1

Cercetarea procesului în faŃa primei instanŃe

Gheorghe-Liviu Zidaru

Judecător – Tribunalul Bucureşti; Formator INM

Plan:

- Prezentarea dispoziŃiilor art. 237 NCPC

- Verificarea competenŃei potrivit art. 131 NCPC

- Modificarea cererii de chemare în judecată (art. 204 NCPC)

- Examinarea cererilor de intervenŃie – încheieri interlocutorii

- Examinarea pretenŃiilor şi apărărilor, constatarea celor recunoscute şi a celor contestate –

corelaŃie cu principiul contradictorialităŃii şi cu dispoziŃiile din materia probelor

- ÎncuviinŃarea probelor (art. 254 NCPC)

- Estimarea duratei cercetării procesului (art. 238 NCPC)

1. ObservaŃii generale. Judecata în cameră de consiliu/şedinŃă publică

Art. 237 enunŃă activităŃile ce trebuie să aibă loc în cadrul cercetării procesului, precum şi

finalitatea acestei etape procesuale – pregătirea dezbaterii în fond.

Potrivit art. 240 alin.(1), cercetarea procesului are loc în faŃa judecătorului, în camera de

consiliu, cu citarea părŃilor.

Însă, în condiŃiile art. art. XII alin.(2) din Legea nr. 2/2013, în procesele pornite începând

cu data intrării în vigoare a prezentei legi şi până la data de 31 decembrie 2015, cercetarea

procesului şi, după caz, dezbaterea fondului se desfăşoară în şedinŃă publică, dacă legea nu

prevede altfel.

De vreme ce se referă la cercetarea procesului în procedura contencioasă de drept comun,

acest text nu amână aplicarea normelor speciale cuprinse în Noul Cod conform cărora anumite

cereri se soluŃionează în camera de consiliu, cu atât mai mult cu cât aceste norme îşi găsesc

adesea corespondent şi în reglementarea anterioară [art. 360 alin.(4) – asigurarea probelor;

art. 442 alin.(2) – îndreptarea erorilor materiale; art. 443 alin.(2) – lămurirea dispozitivului

hotărârii; art. 532 alin.(1) – soluŃionarea cererilor potrivit procedurii necontencioase; art.

2

953 alin.(2) – soluŃionarea cererii de instituire a sechestrului asigurător; art. 665 alin.(2) –

încuviinŃarea executării silite; art. 1.029 alin.(1) – procedura cu privire la cererile cu

valoare redusă].

Scopul normei – acela de a amâna dispoziŃia conform căreia TOATE procesele se

judecă, de drept comun, în camera de consiliu, nu de a generaliza judecata în şedinŃă publică!

2. Verificarea competenŃei (art. 131 NCPC)

I. Preluarea soluŃiei din Lg. 202/2010 (LMR): obligaŃia de verificare a competenŃei, ca

o garanŃie că chestiunea competenŃei nu va trece neobservată la primul termen de judecată,

singurul la care necompetenŃa materială şi teritorială de ordine publică mai poate fi invocată.

Principiul contradictorialităŃii impune ca judecătorul să pună mai întâi în discuŃia părŃilor

chestiunea competenŃei, de regulă, sub forma unei întrebări referitoare la aprecierea părŃilor cu

privire la competenŃa instanŃei sesizate. Nu era necesar ca legea să prevadă expres această soluŃie

[art. 14 alin.(4) NCPC].

Primul termen la care părŃile sunt legal citate – are prioritate excepŃia nelegalei citări.

Dacă se pune problema existenŃei imunităŃii de jurisdicŃie, această chestiune are de asemenea

prioritate, tocmai pentru a putea stabili dacă partea respectivă poate fi citată sau nu. Prioritară

este şi desemnarea curatorului special al părŃii incapabile [art. 58 NCPC]. InstanŃa trebuie să

asigure cadrul procesual necesar pentru exerciŃiul drepturilor recunoscute de lege (îndeosebi

dreptul la apărare şi dreptul la dezbateri contradictorii, în condiŃii de regularitate procesuală).

Alin.(1) se referă şi la competenŃa teritorială. Textul trebuie coroborat cu art. 130

alin.(3): instanŃa nu are, în nici un caz, căderea de a invoca din oficiu o reală sau presupusă

necompetenŃă teritorială de ordine privată. InstanŃa poate să nu se refere la competenŃa

teritorială relativă, ori (preferabil) poate declara că a devenit competentă teritorial potrivit art.

130 alin.(3).

ObligaŃiei de a verifica competenŃa generală, potrivit art. 131 alin.(1) NCPC, i se

subsumează şi obligaŃia de a verifica din oficiu competenŃa internaŃională a instanŃelor

române.

