MINISTERUL EDUCAŢIEI AL REPUBLICII MOLDOVA

UNIVERSITATEA DE STAT DIN MOLDOVA

FACULTATEA RELAŢII INTERNAŢIONALE, ŞTIINŢE POLITICE ŞI

ADMINISTRATIVE

CATEDRA RELAŢII INTERNAŢIONALE

Meriacri Cristina

PROTOCOLUL ŞI CEREMONIALUL DIPLOMATIC ÎN ACREDITAREA

MISIUNILOR DIPLOMATICE ŞI A ŞEFILOR REPREZENTANŢELOR

DIPLOMATICE

TEZĂ DE AN

Conducător ştiinţific: Frunză Veronica,

magistru în politologie, lector

Autorul: Meriacri Cristina gr.203

Chişinău, 2012

Cuprins

Introducere....................................................................................................................4

Capitolul I.Aspecte: istorico, teoretico-instituţionale................................................7

1.1 Evoluţia istorică a normelor de protocol în acreditarea diplomatică........................7

1.2 Noţiuni de bază şi abordări juridice a normelor de protocol în acreditarea

diplomatică....................................................................................................................12

Capitolul II.Protocolul şi ceremonialul dipolomatic norme aplicative în

acreditarea diplomatică..............................................................................................25

2.1 Accepţiunea generală a normelor de protocol în acreditarea diplomatică .............25

2.2 Acreditarea misiunilor diplomatice în Republica Moldova....................................36

Încheiere.......................................................................................................................43

Bibliografie...................................................................................................................45

Anexe.............................................................................................................................46

3

Introducere

Actualitatea temei: După multiplele cercetări pe care le-am efectuat, am constatat

că această temă este actuală şi importantă pentru practica diplomatică deoarece

vizează acţiunile şi mişcările consolidate între relaţiile statelor prin înfiinţarea

misiunilor diplomatice.În baza normelor protocolului şi ceremonialului diplomatic ,

acreditarea multiplelor misiuni diplomatice între diferite state constituie o etapă de

dezvoltare şi de modernizare a întregii societăţi.Protocolul ceremoniilor de acreditare

ca o constantă de dezvoltare permanentă opteză să fie reprezentanta notorie a

respectului părţilor participante.Caracteristică lor cît şi rolul major al normelor de

protocol în spectrul ceremonialului de acreditare şi de acordare a agrementului,este

semnificativ de importantă pentru că se prezintă de regulă prerogativele statului dat şi

direcţia activitaţii diplomatice.Dezvoltarea protocolului diplomatic şi evoluţia sa de zi

cu zi reprezintă revoluţionarea procesului de acreditare şi de înfiinţare a misiunilor

diplomatice dar totodată rămîne a fi şi practicata de mulţi diplomaţi care rămîn a fi

adepţi ai practicelor clasice şi celor tradiţionale.Însă aceasta nu denotă faptul că tema

dată ramîne să fie cunoscută în întregime şi nu este o temă actuală. Relevînd prin

argumente de ordin major actualitatea temei, care în opinia multor cercetători ştiinţifici

se prezintă a fi etapa cea mai importantă pentru activitatea diplomatică. Astfel însaşi

această comunicare vine să ne aducă actualitatea temei ca fiind foare importantă la

etapa actuală şi se regăseşte prin felul oamenilor de a fi, prin politica externa pe care o

promoveaza statele cît şi prin dorinţa fiecăruia din ele de a coopera pentru echilibru,

dezvoltare şi menţinerea securităţii

Gradul de cercetare:tema data se caracterizează minuţios ţinînd cont de faptul

importanţei sale.Astfel cercetătorul italian A.Maresca1 configureză legitimitatea

legăturilor diplomatice şi prezintă principalele condiţii şi premise ale procesului de

acreditare.La rîndul său cercetătorul G.Geamănu 2 pune în valoare practica

1

? Adolfo Maresca, Misiunea diplomatică,Bucureşti 1994,Ed.Cartier Juridic.2 Grigore Geamănu, Dreptul internaţional contemporan, vol. II, Ed. Didactică şi Pedagogică, 1975, p.26

4

protocopară la ceremoniile de înfiinţare a misiunilor diplomatice cît şi la încetarea

activităţii acestora; la acreditarea şefilor misiunilor diplomatice precum şi in cazul

declarării de „peroana non grata”. Un alt francez J.Serres3 defineşte dreptul de legaţie

activă ca fiind aptitudinea de a acredita agenţi diplomatici în alte state,iar dreptul de

legaţie pasivă ca aptitudinea de a primi trimişii altor state. H.Nicholson4 este cel care

opteaza pentru dreptul fiecărui stat de a înfiinţa reprezentanţe diplomatice enumerînd

care ar trebui să fie obligaţiile şi drepturile lor conform normelor protocolare şi de

drept internalional.M.Maliţa5 se conformează vechiul „jus legationis” şi încearcă să

demonstreze influenţa acestuia în decursul evoluţie relaţiilor internaţonale pe cînd

I.Anghel6 parcă ar veni cu un contraargument la adresa lui Maliţa, demonstrînd şi

evidenţiind normele prioritare ce pun baza instituirii unei misiuni diplomatice iar O.

Tărîţa7 prezintă misiunile diplomatice şi toate mijlocele de comportament civilizat în

cadrul acestora. Cel mai obiectiv din toţi este A.Buruian8 care vine cu un limbaj

teoretic foarte simplu dar totodată pe înţelesul tuturor şi cu o noţiune la fel de precisă

pentu”înfiinţarea misiunilor diplomatice”.V.Beniuc şi Gh.Rusnac9 cît şi I.Oprea10

sînt cei care dau conceptele şi noţiunile de baza ale misiunilor diplomatice.Aşadar am

constatat clar ca tema abordată este cercetată integru şi reprezintă o consecvenţa

pentru activitatea diplomatică.

Scopul şi obiectivul cercetării: Am abordat această temă avînd ca scop

prezentarea şi diferenţierea esenţei normelor de protocol în activitatea diplomatică.

Obiectivele ce subscriu scopul enunţat sunt:

-retrospectiva istorică a misiunilor diplomatice;

3 Jean Serres, Manual de practică protocolară, 1992, p. 494 Harold Nicholson. Arta Diplomatică, Ed. Politică Bucureşti 1996

5 Maliţa Mircea, Teoria şi practica negocierilor, Ed. Politică, Bucureşti, 1972.

6 Ion Anghel .Drept diplomatic şi consular.Ed. Lumina Bucureşti 1996.

7 Orest Tărîţă. Tratat de protocol şi comportament civilizat. Ed Bonus Chişinău 2007.8 Alexandru Buruian. Întroducere în practica diplomatică.Cartier Juridic,Chişinău 2000.

9 V.Beniuc,Gh.Rusnac”Concepte şi noţiuni de bază ale diplomaţiei”-dicţionar USM,Chişinău 1998.10 Ion Oprea.Noul dicţionar universal al Limbii Române,Ed.Litera,Chişinău 2006.

5

-prezentarea noţiunilor epistimologice şi a celor teoretice;

-prezentarea aspectelor general acceptate pe arenă internaţianală;

-prezentarea acreditării misiunilor diplomatice în Republica Moldova;

În concluzie reprezentarea practică a normelor de protocol şi ceremonial

diplomatic în acreditarea misiunilor diplomatice şi a şefilor reprezentanţelor

diplomatice.

Suportul metodologic şi teoretico-ştiinţific al lucrării: La cercetarea temei am

folosit un suport metodologic vast: istorismul utilizat la prezenarea etapei de apariţie

a misiunilor diplomatice ,analiza şi sinteza juridică ,care apare în compartimentul

teoretic de prezentare a ideelor, comparatismul , ce notifică diversitatea formelor şi

stucturilor de misiuni diplomatice,metoda sistemică ce a ajutat la sistematizarea

materialului şi metoda sociologică care redă nuanţele ce influenţiază societatea.

Mai mult ca atît procedeul emperismului prevalează în decucţia principalelor idei.

Noutatea ştiinţifică şi valoarea aplicativă a lucrarii: tema dată demonstreaza

importanţa normelor de protocol şi ceremonial diplomatic în acreditarea misiunilor

diplomatice iar noutatea sa ştiinţifică reese însă-şi din actualitatea temei.

Volumul şi structura: Teza abordează tema „Protocolul şi ceremonialul diplomatic în

acreditarea misiubilor diplomatice” şi este cuprinsă din două capitole cu un conţinut vast,primul

avind 18 pagini,iar al doilea 17 pagini ,precedate de o introducere de 3 pagini şi urmate de o

incheiere de 2 pagini, o pagina a referinţelor bibliogafice,iar la final anexa privind Convenţia de

la Viena(1961)cu privire la relaţiile diplomatice.

Capitolul I.Aspecte: istorico, teoretico-instituţionale

6

1.1 Evoluţia istorică a normelor de protocol în acreditarea diplomatică

În literatura de specialitate pe lîngă multitudinea de abordări ale acreditării

diplomatice găsim şi explicaţie specificului acestor norme de ceremonial care cresc

calitativ şi condiţionat dea lungul evoluţiei istorice.O dezvoltare istorică înaltă în

sursele şi monumentele antice,exemple de încheiere a păcii, de creare a alianţelor

militare ,tratatelor comerciale etc.,toate aceste realaţii diplomatice aveau însă un

caracter haotic epizodic dar totuşi cu timpul se cristalizează şi se stabilesc schimbări

cardinale în relaţiile dintre state.Prima menţionare de stabilire a relaţiilor dintre state o

găsim în opera Indiei Antice “Arthaşastra” care conţine informaţii despre obligaţiile

solilor şi deasemenea despre caracterul de acrediatere a lor.Printre altele această operă

mai menţionează şi prima clasificare a categoriilor de soli:

1.persoana acreditată;

2.persoană cu imputerniciri limitate;

3.curier.

În Grecia Antică de acreditarea misiunilor diplomatice se ocupa “Proxenia”,solii

erau desemnaţi în Adunarile Poporului,din rîndul oamenilor de vază-calmi ,culţi şi cu

darul vorbirii.La întoarcerea din misiune ei dădeau socoteala în public la aceste

adunări care la rîndul lor primeau şi solii străini.

Roma a avut şi ea legături internaţionale din cele mai vechi timpuri.Un rol major în

activitatea diplomatică il avea Colegiul Fetialilor11 ce deţinea rolul de mediere a

conflictelor începute între triburi,apoi supravegheau împlinirea prevederelor unui tratat

internaţional,declrau război şi încheiau pace.În timpul republicii politica externă era

condusă de senat; solia era periculoasă ca şi la greci,căci senatul putea pedepsi o solie

tradatoareş şi numea solii printr-un senatus consultus,un document care fixa

împuternicirile acestora. La întoarcere solii raportau senatului îndeplinirea misiunilor-

legationem referre sau renuntiare12.11 Colegiul Fetialilor era compus din 20 de persoane aparţinînd familiilor romane şi erau aleşi pe viaţa.Purtau haine de lînăavînd pe cap o eşarfă şi ţineau un bulgăre de pămînt sacru,cu iarba şi rădăcini luat de pe Capitoliu. Erau reprezentaţi depater patratus.12 Ambasadorii primeau un inel de aur,care le dadea dreptul să călătorească gratuit şi de a primi cele necesare tot

7

În Evul Mediu activitatea diplomatică era concentrată în jurul Imperiului Bizantin

care constituea un model pentru regatele barbarilor.Pastrînd vechile tradiţii romane şi

adaptîndu-se situaţiei noi,relaţiile diplomatice bizantine au exercitat o influenţă

covîrşitoare pe întrega arenă internaţională,găsindu-şi cea mai stralucită expresie în

activitatea diplomatică în înfiinţarea noilor misiuni diplomatice în timpul domniei

împăratului Iustinian I -unul dintre cei mai de seamă diplomaţi ai tuturor timpurilor.El

a ştiut să îmbine relaţiile diplomative abile, cu loviturile miliatre bine ţintite care au şi

lărgit hotarul imperiului.

Misiunile diplomatice permanente au fost necunoscute pînă foarte tîrziu in evul

mediu iar apariţia lor a constituit un progres, nu numai pe plan instituţional (ca

mecanism prin care se menţin relaţiile între state), ci şi din punctul de vedere al

dezvoltării dreptului internaţional, în general, şi dreptului diplomatic în special

(marcînd momentul conturării acestuia). Faptul ci papii au avut reprezentanţi

permanenţi (aşa-zişii "aprocrisiarii” sau "responsales") la curtea regilor francezi, şi la

Constantinopol pînă la separarea finală a bisericii în cea de est şi vest, au trebuie să fie

considerat ca primul exemplu de legaţie permanentă, pentru că sarcina acestora nu

avea nimic de-a face cu treburile internaţionale, ei cu cele bisericeşti. Obiceiul de a

trimite şi primi agenţi diplomatici le-a dat naştere în momentul în care s-a constituit

comunitatea internaţională din state independente şi juridiceşte egale. Ca atare,

instituţia reprezentanţei permanente se conturează, capătă o fizionomie proprie numai

în evul mediu.

