă de preţul său unitar. In general are forma: D(x) = a – bPx în care a şi b sunt parametrii( a- terminul liber al funcţiei, punctul de intersecţie a dreptei cererii cu axa cantităţii sau exprimă cantitatea maximă solicitată de consum la un preţ zero, b- coeficientul de înclinaţie a funcţiei determinat de variaţiile de cantitate şi preţ –b=Q2-Q1/p2-p1), iar Px = pretul unitar. De exemplu: D(x) = 10 – 2 Px înseamnă că cererea pentru bunul x depinde de preţul său (multiplicat cu 2) faţa de care se află în relaţie negativă şi de o gamă largă de alte împrejurări care fiind date se constituie în constanţa 10. Cifra 10 din acest exemplu concentrează influenţa tuturor factorilor, alţii decăâ preţl, care afecteazănivelul şi dinamica cererii. Fiecare menaj are propria funcţie a cererii pentru fiecare categorie de bunuri în care atât a cât şi b se modifică în timp.- diagrama cererii(graficul) – se construieşte pe baza instrumentelor anterioare şi exprimă locul geometric al tuturor alternativelor de achiziţie din bunul x la diferite niveluri ale preţului unitar.(vezi fig 1)Cererea variază atât cantitativ cât şi calitativ. Variaţia cererii cauzată de schimbările în preţul bunului se numesc schimbare cantitativă a cererii. Grafic aceasta prezintă deplasarea pe curba cererii de la un punct la altul. Deplasarea curbei cererii într-o poziţie nouă arată că cererea se schimbă calitativ. Aceasta se întâmplă când variază alţi factori diferiţi de preţ. Deplasarea curbei în dreapta semnifică faptul că cererea creşte, deplasarea curbei spre stânga cererea descreşte. Legea cererii Principiu conform căruia, dacă celelalte condiţii nu se schimbă, cantitatea dintr-un bun cerută de cumparatori tinde să crească atunci când preţul scade sau tinde să scadă atunci când preţul creşte. In general, legea cererii se confirmă, deoarece:

este probabil că atunci când preţul unui bun sau serviciu scade, iar preţurile celorlalte bunuri sau servicii nu se modifică, oamenii înlocuiasc în consum bunurile mai scumpe cu bunuri mai ieftine;

oamenii se simt puţin mai bogaţi atunci când preţul unui bun sau serviciu scade, iar preţurile celorlalte bunuri şi servicii nu se modifică. In acest caz, oamenii folosesc puterea de cumparare suplimentară pentru a cumpara cantităţi mai mari de bunuri şi servicii – incluzând şi bunul sau serviciul al carui preţ a scazut.

Excepţii:1. consumatorul nu deţine deplina informaţie despre bunul solicitat, considerând că bunurile

calitative sunt la preţuri mai mari şi acesta solicită cantităţi mari la preţuri înalte

2. atunci când consumatorul doreşte să-şi demonstreze apartenenţa sa la o anumită pătură socială şi solicită cantităţi mai mari de bunuri (de lux) la preţuri mai înalte

3. efectul Giffen- la creşterea preţurilor în general consumatorul de bunuri de la categoria inferioară creşte, apare în situaţii de criză economică când se refuză de consumul bunurilor de lux în folosul celor de primă necesitate la care preţul la fel creşte

4. paradoxul lui Veblen (efectul snobismului)- cererea creşte din dorinţa „de a fi nu ca toţi”.

Noţiune , factorii, funcţia şi graficul ofertei.Pe piaţa bunurilor marfare întreprinzatorul se manifestă în calitate de agent al ofertei. El este personalizat prin firme (inclusiv instituţii financiar-bancare şi gospodării familiale) care combină şi consumă factori de producţie pentru a produce bunuri marfare având ca utilizatori finali consumatorii (menajele), restul lumii (pentru bunurile exportate), iar uneori guvernul care achiziţionează satisfactori în scop social sau de caritate. Oferta, în sens microeconomic, reprezintă cantitatea dintr-un bun pe care un intreprinzător sau toţi întreprinzătorii sunt dispuşi să o producă şi să o vândă într-un interval de timp în funcţie de preţul unitar şi alte imprejurări economice şi extraeconomice. Ea este un flux economic care înregistrează evoluţii în timp, fiind apreciată într-un anumit interval (oferta zilnică, săptămânală, lunară etc.). In funcţie de subiecţi distingem oferta individuala şi a pieţei. Cantitatea totală dintr-un bun pe care un agent economic (firma, gospodărie familială) este dispus să o producă şi s-o livreze pieţei într-o anumită perioadă reprezintă oferta individuală a firmei. Se poate vorbi de oferta zilnică de pâine din sortimentul „X” pe care firma „A”, respectiv „B”, ş .a.m.d. sunt dispuse să o producă şi să o livreze săptămânal pe piaţa oraşului M. Cantitatea dintr-un bun pe care toţi întreprinzătorii dintr-o ramură (industrie) sunt dispuşi să o producă şi să o vândă de-a lungul unei perioade de timp formează oferta pieţei (industriei). Ea nu se confundă cu oferta agregată sau macroeconomica. Volumul ofertei este cantitatea determinată de bunuri oferită de producător la un preţ dat constituit într-o perioadă determinată de timpPreţul ofertei este preţul minim solicitat de producător pentru un volum oferit de bunuri. La baza preţului ofertei stau costurile medii de producţie.Factorii ce determină modificarea ofertei sunt:

1. preţul ofertei- dependenţă directă2. aşteptări inflaţioniste- dependenţă inversă3. preţul bunurilor substituibile-dependenţă inversă4. preţul bunurilor complimentare dependenţă directă5. costuri totale- dependenţă inversă6. numărul producătorilor- dependenţă directă7. subvenţii- dependenţă directă

Instrumente de analiza. Studiul ofertei se realizează cu ajutorul unor instrumente şi concepte diverse dintre care se detaşează: baremul ofertei, funcţia ofertei, diagrama ofertei, legea generală a ofertei. Baremul ofertei se prezintă sub forma unui tabel ce exprimă intenţiile de producţie şi de vânzare ale unui producător sau ale tuturor producătorilor din industrie, la diferite niveluri alternative ale preţului unitar. Fig. 2 Diagrama ofertei

