CEL DE-AL XV-LEA CONGRES INTERNAŢIONAL DE … · Corbulu ţiindu crucea-n gură tot omulu să...

Nr. 102-103 (anul X), iunie - iulie 2014DACIA

magazin

1

I. EDITORIAL

CEL DE-AL XV-LEA CONGRESINTERNAŢIONAL DE DACOLOGIE

18 - 19 iulie 2014 - Oradea, România

Dr. Napoleon Săvescupreşedintele Societății Internaționale

„Reînvierea Daciei” (”Dacia Revival”)

CUVÂNT DE DESCHIDERE

Dragi prieteni daci şi simpatizanți aicurentului dacic din Dacia/România şi din dias-pora,

Ne reîntâlnim în 18 şi 19 iulie 2014, în mu-nicipiul Oradea, la cel de-al XV-lea Congres Inter-național de Dacologie, fiind mai hotărâți şi maiîncrezători ca oricând că demersurile noastre vorduce la restabilirea oficială a adevărului privindrădăcinile dacice ale neamului căruia şi noi îiaparținem.

Încă de la început, aş dori să aduc mulțumir-ile mele cele mai profunde tuturor acelora care, deani şi ani de zile, cu pasiunea izvorâtă din înalta da-torie de a promova adevărul, cercetează istorianoastră străveche, care scot la iveală, prin cercetărimultidisciplinare, vestigii valoroase ale civilizațieidacice şi comunică rezultatul cercetărilor atât înplenul congreselor de dacologie, cât şi în mass-media din România şi din străinătate (vezi CongresulInternațional de la Kalamazoo, Michigan, USA).

Este o deosebită onoare pentru mine sămulțumesc personalităților municipiului Oradea şi alejudețului Bihor datorită spijinului cărora putem să nedesfăşurăm în condiții optime lucrările congresului.

O mențiune aparte se cuvine să o aducdomnului Constantin Păunescu, cel care a fost - şicontinuă să fie - aproape de noi, de 15 ani.

Mulțumirile mele se îndreaptă apoi spredumneavoastră, dragi participanți la întâlnirile noas-

tre anuale din cadrul congreselor de dacologie şi, deasemenea, spre compatrioții mei de peste Oceancare participă cu entuziasm la întâlnirile lunare careau loc în Statele Unite, la New York. Vă asigur căsuportul dumneavoastră este întotdeauna apreciatla înalte cote de valoare.

Le mulțumesc redactorilor revistei ”Daciamagazin” şi tuturor acelora care, cu dragoste pentruadevăr şi dreptate, publică materiale deosebite cucaracter istoric şi creații personale de omagiere aînaintaşilor noştri.

Definiția lui Nicolae Bălcescu: „Istoria estecea dintâi carte a unei nații: într-însa îşi vede trecu-tul, prezentul şi viitorul” ne călăuzeşte în efortul dea reaşeza istoria noastră pe drumul pe care se aflăadevărul, căci, aşa cum spune un alt mare om decultură, „istoria lumii este tribunalul lumii”. Ex-trapolând, putem spune cu mâna pe inimă: ”Istoria


magazin

2

dacilor de altădată este istoria românilor de azi”. Ur-maşii ne vor judeca pentru ce am făcut bine sau rău.Noi, membrii şi simpatizanții curentului dacic dinRomânia şi din diaspora, credem cu tărie că amfăcut bine şi că urmaşii ne vor aprecia, aşa cum secuvine, munca şi efortul.

Dovezile despre înaintaşii noştri daci sunt nunumai de natură arheologică, dezgropate dinpământul țării, de la nord la sud şi de la est la vest,dar au suportul de netăgăduit şi al altor ştiințe, cumeste biologia. Toate aceste dovezi deosebit de im-portante le-am prezentat în cartea „Noi nu suntemurmaşii Romei”, volumul al doilea, intitulat „Noi,dacii”. Analiza genomului uman a dus la concluziaştiințifică potrivit căreia noi, românii, suntem urmaşiilegitimi ai dacilor cu care ne înrudim genetic. Amspus-o nu o dată şi o repet: „Noi nu suntem urmasiiRomei”. Chiar şi cei mai recalcitranți istorici suntnevoiți să recunoască (în gând sau printre rânduri...)prioritatea limbajului dacic în spațiul carpato-dunărean, limbaj care a fost scânteia de dezvoltarea multor limbi europene.

După cum se ştie, Societatea Internațională„Reînvierea Daciei” (Dacia Revival) are filiale atât înRomânia, cât şi în multe alte țări din Europa, Aus-tralia şi Statele Unite ale Americii. Activitățile filialelorau un larg spectru de manifestare şi un puternic im-pact asupra oamenilor prin filme documentare şiartistice inspirate din fascinanta istorie străveche aneamului nostru, întruniri periodice cu membri şi sim-patizanți ai societății noastre, deplasări instructive laobiective istorice şi în muzee în care dacii suntprezentați într-o lumină maiestuoasă, aşa cum, dealtfel, merită cu prisosință.

De mulți ani, filiala din New York a societății„Dacia Revival” a devenit o tribună de lansare a celormai noi descoperiri în domeniul istoriei noastrestrăvechi. Aspecte semnificative din cadrul acestorîntâlniri sunt prezentate frecvent în emisiunileromâneşti de televiziune, Romanian Voice Televisionşi în paginile ziarului Romanian Journal, al cărorfondator şi director este domnul Vasile Bădăluță.

Pe site-ul nostru, www.dacia.org, publicămreportaje, recenzii de carte, articole despre scriereadacilor, traduceri din lucrări istorice şi contemporanedespre trecutul poporului nostru, poezii, filme is-

torice, cântece, galerii cu fotografii, toate edițiile re-vistei „Dacia Magazin” aspecte de la cele 14 con-grese de dacologie desfăşurate până acum (laBucureşti, Alba Iulia, Târgu Jiu, Buzău, Chişinău) şimulte altele, dar şi pe www.facebook.com.

Ne bucură faptul că, după 1989, în țaranoastră are loc o continuă revigorare a curentuluiprodacic prin asociații, publicații, emisiuni de radioşi de televiziune, toate având ca scop final re-cunoaşterea oficială a rădăcinii noastre dacice capopor şi evidențierea aportului major al străbunilordaci în făurirea întregii noastre istorii. Societatea„Reînvierea Daciei” salută şi încurajează acestemanifestări.

Cel de-al XV-lea Congres Internațional deDacologie, care are loc în inima Transilvaniei noas-tre, la Oradea, şi-a propus ca temă principală „Dacis-mul la George Coşbuc”. Poetul ardelean a înțelesistoria neamului său şi i-a omagiat pe aceia care aupus temelia neamului nostru, dacii creatori de civi-lizație. Lucrările dumneavoastră vor contribui plenarla mai buna înțelegere a istoriei străvechi şi a imag-inii mărețe a dacilor de-a lungul vremurilor.

Atitudinea recalcitrantă sau răuvoitoare, înmaterie de istorie, a oficialilor, lipsa de interes saudeformarea adevărului din partea unor istorici româniactuali nu ne vor opri din drumul nostru, căci ade-vărul este unul singur şi, mai devreme sau maitârziu, va ieşi la suprafață. Cel mai mare poet alBasarabiei, Grigore Vieru, atrăgea atenția asupracaracterului violent al istoriei şi asupra necesității dea-ți apăra, cu orice sacrificii, identitatea şi libertatea:„Cine nu şi-a scris istoria cu sângele, acela sau n-aavut-o nicicând sau crede că poate trăi pe contul is-toriei altora”. Această înțeleaptă cugetare ar trebuisă dea de gândit acelor istorici care continuă săridice osanale agresorilor şi să nege sau să minimal-izeze rolul înaintaşilor daci în plămădirea neamuluinostru.

Noi ne vom continua nobila cercetare şi vomcontinua să spunem lumii întregi adevărul: suntemdaci din moşi-strămoşi şi vom rămâne ... daci!

În încheiere, permiteți-mi, dragi prieteni, săurez succes deplin lucrărilor celui de-al XV-lea Con-gres Internațional de Dacologie, 2014, de la Oradea!


magazin

3

Voievodul martir Constantin BrâncoveanulBasaraba continuă un lung şir de voievozi valahi autohtoni,urmaşi ai elitei dacice conducătoare, care a rezistat de-alungul mileniului întunecat tuturor valurilor migratoare, fieprin conducătorii locali ai ţărilor din depresiunile munţilor,fie prin pătura avută a boierilor, dar întotdeauna sprijinindu-se pe credinţa creştină, religie care, în Dacia, nu a apărutpe un teren gol ci, dimpotrivă, a preluat şi valorificat pozitivvalorile spirtuale ale moşismului zalmoxian.

1. Originea stemei voievodatului ŢaraRomânească trebuie căutată în heraldica dacică şi nu înbătăliile purtate de domnitori în perioada feudală şi cu atâtmai puţin în heraldica antică romană, aşa cum greşit sesusţine.

Pasărea având în plisc crucea creştină nu decurgedin vulturul roman, ci din corbul cu coroana în gheare depe monedele dacice tip Koson, imagine ce se regăseşte şipe monedele reprezentând Provincia Dacia emise de îm-păratul Filip Arabul.

Stema Ţării Româneşti din timpul voievodului Con-stantin Brâncoveanul Basaraba reprezintă o pasăre cu

crucea în cioc, flancată de cei doi luminători cereşti –Soarele şi Luna iar deasupra, în centru, coroana voievo-dală, întregul ansamblu simbolic fiind aşezat pe spada şibuzduganul încrucişate. Că pasărea respectivă nu este vul-tur ci corb o spun foarte clar versurile ipodiaconului tipografMihai Iştanovici, din prefaţa octoihului apărut în 1706 şi ded-icate voievodului martir:Corbulu ţiindu crucea-n gură tot omulu să creazăCă buna credinţă Ţării Rumâneşti însemneazăÎnsemnează şi puterea ce are de păzeştePre Constandinu Basarabă ce acumu domneşte.Copaciulu înrădăcinatu pe care corbulu şadeIlu arată spre cei supuşi cu milă cumu să cadeIară soarele şi luna strălucindu cu mari razeBunele Măriei-sale fapte adeverează.Aşijderea buzduganulu împreună şi spata,Ilu arată vrăjmaşiloru cu răsplătire gata.Păzească-lu dară Dumnezeu ani mulţi ca să domnească,Şi-n ceriu cu sfântul Constandin parte să dobândească.

2. În arhitectură a fost remarcat faptul că stilulbrâncovenesc constituie o dezvoltare şi o maturizare a unuistil autohton care exista deja înaintea lui Constantin Brân-coveanul. Pridvorul deschis, susţinut pe stâlpi de lemnsculptaţi, uneori cu prispă, este specific caselor ţărăneşticare la rândul lor păstrează tradiţia dacică cea mai auten-tică. Satele şi nu cetăţile sunt forma de organizare civică încare dacii şi-au păstrat fiinţa etnică până în zilele noastre,iar arhitectura rurală valahă stă la baza stilului brân-covenesc.

3. În titulatură, Constantin Brâncoveanul se con-sideră a fi un Basaraba, ceea ce arată că el se situează de-a lungul unui lanţ de conducători cu ascendenţă în castadacică ,,Zarabos Tereos”, din care se recrutau regii şi pre-oţii. Dosarul mitului Sarabha rămâne în continuare deschisipotezelor şi mai multor clarificări.

Una dintre ele este aceea a rezolvării dihotomieiZarabos Tereos -Tarabosteseos, creată prin diferenţele careexistă în cadrul lucrării lui Iordanes, „De origine actibusqueGetarum”, între versiunea Momsen, tipărită la 1882 şi ver-siunea Nisard, apărută la Paris în 1869. Documentele decare dispunem ne obligă să renunţăm la termenul de „tara-bostes”, în desemnarea nobililor daci, cu toate că, prin în-delungata lui folosire, acest cuvânt a reuşit să intre chiar înlucrări cu caracter academic (explicaţii). Pentru dacologie,

ELEMENTE DE CONTINUITATE DACICĂÎN VREMEA LUI CONSTANTIN BRÂNCOVEANUL

BASARABA(rezumat)

Gheorghe Şeitan


magazin

4

SEMNIFICAŢIA MARTIRIULUISFINŢILOR BRÂNCOVEANU – BASARABA

ÎN ISTORIA NAŢIONALĂconf. univ. dr. G. D. Iscru

Motto: „Fiii mei, fiţi curajoşi!

Am pierdut tot ce-am avut în această viaţă, cel puţin să salvăm sufletele noastre

şi să ne spălăm păcatele cu sângele nostru”(Constantin Brâncoveanu Basaraba)

În Dacia edenică(1) – adevărata „ŢarăSfântă”, „Ţara Zeilor”, „Ţara Soarelui”, un veritabil„imperiu” al libertăţii, ţara care n-a cunoscut sclaviaca instituţie, ţară ajunsă, în epocă, „polul civilizaţieişi al spiritualităţii” (Gheorghe Gabriel, 2001), patriapoporului primordial: arienii/pelasgii, patria stră-moşilor noştri reali: geţii, dacii, tracii, illirii(2), de-

scendenţii direcţi ai acestuia, spaţiul primei naţiuni şial primului Stat naţional afirmat în Antichitatea Eu-ropei –, în Dacia edenică deci, ascensiunea în înalteledemnităţi ale Statului naţional avea loc pe temeiulcompetenţei şi al destoiniciei, cei mai buni avansândierarhic(3). Cei vizaţi pentru conducerea supremă(regii, marii preoţi) beneficiau de o pregătire specialăîntr-o Academie sui generis, cu o redutabilă „pro-gramă didactică”, cum am spune azi, dar şi de altepregătiri şi practici care le puneau la încercare rezis-tenţa şi iscusinţa(4). Se crease astfel o veritabilă aris-tocrtaţie a spiritului şi a vocaţiei politice: „taraboştii”sau „sarabii”/„bhasarabii”, „luminaţi” precum„Saraba” – mitul ancestral al strămoşilor –, din rândulcărora se alegeau sacerdoţii şi regii. De acest mit an-

ca ştiinţă a cunoaşterii strămoşilor, abordarea ZarabosTereos, nu este decât o întoarcere la litera şi spiritul „Dacieipreistorice” a lui Nicolae Densuşianu” pe tema sarabilor,unde nu apare termenul de tarabostes (amănunte).

Pentru înţelegerea atributivului „Tereos” ce intră încompunerea denumirii castei nobiliare dacice, apelăm ladicţionarele de limbă sanskrită unde există un cuvânt utilizatîn buddhism - „thera”- cu înţelesul de „venerabil”. „Hera-Vada’’ constituie doctrina buddhistă a „celor bătrâni”, a celor„vechi” iar un theravădin este un adept al Thera-vădha. Prinurmare, tălmăcirea denumirii de Zarabos Tereos, ar fi aceeade Sarabii cei Bătrâni sau „Cei Vechi”. Probabil n-am fi datatenţie acestei ipoteze dacă n-ar exista o situaţie identicăîntre moşismul geto-dacic şi buddhism: doctrina religioasăbuddhistă a evoluat în India de la Theravădini la Ma-hayanişti, precum în Dacia de la Sarabha Therei la Pileati.

În mod indirect, Zarabos-Tereos, prin similaritate cuThera-Vada, face legătura cu „Vodă” (vadha) care este untitlu al domnitorilor români. Arătăm aici că „vadha” şi „bhan”sunt oarecum sinonime ale limbii sanskrite cu înţelesul de celcare vorbeşte, care proclamă ceea ce în trecutul antic con-stituia un privilegiu şi un semn al puterii conducătoare.

Dosarul getic Sarabha poate fi completat prinabordarea unor teme nerezolvate până în prezent, precumtălmăcirea inscripţiei KOTYSEQBEOS, existentă pe pateratezaurului de la Agighiol, traducerea textului sacru SarabhaUpanishad, interpretarea unităţilor decorative din tezaureîn interdependenţa lor şi altele (detalii).

Despre etnia autohton-valahică a Băsărăbeştilorîntemeietori de ţară semnalăm lucrarea relativ recentă a is-toricilor Matei Cazacu şi Dan Ioan Mureşan, intitulată, „IoanBasarab, un domn român la începuturile ŢăriiRomâneşti”(Ed. Cartier, Chişinău, 2013).

4. În folclorul românilor există balada lui ConstantinBrâncoveanul, de fapt un cântec bătrânesc autentic cu oepică grefată pe momentul uciderii voievodului şi a copiilorsăi, la ordinul sultanului turc. Dar balada lui ConstantinBrâncoveanul este un bun exemplu de cum pe un trunchimitologic antic s-au grefat fapte şi întâmplări mai recente,petrecute în istorie. La lectura textului avem surpriza să con-statăm că anumite elemente epice nu respectă decât parţialadevărul istoric şi anume scena refuzului de convertire re-ligioasă şi implicit a martirajului întregii familii. În schimb,fragmentele de text neconforme considerate de experţi obizarerie, în cel mai bun caz o fantazare a „creatorului pop-ular”, ni se par a fi cele mai preţioase, întrucât sunt con-forme cu evenimente legendare, consemnate a se fipetrecut în sec. III d. H, dar care pot fi urmărite în plan mi-tologic până în antichitatea cea mai îndepărtată (amănunte).

Astfel că acolo unde se crede că s-au găsitdovezile cele mai concludente ale istoricităţii cântecelorbătrâneşti, lucrurile nu stau deloc aşa, întrucât aceste creaţiidacice şi proto-dacice au fost permanent reactualizate, iarpentru a avea acces la esenţa lor divină trebuie dat josstratul periferic şi ajuns la substrat.


magazin

5

cestral, din care provine cuvântul devenit omonim,Basaraba, s-a ocupat colegul Gh. Şeitan în studiilesale iar colegul Eugeniu Lăzărescu, cu preocupări în-delungate pentru istoriografia limbii sanscrite/vedice,a ajuns la concluzia originii sanscrite a cuvântuluiBasaraba confirmând opinia d-lui Gh. Şeitan. Daciaavea, deci, o înaltă conducere eligibilă care, în timp,după merite dovedite „în neam”, a putut deveni şiereditar eligibilă, cum o probează succesiunea ultim-ilor ei regi (Scorillo, Duras, Decebal). Această situaţienu trebuie să ne surprindă dacă ne gândim la princip-iul fundamental al Dreptului Zalmoxian – „Dreptulnaţiunii înaintea tuturor”(5) –, principu care de atuncişi până azi era firesc să devină şi să rămână în modreal temelia dreptului internaţional(6).

În Evul mediu, principiul ereditar-electiv îndesemnarea conducătorului suprem (politic, confe-sional) a avut tăria să reziste până când slăbiciuni in-terne dar mai ales ingerinţe externe l-au dereglat; iar„firul” tradiţional s-a „reînnodat” cu mari eforturi.

După impactul dur al marilor migraţii, la sudde Dunăre, în baştina valahilor, etnosul masiv alzonei, cândva tot spaţiul dacic, au fost aleşi conducă-torii primului lor Stat nou naţional: Asăneştii. L-a fels-a întâmplat cu Basarabii din Valahia Mare nord –dunăreană (N.B.: era şi o Valahie Mare sud Dunăre-ană), cea care şi-a obţinut independenţa în 1330 cuBasarab Întemeietorul. Poate, la fel s-a întâmplat şi cuMuşatinii în Valahia est-carpatică (Moldova, până laNistru), după importanta etapă a voievozilor „de-scălecători” veniţi de peste munţi, din Maramureş,care şi-a obţinut independenţa în 1359 sub voievodulBogdan I. În Ardeal – Valahia de peste munţi, Carpat-ică – şi în spaţiile naţionale aferente, situaţia s-adereglat oarecum datorită agresiunii regatuluimaghiar, manevrat de papalitate; dar, încă în secolulal XV-lea, cel mai de seamă Voevod al Ardealului,Iancu de Hunedoara, este numit Ioan getul în izvoare.De asemenea, de-a-lungul Arcului carpatic continuatradiţionala „osmoză populară permanentă” (DavidProdan), ca între fraţi. Toate acestea – în consens cuplanul dacic autohton care ne-a traversat istoria.

Când în Valahia sud-Carpatică „firul” Dom-niei ereditar-elective s-a rupt după Radu cel Mare(1495-1508), boierii pâmânteni din Neamul „ales şitemător de Dumnezeu” al „Băsărăbeştilor”, printr-unefort deosebit au impus ca Domn pe Neagoe Basarab(1512-1521) care s-a dovedit un mare înţelept(7).

Ulterior, ofensiva otomană impunându-şisuzeranitatea asupra Valahiilor Dunărene, „firul”tradiţional se va „rupe” din nou iar sub „umbrela”otomană au pătruns în aceste ţări dacice stricătorii de

ţară din lumea greco-levantină.Către sfârşitul secolului XVI papalitatea şi al

său „Sfânt Imperiu Roman” au pornit, ca odinioară, onouă „cruciadă” sub deviză creştină, în realitate tot caatunci, adică pentru încorporarea „Răsăritului schis-matic” în care intrau şi „Ţările Dacice”, în timp ce înmintea făloşilor principi maghiari ai Ardealului îşifăcea din nou loc himera „Ungariei mari”.

În Valahii, peste greutăţi şi primejdii, în con-textul noi „cruciade” europene, revenea ideea unei noi„restaurări” a Daciei. Dar noua confruntare între im-perii le adusese în faţa dilemei hamletiene: „a fi sau anu mai fi...” şi era mare trebuinţă acum de un nou„Alexandru” care să taie „nodul gordian”. PământulDaciei, ca şi atunci, l-a dat pe „noul Alexandru”, înpersoana geniului politic şi militar, al nostru şi allumii, pentru „restaurarea” ţării sale în „hotarul dinveac”: Mihai Voevod Viteazul. Dar căpeteniilor „cru-ciadei” – în frunte cu Papa, cu ale sale „trei coroanepuse une peste alta” –, cu obiectivul lor tradiţional, nule trebuia un nou „Alexandru” şi atunci, cu viclenie şisadism i-au pus la cale asasinarea tocmai când era la„un pas” de marea împlinire. După care la scurt timpimperiile au căzut la pace iar peste Ţările Dacice arevenit mai lacomă şi mai agresivă pletora greco-lev-antină care a dominat prima treime a veacului XVIIîn Valahiile Dunărene iar „firul” dinastic tradiţional s-a „rupt” din nou.

Astfel că, iarăşi prin eforturi deosebite, înValahia sud-carpatică, cu Domnia lui Matei Basaraba(1633-1654) se „reînnoda” „firul” întemeietorilor deţară, Basarabii, iar prin politica sa înţeleaptă noulBasaraba promitea o nouă şansă planului dacic auto-hton pentru „restaurarea” ţării. Umanistul UdrişteNăsturel chiar l-a numit pe noul Domn „Voievod alacestei Ţări Dacice”. Dar şi Domnia aceasta s-aîncheiat cu o subminare tipică din partea „caluluitroian” – „partida” politică greco-levantină. Şi Dom-nia lui Vasile Lupu în Moldova (1634-1653) fusese ovictorie a partidei naţionale dar în final a fost copleşităpolitic de perfidia aceluiaşi „cal troian” şi s-a încheiatcu un sfârşit fără glorie.

Dintre greco-bizantinii ajunşi în Valahia Mares-a detaşat numeroasa familie a Cantacuzinilor înfrunte cu tatăl ei, Constantin, ajuns mare postelnic şi– interesant şi curios! – lider al „partidei” naţionaleanti-greco-levantine. Dintre feciorii familiei a ajunschiar la Domnie cel mai răzbătător dintre ei, ŞerbanCantacuzino (1678-1688), cel suspectat de „partida”pâmânteană, mai nou şi de istorici, pentru gânduri im-periale bizantine.

Către sfârşitul veacului XVII Ţările Dacice


magazin

6

ajunseseră iarăşi, între imperiile ce se înfruntau dinnou pentru himera „Imperiului universal”, în faţa am-intitei dileme hamletiene. Reveneau vremuri grele.

Sesizând, desigur, toate acestea, la moartealui Şerban Cantacuzino (1688) boierii din „partida”pământeană au optat pentru un Domn autohton în per-soana încă tânărului atunci, dar înţeleptului mare lo-gofăt Constantin Brâncoveanu din acelaşi Neam al„Băsărăbeştilor” întemeietori de Ţară în tradiţie stră-moşească. Deci, nu întâmplător, pe celebra stampă anoului Domn, cu cei patru feciori ai săi, este in-scipţionat numele BASARABA, nume căruia – ca şiîn cazul lui Matei Aga din Brâncoveni, recte MateiBasaraba, cum fusese şi în cazul lui Neagoe Basarab– istoricii noştri, adepţi ai tezei false şi absurde a as-cendeţei noastre romane, nu i-au dat atenţie. Or, înpledoaria noastră pentru recuperarea identităţii noastrenaţionale reale – falsificată şi încă mai grav refalsifi-cată în aceşti ani ai „tranziţiei” spre ... nicăieri, dacăne orientăm spre Antichitate şi Străvechime, epoci alestrămoşilor arieni/pelasgi şi traco-geto-daci, nu tre-buie să uităm că „seva” din aceste nobile rădăcini is-torice urcă, în timp, prin generaţiile succesoare, pânăla noi, precum „energia subtilă” în corpul uman (pecare o ştim şi o simţim că există), purtând mesajulplanului dacic autohton care ne-a traversat istoria,plan de Unitate politică, Suveranitate şi Identitatenaţională reală, de demnitate şi dreaptă credinţă însoceitatea noastră modernă, cum atât de corect şi fru-mos spune poetul naţionalist Niochifor Crainic încatrenul: „În Doina dulce a mamei Dochii/ Alunec dinpărinţi în prunci/ Şi deschizând pe lume ochii,/ În celde azi sunt cel de-atunci”.

La alegerea ca Domn a lui Constantin Brân-coveanu Basaraba s-a repetat – de reţinut! – „scena”de la alegerea altui Basaraba, numit în cărţile de isto-rie Neagoe Basarab. Ca şi Neagoe, atunci, şi Brâncov-eanu Basaraba a dorit, de la început – reveniserăvremuri grele! – să-şi asigure unitatea politică internă.„Mai mult fără voia mea m-aţi ridicat Domn” le-a am-intit el boierilor electori şi le-a cerut, în schimb, „săvă arătaţi (faţă de Neam şi Ţară, prin el ca Domn,n.n.), „credinţa cea adevărată”, făgăduindu-le larându-i că şi ei şi Ţara vor avea de la Domn „drep-tate”(8).

Domnia lui Constantin BrâncoveanuBasaraba (1688-1714) în Valahia/ŢaraRumânească(9) a fost o mare reuşită din toatepunctele de vedere(10). De reţinut că prin aceastăDomnie autohtonă iarăşi se „reînnoda” „firul” stră-moşesc al înţelepţilor Basarabi întemeietori de Ţară.

Desigur, pe Domnul pământean îl va fi îngri-

jorat orientarea Cantacuzinilor, rudele sale de sânge,spre Rusia lui Petru I (în devenire imperială) dar n-aforţat nota în raporturile cu ei din acest motiv, pentrua menţine un echilibru politic intern atât de necesar.L-a neliniştit şi orientarea similară a lui Dimitrie Can-temir despre care Eminescu, cu simţul său istoric, aspus foarte multe într-un singur vers: „Cantemircroind la planuri din cuţite şi pahară”.