Epoca Modernă este caracterizată prin renaşterea actvitaţii diplomatice ce a luat un

climat inovator.După Harold Nokolson13 prima misiune diplomatică permanentă

atestată in istorie este cea a ducelui de Milano Francesco Sfortza,creată la Genova în

1445 mai tîrziu şi alţi principi italieni incep să-şi instituie misiuni permanente,iar în

1519 Tomas Bolein şi doctorul West au fost trimişi la Paris in calitate de reprezentanţi

permanenţi ai Londrei,dar această practica a relaţiilor diplomatice avea un caracter

neorganizat.

gratuit.Uneori erau însoţiţi de nave de război,pentru a le ridica prestigiul.13 Harold Nikolson-Arta Diplomatică

8

Instituţia diplomaţiei permanente a fost practicată pentru prima oară între statele

italiene; de aici s-a răspîndit în Europa occidentală, apoi în cea răsăriteană. Dată fiind

importanţa crescîndă pe care o prezentau spentru ea relaţiile comerciale şi necesitatea

de a le asigura o dezvoltare sistematică, Republica Veneţia a fost primul stat care a

trimis agenţi diplomatici permanenţi în alte state, schimbînd cu alte republici italiene,

începînd din secolul al XIII-lea, ambasadori temporari care, sub numele de "oratores”

şi "ambasciatori continui", au devenit permanenţi în secolul al XlV-lea. Exemplul

Veneţiei a fost urmat imediat de Florenţa, apoi de Milano (Francesco Sforza, ducele

Milanului, întreţinea o misiune permanentă pe lîngă Cosimo de Media), de Ducatul de

Savoia şi de alte state italiene, care au început ai trimită reprezentanţi permanenţi în

Spania, Germania, Franţa şi Anglia. Instituţia misiunii diplomatice permanente se

răspîndeşte şi se generalizează în Italia (după pacea de la Lodi (1452), care încheie

lungile războaie între statele italiene de la mijlocul secolului al XV-lea)14.

În secolul al XVI-lea instituţia se extinde rapid în Europa, în special după pacea de

la Virvins (1598), cînd s-au încheiat războaiele religioase ale Renaşterii şi s-a facilitat

astfel crearea de reprezentanţe permanente între statele catolice şi cele protestante (de

la sfîrşitul secolului al XV-lea, Anglia, Franţa, Spania şi statele componente ale

imperiului romano-german aveau legaţii permanente). Generalizarea instituţiei în

Europa are loc în a doua parte a secolului al XVI-lea ca urmare, mai ales, a impulsului

dat de Richelieu şi Ludovic al XIV-lea diplomaţiei franceze, iar prin aceasta, tuturor

statelor europene.

Papalitatea a fost reprezentată pe lîngă principalii suverani ai Europei prin legaţi;

statele i-au luat exemplul şi guvernele au trecut, în secolele XV-XVI, la înfiinţarea în

străinătate de misiuni permanente. După pacea de la Westfalia, tendinţa statelor de a

înfiinţa reprezentanţe permanente pe lîngă statele străine a fost generală şi notabilă. La

începuturile sale, instituţia misiunii diplomatice nu se prezenta în forme juridice

conturate şi definitive; misiunea diplomatică nu avea încă o organizare stabilită, 14 I.Anghel .Drept diplomatic şi consular

9

colaboratorii şefului de misiune fiind angajaţii săi personali; fundamentul juridic al

imunităţilor diplomatice decurgea nu atît din ideea de a se asigura desfăşurarea în bune

condiţii a sarcinilor misiunii (ne impediatur legatio), cît din calitatea agentului de

reprezentant personal al suveranului; neexistînd încă reguli precise în materie, s-au

ridicat interminabile probleme de precădere care, uneori, au dat naştere la incidente

grave; aceste ezitări au subzistat şi în jerarhţa diplomatică (ambasadorii erau organele

învestite cu cea mai înaltă demnitate şi reprezentau persoana suveranului; ministru]

rezident avea un rang mai puţin ridicat, nu avea un caracter reprezentativ şi deci, nu

era calificat pentru o activitate complexă şi continuă; agentul avea o situaţia juridică

mai modestă).

Existenţa instituţiilor diplomatice româneşti este atestată încă din cele dintîi ştiri

referitoare la formaţiunile statale feudalen,iar odată cu anul revoluţionar 1848, se poate

vorbi de o diplomaţie romînească unitară

Primul reprezentant diplomatic a fost capuchehaia (agentul acreditat de domn pe

lîngă Poartă), iar în Regulamentul organic se vorbea de "agentul sau însărcinatul cu

trebile ţării pe lîngă Poartă"; unii dintre aceşti agenţi cu rang mai mic erau trimişi şi pe

lîngă paşalele de la graniţa Principatelor. Unii domni romîni aveau agenţi peste

hotarele Imperiului otoman (Brîncoveanu avusese agenţi la Viena şi Veneţia; domnii

din Moldova aveau agenţi diplomatici în Polonia şi Ungaria). Chiar înainte de a-şi fi

cîştigat independenţa, statul naţional romîn unificat a avut multe agenţii oficioase care,

începînd cu anii 1877-1878, s-au transformat în legaţii.

Revoluţia ştiinţifică şi tehnică, la care asistăm în această epocă, precum şi

schimbările intervenite pe arena mondială care au produs o restructurare a vieţii

internaţionale, au avut o îrirîurire directă asupra formelor şi metodelor diplomatice.

Asistăm la o extindere şi diversificare a raporturilor dintre state (schimburi economice,

comerciale, tehnico-ştiinţifice, culturale ş.a.) - ceea ce atrage o lărgire considerabilă a

sectoarelor cooperării internaţionale.în raport de noua situaţie, s-a pus problema

recurgerii la categorii de instituţii şi concepte care, pe planul sociologiei şi al dreptului

internaţional, si dea soluţii noilor date ale fenomenului, să conducă la elaborarea unor

10

norme noi de cooperare internaţională, a unor modele mai simple pentru negociere,

care să permită reprezentarea, apărarea şi promovarea intereselor statelor Al relaţiile

dintre ele.

Perioada postbelică a accentuat rolul misiunilor diplomatice, ca organe de stat

specifice domeniului relaţiilor externe, în dezvoltarea cooperării paşnice între naţiuni.

S-a produs astfel o creştere spectaculoasă a numărului de misiuni pe care un stat le

trimite sau te primeşte.

Era misiunii diplomatice permanente clasice nu se apropie de sfîrşit, instituţia fiind

actuală şi în epoca în care au apărut multiple forme de diplomaţie nouă (diplomaţia

specializată - economici, financiară, militară, culturală; diplomaţia itineranţi;

diplomaţia organizaţiilor internaţionale şi te organizaţiile internaţionale). Misiunile

permanente "constituie încă cel mai important canal al relaţiilor între state”. Misiunea

diplomatică constituie principalul instrument prin care se stabilesc şi se menţin relaţiile

diplomatice, contribuind direct şi nemijlocit la realizarea colaborării între state. În

dorinţa lor de a asigura relaţii cu alte state, toate statele, indiferent de mărime,

posibilităţi economice, grad de dezvoltare, regim politic etc, înfiinţează un număr mai

mare sau mai mic de misiuni diplomatice.

Relaţiile internaţionale se desfăşoară şi se dezvoltă pe temeiul solid al voinţei

statelor care o alcătuiesc,.ca entităţi suverane; calea unică de armonizare a intereselor

statelor rămîne înţelegerea, respectiv, acordul sau consensul lor; aceasta se înfăptuieşte

prin negocieri, care pot să aibă loc fie pe canalele diplomatice obişnuite, fie ale

diplomaţiei ad-hoc sau ale diplomaţiei în cadrul organizaţiilor internaţionale.

În mod normal şi tipic, legătura dintre state ia forma raportului diplomatic misional,

permanent sau temporar (raport care dă expresie acordului de voinţă al statelor în

cauză cu privire la stabilirea între ele a relaţiilor diplomatice şi schimbul de misiuni

permanente în scopul întreţinerii şi dezvoltării acestor relaţii). Este de evidenţiat ci

misiunea diplomatici tradiţională rămîne, în anumite limite, modelul noii diplomaţii la

organizaţiile internaţionale, prototipul după care se reproduce, cu acele modificări

structurale, funcţionale şi protocolare pe care interesele de natură diferită le serveşte.

11

În cele menţionate mai sus distingem că evoluţia normelor de protocol şi ceremonial

în acreditarea misiunilor diplomatice cunoaşte o vastă activitate începind cu lumea

Antică pînă-n prezent.În decursul acestei perioade relaţiile dintre state prin intermediul

misiunilor diplomatice a cunoscut o dezvoltare înaltă.Au fost înfiinţate mii de

reprezentanţe diplomatice care aveau ca scop crearea relaţiilor de cooperare între state,

de ajutor reciproc în menţinerea păcii şi a echilibrului de forţă,înfiinţarea relaţiilor

comerciale etc. Astfel înfiinţarea misiunilor diplomatice la etapa actuală a cunoscut o

vastă utilizare in practica internaţională.

1.2 Noţiuni de bază şi abordări juridice a normelor de protocol în acreditarea

diplomatică

Misiunile diplomatice

În afară de noţiunea de "reprezentanţă diplomatică" - denumire avînd un caracter

generic - în practică, este cel mai adesea uzitat termenul de "misiune diplomatică", dar

ambele denumiri pot fi considerate echivalente, pentru că desemnează aceeaşi instituţie

(chiar dacă, riguros vorbind, nu sunt identice).

În general în literatură există mai multe definiţii ale misiunii diplomatice:

1.misiune15-însărcinare,înputernicire dată cuiva,sarcină pe care o primeşte sau şi-o

asumă cineva de a face ceva anume:delegaţie trimisă în străinătate cu un anumit scop.

2.misiune diplomatică16-oficiu sau reprezentanţă diplomatică a unui stat cu grad de

ambasadă sau de legaţie creată în urma stabilirii relaţiilor diplomatice între două state.

În literatura juridică de specialitate, termenului de “misiune diplomatică” i se dau

mai multe înţelesuri: raport juridic bilateral de drept internaţional ("raportul de misiune

diplomatică"); sarcină încredinţată de statul trimiţător agentului său diplomaţie; grup

constituit din totalitatea persoanelor însărcinate cu funcţii diplomatice (agenţii

diplomatici) sau care să asiste pe agentul diplomatic în îndeplinirea sarcinii

(colaboratorii lui); în sfîrşit, sensul care are relevanţă în acest context, şi anume acela 15/16 Ion Oprea.Noul dicţionar universal al Limbii Române. 16

12

de organ al statului trimiţător, de instituţie permanentă şi distinctă de persoanele fizice

care o alcătuiesc, deci acea instituţie care, preexistă numirii agenţilor diplomaţiei şi

continuă să subziste, chiar şi după ce misiunea individuală a unuia dintre aceşti agenţi

s-a încheiat.

Misiunea diplomatică17 este definită ca organ al unui subiect de drept internaţional,

instituit te mod permanent pe lîngă un alt subiect de drept internaţional şi însărcinat cu

asigurarea relaţiilor diplomatice a acestui subiect sau agenţia ori instituţia pe care un

stat o înfiinţează într-un alt stat cu consimţămîntul acestuia, în scopul de a menţine cu

el relaţiile diplomatice.

Prin urmare, misiunea diplomatică este un organ al unui stat, al statului acreditant;

raţiunea de a fi a misiunii diplomatice este aceea de a reprezenta te exterior statul al

cărui organ este. Dar ceea ce trebuie scos în evidenţă, ca trăsătură comună a tuturor

acestor definiţii, este faptul că ele au la bază conceptul instituţional al misiunii.

Misiunea diplomatică nu trebuie confundată cu membrii săi, pentru că ea este un

organ al statului, deci e entitate distinctă. Una dintre principalele şi cele mai

importante contribuţii ale Convenţiei de la Viena privind relaţiile diplomatice este

însemnătatea pe care ea o acordă instituţiei misiunii diplomatice ca atare, privită ca o

entitate independentă; bucurîndu-se de imunităţi şi privilegii distincte, misiunea dă

coeziune şi unitate organică actelor întreprinse de membrii acesteia.