Funcţia ofertei este relaţia matematică care surprinde dependenţele dintre cantităţile ce se intenţionează a fi produse şi oferite şi preţul unitar, relaţii relevate prin intermediul unor parametri şi coeficienţi. S(x)= f(Px alte imprejurari: economice şi extraeconomice)De obicei funcţie liniară S= a +bPx unde a- termen liber al funcţiei, punctul de intersecţie a dreptei cererii cu axa cantităţii; +b – dependenţa directă preţ cantitate.Diagrama ofertei rezultă din transpunerea baremului în sistemul axelor carteziene în care pe ordonată este surprins preţul unitar, iar pe abscisa, cantităţile.(vezi fig.2)Legea ofertei în raport cu preţul este sensibilitatea ofertei la modificarea preţului, o relaţie de cauzalitate dintre preţul unitar al unui bun şi cantitatea oferită formulată astfel: cănd preţul unitar al unui bun creşte , are loc extinderea ofertei, iar atunci când preţul unitar scade, are loc contracţia ofertei. Excepţii : 1. Ca orice regularitate (din economie sau natura) şi legea generală a ofertei are unele excepţii cunoscute sub numele de paradoxurile legii ofertei. Prin paradoxuri sunt desemnate acele situaţii în care modificarea preţului unitar nu generează modificarea în acelaşi sens a cantităţii oferite. Un asemenea paradox se manifestă în unele situaţii pe piaţa muncii.

2. Paradoxul King exprimă comportamentul atipic al producătorilor agricoli mici şi mijlocii care apelează pe scară largă la credite pentru organizarea şi susţinerea producţiei. Atipicitatea consta în aceea că, dacă preţurile produselor agricole scad, oferta se extinde: ei vor vinde o cantitate mai mare din producţie pentru că doar astfel, ca debitori, pot să-şi procure mijloacele baneş ti pentru achitarea creditelor scadente. In acest caz, diagrama ofertei se manifesta ca o curba cu panta negativa.

3. Alt paradox al ofertei care se manifestă în economiile caracterizate prin grave dezechilibre şi în care hiperinflatia este o realitate de durată. In asemenea situatii, apar curbele frânte sau anormale ale ofertei, în sensul că, de la un anumit nivel de creştere a preţurilor, majorarea în continuare a acestora este însotita, pe termen scurt, de contracţia cantităţii oferite pentru că întreprinzătorii aşteapta conditii şi mai favorabile (preturi şi mai mari), procedând la stocarea unei parţi din producţie.

Mecanismul de apariţie a echilibrului pieţii Întreaga istorie universală demonstrează că atât în natură cât şi în societate, inclusiv în economie acţionează în permanenţă forţe contradictorii, care tind spre stări de echilibru.

În condiţiile economiei de piaţă echilibru economic se manifestă sub forma unei stări specifice a pieţii, generată de acţiunea agenţilor economici. Agenţii economici producătorii urmăresc maximizarea profitului, în timp ce agenţii economici consumatori urmăresc satisfacerea nevoilor proprii cu cheltuieli minimale. Modul de acţiune şi de comportare al agenţilor economici pe piaţă determină echilibru economic concurenţial. Ultimul apare sub forma raportului dintre cerere şi oferta pe pieţele de bunuri economice, monetare de capitaluri şi de muncă.O piaţă se află în echilibru atunci când producătorul şi consumatorul, ajung la o înţelegere cu privire la cantitatea oferită şi cea solicitată cât şi cu privire la preţul solicitat şi cel oferit.Există două teorii cu privire la echilibru pieţii:

1 teoria lui Valras- conform aceste teorii un echilibru pieţii este atunci şi numai atunci când cantitatea cereri este egală cu cantitatea ofertei, orice altă situaţie presupune un dezechilibru. Demonstraţie:

să presupunem că pe piaţă se stabileşte un oarecare preţ mai mic decât preţul iniţial, atunci cantitatea cerută va fi mai mare ca cantitatea oferită, deci se crează un dificit de bunuri sau exces de cerere. Primul reacţionează producătorul care majorând preţul oferă cantităţi mai amri de bunuri. La rândul său consumatorul la preţuri înalte solicită cantităţi mai mici. Piaţa se va echilibra când producătorul şi consumatorul vor ajunge la o înţelegere cu privire la preţ.

Să presupunem că pe piaţă se stabileşte un preţ mai mare ca preţul iniţial, atunci cantitatea oferită va fi mai mare decât cea cerută. În situaţia respectivă se crează un dezechilibru o supraproducţie sau exces de ofertă. Primul reacţionează producătorul care micşorează preţul, micşorează şi cantitatea oferită de bunuri. Consumatorul la rândul său la preţuri mici va procura cantităţi mai mari. Piaţa se va echilibra atunci când consumatorul şi producătorul vor ajunge la înţelegere de preţ.

1. Teoria lui Marchall- un echilibru e numai atunci când preţul cererii este egal cu preţul ofertei. Dacă pe piaţă este o cantitate mai mică decât în perioadă iniţială este deficit, dacă este invers surplus.

Zonele echilibrului: Un echilibru a pieţii are 4 zone:Fig. 3 Diagrama echilibrului pieţii

Prima zonă preţurile din această zonă sunt mai înalte decât preţul ofertei , zonă favorabilă pentru producător, şi nefavorabilă. Prima zonă nu este tranzacţională.A doua zonă preţurile din această zonă sunt mai mmici ca preţul ofertei şi mai amri ca preţul cererii, deci, nefavorabilă pentru producător şi favorabilă pentru consumator. Zona nu este tranzacţională.A treia zonă preţurile sunt mai mici decât preţul ofertei şi mai mari decât preţul cererii, nefavorabilă pentru producător şi pentru consumator. Zonă netranzacţională.A patra zonă preţurile mai mici ca preţul cererii şi mai mari ca preţul ofertei. În această zonă va avea loc tranzacţia.Zona patru se împarte în două subzone în raportul cu preţul de echilibru a şi b. Subzona a este zona de influienţă a producătorului deaorece el stabileşte preţurile la un nivel mai înalt decât preţul de echilibru. Aici în acelaşi timp consumatorul face economii, deoarece preţul cererii pentru toate cantităţile solicitate până la cantitatea de echilibru depăşeşte preţul de echilibru. Subzona b este o zonă de influienţă a consumatorului, deoarece preţul pieţii este stabilit mai jos decât preţul de echilibru, subzona este şi zona de profit a producătorului deoarece pretul ofertei este mai mic decât preţul echilibrului pieţii.