Cu Cantacuzinii, Brâncoveanu Basaraba afost, poate, prea îngăduitor. N-a mers cu gândul pânăla actul extrem al trădării din partea lor, în primul rînddin partea înţeleptului şi cândva ocrotitorului săuunchi, Constantin Stolnicul, ajuns prima autoritate afamiliei. Numai că la aceştia nostalgia bizantină,poate, le „reactivase” gândul la o Domnie cantacuzinăpur sânge în Valahia (nepotul, Domnul de acum, fiindCantacuzin „doar” după mamă). Poate, alţi Can-tacuzini vor fi avut acest gând şi cu Mihai Viteazul,cel cu paternitate cantacuzină(11). Acum Cantacuziniifăceau şi ei „planuri din cuţite şi pahară...”.

Oricum, evoluând sau... involuând, discretdar şi vizibil în ultimii ani ai Domniei lui ConstantinBrâncoveanu Basaraba, la începutul anului 1714 Can-tacuzinii finalizau în mare taină odiosul act al trădăriide Domn şi Ţară.

...Şi totul s-a înnegurat atunci când trimisulPorţii Otomane a venit pentru a-l ridica pe Domnulmazil (24 la 25 martie 1714), împreună cu familia,precum şi cu marele vistier Ianache Văcărescu de lacare sultanul harpagon spera să afle locul şi al altoraveri ale nefericitului Domn, altele decât celedezvăluite de Cantacuzini. Iar la jaful otoman, Capi-tala ţării parcă încremenise!

Au urmat, la Constantinopol, chinurile în carecălăii sultanului excelau, chinuri atât înainte cât maiales după refuzul nevinovatelor victime, părinte şi fii,de a se converti la islamism.

Din punctul de vedere al interesului naţional,al rudeniei de sânge şi general uman, „soluţia” Can-tacuzinilor a fost greşită iar politic suprem vinovată.Iar greşelile în politică sunt crime! Căci pentru aceaînaltă trădare Ţările Dacice Dunărene au plătit nu doarcu secolul dublei xenocraţii turco-fanariote, ci şi su-portând fanariotismul cel de viaţă lungă în timp.

În ce-i priveşte pe nefericiţii Basarabi, părin-tele şi cei patru feciori ai săi, împreună cu marelevistier Ianache Văcărescu, după ce suportaseră chin-urile din partea călăilor, în ziua de 15 august 1714 –mare sărbătoare creştină şi când BrâncoveanuBasaraba împlinea 60 de ani iar Doamna sa îşiprăznuia onomastica în vremurile bune –, într-o umil-itoare şi sinistră procesiune au fost purtaţi pe uliţele


magazin

7

constantinopolitane până în piaţa Ialichioşc dinapropierea Seraiului, unde a avut loc execuţia subprivirile sultanului, ale marelui vizir şi ale stilaţilordiplomaţi europeni prezenţi în Capitala otomană.Doamna Maria şi ceilalţi membrii ai familiei rămăs-eseră întemniţaţi la închisoarea Edicule.

Del Chiaro, secretarul Domnului ConstantinBrâncoveanu Basaraba, îi atribuie nefericituluipărinte, înaintea execuţiei, următoarele cuvine cătrefii săi: „Fiii mei, fiţi curajoşi! Am pierdut tot ce-amavut în această viaţă, cel puţin să salvăm sufletelenoastre şi să ne spălăm păcatele cu sângele nos-tru”(12).Întâi au fost decapitaţi feciorii – în care, desigur,înţeleptul Domn îşi pusese speranţa restatorniciriiDomniei autohtone ereditare –, sub privile tatălui lor...A fost una din cele mai zguduitoare execuţii din câtese pot închipui! Cel mai cumplit – dacă mai râmâneloc pentru aşa ceva! – a fost momentul decapitării fe-ciorului mezin, Mateiaş, copilul de 11 ani, care la ridi-carea iataganului s-a aruncat la picioarele sultanului,implorând iertare, sub promisiunea trecerii la islam.Dar după ce tatăl, cu ultimele resurse şi cuvinte i-aputut spune fiului că „e mai bine să moară de o miede ori, dacă ar fi cu putinţă, decât să-şi renege credinţastrămoşească”(13), Mateiaş, revenindu-şi din spaimamorţii, şi-a pus capul sub iataganul călăului.

Ultimul a fost executat Constantin Brâncov-eanu Basaraba.

Târziu, balada Brâncoveanului consemnavocea ultimă a martirului, nerostită dar lăsată pestetimp Neamului şi lumii: „Câini turbaţi, turci, liftă rea/De-ţi mânca şi carnea mea/ Să ştiţi c-a murit creşti/Brâncoveanu Constantin” (Vasile Alecsandri, Poeziipopulare).

Constantin Brâncoveanu Basaraba şi cei patrufeciori, martiri creştini ai Neamului, au fost sanctifi-caţi de Biserica Ortodoxă Română la data de 20 iunie1992, iar praznicul comemorării a fost stabilit pentrudata de 16 august, al fiecărui an, până la sfârşitulveacurilor. De la martiriul lor, consemnăm acum 300de ani.

*

În ce-i priveşte pe Cantacuzini, cei puternicîmpământeniţi în Valahia, dând chiar jertfă din neamullor, precum şi un Domn important, dar care se şi bu-curaseră de bunurile vieţii în Domnia nepotului ajunsDomn, totuşi cu sufletul încă greco-bizantin, în mitealor s-a putut reactiva gândul la un Domn Cantacuzinpur sînge în Valahii, prin care să se poată merge sigur

la împlinirea himerei greco-bizantine, cu sprijinulRusiei în devenire imperială, căci ataşamentulnaţional al înţeleptului şi prudentului nepot, pe „jumă-tate” Cantacuzin, le putea încurca planul lor construit„din cuţite şi pahară”. Acum, neînţeleptul stolnic Con-stantin Cantacuzino, prima autoritate a familiei, cufiul său „tocmai potrivit” pentru Domnie, îi va fiantrenat pe toţi ai „Casei” menţinută până atunci lamare cinste de voievodul nepot după mamă; Can-tacuzinii deveniseră, precum strămoşii lor de odin-ioară „calul troian” în viaţa politică a Valahiei. De aici – crima politică săvârşită de Cantacuzini în1714, crimă prin care a fost zădărnicită încă o nouăşansă de „restaurare” a Daciei sub o dinastie naţionalăereditar-eligibilă pe „firul” tradiţiei strămoşeşti înspiritul planului dacic autohton care ne-a traversat is-toria şi încă ne animă.

31.03.2014

___________1) Miron Scorobete, Dacia edenică, ed. a II-a, Ed. Renaşterea,Cluj Napoca, 2010.2) Conf. univ. dr. G.D.Iscru, Strămoşii noştri reali: geţii, dacii,tracii, illirii – naţiunea matcă din vatra „Vechii Europe”, Ed.Nicolae Bălcescu şi Ed. Mica Valahie, Bucureşti, 2010.3) Este şi concluzia colegului dacolog, aromân, Branislav Şte-fanoscki – Al. Dabija, Hiperboreii şi Zamolxismul. Izvoare clasiceşi cercetări noi. Inscripţiile de la Sinaia. Despre rădăcinile creş-tinismului, Ed. Uranus, Bucureşti, 2013, p. 276-282.4) Pentru pregătirea militară a tinerilor – a se vedea: AcademicianAl. Surdu, Lykantropia şi organizarea junilor la daci şi popoareleariene, în lucarea sa: Şcehii Braşovului, Ed. Kron – Art, Braşov,2010, p. 259-292.5) Carolus Lundius, Zamolxis, primul legiuitor al geţilor, Upsala-Suedia, 1687, trad. de Maria Crişan, Cuvânt înainte de dr.Napoleon Săvescu, Ed. Axa, Botoşani, 2002, p. 179, 276-282.6) Conf. univ. dr. G.D.Iscru, Dreptul naţiunilor înaintea tuturor,principiul fundamental al dreptului Zalmoxian, în rev. „Studii şicercetări de Dacoromânistică”, rev. Academiei Dacoromâne, Bu-cureşti, 2011, nr. 1.7) Istoria Ţării Româneşti, 1290-1690, Letopiseţul Cantacuzinesc,ed. critică de C. Greceanu şi Dan Simonescu, Ed. Acad. R.P.R.,Bucureşti, 1690, p. 14-27.8) Letopiseţul Cantacuzinesc, op. cit., p. 190-191.9) Aceasta trebuie să fie titulatura completă a Domnului şi numelecorect al ţării: Rumânească.10) Şt. Ionesc şi Panait I. Panait, Constantin Vodă Brâncoveanu,Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1969.11) Pe larg – prof. dr. Marin Al. Cristian, Mihai Viteazul, restau-ratorul Daciei şi al Bisericii Strămoşeşti, Ed. Nicolae Bălcescu,Bucureşti, 2011.12) Şt. Ionesc şi Panait I. Panait, op. cit, p. 291, s.n.13) Ibidem, p. 292, s.n.


magazin

8

Dacii: „punte genetică“ între populaţiile vechidin Epoca Bronzului şi a Fierului şi populaţia

actuală a României?

Prof. Univ. Dr. Dr. Doc. Alexander Rodewald şi Dr. Georgeta Cardoş

Partea I: Paleogenetica mole-culară – „fereastră” către trecutulomenirii în elucidarea unor enigmeistorice (prezentare: Prof. Univ. Dr.Dr. Doc. Alexander Rodewald)

Există continuitate a populaţiei pe terito-riul României din Epoca Bronzului şi a Fieruluipână în zilele noastre? Suntem noi, românii deastăzi, urmaşii populaţiilor care au trăit pe acestemeleaguri (pe teritoriul României) cu mii de aniîn urmă?

Putem spune că populaţiile dacice auconstitutit o „punte genetică” între populaţiilevechi din Epoca Bronzului şi a Fierului şi popu-laţia actuală a României?

Iată întrebări la care Paleogenetica ne-arputea ajuta să găsim răspunsuri. Dar ce este pa-leogenetica?

Paleogenetica moleculară umană este oştiinţă nouă care a rezultat dintr-un proces de “hi-bridizare” a două ştiinţe: Paleoantropologia şiGenetica moleculară. Succesele acesteia se da-torează în special progreselor tehnice ex-cepţionale de laborator realizate în ultimii 25 deani în domeniul analizelor de ADN în general şiîn special a descoperirii şi realizării unor metodetehnice extrem de rafinate şi revoluţionare ca deex. metoda PCR (“Polymerase Chain Reaction”).Primele studii de ADN vechi în acest nou dome-niu ştiinţific au fost realizate în anii 1980, când afost extras ADN fosil dintr-un cartilagiu costal alunei mumii vechi de 2.000 de ani de cătrecercetători chinezi de la Hunnan Medical School.

În 1985 a fost extras şi clonat ADN fosildin mumii egiptene de către profesorul SvantePääbo, “părintele fondator al paleogeneticii mol-eculare”, actual directorul Institutului deAntropologie Evoluţionistă Max-Planck dinLeipzig, Germania. Recent, echipa de cercetătoricondusă de prof. Pääbo a reuşit să extragă ADNdin oase fosile de Neandertal, vechi de peste35.000 de ani şi să-l secventieze, iar în martie2013 au anunţat finalizarea descifrării genomu-lui, dovedind asemănarea genetică dintre omulde Neandertal şi omul modern.

Paleogenetica moleculară a devenit în ul-timul deceniu un domeniu de cercetare ştiinţificăde mare actualitate, ce permite studierea unoraspecte ştiinţifice foarte complexe şi sofisticatecum ar fi: structura genetică şi socio-familială apopulaţiilor umane vechi şi actuale, relaţiile lorde înrudire genetică, originea, evoluţia şirăspândirea omului modern, evoluţia genelor şia genomului uman, fără să mai vorbim de apli-caţiile fenomenal de importante în medicinălegală, în genetică clinică-medicală (analiză şi di-agnoză în bolile genetice, terapia lor), în geneticăforensica şi în paternitate.

Paleogenetica moleculară poate fi con-siderată o „fereastră” către trecutul omenirii înelucidarea unor enigme istorice care au preocu-pat şi preocupă lumea ştiinţifică la nivel inter-naţional, cum ar fi: elucidarea identităţii familieiţarului Nicolae al Rusiei (ucisă de comunişti), elu-cidarea identităţii şi a apartenenţei etnice a luiÖtzi şi a lui Cristofor Columb, despre care dorimsă prezentăm câteva aspecte interesante ca apli-caţii practice ale principiilor teoretice ale paleo-


magazin

9

genetici moleculare şi ale metodelor de analizăde laborator, precum şi a modului/modelelor deinterpretare a datelor.

Partea a II-a: Originea si in-rudirea populatiilor vechi si actualedin Romania - dovezi genetice sipaleogenetice (prezentare: Dr. Geor-geta Cardos)

Din fascinaţia pentru realizările ştiinţificeextraordinare şi posibilităţile excepţionale îndomeniul paleogeneticii, în anul 2002, într-o dis-cuţie amicală dintre Prof.univ.Dr.Dr.DocentAlexander Rodewald (Directorul Institutului deBiologie Umană şi Antropologie al UniversităţiiHamburg, Germania şi Professor Honoris Causaal Universităţii din Bucureşti) şi domnul Decan alFacultăţii de Biologie, Prof.univ.Dr.Călin Tesio, s-a născut ideea unui proiect de studiu paleoge-netic comun germano-român pe populaţii umanevechi din Epoca Bronzului şi a Fierului de pe ter-itoriul României. Celor doi profesori li s-au alătu-rat Dr. Alexandra Comşa de la Institutul deTracologie, precum şi Dr. Nicolae Miritoiu şi Dr.Andrei Soficaru de la Institutul de Antropologie“Francisc Rainer” (ambele Institute ale Acade-miei Române), care au furnizat materialul bio-logic. În 2003 s-a alăturat echipei şi Dr. GeorgetaCardos, care a adus un plus de pasiune, opti-mism şi dorinţa de a descifra cât mai mult cuputinţă din mesajul genetic transmis peste timpde oamenii care au locuit cu mii de ani în urmăpe teritoriul României. Probele biologice au fostreprezentate de oase şi dinţi umani fosili de la 50de indivizi din populaţii umane vechi ce au trăitpe teritoriul României în Epoca Bronzului (22) şiîn Epoca Fierului (28), prelevate din 17 situriarheologice din sudul, sud-estul şi estulRomâniei, predominant de pe valea Dunării şi depe ţărmul Marii Negre (bazinul carpato-danu-biano-pontic).

Scopul principal al studiului nostru de pa-leogenetică moleculară a fost de a aduce infor-maţii despre: a) structura genetică a populaţiilor

umane vechi din Epoca Bronzului şi a Fierului depe teritoriul României şi b) relaţiile lor geneticecu populaţii europene actuale, în special curomânii actuali, dar şi cu alte populaţii modernedin Europa de Sud-Est.

După o muncă intensivă de aproape unan de planificare, de pregătire ştiinţifică şi tehnicăplină de pasiune, de eforturi intelectuale şi finan-ciare în care s-au realizat în primul rând condiţiilecomplexe şi extrem de severe de muncă în lab-oratoare optimizate după standardul internaţionalîn cadrul Institutului din Hamburg, Germania(unde a fost realizat integral studiul paleoge-netic), s-au introdus şi optimizat metodele noi deanaliză a moleculelor de ADN vechi, au fost ex-trase şi analizate cu succes primele mostre deADN vechi mitocondrial şi nuclear. Încurajaţi deaceste prime succese după o muncă depregătire uriaşă, plină de sacrificii de timp, ma-teriale şi de energie nervoasă, noi, cei implicaţiîn acest studiu, am continuat cu multă persev-erenţă şi consecvenţă de a aduna materialul ge-netic necesar analizei mai mult de 3 ani, pentruun studiu ştiinţific cât mai obiectiv şi mai validd.p.d.v. al informaţiei ştiinţifice şi al valabilităţii is-torico-arheologice şi antropologice. Astfel a fostrealizat primul studiu de paleogenetică molecu-lară pe probe osoase ce au aparţinut unor indivizidin populaţii umane vechi de pe teritoriulRomâniei. Acest studiu complex de paleogenet-ică moleculară, desfăşurat pe o perioadă de 4ani (2003-2006) a fost finanţat în cea mai mareparte din bugetul directorial al Institutului de Bi-ologie Umană al Universităţii din Hamburg, Ger-mania, pus la dispoziţie de dl Prof. univ.Dr.Docent Alexander Rodewald, directorul instituţieişi parţial de DAAD (Deutscher AkademischerAustausch Dienst) Germania, precum şi prinProgramul Sokrates-Erasmus al Uniunii Eu-ropene.Rezultatele realizate de noi prin analiză celor 50de indivizi din Epoca Bronzului şi Epoca Fieruluiam căutat să le analizăm şi să le prezentăm câtmai obiectiv şi la un nivel ştiinţific cât mai “up-to-date”.

Analiza structurii genetice a populaţiilor


magazin

10

din Epoca Bronzului şi a Fierului de pe teritoriulRomâniei a relevat o variabilitate genetică re-dusă a acestor populaţii vechi, atât la nivel mito-condrial cât şi la nivel nuclear, în comparaţie cupopulaţiile moderne europene, inclusiv populaţiaromânească actuală. Această variabilitate genet-ică redusă ar fi putut fi rezultatul unei parţiale izo-lari reproductive, ca urmare a organizării socialeşi culturale locale în grupuri mici.

În privinţa relaţiilor genetice ale acestorpopulaţii vechi din Epoca Bronzului şi a Fieruluide pe teritoriul României cu populaţiile actualeeuropene, analiza noastră a relevat la nivelulmarkerilor de ADN mitocondrial relaţii geneticemai apropiate între acestea şi populaţia turcă deorigine tracică de pe coastele Marii Negre şi aleMarii Mediterane. Rezultatul acesta ar putea fiexplicat în contextul istoric ca o consecinţă a mi-graţiilor vechi (din Epoca Bronzului) ale unorgrupuri umane din regiunea Dunării (astăziRomânia, Serbia şi Bulgaria) către est, cătreregiunile litoralului Marii Negre şi Marii Mediter-ane, astăzi regiuni turceşti.

Analiză în contextul populaţional aldatelor de ADN mitocondrial ale românilor actuali(o parte dintre datele genetice fiind obţinute denoi prin studiul unui eşantion de populaţieromânească actuală) a condus la evidenţiereaunor relaţii genetice mai apropiate între aceştiaşi populaţia din Bulgaria, care ar putea fi expli-cate prin originea comună în populaţiile umanevechi tribale (proto-traci şi traci). Au fost evidenţi-ate de asemenea relaţii genetice ale populaţieiromâneşti actuale cu alte populaţii moderne eu-ropene, cum ar fi populaţiile din Italia şi Grecia,care d.p.d.v. istoric ar putea fi rezultatul: a) uneiperioade mai lungi de ocupaţie romană (peste150 de ani) în primele secole din mileniul I d.Chr;b) unor activităţi intense comerciale ale grupurilorumane vechi de pe teritoriul României de astăzişi grupurile de populaţii vechi de pe teritoriul deastăzi ale Greciei şi Italiei, care au realizat coloniicomerciale pe coasta vestică a Marii Negre (Do-brogea de astăzi) între secolele IV-VIII i.Chr.

Analiza genetică la nivel de ADN nucleara evidenţiat relaţii genetice mai apropiate între

populaţiile vechi de pe teritoriul României şi pop-ulaţia actuală din Italia. Acest rezultat ne-a uimit:oare ar putea reflectă cumva o origine comună? Dintre populaţiile europene actuale utilizate înstudiul nostru, aromânii, turcii din aria MariiMediterane, grecii şi românii moderni au demon-strat relaţii genetice mai apropiate cu populaţiilevechi din România din Epoca Bronzului şi aFierului.

Markerii nucleari suferă recombinare întimpul diviziunii meiotice şi reprezintă ereditateatransmisă biparental, în timp ce ADN-ul mitocon-drial se transmite de la o generaţie la alta exclu-siv pe linie maternă. De aceea, analizăinformaţiei genetice provenite de la moleculelede ADN nuclear şi mitocondrial pot conduce larezultate diferite din punct de vedere al relaţiilorde înrudire genetică, reflectând “istoria” diferităa genomurilor mitocondrial şi nuclear de-a lungulevoluţiei speciei umane.

Rezultatele studiului nostru sugereazăpăstrarea unui nucleu genetic al acestor populaţiiumane vechi din Epoca Bronzului şi a Fierului dinRomânia, care s-a transmis la populaţia actualăromânească, probabil prin intermediul populaţi-ilor geto-dacice, în ciuda tuturor influenţelor ge-netice din partea populaţiilor migratoare trecutepeste acest teritoriu carpato-danubian-pontic.Aceste rezultate sugerează implicit posibilitateaexistenţei unei continuităţi genetice care, pe operioada de aproape 5.000-6.000 de ani, dinEpoca Bronzului şi până în zilele noastre, s-aconservat în structura genetică a populaţiei ac-tuale de pe teritoriul României.

Continuarea studiilor de paleogeneticăpe eşantioane mai mari şi pe populaţii vechi dinepoca dacică ne-ar ajută să răspundem cu maimultă precizie şi cu mai multă certitudine la nu-meroase întrebări privind originea şi relaţiile deînrudire ale populaţiilor vechi şi actuale dinRomânia.


magazin

11

II. DACOLOGIA LA COŞBUC

ACTUALITATEA LUI GEORGE COŞBUC

prof. Mariana Terra,New York

Poet clasic român, renumit prin talent şivocaţie, ardelean prin naştere, patriot prin în-treaga-i fibră biologică şi spirituală, nemuritor printot ce a creat pentru mai binele neamului său,George Coşbuc a fost şi rămâne un exemplustrălucit de fiu credincios al poporului în mijloculcăruia s-a născut şi pe care l-a slujit cu profundăcredinţă întreaga sa viaţă.

Congresul Internaţional de Dacologie,aflat la cea de-a XV-a ediţie şi desfăşurat pepământul sfânt al dacilor, în Transilvania dedurere şi bucurie a neamului românesc, scoateîn relief aportul incomensurabil al înaintaşilornoştri la zidirea trainică şi de neclintit a istorieimăreţe care a început cu străbunii daci şi carecontinuă cu noi şi va dăinui cu urmaşii noştri.

George Coşbuc ne călăuzeşte şi astăzi,ca un arc infinit de lumină şi inspiraţie.

Istoria nu ne-am pierdutAşa cum unii ar fi vrut!

Suntem aici, vom fi mereuŞi voi şi el şi tu şi eu.

Din daci suntem scoborâtori,Cu ei suntem biruitori.Înaintaşii n-au pierit

Iar noi, prin timp, i-am nemurit.

Atât cât suntem pe pământ,Vom apăra trecutul sfânt

Venit prin veacuri de la ei,Slăviţii daci, măreţii lei.

În Dacia toţi ne-am născutSă-i fim şi pavăză şi scut,

Să-i preamărim pe-aceia careEroi sunt pentru fiecare.

Steagurile ţării noastre,Roşii, galbene, albastre,Le-nălţăm a primăvară:

Dacia să-nvie iară!

Coşbuc se află-n primul rând Prin versuri calde îndemnând

Să preţuim trecutul dacŞi daci să fim din veac în veac.

Puterea este-acum în noiCând ne slăvim bravii eroi.

Coşbuc e-aicea. Să-l cinstimŞi visul să i-l împlinim!

***


magazin

12

PARALELISM ÎNTRE VIZIUNEA LUI GEORGE COŞBUC ŞI A LUI MIHAI EMINESCU

PRIVIND MITUL DACIC AL SOARELUI– rezumat –

profesor Gheorghe Bucur

Între miturile fundamentale ale umanităţii,mitul solar este unul dintre cele mai importante şisemnificative. Există din „evul timpuriu”(10.000a.H.) un cult solar în întreg arealul carpatic (VirgilVasilescu, Semiotica). În istoria noastră, găsim sim-boluri solare în mărturii arheologice, vechi de mii deani: reprezentări în ceramica Culturii Cucuteni sau petăbliţele de la Tărtăria. Discutând despre „mitologiasolară”, Romulus Vulcănescu (Mitologia română)susţine: „Solarismul este o dominantă mitică, propriespiritualităţii pre-, protoromâne şi române”. Culturanoastră populară şi, după modelul ei, cea cultă aufolosit, cultivat şi dezvoltat motivul soarelui în for-mule şi structuri diverse, bogate şi ingenioase, dându-i semnificaţii adânci şi complexe în cadrul uneiremercabile mitologii naţionale.

Nu trecuseră 20 de ani de când M. Eminescu,„dacul cel mare al poeziei româneşti”, aflându-se Încăutarea unei mitologii româneşti (Ion Rotaru),crease poetic între 1871-3 (în postume) un complexunivers mitologic, ca prin 1890 să se realizeaze o nouăevocare şi dintr-o altă perspectivă a mitologieinaţionale prin poetul ardelean G. Coşbuc (1866-1918).

Ambii scriitori au fost admiratori ai culturiişi civilizaţiei indiene şi sanscrite. În perioada studiilorla Viena şi Berlin, 1869 – 1874, Eminescu asimilaseinformaţii vaste despre civilizaţia indiană veche pecare le va folosi în opera lui (v. Amita Boshe). La rân-dul lui, Coşbuc traduce texte fundamentale sanscrite(Ramayana şi Mahabharata), Sacuntala, publică An-tologie sanscrită, Proverbe indice ş.a. Autorul pre-ciza: „De când am început să scriu, m-a tot frământatideea să scriu un ciclu de poeme cu subiectele luatedin poveştile poporului, şi să le leg astfel ca să le dauunitate şi extensiune de epopee.”(s.n.)

Între cei doi poeţi există, dincolo deasemănări, o serie de deosebiri dintre care una estemajoră: dacă Eminescu realizează o mitologie is-torică, preocupat fiind în mod expres de perioada

dacică, Coşbuc realizează o mitologie, pe care oputem numi, folclorică, accentul necăzând pe epocaistorică dacică decât din perspectivă politico-naţional-patriotică, în texte ca Decebal către popor, Volos,preot dac, Podul lui Traian, Un cântec barbar,Moartea lui Gelu, „poetul ţărănimii” (C. Dobrogeanu-Gherea), orientându-se, cu precădere, spre o altă zonăa spiritualităţii noastre – cultura populară. În articolulObiceiuri şi credinţe, autorul îşi explică viziunea:„Acu, ori de unde am avea credinţele şi obiceiurile,ele nu trebuie căutate tot numai în fapte istorice,ci în mitologie. Iar noi orăşenii râdem de ţărani fi-indcă îi vedem crezând ceva, ţinând cu sfinţenie laformule întunecat de vechi, care odată au fost dogmeşi ceremonii de-ale cultului naturii.” (s.n.) Aşadar,nu aspecte istorice, ci tradiţii.