Adolfo Maresca a schiţat o sinteză a elementelor care marchează distincţia ce

trebuie să se facă între o misiune şi membrii săi:

- înfiinţarea unei misiuni diplomatice este rezultatul unei proceduri cu totul diferite

de cea urmată pentru numirea agenţilor diplomatici, iar capacitatea ei funcţională este

anterioară perfectării raportului de misiune relativ la titularul ei;

- cele mai multe din documentele misiunii diplomatice, prin care se materializează

actele oficiale îndeplinite de misiune ca organ de relaţii externe faţă de statul acreditar,

sunt făcute li numele acestei misiuni şi nu al titularului;17 V.Beniuc,Gh.Rusnac”Concepte şi noţiuni de bază ale diplomaţiei”-dicţionar USM,Chişinău 1998.

13

- existenţa misiunii nu este afectată de schimbările care pot interveni în compunerea

personalului;

- cauzele de încetare a funcţiei unu membru sunt diferite de cauzele de încetare a

misiunii însăşi;

- misiunea are privilegii proprii, distincte de cele acordate membrilor săi.

Fiind un organ de stat, misiunii diplomatice i se aplică norme ale dreptului intern

(referitor la: personalul şi procedura de numire a şefului misiunii, organizarea misiunii

şi desfăşurarea activităţii acesteia, raporturile între misiunea diplomatică şi

administraţia centrală ş.a.). Fiind însă organ care desfăşoară o activitate În domeniul

relaţiilor externe, statutul juridic al misiunii diplomatice nu se epuizează prin

reglementarea ce se face prin normele din dreptul intern (stabilirea clasei sau a

rangului misiunilor diplomatice ţine de competenţa internă a statului trimită tor, cum

însă schimbul misiunilor între statele care leagă raportul diplomatic se întemeiază pe

consimţămîntul lor comun, acesta trebuie să existe şi în privinţa rangului

reprezentanţelor respective).

Reprezentanţele diplomatice (noţiune, categorii)

Multiplele şi variatele probleme şi activităţi care apar în sfera relaţiilor

internaţionale nu pot fi rezolvate în totalitatea lor de către şeful de stat ţi de ministrul

afacerilor externe, deoarece ei nu se pot ocupa şi nici trata direct chestiunile

internaţionale - politice, economice, juridice ş.a. - care apar între naţiuni1; nici chiar

frecventa participare din ultima vreme, activă şi dinamică, la viaţa internaţională a

unor şefi de state şi miniştri de externe nu poate acoperi întreaga arie de probleme şi

situaţii pe care le implică viaţa internaţională. întîlnirile în congrese, ca ţi contactele

bilaterale între conducerile de stat, nu asigură abordarea decît a unui număr limitat de

probleme şi nu se pot substitui în nici un caz activităţii permanente, reclamate de

menţinerea şi dezvoltarea relaţiilor dintre state. Pe de altă parte, trebuie asigurat

elementul de continuitate în relaţiile dintre state, impus de faptul că stabilirea şi

extinderea relaţiilor de prietenie şi de colaborare sunt rezultatul unei activităţi care se

desfăşoară în timp.

14

De aici a rezultat necesitatea de a crea şi întreţine în străinătate reprezentanţe

atestatului care sunt însărcinate să negocieze şi să acţioneze în numele său şi să ajute la

rezolvarea problemelor cotidiene, care sunt numeroase şi complicate.

Termenul generic pentru desemnarea organului permanent de relaţii diplomatice

între state este cel de "reprezentanţă diplomatică" (fiind expresia cu cea mai largă

accepţiune); în unele lucrări de specialitate, expresiile de "reprezentanţă" şi "misiune"

sunt folosite într-un sens echivalent. Noţiunea de "reprezentantă diplomatică", nu

trebuie confundată cu aceea de "reprezentanţă internaţională'" pentru că, în vreme ce

"reprezentanţa diplomatică" este organul unui subiect de drept internaţional destinat să

acţioneze în raport cu un alt subiect al ordinii internaţionale, "reprezentanţa

internaţională" (sau reprezentarea de drept internaţional, inclusiv reprezentarea

diplomatică), în schimb, este un act juridic de interpunerea a umii subiect de drept

internaţional (o relaţie între doi subiecţi de drept internaţional); primul vizează

instrumentul, cel al doilea, operaţiunea.

Categoriile de reprezentanţe diplomatice se deosebesc ta funcţie de anumite criterii.

- Din punctul de vedere al scopului sau al obiectului lor, putem avea reprezentanţa

trimisă pentru negocieri politice (mission de caractere politique) şi reprezentanţa

trimisă pentru scopuri de ceremonial (de ceremonie), pentru a marca un gest (mission

d'obedience) sau de a comunica unele schimbări în conducerea unui stat - d'etiquette -

(statele îşi trimit unul altuia trimişi speciali cu ocazia unor încoronări, căsătorii,

funeralii, jubilee ş.a.).

- Principala împărţire a reprezentanţelor diplomatice este însă cea făcută ta funcţie

de durata lor reprezentanţe diplomatice permanente şi reprezentanţe diplomatice

temporare.

Apărută iniţial în secolul al XV-lea în Italia, reprezenta permanentă a devenit forma

cea mai obişnuită chiar a reprezentării diplomatice (căutînd să stabilească un echilibru

european, Pacea de la Westphalia (1648) a obligat statele să se supravegheze reciproc

şi a impus generalizarea acestei practici)

Cea de a doua formă o constituie reprezentanţele nepermanente sau, cum li se zice

15

de obicei, misiunile speciale cu caracter nepermanent sau aşa-zisa diplomaţie ad-hoc.

O categorie a reprezentanţelor speciale o constituie misiunile conduse de persoane

cu responsabilitate politică directă; este vorba de vizitele făcute sau întîlnirile la care

participă personalităţile politice conducătoare, ca: şefii de guvern care încearcă să

rezolve diferende politice majore sau miniştrii de externe care reprezintă ţările lor la

sesiunile regulate ale organizaţiilor internaţionale.

Urmează apoi misiunile speciale propriu-zise (alcătuite din persoane desemnate

pentru îndeplinirea unei anumite sarcini sau cărora li se acordă ranguri speciale în

acelaşi scop).

Misiunile diplomatice: structura, clasele, categoriile şi funcţiile

Misiunile diplomatice sînt reprezentanţele permanente ale statelor înfiinţate prin

consimţămînt mutual. Convenţia de la Viena privind relaţiile diplomatice din 1961 18 a

definit noţiunile de misiune şi de personal diplomatic şi a determinat funcţiile

misiunilor diplomatice.

Articolul 1 al Convenţiei menţionate precizează că:19

Structura misiunilor diplomatice diferă de la ţară la ţară şi de la misiune la misiune.

În articolul 3 al Convenţiei sînt determinate funcţiile misiunilor diplomatice, care

constau în:

a) a reprezenta statul acreditant în statul acreditar;

b) a ocroti în statul acreditar interesele statului acreditant şi ale cetăţenilor săi, în

limitele admise de dreptul internaţional;

c) a duce tratative cu guvernul statului acreditar;

d) a se informa prin toate mijloacele licite despre condiţiile şi evoluţia

evenimentelor din statul acreditar şi a raporta cu privire la aceasta guvernului statului

acreditant;

e) a promova relaţii de prietenie şi a dezvolta relaţiile economice, culturale şi

ştiinţifice între statul acreditant şi statul acreditar.

18

? Convenţia de la Viena din 196119 Vezi anexa 1

16

Personalitatea de drept internaţional.Ca şi în cazul stabilirii de relaţii diplomatice,

personalitatea de drept internaţional a entităţii care trimite misiunea diplomatică şi a

celeia care o primeşte reprezintă o premisă de bază a normelor protocolare, pentru că

misiunea diplomatică nu poate fi creată, decât de un subiect de drept internaţional pe

lângă un alt subiect de drept internaţional20.

Această cerinţă are valoare de-sine-stătătoare şi în acest caz; constituind un organ

de relaţii externe al unei entităţi internaţionale, misiunea diplomatică n-ar putea fi

creată decât dacă această entitate are personalitate juridică internaţională.Facultatea

sau dreptul de a stabili şi întreţine relaţii diplomatice, inclusiv aceea de a trimite şi

primi misiuni diplomatice, este de esenţa statelor; acest drept aparţine însă şi altor

subiecţi recunoscuţi de dreptul ginţilor deşi în cazul acestora dreptul este mai

limitat.Prin urmare, intră în categoria celor care au dreptul la reprezentare diplomatică

mai întâi statele de asemenea, şi acele entităţi, diferite de state, care au personalitate

juridică de drept internaţional (adică sunt subiecţi de drept internaţional).

Din cea de a doua grupă de entităţi care au personalitatea juridică internaţională fac

parte: Sfântul Sediu - membru originar al comunităţii internaţionale care şi-a păstrat

calitatea de subiect al ordinii juridice internaţionale21 atât după dizolvarea acelei

"Respublica gentium christianorum" şi stingerea prin debellatio a statului pontifical

sau a statelor papale (1870), cât şi după Tratatul de la Lateran din 1929 (prin care s-a

recunoscut statutul Cetăţii Vaticanului sub suveranitatea Pontifului suprem şi dreptul

activ şi pasiv de legaţie al Sfântului Sediu). Statutul special al Sfântului Sediu constă

în aceea că, deşi în 1870 şi-a pierdut suveranitatea temporală pe care o avusese secole

de-a rândul. Papa, ca şef al bisericii catolice, şi-a păstrat atributul de personalitate

internaţională22, un număr deloc neglijabil de state recunoscându-1 ca atare (în 1974

avea relaţii diplomatice cu 83 de state şi participa la un număr de instituţii specializate

al O.N.U.; încheie tratate cu statele).

Unii autori îi contestă calitatea de subiect de drept internaţional, dar cei mai mulţi i-20 Adolfo Maresca, Misiunea diplomatică,Bucureşti 1994,ed.Cartier Juridic.21 A.Buruian ,Drept diplomatic şi consular22 Prin Concordatul din 1929, Italia a recunoscut Sfântul Sediu în domeniul internaţional, suveranitatea şi jurisdicţia sa exclusivă asupra Cetăţii Vaticanului.

17

o recunosc.

- Ordinul Suveran al Cavalerilor de Malta23 este unul dintre cei mai vechi subiecţi

de drept internaţional; deşi fără o bază teritorială, rămâne ca entitate independenţi şi

suverană. Investită cu prerogative care aparţin numai statelor suverane (întreţine relaţii

cu un număr de state şi are drept de legaţie activă şi pasivă).

- Beligeranţii şi insurgenţii, în anumite condiţii, constituie entităţi cu personalitate

juridici internaţional24; personalitatea lor are însă un caracter limitat (nedevenind

beneficiari ai tuturor normelor de drept internaţional) şi provizoriu (începând sau

definitivându-se odată cu sfârşitul războiului insurecţional).

-Deşi situaţia mişcărilor de eliberare este diferită de aceea a insurgenţilor (aceştia

au efecti vitatea ordinii lor juridice, iar preluarea puterii duce la crearea unui guvern de

fapt), mişcarea de eliberare din epoca noastră a evoluat ca instituţie şi sub raportul

relevanţei pe care o are în dreptul internaţional.

-Alături de state, organizaţiile internaţionale reprezintă tipul normal de subiect de

drept internaţional. Organizaţiile internaţionale au personalitate juridică funcţională (şi

nu generală), în sensul că sunt titulare ale unei personalităţi cu caracter strict

instrumental (funcţional), cuprinzând acele prerogative care le sunt necesare realizării

scopurilor pentru care au fost create

Noţiunea de agrement şi particularităţile sale

Deşi ar trebui să primească pe trimişii unei naţiuni prietene, nici unui stat nu i se

poate pretinde si accepte un agent diplomatic care nu i se pare indicat pentru

exercitarea funcţiilor respectiv. Ca atare, statul acreditant este ţinut să ceară

întotdeauna consimţământul - agrementul - înainte de a numi în mod oficial un şef de

misiune într-un alt stat; consimţământul statului acreditar constituie, aşadar, condiţia

preliminară şi esenţială a numirii .

Neobservarea acestei obligaţii implică riscul ca statul acreditar să refuze în mod

public primirea unui şef de misiune care nu este agreai, iar acest refuz ar fi jenant şi ar

23 A. Maresca, Diplomaţia multilaterală ,Bucureşti 199424 P. Guggenheim, Tratat de drept internaţional public.

18

duce la situaţii nedorite25; pentru aceste raţiuni de evidentă oportunitate, statele au luat

obiceiul ca, înainte de a proceda la acreditarea formală a şefului lor de misiune, să

ceară, în mod confidenţial, statului acreditar consimţământul pentru această numire -

agrementul (un consimţământ preventiv - preventivo gradimentó).