Aplicarea teoriei cererii şi a ofertei în mecanismul de reglare a activităţii agenţilor economici

Cererea şi oferta sunt elementele de bază ale mecanismului pieţii , fiind aplicată în diverse domenii. Spre exemplu:Exemplul 1: Modificarea condiţiilor pieţei – piaţa serviciilor de stomatologie Aceasta figură (fig 4) arată impactul a două schimbări ale condiţiilor pieţei asupra pieţei serviciilor de stomatologie. Graficul (a) arata efectul efortului autorităţilor în convingerea unui număr tot mai mare de absolvenţi de liceu să opteze pentru facultăţile de stomatologie. Această acţiune deplasează curba ofertei spre dreapta, fapt ce determină deplasarea pieţei din punctul de echilibru E1 în punctul de echilibru E2. In acelaşi timp cu politica autorităţilor, care are ca efect creşterea numarului de stomatologi, îmbunătăţirea sănătăţii dentare reduce cererea pentru serviciile stomatologilor. Efectul îmbunătăţirii sănătăţii dentare este reprezentat pe graficul (b) prin deplasarea spre stânga a curbei cererii de servicii de stomatologie. Luând în considerare atât modificările în politica educaţională, cât şi îmbunătăţirea sănătăţii dentare, piaţa se deplasează într-o nouă situaţie de echilibru, în punctul E3, la intersecţia dintre O2 şi C2. Dacă nu ar fi apărut schimbări în politica educatională promovată de autorităţi vizavi de facultăţile de stomatologie, piaţa s-ar fi deplasat în punctul de echilibru E4, la intersecţia dintre O1 i C2. Fig 4 Modificarea condiţiilor pe piaţa serviciilor stomatologice

Figura 5 Modificările echilibrului

Iniţial, piaţa se afla în situaţie de echilibru în punctul E1. Schimbarea gusturilor consumatorilor înspre alimente fără colesterol deplasează curba cererii de lapte din poziţia C1 în poziţia C2. Dacă preţul laptelui ar fi liber să scadă, pe piaţă ar apărea un surplus temporar de lapte, care ar presa în sensul scăderii preţului, iar piaţa ar ajunge într-o situaţie de echilibru, E2, în condiţiile unui preţ de 12.500 lei/litru. Daca, însă, autorităţile optează pentru un sistem de sprijinire a preţului laptelui la 20.000 lei/litru, preţul nu poate să scadă şi surplusul de lapte este permanent. In aceste condiţii, autorităţile trebuie să achiziţioneze surplusul de lapte (fie şi sub forma de unt sau branză) pentru a impiedica scăderea preţului.

Exemplul 3: Plafonarea preţurilor – piaţa imobiliară Pe termen scurt, oferta de locuinţe de închiriat este fixă – graficul (a). Nivelul de echilibru al chiriei pentru o luna este 3 milioane lei. Autorităţile optează, însă, pentru impunerea unui nivel maxim al chiriilor, la 1,5 milioane lei/lună. Un efect posibil al acestei decizii este ca proprietarii vor stabili informal cu chiriaşii o chirie de 3 milioane lei/lună şi vor declara oficial că nivelul chiriei incasate este de doar 1,5 milioane lei. Dacă nu se stabilesc asemenea înţelegeri între proprietari şi chiriaşi, pe piaţa va apărea un deficit de locuinţe de închiriat – acum se cer 4000 de locuinţe pentru închiriat, dar se oferă numai 3000 locuinţe. Graficul (b) arată efectul pe termen lung al controlului chiriilor. Dacă autorităţile impun un nivel maxim al chiriei, proprietarii oferă mai puţine locuinţe pentru închiriere (2000 locuinţe faţă de 3000 locuinţe în situaţia iniţială). Astfel, deficitul de locuinţe creşte pe termen lung. Figura6 Efectele controlului chiriilor

Concluzii: Teoriiile cererii şi ofertei se pot aplica la:1. influienţa reducerii impozitelor2. limitarea suprafeţelor prelucrate

3. dezvoltarea tehnologică4. micşorarea cheltuielilor5. limitarea preţurilor6. analiza impunerii preţurilor prin lege

Elasticitatea cererii . Modalităţile de determinare a elasticităţii cererii Tipurile de elasticitate. Elasticitatea cererii după preţ Elasticitatea cererii după venit Elasticitatea încrucişată Elasticitatea ofertei.

CUVINTE CHEIE

Elasticitatea cererii, elasticitatea ofertei, Elasticitatea cererii faţă de preţ, Elasticitatea incrucişată, Venit, Cerere elastica , Cerere inelastica, Cerere cu

elasticitate unitara , Cerere perfect inelastică , Cerere perfect elastică, Elasticitatea cererii faţă de venit

Elasticitatea cererii . Modalităţile de determinare a elasticităţii cererii

Analiza cererii şi ofertei scoate în evidenţa faptul că „planurile” cumpărătorilor şi „planurile” vânzătorilor se modifică o dată cu schimbarea preţurilor. De aceea, este util să se cunoasca măsura în care se schimbă aceste planuri, ca raspuns la modificarea condiţiilor economice.

Elasticitate Măsură în care răspunde cantitatea cerută sau oferită dintr-un bun, la modificarea

preţului acelui bun sau la modificarea altor condiţii economice. Gradul de modificare a cererii este reflectat de către coeficientul de elasticitate (E).E=ΔQ/ΔP

ELASTICITATEA CERERII ŞI OFERTEI

Unde ΔQ – modificarea cantităţii cereriiΔP – modificarea preţului.Elasticitatea cererii poate fi determinată prin diverse metode în dependenţă de preţ şi de venit. Tipurile de elasticitate. Elasticitatea cererii după preţ

Elasticitatea cererii faţă de preţ Raportul modificării procentuale a cantităţii cerute dintr-un bun, ca urmare a modificării procentuale a preţului său, alte condiţii rămânând neschimbate. Modalitatea de a calcula elasticitatea după preţ cunoaşte trei metode:

1 pentru cazul modificării preţului cu ≤4% E= (ΔQ/ΔP)*(P/Q), unde {E=ΔQ/ΔP*P1/Q1

E=ΔQ/ΔP*P2/Q2

2.la modificarea preţului >4% E=ΔQ/ΔP*(P1+P2)/(Q1+Q2)2. dacă avem o funcţie liniară a cererii Qd=a-bP

E=dQ/dP*P/Q=(a-bP)'* P/Q= -b*P/QNotă! Coieficientul elasticităţii cererii va fi totdeauna negativ din motivul dependenţei inverse dintre preţ şi cantitate dar se va analiza după valori absolute.În dependenţă de aceste calcule se determină tipurile de cerere după elasticitate

Cerere elastica O situatie în care cantitatea cerută se modifică cu un procent mai mare decăt preţul şi, prin urmare, dacă preţul scade, venitul total creşte. (Figura 7 a)

Cerere inelastica O situaţie în care cantitatea cerută se modifică cu un procent mai mic decât

preţul şi, prin urmare, dacă preţul scade, venitul total scade. Fig. 7 Tipurile de cerere elastică şi inelastică

Cerere cu elasticitate unitara O situaţie în care pretul şi cantitatea cerută se modifică cu acelaşi procent şi, prin urmare, dacă preţul scade, venitul total nu se schimbă (vezi fig. 8)Fig. 8 Cererea cu elasticitatea unitară

.