CompetenŃa internaŃională trebuie socotită ca fiind un aspect al competenŃei generale,

întrucât, ca şi aceasta, delimitează competenŃa instanŃelor judecătoreşti române, privite în

ansamblu, faŃă de sfera de competenŃă a jurisdicŃiilor altor state. Aşadar, din art. 131 alin.(1)

3

NCPC rezultă şi obligaŃia de a verifica din oficiu competenŃa internaŃională a instanŃelor

române (nevoia practică – în litigiile cu elemente de extraneitate).

Cf. art. 1070 alin.(1) şi (2), precum şi corelaŃia cu art. 1066 alin.(2): Dacă pârâtul se

prezintă în faŃa instanŃei şi formulează apărări pe fond (ori invocă alte excepŃii procesuale),

necompetenŃa internaŃională a instanŃei române se acoperă, aceasta devine competentă să judece

procesul.

Dacă pârâtul nu se înfăŃişează – necompetenŃa internaŃională poate fi invocată şi direct în

căile de atac, chiar şi din oficiu.

Pentru a curma controversele generate de dispoziŃiile art. 1591 alin.(4) şi (5) C.pr.civ.

anterior, s-a prevăzut că încheierea are caracter interlocutoriu. Judecătorul nu mai poate

reveni asupra ei, chiar dacă constată că a greşit (eventual, în cazul necompetenŃei generale, sub

rezerva unor temeiuri noi, nediscutate). Aceeaşi situaŃie în cazul în care se schimbă compunerea

completului de judecată – art. 235 NCPC nu distinge.

II. În regulă generală, chestiunea competenŃei trebuie lămurită chiar la primul termen la

care părŃile sunt legal citate. Doar în mod excepŃional, dacă pentru stabilirea competenŃei sunt

necesare lămuriri sau probe suplimentare, această chestiune va fi pusă în discuŃia părŃilor, fiind

acordat un singur termen în acest scop [art. 131 alin.(2) NCPC].

Pentru stabilirea competenŃei (bunăoară, după valoare) nu este necesară, nici dezirabilă

administrarea unui probatoriu extins, care să transforme verificarea competenŃei într-un

„proces în cadrul procesului”. Aceasta priveşte îndeosebi chestiunea administrării unei

expertize pentru stabilirea valorii obiectului cererii.

Art. 194 lit.c) prevede obligaŃia de a indica, în cuprinsul cererii introductive, obiectul

cererii şi valoarea lui, după preŃuirea reclamantului, atunci când acesta este evaluabil în bani,

precum şi modul de calcul prin care s-a ajuns la determinarea acestei valori, cu indicarea

înscrisurilor corespunzătoare. Pentru imobile, se aplică în mod corespunzător dispoziŃiile art.

104.

Din aceste dispoziŃii rezultă rolul important al aprecierii reclamantului în fixarea

valorii obiectului cererii şi, implicit, în determinarea competenŃei după valoare, ceea ce

constituie o expresie a principiului disponibilităŃii în această materie, desigur, în limitele

configurate de ansamblul dispoziŃiilor legale cu privire la determinarea valorii.

4

Aprecierea reclamantului nu este una discreŃionară. El trebuie să evalueze în mod

pertinent interesul litigios şi să furnizeze elementele de calcul folosite, ori cel puŃin

împrejurările de fapt care au stat la baza estimării valorii, când aceasta nu poate fi

cuantificată în mod precis.

Potrivit art. 98 alin.(3), în caz de contestaŃie, valoarea se stabileşte după înscrisurile

prezentate şi explicaŃiile date de părŃi.

ContestaŃia: de către părŃi, ori de către instanŃă din oficiu, în măsura în care valoarea

indicată este vădit derizorie sau exagerată, comp. mat. fiind de ordine publică [art. 129 alin.(2)

pct.2]. ContestaŃia trebuie formulată la primul termen la care părŃile sunt legal citate.

ProbaŃiune sumară: De vreme ce legea vorbeşte despre înscrisurile prezentate şi

explicaŃiile date de părŃi, ea sugerează cel puŃin implicit că nu vor fi administrate probe precum

expertiza preŃuitoare (de altfel, în materie imobiliară sunt incidente prevederile art. 104 NCPC),

ci instanŃa trebuie să stabilească valoarea obiectului litigiului în temeiul unui probatoriu

sumar (prima facie).

Atunci când valoarea obiectului cererii este indisociabilă de fondul pretenŃiei înseşi,

valoarea arătată de reclamant nu poate fi contestată decât pe calea apărărilor de fond, iar nu

pentru a obŃine declinarea competenŃei.

În acest caz, suntem în prezenŃa aşa-numitelor fapte cu dublă relevanŃă, atât pentru

stabilirea competenŃei, cât şi pentru temeinicia pretenŃiei formulate. Spre exemplu, dacă

consumatorul formulează o pretenŃie împotriva profesionistului, decurgând dintr-un pretins

contract încheiat între aceştia, competentă este (şi) instanŃa de la domiciliul reclamantului [art.