Cu toate că agentul diplomatic este numit şi trimis de către statul acreditant,

activitatea lui se desfăşoară pe teritoriul statului acreditar, în relaţiile cu autorităţile

acestuia; funcţia lui este exclusiv internaţională şi de aceea, este necesar ca la

desemnarea lui să existe şi consimţământul statului de destinaţie. Ca atare, statul

acreditant, deşi are prerogativa numirii agentului său diplomatic, va trebui si ţină

seama în alegerea lui de punctul de vedere al statului acreditar, pentru că, potrivit

dreptului internaţional cutumiar, confirmat prin prevederile art. 4 din Convenţia de la

Viena din 1961, nici un stat nu poate ii constrâns să primească un agent diplomatic

care i se pare impropriu pentru îndeplinirea misiuni.

Statul acreditar nu poate, desigur, indica persoana convenabilă şi nici să aleagă între

mai multe persoane, pentru că aceasta ar fí o imixiune în treburile interne ale unui stat.

Dreptul de a alege persoana căreia să-i dea sarcina de şef de misiune, deci dreptul de a

numi, aparţine în mod incontestabil statului acreditant; nu mai puţin însă acesta trebuie

să se asigure că alegerea sa va fi acceptată de statul acreditar.

Procedura prin care un stat se informează la alt stat dacă persoana aleasă de el

este persona grata pentru a ocupa postul de şef al misiunii existente pe teritoriul

acestuia din urmă, constituie agrearea, iar procedura acceptării unui şef de misiune sau

actul prin care se dă asentimentul la numirea făcută de statul trimiţător, poartă

denumirea de agremert.

Raţiunea acestui principiu este multiplă: rezidă în primul rând, în suveranitatea

statelor asupra teritoriului lor (în virtutea jurisdicţiei exclusive, pe teritoriul unui stat

nu pot fi admise persoane care sunt inacceptabile pentru el) şi în împrejurarea că

funcţia diplomatică implică exercitarea unei activităţi de natură publică care se 25

? In doctrină, este citată situaţia din 1832 când împăratul Nicolae al Rusiei a refuzat să-l primească peambasadorul Regatului Unit, pe motiv că numirea acestuia se făcuse fără ca agrementul să fi fost cerut - drept care, nici un ambasador n-a mai fost numit, iar relaţiile diplomatice normale s-au reluat numai în 1835 .

19

interferează cu suveranitatea locală;în al doilea rând, se ia în considerare înalta misiune

pe care un şef de misiune este chemat să o îndeplinească pe teritoriul statului acreditar,

precum şi obligaţia pe care acest stat fi-o asumă de a acorda un tratament special

şefului de misiune; un alt considerent îl reprezintă natura confidenţială a sarcinilor pe

care şeful de misiune poate să le îndeplinească şi care reclamă excluderea, chiar şi a

celor mai mici rezerve în legătură cu persoana sa, precum şi caracterul însuşi al

funcţiei diplomatice (din moment ce un şef de misiune are menirea de a reprezenta un

stat într-un alt stat şi de a face ca relaţiile dintre ele să fie cât mai bune cu putinţă, nu

se poate concepe ca trimiterea unei persoane neagreabile să fie în concordanţă cu acest

scop). Este de dorit ca agentul diplomatic să fie înconjurat de respect şi simpatie, să

dispună de toate acele garanţii morale şi materiale care-i pot uşura îndeplinirea

misiunii sale.

Obţinerea agrementului are deci, menirea să prevină o situaţie delicată, dacă nu

chiar neplăcută, şi să concilieze cât mai mult, două drepturi absolute şi uneori, chiar

opuse, care, nepuse de acord, împiedică naşterea raportului de misiune: dreptul de a

numi şi dreptul de a refuza.

Cererea de agrement nu fusese considerată, până recent, că ar corespunde unei

obligaţii strict juridice26; prin Convenţia de la Viena pentru codificarea dreptului

diplomatic (art. 4), obligaţia a fost însă înscrisă ca o regulă cu aplicaţie obligatorie.

Dar, nu este mai puţin adevărat că, opinia afirmativă a fost îmbrăţişată dintotdeauna,

atât de doctrină, cât şi de practica majorităţii statelor.

În Convenţia de la Viena din 1961 (în art. 4 pct. 1), se stipulează că:

"Statul acreditant trebuie să se asigure că persoana pe care intenţionează să o

acrediteze ca şef al misiunii în statul acreditar a primit agrementul acestui stat".Deşi nu

s-a făcut o menţiune specială, se subînţelege că această necesitate de a cere agrementul

se aplică tuturor şefilor de misiune, fie că este vorba de ambasadori, miniştri sau

însărcinaţi cu afaceri cazul înărcinatului cu afaceri ad interim este diferit -In cursul

discuţiilor din Comisia de drept internaţional, s-a ajuns la concluzia că, în timp ce

26. A. Maresca, op. cit., p. 109.

20

agrementul nu este necesar pentru cazul însărcinatului cu afaceri ad interim, este în

schimb obligatoriu în toate celelalte cazuri (ambasadori, miniştri şi însărcinaţi cu

afaceri en pied).

Procedura agrementului constă în comunicarea pe care un stat o face unui alt stat

în legătură cu intenţia sa de a numi pe lângă acesta din urmă o anumită persoană în

calitate de şef de misiune şi în cererea de a i se face cunoscut în prealabil dacă este

dispus să-şi dea asentimentul la o asemenea numire;pocedura agrementului include,

totodată, şi răspunsul pe care statul străin îl dă la cererea ce i s-a adresat.

Cererea de agrement va fi făcută statului acreditar, fie de către ultimul şef de

misiune în momentul când îşi părăseşte postul, fie de către însărcinatul cu afaceri ad

interim care-l înlocuieşte, fie de către ministrul afacerilor străine al statului acreditant

şefului de misiune al statului acreditar care se găseşte în acel stat.

Cererea de agrement este supusă, pentru decizia finală, şefului de stat, dacă şeful

de misiune aparţine uneia din primele două clase sau ministrului de externe, dacă face

parte din cea de a treia clasă.

Cererea de agrement trebuie să fíe făcută într-o formă confidenţială şi dacă este

posibil, să fie înconjurată de o discreţie desăvârşită.Nedezvăluirea numelui

ambasadorului desemnat înainte ca agrementul să fi fost obţinut constituie o uzanţă

diplomatică acceptată de toate statele şi aceasta din motive de curtoazie. Statul

acreditar trebuie să se simtă liber a agrea sau nu un asemenea diplomat care îi este

propus; o publicitate prematură ar putea deci să fíe considerată ca o încercare destinată

să-i forţeze decizia şi l-ar pune într-o situaţie delicată, dacă ar trebui să respingă public

această candidatură; anunţarea desemnării unui ambasador înainte ca agrementul să fi

fost acordat este în general blamată sau regretată de statul acreditar (care uneori

protestează împotriva unei divulgări premature).

Răspunsul guvernului statului acreditar va fi comunicat statului acreditant prin

ministerul de externe sau prin şeful său de misiune, acreditat în acest din urmă stat. Dat

fiind caracterul obligaţiei de a cere agrementul şi fapul că se poate trece la acreditare

numai în situaţii neechivoce, răspunsul nu poate fi tacit, ci numai expres.

21

Acordarea agrementului este o prerogativă a statului acreditar27. Cu toate acestea,

statul acreditar nu trebuie să abuzeze de dreptul de a refuza agrementul; acesta este

aproape întotdeauna acordat,reprezentând un aspect al bunei înţelegeri între două state

şi în acelaşi timp, o regulă de curtoazie.Aceasta nu modifică însă cu nimic caracterul

discreţionar al consimţământului statului acreditar. Cu toate că orice întârziere poate fi

stânjenitoare pentru guvernul statului acreditant, dreptul diplomatic nu a reglementat

niciodată acest termen, căci procedura administrativă a ţărilor nu este uniformă, iar

împrejurări speciale pot ocaziona întârzieri involuntare; nu există prevăzut un termen

în care această facultate să se exercite,iun termen stabilit în care răspunsul afirmativ

sau negativ să fie dat.În acest sens, merită a fi menţionată încercarea făcută la

Conferinţa de la Viena pentru codificarea dreptului diplomatic, prin amendamentele

prezentate prin care se tindea să se stabilească că timpul care se scurge între cele două

formalităţi nu trebuie să exceadă o anumită durată şi de aceea, propunea să se specifice

că aceasta va avea loc într-un termen rezonabil ("délai raisonnable") şi să se precizeze

ce trebuie înţeles prin acest termen.

Comunicarea agrementului se face, în principiu, pe cale diplomatică normală şi în

sensul invers al cererii - de obicei,printr-o notă verbală; dacă este negativă, decizia va

fi comunicată verbal, fn practică, un răspuns amânat poate fi intrerpretat ca un refuz

tacit; dacă totuşi se insistă pentru un răspuns, acesta va fi dat tot verbal. Odată

agrementul obţinut, şeful de misiune este informat şi numirea se dă publicităţii cât mai

curând posibil.Prin maniera în care acordă agrementul, un stat îşi manifestă satisfacţia

sau insatisfacţia faţă de alegerea ce s-a făcut pentru postul de şef de misiune.

Se pune problema dacă statul care refuză să accepte o anumită persoană ca trimis

al altui stat este obligat să dea anumite explicaţii, iar, în caz afirmativ, dacă statul care

numeşte trimisul are dreptul să aprecieze temeinicia explicaţiilor prezentate.

Acordarea agrementului constituie un act discreţionar al statului solicitat, în

sensul că acesta rămâne liber să-1 acorde sau nu, fără a trebui să dea vreo explicaţie 28.

27 Grigore Geamănu, Dreptul internaţional contemporan, vol. II, Editura Didactică şi Pedagogică, 1975, p.25

28 A. Maresca, op. cit., p. 109

22

În practică, oricare ar fi motivele de refuz, statul acreditar nu le dezvăluie şi nici nu

este obligat s-o facă şi se poate spune că problema dacă un stat trebuie sau nu să

motiveze refuzul acordării agrementului este lăsată la latitudinea fiecărui stat în parte.

Cât priveşte consecinţele refuzului de agrement, este de arătat că, în general, el nu

afectează relaţiile dintre cele două state.

Motivele refuzului pot fi de ordin politic: atitudinea inamicală a acestei persoane

faţă de statul acreditar şi mai ales, dacă persoana respectivă este cunoscută a avea

sentimente neprieteneşti, ostile faţă de statut în care este propusă a fi acreditată.

în acest sens, în Convenţia de la Viena din 1961 (art. 4, pct. 2)29, se stipulează că

statul acreditar nu este obligat să comunice statului acreditant motivele unui refuz de

agremen.In cursul dezbaterilor care avuseseră loc în Comisia de drept internaţional,

marea majoritate a membrilor ei erau de părere că motivele refuzului de agrement nu

trebuiau să fie enunţate.

Cât priveşte efectele acordării agrementului, este locul să precizăm că procedura

agrementului crează premisele necesare procedurii acreditării. Dar agrementul

constituie doar o fază prealabilă şi obligatorie; de aceea, procedura acreditării se

desfăşoară separat şi numai după îndeplinirea ei, şeful de misiune va dobândi această

calitate în raport cu statul acreditar şi va fi învestit în mod definitiv cu exercitarea

funcţiilor sale. In practica diplomatică, şefului de misiune pentru care s-a cerut

agrementul, dar nu s-a perfectat încă acreditarea, i se acordă, din partea statului al cărui

oaspete este, o calitate specială, tradiţional denumită "agree" şi pe baza notificării

acestei calităţi, el poate fi înscris în lista diplomatică a statului acreditar. Primirea

agrementului nu creează obligaţia pentru statul acreditant de a acredita persoana

respectivă ca şef al misiunii; statul acreditant a obţinut numai consimţământul de a

acredita acea persoană, dar nu este ţinut s-o facă; el poate să-şi schimbe intenţia şi să

pună problei acreditării unei alte persoane.

Retragerea agrementului. Unii jurişti susţin că, odată ce consimţământul a fost

acordat, statul acreditar nu mai are dreptul să formuleze obiecţii împotriva numirii,

29 Convenţia de la Viena din 1961 (art. 4, pct. 2)

23

invocând motive anterioare acordării agrementului. În acest caz însă statul acreditar

este liber să-l considere pe acel şef de misiune persona non grata, pentru că o asemenea

măsură poate fi luată atât în cursul misiunii, cât şi înainte ca misiunea să fi început .În

practica contemporană, unele state au retras agrementul aproape imediat ce l-au

acordat; asemenea decizii, deşi rarisime, s-au produs chiar înainte ca numirea să se fi

făcut publică, iar uneori în timp ce şeful de misiune era în drum spre a ajunge la postul

său.