Venit Produsul dintre preţ şi cantitatea vândută. Cerere perfect inelastică O situaţie în care curba cererii este o linie verticală. Cerere perfect elastică O situaţie în care curba cererii este o linie orizontală. (vezi fig. 9)Fig. 9 Tipurile de cerere perfect inelastică şi perfect elastică

Valoarea coeficientului de elasticitate (-1,4 de exemplu) arată că la fiecare scădere cu 1% a preţului, cantitatea cerută creşte cu 1,4%. Deoarece curba cererii are o pantă negativă, din formula coeficientului de elasticitate a cererii rezultă o valoare negativa. Semnul minus arată că preţul şi cantitatea cerută se modifică în sensuri diferite.

Factori de influenta a elasticitatii De ce elasticitatea cererii pentru anumite bunuri este mare, iar elasticitatea cererii pentru alte bunuri este mică?

Accesul la bunuri substituibile (cererea pentru un bun tinde să fie mai elastică faţă de preţ cu cât bunul este definit mai exact);

Accesul la bunuri complementare (dacă un bun este un complement minor al unui bun important, cererea pentru el tinde să fie inelastică. De exemplu, uleiul de motor şi benzina);

Ponderea cheltuielii pentru un bun în bugetul unei persoane. De exemplu, cum cheltuiala pentru cumpărarea chibriturilor are o pondere neînsemnată în bugetul unui individ, cererea pentru chibrituri este inelastică;

Orizontul de timp. Adesea, cererea pentru un bun sau pentru un serviciu este mai puţin elastica pe termen scurt decât pe termen lung. De exemplu, cantitatea cerută pentru combustibil de încălzit nu scade pe termen scurt, chiar dacă preţul acestuia creş te, dar, pe termen lung, oamenii găsesc metode prin care sa diminueze cheltuielile cu încălzirea (o izolare mai bună a ferestrelor, utilizarea robinetilor termostataţi etc.).

Elasticitatea cererii după venit

Elasticitatea cererii faţă de venit Raportul modificării procentuale a cantităţii cerute dintr-un bun, ca urmare a modificării venitului consumatorilor, celelalte condiţii rămânând neschimbate.

Elasticitatea cererii fata de venit EI = ΔQ/ΔI, unde ΔI- modificarea venitului.Există trei modalităţi de calcul în raport cu venitul :

1 pentru cazul modificării venitului cu ≤4% E= (ΔQ/ΔI)*(I/Q), unde {E=ΔQ/ΔI*I1/Q1

E=ΔQ/ΔI*I2/Q2

2.la modificarea venitului >4% E=ΔQ/ΔI*(I1+I2)/(Q1+Q2)3. dacă avem o funcţie liniară a cererii Qd=a-bI

E=dQ/dI*I/Q=(a-bI)'* I/Q= -b*I/Q

Elasticitatea cererii faţa de venit este legată de conceptele de bunuri normale şi bunuri inferioare. In cazul unui bun normal, o creştere a venitului determin o creştere a cererii pentru bunul respectiv. Deoarece venitul şi cererea se schimb în acelaşi sens, elasticitatea cererii faţă de venit, în cazul unui bun normal, are o valoare pozitivă. In cazul unui bun inferior, o creştere a venitului determină o scădere a cererii pentru bunul respectiv. Deoarece venitul şi cererea se schimbă în sensuri diferite, elasticitatea cererii faţă de venit, în cazul unui bun inferior, are o valoare negativă. Elasticitatea încrucişată

Elasticitatea incrucişată a cererii sau tranzitivă Raportul modificării procentuale a cantităţii cerute dintr-un bun, ca urmare a modificării procentuale a preţului pentru alte bunuri, celelalte condiţii rămânând neschimbate. EAB=(ΔQA/QA)/(ΔPB/PB) Elasticitatea incrucişată a cererii este legată de conceptele de bunuri substituibile şi bunuri complementare. Cum salata verde şi varza sunt bunuri substituibile, o creştere a pretului salatei verzi determină o creştere a cantităţii cerute de varză. Elasticitatea cererii în acest caz este pozitiva.

Cum uleiul de motor şi benzina sunt bunuri complementare, o creştere a preţului benzinei determina o scădere a cantităţii cerute de ulei de motor. Elasticitatea cererii, în acest caz, este negativă. Modalitatea matimatică a unei astfel de relaţie este determinată prin:

1 pentru cazul modificării preţului bunului B cu ≤4% ET= (ΔQA/ΔPB)*(PB/QA), 2.la modificarea preţului bunului B>4% ET=ΔQA/ΔPB*(P B1+P B2)/(Q A1+Q A2)4. dacă avem o funcţie liniară a cererii Qd=a±bP

Et=dQA/dPB*PB/QA=(a±bPB)'* PB/QA= ±b*PB/QA

Dacă Et>0 bunul A şi B sunt bunuri substituibile, dacă Et<0 bunurile sunt complimentare, dacă Et≈0 bunurile A şi B sunt bunuri independente de consum.

Elasticitatea ofertei.

Elasticitatea ofertei Raportul modificării procentuale a cantităţii faţă de preţ oferite dintr-un bun, ca urmare a modificării procentuale a preţului, celelalte condiţii rămânând neschimbate. Ea se apreciază cu ajutorul coeficientului de elasticitate a ofertei în funcţie de pret ( Ep sau Keox/Px), determinat ca un raport între variaţia relativă sau procentuală a cantităţii oferite şi variaţia relativă sau procentuală a preţului, pe baza uneia dintre relaţiile:

Es=ΔQ/ΔP1 pentru cazul modificării preţului cu ≤4% Es= (ΔQs/ΔPs)*(Ps/Qs), unde {E=ΔQ/ΔP*P1/Q1

E=ΔQ/ΔP*P2/Q2

2.la modificarea preţului >4% Es=ΔQ/ΔP*(P1+P2)/(Q1+Q2)5. dacă avem o funcţie liniară a cererii Qs=a+bP

Es=dQ/dP*P/Q=(a+bP)'* P/Q= +b*P/QFig 10 Modalitate de calcul al elasticităţii ofertei

In funcţie de sensibilitatea ofertei la modificarea preţului se disting: Oferta elastica la preţ se modifică în acelaşi sens cu preţul, dar mai intens. Ea se identifica prin faptul că Es > 1, iar grafic evoluează după o curbă OO' care, plecând din origine, se situeaza sub bisectoare (vezi figura 11) şi o formează cu abcisă un unghi 45º .