În ce priveşte moştenirea tradiţiilor de ladaci, scriitorul ardelean este destul de reţinut, afir-mând că „Ne-or fi rămas ceva obiceiuri şi credinţe şide la daci”, însă, acceptă, şi de la slavi, de la„popoare năvălitoare”, evrei, armeni, de la popoareledin jur ş.a.; deşi apreciază că „avem foarte multe dela romani”, precizează scurt: „dar nu toate” şi dă ex-emplu susţinerea greşită a originii latineşti a joculuiCăluşarii sau al „bătutului câinilor” iar, când e vorbade Dochia, afirmă că „E de lăudat frumoasa stăruinţăde a căuta în obiceiurile noastre, în numele mitologiceale noastre, dovezi de latinitate şi de neîntreruptălocuire a românilor în Dacia Traiană; e însă de crit-icat nechibzuita goană de-a găsi obiceiuri şi cred-inţe clasice greco-latine în toate obiceiurilenoastre…”(s.n.) Deşi nu le numeşte ca fiind de orig-ine dacică, aceste tradiţii, pe care le apreciază „în-tunecat de vechi”, nu pot proveni decât dintr-o etapădacică sau chiar mai veche, tracică. CercetătorulGligor Haşa consideră că ne vin, fără echivoc, dinsubstrat, referindu-se, evident, la daci. Altădată, po-etul ardelean va afirma că poeziile poporului nostru„Sînt originale, că sînt vechi, sînt concepţii primitive,sînt fondul comun al rasei ariene (s.n.).” S-ar putea


magazin

13

spune că G. Coşbuc, încercând să depăşească limiteleviziunii latiniste a Şcolii Ardelene, dominantă înepocă, prin invocarea universalităţii motivelor fol-clorice naţionale, înscrie cultura noastră popularăîntr-o sferă mai largă decât cea greco-latină şicarpato-mediteraneană şi chiar mai veche.

Luând modelul celebrelor epopei traduse,Ramayana şi Mahabharata, Coşbuc consideră că civ-ilizaţia dacică se regăseşte în specii literare precumbasmul, legenda sau balada şi va acţiona în con-secinţă. Viziunea mitologică a poetului valorificăresurse multiple ale culturii populare, una de natură(am numit-o) folclorică, bazată pe obiceiuri fixate printradiţie. Este una apropiată de existenţa umană obiş-nuită, spre deosebire de cea a lui Eminescu, la caremiticul are, în special, funcţii filozofico-simbolice.Pentru realizarea acestei mitologii naţionale, poetulfoloseşte două căi: substituie zeităţile mitologiei cla-sice, greco-latine prin zeităţi autohtone sau prin ele-mentele naturale. El datorează orientarea către creaţiapopulară, mai ales, Tribunei din Sibiu, unde tânăruleste primit cu braţele deschise de Ioan Slavici, con-ducătorul ei, dar cheia acestui mod de a reînvia mi-tologia o constituie teoria solar-meteorică în vogă înEuropa vremii studiilor lui la Cluj (1884 – 1885).

Îmbinând cele două teze, poetul ardelean vacrea o serie de texte, care se voiau, iniţial, a forma, oepopee naţională ca Atque nos, Fata Craiului din ce-tini, Brâul Cosinzenii, Fulger, Cetină Dalbă, Tulnicşi Lioara ş.a., majoritatea având o simbolistică solară.

Dintr-o afirmaţie cu caracter autobiografic(făcută de Eminescu la 18 ani) putem deduce statutulde diriguitor cosmic atribuit soarelui: „Dumnezeul ge-niului m-a sorbit din popor, cum soarele soarbe unnour de aur din marea de amar”. Cu valoare miticădirectă este termenul Hyperion, folosit de Demiurg canume pentru Luceafăr: „Hyperion ce din genuni/Răsai …” Porivit mitologiilor antice, în operele luiHesiod şi Homer, Hyperion este fiu al soarelui sausoarele însuşi. În Memento Mori, Soarele este stăpânal ţinutului sacru dacic şi este nu numai zeu dacic,ci şi şi luptător împotriva zeilor Romei atacatoare,fapt ce ne îndreptăţeşte a-i acorda soarelui statutul desuprazeu dacic. Frecvenţa şi importanţa motivului înopera lui antumă şi postumă, ca şi influenţa organică,de substanţă, a personalităţii şi creaţiei lui, precum şifuncţia regeneratoare şi modelatoare asupra literaturiinoastre, exercitată în timp, ne determină a-l numi peEminescu soarele poeziei româneşti.

La Coşbuc, Soarele apare frecvent ca ele-ment mitologic în străveche tradiţie populară, adicădacică. Confruntarea dintre elementele cosmice şi

meteorologice devine un procedeu productiv. Tehnicaeste aceea a deghizărilor şi a substituirilor. Statutul destăpânitor şi diriguitor al universului îl găsim în Chin-dia: „Dar Atotstăpânitorul/ Soare-n cer, zâmbind /Ca un moş privind nepoţii/ Zice…” sau tranşant şimai detaliat este exprimat în Faptul zilei: „Şi care şiturme-n pripoare/ Pe umede coaste răsar – / Sunttoate-ale tale, tu Soare!/ Fătură tu dând dimineţii,/Eşti singur fiinţa vieţii/ Şi-al lumii altar…”

Meritul fundamental al lui Coşbuc este acelacă „a descoperit, afirmă Petru Poantă, o altă dimensi-une a spiritului popular” şi (zicem noi) a transpus-oîn deosebite forme poetice.

Concluzii: Ambii scriitori au aşezat, în cen-trul mitologiei naţionale, mitul dacic al soarelui, înipostaze specifice: Eminescu îl prezintă ca zeitatedacică alături de ceilalţi zei, şi, întrucât imagineazăoriginal implicarea soarelui în luptă de partea celordaci şi atacă oastea romană, l-am numit „suprazeudacic”; Coşbuc, potrivit viziunii noastre populare, îlidentifică în multiple simboluri folclorice (Făt-Fru-mos, ciobănaşul mioritic, calul, cerbul, ariciul, salba,aurul, pletele blonde, grâul ş.a.), îi acordă statut dediriguitor ceresc şi, pentru a înfăţişa fenomene cos-mice şi naturale, înscenează poveşti erotice fantasticeexplicând, de pildă, succesiunea zilei cu noaptea, aanotimpurilor sau dezvăluind apariţia curcubeului, aflorii albastre etc., fiind cel mai important promotoral teoriei meteo-solare la noi.

Şi Eminesu şi Coşbuc, integrând mitul soare-lui şi mitologia noastră într-un plan general, plaseazăcultura noastră spirituală antică şi civilizaţia dacică încontext arian, universal, relevând, pe de o parte, su-perioritatea vechii noastre civilizaţii şi dezvăluind, pede altă parte, în creaţii artistice remarcabile, un pro-fund sentiment de mândrie naţională.


magazin

14

Dacii şi filozofia lor stoică constituie o Casiopee în is-toria universală, un model despre ceea ce înseamnă iubireade neam şi de ţară, onoare faţă de prieteni şi duşmani, dem-nitate şi curaj, respectarea cuvântului dat. Presupun un ju-rământ de credinţă al unui popor bătrân, dar nu primitiv.

Mircea Eliade, Mihai Eminescu şi George Coşbuc auabordat aceste motive poetice în creaţiile lor filozofice, is-torice şi literare. În lirica românească, bătrânul Coşbucocupă un loc aparte. Dacii şi Decebal, eroul lor naţional, audevenit un simbol al acestei filozofii: „Viaţa asta-i bun pierdut/ Când n-o trăieşti cum ai fi vrut! … / Din zei de-am fiscoborâtori, / C-o moarte tot suntem datori!… / Dar nu-i to-tuna leu să mori / Ori câne-nlănţuit”. (Decebal cătrepopor)(1).

Ca şi Eminescu, poetul Coşbuc joacă în toate rolurile,vocea lui Decebal fiind una dintre vocile interioare ale au-torului. Ele răzbat, mai ales, din poezia trecutului de luptăsau din aceea de revoltă socială. În acest sens, utilizeazăprocedee stilistice care i se potrivesc precum o mânuşă:îmbinarea invocaţiei cu interogaţia retorică, a hiperbolei cumetafora stenică personificată.

Strofele de cinci-şase, şapte-opt sau zece versuri dausemnalul că avem de-a face cu o poezie epică. În general,măsura poeziilor din această tematică este de şapte-opt sil-abe, iar ultimul vers de şase silabe. Versificaţia este liberă,primează rima împerecheată, când e folosită, şi un ritm tro-haic. Coşbuc se apropie de simbolişti, prin omniprezenţavocaţiei muzicale interiorizate, dovedindu-se un perfecţion-ist al odei şi imnului, aspecte mai puţin semnalate de cătrecercetătorii poeziei sale.

Sufletul lui Decebal curge prin mulţime, ca un îndemnde a ne păstra fiinţa, natura psihică, demnitatea şi stoicismulfiresc în faţa morţii: „Totuna e dac-ai murit / Flăcău ori moşîngârbovit … / Puterea este în noi / Şi-n zei! Dar vă gândiţi,eroi, / Că zeii sunt departe, sus, / Duşmanii lângă noi!” Mo-tivul este unic în poezia românească şi reprezintă unrecviem al eroismului dacilor, al sacrificiului suprem al stră-moşilor în lupta cu romanii cuceritori: „Ei sunt romani! Şi cemai sânt? / Nu ei, ci de-ar veni Cel Sfânt, / Zamolxe, c-unîntreg popor / De zei, i-am întreba: ce vor? / Şi nu le-am danici lor pământ / Căci ei ai cerul lor!”

Este cunoscut faptul că umorul ocupă un loc aparteîn legendele versificate, în baladele şi idilele lui GeorgeCoşbuc. Asemenea lui Virgiliu, găseşte un refugiu înstilizarea mitologică sau realistă, rurală. Virtuozitateapoeziei sale teatrale este, totuşi, dată de prozodie. În po-

emul istoric „Pieirea dacilor”(2), inspirat dintr-o legendă in-trată în mitologie, se confirmă cele spuse. Istoria aminteştecă regele Deceneu, înspăimântat de necontenitele beţii aledacilor, a poruncit să se distrugă toate viile din regatul său:„Prea se-ntinde veselia / Tot cu praznic şi desfrâu! / Veţi tăiacu toţii via” …

Subtilitatea umorului se situează pe primul palier înpoezia sa de ţară. În tot regatul se aşterne jalea: „Tagmele-alese, apostolii mulţimii, / La vin de-a pururi primii …” aufăcut „un meeting”. Cârciumarii, popii şi poeţii s-au revoltatîn Cetatea Buridava pentru ca să spuie maiestăţii sale:„Plânsul ţării şi al dreptăţii”. Între ei, unul singur avea cizmeşi cravaşă şi-l chema „Sarab” Ilie (prinţul Ilie). Sarab, înlimba dacilor, însemnând prinţ – un fel de „bulibaşă”. El seînfăţişează în faţa regelui Deceneu, susţinând că cinstita saporuncă îi scoate din răbdări. Ce să bea „când nu-i stropde vin în ţară? Petroleu?” (petrol). Regele, cu vorba rară, îirăspunde: - „Oh, Sarailie al meu! / Tu cunoşti pe Leon-Popa,/ Vorba lui mereu e: Apa!” Răspunsul Sarabului e pe mă-sură: - „Rege mare! Mai cu-ncetul!” Ca păgâni, dacii „nubeau apă, nici să-i pici”. Zic şi ei cum zic romanii: „Apa-nburtă face broaşte!”

Inspiraţia genială a lui Coşbuc, strofa de zece versuri,îi permite să susţină dialogul vocilor sale interioare. El abor-dează, pentru prima oară în poezia românească, motivulprotocronismului: „Zic şi ei cum zic romanii / Cei ce-ur-mându-ne pe-aici / De strămoşi ne-or recunoaşte!”

În stilul său umoristic, poetul utilizează parabola, in-troducând şi motivul aprioric al năvălitorilor tătari, după 1200de ani de la naşterea lui Crist. Ei vor găsi ulciorul „gol o zi,ca la golani” şi ne vor lua la rost: „… tătarul / Tot cu gândcă-i gol paharul”, deşi dacii sunt „morţi de tot”.

Dacă ar fi încercat în teatru, George Coşbuc ar fi de-venit „întemeietorul” teatrului absurdului în literatura noas-tră, sau ceva, pe acolo…

Regele le răspunde, tot aprioric, dar în stil machiavelic:„M-am gândit fără-ncetare / Ceva trebuie să beţi” … şi leoferă zece pahare şi pesmeţi: - „Spuneţi, principi, de văplace, / Şi cum vreţi aşa voi face!”Fruntaşii daci sar cu ura!să ia paharul: „Căci aveau ca focul gura / De când nu băurăvin”. Care cum înghite, dă să scuipe şi au feţele-ngălbenite.Se privesc pe rând, pe rând: - „Rege, asta-i vrăjmăşie / Ce,ne dai să bem leşie?” În realitate, Deceneu le oferise un li-chior de bragă pentru cei „cu gusturi fine!” El se bea, susţineregele: „Şi de sete, şi de foame” şi, prin „decret regal”, im-pune băutura respectivă drept „brand” naţional („terci

Dacii în poezia lui George Coşbucprof. Nelu Barbu

Liceul „George Ţărnea”, Băbeni - Vâlcea


magazin

15

naţional!”). Hotărârea îi bagă şi mai rău „în draci” pe daci.Ca şi în „Cetatea Neamţului”, poemul „Pieirea dacilor” seîncheie cu un umor demn de teatrul absurdului: - „Deci luaţiînvăţătură / Regilor în viitor: Dac-aveau ce soarbe dacii, /Poate, şi-azi trăiau, săracii!”

George Coşbuc este un poet atipic. El are competenţeşi valenţe stilistice de a trece de la un registru la altul. Du-mitru Micu afirmă că „poetul a redat în concentrări demărgăritare monografia lirică a satului românesc”. În ace-leaşi concentrări de mărgăritare el a redat şi monografia lir-ică a strămoşilor noştri daci în toate ipostazele sale, de lafilozofia de viaţă până la conexiunile cotidiene.

În poezia „Ex ossibus ultor!”(3) (Din mormânt se ridicărăzbunătorul), natura şi întreg arealul dacic devin garantulîmpăratului erou în prăbuşirea tiranilor romani: „Şi brazii-nflăcări or vorbi; /Şi-atunci, cu fulgerul tovarăş / Ieşi-va mortulîmpărat, / Şi-n iadul lor de-unde-au plecat, /S-or prăbuşitiranii iarăş(i)”.

Mânia dacilor împotriva cotropitorilor romani atingevârful Everestului în poezia „Povestea cântării”(4): „Eu cântprintre lanuri de grâu: /Când noru’n văzduh se frământă, /Îmi urlu de-a lungul câmpiei / În goana mea fără de frâu /Sălbatecul cânt al mâniei” – o admirabilă ars poetica în carenemureşte „Pădurea, pârâul şi vântul / … „cerul şi pământul”atemporalilor noştri strămoşi daci.

În ceea ce priveşte oda istorică, sunt puţini poeţi careau răzbit la lumină. Poemul „Podul lui Traian”(5) este închi-nat vremurilor trecute, motivului panta rhei. Împărăţiile, im-periile, puterile nu sunt veşnice. Ele sunt efemere şi vorbescnumai inimii: „Martori vremilor trecute, / Cât sunt astăzi de

tăcute, / Nu mai inimii vorbesc”. Oda înalţă un imn de slavălui Decebal: „Cine va mai sta împotriva / Leului roman de-acum? / Care fulger, stăvili-va / Goana răzbunării sale? / Aivoinici, tu, Decebale, să opreşti furtuna-n drum?” Urmaşiilui Decebal au înfruntat şapte rânduri de împăraţi, pentrucă ei „… sunt cei ce-n gloanţe / Ies din codri-ntunecaţi! / Depe câte râuri toate / Vin la moarte ca la nuntă / Cu topoare-n mâini, şi-nfruntă / Şapte rânduri de-mpăraţi!...”

Pentru Coşbuc, toate trec pe pământ: copilăria şitinereţea, frumuseţea şi vremurile, aducerile-aminte, numaidragostea de ţară rămâne arma şi scutul originilor noastreîn eternitate. Ea reprezintă, nu numai un simbol, ci şi un tes-tament, un jurământ care poartă numele Decebal – SfântulDomn: „Noi prin vremi ce ne-ncercară / Altă armă n-am avut,/ Numai dragostea de ţară / Ce strămoşii ne-o lăsară / Şipe sfântul Domn de scut.” (Scut şi armă)(6).

Decebal şi dacii reprezintă sarea pământului româ-nesc. Ei şi-au apărat regatul până la ultima suflare. Prinpoezia lui George Coşbuc, ochii lor albaştri ne zâmbesc şiastăzi din pulberea de stele, amintindu-ne să nu dăm cin-stea şi demnitatea pe ruşine. Porunca lui Decebal au înfăp-tuit-o Marii Eroii ai Neamului care i-au urmat.

_________1) George Coşbuc, „Poezii”, Ed. „Minerva”, colecţia „Biblioteca pentrutoţi”, Bucureşti, 2003, ciclurile „Fire de tort” şi „Din viaţă”2) Ibidem3) Ibidem4) Ibidem5) Ibidem6) Ibidem

ANTOLOGIA SANSCRITĂtradusă, prefaţată şi adnotată de GEORGE COŞBUC,

O VERITABILĂ DEMONSTRAŢIE A ARIANISMULUIGETODACIC

cerc. şt. ing. Lucreţia Eugenia BREZEANU

GEORGE COŞBUC a fost „POETULŢĂRĂNIMII - cântăreţul frumosului real înviaţa ţăranului român, cu deosebire a ţăranuluidin Ardeal” - Viaţa românească, articolul Ţăranulîn literatura poetică, Octavian GOGA.

Sunt suflet din sufletul neamului meu/ Şi-i cânt bucuria şi-amarul - / În ranele taledurutul sunt eu, /..../ Sunt inima-n inima nea-mului meu / Şi-i cânt şi iubirea şi ura - / TU,focul, dar vântul ce-aprinde sunt eu / Voinţa

ni-e una mereu / În toate ale noastre măsură.”În panteonul românesc sunt unele

reprezentări mitice[1] care se pot identifica cuvechii zei hinduşi: Iama (Yamma) zeul indian almorţilor, iar la români există expresia „a da iama”în păsări, animale, holde etc.

Deosebirea dintre zeul carpato-dunăreanşi cel indian este minoră. Yamma nu este singu-rul zeu comun indienilor şi românilor carpato-dunăreni.


magazin

16

Zeul indian al ploii Rudra este invocat decetele de copii (costumaţi fitomorf) în zilele se-cetoase ale verii, denumit Papa’ruda.

Marelui zeu indian Shiva i se cântă o col-indă în ziua de Crăciun, numită Siva sau Vasilca,sub influenţa sfântului creştin Vasile.

Câinii infernali menţionaţi în imnul hin-dus Rig-Veda X sunt cunoscuţi în zona carpato-dunăreană ca paznicul lumii de dincolo. Căţelulpământului la românii carpato-dunăreni este uniscusit care a participat şi la zidirea lumii (desprelătratul lui aminteşte şi M. Eminescu în poeziaStrigoii).

Legătura spiritual-lingvistică cu fondulvechi tracic s-a concretizat prin traducerea apeste 480 de poezii din 92 autori greci, pe care,deşi a dorit, nu le-a putut publica într-o antologie.Traduce comedia în cinci acte Parnemo, de Ter-entius.

La propunerea lui B. P. Hasdeu, G.Coşbuc primeşte, în anul 1897, premiul Acade-miei pentru traducera ENEIDEI. Traduce şi dinVIRGILIU, GEORGICELE.

A mai tradus ulterior şi o altă capodoperăa literaturii „gintei latine”, DIVINA COMEDIE.La Craiova tot în 1897 apare ANTOLOGIA SAN-SCRITĂ: fragmente din RIG-Veda, Mahabarataşi RAMAIANA, iar la Bucureşti SACONTALA luiCalidasa.

Traduce şi poema byroniană – Mazepa;traduce şi Don Carlos de Schiller, arătând călimba română are posibilitatea să redea perfectşi uşor, mesajul acestor mari creaţii ale literaturiiuniversale.

Grija pentru a transmite valori spiritualeale poporului român moştenite din strămoşi semanifestă şi prin colaborarea la elaborarea unuimanual de şcoală, Calendarul pedagogic pe anul1885, Carte românească de citire 1890-1891;la Bucureşti, în 1902, în colaborare cu Al.Vlahuţă editează Cartea de citire pentru şcolilesecundare şi profesionale, partea I; în 1908, într-un colectiv colaborează la Cartea de citire pentrudivizia a II-a rurală.

Ca replică a pervertirii unor tradiţii ances-trale, mitologie pură şi primordială, a împrumu-turilor impurificatoare de obiceiuri, scrie cu multdiscernământ Superstiţiile păgubitoare alepoporului nostru.

Limba sanscrită este astăzi izvorul tuturorcercetărilor filozofice, întrucât acestea privesclimba seminţiei ariene[2]. Ea este cea mai vechelimbă cunoscută bine. Studiul ei a dat naşterefilologiei comparate: până la descoperirea litera-turii sanscrite nimeni nu bănuia că toate limbileEuropei afară de una-două (cele ungrofinice)sunt surori şi pornesc dintr-o limbă comună.

N-au pornit, adevarat, din limba san-scrită, ci dintr-o limbă mai veche! Sanscrita esora limbii latine, a limbii greceşti, a limbii goticevechi, a unei limbi vechi slavone din care s-aunăscut limbile slave; a limbii persane vechi etc.

Ca soră a limbilor europene, ea seamănăfoarte mult cu ele, nu numai în vorbe, ci şi în sis-temele flexionării şi în sintaxă, iată câteva exem-ple:

APA e APA în româneşte, în latineşte –aqua, DEV/deva este ZEU, în latineşte DEU-s,greceşte ZEU-s; DEV-PITAR = ZEUL TATĂ,părinte; apoi Jupitar şi JUPITER.

Literatura sanscrită s-a dezvoltat din lit-eratura religioasă a VEDELOR, ele cuprind[2]:- explicări ale ceremoniilor religioase, tipicul sfin-


magazin

17

telor slujbe şi învăţături pentru popi (preoţi);- dogmele religiei; acestea sunt scrise foarte în-tunecat (sumbru) şi concis;- cântări religioase, laudele zeilor, proverbemorale, învăţături şi pilde de tot felul.

Cartea sfântă „VEDAS” cuprinde: Rig-Veda, cea mai veche dintre VEDE, Samma-Veda, Atarva-Veda şi Iadju-Veda.

Toate acestea sunt născute între anii2000-1500 înainte de Cristos. Ulterior s-au adău-gat CARTEA DATORIILOR şi DREPTURILEUNUI REGE, CONSTITUŢIA STATULUI etc.

Literatura didactică sanscrită e foarte bo-gată.

Vestită este colecţia de fabule „Pantsa-tantra (ce este constituită din cinci cărţi de fabuleşi de proverbe)”.

Povestea, nuvela şi romanul s-au dez-voltat repede şi cu prisos. Până acum se cunosc28 de colecţii cu peste 800 de romane. Cea maiinteresantă colecţie este Catha-sarit-sagara -OCEANUL RÂURILOR POVESTITOARE care adat material arabilor şi persanilor.

LITERATURA ŞTIINŢIFICĂ este şi eafoarte bogată. Cook, englezul care e descoperi-torul literaturii sanscrite, a adus din India în An-glia, o corabie plină cu cărţi indiene şi întreacestea 27 de manuale de gramatică, mai multestudii filologice, câteva dicţionare şi mai multesute de volume care tratau despre medicină şiastronomie.

IMNURILE din RIG VEDA, atât ca ideefilozofică despre alcătuirea lumii, dar şi ca redareîn versuri, seamănă izbitor cu literatura popularăromânească transmisă prin milenii de la popu-laţia prototracică până la actualul popor român:

Imnurile cu titlurile:SOARELE: ...Tu, ce toate le priveşti / Tu

ne fii stăpânul, Soare-Inimă luminătoare, /Celmai mare zeu tu eşti. /...Că noi hrană căutăm:Numai tu ne-o poţi da Soare, Inimă luminătoare- Pentru asta te rugăm.

PUTEREA: Eternul zeu, întâi născutul,,/Podoaba zeilor şi scutul / Întregii lumi, de toţitemutul - Voi, neamuri, este Indra. /.../ Acel ce-a-ntemeiat pamântul / Şi-a-ntins văzduhul şi-a pusvântul / Să poarte norii, de-a pururi sfântul - Voi,neamuri, este Indra. / Acel ce singur guvernează/ Şi după chipul său crează / Şi stelele-n cărări

le aşează - Voi , neamuri, este Indra. / Acel de-acăruia putere, Orice tărie-n haos piere, Şi toatepier ca o părere - Voi, neamuri, este Indra. / El înfăpturi a pus mişcare / Şi viaţă-n tot ce nume are,/ El cel lipsit de-asemănare - Cântaţi, cântaţi peIndra./

MAXIME şi PROVERBE[2]Acela ce şi-n fericire /Nu-şi pierde capul şi-i cin-stit; cel ce rămâne umilit, Când are-averi şi mărire, Şi-acel ce-şi ţine jurământul ŞI FAŢĂ DE DUŞ-MANII SĂI: /Tu dă-mi tovarăşi p-aceşti trei / Şi-ţi biruiesc cu eipământul.

Să-mi spui tu, unde-i bine să fii mereu zelos? - La daruri, la ştiinţă, la leacuri cu folos.Şi-a fi zelos, tu spune-mi la ce nu este bine?- La bun străin, la rele şi la femei străine.

Cea mai infamă fiară e prostu-îmbogăţit, Căci el se crede mare şi vrednic în tot chipul: Vezi, Soarele nu poate să ardă ca nisipul, Deşi nisipul este de soare încălzit.

Cazi în foc, te-arunci în apă, Bei venin - zeii te scapă, Dacă zeii ţi-au menit Zile sub cerescul soare. Dar când timpul ţi-a sosit, Tu te-atingi d-un spic, de-o floare, Şi-ai murit.

Dau zeii mult, mari lucruri fac,Dar nu vin ca să-ţi bage-n sac.

Alte câteva din Maximele şi proverbelesanscrite; acestea au aceeaşi semantică şistructură, dar şi prescriu un comportamnet socialînţelept şi prudent ca şi proverbele şi pildeleromânilor, proverbe care le întâlnim în toate lim-bile considerate a fi de origine latină, dar şi în lim-bile greacă şi arabă:Uşor conduci pe-un om netot,Dar mai uşor pe cel cuminte,Pe semidoct nici tu părinte,Nici zeii cerului nu pot.

Din rest nu poate creşte nimic întreg la locDar sunt, zic cu trei lucruri, care au acest noroc:


magazin

18

Un rest de datorie, de boală, şi de foc.

Cei ce privesc cu multă seamăLa alţii, cum privesc la sine;Cei ce privesc ca la o mamăLa orişice femei străine;Cei ce privesc cu râs, ori teamăLa bani, ca la un rău ce vine:Aceştia toţi cuminţi se cheamă,Căci toţi privesc precum e bine.

Eu sunt născut din neam de josTu eşti boier, dar ticălos!Ce crezi, că am să cad pe spate,Când văd frumoasele-ţi palate?Eu văd păduchi de-atâtea oriŞi-n cele mai frumoase flori!

De ţara unde nu-i stăpânSă fugi, oricare-ţi este casta.Dar unde sunt stăpâni mai mulţi,Fugi mai ales de ţara asta.

Soarele răsare roşu şi tot roşu el apune.Omul bun, în zile rele, e tot bun ca-n zilele bune.

Vezi! ce-au adunat părinţii Risipesc copii lor.Limba-nghite-aşa uşorToată munca ce-o fac dinţii

Ramajana, celebra epopee cu peste 30000 de versuri are o împărţire în „cântece” aprox.a câte 5000 de versuri. Acestea se aseamănăsimbolistic şi tematic cu doinele şi baladele pop-ulare româneşti, dar şi personajele fantastice şimitice sunt similare cu personajele eroi din BAS-MELE străvechi ale românilor; situaţiile, prin caretrec aceste personaje ale epopeelor, sunt şi eleasemănătoare celor ale eroilor din basmele şipovestirile populare ale românilor - certămoştenire de la getodaci.