În cele din urmă acest paragraf prezintă aspectele teoretice generale ale noţiunilor

legate de protocol şi ceremonial diplomatic, misiuni diplomatice şi importanţa

respectării acestora în conformitate cu normele prevazute de dreptul

internaţional.Astfel conform celor expuse mai sus am vrut să demonstrăm premisele

necesare infiinţării unei misiuni diplomatice prin contribuţia majoră a agrementului-

comunicarea pe care un stat o face unui alt stat în legătură cu intenţia sa de a numi pe

lângă acesta din urmă o anumită persoană în calitate de şef de misiune şi în cererea de

a i se face cunoscut în prealabil dacă este dispus să-şi dea asentimentul la o asemenea

numire.

Capitolul II. Protocolul şi ceremonialul dipolomatic norme aplicative în

acreditarea diplomatică

2.1 Accepţiunea generală a normelor de protocol în acreditarea diplomatică

Acreditarea Numirea unui şef de misiune se perfectează în mod formal prin

procedura acreditării şi nu din primul moment - acela al acordării agrementului.

Acreditarea este procedura specială prin care dreptul internaţional reglementează

afirmarea definitivă a calităţii de şef de misiune a unei persoane fizice care a primit

deja agrementul30. Această procedură constă în reciproca a doua declaraţii de voinţă

distincte: voinţa care emană de la statul acreditant, relativă la numirea agentului

diplomatic şi declaraţia expresă a statului acreditar de acceptare a numirii respective.

30 A.Maresca,op.cit.,p.112

24

Deşi se pun în concordanţă, ele nu apar totuşi ca un acord, ca un acord internaţional, ci

rămân declaraţii unilaterale distincte - propunere şi acceptare, cărora dreptul

internaţional le atribuie efectul juridic de perfectare a raportului de misiune

diplomatică.

Scrisorile de acreditare.Declaraţia de voinţă prin care statul acreditant participă la

procedura acreditării este cuprinsă într-un document formal, scrisorile de acreditare

(litterae fidei, lettres de creance, lefter of credence)declaraţia de voinţă prin care statul

acreditar îşi exprimi consimţământul la numirea şefului de misiune este implicită în

primirea solemnă a scrisorilor de acreditare efectuată de organul destinatar al acestora.

Scrisorile de acreditare reprezintă documentul prin care se constată calitatea

oficială a şefului de misiune şi se face dovada că această persoană este abilitată de

către guvernul său să exercite funcţiile sale de diplomat.Scrisorile de acreditare

constituie instrumentul diplomatic, întocmit după formele şi în terminologia proprie

dreptului diplomatic, semnate de către şeful statului acreditant şi adresate şefului

statului acreditar, în cazul şefului de misiune din prima şi a doua clasă - ambasador sau

ministru - sau de către ministrul afacerilor externe al statului acreditant şi adresate

ministrului afacerilor externe al statului acreditar, în cazul însărcinatului eu afaceri.

În privinţa formei lor, nu există reguli fixe; limbajul unor asemenea documente

constituie o chestiune comun acord. Scrisorile de acreditare cuprind numele, titlurile,

calitatea specială a agentului, obiectul general al misiunii sale; se menţionează şi faptul

ci este abilitat a acţiona fă numele guvernului său, precum şi dorinţa de a i se acorda o

primire binevoi toare.

În trecut, scrisorile de acreditare erau încărcate cu formule de politeţe excesive, în

special când un ambasador era acreditat de către un suveran faţă de altul. în timpurile

modeme însă şi-a făcut loc stilul simplu, direct, redactarea fiind diferită de la o (ară la

alta, potrivit cu tradiţiile acesteia şi depinzând în mare măsură de faptul dacă un stat

este o monarhie sau republică; ele trebuie si cuprindă, fn orice caz însă, menţiunea că

agentul diplomatic vorbeşte în numele suveranului sau guvernului său, aceasta

constituind partea esenţială a unei scrisori de acreditare.

25

În cazul înaltului Comisar, i se dă o scrisoare de prezentare (Lefter of

Introduction) care are valoarea unor scrisori de acreditare.Reprezentantul Sfântului

Sediu, nunţiul papal, nu primeşte totuşi scrisori de acreditare, bulă prin care este nuntit

constituind actul său de acreditare.Dacă este vorba de un însărcinat cu afaceri

permanent, scrisoarea prin care este acreditat în această calitate este adresată

ministrului afacerilor externe (scrisorile de cabinet).

Scrisorile de acreditare se întocmesc într-o limbă de circulaţie diplomatică; în caz

contrar, şeful dem isiune trebuie să prezinte o copie a scrisorilor traduse în limba

franceză sau în limba statului acreditar.Înainte de a se deplasa pentru a-şi ocupa postul,

agentul diplomatic trebuie să se asigure că data probabilă a sosirii sale este notificată

ministerului afacerilor externe al statului acreditar - pentru ca, atunci când ajunge la

frontiera acestuia să poată imediat să se bucure de imunităţile şi privilegiile înaltei sale

funcţii şi să primească tratamentul ce i se cuvine potrivit poziţiei sale. De asemenea,

este de dorit ca ţările de tranzit si fie încunoştiinţate asupra programului acestuia, astfel

încât si poată primi tratamentul pe care statele terţe urmează să-1 acorde, în baza

dreptului şi practicii internaţionale, reprezentanţilor diplomatici ai altor state.

Agentului diplomatic i se înmânează un paşaport în care se menţionează statutul său

oficial. In majoritatea ţărilor, există practica de a se elibera paşapoarte diplomatice

şefilor de misiune sau altor membri ai serviciului diplomatic.

Şeful de misiune sosit pe teritoriul statului acreditar are asupra sa scrisorile de

acreditare; este posibil şi cazul în care, persoana numită ca şef de misiune să se afle

deja pe teritoriul statului acreditar (atunci când funcţia de şef de misiune este

încredinţată unui diplomat care este promovat şi se află deja la post în acest stat) -

ipoteză în care acesta va primi o scrisoare de acreditare sigilată şi o copie a acesteia

deschisă.Sosirea şefului de misiune are însă un caracter privat, întrucât el nu şi-a

început încă misiunea în mod oficial; cu toate acestea, însărcinatul cu afaceri ad-

interim va înştiinţa pe ministrul afacerilor externe al statului acreditar asupra datei

sosirii şefului de misiune acreditat, astfel că acesta va fi întâmpinat la sosire şi de către

şeful protocolului din ministerul afacerilor externe.

26

În perioada cuprinsă între data sosiri şi cea a prezentării scrisorilor de acreditare,

şeful de misiune trebuie să se abţină de la orice activitate diplomatică; în consecinţă,

nu va face vizite mu nu va avea contacte oficiale. Cu toate acestea, şeful de misiune va

putea contacta, neoficia pe unii dintre viitorii săi colegi şi în primul rând, pe Decanul

Corpului Diplomatic, cărui va putea informa asupra uzanţelor ţării în materie de

protocol şi în special, cu privire la ceremonia prezentării scrisorilor de acreditare; va

putea face, de asemenea, o declaraţie foarte generală presei cu ocazia sosini sale la

post.În vederea prezentării seniorilor de acreditare, şeful de misiune va face însă o

vizită ministrului afacerilor externe, pentru a-i preda o copie a acestora, iar, uneori»

pentru a-i preda scrisorile de rechemare a predecesorului său şi pentru a-l ruga să

organizeze audienţa de prezentare a scrisorilor de acreditare.

Scrisorile de acreditare sunt prezentate (predate) personal de către şeful di misiune

organului statului acreditar cărui a-i sunt adresate, şi anume: şefului de stat, pentru

ambasadori şi miniştri sau ministrului de externe, pentru însărcinaţii cu

afaceri.Prezentarea scrisorilor de acreditare este esenţială pentru recunoaşterea editaţii

de şef de misiune şi are loc în cadrul unei solemnităţi speciale, a cărei organizare şi

desfăşurare variază de la o ţară la alta. Cu toată varietatea detaliilor, ceremonia

prezentării scrisorilor de acreditare are la bază anumite reguli care sunt uniforme Sta

orice sistem de protocol: prezentarea în (ţinută de gală, venirea şefului de protocol

pentru a-l lua pe şeful de misiune şi conduce la primirea de către şeful de stat,

acordarea de onoruri militare etc; în cadrul acestei audienţe, şeful de misiune pronunţă

în prezenţa şefului de stat o alocuţiune privind relaţiile dintre cele două state, după care

predă scrisorile de acreditare.Există o practică în multe ţări ca şeful de misiune să facă

un discurs formal într-o asemenea ocazie; discursul are un caracter general (cuprinzând

anumite elemente esenţiale şi tradiţionale, care ţin de curtoazia protocolară) iar o copie

a textului acestuia trebuie să-i fie dată în prealabil ministrului de externe.In căzui

însărcinatului cu afaceri, ceremonia primirii este mult mai simplă.În privinţa

prezentării scrisorilor de acreditare Convenţia de la Viena din 1961 (art. 18) face

aplicaţia principiului nediscriminării între state: "În fiecare stat, procedura ce trebuie

27

urmaţi pentru primirea şefilor de misiune trebuie să fie uniformă faţă de fiecare clasă".

Acceptarea acreditării este atestată de faptul prezentării scrisorilor de acreditare,

dar poate fi reiterată şi în scris, într-un document formal, corespunzător, ca stil şi

formă de adresare, acrişorilor acreditare; un asemenea document este trimis statului

acreditant pe cale diplomatică.Ca atare, odată cu încheierea ceremoniei prezentării

scrisorilor de acreditare, şeful de misiune dobândeşte în mod definitiv funcţia sa

oficială de şef de misiune, fiind învestit сî exerciţiul deplin al funcţiilor sale.

în această calitate, va face vizite principalelor personalităţi din statul acreditar,

precum fi celorlalţi şefi de misiune străini acreditaţi în acea ţară.

După ce şi-a prezentat scrisorile de acreditare (respectiv scrisorile de cabinet),

trimisul diplomatic permanent nu mai are nevoie de un alt document de împuternicire,

decât dacă i s-au încredinţat şi alte sarcini care exced sfera obişnuită a activităţilor unei

misiuni permanente.

Intrarea oficială în funcţie a şefului de misiune. Se ridică problema care este

poziţia şefului de misiune în intervalul de timp dintre sosirea lui pe teritoriul statului

acreditar şi momentul prezentării scrisorilor de acreditare.

Cât priveşte relaţiile şefului de misiune cu guvernul propriu, nu se pune nici un fel

de problemă, pentru că de la sosirea sa, el îţi ocupă postul şi-şi exercită funcţiile în

raport cu personalul misiunii, primeşte colaboratorii, conduce munca, semnează

rapoarte etc.

Problema se ridică însă în relaţiile pe care şeful de misiune le are cu autorităţile

statului acreditar şi cu alte misiuni diplomatice şi în această privinţă, se disting două

practici: cea tradiţională, care este încă îfc vigoare în majori tatea ţărilor - aceasta

consideră că şeful de misiune n u-şi poate asuma oficial funcţia decât din momentul

prezentării scrisorilor sale de acreditare şi practica mai puţin rigidă - potrivit căreia,

data intrării în funcţie coincide cu momentul remiterii copiei scrisorilor de acreditare la

ministerul afacerilor externe.

Principiul după care prezentarea scrisorilor de acreditare constituie momentul de

începere a misiunii oficiale al şefului de misiune este bine încetăţenit în doctrină, cât şi

28

în practică, în ceea ce priveşte privilegiile referitoare la securitatea şi inviolabilitatea

persoanei sale (de exemplu, extrateritorialitatea ş.a.), acestea trebuie însă să-i fie

garantate, chiar înainte de primirea sa oficială, deoarece capacitatea sa de trimis

diplomatic datează nu din momentul primirii sale oficiale, ci din cel în care scrisorile

de acreditare i-au fost înmânate la plecarea din ţară, paşaportul lui reprezentând

garanţia capacităţii sale diplomatice. Conferinţa de la Viena a adus o inovaţie în

materie, introducând un sistem alternativ. Astfel, în art. 13, se prevede că:

Şeful misiunii este considerat că ţi-a asumat funcţiile în statul acreditar de îndată

cе şi-a prezentat scrisorile de acreditare sau de îndată ce şi-a comunicat sosireaşi

primirea scrisorilor sale de acreditare a fost prezentată ministerului afacerilor externe

al statului acreditar, sau oricărui alt minister asupra căruia se va fi convenit, conform

practicii în vigoare în statul acreditar, care trebuie să fie aplicată în mod uniform.

Ordinea prezentării scrisorilor de acreditare sau a unei copii a acestor scrisori este

determinată de data şi ora sosirii şefului misiunii."