113 alin.(1) pct. 8], chiar dacă în realitate nu s-a încheiat nici un contract (soluŃia va fi

respingerea cererii, ca neîntemeiată, iar nu declinarea competenŃei în favoarea instanŃei de la

domiciliul pârâtului); aceeaşi soluŃie trebuie dată în privinŃa unei cereri întemeiate pe un pretins

contract de muncă; dacă reclamantul pretinde plata sumei de 220.000 lei, iar din probe rezultă că

datoria este de 180.000 lei, valoarea nu poate fi contestată pe calea excepŃiei de necompetenŃă,

iar tribunalul nu-şi va declina competenŃa, ci va admite în parte cererea.

În acest sens, art. 98 alin.(3) şi art. 194 lit. c) NCPC trebuie interpretate (şi) în sensul că

instanŃa este în drept să estimeze valoarea obiectului cererii, în temeiul elementelor de fapt de

care dispune, rezultate din înscrisurile depuse şi din explicaŃiile prezentate de părŃi, fără a fi

neapărat necesar să dispună de probe certe din care să rezulte o anumită valoare.

5

Concluzia se impune, întrucât art. 131 alin.(2) impune acordarea unui singur termen

pentru stabilirea competenŃei, ori expertiza nu poate fi administrată într-un singur termen.

DistincŃii:

a) NecompetenŃa de ordine privată trebuie invocată întotdeauna de pârât prin întâmpinare

– ori, dacă aceasta nu este obligatorie, la primul termen la care părŃile sunt legal citate – sub

sancŃiunea decăderii [art. 130 alin.(3) NCPC];

b) În cazul necompetenŃei materiale ori teritoriale exclusive:

i) dacă din dosar rezultă suficiente elemente pentru verificarea competenŃei, excepŃia

de necompetenŃă trebuie invocată la primul termen la care părŃile sunt legal citate, sub sancŃiunea

decăderii [art. 130 alin.(2) NCPC];

ii) dacă din dosar nu rezultă suficiente elemente pentru a stabili competenŃa, părŃile ori

instanŃa din oficiu vor invoca necesitatea unor lămuriri ori probe suplimentare, fiind

acordat în acest scop un singur termen de judecată. La termenul de judecată astfel acordat, în

raport de completarea probatoriului, lămurirea cererii introductive şi de explicaŃiile prezentate de

părŃi, excepŃia de necompetenŃă va putea fi invocată de părŃi, ori de instanŃă din oficiu.

ExcepŃia de necompetenŃă trebuie invocată cel mai târziu la termenul acordat potrivit

art. 131 alin.(2) NCPC, nefiind posibilă, sub niciun motiv,1 invocarea necompetenŃei la un

termen ulterior, întrucât a intervenit decăderea din dreptul de a o invoca, iar necompetenŃa s-a

acoperit în mod definitiv. Decăderea trebuie luată în considerare din oficiu de instanŃă, ea fiind

edictată pentru buna administrare a justiŃiei şi stabilitatea raportului juridic procesual.

La termenul acordat, instanŃa trebuie să se pronunŃe asupra competenŃei; aşadar, nu este

posibilă unirea excepŃiei cu administrarea probelor, ori cu fondul, nici acordarea altor

termene. Această concluzie se impune, chiar dacă pentru soluŃionarea excepŃiei este necesar ca

instanŃa să califice juridic cererea [chestiune care se impune oricum să fie pusă în dezbaterea

contradictorie a părŃilor, faŃă de art. 14 alin.(4) şi (5) NCPC] şi chiar dacă prin încheierea

interlocutorie se prefigurează anumite aspecte ale soluŃiei pe fond [cf. art. 42 alin.(1) pct.1

NCPC, a cărui redactare este clară].

1 Mai degrabă teoretic s-ar putea concepe o repunere în termenul de invocare a excepŃiei (art. 185 NCPC).

Motivele temeinice care au împiedicat partea să formuleze excepŃia de necompetenŃă în termen ar trebui să se refere la cunoaşterea întârziată, într-o manieră neimputabilă, temeinic justificată, a faptelor din care rezultă necompetenŃa. „Descoperirea” tardivă a unor motive ori argumente juridice noi nu poate justifica cererea de repunere în termen.

6

În ce priveşte consecinŃele nerespectării art. 131 NCPC, credem că aceasta nu înlătură

decăderea din dreptul de a invoca excepŃia necompetenŃei. Aceasta fiind acoperită definitiv,

nu poate fi invocată ulterior. Însă, este recomandabil ca instanŃa să nu omită această verificare, în

primul rând pentru că normele de competenŃă trebuie aplicate corect, în al doilea rând, pentru că

nu se poate anticipa cu certitudine care va fi practica instanŃelor de control judiciar în ce priveşte

consecinŃele omisiunii de a verifica competenŃa.

