Amiaza vieþii este momentul de maximãtrãire afectivã, este cel mai important pragexistenþial, bogat în conotaþii emoþionale.

Polisemantismul circumstanþei vizeazã schimbareade categorie socialã, uniunea socializatã, acte cathar-tice ºi fecundatoare.

Sincretismul se manifestã deplin: gest, cuvînt,dans ºi melodie, îngemãnate purificã spaþiul, sta-bilesc momentul de separare ºi de agregare. Realuleste transfigurat, trãirea este simultanã în douã pla-nuri ce coexistã simbiotic: planul real încadrat detimpul real, care delimiteazã de separare, de prag,agregare preliminarã, separare de prag, agregaredefinitivã ºi planul metaforic al vînãtorii rituale,exprimatã în oraþiile de nuntã, plan plasat într-untimp mitic. Trãirea afectivã este imaginatã arhitec-tonic ca o trãire simultanã în doua universuri, imedi-at ºi metaforic. Acestea interacþioneazã pe principiulvaselor comunicante. Se alimenteazã simbolic planulrealitãþii, se infiltreazã detalii recognoscibile dinviaþa comunitãþii în universul poetic al ceremonialu-lui de nuntã. „Spectacolul nunþii” este un spectacol alvieþii, care, pe principiul reducþiei simbolice, sinte-tizeazã în trei, cinci sau ºapte zile întreaga existenþã aindividului, de la separarea de o lume ºtiutã, trecereapragului unei alte lumi, pînã la cîntatul zorilor, „zori”ai unei lumi definitã de ritmuri de agregare definitivã.

Orice ieºire din aceastã lume, o întoarcere dindrum (divorþ sau venirea intempestivã a sufletuluicelui mort), este privitã de comunitate cu multã reti-cenþã, repudiatã.

Nunta, complex de acte rituale, este expresiadeplinã a sintezei între elementele definitorii ale rit-murilor de trecere ºi de integrare într-o nouã stare, unapogeu al trãirii cu seninãtate ºi bucurie, apogeu dincare regresiv se revendicã alte douã treceri: intrareaîn lume (naºterea) ºi Marea Cãlãtorie (moartea).Stropitul cu apã, „adãpatul” miresei, amintesc de

rolul purificator al apei la naºtere (prima scãldare) ºila botez. Bradul ºi prãjina au corespondent lamomentul de trecere în nefiinþã în bradul funerar ºistîlpul de la cap.

De aceea nunta se constituie în nucleu de sim-boluri ale ritmurilor de trecere.

Intrarea în noua stare, de nunþit, se face de cãtretinere printr-un dans integrator, de ceatã.

Dansul fetelor de la Crihalma este un dans deceatã, cu funcþie premaritalã. A intra în acest dans, uncerc, este simbol pentru ieºirea dintr-un statut, de fatãnemãritatã, în cel de femeie. Orice trecere se acceptãcu greu ºi de cel ce o face, ºi de comunitate. De aceeajocul teatral, cu ezitãri, mai c-ar vrea, mai c-ar maista, înseamnã incertitudinea: nu ºtii niciodatã cum vafi cu adevãrat viaþa pe care þi-o doreºti, sau, cumºtiutã e vorba, socoteala de-acasã nu se potriveºte cucea din tîrg. Dansul fetelor de la Crihalma începe ezi-tant ºi se terminã în ritm alert, pentru cã aºa e viaþa:cînd intri în horã, joci pînã la sfîrºit. Satul de altãdatãnu acceptã separãrile ulterioare, divorþul de azi.Fetele, ca fetele, sunt supuse unor probe. În dans suntalternanþele de paºi: pinteni, paºi încruciºaþi, sãrituri.Trebuie sã þii pasul cu lumea ºi sã ºtii ºi rostul vieþii.De aceea pregãtirea fetei pentru mãritat nu-i lucrutocmai uºor.

Dansul fetelor e un dans ritual. Statueazã trecereade la feciorie la femeie mãritatã. Poate fi ºi un dansde evocare a belºugului sau de consfinþire a lui.Dansul Drãgaicelor, la Sînziene, este un asemeneadans. În judeþul Teleorman, comuna Izvoare, sãrbã-toarea este întîmpinatã de fete care danseazã desculþe,cu batiste ºi cãciuliþe de copil prinse la brîu (semnifi-caþia e tot de trecere, de la bogãþia spicelor de cîmp labogãþia hambarelor). Este vizat ritul de fertilitate,dublat de ritul de iniþiere.