În studenţie, George COŞBUC publicăsub pseudonimul C. Boscu şi apoi cu numeleadevărat, în ziarul TRIBUNA de la SIBIU versurioriginale, traduceri, dar şi basme versificate, aşacum sunt aceste epopei vedice. Rama

Şi iubeşte adevărul, şi-i neiubitor de sine.Ştie să-şi aleagă arma, şi-n mânie e tot treaz;Gânditor adânc de lucruri, şi cu patimi de viteaz.Om curat şi blând la suflet; ştie multe, multepoateŞi e scutul şi-apărarea lumilor acestor toate................................................................Ca un trăznet în mânie, mai grozav decât furtunaCare zguduie pământul, dar frumos şi bun caluna,Şi mai drept în toate cele decât Maha’deva sfântul,Şi e răbdător ca piatra, şi e paşnic ca pământul.DasaratasŞi-atunci mortul, în făptură de lumină, a venitŞi plutind peste cadavru, geniu-spirit a vorbit:„Pentru sfânta voastră viaţă, Brahma m-a primit lasine,Şi-n curând veţi fi acolo, fericiţi şi voi ca mine!”

SACONTALA lui Calidasa, marea,blânda, domoala - ca vorbă a ţăranului ardelean,de profundă înţelepciune, emană o concepţie lu-minoasă despre iubire şi lume, de cunoaştere afirii umane, o caldă şi conciliantă înţelegere afaptelor lor, astfel constituindu-se în cod al bunei-cuviinţe, ceea ce este şi la români ca legeapământului!

Oamenii simpli, descendenţi ai geto-dacilor, ca şi geniului lui Kalisada, nu considerăiubirea ca o încântare şi amăgire vremelnică,deşi apare şi ca o nostalgie ce usucă de viu petoţi cei ce sunt „cercetaţi” noaptea în somnul lorde geniul suspinelor.

Iubirea apare ca o manifestare a uneiputeri rar întâlnite, unite pe veci, spre a înfruntamai uşor valurile vieţii/vieţilor pe pământ.

Într-un ultim omagiu adus lui G.Coşbuc se spunea „ţara pierde un mare poet- glorie a neamului nostru - în sufletul căruias-au reflectat toate aspiraţiile neamului nos-tru”, Gazeta de Bucureşti”, Bogdan Duica.

Bibliografie1. Ghinoiu, Ion - Comoara satelor, calendar popular, EdituraAcademiei Române; 20012. Coşbuc, George - Antologie sanscrită, Editura Coresi,Bucureşti, 1993;3. Opere complete George Coşbuc –editura pentru liter-atura, 1966, Tabel cronologic


magazin

19

Elemente precreştine în jocul tradiţional românesc

Gl. (r) Grigore Buciu

În opera lui George Coşbuc sunt inserate nu-meroase frânturi de credinţe şi obiceiuri străvechi ceexistau, la vremea aceea în cultura ţărăneascătradiţională. Ne oprim doar la „Nunta Zamfirei”,deoarece aici găsim motivul pentru dezvoltarea tezeidespre originile cultice şi mitologice ale jocului ţără-nesc.

Hiperbolizarea nunţii prin ridicarea statusuluisocial la rangul cel mai de sus, împărătesc, este omodalitate poetică de a releva caracterul cu totul spe-cial al ritului de trecere. În lumea satului însă, chiarexistă acest procedeu de proiecţie mitică a evenimen-tului.

Sosirea invitaţilor de o anumită factură, esteşi ea subliniată ritualic: „Voinicii cai spumau insalt;/Si-n creasta coifului înalt/Prin vulturi vântul viuvuia,/Vrun print mai tânăr când trecea/C-un braţ insold si pe prăsea/Cu celălalt.”

Avem în faţă imaginea unor adolescenţi,reprezentanţi ai războinicilor străvechi, poate chiarreplica misterioşilor cavaleri traci, care călăresc caiînspumaţi, adică albi ca spuma mării, posibil miticiicai solari. Sunt tovarăşii de aventuri războinice aimirelui care trebuie susţinut şi asistat în ceremonialulde ridicare prin căsătorie la rangul de împărat primor-dial al lumii.

Secretul trecerii dintr-o stare în alta prin mis-terul căsătoriei se oficiază înăuntru, în templu, biser-ică, afară, în cea mai mare răscruce, piaţa centrală asatului, are loc ceremonialul jocului: “Şi-n vremea câts-au cununat/S-a-ntins poporul adunat/Să joace-ndrum după tilinci:/Feciori, la zece fete, cinci,/Cuzdrăngăneii la opinci/Ca-n port de sat.”

Este o manifestare ritualică a comunităţii careprin ritmul dansului solar, căci este vorba de o horă,şi prin zgomotul zurgălăilor, curăţă locul de spiritelemalefice, pregătindu-l astfel pentru primirea tinereiperechi. E vorba de integrarea socială de tip mitico-magic.

Descrierea jocului:” Trei paşi la stânga lin-işor/Si alţi trei paşi la dreapta lor;/Se prind de mâinişi se desprind,/S-adună-n cerc şi iar se-ntind,/Şi batpământul tropotind/În tact uşor.”

Ne aflăm în faţa unei hore lente, cu paşi şi

gesturi ritualice de invocare a divinităţii uraniene, prinimitarea pulsivităţii solare şi de îmblânzire a di-vinităţii pământene. Cerul şi pământul trebuie uniteprin imitarea căsătoriei dintre Uranus – tatăl şi Geea– mama pământ. Cu alte cuvinte ceremonia creştină acununiei din biserică este dublată de ceremoniapăgână a căsătoriei mitice.

Hora este cel dintâi joc al românilor, carăspândire, ca semnificaţie magică şi ca vechime. Eaeste prezentă în spaţiul geo-românesc şi în cel al stră-moşilor noştri de mai bine de şase milenii. Este sem-nalată în întregul areal tracic şi apoi la toatepopulaţiile româneşti din Peninsula Balcanică şi dinCarpaţi până în Slovacia valahă.

În esenţă este un joc magico-mitic în cercdedicat divinităţilor solare. Cultura Cucuteni, cea maimare manifestare artistică din preistoria Europei, at-estă existenţa horei prin reprezentarea simbolurilorgrafice de pe ceramica colorată, polimorfă şi multi-funcţională. Cercul şi roata sunt simboluri ale ceruluişi soarelui şi se regăsesc în grafia horei. Dincolo desimboluri sunt şi dovezi palpabile.

S-au descoperit vase suport de cultură Cu-cuteni (Frumuşica, Botoşani) din ceramicămonocromă care reprezintă şase femei prinse în horă,cu capetele plecate spre interior pentru a primi vasulofrandă de deasupra, care era probabil colorat şi ornatcu simboluri.

Ştim că zeităţile tracice nu erau net uranicesau chtonice, ci mai degrabă complementare, păstrândînsă atributele dominante. De aceea hora are şi trăsă-turi de joc închinat forţelor pământene, manifestatemai ales prin izbirea pământului cu piciorul.

Prin horă se uneşte magic increatul cu creatul,lumina cu întunericul, cerul cu pământul în formulaechilibrului primordial. Acesta este şi înţelesul es-enţial al suporturilor – horă la vasele de cult cucute-niene.

Acest joc ca şi toate celelalte desprinse dinhoră – brâul în cerc şi sârba, se joacă întotdeauna dela stânga la dreapta. Acest lucru este încă o dovadă acaracterului ei magic, deoarece astfel se încearcă orevenire la ordinea primordială. În antichitatea euro-peană şi cea asiatică, exceptând Extremul Orient, ex-


magazin

20

istă o semnificaţie precisă a dreptei şi a stângii.La stânga este haosul, iadul în accepţiunea

biblică, teluricul, femininul, răul, dezordinea. Ladreapta este ordinea primordială, paradisul, uranicul,masculinul, binele, etc. În Grecia antică, lancea sim-bol al verticalei divine se ţine numai în mâna dreaptă,în lumea arabă, hrana considerată sfântă se mănâncănumai cu mâna dreaptă. Crucea se face cu mânadreaptă. Partea dreaptă ţine de sacralitate, cea stângăde profan. Locul femeii la cununie este în stânga băr-batului. Fără să mai ştie de ce, femeia se prinde înhoră şi în sârbă după bărbat, adică în stânga lui şiînaintează împreună în ritmul impus de joc. Mereuspre dreapta, sacadat, cu mişcări ritmice spre interi-orul şi circumferinţa maximă a cercului în căutareamagică a stabilităţii primordiale pierdute.

Jucând în horă, perechea masculin-feminin seeliberează de temporal, de constrângerile lumii mate-riale, devenind împreună fiinţa unică şi perfectă denatură androgină care a existat înainte de despicareaei pentru a o separa în cele două sexe.

Hora românească existentă în peste 5300 devariante şi denumiri este forma de joc obligatorie latoate riturile de trecere. În unele locuri din Oltenia semai joacă hora dată de pomană mortului, cu lumânareşi colac. Alte jocuri funerare de tip horal s-au pierdut,din cauza presiunii creştine.

Hora se manifestă şi în spaţiul malefic, maiales în preajma Sânzienelor, deci legat de solstiţiul devară, când teluricul începe să crească. Hora ielelor sejoacă în aer, conform tradiţiei, şi goleşte flăcăii neat-enţi de vlagă şi voinţă, îmbolnăveşte vitele şi fetelenevinovate. Urmele ei se disting în cercurile de iarbăpârjolite. Leacul îl aduc căluşarii – mesagerii cabaliniai soarelui.

Din horă izvorăsc multitudinea de brâuri detot felul care au caracter laic prin excelenţă, dar nulipsite de magie. Prin ele jucătorii, în diverse formulede asociere, comunică spiritual şi se armonizează so-cial şi personal.

Este interesant că în partea de nord a Transil-vaniei s-a ajuns ca hora să desemneze melodiile de jocşi cântatul vocal în general, iar hora să fie desemnatăprin roată, cum este roata feciorilor jucată în jurulsteagului de nuntă în Oaş şi Maramureş.

Uranicul este celebrat şi prin sârbă, joc de-rivat din hora deschisă. Aceeaşi mişcare de la stângala dreapta desemnează o spirală, simbol cosmicregăsit frecvent pe ceramica de Cucuteni. Cosmici-tatea simbolului a putut fi descifrată din modeleoferite de natură: cochilia melcului, cârcelul viţei devie, aşezarea seminţelor de floarea soarelui, etc.

Prin jocul sârbei, spirala universală se retragemagic din haos, din extremitatea stângă şi se roteşteîn volute, strângându-se şi refăcând punctul depornire. Jucătorii trec printr-o stare de extaziere şi debine general, fiindcă se simt persoanele capabile sărefacă spiritualitatea pierdută.

Jocurile străvechi de tipul horei şi sârbei, suntcelebrare şi limbaj. Chiar şi în formula lor redusă laspectacol şi distracţie, jocurile (dansurile) sunt omodalitate socială de refacere a unităţii spirituale, psi-hice si etice a comunităţii. Este vorba de o energiespirituală deosebită care se vede bine în Ciuleandracare începe lent şi se accelerează treptat până ajungela o frenezie eliberatoare. Fiinţele prinse împreună,antrenate de acelaşi ritm ce intră în rezonanţă cu rit-murile cosmice, se recuperează din haos prinpierderea contactului cu realitatea telurică cotidiană.

În rândul dansurilor ritualice de natură mag-ică aş aminti şi Purtata fetelor de la Căpâlna. E un jocfeminin, lent, cu paşi de plimbare ezitanţi, ce înain-tează într-o linie şerpuită, egală cu sine de la începutla sfârşit.

Este un joc prin care fetele caută o ordinenouă pentru a ieşi din copilărie şi a înainta prin pu-bertatea neliniştită, spre faza de adult, căutându-şiperechea. Ele caută mersul flăcăului în frumuseţeacăruia simt nevoia să se integreze. Textul cântat defete, fără acompaniament – ceea ce este un indiciu deritual, spune despre prezumtivul iubit “când mergegândeşti că scrie/ Ca zăruza pe hârtie.”

Formele de joc cele mai bogate în semnifi-caţii străvechi sunt Căluşari sau Căluşul, Moşii, Blojii,Urâţii, etc. Ultimele trei sunt cu evidenţă dedicatestrămoşilor şi sunt legate de solstiţiul de iarnă, cândîntunericul ajuns la formă maximă, se crapă şi prinspărtură, odată cu sămânţa luminii cad şi sufletelecelor morţi. Avem de-a face cu o integrare temporarămagică, în dimensiunea viului, prin dans ritmic şinevorbire , a unor entităţi fără trup pe care le acceptămca strămoşi. Măştile ne comunică mesajul că sunt stră-moşi fără chip şi neidentificabili. E un fel de a spunecă între viaţă şi moarte nu este o despărţire netă, fi-inţele şi nefiinţele convieţuind paralel.

Într-un stat teocratic cum a fost cel dac, şiînaintea lui structurile tribale, admitem că joculCăluşului prin forma sa complexă şi completă a fostmanifestarea cea mai importantă legată de cultul solar(lumina) şi cel chtonian vindecător. Faptul că până nudemult jocul Căluşului ţinea nouă zile şi se executăde la răsăritul până la apusul soarelui, dovedeştemarea lui rezistenţă în timp şi forţa sa magică izvorâtădintr-o credinţă păgână ce nu s-a lăsat înăbuşită de


magazin

21

creştinism. De altfel, există voci care susţin că româniipractică un creştinism epidermic, sub care mani-festarea credinţelor străvechi continuă să existe caatare sau insuficient asimilate.

Un preot catolic misionar în Africa, părinteleMveng afirma că dansul viguros al negrilor este formacea mai dramatică a expresiei culturale, prin careomul se eliberează de limita determinismului naturii.El consideră că dansul este singura expresie mistică areligiei africane. Extrapolând, credem că şi Căluşulare multe dintre atributele acestui misticism şi că esteo formă complexă de eliberare energetică, mai ales deenergiile negative şi de restabilire a legăturii ceruluicu pământul.Căluşul este legat în primul rând de solstiţiul de vară,jucându-se în prima zi de Rusalii – o sărbătoare ro-mană care a absorbit prin suprapunere multe obiceiuritraco-dace, legate de cultul morţilor, şi până în prea-jma datei de solstiţiu. Căluşul este în primul rând omanifestare solară. Sunt multe elemente ce ţin de sim-bolistica soarelui. În el sunt incluse până ladouăsprezece dansuri diferite înglobând 21 de figuri.Nu e un singur joc specializat ci un complex de jocurişi mişcări magico-mitice. Hora, sârba, brâuri, de toatefelurile intrate în Căluş îşi pierd ritmicitate obişnuită,devenind rapide, viguroase şi complicate, atribuindu-li-se astfel specificitate chtoniană, similară cu abun-denţa esenţelor vegetale, ajuse în forma maximă lasfârşitul primăverii.

Ţinuta căluşarilor şi elementele de recuzită,grafica jocurilor exprimă o simbolistică solară. Îm-brăcămintea albă înseamnă lumină, broderiile pre-dominant roşii se referă la apusul şi răsăritul soarelui,pălăria/căciula şi brâul au forma cercului – simbol alsoarelui. Franjurii de pe pălărie şi capetele de bete(brăciri) ce le atârnă din brâu peste cămaşă, în unelecazuri poalele încreţite şi apretate ale cămăşii în-truchipează razele solare. Beţele pe care le folosescca recuzită aveau în trecut lungimea unui stat de om(o dimensiune magică) şi întruchipează razele solare.În timpurile mai vechi, în capăt aveau modelat un capde cal alb – reprezentând caii solari. Deci caii şi razelesolare formau o continuitate. Aceste capete se maipăstrează în unele locuri din Banat, în colindul cu„căiuţi” practicat de copii la Crăciun.

Timp de nouă zile (cifră magică) cât ţineCăluşul, jucătorii în număr impar (7,9,11) conduşi deun vătaf sunt sub jurământ. Au un secret magic ce tre-buie ţinut prin abstinenţă şi prudenţă. De aceea dormîmpreună sub straşina unei biserici sau în cerc cucapul pe o movilă de pământ în mijlocul căreia estesteagul. Se feresc astfel de iele şi de duhuri rele şi îşi

conservă vigoarea ritualică.Existenţa steagului împodobit cu plante de

leac (usturoi verde, leuştean, usturoi) şi a betelorlegate cruciş peste piept ne sugerează o apartenenţămilitară şi o viziune de vindecare, ceea ce nu ne mirăavând în vedere că jocul vine din cultura dacică.

Mai mult, există indicii că în unele cazurifiecare jucător ales provine din alt sat, iar ceea ce facpentru ordinea magică a lumii, adică vindecarea prinadoraţie şi vigoare ritmică, prin atingere şi simulareamorţii şi a învierii, ne duc cu gândul că formaţia erao confrerie de preoţi condusă de marele preot (văta-ful), la care lua parte însuşi zeul vindecării, Arclepios,trac şi el origine.

Pledează pentru această idee faptul că în so-cietatea dacică militarul, respectiv regele şi sacerdotulnu erau în disjuncţie, ci formau o formulă gemelarăde autoritate.

Se ştie că uranicul şi chtonianul nu erau de-spărţite nici în cultura traco-dacă, ci complementareşi uneori interschimbabile, cum am afirmat deja. Înpanteonul traco-frigian a existat un zeu chtonian, Se-badius, care avea şi atribuţe de vindecare, care asfârşit prin a deveni altceva. Macrobiusscrie ne in-formează:”De asemenea se cunoaşte că în Tracia,soarele şi Dionysos sunt considerate una, pe careaceea numindu-l Sebadius îl sărbătoresc cu mareevlavie”.

Asclepios este un zeu chtonian rotofei pre-cum plantele pline de sevă ajunse la apogeu, dar tatăllui este Apollo. El are ca simbol şi atribut şarpelebucălat (după traducerea termenului grecesc) asimilatîn burlescu jocului de căluşari falusului, când lavedere când ascuns, al Mutului. Aceste consideraţiine fac să credem că Mutul nu este un căluşar propriu-zis, fiindcă nu e îmbrăcat ca ei, ci în straie terne,ponosite ce amintesc de culoarea pământului, are ocăciulă diformă cu mască ornată ce un cioc de barză.Ei nu dansează în rând cu ceilalţi, ci se mişcă singur,face legătura între vătaf şi ceată, disciplinează ceata,umblă printre spectatori. Presupunem că este în-truchiparea lui Arclepios şi misiunea lui intrinsecăeste de a asigura alungarea răului, vindecarea, fer-tilizarea magică prin atingerea cu falusul asimilatşarpelui. Muţenia din timpul jocului are rostul de aasigura tăcerea magică pentru efectuarea procedurilorde vindecare şi binecuvântare a oamenilor, animalelorşi locurilor prin ritualul sacru al dansului.

În esenţă, prin Căluş se încearcă, prin puteremagică, pregătirea fiinţelor şi a naturii pentru trecereaprin solstiţiul de vară. Se opune astfel o rezistenţă rit-ualică întunericului care începe să crească şi să


magazin

22

oprească dezvoltarea vegetaţiei. Este momentul pro-priu pentru a influenţa rodirea şi belşugul prin purifi-care şi restabilirea echilibrului.

Din toate aceste înţelesuri arhaice nu au mairămas în Căluş decât spectacol de mare virtuozitate,colorat cu scene burleşti şi de teatru popular formalist.

Toate jocurile arhaice existente cândva în cul-tură protoromană şi apoi în cea medievală s-au golitde conţinutul mitico-magic, treptat şi sigur, sub pre-siunea creştinismului şi, foarte dramatic, sub influenţamodernismului laic. Vechile funcţiuni religioase deesenţă păgână au lăsat locul altora noi de natură socio-psihică şi estetică. Totuşi nu trebuie să ignorăm faptulcă jocurile tradiţionale româneşti, prin ritmicitate, hi-eratism uneori, lentoare câteodată şi, de cele maimulte ori, prin vigoare au darul de a revigora energi-ile, de a instala sentimentul colectiv de bine şi armo-nios. Este o dezinhibare şi o renaştere spiritualăimplicită, în măsura în care le mai jucăm, şi nu arenicio relevanţă faptul că nu mai ştim ce rol extraordi-nar au avut ele în trecutul nostru cultural.

George Coşbuc, Dacul singuraticAdrian Bucurescu

George Coşbuc nu doar că a crescut, ci chiar s-anăscut într-un mediu profund latinist, tatăl său fiind preotgreco-catolic. La liceul din Năsăud, George Coşbuc a făcutparte din societatea Virtus Romana Rediviva „Virtutea Ro-mană Reînviată”, căreia i-a devenit şi preşedinte. Denu-mirea acestei societăţi de lectură nu mai lasă nicio îndoialăasupra atmosferei intelectuale a Ardealului din acea vreme.Poetul a învăţat foarte bine latina, dovadă că mai târziu atradus „Eneida” lui Vergilius. A învăţat şi alte limbi, dar, năs-cut şi copilărit la ţară, cel mai bine a ştiut a vorbi şi a scrieromâneşte, cum puţini alţi scriitori din vremea lui mai ştiau.

La începuturile lui literare, Şcoala Ardeleană păreaa-l fi înşelat definitiv cu privire la istoria naţională şi la limbaromână. De atunci datează o poezie destul de stângace,intitulată „Cântec”, care începe astfel:Ţi-ai mânat prin veacuri turmele pe plai,Din stejarul Romei tu mlădiţă ruptă,Şi-ţi cântai amarul din caval şi nai,Dar cumplit tu fost-ai când te-au dus în luptăŞtefan şi Mihai.

Iată şi o strofă din poezia „Non omnis moriar / Lamormântul lui Timotei Cipariu”, nepublicată totuşi în volume:Căci l-a trimis Geniul luminii să-şi uneascăPuterea cu-ale altor bărbaţi cu suflet plin:Să caute şi să afle, să frângă-a lumii mască,Întregi să ne redeie şi iar să ne renască

Prin grai de la Quirin. Dar în opera poetică a lui George Coşbuc cam

acestea sunt singurele ecouri latiniste. Perspectiva asupraistoriei noastre se schimbă la el destul de repede, vădită fi-indu-i dragostea pentru Daci. Astfel, din poezia „Podul luiTraian” se desprind şi aceste versuri admirabile, unde estepomenit curajul strămoşilor noştri în faţa morţii, pe care oprivesc ca pe o nuntă, exact cum o văd Românii în balada„Mioriţa”:Ai voinici tu, Decebale,Să opreşti furtuna-n drum?

Ori ai tăi sunt cei ce-n gloateIes din codri-ntunecaţi?De pe câte râuri toateVin la moarte ca la nuntăCu topoarte-n mâini, şi-nfruntăŞapte rânduri de-mpăraţi?...

Un poem mai straniu, în creaţia lui GeorgeCoşbuc, este „Volos, preot dac”, al cărui mesaj sugereazăcă noul zeu adus pe aceste meleaguri de către Daci, Chris-tos, îi moleşeşte pe cei viteji: De-ai crede lui, eşti moleşit!Dar Roma ai de umilit,Ai să omori tot ce-i duşmanŞi ai să bei doar... peste-un anDin ţeasta mândrului TraianSă bei râzând cumplit.

Finalul e la fel de ceţos, singura dâră luminoasăfiind pomenirea măreţului şi tragicului rege al Dacilor:


magazin

23

Mai doborât de cugetări,Ca un strigoi pribeag în săriS-avântă ca purtat de-un valDoar va-ntâlni pe Decebal –Amurgu-n văi e tot mai pal,Iar Volos piere-n zări.

Intenţionat sau nu, prin numele acestui preot, carel-a încoronat pe Decebal, poetul afirmă originea curatdacică a Românilor, care, în Evul Mediu, mai erau numiţi şiVoloşi. De altfel, cum poetul avea şi mult umor, ironizeazăideea Şcolii Ardelene în privinţa dispariţiei complete astrăvechiului popor de pe aceste meleaguri prin poezia„Pieirea Dacilor”, unde aceştia „ar fi pierit” din pricina faptuluică li s-a interzis de către Deceneu să mai bea vin, prop-unându-li-se în schimb... braga! Dincolo de burlesc, ca sănu mai existe îndoială asupra convingerilor autorului, el tran-scrie dorinţa Dacilor de a fi recunoscuţi ca strămoşi aiRomânilor:Însă Dacii, ca păgânii,Nu beau apă nici să-i pici,Zic şi ei cum zic Românii,

Cei ce-urmându-ne pe-aiciDe strămoşi ne-or recunoaşte:Apa-n burtă face broaşte.

Mai limpezi şi mai reuşite artistic sunt celebrelepoeme coşbuciene „Decebal către popor” şi „Un cântec bar-bar”.

Din neguroasa noastră istorie răsar din ce în cemai des luminile Daciei, lămurind destine româneşti. Astfel,numele Coşbuc vine direct de la cel al neamului Costo-bocilor, ce au stăpânit cândva Nordul Daciei, etnonimul re-spectiv evoluând de la C-OS-TOBOC „Care este Superior”(cf. rom. îs; dibaci; tipic; a tăbăci; Dăbâca) la COSTBOC,apoi la COŞBUC. Nici că se putea, din partea lui GeorgeCoşbuc, o mai mare cinstire a sensului numelui său de fam-ilie!

Între contemporanii săi, el este singurul mare poetde după Mihai Eminescu care scrie cu profundă admiraţiepentru Daci, deschizându-i astfel calea unui alt genial arde-lean, Lucian Blaga, cel ce avea să scrie „Revolta fonduluinostru nelatin”.

George Coşbuc, între „arhaic şi universal”:fenomenul horal, la români

Nazaria BugaS-a făcut observaţia că, după

Ion Budai Deleanu, Coşbuc reprez-intă, prin opera sa, o aşezare masivă,specifică a Ardealului, în poezia noas-tră naţională.

La apariţia lui Coşbuc, încâmp literar românesc, Eminescu toc-mai se stingea.

Primul apare din „strigăturade horă”; al doilea se iveşte din doinăşi, prin pesimismul său şi melancoliastructurală, va exprima „jalea neamu-lui” pe care o va trans-substanţia, însetea de perfecţiune şi absolut.

Vigoarea aceluiaşi neam vafi exprimată prin optimismul şi ener-getismul care l-au caracterizat, ca oharismă ancestrală, pe GeorgeCoşbuc.

Dar şi pesimismul şi optimis-mul sunt „dialogul tendinţelor”, tend-inţe care, prin echilibrul lor, sunt şi daurezonanţă creaţiei definitorii din istoriaunei naţiuni.

Poetul se naşte într-un tărâmfabulos, din arcul intracarpatic, marcatde istorie şi ancestralitate, de di-namism şi „lupta fără astâmpăr pentru

dreptate”. Un spaţiu atins de „legilefrumoase” (belagine) (lex antiqua vala-chorum) care şi-au permanentizat,până în România contemporană,umbra şi penumbra, din înţelesurilelor(1).

Vigoarea, stăruinţa şi iubireade viaţă au arondat rădăcinile poetului- cel care, în „Lupta vieţii”, lasă o inter-

pretare a viziunii sale expansive: „Oluptă-i viaţa, deci te luptă / Cudragoste de ea, cu dor”.

Asemeni lui Creangă, poetulstă pe pragurile ultime ale Tradiţieidacice – Tradiţie pe care a interpretat-o, coborând în străfundurile ei„bătrâne de subînţelesuri”. A interpre-tat-o, conferindu-i o matrice formală,perfectă, cum numai Eminescu a maifăcut.