Numai din punct de vedere teoretic se poate distinge între valoarea stabilită în vederea

determinării competenŃei şi valoarea stabilită în vederea timbrajului. Din punct de vedere logic şi

practic, acestea ar trebui să coincidă, nefiind admisibil ca instanŃa să stabilească taxa de timbru la

o valoare superioară celei avute în vedere pentru determinarea competenŃei.

Cu alte cuvinte, dispoziŃiile cu privire la determinarea competenŃei după valoarea cererii

introductive de instanŃă sunt aplicabile, pentru identitate de raŃiune, şi în materia timbrajului.

Chiar dacă se contestă taxa de timbru, nu credem că instanŃa ar trebui să dispună

administrarea unei expertize preŃuitoare. Legiuitorul a urmărit să limiteze probaŃiunea asupra

valorii obiectului litigiului, dând preeminenŃă principiului disponibilităŃii. Scopul legii, de a evita

o probaŃiune amplă pentru stabilirea valorii obiectului, ar fi periclitat dacă s-ar administra probe

costisitoare şi care cer timp, doar pentru determinarea bazei de impunere a taxei de timbru.

La data intrării în vigoare a Noului Cod, dispoziŃiile art. 5 alin.(2) din Normele

metodologice de aplicare a Legii nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru, aprobate prin

Ordinul Ministrului JustiŃiei nr. 760/C/1999, care impun stabilirea valorii obiectului cererii

printr-o expertiză, trebuie socotite abrogate expres şi indirect prin efectul art. 83 lit.k) din Legea

nr. 76/2012, fiind contrare prevederilor legale menŃionate în text. Desigur, ar fi de dorit ca aceste

Norme să fie adaptate dispoziŃiilor NCPC, pentru a preveni confuziile.

3. Modificarea cererii de chemare în judecată

Art. 204 alin.(1) are o formulare imperativă, sancŃiunea decăderii fiind expres enunŃată;

se arată că modificarea este posibilă numai până la primul termen la care „acesta” este legal

citat.

FaŃă de formularea textului, diferită faŃă de art. 131 („la primul termen de judecată la care

părŃile sunt legal citate”) rezultă că este suficient ca numai reclamantul să fie legal citat.

7

Acesta nu poate invoca nelegala citare a pârâtului, la primul termen, pentru a-şi putea modifica

cererea la un termen ulterior.

Posibilitatea de a modifica cererea apare, oricum, ca o dispoziŃie de favoare. După

regularizarea cererii, şi după o procedură scrisă elaborată, menită să asigure încunoştiinŃarea

reciprocă a părŃilor asupra pretenŃiilor şi apărărilor formulate, ar fi fost de conceput soluŃia ca

modificarea cererii să nu mai fie admisă.

Or, după cum s-a sugerat recent, modificarea ar fi putut avea loc în termenul prevăzut de

lege pentru depunerea răspunsului la întâmpinare [art. 201 alin.(2) NCPC].

În tot cazul, într-un sistem procesual în care conduita părŃilor şi practica judiciară nu

excelează prin rigoare, este realistă soluŃia legiuitorului, de a permite totuşi modificarea la primul

termen de judecată.

În ce priveşte noile dovezi propuse, credem că reclamantul nu ar fi în drept să propună

orice fel de noi dovezi, independent de cele propuse iniŃial ori de apărările pârâtului, câtă vreme

acestuia nu i-ar fi recunoscută o atare posibilitate (egalitatea armelor). Textul trebuie coroborat

cu art. 254 alin.(1), care se referă la propunerea probelor doar prin cererea de chemare în

judecată, respectiv prin întâmpinare, ca şi cu prevederile art. 254 alin.(2) pct.1, potrivit cărora

dovezile pot fi propuse şi peste termen, dacă necesitatea probei rezultă din modificarea

cererii.

Ca urmare, este vorba despre dovezile a căror necesitate rezultă din apărările

formulate de pârât. Este aşadar discutabil dacă reclamantul ar putea propune noi dovezi, dacă

nu i-au fost cerute de instanŃă, respectiv dacă pârâtul nu formulează apărări prin întâmpinare.

În ce priveşte modificarea, întrucât textul nu distinge, aceasta poate privi oricare elemente

ale cererii de chemare în judecată.

În principiu, fiind o cerere adiŃională [art. 30 alin.(5) NCPC], instanŃa competentă să

judece cererea principală îşi prorogă competenŃa şi asupra cererii modificate, şi aceasta chiar

dacă aceasta ar fi de competenŃa materială ori teritorială exclusivă a altei instanŃe [art. 123

alin.(1) NCPC].