ªi tot dans de ceatã este ºi purtarea fetelor de laCãpîlna, tot un dans numai de fete. Liniile ºerpuite ºicercurile ce nu-ºi unesc niciodatã capetele înseamnãaceeaºi pendulare, ezitare de integrare într-un nourol. Purtata avea rolul de a marca încheierea perioa-dei de iniþiere a fetelor.

Alegerea miresei reprezintã un lung ºir de probe,avînd rolul de a valida comportamentul tinerei încomunitate, hãrnicia ºi zestrea.

Calitãþile fizice nu sunt specificate ca rigoare deselecþie, decît dacã sunt un reflex al tarelor compor-

3535Revista românã nr. 2 (76) / 2014

CEREMONIALUL NUNÞII CEREMONIALUL NUNÞII – ASPECTE INEDITE ÎN TRADIÞIILE – ASPECTE INEDITE ÎN TRADIÞIILE

ROMÂNILOR DE PRETUTINDENIROMÂNILOR DE PRETUTINDENI

Gabriela RUSU-PÃSÃRINGabriela RUSU-PÃSÃRIN

3636 Revista românã nr. 2 (76) / 2014

tamentale: urîtã-urîcioasã, „ºleampãtã” – vestimen-taþie neîngrijitã (implicit neglijenþa în raporturilefamiliale) sau „boitã” (excentricitãþile nu sunt accep-tate decît în context carnavalesc).

Cînd mireasa trebuie sã fie adusã dintr-un alt sat(o trecere concretã peste hotar ºi o integrare realãîntr-o nouã comunitate), obiceiurile sunt specifice.

Am reperat acelaºi obicei în douã zone locuite deromâni, viabile în epoci diferite, care demonstreazãunitatea în concepþia folcloricã a românilor.

În comuna Boiºoara, jud. Vîlcea, se practicã ºiastãzi acest obicei: dacã mireasa nu este din acelaºisat cu ginerele, naºii aveau obligaþia sã plãteascã„vamã”, care de obicei constã în valoarea unei vedrede þuicã sau de vin. Bãutura se consumã în sat la horã,mai mult de cãtre vîrstnici. Naºul trebuia sã fiepregãtit sã plãteascã „vama”.

În judeþul Orhei, la Cruglic Orheiu, la începutulsecolului XX este consemnat un obicei vechi dinBasarabia, numit „Vulpea”. Acesta a fost cules deînvãþãtorul Th. Pletos ºi publicat în „Izvoraºul”,revistã de muzicã, artã naþionalã, folclor ºi teatrusãtesc.

Cînd tînãrul îºi lua mireasa din alt sat ºi o aduceaacasã, trebuia sã plãteascã „Vulpea”. Seara, cîndnuntaºii, mirele ºi mireasa, pãrãseau casa mireseispre a se întoarce în satul tînãrului, un grup de flãcãidin satul miresei baricadau strada. Puneau de-a latulstrãzii un lanþ legat bine de zidurile caselor faþã înfaþã. În mijlocul strãzii aºezau o masã, ºi pe masã,pîine ºi sare. Mirele, pentru a fi respectat de comuni-tate ºi pentru a nu fi „bãtut mãr”, cobora din cãruþã,mergea la masã, sãruta pîinea, gusta o bucãþicã din eaºi punea pe masã cîteva ruble. Dacã plata era îndea-juns, se dezlega lanþul ºi era lãsat sã treacã. Dacã nu,atunci îl þineau pînã „se-nþelegeau” la platã. Dacãmirele nu voia sa plãteascã „Vulpea”, nu era lãsat nicisã se-ntoarcã la casa miresei, nici sã plece spre casalui. Dacã nuntaºii încercau cu forþa sã treacã, „mîn-cau chelfãnealã”.

„Vama”, trecerea dintr-un spaþiu în altul, inte-grarea într-o nouã comunitate se fãcea cu platã, unmod de consfinþire a trecerii, o „vamã” în aceastalume. Registrul însã este umoristic, spre deosebire deplata „vãmilor” sufletului, în cazul Marii Treceri, sauplata la rãscruci, la trecerea carului funerar.