Oferta inelastică la preţ se modifică în acelaşi sens cu preţul, dar mai lent. Se identifică analitic prin E s < 1 > 0 şi evoluează dupa o curba OO" situată deasupra bisectoarei, corespunzatoare unghiului yox, formand cu abcisa un unghi > 45º . Oferta de elasticitate unitara este aceea care se modifică în acelaşi sens cu preţul şi cu aceeaşi intensitate. Analitic, se dentifică prin coeficientul de elasticitate a ofertei în raport de preţul unitar Es= 1. Din punct de vedere grafic, diagrama ofertei de elasticitate unitara se suprapune bisectoarei unghiului yox. Fig.11 Oferta elastică şi inelastică.

Ştiinţa economică a imaginat şi două tipuri teoretice de ofertă: oferta perfec elastică şi oferta perfect inelastică. Oferta perfect elastică este aceea la care o modificare infinitezimală a preţului determină modificarea spectaculoasă şi în acelaşi sens a ofertei (vezi figura 12). Grafic, oferta elastica este reprezentată printr-o dreaptă aproape paralelă la axa ox, iar analitic, prin coeficientul de elasticitate a ofertei care are valoarea infinit (Es= ∞ ). Oferta perfect inelastică este aceea la care modificarea preţului rămâne „indiferentă", practic neschimbată, oferta (vezi figura 12) sau îi determină o modificare infinitezimală. Analitic, oferta perfect inelastica are un coeficient de elasticitate în raport de preţ cu valoarea nulă (Es = 0), iar din punct de vedere grafic este reprezentată printr-o diagramă paralelă la axa oy.Capacitatea ofertei de a se modifica mai repede, mai lent sau identic în raport cu modificarea preţului depinde de imprejurări ce ţin de condiţiile specifice ale fiecărui întreprinzător, de strategia de piaţă promovată de catre fiecare firmă, de tactica de marketing adoptată, de domeniul (ramura de activitate) şi conjunctura generala a economiei. Figura 12 Oferta perfect elastică, oferta perfect inelastică

Elasticitatea ofertei faţă de cost. Exprimă sensibilitatea sa la modificarea costului, sub incidenţa unor factori exogeni sau endogeni firmei. Ea se apreciază prin coeficientul de elasticitate a ofertei în functie de cost Ec şi se determină ca un raport între variaţia relativă sau procentuală a cantităţii oferite (Qx) şi modificarea relativă sau procentuală a costului unitar (Cx) pe baza uneia dintre relaţiile de mai jos: Intrucât cantitatea oferită se afla în relaţie negativă (inversă) cu costul unitar ( şi marginal), pentru a preveni ca indicatorul Ec să aibă totdeauna valori negative în faţa fracţiei se aşaza semnul minus sau rezultatul se înmulţeşte cu - 1. Când oferta se modifică mai intens şi în sens contrar costului unitar, oferta în funcţie de cost este elastică, Ec având valoare supraunitară. Dacă costul unitar se reduce, iar oferta este elastică, profitul total creşte.Daca oferta se modifică mai incet şi în sens contrar costului unitar, oferta în funcţie de cost este

inelastica, Ec, având valoare subunitară. Când oferta şi costul unitar se modifică cu aceeaşi intensitate, dar în sens contrar, oferta în funcţie de cost este de elasticitate unitara, Ec, având valoare unitară.

Elementele modelului de comportament al consumatorului. Noţiune de utilitate. Tipuri de utilitate, reprezentarea lor grafică

Curba de indiferenţă, caracteristica, reprezentarea grafică. Rata marginală de substituire Spaţiul bunurilor şi restricţia bugetară Decizia optimă a consumatorului Tipologia bunurilor după curbele lui Engel

CUVINTE CHEIETeoria comportamentului consumatorului, Utilitate, utilitatea totală, utilitatea adiţională (marginală), Legea utilităţii marginale descrescânde, bun, Curba de indiferenţă

TEORIA COMPORTĂRII CONSUMATORULUI

Elementele modelului de comportament al consumatorului. Noţiune de utilitate. Tipuri de utilitate, reprezentarea lor graficăTeoria comportamentului consumatorului studiază procesul de alegere şi de decizie prin care consumatorul, pornind de la preferinţele proprii, resursele de care dispune (adică bugetul disponibil pentru achiziţii) şi de la condiţiile pieţei adică preţurile bunurilor, oferta, concurenţa) urmareşte sa-şi maximizeze satisfactia sub constrangere. Constrângerea reiese din realitatea fie consumatorul bogat sau sărac veniturile sale sunt totdeauna nesatisfăcătoare.Teoria care studiază comportamentul pleacă de la ipotezele: consumatorul se comportă raţional, are o funcţie-obiectiv de utilitate pe care urmareşte s-o maximizeze; este capabil de alegere pe bază de calcul economic şi de completă informare în ceea ce priveşte propriile preferinţe şi condiţiile pieţei. In felul acesta, el îşi maximizează bunăstarea, care se realizează prin consumarea unor cantităţi, calităţi şi structuri determinate de bunuri economice. Privită individual, în sens microeconomic, maximizarea bunăstării este sinonimă cu maximizarea utilităţii economice pe care consumatorul o resimte de pe urma bunurilor ce şi le-a apropriat şi consumat. Utilitate - plăcerea, satisfacţia sau nevoia îndeplinită pe care oamenii o au în urma consumării unui bun sau a unui serviciu. Privită sub aspect tehnic, utilitatea reprezintă capacitatea unui bun de a satisface o nevoie, proprietate care decurge şi se exprimă prin trăsăturile, caracteristicile şi însuşirile intrinseci ale fiecărui bun sau clase omogene de bunuri; este studiată în special de merceologie, fiind numită şi valoare de întrebuinţare. Teoria economică se ocupă de utilitate sub aspect tehnic doar în subsidiar, în măsura în care ea este necesară pentru o analiză economică mai complexă. Spre deosebire de sensul tehnic al utilităţii, sensul economic al acesteia include raportarea la o nevoie, la o trebuinţă concretă a nonposesorului. Doar în măsură în care, prin însuşirile sale, un bun (respectiv, o cantitate determinată din acesta) răspunde unei nevoi a nonposesorului, devine posibil raportul economic de piaţă – tranzacţia bilaterală de piaţă – caracteristică economiei de schimb. Utilitatea economică are un caracter individual şi subiectiv. In teoria economică modernă, bazată pe abordările neoclasice, utilitatea unui bun capată sens economic atunci când sunt îndeplinite cumulativ anumite condiţii: - proprietăţile, însuşirile bunului vin în întâmpinarea unei nevoi a cumparatorului, nevoie reală sau imaginară, conforma sau nu cu normele morale, cu sistemul de valori dominante, cu tradiţiile şi obiceiurile în care acesta traieşte, iar el conştientizează şi este convins că respectivul bun economic îi aduce o satisfacţie, îi conferă, prin consum, o anumită plăcere. - cumpărătorul dispune de abilitatea şi de cunoştinţele necesare sau de conexiunile tehnico-economice cerute pentru a obţine satisfacţie de pe urma respectivului bun. De exemplu, pentru o persoană inaptă să conducă un automobil, acesta nu are utilitate economică, oricât de semnificative ar fi caracteristicile sale tehnice. Pentru un analfabet, o carte, oricât de importantă ar fi, nu prezintă utilitate economică ( şi cu atat mai puţin culturală), în afară de cazul în care o cumpără în scopuri speculative. Pe baza acestor criterii, se poate aprecia că utilitatea economică sintetizează importanţa, preţuirea pe care o persoană o acordă, la un moment dat şi în condiţii determinate, fiecărei unităţi dintr-o mulţime de bunuri identice pe care nu le posedă, dar pe care este dispus să le achiziţioneze. Este, în fond, satisfacţia pe care o resimte prin consumarea unei cantităţi determinate dintr-un bun sau un pachet de bunuri. Un bun poate avea utilitate economică pentru un individ, dar nu are pentru un altul. Ea depinde de raportul pe care îl stabileşte fiecare intre proprietăţile bunului şi intensitatea nevoilor sale, raport influenţat de nivelul de cultură, de gradul de informare, de aspiraţiile şi opţiunile fiecăruia, ca şi de