Cererea adiŃională trebuie, totuşi, să aibă o “legătură suficientă” cu cererea iniŃială; ca

urmare, prorogarea de competenŃă în favoarea instanŃei învestite cu cererea iniŃială nu operează,

dacă modificarea cererii este totală, ori de esenŃă (cum ar fi înlocuirea unei cereri de natură

civilă cu o cerere în contencios administrativ, ori a unei cereri personale cu o cerere reală

8

imobiliară, ori, în ce priveşte părŃile, dacă este chemat în judecată alt pârât decât cel iniŃial),

întrucât altminteri s-ar da posibilitatea reclamantului să eludeze, pur şi simplu, normele de

competenŃă după materie, ori să-l sustragă pe pârâtul subsecvent competenŃei fireşti a instanŃei de

la domiciliul său.2

Un asemenea abuz de drept nu trebuie permis, cu atât mai mult cu cât nu suntem,

practic, în prezenŃa unui element adiŃional, conex faŃă de cererea iniŃială, ci a unei cereri cu

totul noi – nu ar mai exista, aşadar, „cererea principală” la care se raportează prorogarea de

competenŃă, potrivit art. 123 alin.(1) NCPC, deci cererea este “adiŃională” câtă vreme nu

înlocuieşte, pur şi simplu, cererea “principală” – în privinŃa căreia instanŃa trebuie să-şi verifice

competenŃa, după comunicarea ei către pârât. Aşadar, prorogarea competenŃei operează doar

dacă cererea adiŃională are o legătură suficientă cu cererea introductivă de instanŃă.

Simpla indicare expresă a sancŃiunii decăderii nu ar fi fost suficientă pentru a lămuri

chestiunea dacă decăderea poate fi invocată din oficiu, ori numai de către pârât.

Ca urmare, prin LPA NCPC s-a prevăzut că depăşirea termenului este posibilă numai

cu acordul expres al tuturor părŃilor; de vreme ce acordul tacit nu este suficient, a fortiori

neinvocarea tardivităŃii cererii modificatoare, de către pârâtul absent ori pur şi simplu pasiv ori

indulgent, nu înlătură sancŃiunea decăderii. înseamnă că instanŃa trebuie să aplice din oficiu

sancŃiunea, chiar fără o critică corespunzătoare a pârâtului.

Reglementarea asigură o stabilitate necesară a raportului juridic procesual, odată ce s-a

intrat în cercetarea procesului, şi conciliază totuşi aceste exigenŃe cu principiul disponibilităŃii.

În ce priveşte cererea reconvenŃională, art. 209 alin.(4) NCPC instituie sancŃiunea expresă a

decăderii. SituaŃia diferă faŃă de reglementarea în vigoare (nu mai există un text echivalent cu

art. 135 C.pr.civ. 1865) şi cererea depusă tardiv nu va fi disjunsă, ci respinsă, ca tardiv

formulată, prin încheiere interlocutorie. În ce priveşte caracterul decăderii, opinăm spre

aplicarea prin simetrie a reglementării din art. 204 alin. (3), deci numai cu acordul expres al

părŃilor sancŃiunea ar putea fi înlăturată, altminteri ea urmând a fi aplicată din oficiu de

2 Spre exemplu, reclamantul cheamă în judecată la Tribunalul Bucureşti un pârât domiciliat în Bucureşti,

după care, prin „modificarea” cererii, renunŃă la judecată în contradictoriu cu primul pârât şi cheamă în judecată un

pârât din Satu-Mare, pentru aceeaşi pretenŃie. Considerăm că pârâtul este în drept să invoce excepŃia necompetenŃei

teritoriale, prin întâmpinarea la cererea modificată, întrucât, în ce-l priveşte, termenul pentru care a fost citat este

primul termen de judecată.

9

instanŃă. Acelaşi argument al simetriei pledează pentru aceeaşi soluŃie şi în ce priveşte

decăderea din dreptul de a depune întâmpinare [art. 208 alin.(2) NCPC].

S-a ridicat problema dacă instanŃa ar putea da un termen pentru a cita pârâtul lipsă cu

menŃiunea de a indica dacă este de acord cu modificarea cererii. Textul de lege nu impune,

dar nici nu interzice acest procedeu; în tot cazul, credem că se poate acorda cel mult un termen

(în acest caz, cererea adiŃională trebuie comunicată în copie pârâtului), iar dacă pârâtul nu

reacŃionează, condiŃia legală nu este îndeplinită, iar decăderea operează.

4. Examinarea cererilor de intervenŃie

Admiterea în principiu a fost reglementată inclusiv pentru cererile de intervenŃie forŃată:

În cazul chemării în judecată a altei persoane care ar putea pretinde, pe calea unei cereri separate,

aceleaşi drepturi ca şi reclamantul [art. 69 alin.(3), al chemării în garanŃie [art. 74 alin.(2)], al

arătării titularului dreptului [art. 77 alin.(2)].

Cererea de intervenŃie şi copiile sunt comunicate părŃilor şi, în cazul intervenŃiei forŃate,

şi terŃului [art. 64 alin.(1)]. După ascultarea intervenientului şi a părŃilor, instanŃa se va pronunŃa

asupra admisibilităŃii în principiu printr-o încheiere motivată.