Cei care fac plata sunt însã întotdeauna actanþiiprincipali: naºi sau mire (în cazul nunþii), defunctul(în cazul obiceiului funerar).

Un al doilea element de similitudine, implicit deidentitate prin pãstrarea obiceiurilor, se referã la pro-bele de iniþiere în cazul ceremonialului nunþii.

Prãjina ºi urciorul de nuntã sunt repere în acesteprobe ºi în practicarea obiceiurilor astãzi de reperat înspaþiul românesc.

Bradul, substitut fitomorf al divinitãþii, este oprezenþã în toate ceremonialurile existenþiale:naºtere, nuntã, moarte. Simbol al masculinitãþii ºi alesteticului în momente de sãrbãtoare, i se dedicãjocuri ºi cîntece, este purtat cu mîndrie ºi lãsat, dupãterminarea nunþii, sã aminteascã trecãtorului cã înacea casã a fost mare sãrbãtoare. O importanþãdeosebitã se acordã prãjinii, tot un simbol al mas-culinitãþii, care însã impune derularea unor probe.

În Plaiul Cloºani ginerele trebuie sã caute prãjinacu mult înaintea nunþii. Cel ce tãia prãjina trebuia sãîndeplineascã douã calitãþi: sã fie prieten al ginereluiºi sã îi trãiascã ambii pãrinþi. Erau vizate astfel coe-ziunea comunitãþii ºi urarea de viaþã lungã mirilor.Prãjina era adusã acasã sîmbãtã dimineaþã, cu carul,era curãþatã de coajã pînã aproape de vîrf, unde selãsa un smoc ºi se ungea cu ulei sau cu seu.

Vîrful prãjinii este înnobilat cu un brad legat cubrãciri ºi împodobit cu boabe de porumb fiert puse peo aþã, formînd ghirlande, ºi o batistã, cãreia i se legaula un colþ bani.

Proba constã în a se urca un tînãr pînã în vîrf ºi alua bradul. Mireasa nu putea fi luatã de la casapãrinþilor ei, dacã bradul nu era luat din vîrfulprãjinii.

În comuna Desa, judeþul Dolj, duminicã la prînz,nuntaºii, mirele, cumnatul de mînã, prietenii merg lanas cu plocon. Soacra mare pregãteºte ploconul, careeste format din trei pîini mari, vin, þuicã, pãsãri vii.Mirele îºi alege trei prieteni, care vor însoþi alaiulcãlare pe cai. El stabileºte drumul pînã la naº ºidesfãºurarea unui concurs: cine va ajunge primul lanaº, va purta urciorul cu þuicã roºie. Pînã la naºurciorul este dus de cumnatul de mînã. Împodobit cumãrgele roºii ºi flori, avînd forme stilizate (parteasuperioarã reprezintã peºte, cocoº), urciorul constitu-ie întîia probã, pe care cel ce o va trece primul vapurta însemnul belºugului.

O a doua probã se desfãºoarã în drumul spre casamiresei. Primul tînãr care ajunge la casa socrilor miciva anunþa venirea alaiului ºi va încerca sã se urce peprãjina lungã de 3-6 metri, decojitã ºi unsã cu ulei.Dacã nu va reuºi, al doilea prieten al mirelui va încer-ca. Dacã nici acesta nu va putea, va fi rîndul celui deal treilea. ªi, dacã nici acesta nu va izbuti, prieteniimirelui vor încerca pe rînd, ºi ultimii vor încerca invi-taþii naºului, care sunt numiþi „sta-n rochiþã”, denu-mirea simbolicã pentru ideea de a forma alaiulnaºului. Cel ce va reuºi, va duce bradul ºi va lua re-

compensa pusã la brad.Prãjina va fi pãstratã în curtea miresei unul sau

trei ani ºi va fi însemn al nunþii care a avut loc.Aceeaºi probã a iniþierii era practicatã de românii

din Basarabia, la începutul sec. XX.Dupã ce nuntaºii mirelui luau mireasa, plecau spre