A umblat în conul de umbrăal românei vorbite, aşezând logosulnaţional într-un teritoriu de (re)gener-are din acea lespede vie, în a căreimarmură, se spune că ar dormi „sta-tuile viitoare ale literaturii române”. Cu„geniul său verbal”, a adus acea zonăde Originaritate până la Rostire, pânăla poem, deodată cu răscolitoarelesentimente pentru peisajul, pentrunatura desăvârşită a patriei Una.

A imprimat discursului poetico valoare estetică şi una etică, lumi-nate, în arierfond, de armura „legilorfrumoase” care au structurat „de-venirea” noastră, până în „rostirearomânească” de mai târziu.


magazin

24

A adus în prim plan o în-treagă lume a ideilor, a zăbovit petemele fundamentale, a intrat îndomeniul limbii, al simbolurilor şi almuzicalităţii exprese a versurilor -muzicalitate pe care a stăpânit-o fărărival.

Meditaţia asupra artei,asupra vieţii sociale (tulburător - puni-ficativul „Noi vrem pământ”), meditaţiaasupra existenţei - ca temă a Creaţiei,slăvirea iubirii şi a peisajului românescimprimă pecetea unică a creaţieicoşbuciene, în planul general alliterelor româneşti.

Găsim, asemeni unei umbre,şi peste creaţia lui Coşbuc, definiţiadată de Călinescu iubirii, ca sentimentnecesar şi răscolitor ce vizitează spec-tacular finţa omenească, prin acea „in-vazie misterioasă a dragostei, curabilămagic, explicabilă mitologic” („Tot maiaprins, tot mai aproape /... / Ca unîntins adânc de ape - / De el nu-i niciun chip să scape...”)(„Vântul”). Pestesuferinţele generate de iubirea „înţe-leasă” (Mi-e dragă una şi-i a mea: /Decât să mă dezbar de ea / Mai bine-aprind tot satul) ori iubirea „neînţe-leasă”, („şi când n’o văd,mă-nbolnăvesc/ Iar când merg alţii de-o peţesc/ Vin popi de mă dezleagă”),se suprapun, ca evoluţie ori „involuţiea lumii epifenomenale”, anotimpurile,metafora toamnei, negurile şi întuner-icul, ritmurile tainice ale naturii (culegănarea lor inconsolabilă) dar şisoarele atotbiruitor, care „mirat stă-nloc”, suprapus peste visare şinăzuinţă.

Cu ale sale „balade şi idile”(1893), poetul reinterpretează patosulexistenţial („Duşmancele”), peisajulautohton, aducând la suprafaţă noi şinoi aspecte ale viziunii expansive,agreste („Pe lângă boi”). Universulrural, „precum e felul din bătrâni / laorice chef între Români”, şi-a aflat, înCoşbuc, reflectarea de sine, măreţiaşi perspectiva universală.

În acel spaţiu, peste care sesuprapune „frumuseţea care va salvalumea”: de aceea, orice poem este oinvocare a întoarcerii către frumuseţeadintâi a lumii - iubirea care genereazăşi înalţă, în calitatea ei de principiu uni-versal biruitor. Nu inutil găsim, la

Dante, „iubirea care mută aştrii şi cele-lalte stele”.

La Coşbuc, totul este de odesăvârşită transparenţă - efect ce de-curge, „cu necesitate”, din armonia in-terioară a versului, din viziuneaorganizată pe teme, sub-teme, ase-meni unei armate desfăşurate în marş.

Între „arhaic şi universal”,Spaţiul şi Timpul sunt Una, în aceasinteză deal - vale - deal, peste careauzim, din antichitate, murmurul abiaperceptibil al ancestralităţii noastre:„metafizica latentă”. Cu înţelesultârziu, astăzi tot mai stins, dintr-un „el-ogiu al satului românesc”(2), cum că„veşnicia” s-ar fi născut „acolo”.

Poet al „pământului transfig-urat”(3), peste care „transcendentulcoboară”(4), poet al amurgului, poet alluminii, poet al regăsirii dar şi al de-strămării chipului „în oglindă”!

Pericolele au trecut ca vis-colul pe deasupra noroadelor şi, maicu seamă peste seminţia din această„minunată ţară a Ardealului”. Peri-colele au obligat timpurile la intro-specţie, la veghe şi asceză: la „revoltaîn genunchi”.

Astăzi asistăm şi la invari-ante ale modelului ancestral: teologiispun: „... creaţia originară a fost per-fectă când a fost încheiată şi, deatunci încoace, ea este într-un procesde deteriorare”. Astfel, am rămas fărămemoria paradisului ancestral pierdut,fără nostalgia transcedentală a sanc-tuarelor, într-un univers deturnat de laDumnezeu şi de la Semnificaţie. Şi,asemeni personajului fondator, într-untârziu, pe deasupra Creaţiei, am puteaspune: „Doamne, ce strălucire aici şice pustietate în noi!”(5).

Ne adâncim în sistemaCoşbuc pentru că el, cercual-cercual,ne întoarce în infinitul mic din matriceanoastră ancestrală (în economia nat-urală închisă) şi analizează „com-plexul satului” care munceşte „ziulicatoată”, dar „se rotunjeşte” în mo-mentele de „petrecere ţărănească”: e„momentul horal”, în ţinutul Dragonu-lui(6). Ca şi la Rebreanu (în coregrafiasomeşanei), amintim că etnomor-fologii au considerat hora „o amintiredin protoistoria poporului român”, căea - Hora - ar sintetiza „reminiscenţele

unei ceremonii” carpato-balcanice,„peste trunchiul căreia s-au suprapusinovaţiile altor ceremonii”.

Şi, aici, hora apare ca ostructură de bază, „în al cărei semnif-icant” se subordonează alte motive.Hora este nu numai „joc” sau „horamare”, ci este şi o „petrecereţărănească”, desprinzându-se, din „re-alismul de o sălbatică autenticitate”,acel strigăt originar al omului: echiva-lent al Sorţii care nu întreabă.

Probleme de calendar vorpuncta serbările, în momentele „de in-cantaţie şi de solemnitate” colectivă: ozi extrasă din vocaţia ancestrală,axată pe „solaritate şi deschidere”,relevând, până în zilele de mai ieri,„...fidelitatea nedesminţită a memorieiîn mediile fără scriere”(7).

Analizat, în arcul in-tracarpatic, - „dintr-o regiune a Dacieiantice, cu oameni viguroşi la trup şisănătoşi la suflet, stăruitori şi iubitoride viaţă, deschişi, plini de un ales di-namism şi, înainte de toate, luptătorifără astâmpăr, pentru dreptate” - din„energetismul coşbucian”(8) şi din „for-mula lirică impecabilă”(9), a rezultatacea „poezie a horelor şi a nunţilornăsăudene, a obiceiurilor pitoreşti,viaţa desfăşurându-se după legi, la felde statornice ca şi rotaţia anotim-purilor, fiecare moment de seamă alexistenţei fiind ţinut prin ritualuri decelebrare, păstrate cu străşnicie dinvremuri arhaice”(10).

În legătură cu fenomenulhoral, la români, şi, la Coşbuc, („geniual transcendenţei formei”)(11) miş-carea coregrafică este sugerată de„mecanica jocului”, magistral susţinută(vizual şi auditiv), într-o strofă antolo -gică:

Trei paşi la stânga linişorŞi alţi trei paşi la dreapta lor;

Se prind de mâini şi se desprind,S-adună-n cerc şi iar se-ntind,

Şi bat pământul tropotindÎn tact uşor.

Poetul a intuit mişcarea mile-nară „de unduire” din jocul arhaic,„dintr-un afund de Răsărit”- ceea ce aimprimat prozodiei sale perfecte oanume „legănare”, provenind ca unfior din legănarea de la horă. Este„cărarea rătăcită” şi acea unduire ce


magazin

25

„din cât afund / O mie de crăimi as-cund”, acea melodie din auzul interior,„melodie ce se leagănă în ritmul atâtde românesc al horei”(12): „Feciori, lazece fete, cinci / Cu zdrângăneii laopinci...”. Apoi, a mai prins (ca şi Re-breanu) acel „iuit” care derivă din „res-piraţia crâncenă şi puternică a vieţii”:„din fundul lumii, mai din sus / şi dinZorit şi din Apus”, „iuiiiit” care facelegătură cu strigătul organic-enteral alanceştrilor noştri, „strigăt” pe care-lsublimează vocea umană, la nesfârşit.

Insistăm pe această para-lelă: plecând de la imaginea cercual-solară (o ceramică străveche Hora dela Frumuşica), au apărut, în etnofol-cloristica românească nuanţări alecomplexului horal, la români.

Şi, la Rebreanu (în Ion), sedescrie o someşană, sub arşiţa cotro-pitoare a soarelui de amiază: este ostructură cu „structuri-evenimente”(13)ale „calendarului sempitern al satului”.Este o aleasă coregrafie, de concen-trare a unor teribile energii, pe Uliţa dindos, enunţând caracterul de „entitateînchisă” a societăţii rurale.

Iată mişcarea: „De tropotuljucătorilor se hurducă pământul. Zeci

de perechi bat someşana cu atâta pa-siune, că potcoavele flăcăilor scapărăscântei, poalele fetelor se îmbolbo-cesc, iar colbul de pe jos se învâl-toreşte, se aşează în straturi groasepe feţele brăzdate de sudoare, lumi-nate de sudoare şi mulţumire. Apoijocul urmează tăcut, din ce în ce maisălbatec. Flăcăii îşi încolăcesc braţelemereu mai strâns pe după mijloculfetelor. Nu schimbă nici o vorbă. Nicinu se privesc. Doar pe buze fâlfâiezâmbete tăcute şi fugare”.

Specialiştii în morfologia cul-turilor spun că fenomenul horal, ţinede adâncimea mitologic-tracă, ac-tivând magia cercului, simbol al „cul-tului solar autohton”.

Hora lui Rebreanu e „petre-cere ţărănească, urmărită de „soarelede pe boltă“. Hora satului atinge osemnificaţie din „substratul”străvechimii noastre: e un joc al sorţiişi al morţii, iar „ideea de cerc” trimitela lumea “închisă“ a satului - la „întâiademocraţie a lumii” din spaţiul traco-geto-dac - unde „dramele îşi auproiecţia lor cosmică”. Era de pe tim-pul dansului cu săbiile în dinţi.

Descoperim identitatea orig-

inară, spiritualitatea etnică ancestrală- fontes în care s-au precizat fru-museţea şi disponibilitatea pentru ab-solut(14). Codul cosmic fixat pesteDiscul de andezit de la Sarmisege-tuza. Care iradiază.

Întregul transhumant mioriticdin arcuirea deal - vale - deal, îl de-scoperim şi în aria de diamant apoeziei coşbuciene, arie ce„străjuieşte drumurile care se deschidşi se afundă în lume”.

Iar Poetul trăieşte un act dinsacerdoţiul universal.

Pentru că poezia are un ori-zont etic engravat în etnocultura naţi-unilor, pentru că poezia este încădiapazonul care ia nota La - tonusulvital, necesar unei mari Creaţii,Creaţie din orele de flux şi de reflux,în mareea care antrenează fără dis-criminare memoria Sanctuarelor.

În apele Poeziei, spirituali-tatea unui popor se lămureşte stratifi-cat, până în străfunduri, pe marile eiteme, pe marile aspiraţii, pe nease-muitele tensiuni, pe însăşi biografiaunui popor care are acces, prin partic-ular, la universalitate.

Bibliografie generală şi selectivă:G. Călinescu, Istoria lit. române de la origini până în prezent, Ed. Minerva,1982Gabriel Gheorghe, Studii de cultură şi civilizaţie românească, vol. I-II,Fundaţia Gândirea, Bucureşti, 2005Sergiu Al-George, Arhaic şi universal, Editura Eminescu, 1981Lucian Blaga, Trilogia culturii, Spaţiul mioritic, Ed. Cartea Rom. 1936Constantin Prut, Cărarea rătăcită, Fundaţia InterArt Triade, Timişoara,2012 Grigore Constantinescu, Cântecul lui Orfeu, p. 328.Petre Pandrea, Memoriile mandarinului valahModelul creaţionist, în Scientific Creation, 1974.Romulus Vulcănescu, Mitologie Română, Editura Academiei, 1987, p.192-193.Romul Munteanu, Profiluri literare, Ed. Minerva, Bucureşti, 1982Virgiliu Oghină, De la preistorie la istorie. Mitologie şi realitate, Tipografia“Miron”, Bucureşti, 1999.___________1) „...aveau obiceiul să cânte legile lor”,... şi „nu cumva uzul acesta par-ticular al agathyrşilor a fost introdus ca legile să nu fie uitate?” - se între-

abă Aristotel2) Lucian Blaga, Elogiul satului românesc3) Ion Alexandru, Pământ transfigurat, B.P.T., Ed. Minerva, 19824) L. Blaga, Trilogia culturii, Spaţiul mioritic, Ed. Cartea Rom. 19365) Lucian Blaga, Meşterul Manole, Editura Univers, 1974.6) Dragon al cărui cap (după Vasile Lovinescu) s-ar afla, la izvoare, înMunţii Pădurea Neagră, corpul propriu-zis, în Corona Montis din Carpaţiiar coada, în Munţii Haemus (Balcani).7) C. Brăiloiu, Viaţa anterioară, Opere, II, p. 198.8) Nicolae Gherman, Rebreanu, amiaza unei vieţi, Editura Albatros, 1989.9) George Coşbuc, Balade şi idile, ediţia princeps în facsimil, 199310) Romulus Vulcănescu, Mitologie Română, Editura Academiei R.S.R.,1987, p. 192-193.11) Vladimir Streinu12) Grigore Constantinescu, Cântecul lui Orfeu, p. 328.13) Ion Ghonoiu, Obiceiuri populare de peste an, Dicţionar, Ed. FundaţieiCulturale Române, 199714) Brăiloiu C.: La vie antérieure, în Histoire de la musique, tome I, Desorigines à Jean-Sébastian Bach, 1960, Editions Gallimard.

ABONAMENTE «DACIA MAGAZIN»

Începând cu data de 1.01.2014, preţul unui abonament la revista noastră este: 70 lei anual,

pe adresa: Tulcea, str. Florilor nr. 37, dl. Nicolae Nicolae,telefon: 0729011003 sau 0752104184.


magazin

26

GEORGE COŞBUC, RAPSOD AL RĂZBOIULUI DEINDEPENDENŢĂ DIN ANII 1877-1878

comandor Marius POPESCU

În decursul timpului, pe pământul binecu-vântat de Dumnezeu al străvechii Dacii şi apoi alRomâniei, s-a născut nu doar o strălucită galerie,ci numeroase generaţii de oameni care s-auaflat, în diferite forme şi modalităţi, în slujba in-tereselor supreme ale apărării gliei strămoşeşti,a libertăţii, independenţei, unităţii şi propăşirii Pa-triei. Referindu-se în mod expres la această cat-egorie de oameni dotaţi, minunaţi şi străluciţi,poetul nostru naţional Vasile Alecsandri scria,printre altele, într-una din creaţiile sale: „Suntnume destinate,/ Să steie neclintite pe - el timpi-lor hotare,/ Şi veşnic să răspândă o falnică lu-mină,/ Prin secoli ce-n umbră, trecând, li seînchină”.

În şirul nesfârşit de astfel de nume de ex-cepţie avea să se numere, la loc de mare cinsteşi onoare, poetul George Coşbuc, cel care, princreaţia sa literară va intra în istoria noastrănaţională ca un autentic rapsod al Războiului deIndependenţă din anii 1877-1878. Venind pelume în anul 1866 în satul transilvănean Hordou(azi George Coşbuc), aşezare aflată înapropierea Năsăudului dacic, el avea să devinăprin harul primit de la Cel de Sus, al învăţăturii şial talentului, unul dintre cei mai străluciţi poeţi aisecolului al XIX-lea. Versurile sale sunt pline defarmec, pătrunse de un cald fior naţional – patri-otic. Prin ele el căuta şi evoca istoria noastrămultimilenară, vrednicia, bucuriile şi amarullocuitorilor străvechii Dacii şi ai României, vitejiaşi bărbăţia oştirii române în diferite epoci istorice,ca de pildă cea din timpul războiului deneatârnare.

Iată cât de cald, de frumos, de emoţio-nant şi de mişcător îşi exprimă el crezul ce l-acălăuzit toată viaţa în creaţia sa poetică: „Suntsuflet din sufletul neamului meu,/ Şi-i cânt Bucu-ria şi amarul,/ În ranele tale durutul sunt eu,/ Şi-otrava deodată cu tine o beau,/ Când soarta-ţiîntinde paharul...// Sânt inimă-n inima neamuluimeu,/ Şi-i cânt iubirea şi ura -,/ Tu focul, dar vân-tul ce-aprinde sunt eu:/ Voinţa ni-i una, că-i unamereu,/ În toate ale noastre-i măsura”.

Un loc cu totul aparte în creaţia poetică alui George Coşbuc îl reprezintă tema războiuluide independenţă de la 1877-1878. În cadrulcreaţiei sale poetice, vitejia oştirii române, spiritulde dăruire şi de jertfă dovedite de ea şi scopuriledrepte şi nobile sunt cu totul edificatoare şi ex-emplare. Fiecare vers din poeziile sale intitulate:„Trei Doamne şi toţi trei”, „Moartea lui Fulger”, „Oscrisoare de la Muselim Selo” sunt încărcate deadânci înţelesuri şi pătrunse de un fierbinte fiornaţional-patriotic. Pe acest plan, în poezia „Oscrisoare de la Muselim Selo” ne este înfăţişatchipul exemplar al unui simplu oştean român,care a moştenit de la străluciţii săi înaintaşi geto-daci şi romani vitejia exemplară şi spiritul dejertfă pentru consfinţirea, pe câmpul de onoare,a independenţei României; în cea intitulată „TreiDoamne şi toţi trei”, ne este prezentat, în chipmagistral, dăruirea în luptă şi vitejia a treicetăţeni plecaţi la oaste la chemarea Ţării. Sespune, printre altele, în respectiva ceaţie poetică:„Avea şi dânsul trei ficiori,/ Şi i-au plecat cu toţideodată,/ La tabără, sărmanul tată!/ Ce griji pedânsul, ce fiori,/ Când se gândea cât,-i greurăzboiul,/ N-ai timp să simţi că mori”. În sfârşit,dar nu în cele din urmă, în poezia „Lupta vieţii”,George Coşbuc aduce elogii vitejiei colective aluptătorilor noştri prin versurile acesteia:„O luptă-i viaţa: deci te luptă,/ Cu dragoste de ea, cu dor./Pe seama cui? Eşti un nemernic,/ Când n-ai unţel hotărâtor./ E tragedie-nălţătoare,/ Când,biruiţi, oştenii mor./ Dar sunt eroi de epopee,/Când braţul este biruitor.../ Oricare ar fi sfârşitulluptei,/ Să stai luptând, căci eşti dator./ Trăiescacei ce vreau să lupte,/ Iar cei fricoşi se plâng şimor./ De-i vezi murind, să-i laşi să moară,/ Căcimoartea e menirea lor./” Ca nimeni altul până lael, a dat glas bucuriilor ostaşilor, remarcându-seprin modul exemplar în care George Coşbuc –poetul a oglindit, prin creaţia sa poetică, epopeearăzboiului nostru drept şi sfânt pentruneatârnare, ce l-a înscris pe acesta în rândurilemarilor şi străluciţilor creatori de cultură naţionalăşi universală.


magazin

27

POETUL NAŢIONAL GEORGE COŞBUC– TĂLMĂCITORUL

- REZUMAT -Maria Crişan (M.A.)

În anul 2000 am publicat la Editura CRATER ARTAPOETICĂ LA GEORGE COŞBUC, cu o întârziere de 16 anişi dând eu bani, nu încasând aşa cum s-ar fi cuvenit, căciera elogios referată de către Acad. Prof. Şerban Cioculescu(vol. I Prosodia şi stilul la G. Coşbuc şi vol. II, O exegeză,de Dl. Prof. Dr. Dumitru Micu – comasându-le într-un singurvolum); vinovate de această întârziere au fost, nu Organelede Securitate, aşa cum s-a vehiculat, ci rude de gradul II,din pură INVIDIE.

Poetul naţional George Coşbuc (Hordou 1866 -Bucureşti 1918) este cel mai desăvârşit metrician şi cel maisincer iubitor al neamului românesc, al celui de la talpa ţării,dovedit mai ales printr-o serie de poeme (Fata morarului,Cântecul fusului, La oglindă) şi prin proze, inclusiv manualeşcolare, conferinţe poporane, problemă atât de actuală şiastăzi; educaţia adolescentină. La nenumărate proze cutentă socială peste 10.000 pagini şi poezii, peste 100.000de versuri se adaugă o extrem de bogată activitate de tra-ducător, începând cu limbile clasice: greaca şi latina, dar şidin germană, franceză, engleză, italiană, inclusiv din san-scrită pe care a învăţat-o singur după cum reiese din Măr-turisirile sale autobiografice existente la Cabinetul deManuscrise şi Carte rară al Bibliotecii Academiei Române.Coşbuc stăpânea şapte limbi, deci nu fără temei savantulmaghiar Ladislau GALDI opinează că George Coşbuc îşiare locul imediat după Dimitrie Cantemir; aceeaşi opinie îm-părtăşeşte şi alesul filosof - literat MIRCEA VULCĂNESCU(Pentru o nouă spiritualitate filosofică).

Semnalăm din traducerile sale: ODISEEA luiHomer, rămasă în manuscris şi publicată la Centenarul po-etului (1966) – de profesorul Ştefan Cazimir; ENEIDA deVergilius, numărând peste 10.000 de hexametri, pentru careAcademia Română l-a onorat cu premiul Năsturel, premiucare, de obicei, se acorda pentru activitatea întregii vieţi aunui scriitor. Majoritatea operelor poetice traduse de Coşbucau fost în aceeaşi manieră prosodică: Martin Opiz – părin-tele literaturii germane ZLATNA, sau despre odihna sufle-tului, metru alexandrin, Divina Commedie de Dante Alighieri,în terţine danteşti (mărturisind sincer că i-a fost foarte greupână când şi le-a putut însuşi, dar, după aceea, creând elînsuşi încă două tipuri de terţine, pe care eu le-am definitCoşbucian I şi Coşbucian II (Fata cea cu umblet drag şiVântul). Traducerea Coşbuciană a Trilogiei danteşti a fostsocotită, chiar de către dantologi italieni, cea mai reuşită

traducere, CA SPIRIT DANTESC.Spre a sumariza, George Coşbuc a tradus exce-

lent din greacă: Homer, Aristofan, Theocrit; din latină:Ovidiu, Vergiliu, Catul, Terenţiu, Horaţiu, Tibul; din sanscrită:Kalidasha, Valmiki, Rigveda; din engleză: John Locke, Ten-nyson, Lord Byron; din germană: Schiller, Hartig, Opitz, Het-tinger; din franceză: Carmen Sylva; din rusă: Lermontov;din italiană: Dante Alighieri. (În ARHIVA „George Coşbuc”de la Cabinetul de Manuscrise şi Carte rară a BiblioteciiAcademiei sunt dovezi nete că poetul naţional GeorgeCoşbuc luase lecţii de limbă engleză; germana şi francezale cunoştea din copilărie şi liceu, rusă şi alfabetul slavon leînvăţase de la dascălul Tănăsuică, italiana cu Ramiro Ortiz,latina şi elena la Liceul Grănicerec din Năsăud, fiind şi pre-miat în cadrul Societăţii VIRTUS ROMANA REDIVIVA alcărui membru şi preşedinte a fost, pentru traduceri dinHomer, elev fiind în clasa a VI-a liceală. De fapt, toate tra-ducerile efectuate de Coşbuc poartă pecetea unuidesăvârşit maestru. Iată spusele Acad. Alexandru Balacisintetizate în Analele Academiei R.S.R., 1966: Opera de tra-ducător a lui George Coşbuc are aparenţa cleştarului şi ori-care autor străin tradus de el vorbeşte româneşte. El este,desigur, unul dintre marii traducători ai literaturii universalişi ai lumii.

Iată câteva monstre de măiestrite traduceri:„Ajunşi acum pe-amurg şi-n înfundatulŢinut Lacedemona-n munţi silhui,Mânau la Menelau, la nepătatulAl Spartei domn vestit, la masa cuiNuntaşi umpleau de chiote palatul.El tocmai mărita pe fata luiCu fiul lui Ahil, şi-n toată voia,Căci el i-a fost promis-o chiar din Troia”

(Homer: „Odiseea”, Cartea a IV-a, La Menelau, versurile 1-8)

„O câtă bucurie simţeşte un părinte!...Să-ţi iei în braţe fiul, pe-obrazul lui fierbinteTu să-ţi lipeşti obrazul! Să-l joci de pe genunchiDe fiori, şi el să-ţi poarte mânuţa cum îi vinePrin păr, să te lovească! Şi de-l ridici cât tine.Cum e pe picioruţe de colbul străzii plin,Să simţi pulberea caldă că-ţi lunecă prin sân.

(„Sacuntala” de Valmiki, cântul VIII)


magazin

28

„Ne-am înăsprit noi suntem! Din faşă noi ducem la râuriMicii copii, oţelindu-i cu gerul sălbatec al apei.Noi cu vânatu-i deprindem de mici; să străbatem desişuri,Cai să-ncurăm şi săgeata s-o-ntindem: acesta ni-e jocul!Însă bărbaţii, deprinşi cu puţinul şi vrednici la muncă,Scurmă cu plugul câmpii şi zguduie-oraşe cu fierul.Fieru-l învârte şi mare şi mic şi cu spatele boulDuce-ne-ntoarsele suliţi; şi nici bătrâneţea târzieNu ne slăbeşte puterea din piept, veselia din suflet”

(„Eneida”, cartea a VII-a, versurile 599-606)

„Văzui când glasul s’alină şi steteCă patru umbre-au dor spre noi s-apuce,Nici triste-n ochi, dar nici nemângâiete.

Priveşte-acum! - a zis iubitul Duce,Pe cel ce’ntâiul ca si-un căpitan,

Cu spada-n mână, stolul şi-l conduce:

Omer e el, poetul suveran,Satiricul Horaţiu-n urmă vine,Ovidiu-apoi, iar ultimu-i Lucan.

(Dante Alighieri: „Infernul”, cântul IV, versurile 82-90)

„Dar Muza Terpsihore pe voi, pe voi mai multÎn lume vă iubeşte. Mai mult ca pe oricine!Voi, când atingeţi coarda, cântând o doină-mi vineriSă cred că însuşi Phoebus o inspiră de muzică,Purtând a voastre braţe şi degetele iuţi!Prin asta şi prin multe talente şi virtuţiRomânul excelează.”

(Martin Opitz: „Zlatna sau despre odihna sufletului”, versurile 276-282)

Idealul libertăţii naţionale şi al dreptăţii socialeîn creaţia lui George Coşbuc

Floarea Necşoiu

Sînt suflet în sufletul neamului meu Şi-i cînt bucuria şi-amarulÎn ranele tale, durutul sunt eu Şi-otrava cu tine o beu, Cînd soarta-mi întinde paharul.