Încheierea de admitere se atacă doar odată cu fondul [art. 64 alin.(3)].

În schimb, încheierea prin care cererea de intervenŃie este respinsă ca inadmisibilă [nu: ca

„inadmisibilă în principiu”] poate fi atacată separat cu apel în termen de 5 zile de la

pronunŃare (partea prezentă)/comunicare (partea lipsă). Deşi textul este uşor eliptic, credem că a

fost avută în vedere prezenŃa la termenul de dezbateri, iar nu la pronunŃarea încheierii.

Art. 64 alin.(4) teza a II-a: dacă încheierea este pronunŃată în apel, ori într-o pricină

nesusceptibilă de apel, fiind pronunŃată de curtea de apel, calea de atac este recursul.

CompetenŃa aparŃine instanŃei ierarhic superioare.

Dosarul se înaintează în copie certificată. Cf. şi prevederile art. 234 alin.(2) şi (3) NCPC.

Avantaj: se poate relua judecata în temeiul unui certificat de grefă, fără a aştepta redactarea

deciziei din apel.

Judecarea cererii principale se suspendă până la judecarea apelului. În sine, prevederea

are sens, dar generează un potenŃial de abuz care va trebui urmărit cu atenŃie în practică.

Judecata apelului în termen de 10 zile de la înregistrare: CorelaŃie cu art. XV din Legea

nr. 2/2013, respectiv art. 471 NCPC.

10

Poate avea loc regularizarea cererii de apel informe, conform art. XV alin.(2) din Legea nr.

2/2013? Aceasta nu poate fi exclusă nici în cazul cererilor urgente şi poate fi utilă, pentru că

altfel cererea de apel completată trebuie oricum comunicată intimaŃilor, iar judecata se

tergiversează.

Credem că preşedintele completului va stabili direct termen de judecată şi va dispune

comunicarea cererii de apel către intimaŃi, cu menŃiunea obligativităŃii depunerii întâmpinării

chiar la termenul de judecată, ori cu câteva (puŃine) zile înaintea acestuia. De asemenea, dacă

recursul ar fi de competenŃa Înaltei CurŃi de CasaŃie şi JustiŃie, s-ar putea discuta dacă se aplică

procedura filtrului de admisibilitate.

DispoziŃiile speciale derogă de la dreptul comun, care trebuie aplicat în completare doar

în mod corespunzător, fără a contraveni normei speciale. Ori este clar că legiuitorul a voit ca

judecata în apel să aibă loc într-o manieră mult accelerată, pentru a nu se tergiversa judecata

cererii principale.

5. Examinarea pretenŃiilor şi apărărilor. ÎncuviinŃarea probelor

Art. 237 alin.(1) pct.3: instanŃa va examina fiecare pretenŃie şi apărare în parte, pe

baza cererii, a întâmpinării, a răspunsului la întâmpinare şi a explicaŃiilor părŃilor, dacă este

cazul.

Aşadar, în urma fazei scrise, judecătorul va fi în măsură să constate care sunt chestiunile

asupra cărora părŃile cad de acord (bunăoară, încheierea contractului, livrarea propriu-zisă a

bunului a cărui calitate este contestată etc.) şi care, prin urmare, nu trebuie să facă obiectul

probaŃiunii.

Textul trebuie corelat cu art. 255 alin.(2), potrivit căruia dacă un anumit fapt este (...)

necontestat, instanŃa va putea decide, Ńinând seama de circumstanŃele cauzei, că nu mai este

necesară dovedirea lui.

Dacă litigiul nu pune în discuŃie drepturi şi interese legitime ale terŃilor, ori interesul

general (cum ar fi în cazul disputării existenŃei unui drept real, care trebuie dovedit, chiar dacă nu

e contestat de pârât, a cărui calitate procesuală trebuie de asemenea verificată), este raŃional să

se pornească de la ideea că faptele necontestate de părŃi nu trebuie să facă obiectul

probaŃiunii. În fond, de ce ar verifica judecătorul din oficiu ceea ce părŃile nu contestă, mai ales

(dar nu numai) în cazul raporturilor obligaŃionale?

11

Se combate aici un exces de rol activ, reglementarea fiind suficient de flexibilă, întrucât

lasă la aprecierea instanŃei necesitatea probaŃiunii, în funcŃie de circumstanŃele cauzei.

Aşadar, prezintă importanŃă să se stabilească de la bun început care sunt chestiunile

asupra cărora judecătorul consideră că nu trebuie administrate probe şi care sunt, dimpotrivă,

pretenŃiile şi apărările cu privire la care judecătorul consideră că părŃile trebuie să-şi

„concentreze” probaŃiunea.

DispoziŃia este îndeosebi utilă în cazul proceselor complexe, cu multe susŃineri şi apărări

de natură diferită.