Articolul 13 reglementează două probleme: în primul punct, pe aceea a începem

oficiale a misiunii, iar în al doilea punct, pe aceea a ordinii de precădere între şefii de

misiune sau şi mai exact ar fi, să se spună că stabileşte numai un element esenţial al

modului de determinare a precăderii - momentul intrării în funcţiune fiind decisiv în ce

priveşte stabilirea ordinii de precădere (care este reglementată propriu* zis în art. 16).

Rezolvarea concomitentă a celor două probleme era însă necesară, pentru că nu se

poate vorbi de asumarea funcţiilor de şef de misiune ca urmare a prezentării scrisorilor

de acreditare fără a stabili şi în ce ordine se va face această prezentare.

Dispoziţiile din art. 13 înlătură soluţia tradiţională care avea în vedere exclusiv

momentul prezentării scrisorilor de acreditare şi instituie un sistem care cuprinde

exclusiv momentul prezentării scrisorilor de acreditare şi instituie un sistem care

cuprinde o alternativă între prezentarea scrisorilor de acreditare şi notificarea sosirii

şefului de misiune însoţită de predarea unei copii a acestor scrisori. Textul adoptat este

cel propus de Comsia de drept internaţional, căruia nu i s-au adus modificări (în

această privinţă), deşi a fost prezentat un amendament în acest scop.

29

Condiţiile şi premisele necesare înfiinţării unei misiuni diplomatice

În baza protocolului şi ceremonialului diplomatic, pentru înfiinţarea unei misiuni

diplomatice este necesar întrunirea următoarelor două condiţii: să existe relaţii

diplomatice între cele două state şi să intervină un acord între ele pentru shimbul de

misiuni diplomatice; celelalte două elemente - personalitatea juridică internaţională a

statului care înfiinţează o misiune diplomatică şi cea a statului în care aceasta

funcţionează şi necesitatea ca cele două state sau guverne să se fi recunoscut - apar ca

fiind implicite, deoarece acestea sunt obligatorii pentru existenţa însăşi a relaţiilor

diplomatice, ele având rolul de premise.

Existenţa acordului între statul acreditant şi statul acreditar este esenţială în baza

normelor de protocol diplomatic; ea apare ca o condiţie specifică, intervenind în mod

direct şi nemijlocit cu privire la înfiinţarea misiunii.Existenţa personalităţii

internaţionale şi recunoaşterea lor ca atare permite stabilirea de relaţii

diplomatice,precum şi punerea problemei înfiinţării de misiuni diplomatice fără a o

rezolva însă;pentru aceasta,este necesar acordul de voinţă între cele două state în

cauză31.Problema înfiinţării unei misiuni diplomatice nu se poate pune decât în

contextul existenţei de relaţii diplomatice între cele două state în cauză, existenţa

relaţiilor diplomatice apărând deci ca o condiţie obligatorie pentru abordarea

problemei înfiinţării de misiuni diplomatice; existenţa relaţiilor constituie cadrul

obligatoriu pentru înfiinţarea unei misiuni diplomatice, iar această înfiinţare reprezintă

consecinţa logică a relaţiilor diplomatice existente între cele două state. Înfiinţarea de

misiuni diplomatice poate fi hotărâtă de comun acord de cele două state, chiar odată cu

stabilirea de relaţii diplomatice; în acest caz, înfiinţarea misiunii diplomatice apare ca

un act concomitent cu stabilirea de relaţii diplomatice însă numai sub aspect

cronologic, pentru că, şi de această dată, înfiinţarea misiunii diplomatice rămâne tot

consecinţa logică a existenţei relaţiilor diplomatice.

Recunoaşterea.Deşi în baza protocolului şi normelor diplomatice intercondiţionarea

directă se face între recunoaştere şi stabilirea relaţiilor diplomatice, recunoaşterea nu

31 Grigore Geamănu, Dreptul internaţional contemporan, vol. II, Editura Didactică şi Pedagogică, 1975, p.26

30

rămâne însă fără efect, cel puţin implicit, asupra existenţei misiunii diplomatice

(pentru înfiinţarea unei misiuni diplomatice este necesară o recunoaştere de iure; o

recunoaştere de facto nu ar permite decât schimbul de agenţi oficiali care nu pot fi

trataţi ca reprezentanţi diplomatici32 fi invers; înfiinţarea unei misiuni diplomatice

atestă recunoaşterea sau mai exact, o încorporează; lot aşa, menţinerea într-un anumit

stat a misiunii diplomatice a unui alt stat, după ce se produsese o schimbare

neconstituţională a guvernului statului gazdă implică, de reguli - în lipsa unei declaraţii

exprese în sens contrar din partea guvernului statului trimiţător - o recunoaştere tacită

din partea statului trimiţător a noului guvern al statului primitor.

Recunoaşterea deschide calea spre înfiinţarea misiunii diplomatice, pentru ci odată

cu recunoaşterea unui stat şi stabilirea relaţiilor diplomatice între statul care face actul

recunoaşterii fi statul recunoscut, pasul următor îl constituie, în mod normal,

înfiinţarea de misiuni diplomatice.

Transformarea, suspendarea şi încetarea (desfiinţarea) misiunii diplomatice

În baza normelor protocolare, transformarea unei misiuni diplomatice constă în

schimbarea rangului său - schimbare care, de regulă, se va face în sens superior (deci,

se va ridica).Cauzele care fac ca statele să procedeze la asemenea schimbări de rang a

misiunii diplomatice pot fi variate, dar aceste cauze sunt, de obicei, de ordin politic (de

exemplu, faptul că relaţiile s-au dezvoltat într-o asemenea măsuri încît apare necesară

ridicarea nivelului de reprezentare la rang de ambasadă; dorinţa de a sublinia

cordialitatea care domneşte între două state sau intenţia statelor respective de a scoate

în evidenţă interesul de a dezvolta relaţiile etc).

Ca şi înfiinţarea unei misiuni diplomatice, transformarea nu se poate face în mod

unilateral, ci prin acordul intervenit în acest sens între statul acreditant şi statul

acreditar; modificarea rangului convenit şi modificarea unui element al statutului

juridic al misiunii diplomatice n-ar putea să se facă, decît tot printr-un acord între

ele.In mod normal, modificarea rangului misiunii este reciprocă, ceea ce înseamnă că

32 Jean Serres, Manual de practică protocolară, 1992, p. 49.

31

ambele state vor proceda la ridicarea nivelului misiunilor lor. Nu este exclusă nici

excepţia, astfel că un stat poate accepta schimbarea rangului misiunii altui stat, fără a

proceda în acelaşi sens în privinţa misiunii sale.

Acordul pentru modificarea rangului unei misiuni diplomatice va fi expres,

încheierii acestuia dîndu-i-se publicitatea necesară. Pe data intrării în vigoare a

acordului, misiunea îşi schimbă rangul.

Data schimbării rangului misiunii diplomatice nu corespunde deci cu aceea a

schimbării clasei diplomatului însărcinat s-o conducă - ceea ce înseamnă că, pînă la

preluarea funcţiei de către titular, misiunea va fi condusă de un însărcinat cu afaceri ad

interim.

Modificarea rangului misiunii trebuie să se reflecte în scrisorile de acreditare; în

cazul în care aceeaşi persoană va fi menţinută în funcţia de şef al misiunii, este

necesar, de asemenea, să se facă o numire în noul rang, precum şi noi scrisori de

acreditare.

Suspendarea unei misiuni intervine în contextul menţinerii relaţiilor

diplomaticecînd misiunea diplomatică nu mai este, din diferite motive, în măsură să

funcţioneze şi să reprezinte interesele statului acreditant în statul acreditar. Prin

urmare, nu este vorba de suspendarea relaţiilor diplomatice, ci numai de suspendarea

activităţii unei misiuni diplomatice. Acest lucru poate avea loc chiar şi în condiţiile în

care celălalt stat îşi menţine misiunea sa diplomatică, pentru că împrejurarea care a

dictat suspendarea misiunii poate să fie de natură a nu impune o asemenea măsură în

ambele sensuri, ci numai cu privire Ia una dintre misiuni; prin urmare, principiul

reciprocităţii nu se aplică în mod automat, relevantă fiind natura situaţiei care a impus

măsura suspendării.

Cazurile de suspendare a unei misiuni diplomatice nu sunt prea frecvente în

practică; totuşi ele s-au produs, în special, în cursul celui de al doilea război mondial.

Sunt menţionate în această privinţă cazurile statelor care, fiind ocupate de forţele

germane, şi-au transferat guvernele lor în alte state (mai ales, la Londra).

Un alt caz citat în literatura de specialitate este cel apărut după al doilea război

32

mondial, cînd, în urma eliberării de sub jugul fascist, într-o serie de ţări europene a fost

instaurat regimul de democraţie populară; unele state din Occident, refuzînd să

recunoască noile guverne revoluţionare, au continuat să întreţină relaţii cu guvernele

înlăturate de la putere, deşi acestea nu mai aveau controlul asupra nici unei părţi din

teritoriul naţional (este menţionat faptul că vechile misiuni diplomatice ale Poloniei

ş.a. au continuat să fie acreditate pe lîngă Sfîntul Sediu în vreme ce acesta din urmă nu

a mai avut reprezentanţi pe lîngă guverne care deveniseră simple ficţiuni).

Pentru reinstalarea misiunii diplomatice, nu este necesar un acord în acest sens, de

vreme ce suspendarea n-a avut alt efect decît să împiedice funcţionarea unei misiuni

diplomatice care fusese înfiinţată. întrucît cu privire la înfiinţarea misiunii diplomatice

intervenise un acord în care se stabiliseră toate elementele necesare acestui scop, iar

suspendarea fusese impusă de elemente exterioare acordului, conchidem că acordul

respectiv a continuat să subziste şi că nu arc nevoie de confirmare după ce a dispărut

cauza care împiedicase funcţionarea misiunii. Cît priveşte scrisorile de acreditare,

acestea vor putea fi valabile în continuare sau reînnoite, în funcţie de împrejurări, dacă

este vorba de aceeaşi persoană; dacă este trimis un nou şef de misiune, emiterea unor

noi scrisori de acreditare se impune.

Încetarea misiunii diplomatice înseamnă întreruperea completă a funcţiilor misiunii

diplomatice în ansamblul ei, ca instituţie şi deci, încetarea automată şi a sarcinilor care

revin membrilor misiunii diplomatice. încetarea misiunii diplomatice poate fi

rezultatul deciziei statului acreditant şi în acest caz, constituie o desfiinţare a misiunii

diplomatice sau poate fi consecinţa altor împrejurări (ruperea relaţiilor diplomatice,

dispariţia unuia din subiecţii raportului de misiune ş.a).

Desfiinţarea unei misiuni diplomatice nu trebuie să fie confundată cu încetarea

activităţii şefului de misiune şi a celorlalţi agenţi diplomatici, după cum nu se poate

face confuzie între misiunea diplomatică st membrii ei - încetarea misiunii constituind

un fapt mult mai grav. Ca atare, încetarea activităţii agenţilor diplomatici nu are efect

asupra existenţei misiunii; In schimb desfiinţarea unei misiuni diplomatice are ca efect

obligatoriu încetarea activităţii agenţilor diplomatici şi a întregului personal existent la

33

misiune.

Trebuie făcută distincţie între desfiinţarea misiunii diplomatice şi ruperea relaţiilor

diplomatice, întrucât sunt situaţii diferite: una priveşte relaţiile diplomatice, în vreme

ce alta priveşte misiunea diplomatică; ca atare, în vreme ce ruperea relaţiilor

diplomatice înseamnă că încetează să mai existe relaţiile diplomatice, iar pe cale de

consecinţă, îşi încetează activitatea şi misiunea diplomatică, în cel de al doilea caz,

misiunea diplomatică este desfiinţată în condiţiile în care relaţiile diplomatice continuă

să fiinţeze. Existenţa misiunii diplomatice atestă existenţa relaţiilor diplomatice între

statele respective, iar acordul dintre ele pentru înfiinţarea de misiuni reprezintă dovada

indiscutabilă a acestora; desfiinţarea unei misiuni diplomatice nu implică însă

întotdeauna şi o încetare a relaţiilor diplomatice.

Misiunea diplomatică poate să înceteze, fie ca urmare a încetării relaţiilor

diplomatice între statul acreditant şi statul acreditardeci, pe cale de consecinţă, fie ca

urmare a unor cauze proprii (în condiţii în care relaţiile diplomatice între cele două

state continuă să existe).

Printre cauzele de încetare a unei misiuni diplomatice, sunt menţionate ruperea

relaţiilor diplomatice, schimbarea formei de guvernământ în statul acreditar sau

acreditant, abdicarea sau decesul suveranului, ocuparea teritoriului statului acreditar,

dispariţia acestuia ca subiect de drept internaţional, suprimarea misiunii, retragerea

recunoaşterii, declararea de persona non grata, expulzarea, rechemarea sau retragerea.