cantitatea bunurilor la care el are acces etc. Mai mult chiar, aceeaşi persoană apreciază ca unităţi (doze) din acelaşi bun au utilitate economică diferită, în funcţie de cantitatea şi momentul când acestea sunt disponibile. Astfel, dacă presupunem că o cantitate de un kilogram de carne consumată de o persoană în decurs de o săptămână are, pentru acesta, o anumită utilitate, dublarea acestei cantităţi poate duce la creşterea satisfacţiei, dar nu în aceeaşi proporţie; utilitatea economică a celui de al doilea kilogram de carne este mai redusă decât a primului. In acest sens, Alfred Marchall, exponent de seamă al şcolii de la Cambridge, sublinia că „marimea intensităţii unei plăceri descreşte progresiv până la saturare, dacă este satisfacută în mod continuu”; această semnifică faptul ca utilitatea primei unităţi (doze) dintr-un bun economic este mai ridicată şi se reduce succesiv, treptat, cu fiecare noua doza (unitate) de bun care se confruntă cu o nevoie în descreştere . Din cele mai de sus devine necesară distincţia între utilitatea totală şi utilitatea adiţională (marginală):

Utilitatea totală este satisfacţia care se obţine (sau este aşteptată) prin consumarea unei cantităţi determinate dintr-un bun de consum (sau pachet de bunuri). Ea este în funcţie de cantitatea consumată: creşte pe masura ce sporeşte cantitatea(Q) consumată din respectivul bun de consum. UT = f (Q) Modificarea utilităţii totale, realizată prin creşterea consumului dintr-un bun cu o unitate (doză), se apreciază prin conceptul de utilitate marginală. Utilitatea marginala (Umg) reprezinta variatia utilităţii totale (ΔUT), care rezultă prin creşterea cu o unitate (ΔQ) a cantităţii consumată dintr-un bun (consumul celorlalte bunuri fiind dat); sau preţuirea (valoarea) acordată ultimei doze consumate dintr-un bun. Ea se determina prin relaţia: Umg = ΔUT / ΔQ In baza utilităţii marginale, consumatorul nu acordă mulţimii dozelor (unităţilor) dintr-un anumit bun aceeaşi valoare importantă; fiecare doză are pentru el o utilitate marginală şi deci valoare specifică. Prima doză, care vine în întâmpinarea celei mai intense nevoi, are o utilitate marginală ( şi valoare) mai mare; pe masură ce consumul creşte, Umg rămâne pozitivă, dar este descrescătoare şi devine nulă prin consumarea dozei care satisface integral nevoile (pragul de saţietate). In condiţiile în care consumul continua peste acest nivel, Umg devine negativă, generându-i consumatorului o insatisfacţie. Astfel, dozele x1 , x2 … xn din bunul X îi aduc consumatorului satisfacţii adiţionale u1, u2 … u n descrescânde, respectiv u1 > u2 …>un. Fiind un cumpărător, consumatorul îşi mareşte achiziţiile dintr-un bun atâta timp cât valoarea pe care o atribuie fiecarei doze suplimentare depaşeşte (sau cel mult este egală) cu suma pe care trebuie s-o plătească pentru fiecare. Aceasta permite generalizarea sub forma legii utilităţii marginale descrescânde.

Fig.13 Model de analiză a utilităţii totale şi marginale

Transpunerea valorilor tabelului în grafic

Diagrama utilităţii total Diagrama utilităţii marginaleLegea utilităţii marginale descrescânde (prima lege a lui Gossen), formulată pentru prima dată de către H. H. Gossen în 1854, postulează că, atunci „când cantitatea consumată dintr-un bun economic creşte, utilitatea marginală (adică utilitatea adiţională adăugată de ultima doza) tinde să se diminueze”. Sau, aşa cum subliniază P. Samuelson, în baza legii utilităţii marginale descrescânde, „cantitatea de utilitate suplimentară sau marginală se diminueazî în măsura în care o persoană consumă mai mult dintr-un bun , consumul din celelalte fiind constant”. Utilitatea marginală descrescandă decurge din faptul că placerea (satisfacţia) pe care consumatorul o resimte când mareşte cantitatea consumată dintr-un bun este din ce în ce mai mica, pentru că fiecare unitate adiţională se adresează unei nevoi în scădere, mai puţin intensă. Pe baza ipotezei legii utilităţii marginale descrescânde, cu cât o persoana a consumat mai mult dintr-un bun, cu atât mai puţin este dispusă să plătească pentru a-şi spori consumul din acel bun cu înca o unitate (toate celelalte împrejurări fiind constante). Evoluţia utilităţii marginale determină şi comportamentul consumatorului la modificarea preţului, respectiv, elasticitatea diferită a cererii în raport de evoluţia preţului la acelaşi bun şi la bunuri diferite.