Procedând astfel, judecătorul „reacŃionează” la cererile şi apărările formulate în etapa

scrisă şi îşi exercită funcŃia de a conduce procesul, direcŃionând dezbaterile într-o manieră utilă.

Art. 14 alin.(4) – (6) NCPC consacră dreptul părŃilor de a-şi exprima un punct de vedere

argumentat faŃă de toate chestiunile de fapt şi de drept invocate de participanŃii la proces,

inclusiv de instanŃă din oficiu; deplasare a centrului de greutate al principiului rolului activ,

dinspre probaŃiune [unde este sensibil atenuat, ca în LMR, deşi rămâne în linii mari neschimbat,

cf. art. 254 alin.(5) şi (6) NCPC] către asigurarea contradictorialităŃii dezbaterilor.

Se previne pronunŃarea unor aşa-numite hotărâri – surpriză, prin care instanŃa expune în

considerente motive de fapt şi de drept pe care nu le-a pus anterior în discuŃia părŃilor, nedându-

le astfel posibilitatea de a-şi exprima poziŃia, de a-şi adapta susŃinerile şi cererile punctelor

relevate de instanŃă, dacă acestea se vădesc a fi pertinente, ori, după caz, de a învedera instanŃei

aspecte ori argumente pe care aceasta le-a trecut cu vederea.

O interpretare raŃională, sistematică a textelor nu poate fi una prin care o normă a

Codului– cea care impune instanŃei să participe la contradictorialitatea dezbaterilor, aducând în

discuŃie motivele de fapt şi de drept pe care le ia în considerare – ar fi anihilată prin alta – norma

care prevede că poate fi recuzat judecătorul care şi-a spus părerea asupra soluŃiei în cauză. De

altfel, art. 42 alin.(1) pct.1 a fost reformulat tocmai pentru a exprima această idee: Judecătorul

poate fi recuzat când îşi anunŃă determinarea de a hotărî într-un anumit fel, dând de înŃeles că

părerea sa este deja definitiv formată; nu însă când pune în dezbaterea părŃilor stabilirea ori

schimbarea calificării juridice [cf. art. 22 alin.(1), (4) şi (5)], care fapte sunt recunoscute şi care

contestate [art. 237 alin.(1) pct.4, art. 255 alin.(3)], necesitatea suplimentării probatoriului [art.

254 alin.(5)], când încuviinŃează doar probele admisibile şi concludente şi nu pe cele

neconcludente, pentru a nu tergiversa judecata [art. 255 alin.(1)], când soluŃionează excepŃii

12

procesuale [art. 248], ori pronunŃă alte încheieri interlocutorii prin care dezleagă aspecte

litigioase şi prefigurează, într-o măsură mai mică sau mai mare, soluŃia ce va fi pronunŃată în

cauză [art. 235, care referindu-se la excepŃii procesuale, incidente procedurale şi alte chestiuni

litigioase, lasă să se înŃeleagă că aceste chestiuni litigioase ar putea privi chiar fondul

raportului juridic (nefiind nici excepŃii, nici alte incidente), atunci când de o anumită chestiune

ce trebuie dezlegată în prealabil depinde administrarea probelor, ori maniera în care se va

desfăşura procesul în continuare].

De altfel, această dispoziŃie se corelează şi cu alte prevederi ale noii proceduri, care

accentuează aplicarea principiului disponibilităŃii în ce priveşte faptele litigioase:

- forŃa probantă deplină a mărturisirii judiciare, precum şi indivizibilitatea acesteia [art.

349 alin.(1) şi (2)];

- în strânsă legătură cu aceasta, posibilitatea reclamantului ca, în caz de recunoaştere totală

sau parŃială, să ceară instanŃei să dea o hotărâre în măsura recunoaşterii pretenŃiilor [art.

436], supusă numai recursului la instanŃa ierarhic superioară [art. 437].

În ce priveşte încuviinŃarea probelor, acestea trebuie să fie admisibile şi concludente

[art. 255 alin.(1) NCPC, condiŃii care pot fi reŃinute ca atare, concentrat, în motivarea încheierilor

de admitere a probelor; pertinenŃa se subînŃelege, fiind o premisă logică a concludenŃei; în ce

priveşte caracterul legal al probei, el se subsumează admisibilităŃii, în vreme ce caracterul

verosimil Ńine de concludenŃă, dar, mai ales, de aprecierea probei].

Probele se propun, sub sancŃiunea decăderii, prin cererea de chemare în judecată,

respectiv prin întâmpinare [art. 254 alin.(1)].

Decăderea poate fi înlăturată în cazurile destul de numeroase prevăzute de art. 254

alin.(2), corespondentul art. 138 alin.(2) C.pr.civ. anterior.