Modificările instituţionale ale unui stat pot avea implicaţii asupra continuării

relaţiilor diplomatice, cât şi a menţinerii misiunii diplomatice, pentru că nici relaţiile şi

mei misiunea nu pot supravieţui personalităţii de drept internaţional a entităţii de la

care emană sau pe lângă care este constituită (întrucât numai statele au un drept de

legaţie, în cazul în care are loc o capitis deminutio,dispare şi acest drept). Încetarea

unei misiuni diplomatice poate interveni independent de încetarea relaţiilor

diplomatice, şi anume prin desfiinţarea pur şi simplu a misiunii diplomatice. în acest

caz, relaţiile diplomatice se menţin, însă statul acreditant pune capăt reprezentanţei

sale diplomatice care se află în statul acreditar. Această măsură constituie un act

34

unilateral al statului acreditant, determinată de motive politice sau de altă natură. Dar

desfiinţarea unei misiuni diplomatice poate avea loc şi la cererea statului acreditar

(măsură care intervine în situaţii de gravă tensiune).

Desfiinţarea misiunii diplomatice poate interveni şi pentru raţiuni de economie

bugetară; este posibil ca funcţionarea misiunii diplomatice să reclame eforturi

financiare care depăşesc interesele pe care le prezintă activitatea misiunii sau cărora

statul acreditant nu le poate face faţă.Raţiuni de oportunitate (altele decât de ordin

bugetar) pot constitui motive de desfiinţare a misiunii diplomatice, fără ca acest act să

afecteze relaţiile diplomatice, în măsura în care actul desfiinţării are loc într-un context

amiabil.

Unii autori par să respingă orice distincţie între suspendarea şi încetarea misiunii

diplomatice (mai ales, ca urmare a ruperii relaţiilor diplomatice).

În primul caz, relaţiile de misiune între cele două state nu sunt întrerupte; una din

cele două misiuni poate continua să funcţioneze, iar cealaltă, deşi nu funcţionează,

continuă să existe, în contextul în care înseşi relaţiile diplomatice dintre cele două state

se menţin.

În cel de al doilea caz, dimpotrivă, există o încetare completă a activităţii misiunii

diplomatice, raportul de misiune încetează şi este posibil ca acest lucru să se întâmple

în condiţii de încetare a relaţiilor diplomatice.

În caz de desfiinţare a misiunii diplomatice, va fi necesar acordul celor două state

pentru reînfiinţarea ei; acest acord nu va fi necesar în cazul suspendării.

Astfel conform acestui paragraf am vrut să demonstrăm premisele necesare

infiinţării unei misiuni diplomatice: scrisorile de acreditare , recunoaşterea , importanţa

existenţei unui acord între cele doua state; înfiinţarea,transformarea sau suspendarea

misiunilor diplomatice însaă toate aceste axîndu-se pe acreditare-numirea unui şef de

misiune ce se perfectează în mod formal prin procedura acreditării şi nu din primul

moment - acela al acordării agrementului.Astfel acreditarea este procedura specială

prin care dreptul internaţional reglementează afirmarea definitivă a calităţii de şef de

misiune a unei persoane fizice care a primit deja agrementul.

35

2.2 Înfiinţarea misiunilor diplomatice în Republica Moldova

Moldova fiind încorporată în cadrul URSS, nu era autorizată, ca şi celelalte

republici unionale, pentru stabilirea relaţiilor diplomatice, consulare ori pentru

schimbul de reprezentanţe cu statele străine. Activitatea diplomatică era exercitată în

exclusivitate de către Centrul unional. Ministerul Afacerilor Externe al RSSM, în

realitate, reprezenta o instituţie cu caracter formal care, până la începutul anilor ‛80, n-

a desfăşurat nici un fel de activitate diplomatică independentă. Ministerul de Externe

nu-şi îndeplinea funcţia firească de promotor al politicii externe a republicii .

Activitatea sa se limita la exercitarea funcţiilor protocolare, în unele cazuri şi a celor

consulare. Prima misiune diplomatică poate fi considerată Reprezentanţa permanentă a

Republicii Sovietice Socialiste Moldoveneşti pe lângă Sovietul Comisarilor Norodnici

al URSS, care promova raporturile cu Centrul unional şi cu celelalte republici. De

remarcat că Guvernul RSS Moldoveneşti, prin intermediul Reprezentanţei sale de la

Moscova, a reuşit să rezolve un şir de probleme de ordin economic, social şi cultural

deosebit de acute, mai ales în raport cu distrugerile enorme care au urmat celui de-al

doilea război mondial.

Reprezentanţa a contribuit la acumularea unei anumite experienţe în procesul de

negocieri şi stabilire a relaţiilor social-economice, comerciale şi culturale între RSSM

şi celelalte republici unionale, însă prerogativele sale erau determinate de Centrul

unional, rămânând extrem de limitate.

Experienţa diplomatică sovietică a avut un impact contradictoriu asupra constituirii

şi consolidării serviciului diplomatic naţional în perioada de tranziţie a Republicii

Moldova de la totalitarism la democraţie.

Odată cu Declaraţia de Independenţă şi destrămarea URSS în istoria diplomaţiei

Republicii Moldova începe o perioadă nouă - tânărul stat independent Republica

Moldova începe să se afirme ca subiect al relaţiilor internaţionale, fiind recunoscut de

36

principalele state ale lumii. Pentru stabilirea relaţiilor diplomatice cu ţările lumii şi

promovarea unei politici externe independente a fost restructurat cardinal sistemul

instituţiilor serviciului diplomatic al ţării, începând cu organul central, Ministerul de

Externe. A fost creat un nou minister cu funcţii complexe ce se deosebea în mod

principial de cel precedent.

Instituţionalizarea serviciului diplomatic naţional a parcurs o cale complicată şi

anevoioasă. Republica Moldova nu dispunea de cadrul juridic pentru exercitarea

funcţiilor sale externe, nu dispunea de cadre diplomatice cu studii speciale, nu avea

experienţă în domeniul activităţii diplomatice şi nu dispunea de o bază de date privind

normele şi principiile de drept internaţional. A fost necesară elaborarea a patru

regulamente cu privire la activitatea MAE, în căutarea unui model adecvat al acestei

instituţii de stat care ar corespunde rigorilor dreptului internaţional public. În rezultatul

restructurării şi lărgirii aparatului administrativ, asigurării cu specialişti de înaltă

calificare MAE a devenit o instituţie de stat autorizată care avea misiunea de a

contribui la edificarea şi realizarea unei politici externe proprii a Republicii Moldova.

Concepţia politicii externe a Republicii Moldova, elaborată în anul 1995, se bazează

pe principiile raporturilor deschise cu toate ţările lumii, pe neamestecul în afacerile

interne ale altor state, pe neutralitatea statală şi supremaţia intereselor general-umane

asupra celor ideologice. De menţionat, că anticiparea diplomaţilor profesionişti cu

privire la necesitatea revizuirii permanente şi aprobării unei concepţii flexibile a

politicii externe a fost ignorată.

În elaborarea şi dezvoltarea bazei normativ-legislative a serviciului diplomatic şi

politicii externe, înfiinţarea misiunilor diplomatice, negocierea tratatelor internaţionale

un rol deosebit l-a exercitat Parlamentul Republicii Moldova, Comisia parlamentară

pentru relaţiile externe. Prin activitatea sa multilaterală, diplomaţia parlamentară şi-a

câştigat o poziţie deosebită în cadrul relaţiilor internaţionale. Posibilitatea şi

importanţa cunoaşterii directe de către parlamentari a problemelor cu care se confruntă

mediul internaţional, luarea unor atitudini şi decizii referitoare la acestea constituie o

modalitate în plus de acţiune în sprijinirea propriei naţiuni şi apărarea intereselor

37

statului. În dezvoltarea relaţiilor cu alte ţări, bazate pe cooperare reciproc-avantajoasă,

respect şi demnitate naţională, un rol important l-au jucat ambasadele. În anul 2001

Republica Moldova avea deschise 19 ambasade acreditate în mai multe state ale lumii

(inclusiv prin cumul) şi 3 reprezentanţe permanente acreditate pe lângă organizaţiile

internaţionale33.

Înmînarea scrisorilor de acreditare în Republica Moldova

Cît priveşte acreditarea ambasadorilor în Republica Moldova, se respectă principiile

general acceptate la nivel internaţional34.

Practica acreditării şefilor de misiune în Republica Moldova a suferit unele

schimbări în comparaţie cu perioda precedentă, întrucît aceasta prevede la etapa

actuală acreditarea în aceeaşi zi a mai multor agenţi diplomatici.

Dacă cu cîţiva ani în urmă fiecare ambasador sosit se acredita de unul singur acum

se acreditează concomitent mai mulţi ambasadori care sunt invitaţi în ziua acreditării la

sediul Preşedinţiei Republicii Moldova.

Odată ce începe ceremonia, consecutivitatea acţiunilor derulează în modul următor.

Ambasadorii, unul cîte unul, coboară la etajul 1 (în sunetele marşului), în holul

Preşedinţiei, şi lîngă uşa principală sînt întîmpinaţi de şeful Gărzii de Onoare care le

prezintă raportul:

Excelenţa Voastră, Domnule Ambasador Extraordinar şi Plenipotenţiar al

(denumirea ţării) în Republica Moldova, Garda de Onoare este constituită în cinstea

sosirii Dumneavoastră. Vă prezintă onorul Căpitan( numele de familie).

Ulterior, împreună cu şeful Gărzii de Onoare (şefii Gărzii înainte), ei se îndreaptă

spre centrul sălii şi se opresc cu faţa spre drapele (RM şi ţara acreditantă) şi purtătorii

de drapele. Se intonează imnurile ţărilor lor1 şi apoi, însoţiţi de Şeful Protocolului

Diplomatic de Stat trec pe covor şi se plasează spre centrul Gărzii de Onoare. Se

postează cu faţa spre ostaşi care îi salută (Buna ziua, ostaşi! Să trăiţi, Domnule

Ambasador). Apoi ambasadorii se închină, iar după aceasta împreunăcu persoanele

33 www.mfa.gov.md

34 O.Tărîţă.,Tratat de protocol şi comportament civilizat,p.189

38

însoţitoare şi responsabilul 2 de protocol sînt conduşi în Sala de decoraţii - locul

ceremoniei de acreditare. Uşile se închid. In sală sînt prezenţi Ministrul Afacerilor

Externe şi Integrării Europene, Consilierul Preşedintelui pentru Politica Externă şi

Decanul Corpului Diplomatic. In timp ce ei discută în hol se instalează drapelul

următorului şef de misiune care va înmîna scrisorile de acreditare. Scenariul

întîmpinării festive se repetă. După sosirea tuturor ambasadorilor şi plasarea lor în

centrul sălii (însoţitorii ocupă spaţiu în dreapta lor) este invitat Preşedintele Republicii

Moldova care îi salută cei prezenţi. La intrarea Preşedintelui şeful Departamentului

Protocol diplomatic de Stat anunţă:

Doamnelor şi Domnilor, Preşedintele Republicii Moldova.

Urmează intonarea Imnului de Stat al Republicii Moldova. După intonarea imnului

şeful Departamentului Protocol Diplomatic de Stat începe prezentarea ambasadorilor:

Domnule Preşedinte al Republicii Moldova

Cu ocazia înmînării scrisorilor de acreditare,

Am onoarea să prezint:

1.Excelenţa Sa, Domnul.., Ambasadorul Extraordinar şi Plenipotenţiar al... în

Republica Moldova.

2. Excelenţa Sa, Domnul..., Ambasadorul Extraordinar şi Plenipotenţiar al... în

Republica Moldova.

3. Excelenţa Sa, Domnul..., Ambasadorul Extraordinar şi Plenipotenţiar al... în

Republica Moldova, cu reşedinţa...

4. Excelenţa Sa, Domnul..., Ambasadorul Extraordinar şi Plenipotenţiar al... în

Republica Moldova, cu reşedinţa...

5. Excelenţa Sa, Domnul..., Ambasadorul Extraordinar şi Plenipotenţiar al... în

Republica Moldova, cu reşedinţa...

6. Excelenţa Sa, Domnul..., Ambasadorul Extraordinar şi Plenipotenţiar ti... în

Republica Moldova, cu reşedinţa...

7. Excelenţa Sa, Domnul..., Ambasadorul Extraordinar şi Plenipotenţiar al... în

Republica Moldova, cu reşedinţa...

39

8. Excelenţa Sa, Domnul..., Ambasadorul Extraordinar şi Plenipotenţiar al... în

Republica Moldova, cu reşedinţa...

9. Excelenţa Sa, Domnul..., Ambasadorul Extraordinar şi Plenipotenţiar al... în

Republica Moldova, cu reşedinţa...