Versurile acestea reprezintă una dintrecele mai sincere mărturisiri de credinţă din în-treaga lirică românească. Sunt zguduitoarea /tulburătoarea expresie a contopirii cu neamulsău a unuia dintre cei mai importanţi poeţi ainoştri, George Coşbuc, poetul ţărănimii, cum in-spirat l-a numit Constantin Dobrogeanu Gherea.

În cele trei decenii şi jumătate de trudă îndomeniul creaţiei, George Coşbuc s-a afirmat capoet al satului şi înzestrat traducător, îmbogăţindpatrimoniul literar pentru care îl omagiem încadrul Congresului de Dacologie din acest an –2014. A tradus din greacă (Odiseea de Homer),latină (Eneida de Vergiliu), engleză (Mazepa –Byron), sanscrită (Sakuntala – Kadilassa), ger-mană (Don Carlos – Schiller) şi italiană (DivinaComedie – Dante Aligheri), fiind considerat unuldintre cei mai valoroşi traducători, graţie ex-cepţionalului simţ al ritmului, rimei şi muzicalităţiiversului.

Creaţia sa lirică a apărut în volumeleBalade şi idile – 1893, Fire de tort – 1896, Ziarulunui pierde-vară – 1902, Cântece de vitejie –1904. Tematica abordează viaţa ţăranului românîn complexitatea ei: natura, iubirea, marile eveni-mente din viaţa satului, trecutul de luptă şirăzboiul de independenţă.

Poezia de inspiraţie istorică evocă trecu-tul în pagini semnificative pentru anumite mo-mente şi evenimente, George Coşbuccontinuând tradiţia încetăţenită de Dimitrie Bolin-tineanu (Legende istorice), Vasile Alecsandri(poeme eroice şi imnuri), Mihai Eminescu(Scrisoarea III, Memento mori).

Pentru George Coşbuc, istoria este oneîntreruptă luptă pentru dreptate socială şi in-dependenţă naţională. Simbolurile acestei luptesunt: Decebal, legendarul Gelu, domnul întâieiuniri, Mihai Viteazul, Tudor Vladimirescu, înpoezii cu titluri ce grăiesc despre vitejia marilorbărbaţi, eroi ai acestui neam, care şi-a scris cusânge istoria.

Chipul marelui Decebal este surprins într-un moment de mare curaj în faţa duşmanilorcotropitori. Discursul, pe care îl rosteşte Decebal


magazin

29

către popor, este o sinteză de înţelepciune şidemnitate în timpul vieţii şi în faţa morţii, izvorâtădin teribila cunoaştere a înaintaşilor: C-o moartetot sîntem datori, dar Nu-i tot una leu să mori /Ori cîne-nlănţuit. Astfel, Decebal devine, în viz-iunea poetului, un simbol al luptei împotrivaoricăror cuceritori. Sunt glorificate curajul,dârzenia, demnitatea, spiritul de sacrificiu decare au dat dovadă în istoria noastră străvechestrămoşii noştri getodaci.

Gelu, eroul legendar al poemului Moartealui Gelu, este surprins într-un moment-limită,clipa morţii, în care îşi exprimă dorinţele testa-mentare calului, tovarăşul său de luptă. Aidomahaiducului Toma Alimoş, eroul baladei cu acelaşititlu, Gelu îşi roagă prietenul necuvântător să-isape groapa pe margine de ape, pentru ca val-urile Cernei să-l jelească şi să-l înştiinţeze deduşmanii ce vor năvăli peste ţară, căci Şi-armatvoi ieşi eu afară / Că-s vii, când e vorba de ţară,/Şi morţii în mormânt. Lupta eroică a poporuluiromân împotriva turcilor cotropitori este pre-amărită în balada Paşa Hassan, poezie inspiratădin cartea Călugărenii din monografia istorică Is-toria românilor supt Mihai-Voievod Viteazul,capodopera lui N. Bălcescu, la rându-i unul din-tre cei mai sinceri şi adevăraţi patrioţi ai acestuipopor.

Poezia glorifică prin hiperbolă şi antitezăpe Mihai Viteazul, domnul curajos, bun mânuitorde arme, conducător iscusit, mare strateg şi tac-tician, care a obţinut o răsunătoare victorie, laCălugăreni, împotriva turcilor, al căror conducă-tor era Hassan, un paşă laş, fricos, ce nu are cu-rajul să-l înfrunte direct pe Mihai. Într-o strofăantologică, domnul valah este hiperbolizat,căpătând dimensiunile unei stihii devastatoare,din faţa căreia fuge nebun.

Sălbaticul Vodă e-n zale şi fier Şi zalele-i zuruie crunte, Gigantică poart-o cupolă pe frunte, Şi vorba-i e tunet, răsufletul ger,Iar barda din stânga-i ajunge la cer,

Şi Vodă-i un munte. Eroismul şi măreţia lui Mihai îi conferă

valoare de simbol al spiritului de jertfă întruapărarea libertăţii naţionale, în timp ce turculdevine ridicol în neputinţa sa: se închină prinbaltă.

Admiraţia lui George Coşbuc s-a îndrep-

tat şi către vitejia plăieşilor de altădată, ca înpoezia Cetatea Neamţului, poem în care este zu-grăvită lupta dusă de zece plăieşi pentruapărarea cetăţii de asaltul regelui polon Ion So-bieski, episod narat de Ion Neculce în O samăde cuvinte, cele patruzecişidouă de legendeadunate de primul culegător de creaţie populară,cronicarul rămas în literatura română primulmare povestitor al nostru. Cei zece plăieşi apără-tori ai cetăţii ţin piept orgoliosului rege polon osăptămână, timp în care pier doi dintre ei.Supravieţuitorii predau cetatea şi, spre uimireatrufaşului rege, aceştia îi precizează că în cetatenu se află nici domnitorul, nici boierii şi nici avuţi-ile pe care le jinduia polonezul înfrânt, spre pro-funda lui umilire de către acei oameni atât desimpli, gata să piară la datorie, căci nu existămoarte mai glorioasă ca aceea dusă în luptapentru libertatea pământului strămoşesc. Faptelede vitejie şi spiritul de sacrificiu al plăieşilor imor-talizate de Neculce au fost relatate şi deCostache Negruzzi în nuvela Sobiesţki şiromânii, într-un ton mult mai grav. GeorgeCoşbuc, folosind dialogul, narează totul într-o at-mosferă de râs şi ironie, stări de spirit ce exprimărobusteţea morală a plăieşilor, ce completeazăfericit robusteţea fizică a eroilor anonimi ai nea-mului. George Coşbuc identifică galbenul Tricol-orului, simbolul nostru suprem, cu truditorii gliei,ţăranii cu chipurile lor supte de boli, de foame,de neajunsuri, care s-au adunat şi au răbufnit îndurerosul strigăt Noi vrem pămînt şi au generatteribilul Hristoşi să fiţi / Nu veţi scăpa nici în mor-mînt.

La începutul secolului al XIX-lea, poatecel mai bogat în evenimente cruciale ale istorieinoastre, a avut loc revoluţia lui TudorVladimirescu, pandurul trimis de Domnul Sfînt /Să ne scape acum odată / De ciocoi.

Curajosul oltean, urmat de popor, a dat ogrea lovitură rânduielilor feudale. De aceea,faptele şi chipul său au dăinuit în istorie, în su-fletul neamului şi în conştiinţa tuturor drept chin-tesenţă a idealului de dreptate şi libertate.

A-mbrăcat cămaşa morţii Domnul Tudor, ca Hristos,Dar schimba-va pasul sorţii, Va trînti tiranii jos! Războiul de independenţă – 1877 – 1878

– reprezintă unul dintre cele mai glorioase eveni-


magazin

30

mente din zbuciumata şi frământata noastră is-torie. Sunt pagini copleşitoare ale jertfei acestuineam care şi-a făurit independenţa naţională,visul de veacuri, pentru care oamenii acestormeleaguri şi-au dat viaţa.

Nicolae Grigorescu, inegalabilul nostrupictor, a imortalizat eroismul ostaşilor noştri întablouri nemuritoare, fiind martor ocular al aces-tor măreţe momente. George Coşbuc, tot camartor, a consemnat în pagini de proză, un jurnalde război Războiul nostru pentru neatîrnare şiPovestea unei coroane de oţel, gesturi şi atitudiniale ostaşilor noştri, al căror eroism a irigat liricaeroică din volumul Cîntece de vitejie, precum şipe cea a lui Vasile Alecsandri din ciclul Ostaşiinoştri.

În poemul-epistolă O scrisoare de laMuselim-Selo, George Coşbuc priveşte războiulde independenţă prin ochii omului din popor cucare se identifică. Iubirea de ţară a ostaşului,vocea din această poezie, se îmbină cu compa-siunea pentru cei aflaţi în suferinţă şi cu senină-tatea în faţa morţii (aducătoare aminte ademnităţii ciobanului mioritic în acest moment-limită, evocatoare a bogăţiei şi frumuseţii spiri-tuale a getodacilor).

Ion, soldatul rănit de moarte, neştiutor decarte, speră că se va întrema şi se va întoarceacasă. Îi este dor de sat, de familie (mamă, soaţăşi copil), de uneltele lui de muncă, de tot ceînseamnă traiul lui simplu, în comuniune cunatura şi cu oamenii. Pe Ion îl doare rana lui, darîl doare, mai ales, moartea celor căzuţi pe câm-pul de luptă, precum şi suferinţa celor bolnavi şirăniţi, ciungi şi ologi. Impresionantă, duioasă şidelicată este iubirea faţă de fiul său, Nuţu, pecare l-a lăsat mic şi pe care acum şi-l imagineazăcu creştetul cît masa. Finalul poeziei estecopleşitor: scrisoarea a fost scrisă şi trimisă decăprarul Nicolae, care găseşte cuvinte de alinarepentru mama căreia îi anunţă moartea fiului: Săte mîngîie Dumnezeu, / C-aşa e la bătaie.

Dorobanţul, eroul poeziei cu acelaşi titlu,urcă parapetul slujindu-se doar de mâna stângă,căci dreapta îi fusese retezată: El înalţă-n vîntchipiul, strig-un nume drag şi sfînt / Ş-apoi sarede pe ziduri, în redută şi-n mormînt.

O impresionantă scenă, sfâşietoare în

dramatisul ei este cea din Povestea căpraruluicare duce-n spate corpul fratelui mort, pe care-lapăra cu trupul său. Nu poate, însă, înainta cupovara în spinare şi astfel cade alături de cel ucisde glonţ străin, spre durerea tuturor ce-au văzutepisodul.

Dar iată-l, cade! L-a lovitPesemne – un plumb din multa ploaie; Pe spate-acum murind se-ndoaie,Dar l-am văzut cum s-a-nvîrtit Spre frate-su, căzînd deodatăCu faţa-n jos, părînd c-ar vrea Să-l apere pe mort aşa. Tema poeziei Rugămintea din urmă o

constituie împletirea a două sentimente înălţă-toare – dragostea şi dorul de pământul stră-moşesc dătătoare de putere şi spirit de jertfă, decuraj, ce i-au mânat în luptă pe cei ce au căzuteroic la Plevna, Griviţa şi Smârdan şi pe altecâmpuri ale teribilei încleştări.

Şi-ajuns în ţară, eu te rog, Fă-mi cel din urmă bine: Pămîntul ţării să-l săruţi

Şi pentru mine! Cea mai zguduitoare expresie a sufer-

inţei şi jalei părinteşti la auzul veştii despremoartea celor trei fii plecaţi deodată la tabărăeste zugravită, în culori sobre, în poezia Trei,Doamne, şi toţi trei, titlu, dar şi strigătul de dureredin final, o sfâşietoare resemnare a tatălui strivitde cumplita realitate – pierderea celor trei băieţiMirea, Radu, George.

George Coşbuc rămâne un poet cu tim-bru liric original, fiind creatorul idilei, baladeiculte, elegiei civice, poet ce a evoluat într-oepocă în care se întretăiu curente literare în pre-lungirea lor, clasicismul şi romantismul, şi semanifestau autohtonele mişcări sămănătorismulşi poporanismul, toate prezente în varii aspecteîn lirica lui Coşbuc.

Poetul pe care îl omagiem în aceste zilea avut o serioasă contribuţie la şlefuirea poezieiromâneşti, creând poezie de o excepţionalămuzicalitate. El rămâne, alături de alte numeprestigioase, o mare mândrie naţională, căci s-aidentificat cu oamenii acestor meleaguri,dovedindu-se suflet în sufletul neamului său.


magazin

31

Ţinând cont de faptul că în această ediţiea Congresului se acordă atenţie şi operei poetu-lui ardelean George Coşbuc, pornind, desigur,de la poemele lui circumscrise universului dacic,am considerat oportun să pun în lumină o lucraremai puţin cunoscută dedicată acestui scriitor,care aduce, cred, un punct de vedere valid şimodern asupra acestuia, importantă ca atare,într-un areal exegetic destul de sărac şi puţin în-noit de-a lungul timpului.

Este vorba despre cărţile dedicate luiGeorge Coşbuc de către scriitorul şi poetul arde-lean Lucian Valea, el însuşi o personalitate de-osebită şi cu un destin frământat, pe care amavut ocazia să-l cunosc cât era încă în viaţă şilocuia la Botoşani într-un fel de „exil politic”impus după eliberarea sa din detenţia politică pecare a suportat-o după război.

Printre mai multe cărţi de poezie şimemorialistică, el s-a preocupat, îndelung şitemeinic, de studierea vieţii şi operei lui Coşbuc,rezultatul acestui studiu fiind nişte cărţi în careaceste componente biobibliografice sunt tratatediferenţiat, substanţial şi original. Cartea Peurmele lui George Coşbuc apărută la EdituraSport Turism în 1986, constituie, practic, o bi-ografie a poetului de la Năsăud, realizată cuatenţie şi spirit analitic bine strunit şi carereuşeşte să-l proiecteze pe Coşbuc în calitate depersonaj bine conturat şi captivant al unei naraţi-uni antrenante şi atractive.

O altă lucrare analizează opera poetuluiardelean sub titlul În căutarea universului liric,apărută în 1980. Acesta constituie, de fapt, undemers hermeneutic scris într-un stil personalchiar şi din punct de vedere al structurii, devreme ce îmbină comentariile analitice cu porţi-uni de antologie a versurilor aferente capitoluluistudiat, facilitând în acest fel exemplificarearapidă a opiniilor formulate. Dar cel mai importanteste modul modern, aerisit şi pertinent în carepoetul-exeget reuşeşte să abordeze, fără inhibiţi-ile vechilor poncife şi verdicte imuabile de pânăatunci, capitolele creaţiei coşbuciene, formulândaserţiuni demne de luat în seamă şi remanente.

Ca dovadă a remanenţei şi valabilităţiiacestor lucrări stă faptul că toată opera semnatăde Lucian Valea, poezie, memorialistică, lucrărimonografice de istorie literară, a fost recent reed-itată într-o formă elegantă, într-o ediţie sub-stanţială şi impunătoare, în cinci volume,realizată de Mircea Măluţ şi publicată în 2012 laEditura Limes din Cluj.

Această ediţie frumoasă pune mai bineîn valoare opera lui Valea iar în cazul de faţă, nepermite nu numai să prezentăm în cadrul con-gresului o operă demnă de atenţie şi pe nedreptquasiignorată până în prezent, ci şi să punemîntr-o nouă şi insolită lumină acele pasaje în careexegetul defineşte şi aprofundează poemele cefac legătura dintre acest congres şi opera coşbu-ciană, ceea ce vom realiza în cadrul lucrării rezu-mate prin prezentul text.

O viziune modernă asupra personalităţii şi operei lui Coşbuc

dr. Lucia Olaru Nenati


magazin

32

Cele ce vom spune, la începutul acesteicomunicări, ar putea să-i facă pe unii ascultătorisă râdă sau să zâmbească, iar pe cei mai mulţidintre ei să fie de acord cu spusele noastre şichiar să ne laude! Noi considerăm, fără teamade a greşi, că prin stră-stră-strămoşii săi geto-daci, George Coşbuc a fost „pui de dac”. El avenit pe lume lume într-o zonă a TransilvanieiDacice, într-un loc de o excepţională frumuseţeşi cu glorioase tradiţii cultural-artistice aleNăsăudului, adică a localităţii Hordou, denumităazi „George Coşbuc”. Devenind unul dintre ceimai străluciţi barzin populari ai literaturii românedin secolul al XIX-lea, versurile sale vor abordasubiecte dintre cele mai interesante şi variate:viaţa de la sate din cele mai vechi timpuri, tradiţi-ile populare străbune, neîncetata luptă pentruapărarea gliei şi a valorilor străbune, spiritul dejertfă al oştirii noastre în războiul drept de la1877-1878, dar şi teme curate de istorie naţion-ală. În această categorie de creaţii poetice se în-scrie, la loc de mare cinste pentru autor, poeziaintitulată pe cât de clar, de frumos şi de inspirat„Decebal către popor” alături de „CetateaNeamţului”, „Moartea lui Gelu”, „Doina”, „Noivrem pământ” şi altele. La una dintre acestepoezii, care se înscrie în mod organic în tematicaacestui Congres de Dacologie şi anume cea in-titulată „Decebal către popor”, ne vom referi, maipe larg, în cele ce urmează.

Fiind conştient de stră-stră-vechea saorigine de dac, poetul George Coşbuc a văzut înregele erou şi martir Decebal o figură de om destat de excepţie, închinându-i acestuia şi poporu-lui în fruntea căruia s-a aflat, o poezie de ex-cepţie, o odă în cel mai autentic înţeles alcuvântului. Poezia este structurată pe opt strofe,fiecare dintre acestea însumând şase versuri. Încuprinsul ei se evocă, în principal, spiritul de vite-jie al geto-dacilor şi eroismul lor în războaiele încare erau chemaţi să lupte, consemnându-se, înversuri înflăcărate, că puterea lor constă în drep-

tatea cauzei pentru care erau chemaţi la oaste,iată cât de frumos, de convingător şi de palpitantse sublinia acest limpede adevăr într-una dinstrofele poeziei: „Din zei de-am fi scoborâtori,/ C-o moarte tot suntem datori!/ Totuna e dac-aimurit,/ Flăcău ori moş îngârbovit,/Dar nu-i totunaleu să mori,/Ori câne-nlănţuit.”

În alte două strofe ale poeziei se sublini-ază, în chip magistral, faptul că geto-dacii lui De-cebal n-aveau frică de nimeni, respectiv nici deoştile romane din epoca sa, apreciază poetulnăsăudean. Iată cum se exprimă el în aceastăprivinţă: „Ei sunt romani!/Şi ce mai sânt?/ Nu ei,ci de-ar veni Cel Sfânt,/ Zamolxe, cu-n întregpopor,/ De zei, i-am întreba: ce vor?/ Şi nu le-amda nici lor pământ,/ Căci ei au cerul lor.” Poetulspune mai departe în următoarea strofă: „Şi-acum, bărbaţi, un fier şi-un scut!/ E rău destul căne-am născut;/ Dar cui e frică de război,/ E liberde-a pleca-napoi,/ Iar cine-i vânzător vândut,/ Săiasă dintre noi.” În sfârşit, poetul George Coşbucîşi încheie poezia intitulată „Decebal către popor”cu o concluzie pilduitoare, care s-ar cuveni să fieconsemnată drept motto în orice evocare dedi-cată prezentării participării oştirii noastre la luptăpentru cauze drepte. Iată ce ne învaţă, în acestsens, poetul nostru: „Eu nu mai am nimic despus!/ Voi braţele jurând le-aţi pus,/ Pe scut! Darvî gândiţi, eroi,/ Că zeii sânt departe, sus,/ Duş-manul lângă noi!”

Cu privire la conţinutul, la mesajul şi la în-văţămintele cuprinse în poezia lui GeorgeCoşbuc, intitulată atât frumos şi de înălţător „De-cebal către popor” s-a scris până acum, din pă-cate, destul de puţin şi de nesemnificativ înliteratura română de specialitate. A sosit timpul,zicem noi, că în zilele noastre, când românii debine trăitori în ţară şi în străinătate fac eforturisusţinute, calde şi curate să reînvie spiritultradiţional dacic, poezia despre care am discutatacum şi deci să fie apreciată şi socotită aşa cumeste de fapt: o creaţie poetică de excepţie.

O POEZIE EXCEPŢIONALĂ A POETULUI GEORGE COŞBUC: „DECEBAL CĂTRE POPOR”

general de brigade, prof. univ. dr. Florian TUCĂcomandor Marius POPESCU CĂLĂRAŞI


magazin

33

Regele Gapto a întemeiat dinastia Ama-lilor şi a Balţilor. Era din familia Piloforilor, geţidin nord-est, şi avea rangul de Ansi - nesupusromanilor, un semizeu, ca şi regele Decebal.

Ostrogota era din familia Balţilor, a daci-lor liberi, uniţi din nord-est până în vestul ţinutu-rilor necălcate de romani. Ilustrele familii aleBalţilor îşi aveau originea în familiile Piloforilor depe vremea lui Deceneu. Ostrogota (269-270)este urmat de Argait şi Dungarit, de Cniva, Unilt,Atal etc, piloforii nobili din dinastia goţilor Amali,că a existat mereu o Dacie Liberă şi una Captă,ca pe monedele vremii lor.

Geto-dacii din N-V imperiului lui Bure-bista au o istorie neîntreruptă, cu mărturii aleprezenţei lor de necontestat. Goţii sunt traco-geţii-daci, barbarii ce-au destrămat ImperiulRoman.

În secolul al III-lea, Ostrogota domneapeste toţi goţii estici de dincolo de Nistru şivizigoţii din nordul Dunării. Meritul acestui regeeste că a distrus colonia romană Apulum în frun-tea armatelor dinafara imperiului, pe vremeacând Aurelian, în 271, învingea cu mare greutateAmazoanele luând şi prizoniere, iar în 274părăseşte Dacia nordică, sub presiunea lui Os-trogota şi Ermanaric ce au reîntregit regatul luiDecebal supunând Germania Meotidă până laMarea Baltică.

Bunicul lui Iordanes a fost secretarul luiKandace din neamul Amalilor şi scria căpopoarele numite germanice de fapt goticeaveau mari întinderi de pământ unde îşi duceauveacul pe ţărmul Pontului Euxin, stăpâneau şivandalii, marcomanii, şi-au dus căpeteniileguarzilor în sclavie.

Daco-geţii lui Ermanaric, păstrători aiCultului Zamolsian, nu se convertesc la Creştin-ism şi se stabilesc pe ţărmul Mării Baltice,

cucerind Scandinavia - scrie Carlo Troia la pag.114-115 în Fasti getici o gotici.Iată că Zamolxenu s-a născut în Suedia cum scrie CaroliusLundius.

În anul 368 moare Ermanaric ce avea110 ani. În anul 369, goţii jură să dispară numelede roman. Atanaric se întâlneşte cu împăratulValens pe Dunăre şi nu coboară pe pământroman la Noviodunum şi semnează înţelegerilepe navă, apoi se retrage la Pietroasele, înMuntenia, unde a fost descoperit tezaurul Cloşcacu puii de aur, unicat pe pământ , datând din vre-mea sa. În anul 376 goţii din sudul Dunării seunesc şi-l ucid pe împăratul Valens.

Atanaric se refugiază la Constantinopolşi moare în 381. Împăratul Constantin, daculnăscut la Naisus, la sud de Dunăre, îi ridică o

Amalasunta, regina ostrogoţilor, evocată deGeorge Coşbuc

prof. Olimpia Cotan-Prună

Am

alas

unta

cu

înse

mne

le p

uter

ii_K

unst

hist

oris

ches

M

useu

m d

in V

ienn

a


magazin

34

statuie tatălui său, Rodestus. Constantin ia cafederaţi 40.000 de goţi. Regele Aoric şi Ararie,apoi Geberic cuceresc teritoriile ocupate de van-dali din Dacia Traiană.

În 361, Ulfila traduce Biblia în limba get-ică, pe când Cultul lui Zamolxe era încă puternic.Atanaric persecuta creştinii. Printre numeroaselevictime în 372-374 se regăseşte regina Gaota,cu copiii săi, Arimerio şi Ducila, cât şi prima soţiea lui Teodoric cel Mare, cel care întroduce în is-torie familia sa feminină, cu cele trei fiice, întrecare un rol aparte îi revine reginei Amalasuntaevocată de poetul George Coşbuc în vremuriledecăderii Imperiului Roman sub loviturile goţilor-geţi. Goţii i-au învins pe huni şi-au administratEuropa mii de ani. Arienii trăiau după legilepământului căci italicii aveau încă legile Dreptuluiroman. Reginele - Mari Preotese geto-dace auscris istoria de la Hiperborei la geto-daci. Reginaevocată de Coşbuc e specială în familia luiTeodoric cel Mare, care conduce întinsul imperiuîmpreună cu surorile, cu soţiile şi cele trei fiice şinepoate şi se înrudeşte cu principalele triburi dinBalcani, Italia, Spania, Nordul Africii, de stârnescinvidia regilor Răsăritului.

Amalasunta - Sora amalilor - regină geto-daco- gotică e fiica regelui Teodoric cel Mare,soţie a lui Athalaric II, atrasă de cultura romanăprin consilierul Boetius - om de ştiinţă şi filozofde cultură romană. Era cea de a treia fiică aregelui şi conştient apăra dinastia gotică cu şirulei de regi cum zugrăveşte literar poetul G.Coşbuc destinul tragic al Reginei Ostrogoţilor dinsecolele V-VI. Poezia este scrisă în anul 1893 şiinclusă în volumul Balade şi Idile.

Amalasunta a trăit din 494 până în 535.S-a căsătorit în secret cu sclavul Traguilla, ucisdin ordinul mamei sale. În anul 515 se căsă-toreşte cu Euthanaric, un ostrogot nobil dinSpania, ce făcea parte din dinastia Amalilor. Areun fiu numit Athalaric şi o fiică, Matasunta, cres-cuţi sub influenţa culturii romane. Euthanaricmoare de tânăr şi fiul său devine rege la 10 ani,iar Amalasunta regentă, funcţie creată de regeleTeodoric cel Mare. Din cauza culturii, mult diferităde tradiţiile gotice, pe care şi-o formase tânărul

cu sprijinul reginei, fiul Amalasuntei este alungatşi apoi ucis de trei nobili. Amalasunta a negociatcu Iustinian să ducă comoara gotică la Constan-tinopol ca să-i acorde azil fiului, dar n-a reuşit.

După mortea regelui Teodoric cel Mare,Amalasunta e închisă în turnul din Insula Mar-tana din Lacul toscan Bolsena, acuzată de re-voltă de noul rege catolic Hilderic, care-i ucidegarda gotică: În castelul de pe stâncă...e/ Reginaostrogotă care-n turn aici e roabă,/ Lacrimile-nochii palizi îi sunt singura podoabă - cum scrieGeorge Coşbuc. Jalea sa e purtată de vântulcruzimii ce mişcă şi brazii, mişcă munţii şi văilepentru învinuirea de trădare: Jalnic vâjâie prinnoapte glasul codrilor de brad.