De vreme ce încuviinŃarea poate avea loc cu acordul expres al tuturor părŃilor,

înseamnă că simpla neinvocare a decăderii nu este de natură a înlătura sancŃiunea; raŃionamentul

este similar celui propus în privinŃa modificării cererii de chemare în judecată [art. 204 alin.(1) şi

(3) NCPC]. Aşadar, decăderea este de ordine publică.

Este de aşteptat ca în continuare în practică ea să fie rară, date fiind prevederile art. 254

alin.(2) pct. 2 şi 3, dar şi posibilitatea instanŃei de a pune în vedere părŃii necesitatea

completării probelor [art. 254 alin.(5)], caz în care se poate spune, poate cu o oarecare

aproximaŃie, că nevoia probei rezultă din cercetarea judecătorească (în tot cazul, nu se poate

13

susŃine că dacă instanŃa pune în vedere părŃii necesitatea de a administra o probă, ar decade acea

parte din proba solicitată ca urmare a acestei indicaŃii, întrucât se ajunge la un rezultat

contradictoriu).

Din art. 254 alin.(5) şi (6) NCPC rezultă că judecătorul poate (deci nu este obligat) să

dispună din oficiu administrarea unor probe, neexercitarea acestei facultăŃi neputând fi invocată

în căile de atac de părŃile care nu au propus şi administrat în condiŃiile legii probele necesare,

deşi sarcina probei pretenŃiilor şi apărărilor lor le incumbă. ConsecvenŃa logică, precum şi

interpretarea teleologică şi sistematică a normelor impune concluzia că nici instanŃa de control

judiciar din oficiu nu ar putea invoca neexercitarea acestui aspect al rolului activ, pentru a anula,

respectiv casa hotărârea.

Desigur, instanŃa trebuie aşadar să-şi exercite facultăŃile de acŃiune într-o manieră

diligentă, rezonabilă, pentru a obŃine o justă soluŃionare a cauzei. Aşadar, facultativ nu înseamnă

eminamente discreŃionar.

Dualitatea prerogativelor date de lege instanŃei judecătoreşti, chiar acelora care constituie,

la prima vedere, o simplă facultate, este exprimată foarte bine de art. 6 NCPC: „Orice persoană

are dreptul la judecarea cauzei sale într-un termen optim şi previzibil, de către o instanŃă

judecătorească independentă, imparŃială şi stabilită de lege. În acest scop, instanŃa este datoare să

dispună toate măsurile permise de lege şi să asigure defăşurarea cu celeritate a judecăŃii.” Aceste

dispoziŃii se aplică în mod corespunzător şi în faza executării silite.

5. Estimarea duratei cercetării procesului:

Potrivit art. 238 NCPC, la primul termen de judecată la care părŃile sunt legal citate,

instanŃa va estima durata necesară pentru cercetarea procesului, consemnând această durată

în cuprinsul încheierii.

Din punctul de vedere al unei succesiuni logice, apreciem că instanŃa trebuie întâi să-şi

verifice competenŃa – este de discutat dacă aplicarea art. 131 alin.(2) nu ar trebui să ducă şi la

prorogarea termenului la care se face estimarea, întrucât nu se ştie dacă instanŃa se va declara

competentă sau nu – şi să soluŃioneze excepŃiile procesuale deja invocate şi care „se află în stare

de judecată”.

Având în vedere excepŃiile invocate – pentru care vor fi administrate probe; eventual,

care au fost unite cu administrarea probelor, ori cu fondul cauzei - şi, mai ales, probele propuse

14

de părŃi şi găsite admisibile şi concludente, se poate discuta, la sfârşitul şedinŃei, şi chestiunea

duratei estimate. Aşadar, este de preferat ca întâi să fie încuviinŃate probele.

InstanŃa va avea în vedere durata medie, „tipică” de soluŃionare a unei cauze similare, dacă nu

intervin incidente deosebite.

Reglementarea poate fi utilă ca un „semnal” pentru părŃi că instanŃa nu înŃelege să

accepte tergiversarea soluŃionării cauzei (de exemplu, prin propunerea probelor, ori depunerea

înscrisurilor în etape). În această ordine de idei, este util ca instanŃa să fixeze obligaŃii clare şi

termene pentru părŃi, în ce priveşte administrarea probelor.

Simpla depăşire a termenului estimat iniŃial nu constituie un caz de contestaŃie pentru

tergiversarea procesului, neîncadrându-se în motivele limitative de la art. 522 alin.(2) NCPC.

De altfel, durata iniŃial estimată poate fi reconsiderată motivat [art. 238 alin.(2)].

Omisiunea de a estima durata nu atrage o sancŃiune în ce priveşte hotărârea pronunŃată.

Însă, dacă părŃile solicită pe parcursul procesului estimarea duratei pentru restul procesului,

instanŃa nu are temei să respingă o asemenea cerere.

***

Eventuale întrebări şi observaŃii sunt binevenite. Le puteŃi trimite pe adresa

liviuzidaru@yahoo.com.