Curba de indiferenţă, caracteristica, reprezentarea grafică. Rata marginală de substituireMasurarea utilităţii economice este o problemă amplu dezbătută în literatura economică. Dificultatea găsirii unor soluţii viabile decurge din natura utilităţii economice: ea depăşeşte sfera economicului, are conotaţii psihologice şi subiective, implică judecăţi de valoare, stari de spirit, incidente ale mediului economic, social, politic şi natural etc. De-a lungul timpului au fost propuse doua scale (modalităţi) de măsurare a utilităţii economice: măsurarea cardinala şi cea ordinală.

Măsurarea cardinală porneşte de la premisa că un consumator dat acordă fiecărei unităţi (doze) dintr-un bun sau altul o preţuire mai mare sau mai mică, exprimată printr-un număr de unităţi de utilitate, numite utili, sau în cazul lui A. Marshall deseori exprimată în bani. Se presupune ca un consumator evaluează că 1 kg de struguri îi aduce o satisfacţie de 8 utili, dublă faţă de 1 kg de pâine (evaluată la 4 utili), respectiv 1/3 faţă de 1 kg de carne (24 utili) ş.a.m.d. Prin această evaluare, se consideră un consumator care posedă cunoştinţe exacte asupra numarului de unităţi de satisfacţie (utili) pe care i le procură fiecare cantitate (doză) din orice bun şi compară într-o manieră sigură utilitatea diferitelor bunuri, apoi efectuează un calcul economic riguros. Măsurarea cardinală a cunoscut în timp interpretări diferite, iar în prezent este utilizată doar în scopuri didactice şi metodologice pentru că nu există un etalon universal acceptat pentru a măsura placerea şi fericirea. Din punctul de vedere modern , utilitatea totala pe care o resimte un consumator prin consumărea a „n” doze din unul sau mai multe bunuri este măsurată prin suma de bani pe care ar plăti-o pentru acea cantitate dacă alternativa ar fi lipsa bunurilor. Prin contrast, utilitatea marginala a unei singure doze este măsurată prin suma de bani pe care consumatorul ar fi dispus s-o cedeze pentru respectiva doză . Măsurarea utilităţii este posibilă aplicându-se funcţia utilităţii, expresia căreia contribuie la caracterizarea fenomenelor teoretic. Măsurarea ordinală, iniţiată în special de catre Vilfredo Pareto şi John Hicks, presupune un consumator capabil să claseze (ordoneze) bunurile şi pachetele („coşurile”) de bunuri nu prin măsurarea cardinală a utilităţii economice, ci în ordinea în care le preferă în condiţii determinate de loc şi timp, contribuind astfel la specificarea tipului de preferinţe. Revenind la exemplul de mai sus, măsurarea ordinală se limitează la a aprecia că respectivul consumator, în condiţiile date, preferă un kg de carne unui kg de struguri, respectiv de pâine. Ca atare, ordinea preferinţelor sale este: I. 1 kg de carne; II. 1 kg de struguri; III. 1 kg de pâine. Ca atare, când face alegeri, cumpărătorul consumator nu apelează la evaluări cifrice ale utilităţii economice, ci ierarhizează bunurile sau pachetele de bunuri în ordinea preferinţelor sale subiective, stabilind ordinea în care preferă bunurile şi nu mărimea cardinală (cifrică) a satisfacţiei. Nici un consumator nu încearca sa folosească indici prin care să se convingă că un produs sau un pachet de bunuri îi aduc o satisfacţie identică, mai mică sau mai mare. In virtutea măsurării ordinale, consumatorii pot opta între consumul a două bunuri (sau pachete, respectiv combinaţii de bunuri), exprimandu-şi preferinţele, fără ca această decizie să impună şi precizarea riguroasă a gradului în care este preferat un bun comparativ cu altul, adică fără a fi necesar să se precizeze nici cu cât este el mai preferat, nici cu cât mai multă satisfacţie îi aduce. Instrumentele principale în alegerea consumatorului, bazată pe măsurarea ordinală, sunt: curba de indiferenţa (numita şi isophelima sau curba de isoutilitate) şi rata marginală de substituţie (RMS). Curba de indiferenţă reprezintă o totalitate de puncte cu coordonatele cărora determină seturi de bunuri preferate în aceeşi măsură de consum şi îi aduc acestuia, acelaşi nivel de utilitate.Fig.14 modelul curbelor de indiferenţă după tabelul din fig. 13

Proprietăţile curbei de indeferenţă:1. cu cât curba de indiferenţă este mai îndepărtată de origine cu atât ea indică un nivel mai înalt

de utilitate U2>U1 setul A'''Ε''' aduce cea mai mare utilitate2. două curbe de indiferenţă nu se vor intersecta niciodată deoarece fiecare dintre ele indică un anumit nivel de utilitate diferit unul de altul 3. curbele de indiferenţă au o înclinaţie sau o pantă negativă care poate fi determinată prin intermediul ratei marginale de substituire a bunului. (MRS xy)

Cantitatea dintr-un bun economic la care consumatorul este dispus să renunţe în schimbul unei doze suplimentare din altul pastrandu-şi acelaşi nivel de satisfacţie (de utilitate agregată), se numeşte rata marginală de substituire (RMS sau MRS). MRSxy=ΔQyΔQx= MUx/MUy Din punct de vedere matematic, RMS reprezintă panta isophelimei. Pentru a se mentine aceeaşi utilitate agregată trebuie ca utilitatea adiţionala care se obţine pe baza suplimentării consumului din bunul x, să fie egală cu utilitatea la care se renunţă prin micşorarea consumului din bunul y . Cu cât ΔQy1>ΔQy2 cu atât MRS se micşorează, pe măsură ce ne deplasăm de la stânga spre dreapta pe aceeşi curbă.Tipurile curbelor de indiferenţă

1. curbe clasice care presupun o anumită substituibilitate, pentru acestea MRS se micşorează pe măsura în care ne deplasăm de la stânga spre dreapta pe aceeşi curbă

2. curbe de indiferenţă pentru o substituire perfectă a bunului3. curbe de indiferenţă pentru o substituibilitate a bunului 0, MRS=0 în toate punctele.