Fiecare şef de misiune, după prezentare, trece la mijlocul sălii şi rosteşte: Excelenţă,

am onoarea să înmînez Excelenţei Voastre scrisorile care mă acreditează- în calitate

de Ambasador Extraordinar şi Plenpotenţiar al... în Republica Moldova, apoi

înmînează scrisorile care îl acreditează ca ambasador extraordinar şi plenipotenţiar, se

fotografiază împreună cu Preşedintele (în dreapta acestuia) şi se retrage la locul său.

După înmînarea scrisorilor de acreditare de către toţi ambasadorii urmează discursul de

răspuns al Preşedintelui, la finele căruia toţi cei prezenţi sint invitaţi pentru a ciocni o

cupă de şampanie.

După terminarea ceremoniei primul se retrage Preşedintele, apoi şefii misiunilor

diplomatice care, în ritmul marşului de rămas bun şi însoţiţi de responsabilii de

protocol, părăsesc sediul Preşedinţiei.

Ambasadorii sînt conduşi pînă la uşă şi cu aceasta ceremonia de înmînare a

scrisorilor de acreditare ia sfîrşit.

Ţinuta - costum de culoare închisă, uniformă diplomatică sau costum naţional.

Pronunţîndu-ne asupra scrisorilor de acreditare de către şefii de misiune

străini,credem că formula în cauză avea mai multe avantaje vis-a-vis de modalitatea de

primire actuală. în primul rînd, primirea unui singur şef de misiune evidenţiază din

start importanţa pe care o acordă statul acreditar trimisului altui stat, relaţiilor spre care

tind ambele state, domeniile de interes comun etc. Deci, această procedură trebuie să ia

în consideraţie interesele actuale, atît politice, cît şi economice pe care le are Republica

Moldova în anumite regiuni şi spaţii geografice din lume. în al doilea rînd, înmînarea

scrisorilor de acreditare de către fiecare trimis al statului acreditant în parte poate

constitui un prilej pentru iniţierea unei mai strînse cooperări bilaterale pe viitor şi

contribui efectiv la implementarea în practică a obiectivelor strategice ale ţării. De

aceea, funcţionarii de protocol de la MAEIE vor trebui să facă o analiză reală a

40

practicii actuale de înmînăre a scrisorilor de acreditare la Preşedinţia Republicii

Moldova şi, dacă vor găsi de cuviinţă, să înainteze propunerile de rigoare conducerii

ţării.

Cu referire la numărul şi categoria de funcţionari diplomatici care trebuie să-1

însoţească pe şeful de misiune la ceremonia de înmînăre a scrisorilor de acreditare la

Preşedinţie, ceremonialul diplomatic al Republicii Moldova prevede prezenţa a două

persoane: a unui diplomat (fără a i se specifica rangul) şi a unui membru al familiei. La

acest compartiment practica internaţională variază.

De exemplu, în ianuarie 1995, înainte de înmînarea scrisorilor de acreditare de către

ambasadorul Republicii Moldova în Republica Elenă nota Ministerului Afacerilor

Externe al ţării în cauză specifica că la ceremonie puteau să asiste numai secretarul I al

ambasadei şi consulul, nicidecum consulul onorific. Exemple de acest gen pot fi aduse

mai multe.

În acest sens, poate că ar fi bine ca MAEIE să determine rangul diplomaţilor care îi

vor însoţi pe şefii de misiune străini la ceremonia de înmmare a scrisorilor de

acreditare, aşa cum se practică în mai multe ţări ale lumii.

În cele enumerate mai sus am dorit să meţionam faptul cum au evoluat normele

protocolare în cadrul întemeierii statului moldovenesc şi care au fost barierele care

stopau dezvoltarea relaţiilor internaţionale şi înfiinţarea misiunilor diplomatice încă

din timpul presiunilor URSS-ului. Totuşi concepţia politicii externe a Republicii

Moldova a reuşit în cele din urmă să se dezvolte conform procticii internaţionale

bazîndu-se pe principiile raporturilor deschise cu toate ţările lumii, pe neamestecul în

afacerile interne ale altor state, pe neutralitatea statală şi supremaţia intereselor

general-umane asupra celor ideologice.

41

Încheiere

La finele cercetării acestei teme am determinat importanţa majoră a

componentelor de ceremonial şi protocol în activitatea diplomatică, redînd accepţiunile

generale de abordare a acreditării diplomatice.

Astfel materialul prezentat în lucrarea dată vine să constate principalele norme şi

valori care corespund acreditării diplomatice. La început am încercat evaluarea din

punct de vedere a metode istoricismului autentic, relevind primele apariiţii ale

normelor de protocol care vizează acreditarea misiunilor diplomatice ,crearea primei

misiuni diplomatice şi evoluţia lor în contextul dezvoltării premergătoare a cursului

istoric. Am reuşit să evidenţiem principalele etape de apariţie ,dezvoltare şi

modernizare misiunilor diplomatice .

Evoluţia anterioară a normelor de protocol şi ceremonial diplomatic în

acreditarea misiunilor diplomatice şi in relaţiile internaţionale a fost mai instabilă.

Doar epoca antică a păstrat evoluţia transformatoare ele devenind extrem de utilizate

în Grecia Antică,Roma Antică (Colegiul Fetialilor), China şi

42

India(Arthaşastra) .Epoca medievală a lăsat o amprentă de umbră peste înfiinţarea

misiunilor diplomatice,care erau inutile în comunicarea cu triburile barbare care au

invadat Europa. Astfel numai în Bizanţ mai întîlneai legaturi diplomatice şi ceremonii

de acreditare a trimişilor străini,apogeul acestora ridicîndu-se în timpul domniei lui

Iustinian I.

Mai apoi înfiinţarea misiunilor diplomatice revene, în timpul Renaşterii

cultivîndu-se pe larg la curţile din Veneţia, Padova, Florenţa şi un secol mai tîrziu la

curtea lui Loudovic al XIV-lea la Paris , care devenise capitala inrigelor diplomatice

europene .

La fel în capitolul I găsim noţiuni teoretice de bază şi abordări juridice a normelor

protocolare pentru înfiinţarea misiunilor diplomatice.

Capitolul II a avut ca obiectiv reprezentarea accepţiunii generale a normelor de

protocol în acreditarea diplomatică şi importanţa acestora in relaţiile

internaţionale.Astefel a fost necesară demonstrarea şi importanţa :

1.acreditării-procedura specială prin care dreptul internaţional reglementează

afirmarea definitivă a calităţii de şef de misiune a unei persoane fizice care a primit

deja agrementul;

2. Scrisorilor de acreditare- acte prin care se constată calitatea oficială a şefului de

misiune şi se face dovada că această persoană este abilitată de către guvernul său să

exercite funcţiile sale de diplomat,astfel constituind instrumentul diplomatic, întocmit

după formele şi în terminologia proprie a dreptului diplomatic, semnate de către şeful

statului acreditant şi adresate şefului statului acreditar;

3. Condiţiilor şi premiselor necesare înfiinţării unei misiuni diplomatice-care în

baza protocolului şi ceremonialului diplomatic, pentru înfiinţarea unei misiuni

diplomatice este necesar întrunirea următoarelor două condiţii: să existe relaţii

diplomatice între cele două state şi să intervină un acord între ele pentru schimbul de

misiuni diplomatice;

4.Recunoaşterii (de iure şi de facto) - care pentru înfiinţarea unei misiuni

diplomatice este strict necesară ,permiţînd schimbul de agenţi oficiali care pot fi trataţi

43

ca reprezentanţi diplomatici.

În partea a doua a capitolului am încercat să demonstrăm importanţa înfiinţării

misiunilor diplomatice în Republica Moldova,ceremoniile de înminare a scrisorilor de

acreditare.Am dorit să accentuăm rolul Parlamentul Republicii Moldova în elaborarea

şi dezvoltarea bazei normativ-legislative a serviciului diplomatic şi politicii externe,

înfiinţarea misiunilor diplomatice, negocierea tratatelor internaţionale etc.

De asemeni am dorit să remarcăm rolul major al ambasadelor în dezvoltarea

relaţiilor cu alte ţări, bazate pe cooperare reciproc-avantajoasă, respect şi demnitate

naţională. În anul 2001 Republica Moldova avea deschise 19 ambasade acreditate în

mai multe state ale lumii (inclusiv prin cumul) şi 3 reprezentanţe permanente

acreditate pe lângă organizaţiile internaţionale.

Bibliografie:

Acte normative:

Convenţia de la Viena cu privire la relaţiile diplomatice(18 aprilie

1961). Ratificată de parlamentul R.M. la 4 august 1992, nr. 1135-XII.

Învigoare pentru R.M.din 25 februarie 1993

Literatura generală

1. Harold Nicholson. Arta Diplomatică, Ed. Politică Bucureşti 1996

2. Jean Serres, Manual de practică protocolară, Bucureşti1992

3. Maliţa Mircea, Teoria şi practica negocierilor, Ed. Politică, Bucureşti, 1972

4. Grigore Geamănu, Dreptul internaţional contemporan, vol. II, Ed. Didactică şi

Pedagogică, 1975

5. Ion Anghel .Drept diplomatic şi consular.Ed. Lumina Bucureşti 1996.

44

6. Alexandru Buruian. Întroducere în practica diplomatică.Cartier Juridic,Chişinău

2000

7. Alexandru Buruian. Drept diplomatic şi consular.Ed. Arc Chişinău 2001

8. Adolfo Maresca, Misiunea diplomatică,Bucureşti 1994,Ed.Cartier Juridic.

9. Alexandru Buruian. Relaţii internaţionale, politică exetrnă şi diplomaţie.Ed

Alma-Matter. Chişinău 2007.

10.Orest Tărîţă . Protocol , ceremonial, etichetă. Ed. Cartier Chişinău 2006.

11.Orest Tărîţă. Tratat de protocol şi comportament civilizat. Ed Bonus Chişinău

2007.

12.Ion Oprea Noul dicţionar universal al limbii române. Chişinău 2006.

13.V.Beniuc,Gh.Rusnac. Conceptele şi noţiunile de bază ale diplomaţiei.Dicţionar

14.Toma Georgescu, Uzanţe diplomatice, protocol şi relaţii internaţionale. Ed Sylvi,

Bcureşti, 2002,

15.www.mfa.gov.md

Anexe:

1.Convenţia de la Viena(1961)cu privire la relaţiile diplomatice

Art.1:

a) prin expresia „şef de misiune'' şe înţelege persoana însărcinată de statul acreditant să

acţioneze în această calitate;

b) prin expresia „membrii misiunii" se înţelege şeful misiunii şi membrii personalului

misiunii;

c) prin expresia „membrii personalului misiunii" se înţelege membrii personalului

diplomatic, ai personalului administrativ şi tehnic şi ai personalului de serviciu al

misiunii;

d) prin expresia „membrii personalului diplomatic" se înţelege membrii personalului

misiunii care au calitatea de diplomaţi;

e) prin expresia „agent diplomatic" se înţelege şeful misiunii sau un membru al

personalului diplomatic al misiunii;

45

f) prin expresia „membrii personalului administrativ şi tehnic" se înţelege membrii

personalului misiunii angajaţi în serviciul tehnico-administrativ al misiunii;

g) prin expresia „membrii personalului de serviciu" se înţelege membrii personalului

misiunii angajaţi ia serviciul casnic al misiunii;

h) prin expresia „om de serviciu particular" se înţelege persoanele folosite în serviciul

casnic al unui membru al misiunii, care nu sînt angajaţi ai statului acreditant;

i) prin expresia „localuri ale misiunii" se înţelege clădirile sau părţile din clădiri şi din

terenul aferent care, Indiferent de proprietar, sînt folosite pentru realizarea scopurilor

misiunii, inclusiv reşedinţa şefului misiunii.

Structura misiunilor diplomatice diferă de la ţară la ţară şi de la misiune la misiune.

în articolul 3 al Convenţiei sînt determinate funcţiile misiunilor diplomatice, care

constau în:

a) a reprezenta statul acreditant în statul acreditar;

b) a ocroti în statul acreditar interesele statului acreditant şi ale cetăţenilor săi, în

limitele admise de dreptul internaţional;

c) a duce tratative cu guvernul statului acreditar;

d) a se informa prin toate mijloacele licite despre condiţiile şi evoluţia evenimentelor

din statul acreditar şi a raporta cu privire la aceasta guvernului statului acreditant;

e) a promova relaţii de prietenie şi a dezvolta relaţiile economice, culturale şi ştiinţifice

între statul acreditant şi statul acreditar.

Şefii misiunilor diplomatice se împart în trei clase:

a) clasa ambasadorilor sau nunţiilor, care sînt acreditaţi pe lîngă şefii de stat;

46