Curajoasa regină dezvăluie adevăruri is-torice de necontestat, reproşându-i soţului, rege,stăpân şi bărbat, fiu al Amalafridei, sora luiTeodoric cel Mare, regina vandalilor şi alanilordin Africa de Nord, că-i o figură ştearsă şi-unmişel ce nu poate ucide o roabă-nlănţuită, darregina-soţie o ucide fără judecată în anul 535.Dispare strangulat chiar în turn şi e înlocuit deWitigis ce-o obligă pe fiica reginei ucise să-l iade soţ. Sunt capturaţi de Belizarie şi duşi la Con-stantinopol cu tezaurul ostrogoţilor, unde Mata-sunta este căsătorită cu o rudă a împăratului:Mi-ai ucis întâiul sfetnic, că-ţi era supus şi

Amalasuntha regina - în Nuremberg Chronicle(1493)


magazin

35

înţelege de-a greşit, că răul trebui curmat: Mi-ailuat apoi copilul să-l ucizi...dar eşti tată şi aidreptul peste fiul meu ca mine, altă crimăpolitică: dar../ El nu era al nostru, era al ţării în-tregi. N-ai ucis în el un rege, ce-ai ucis un şir deregi! Teodat îi ucide pentru că Amalasunta eraregenta fiului ce avea 10 ani din dorinţa de a-irămâne puterea şi tronul: - O s-o pierzi, a cui evina? E conştientă că: Am putut să fac revolta,ori pe-ascuns să te omor/, dar n-a făcut-o/ că-i emilă de popor, că era o regină înţeleaptă, şi l-afăcut partener la tron, ca rudă.

Regina este înlănţuită în turn între anii534-535 la comanda noului rege. O ucide ca unmişel, înlănţuită şi fără judecată şi-o aruncă depe stânci, hohotind, în anul 535. Goţii judecaudupă legile geto-dace ale pământului, iar romaniiaplicau Dreptul Roman: Pe femeia pusă-n lanţurin-o ucizi că-i mişelie/ Pe regină ai tot dreptul s-oucizi că-ţi e soţie.../ Urlau sinistru codrii de brazi,poporul şi Tara toată. Poetul prezintă faptele is-toric corect: Tu erai un om de luptă fără rang şifără nume/ Eu ţi-am dat coroana ţării să te facstăpân pe-o lume precizând că: Nădejdearăzbunării uciderii reginei din interese politice, eîn răscoala poporului, în moartea fără de sicriu,ca să-l sfâşie de viu.

Împăratul Iustinian a vrut să obţină azilpentru regină. Consilierul literar al reginei Amala-sunta era acum Casiodorus istoricul, senatorroman, ce-a scris pentru regele Teodoric celMare Istoria goţilor, cel ce lăuda în plin Senatbogăţia limbii materne a Amalasuntei, din regiigeţi-eroi. Iordanes în Getica citează regii dinas-tiei Amalilor, începută cu regele geto-dac Gapto.

Despre viaţa reginei Amalasunta au scris:Casiodor, marele erudit al vremii sale, Iordanesla Tomis, Procopius şi spaniolul Antonio Mira.Carlo Goldoni scrie în 1733 o piesă tragică de-spre destinul reginei Amalasunta, iar când Im-periul Roman se destrăma biruit de tumultulgeto-dacilor-goţi.

George Coşbuc este poetul român ce-apăstrat în nemurire destinul tragic al reginei os-trogoţilor, Amalasunta, fiică a barbarilor-daciliberi ce-au şters Imperiul Roman, sădind o nouă

lume. În poezia Reginei ostrogoţilor GeorgeCoşbuc ne indică istoria mascată a strămoşilornoştri şi faţetele lumii romane ce nu-şi găseştelocul în tumultul goţilor-geţi şi al regilor lor puter-nici şi vizionari. Posteritatea a onorat-o peRegina Ostrogoţilor numind Asteroidul 650 -Amalasonta. Regele Teodoric Cel Mare - tatăl atrei prinţese: Theodegota (473), Ostrogota (493)şi Amalasunta (495), a zidit la Ravenna, capitalacelui mai întins regat gotic-geto-dac din lume, ostrălucitoare istorie în mozaic ce lumineazăprezenţa geţilor arieni, creştini ortodoxi, ce mer-ită studiaţi în istoria geto-dacă.

Istoricul Desip foloseşte primul numelede goţi: Schiţii numiţi Goţi ucid pe împăratul De-cius, al cărui urmaş cumpără cu bani, pacea dela goţi. Claudiu Goticul,cel ce-i respingea mereupe goţi, îl lăuda în 274 pe Regalian, urmaş înruditcu Decebal, împăratul armatei, urmat timp de doiani de soţia Driantila. Împăratul Constantin celMare, dac de origine, ia de la regii goţi Aoric şiAraric 40.000 de goţi ca să susţină ImperiulRoman de Răsărit. Printre ei s-or fi numărat şicei ce străjuiesc în eternitate Arcul de Triumf dininima Romei. Dio Casius spunea că Dacia Aure-liană se învecina cu 12.000 de daci. Ermanaric,din neamul amalilor, a unit dacii liberi cu cei dinpovincia romană Dacia, dar n-a întemeiat un altregat. A murit cu 80 de ani înainte de Teodoriccel Mare, regele ostrogot, ce a dat ordinul uniclui Casiodorus să scrie istoria goţilor întregită deMozaicul Bazilicii ariene din Ravenna.

George Coşbuc a suportat vitregiilevremii sale ca strălucit om de cultură român sem-nalând posterităţii o tumultoasă dinastie gotică-getică a barbarilor.

Bibliografie: Armin Olariu, Adevăruri ascunse, 2012;Augustin Deac, Istoria adevărului istoric, Giurgiu, 2001;Carlo Troia, Istorie getică sau gotică, 2013; Dan Oltean, Regii dacilor şi războaiele cu romanii, Deva,2012;Miron Scorobete, Dacia Edenică, Cluj-Napoca, 2006;Paul MacKendric, Pietrele dacilor vorbesc, Bucureşti, 1978;Revista Dacia Magazin nr. 96-97.


magazin

36

III. DACII ÎN CONŞTIINŢA LUMII

DACII ÎN CONŞTIINŢA LUMII

MICHAELA AL. ORESCU

Despre daco-geţi au scris lucrări istorice saude alt gen, sute de autori printre care se numără anticigreci, romani, arabi, egipteni, evrei, precum şi autoridin Evul Mediu, cele mai multe fiind lucrări pierdutesau rămase în fragmente, ori copiate de urmaşi.

După Darius şi Filip, marele Alexandru Ma-cedon a fost al treilea rege care a străbătut Dacia şi apurtat lupte de ambele părţi ale Istrului, în partea dejos a Moldovei, la a.332 î.H. Despre expediţia lui Ale-xandru Macedon şi trecerea sa prin Dacia s-au păstratpuţine relatări de la Arrian1), de la Quintus Curtius2) şide la Plutarh3). Acesta din urmă spune că AlexandruMacedon a scris “Epistole” în care consemna toate bi-ruinţele sale, toate evenimentele, Plutarh asistând laele. Desigur că acestea cuprindeau pagini importantedespre expediţia în Dacia, pe pământul geţilor, “neamneînvins şi neatârnat” şi trecerea lui Alexandru pesteIstru, a cărui apă, ca şi cea din Nil, se păstra în vasede aur, în vistieriile împăraţilor, ca semn de suverani-tate şi putere – spune Plutarh.4)

De asemenea, s-a pierdut marea carte a luiAlexandru privind expediţiile lui, intitulate “Efeme-ridele împărăteşti”. Alexandru hotărâse ca “doi oa-meni de arme şi de geniu”, Eumanide Candiotul şiDiodat Erithreul să ţină un jurnal, supravegheat de îm-părat, în care erau zilnic menţionate evenimentele, bă-tăliile şi “mişcările lui Alexandru”, jurnal pe carePlutarh5), ca şi Arrian6), l-au citit.

“Alexandru a avut o pleiadă de istorici celebricare i-au descris faptele” şi locurile prin care a trecutsau stat, martori oculari care îl urmau pretutindeni.Cei care l-au urmat şi au scris despre Dacia sunt: “Cli-tarchos, Polictet, Onesicritos, Antigenes, Ister, Aristo-bulos, Chares, camaraşul său, Ptolemeu, Anticlid,Philo Thebanul, Philippos Theagelensul, Hecateu dela Eretria, Philippos din Chalcedona, Duris Samiotul.Plutarh7) i-a citit pe toţi”.

Aristoxenes a scris “Amintiri despre Alexan-dru”, ca şi Heraclides, Calisthenes, Eratosthenes,Dinon, Potamon Lesbanul şi Sotion. Toate acestescrieri sunt pierdute8).

Quinthus Curtius (sec. II d.H.) a scris “De

rebus gestis Alexandri Magni” în zece cărţi; s-au pier-dut cărţile I şi II, tocamai acelea în care se vorbea des-pre “expediţiunea lui Alexandru la Dunăre”,9) contratribalilor şi a goţilor.

De subliniat că “suplimentul“ lui Freinshe-mius, eruditul bibliotecar al reginei Cristina a Suediei,născut la Ulm la a.1608 şi care a rescris pe la 1640cartea lui Curtius, în care se relata despre Dacia şi des-pre afacerile şi luptele lui Filip şi ale lui Alexandru cugeţii, nu mai există.

Bibliografie1) “Expedit. Alexandri” libr.I. cap.3-5;2) Curt. Libr. I. cap. XII;3) “Vita Alexandri Magni”, c.XI ; Plutarh “Alex.” cap. VII, XII,XXVII, XLI, XLII, XLIII, XLVI, XLVII, LV, LX;4) Arrian, libr. I, cap. IV;5) Plutarh, “Alexandro”, cap. IV;6) Arrian “Exped. Alexandri”, libr. VII, cap. XXV, XXVI, p.539,ed. Amstelodam, 1757;7) Plutarh în “Vita Alexandri”, cap. 47.8.15.16.18.20.24.44.70.75;8) Plutarh în “Alexandro”, cap.4; Calistenes (Ib. cap. 27.33); Era-tosthenes (Ib. cap. 31); Dinon (Ib. cap.36); Potamon Lesbanul şiSotion (Ib. cap.61);Toate aceste scrieri sunt pierdute9) Al. Papadopol-Calimah – “Scrieri vechi pierdute, atingătoarede Dacia”, Ed. Dacica, Bucureşti, 2007


magazin

37

Câteva texte în limba dacăFlorin Croitoru

Placa 16Metodă de lucru: se izolează cuvinte care se

repetă de ex DU, apoi grupuri care formează în modevident cuvinte, de ex armosa, dacebalo, rumunos,sarmigetausa. Se încearcă unele grupuri ce par aforma cuvinte, în special grupuri scurte ca: noi, aci,sto, peste. Dacă la sfârşit textul prezintă caracteristicigramaticale ale vreunei limbi, înseamnă că acea elimba în care a fost scris, nu se poate despărţi în textîntr-o limbă, dacă el a fost scris în altă limbă.

Textul cu litere româneşti actuale

Dacebală ănaîncea du armăsa dacă ceăadesă să înta dă mucioila du măriresă sarmige-tausa. Aci noi ladu puserăm: stă peste armăsa ru-munăs(î).

ExplicaţiiEste absurd ca Decebal să stea peste armata

romană. În acest text însă cuvântul dacebală este sub-stantiv comun, nu nume. Se traduce cu voievod sauduce.

Armăsă; formaţiune de oameni înarmaţi. Ar-măsa rumunăsă, armata formată din rumuni (iobagi).A sta peste, adică a stăpâni.

Textul cu cuvinte actualeVoievodul înaintea armatei dace, ce adastă să

intre, dă poruncă de preamărire (slăvire) a cetăţii. Acinoi placa puserăm. El stăpâneşte armata rumânilor(iobagilor).

Deducem că trupele auxiliare erau recrutatedin rândul ţăranilor aserviţi, aşa cum s-a întâmplat şimai târziu.

Placa 120Transcriere făcută de Branislav Ştefanovski

Transcrierea cu litere actualeROTĂ PENE O MCIPĂ UDEĂ ĂNTURNIE NE DĂE ZABELIEĂLEĂ DĂE HIELEARHILORO GEĂ SĂ GEĂARMĂSĂ SĂ SUEĂ ACEZĂ ĂNSELĂCIOALEĂN GALIE PI CELĂE DABO GECIĂFAŞÎTĂ ĂNANGEĂ NOSECERĂ MATOBOERO BUZECIO ĂN SARMIGETĂUZĂ CUEARMĂSĂ1 ERIEĞER DAPIEĞEĂ LĂ ĞENUCLĂXXXXXX2E OROLUEĂ LĂ ELU A KARSEUXXXXXXXXXXX3E ZORASEĂU LĂ MĂLEO DABOΧΧΧΧΧΧΧΧ(Χ)(Χ)(Χ)(Χ)4 GUERĂ LĂ DINĂ ĞECEĂ (Χ)(Χ)(Χ)(Χ)5 ZAPUEO LO ZĂURĂ DABO(Χ)(Χ)(Χ)(Χ)(Χ)(Χ)6 KĂRMUO LĂ NOBU DĂ UN(Χ)(Χ)(Χ)(Χ)(Χ)(Χ)7 ĞEUZĂ LĂ SIĞI DĂ NOE(Χ)(Χ)(Χ)(Χ)(Χ)(Χ)(Χ)(Χ)(Χ)(Χ)8 MANIESĂ LO ZIDĂ DABO(Χ)(Χ)(Χ)(Χ)(Χ)(Χ)(Χ)9 BERUSĂ SAUH DABO PANĂNEĂ


magazin

38

(Χ)(Χ)(Χ)(Χ)(Χ)(Χ)(Χ)(Χ)(Χ)(Χ)10 DĂUEGĂE POLCEĂ DABO SARMATIEĂ(Χ)(Χ)(Χ)(Χ)(Χ)(Χ)11 KARPĂDĂ LĂ SARTAPIEĂ(Χ)(Χ)(Χ)(Χ)(Χ)(Χ)(Χ) ΙΙ –.12 PARIĂZĂ LO ERMY DABO (Χ)(Χ)(Χ) ΙΙ13 MONGAIĂ LĂ NAPOKĂE (Χ)(Χ)(Χ)(Χ) – –14 GURĂE LO KOMIEĂ DABO (Χ)(Χ)(Χ)15 PALOE LĂ SAR DABO SEĞE STOΙΙ –(Χ)(Χ)(Χ)(Χ)(Χ)(Χ)(Χ)(Χ)(Χ)(Χ)KĂTĂ PĂLEU ČENEU MAERO BIEREĂ

În această placă este vorba despre organizareaunor staţii de aprovizionare. Sunt pe această listă 15nume de contribuabili care dau cele necesare. Cei caredau se numesc DACI iar ceea ce dau ei se numeşteaici GECIĂ.

Traducere: este greu de înţeles toate cuvin-tele. Rotă pene de ex poate însemna că se face cevafie împreună, fie prin rotaţie. Zabielieă nu are un înţe-les clar deocamdată. Poate înseamnă înştiinţare.

Pe unde se întoarce să ne dea ZABELIĂ.Să le dea hilearhilor (generali) ce se dă (ca să)ridice armată aşează ĂNŞELĂCIOALE în cale. Ptacelea se va da GECIĂ (dare).

Făcută înaintea noastră, MATO BOEROBUZECIĂ, în cetate cu armată. Cetate (sarmige-tausa) cu armată înseamnă că venise acolo şi armatade daci (armăsa dacă). Peste an, în iarnă de ex, cetateaera păzită de o gardă recrutată dintre rumuni (iobagi),adică armăsa rumunăsă.

Adresantul este CENEU. Păleu este o funcţie.Către păleu Ceneu. Semnează MAERO (funcţie)Biereă.

Aceste staţii erau menite să aprovizioneze cuhrană pe cei care veneau din diverse direcţii atunci cîndse ridica oastea mare. În acest text avem informaţii de-spre limba vorbită şi despre organizarea militară.

FIDELITATEA MEMORIEI COLECTIVECONCEREALA

- un moment ritualic al nunţii ţărăneşti, de pe timpul dacilor-prof. TITI DAMIAN

Membru al Uniunii Scriitorilor din România

„Pe culmea cea mai înaltă a Munţilor Carpaţi seînalţă o ţară mândră şi benecuvântată între toate ţărilesemănate de Domnul pe pământ.” Aşa-şi începe patriotulNicolae Bălcescu fascinanta descriere a Ardealului din arhi-cunoscuta carte despre Mihai Viteazul. Nu ştiu ce resort in-terior mă împinge să-l parafrazez pe istoric şi să începpovestea ce urmează – o poveste adevărată despre unspaţiu spiritual buzoian la fel de mirific. Poate că sunt legatcu sufletul, cu gândul şi cu scrisul de acest spaţiu, şi elbinecuvântat.

Aşadar, pe drumul şerpuit sub culmile cele maiînalte ale Munţilor Buzăului, între Bozioru şi Colţi se întindeun colier de sate uitate de lume, dar nu şi de Dumnezeu:

Văvăluci, Scăeni, Budui, Muscelul Cărămănesc, Măţara şiCamboru. Sunt sate a căror vechime este mai mare decâta ţării acesteia şi ale căror nume sunt purtătoarele unei is-torii care ajunge la Sava Gotul, adică la începuturile creş-tinismului pe aceste meleaguri, apoi la daci şi traci şi,trecând mileniile, până spre triburile misterioase ale pelas-gilor. Înşişi istorici de renume precum Nicolae Densusianu(Dacia preistorică) şi Iosif Constantin Drăgan (Noi, tracii)reuşesc să dezlege numele acestor sate aduse până la noide memoria colectivă. Astfel, ele amintesc de tribul pelasgical moscilor-mossinoecilor (Muscel-musceleni, de unde a de-rivat mai târziu „moşneni”), de tribul Meterea turba (Măţara),de tribul scailor (Scăeni), şi de zeităţi pelasge (Budui şi


magazin

39

Camboru), apoi Bozioru (gr. „Buxios”-„fugă”) şi Colţi (gr.„Colhis”-„stâncă”). De menţionat este faptul, istoriceşte,această zonă izolată lingvistic, etnografic, este înconjuratăde sate cu nume autentic româneşti: Lingureşti, Călugăriţe,Strâmba, Aluniş, Paltenu, Pinu, Ruginoasa, Odăile, Rău,Valea Fântânii, Bălăneşti, Gornet etc. Documentele vremiiatestă faptul că aceste sate izolate pe culmile subcarpaţilorau trimis oşteni în oastea lui Mircea cel Bătrân, la Rovine.

Sărind câteva sute de ani, memoria colectivă îşidovedeşte din nou fidelitatea. Nume de locuri din jurul sat-ului Muscelu-Cărămăneşti amintesc de martiriul primilorcreştini, in frunte cu Sava Gotul, la 372. Nume de locuri pre-cum Vârful Goţilor, Goşa, Malul Goşii, Podul Goşii,VărfulGoşii, Lacul Goşii, iar mai la nord lacul Goteş – toate poartărădăcina „got” (goş), dar şi Vărful Vătraiului – vatra unei si-hăstrii, atestate documentar. De departe se subînţelege călocuitorii satului acestuia au fost martorii direcţi ai masacru-lui adepţilor creştini ai Sfântului Sava Gotul. Tulburătoareprin vechimea lor sunt încă trei toponime care amintesc deînceputurile creştinismului: platoul Martire situat între Alunişşi Nucu, în nordul satului Muscel, locul unde au sacrificatArgonauţii berbecul cu lâna de aur în onoarea zeului pelas-gic Marte – dar şi zonă binecunoscută cu vestigiile rupestre– (gr. „marturos” – „martor al lui Dumnezeu”), Vârful Ceciliei(de fapt Ciliciei) Totodată, la Est de Vârful Ceciliei, fotografic,am descoperit şi ceea ce pare un tumul pelasgic, în zonanumită La Boburi. Urmează să o cercetăm amănunţit îm-preună cu cercetătoarea-călăuză Diana Liana Gavrilă şi cudl. Constantin Giurginca, pe care i-am contactat.

La fel de tulburător este un mesaj etnologic pecare ni-l trimit începuturile şi anume „concereala” sau „con-ceritul” – un ultim moment distinct al nunţii ţărăneşti.Supranumit şi „nunta muierilor”, este un ritual exclusiv al fe-meilor, ce se desfăşară la casa miresei de luni dimineaţapână seara, în prezenţa nunei mari, când se joacă şi „sticlacu rachiu”, element ce atestă fecioria miresei.

Copil fiind, am receptat-o prin anii ’50 când încăse mai practica, dar acum am cules informaţii (în scris) dela domnul Gheorghe Cîrstian (88 de ani) din Colţi, de laFilofteia Popa (75 de ani) şi Toader Dumitrescu (zis Ovrece,90 de ani) din Muscel. Este un obicei unic păstrat numai înaceste sate amintite. Nicio investigaţie făcută în orice altăparte a ţării nu a mai confirmat acest ritual.

Mi-am pus întrebarea dacă nu cumva concerealaeste o reminiscenţă ritualică de pe timpul dacilor, păstrată,în esenţa ei, numai în această zonă izolată geografic, etno-logic şi lingvistic (în această privinţă se poate alcătui un micdicţionar uzual de termeni care se folosesc numai înaceastă zonă).

Istoricul roman Dio Cassius notează că dacii nu-şi omorau prizonierii, ci îi dădeau în primire femeilor şi copi-ilor, să-i umilească. Este confirmat de acelaşi istoric şi faptulcă, pierzând o bătălie, bărbaţii daci erau siliţi să doarmă lapicioarele nevestelor. Nici că se putea o mai mare umilinţăpentru un bărbat prizonier sau învins! Ritualul acesta al con-cerelei exclude categoric prezenţa bărbaţilor, căci pot fipedepsiţi aspru dacă îndrăznesc să se apropie sau să spi-oneze. Concereala se desfăşoară sub semnul unei lejerităţi,să nu zic destrăbălări totale a femeilor (unul dintre informa-tori mi-a relatat că era permis numai accesul văduvelor saual femeilor nemăritate, fete bătrâne), cu numeroase gesturişi strigături cu obscenităţi, dar se constituie şi într-un ritualiniţiatic pentru viitoarea nevastă, păstrat cu mare străşnicie(le-am transcris fidel, fără nicio intervenţie) numai lor per-mise, şi numai în acea zi. De fapt, totul era regizat subforma unui teatru popular.

În romanul meu Norul, ed EDITGRAPH, Buzău,2011, am păstrat datele esenţiale ale ritualului, fără sămodific etepele, doar le-am dat o formă literară, accesibilăcititorului. Subliniez doar faptul că numărul strigăturilor „fărăperdea” era mult mai mare, iar cele povestite sunt autentice.Am schimbat, cum era firesc, numele personajelor, păstrândsemnificaţiile ritualului.

Harta arealului menţionat:


magazin

40

Incursiune în geografia lingvistică a tracilor anatolienisau

De la Ilius la Malus prin ClarusConstantin Târnoveanu

august, 2013De la început trebuie să informez cititorii că dizer-

taţia de faţă are ca scop trasarea în timp a unor jaloanelingvistice care vor demonstra vechimea şi apartenenţaunor cuvinte la fondul trac, care au fost atribuite fals culturiigreceşti. Consider că e foarte important să aflăm izvorul şilocul naşterii cuvintelor, deoarece ele fac parte din bagajulcultural al oricărei etnii, prin care acea etnie nu numai sedefineşte ca o cultură individuală, dar se poate identifica şirecunoaşte prin aportul adus la cultura universală. În plusajută istoricii în reconstituirea cronologiei şi istoriografieilumii, prin înţelegerea aprofundată a apartenenţiei unorevenimente, cât şi localizarea lor, atât în timp, cât şi ge-ografică, şi care desigur dezvăluie adevăratul areal în careo cultură sau alta s-a dezvoltat pe parcursul istoriei şi căreietnii a aparţinut cu adevărat. Acest gen de studiu multidis-ciplinar nu e o invenţie nouă, ci e o modalitate veche deabordare a istoriei, care a fost abandonată în ultimul timp,deoarece a apărut cu timpul specializarea disciplinelor şisepararea lor ca discipline de sine stătătoare, cum ar fi ge-ografia, istoria, lingvistica, mitologia, literatura, filozofia şidesigur ştiinţele tehnice etc., care până în epoca renaşteriierau abordate ca o sumă de discipline convergente sprestabilirea adevărului istoric. Abia în ultima vreme, de cca20-30 de ani, s-a preluat din nou abordarea interdiscipli-nară.

În astfel de studii, cercetarea istoriei din perspec-tiva lingvistică e deosebit de importantă, dar desigur asistatăde celelalte ştiinţe implicate, de care trebuie să se ţină contîn mod obligatoriu, cum ar fi istoria, geografia, arheologia,geologia, genetica, paleografia etc. O astfel de abordarecomplexă o putem surprinde încă din antichitatea timpurie,de la Homer, la Herodot, Virgiliu, Titus Livius, Strabon, Pro-copius etc., antichitatea târzie şi până la perioada iluministăa începuturilor epocii moderne, la unii savanţi de genul luiAaron Arrowsmith, geograful curţii engleze care a întocmitprimele hărţi ale continentului Nord American şi care ne-alăsat un Compendiu de geografie antică şi modernă, adicăcontemporană lui, la sfârşitul secolului XVIII, care încercao explicare a termenilor geografiei, toponime, prin originealor istorico-legendară. O astfel de abordare complexă princare istoria, geografia şi lingvistica îşi aduc contribuţia îm-preună la lămurirea adevăratei istorii a lumii e deosebit deimportantă deoarece numai în felul acesta vom putea stabilicu precizie cărui popor i-a aparţinut o anumită arie ge-

ografică, unde acel popor a creat şi desigur a inventat cu-vintele care au condus la denumiri geografice, caresupravieţuiesc până-n prezent, şi nu numai de nume ge-ografice, toponime, dar şi de andronime, teonime, tehnon-ime, (de care se uită mereu) etc., care desigur îşi aducconcursul în dezvoltarea etnonimelor cu care au fostbotezate diversele popoare de-a lungul istoriei până-nprezent. În plus nu trebuie să uitam nici de sintagmonimeşi desigur de metanime, care pot ajuta la determinareaapartenenţiei culturale a sintagmelor sau chiar a ideilormetafizice, dincolo de descrierea mecanicistă şicunoaşterea fizică a realităţii, care desigur conferă unei etniiparticularitate şi specificitate în gândire şi abordarea prob-lematicii vieţii, sau a creaţiei cosmogonice a universului,care au menirea să personalizeze şi să individualizeze un

Poziţia geografică pentru ILIUS (Ilium) cu Muntele IDA înapropiere, CLARUS (Claros) şi MALUS (Mopsuestia) înCILICIA pe malul râului PIRAMUS (Pyramus).


magazin

41

anumit popor diferenţiindu-l de alte popoare.Mulţi acuză greşit acest mod de abordare ca fiind

o metodă protocronistă şi totodată naţionalistă, ceea ce estedeparte de intenţia cercetătorilor serioşi de a afla şi ade-vărata evoluţie cultural-istorică a omului, nu numai pe ceaistorico-biologică a lui, în diversitatea cultural etnică a uman-ităţii în diferitele stadii de dezvoltare ale evoluţiei acesteia.