casa mirelui, aflatã în alt sat. La marginea satului,vornicii din satul miresei opreau nunta ºi începeau sãcinsteascã pe toþi nuntaºii din satul mirelui, cu oploscã. Fiecare sorbea din licoarea dãtãtoare deveselie ºi o dãdea celuilalt. Unul din vorniceii mire-lui – selectat dinainte – lua plosca ºi, dînd pintenicalului, fugea spre satul sãu. Vorniceii miresei, totcãlãri, se luau dupã el. Dacã-l ajungeau, îi luau ploscaºi mimau „bãtutul mãr”. În ajutorul celui care a furatplosca nu avea voie sã sarã nimeni. Dacã acela ce afurat plosca nu era prins, era o mare falã pentru toþinuntaºii din satul sãu ºi o ruºine pentru nuntaºii cãro-ra li se furase plosca.

Similitudinile probei de iniþiere sunt evidente,consfinþind identitatea culturalã a românilor oriundear vieþui.

Un alt moment al ceremonialului de nuntã este celal iertãciunilor. Este momentul împãcãrii, al asumãriiresponsabilitãþii, al despãrþirii ºi intrarea într-o nouãstare, cea de familie.

Iertãciunile constituie unul din momentele celemai afective ale ceremonialului de nuntã. Mirii îºi ceriertare, în genunchi, cu capul plecat în faþa pãrinþilor,pentru a intra în noul statut, de cãsãtorie, fãrã vreungînd împovãrãtor.

În Basarabia este obiceiul ca la acest moment sãse facã ultimul dans de fatã. Pe o masã, în camerapregãtitã de nuntã, se aºeazã ºase pîinici (jemne).Însoþite de drujde, mireasa se opreºte la fiecare colþ almesei, face semnul crucii ºi sãrutã pîinea. Înconjoarãmasa de trei ori (ca o-nchinãciune), dupã care masaeste scoasã din camerã, dusã în mijlocul curþii ºi sejoacã spunîndu-se textul:

De trei ori pe dupã masã Sãrutã pîinea mireasãªase pîini cu floricele ªi puse pe ºerveþele.

Însoþirea pîinii (simbol al germinaþiei, grîul, ºi alîmplinirii, aluatul) cu florile sugereazã viaþa fãcutãdin cele lumeºti (grîul) ºi din bucuriile sufletului (flo-rile).

Florile sunt nelipsite la nuntã, ca ºi pîinea ºi vinul.Socrilor mici li se împletesc douã coroniþe de

busuioc. Se pun douã perne într-o roabã, îi urcã ºi peei în roabã ºi nuntaºii îi duc la rîpã ºi îi rãstoarnã. Casã fie aduºi înapoi, socrii mici trebuie sã cinsteascãnuntaºii cu vin ºi pîine caldã. Secvenþa are loc luni,dupã nuntã, obþinîndu-se astfel promisiunile socrilorcã vor continua nunta.

Era o probã ºi pentru nuntaºi, care nu puteau sãuite astfel rînduielile, ºtiindu-se vorba veche: Cinevrea sã mãnînce, sã aibã lingurã.

Ambele momente prezente în ceremonialul denuntã pãstrat la românii din Basarabia sunt de regãsitºi în ceremonialul nunþii din Oltenia. Aceleaºi gesturiale cererii, încuviinþãrii pentru o nouã viaþã, aceleaºiemoþii ale despãrþirii de casa pãrinteascã.

„Tontoroiul soacrelor” se-ntîmplã tot luni dupãnuntã, „trînta” lor, corect spus „trîntirea” lor, fiind oprobã de iniþiere într-o nouã stare, cea de soacrã, cîndrãbdarea ºi „îngãduirea” cu membrii noi ai familieitrebuie sã fie noile coordonate ale comportamentuluiîn relaþiile cu nora.

Ceremonialul de nuntã rãmîne momentul deapogeu al sãrbãtorilor familiale, irepetabil ca intensi-tate a trãirii afective ºi de neuitat ca inedit al obi-ceiurilor. Întregul complex al riturilor, datinilor ºiobiceiurilor atestã unitatea culturalã a românilor depretutindeni, pãstrarea acestora reprezentînd ºi forþaintegratoare într-o nouã stare, cea de nuntit pentrutoatã viaþa.

3737Revista românã nr. 2 (76) / 2014