Spaţiul bunurilor şi restricţia bugetarăNevoile umane directe – de consum – şi cele indirecte – ale producţiei – sunt satisfăcute prin intermediul bunurilor. Orice element al realităţii, independent de om, individualizabil şi măsurabil, apt să satisfacă o nevoie se numeşte bun. Principala grupare a bunurilor: bunuri libere şi bunuri economice. Bunurile libere sunt cele virtual nelimitate în raport cu nevoile; ele sunt abundente faţa de nevoi în condiţii determinate de loc şi timp. Pentru că sunt abundente, folosirea lor pentru satisfacerea nevoilor se face în mod gratuit. Bunurile economice sunt acelea care au drept caracteristică definitorie raritatea, limitarea lor în raport cu nevoile, în condiţii determinate de loc şi timp; obţinerea şi consumarea lor ocazionează un consum de resurse, un cost şi, implicit, un preţ. Şţiinta economică include în sfera preocupărilor sale în special bunurile economice, care se prezintă într-o mare varietate. Tipologizarea lor se poate

realiz după diverse criterii: destinaţie, mod de circulaţie, grad de dependenţă, relaţii între consumatori etc. a) După destinaţie, bunurile economice se clasifică în: satisfactori şi prodfactori.Satisfactorii -bunuri alimentare, nealimentare şi diferite servicii sau prestaţii (servicii de transport, de sanatate, de instruire, cu caracter personal etc.), de care omul, ca fiinţa individuală şi socială, are nevoie pentru a exista. Prodfactorii reprezintă bunuri economice folosite la producerea altor bunuri, care formează capitalul tehnic (fix şi circulant) şi pământul (care,îin sens economic, include şi apa). b) Dupa forma sub care se prezintă, bunurile economice se grupează în: bunuri corporale sau materiale, bunuri incorporale (servicii sau prestatii) şi informatii (licente, brevete etc.). c) Dupa modul în care bunurile circulă în economie, se disting: bunuri marfare, nemarfare şi mixte. d) In funcţie de legăturile şi dependenţele dintre diferite categorii de bunuri, se disting: bunuri substituibile, bunuri complementare, bunuri principale şi secundare.e) Dupa relaţiile care se stabilesc între diferite categorii de consumatori (agenţi ai cererii), se disting: bunuri publice şi bunuri private. Făcând alegerea, consumatorul se întâlneşte cu anumite restricţii:

1. tipurile bunuri economice2. preţul lor3. mărimea venitului4. alţi factori

La o analiză a relaţiei consumului şi mărimea venitului un anumit venit disponibil (I), la preţurile unitare ale bunurilor economice x şi y (Px , Py) sunt date, reprezintă variabile exogene în raport cu forţa sa de decizie. Cu venitul disponibil I şi în condiţiile preţurilor Px , Py, consumatorul poate realiza variate combinaţii de achiziţii, respectiv cantităţi diferite x1 , x2 … xn din bunul x şi y1, y2 …yn din bunul y, astfel:Se prezintă linia bugetară ce rezultă din relaţia I=PxQx+PyQyLinia bugetară este o totalitate de puncte coordonatele căreea determină combinaţia de bunuri acesibile pentru consumator în cadrul restricţii bugetare dateFig. 15 Linia bugetară

Sensul economic al liniei bugetare cu cât unghiul de înclinaţie este mai mare cu atât capacitatea de plată a consumatorului este mai mic şi cu cât unghiul de înclinaţie a liniei bugetare este mai mic atunci capacitatea de plată a consumatorului este mai mare.

Decizia optimă a consumatoruluiIn faţa preferinţelor subiective alternative, exprimate în diferite programe de consum ( şi curbe de indiferenţă), şi a restricţiilor economice (dar care şi ele oferă mai multe alternative), cumpărătorul trebuie să aleagă, să decidă asupra achiziţiilor, consumului. Opţiunea (decizia) nu este întâmplătoare, ci trebuie fundamentată în aşa fel încât să-i asigure echilibrul. Se consideră că un consumator îşi asigură echilibrul atunci cand obţine de pe urma achiziţiilor efectuate, cea mai mare utilitate (satisfacţie) posibilă pornind de la preferinţele exprimate sub forma programelor de consum şi tinând seama de venitul şi de preţurile unitare ale bunurilor economice. Cu alte cuvinte, echilibrul consumatorului desemnează acea variantă de repartizare a venitului spre reţete de achiziţie care îi asigură maximum de satisfacţie (utilitate agregată) comparativ cu oricare altă variantă, în condiţiile venitului disponibil şi ale preţurilor date. Echilibrul consumatorului = max.UT. Din punct de vedere analitic, starea de echilibru se asigură în varianta de achiziţii care satisface cumulative condiţiile:

Aceasta exprimă faptul că raportul dintre utilităţile marginale ale dozelor achiziţionate (exprimat prin panta isophelimei) este egal cu raportul dintre preţurile unitare ale bunurilor care sunt achiziţionate şi care exprimă panta dreptei bugetului. Cu alte cuvinte, raportul dintre utilităţile marginale ale bunurilor achiziţionate este egal cu raportul dintre preţurile unitare ale celor două bunuri. Sau, altfel spus, raportul utilitate marginală/preţ pentru cele doua (n) bunuri este acelaşi.

Pentru maximizarea utilităţii totale – când venitul nominal şi preţurile unitare sunt date – este necesar ca, pentru achiziţionarea diferitelor bunuri, venitul să fie repartizat în aşa fel încât ultima unitate monetară cheltuită pentru cumpararea oricărui bun să aducă aceeaşi unitate marginală. O asemenea situatie P. Samuelson o numeşte „legea utilităţii marginale egale pe unitate monetară” şi desemnează decizia optimală de achiziţie şi consum. „Trebuie să ne determinăm în aşa fel consumul, încât fiecare bun să ne aducă aceeaşi utilitate marginală pentru ultimul dolar cheltuit. Intr-o asemenea situaţie, achiziţiile procura maximum de satisfacţie sau utilitate.”Tipologia bunurilor după curbele lui EngelInterdependenţa dintre venit şi consum determină tipurile de bunuri achiziţionate de consumatori, fenomen studiat de statisticianul german E. Engel. Astfel el observă că atunci când se procură, cu primele 100 unităţi monetare, mai mult decât cu ultimile unităţi avem o situaţie de achiziţionare a bunurilor normale. În mod analitic se formează o curbă care descrie o pantă pozitivă a venitului şi consumului.(vezi fig.16) Dacă pentru ultimele 100 unităţi băneşti se procură mai mult decât pentru primele 100 unităţi aceasta reflectă achiziţia mărfurilor de lux. Dacă la sporirea veniturilor sporeşte şi cantitatea de marfă avem tipul de marfă inferioară sau de primă necesitate.Fig.16 Curba venit-consum pentru bunurile normale.