Pentru a stabili aria de desfăşurare a incursiuniinoastre trebuie de la bun început să fac o localizare ge-ografică a celor trei aşezări din titlul acestei dizertaţii. Evorba de „legendarul” ILIUS din ILIA, sau TROIA din TROASori TROAD, cum e denumită mai târziu această aşezare an-tică, pe care Schliemann a demonstrat că nu a fost deloclegendară, ci a existat cu adevărat în vestul Anatoliei, Turciade azi; de MALUS din CILICIA, a cărui localizare secunoaşte relativ de puţin timp, datorită cercetărilor recentede arheologie întreprinse în sudul Anatoliei, şi desigur decea de a treia aşezare CLARUS din LIDIA, care avea sădevină regatul cunoscutului CROESUS, care a condus la oaltă legendă, a celui mai bogat om din istoria lumii, care aavut curajul cu un regat mic să confrunte un imperiu, cel alperşilor (clasată fals, de asemenea, ca fiind legendară pen-tru foarte mult timp), mai ales că localizarea lui Clarus secunoştea foarte bine, deoarece a rămas pe parcursul a celpuţin 1800 de ani locul unuia dintre cele mai importante ora-cole din istoria omenirii, pe care nu numai personaje din is-toria antică timpurie l-au vizitat, cum ar fi AMFILOCHUS şiMOPSUS, dar şi unele din istoria antică medie precumALEXANDRU MACEDON, sau cea antică târzie prin uniidin reprezentanţii ei foarte cunoscuţi în istorie cum ar fiSEPTIMIUS SEVERUS sau ADRIAN, care s-a născut chiarîn apropierea lui CLARUS la EFES, nume cu rezonanţă încultura şi istoria lumii, nu doar a tracilor. În plus, o parte dinruinele complexului de sanctuare de la CLARUS au dăinuitpână-n zilele noastre. Deci avem şi dovezi materiale careau supravieţuit vitregiilor timpului şi omului.

Călătoria pe care o propun are ca scop identifi-carea andronimelor, toponimelor, teonimelor, metanimelorşi sintagmonimelor, precum şi stabilirea identităţii şi aparte-nenţei lor la popoarele la care s-au născut. Cu alte cuvintede a reconfigura adevărata istorie şi identitate a numelorproprii, a aşezărilor geografiei antice şi desigur a identităţiizeităţilor specifice diferitelor popoare care au vieţuit la vre-mea respectivă, cuvinte ce definesc oricare etnie şi reprez-intă identitatea oricăui popor.

Istoria antică timpurie a fost scrisă de aşa-ziseleoraşe cetate, care reprezentau forma de organizare admin-istrativă şi socială în epoca târzie a bronzului şi începutulepocii fierului, care a continuat până târziu, când au începutsă se cristalizeze ceea ce aveam să cunoaştem sub numelede regate şi imperii. Unele dintre aceste oraşe cetăţi au fostconstruite de populaţii indigene, iar altele de populaţii non-indigene prin colonizare datorate unor migraţii determinatede catastrofe naturale sau de natură umană. În acest studiueste foarte importantă stabilirea eroilor care le-au întemeiatşi apartenenţa lor la o etnie sau alta, mai ales că foarte multtimp ele au fost atribuite greşit altor popoare. Iar aici aşatrage atenţia asupra etichetării multor elemente de mitolo-gie sau de istorie din cultura tracă atribuite greşit culturiigreceşti. Şi, mai mult, multora dintre ele le-a fost stabilităgreşit vechimea, adică fals, tocmai pentru a satisfaceapartenenţa forţată la o altă etnie căreia nu le-a aparţinutîntemeierea, ci le-a aparţinut doar tutela mult mai târziu întimp. Astfel de abordări sunt greşite desigur deoarece con-duc la mistificarea adevărului istoric prin manipulare şi de-sigur în ultimă instanţă la mutilarea istoriei adevărate, nunumai a unui popor dar şi a istoriei universale, care poatemodela greşit conştiinţa universală a umanităţii sau cea par-ticulară a popoarelor care le-au generat.

ILIUS, CLARUS şi MALUS au făcut parte din LigaIoniană a regatelor trace ioniene din vestul Asiei Mici, careiniţial au aparţinut tracilor anatolieni, iar mai târziu dupăcucerirea TROIEI de către greci, au intrat sub tutelaATENEI, devenind colonii greceşti, şi care a redefinitaceastă ligă atât administrativ, cât şi nominativ pe bazeleintereselor proprii. Aceste oraşe cetate au făcut parte dintr-o salbă de oraşe-cetăţi situate pe litoralul sau în apropierealitoralului din vestul Asiei Mici la Marea Egee, care de fapts-a numit Marea Ioniei şi sud-vestul Asiei Mici la litoralulMării Mediterane.

CLARUS a fost locul de cult cel mai important alLigii Ioniene a tracilor, unde se găseau sanctuarele şi de-sigur renumitul oracol pe vremea anticilor, despre care sevorbeşte foarte puţin în zilele noastre, dar care a fost de oimportanţă covîrşitoare în lumea antică în modelarea conşti-inţei universale pentru lumea de atunci şi nu numai pentrutraci dar a rămas şi-n continuare atît pentru coloniştii grecicît şi pentru cei romani. Oracolul şi profeţii de la CLARUS,aşa cum am mai spus erau vizitaţi de cele mai importante

Templul lui Apolo Clarius din Clarus, Asia Mică, Turcia. Structura labirintică de sub pardoseala templului, unde se

făceau prezicerile după renumitul oracol de la Clarus şi partedin ruinele templului sub pânza de apă freatică al cărei nivel

creşte continuu.


magazin

42

personalităţi ale timpului, care mergeau acolo să afle viitorulşi felul cum vor evolua evenimentele, în favoarea sau de-favoarea lor. Deci CLARUS era de o importanţă deosebită,precum şi templele care erau dedicate celor mai importantezeităţi, desigur ale tracilor, care au fost păstrate atât de cătregreci, cât şi de către romani mai târziu, iar profeţii alături demarii preoţi, care făceau prezicerile acolo, erau unii dintrecei mai renumiţi din antichitate. Cu alte cuvinte, acest com-plex de sanctuare a reprezentat pe o perioadă foarte lungăde timp, de aproximativ 1800 de ani, aşa cum am mai spus,indiferent sub tutela cui a existat şi a funcţionat, cel mai im-portant centru religios şi cultural din istoria universală pentrulumea antică.

Întemeierea acestor oraşe, aşa cum am spus maisus, se leagă desigur de numele unor personaje legendarecare au întemeiat aceste oraşe, de obicei în urma unor mi-grări forţate, determinate de cauze naturale, cum ar ficutremure, erupţii vulcanice, secete etc., sau umane, când,sub ocupaţie, indigenii au preferat să migreze după ce aufost cuceriţi de alte neamuri. Menirea adevăratei cercetărieste să stabilească apartenenţa exactă la o anumită etniea celor care au întemeiat aceste oraşe, deoarece acestlucru clarifica cui aparţin numele - andronimele, denumirilegeografice - toponimele, numele de zeităţi – teonimele, câtşi semnificaţia semantică sau metafizică – metonime, a di-verselor –NIME în general, ori a cuvintelor cu forţă de SIN-TAGMĂ. Acestea la rândul lor pot stabili vechimea istoricăa cuvintelor şi desigur apartenenţa lor la o etnie sau alta,fără a mai face atribuiri greşite unei alte etnii, care nu e pro-prietara de drept a noţiunilor respective, ci e doar cea carea împrumutat cuvintele respective şi le foloseşte cu sem-nificaţia lor originară sau de cele mai multe ori, interpretativăşi cu caracter adaptativ la cultura proprie distinctă de culturaoriginară căreia le aparţineau iniţial.

Datorită studiilor neştiinţifice, bazate pe interpretăripersonale ale unor scriitori sau istorici antici, sau mai alesa celor din perioada modernă, de cele mai multe ori cuvintetrace şi desigur semnificaţia lor a fost atribuită greşit culturiigreceşti, unde au fost înglobate în mod automat şi celespecifice culturii trace. Deci, etichetarea cuvintelor specificelumii trace ca aparţinând culturii greceşti, în studiile de is-torie antică, o găsesc ca una din cele mai mari greşeli posi-bile, care au fost perpetuate la nesfârşit de către lumeaacademică, lume care a predat din generaţie în generaţienu numai cuvinte dar şi idei care au fost atribuite greşit uneialte culturi decât cea care le-a zămislit, fără a dispune dedovezi materiale. În cazul de faţă celei greceşti în loc decea tracă.

În cele ce urmează voi analiza personajele careau întemeiat, sau cel puţin aşa ni s-a spus de către antici,aceste oraşe zis „legendare”. ILIUS, sau mai târziu TROIA,se spune că a fost întemeiat de TEUCRUS cu şapte gen-eraţii înainte de ENEAS, care a fost descendentul direct al

lui TEUCRUS. Teucrus a avut o fată, BATEA care s-a căsă-torit cu DARDANUS şi au avut patru copii: ILIUS, ERIH-TONINUS, IDEEA şi ZASINTUS. Dacă vom considera operioadă de 20-25 de ani pe generaţie, vom ajunge la cca140-175 de ani mai devreme decât războiul Troiei, pe vre-mea când se ştie că trăia „legendarul” ENEAS. De aicirezultă, dacă luăm în calcul datarea acestul război „legen-dar” care se pare că a avut loc pe la 1180-1170 înainte deCristos şi adunăm cei 140-175 de ani care s-au scurs pentrudesfăşurarea a şapte generaţii de la TEUCRUS până laENEAS, se ajunge undeva între 1355 şi 1320 înainte deCristos. Tot istoricii antici ne mai spun că acest rege tracTEUCRUS a părăsit Creta, mai axact FAISTUS, ceea cecunoaştem acum sub numele PHAISTOS în greceşte într-o accepţiune contemporană şi ne spun că migraţia s-a da-torat unei calamităţi naturale a cărei cauză ar fi fost seceta.

Deci linia directă a descendenţei lui ENEAS de laTEUCRUS a fost prin fiica lui, BATEA, şi a nepotului săuERIHTONINUS, urmat de TROS, ILUS (sau ILIUS), TEMIS-TIA, ANCISES, tatăl lui ENEAS. Trebuie menţionat că AN-CISES a fost văr cu PRIAM, deci ENEAS a fost nepot devăr al lui PRIAM, şi văr bun cu copiii lui Priam: HECTOR,CASANDRA, PARIS, ELENUS, ILIONE, DEIFOBUS,TROILUS, POLITUS, CREUSA (care a fost soţia luiENEAS), LAODICEA, ELICAON, POLIXENA (care a fostucisă pe mormântul lui AHILE) şi POLIDORUS, mezinul.

TEUCRUS, tot aşa cum menţionează istoricii an-tici, s-a aşezat împreună cu oamenii lui în câmpia de la văr-sarea râului SCAMANDRUS, care curge în apropierea„legendarei” Troia, de la poalele muntelui IDA, unde se aflaizvorul acestui râu sau mama acestuia numită IDEEA.Aceste două nume SCAMANDRUS şi IDEEA aparţineau defapt părinţilor lui TEUCRUS. Deci el nu a făcut decât să nu-mească râul şi muntele din apropierea oraşului ILIUS (maitârziu Troia), pe care l-a întemeiat, după numele părinţilorlui, astfel toponimele au avut la bază andronime, iar acesteateonime. Mai mult, de la Homer aflăm că zeul râu SCAMAN-DRUS a participat de partea tracilor. Ar fi interesant de de-scoperit în ce fel a participat, dar acest lucru reprezintăobiect de studiu pentru alte investigaţii riguroase de arhe-ologie în explicarea războiului Troiei, care nu fac obiectulacestei dizertaţii.

Călătoria propusă de mine încearcă să reconsti-tuie drumul parcurs de regele Liciei, AMFILOCHUS, şiMOPSUS, marele preot din MALUS în CILICIA, care dupărăzboiul Toiei se refugiază acasă, fiecare plecând împreunădin Troia, deci scăpând prigoanei grecilor cuceritori, trecândprin CLARUS, unde desigur au poposit intenţionat pentru aconsulta oracolul de la CLARUS dacă AMFILOCUS vacâştiga sau nu în aventura lui de a cuceri Atena şi de arecâştiga Troia şi controlul Ligii Ioniene a tracilor în MareaIoniei, care odată cu căderea Troiei intrase sub tutela gre-cilor. El este cel care organizează renumitul război al TEBEI,


magazin

43

sau al celor şapte regi traci împotriva Atenei. Marele preotşi profet la CLARUS în acel moment era KALKAS, un vechinume indo-european, sau CIALCIAS cum e cunoscut maitârziu în limbile centum, aşa cum tracii etrusci ai lui ENEASl-au purtat înscris, incizat, pe oglinzile lor de bronz în Penin-sula Italică şi înfăţişat la masa lui de lucru, ghicind în organede animale, ori sub forma SALSAS în limbile satem.

Aici la CLARUS are loc unul din cele mai impor-tante momente din istoria tracilor şi desigur din istoria lumiiîn acelaşi timp. Acest mare preot şi profet, KALKAS, sauCIALCIAS din CLARUS, întrebat fiind, face o profeţiegreşită că liga războinică intenţionată de AMFILOCUS îm-potriva Atenei va reuşi. În acelaşi timp fiind consultat şiMOPSUS, acesta spune că din contră el vede o mare în-frângere şi propune ca acest război să aibă loc mai târziula un moment mai potrivit când regii traci vor fi în stare săse redreseze după pierderile suferite la Troia. Desigur MOP-SUS a avut dreptate, iar KALKAS sau CIALCIAS s-a sinucisdin demnitate, pentru că era prima dată când făcea o pro-feţie greşită, şi a considerat că nu mai merită să trăiascăpentru a nu avea ocazia să mai greşească. În acest mo-ment, cei doi eroi legendari, AMFILOCUS şi MOPSUS sedespart, iar AMFILOCUS pleacă spre Teba împreună cu oa-menii lui pentru a se grupa cu ceilalţi şase regi traci înalianţa împotriva Atenei, iar MOPSUS se va îndrepta spreCilicia, a cărui nume adevărat a fost iniţial MOPSUESTIA,de la numele lui. MALUS a fost oraşul cetate principal alMOPSUESTIEI întemeiat de MOPSUS. Alexandru Mace-don îi scuteşte de taxe pe locuitorii oraşului MALUS dupăbătălia de la ISUS din anul 333 î.C. şi construieşte un podpentru aceştia peste râul PIRAMUS, astăzi râul Ceyhan dinTurcia, care are izvorul la PINARBAŞI, pentru aportul adusprin participarea lor la bătălia câştigată împreună cu ei îm-potriva perşilor. Anticul ISUS se află lângă ISKENDERUNîn Turcia, nume care provine de la ALEXANDRETA, dupănumele lui Alexandru Macedon, care a fost un oraş înte-meiat de el în cinstea victoriei de la Isus după prima bătăliecu perşii.

Un alt element foarte important e faptul că TEU-CRUS, căruia anticii îi atribuiau întemeierea oraşului-cetateILIUS, de unde mai mult ca sigur provine şi numele lucrăriilui Homer, ILIADA, care a fost descendentul direct dintreBATEA, fiica lui TEUCRUS, şi regele DARDANUS al DAR-DANIEI, regat la strâmtoarea cu acelaşi nume DARD-ANELE, la intrarea în Marea de Marmara din Marea Egee,care atunci se numea desigur MAREA IONIEI, fiind mareacare mărginea de fapt Liga IONIANĂ, a tracilor ionieni dinAsia Mică, mare care mai târziu a purtat numele de MAREATRACIEI.

Şi o observaţie deosebit de importantă e că în an-tichitate andronimele, toponimele şi teonimele aveau oconotaţie semantică cu încărcătură sintagmatică saumetafizică, care erau izvorâte din experienţa de viaţă a

diferitelor popoare care particularizau gândirea şi creeaucuvinte care reprezentau această particularitate, care seoglindea în cultura specifică ce aparţinea respectivelorpopoare şi care desigur le distingeau de alte popoare. Dinacest punct de vedere voi demonstra de exemplu de ce zeulAPOLO nu a fost un zeu al panopliei zeităţilor greceşti, şiaici trebuie să atrag atenţia asupra a două elemente de-osebit de importante în istorie, nu numai în mitologie, şianume: în primul rând este faptul că primul templu destinatlui APOLO a fost ridicat de TEUCRUS, întemeietorul Troiei,aproape de litoralul de la Strâmtoarea Dardanele, astăziÇanakkale în Turcia, căruia i s-a atribuit epitetul deSMINTEUS, iar în al doilea rând cel de la CLARUS undeepitetul destinat lui APOLO e CLARIUS, adică cel cu minteaclară, clar-văzător, de unde probabil s-a născut şi ideea devizionar, cineva care poate vedea clar viitorul, şi de undene provine şi numele de CLARUS, al complexului de sanc-tuare şi nu numai, ci şi a binecunoscutului oracol cu acelaşinume.

La cele două construcţii, departe de ideea de leg-ende, deoarece ruinele lor încă există, aşa cum imaginiledemonstrează, se adaugă şi un argument lingvistic care lă-mureşte originea acestui zeu şi apartenenţa lui la mitologiatracă, nu cea grecească, aşa cum dogma academicăsusţine fără dovezi materiale. E vorba de tratatul de pace,inscripţie în piatră descoperită târziu secolul trecut, XX, din-tre hitiţi şi luvieni, denumire generică a poporului care s-aformat în vestul Asiei Mici în urma migraţiei aşa-zişilor mi-noani din Creta în vestul Asiei Mici, după cum ne spuneHerodot şi atribuită lui MUWATALLI al II-lea, regele hitit din1280, deci doar cu 100 de ani înaintea Războiului Troiei.Consider că datarea e greşită, pentru că la vremea aceease pare că luvienii nu mai existau ca nume, deci trebuie săfie vorba de o perioadă ceva anterioară anului 1280 înaintede Cristos. Probabil e vorba tot de un rege hitit din dinastiacu acelaşi nume, care a trăit înainte de anul 1280 î.C. Chiarşi aşa, dacă luăm în considerare anul 1280 î.C., tot nu ajutăîn niciun fel la atribuirea numelui Alexandru etniei greceştideoarece acest tratat de pace avea loc cu 100 de ani înain-tea Războiului Troiei, când grecii încă nu cuceriseră şi nicinu colonizaseră, nu numai Troia, dar nici Ionia în general.Însuşi tratatul se referă la pacea dintre hitiţi şi luvieni, înniciun caz între hitiţi şi greci. După calculele mele ar fi vorbade perioada migraţiei minoanilor din Creta în vestul AsieiMici, care au constituit baza de formare a poporului luvianaşa cum ne spune Herodot, perioadă care în opinia mea seaflă undeva între 1355 şi 1320 î.C. Inscripţia nu conţine doarnumele regelui luvian ALAKSANDUS, care ne spune cu cer-titudine că e vorba de binecunoscutul andronim ALEXAN-DRU, nume de botez pe care l-a purtat şi PARIS, fiul luiPRIAM, regele Troiei, care se ştie la fel de clar că a fosttrac, nu grec. În plus, mai aflăm şi faptul că zeul venerat deaceşti luvieni era APOLO, care în limba hitită apare sub


magazin

44

forma APALIUNAS, ca un zeu care făcea parte din panopliazeilor de la WILUSHA, WILUSA, ILUŞA, ILIUS, ILIA, ILIOS,ILIUM etc., adică Troia de mai târziu, aşa cum majoritateacercetătorilor consideră că ar fi vorba de numele iniţial alTroiei. Unul din cei mai mari lingvişti contemporani, CGMoore, a atras deja atenţia asupra faptului că numeleALEXANDRU nu e de origine grecească, din cauza faptuluică acest nume apare menţionat pentru prima dată în istoriede către hitiţi cu referire la un rege luvian, luvienii fiind defapt unii din strămoşii tracilor anatolieni, nu ai grecilor, iaracum suntem şi în posesia dovezii materiale, nu numai aunor relatări verbale făcute de unii scriitori sau istorici antici,cum ar fi de exemplu Homer sau Herodot, care au fost con-siderate greşit ca nefiind reale ci legendare.

În acest moment, se poate stabili paternitateaclară a celor două nume, unul un andronim ALAKSANDUSşi altul un teonim APOLO. Pentru asta trebuie să argumen-tăm atât semantic, cât şi etimologic de ce cele două numeerau de origine tracă şi nu puteau fi de origine grecească.Atât din punct de vedere al semanticii, cât şi al sintagmeilor, cele două cuvinte nu puteau să se nască în limba gre-cească, deoarece nu au niciun fel de conotaţie atât dinpunct de vedere semantic, cât şi al sintagmei. Zeul APOLOa fost zeul ploii nu al cerurilor, aşa cum greşit se estimeazăde către lumea academică, deoarece morfemul PLU, caree deja recunoscut în versiunea etruscă sub forma APLU alui APOLO, adică A-PLU, cele două silabe din care PLU emorfemul care stă la baza familiei de cuvinte PLOAIE şi de-sigur PLUVIAL, atribuit greşit limbii latine, când el a fost dejaidentificat în scrierile etrusce. Mai mult, nu trebuie să uitămfaptul că zeul cerurilor a fost Zeus nu Apolo. Ca argumenthotărâtor pot fi discutate omonimele greceşti ale cuvinteleploaie şi pluvial, respectiv: pentru ploaie – βροχή – (vruhipentru transcriere fonetică în limba română) şi pentru pluvial– βροχής (vruhis), forme care se vede clar, şi nu numai darse şi aude, că nu au nicio legătură fonetică cu numele luiAPOLO şi mai ales cu forma originară APLU din limba etr-uscă, din care au derivat cuvintele PLOAIE (arhaic probabila fost PLUA şi PLUIA) şi PLUVIAL. Limba latină l-a împru-mutat pe Apolo din limba etruscă. E ştiut că la vremeaaceea romanii nu cunoşteau acest zeu, pe care l-au asimilatprin intermediul etruscilor, care nu au fost decât traci ana-tolieni care au colonizat Peninsula Italică după 1170-1160î.C. Acesta este primul val de refugiaţi care a avut loc ime-diat după Războiul Troiei, aşa cum ne spun istoricii antici şidovezile materiale descoperite, care a aparţinut etruscilor,urmat de un al doilea val de migraţii după Războiul Troiei,care a fost determinat de data aceasta de o calamitate nat-urală, datorată unei secete de zece ani care a urmatRăzboiul Troiei între 1170 şi 1160 înainte de Cristos, în urmacăreia istoricii menţionează că jumătate din populaţia tracăa migrat spre Peninsula Italică, unde au plecat luând cu eianimale şi seminţe, iar jumătatea cealaltă s-a sacrificat

rămânând pe loc şi încercând să supravieţuiască din vânatşi cules, pentru că şi acestea fuseseră afectate de aceastăperioadă atât de lungă de secetă.

Apolo e un zeu care aparţine unui mit primordialal creaţiei, căruia i s-a atribuit şi rolul procreaţiei. Prin ploaieApolo impregnează cu APĂ pe Artemis, zeiţa Pământ, zeiţamamă a tuturor vieţuitoarelor, făcând-o fertilă şi dând viaţăplantelor şi animalelor. Morfemul PLU nu reprezintă altcevadecât prezenţa onomatopeică a sunetului pe care-l face opicătură de ploaie ce cade în apă. PLU! PLU! PLU! Iar astae valabil doar pentru limba tracă şi limbile latine care au de-rivat din aceasta. Aici se vede clar şi legătura cu cuvântulAPA a numelui APOLO sub forma APLU în limba etruscă şiAPALIUNAS în limba hitită, de unde se pare că a derivatîntreaga familie de cuvinte ce gravitează în jurul acestulmorfem PLU, care se face răspunzător pentru naşterea lor:A-PLU, A-PALIUNAS, A-PA, A-POLO, PLUA, PLUIA, PLU-VIUS, PLUVIAL, PLOAIE (probabil arhaic PLUAE), care nuau nicio legătură fonetică cu familiile de cuvinte greceştigenerate de cuvântul grecesc βροχή (vruhi) pentru ploaiesau νερό (nero) pentru apă. Dacă APOLO ar fi fost de orig-ine grecească cu siguranţă ar fi trebuit să se numeascăVRUHOS sau VRUHIOS, în niciun caz APOLO. Lucrurilese complică şi mai mult când analizăm sintagma apă curgă-toare, adică râu, care în limba grecească e ποτάμι (translit-erat fonetic în română potami) cu pluralul ποτάμια(potamia). APOLO nu numai că nu are legături fonetice cuapa sau cu ploaia, dar nici nu prezintă niciun fel de semnifi-caţie sau conotaţie semantică în limba grecească cu referirela mitul primordial al creaţiei, iar despre cea metafizicăreprezentată de epitetele lui nici măcar nu se poate vorbi,cum ar fi metonimul CLARIUS, care înseamnă cel cu minteaclară, clară ca apa, limpede, al cărui corespondent în limbagrecească e cuvântul σαφής – (safis). Acest cuvânt gre-cesc poate trimite eventual la safir sau zefir, care e translu-cid, dar nu e transparent, pentru că are totuşi o culoare, aşacum e cerul albastru zefir, deci nu e transparent incolor,adică CLAR, a cărui rezonanţă semantică cu sensul detransparent, incolor, aşa ca apa, o întâlnim în limba românăşi în limba latină, dar nu numai ci şi în celelalte limbi latine,de asemenenea, care demonstrează clar apartenenţa lui şia familiei lui de cuvinte, sintagme şi metonime, la limbile la-tine în general, nu la limba grecească.

Un alt element lingvistic deosebit de important efaptul că aceste descoperiri ne ajută să stabilim şi paterni-tatea altor cuvinte prin semantica acestora sau sintagmagenerată de ele în diverse combinaţii. De exemplu, cuvântulSMINTEUS, care defineşte un om smintit atât în limbaromână, cât şi în limba latină, în timp ce în limba greceascănu are nicio conotaţie. Cum putea fi un zeu grec apostrofatcu un epitet care aparţinea altei limbi şi desigur altei culturi,deoarece în spatele limbii se ascunde şi cultura nu numaioriginea etimologică a cuvintelor? Smintit în greceşte este


magazin

45

τρελός – (fonetic aproximativ în română e trelos). ApoloSminteus trebuia să se numească Ἀπόλλων Tρελός.

Deci sintagma o minte clară, sau limpede, aşa cao apă clară, a fost o sintagmă izvorâtă dintr-un cuvânt deorigine tracă, nu grecească, ce s-a transmis direct triburilortrace şi mai târziu indirect limbilor latine prin intermediulcoloniştilor traci, numiţi etrusci, dardani etc., care au colo-nizat Peninsula Italică sau Balcanii în două valuri de migrărimasive pe parcursul a 20-30 de ani în perioada imediat ur-mătoare Războiului Troiei de zece ani şi urmaţi de alţi zeceani de secetă, calamitate naturală, care a urmat catastrofaumană datorată cuceririi Ligii Ioniene de către greci.

În încheiere, aş dori să subliniez cea mai impor-tantă remarcă în a stabili graniţa dintre real şi imaginar, din-tre adevăr şi legendă, care îi aparţine lui Dionisius dinHalicarnasus, secolul I î.C., că în timpul lui puteau fi încăobservate misterele şi ceremoniile rituale în Frigia dedicateSibelei (Cybele), Mama Zeilor, mai târziu Magna Matter laromani, despre care se spune că IDEUS, fiul lui DARD-ANUS cu prima soţie care a murit, a construit un templu încinstea zeiţei pe muntele IDA din Asia Mică la poalele căruiase află ILIUS sau TROIA, cum a rămas înscrisă în conştiinţauniversală. Iar aşa cum afirmă mulţi istorici şi scriitori antici,ENEAS era urmaş direct al lui Teucrus la a şaptea generaţieşi al lui Dardanus la a şasea generaţie, Eneas fiind întemei-etorul casei ALBA LONGA din Peninsula Italică, ai cărei de-scendenţi direcţi la a 15-a generaţie sunt REMUS şiROMULUS – întemeietorii Romei. În total, 22 de generaţiide la Teucrus la Remus şi Romulus.

La această observaţie aş adăuga şi eu una per-sonală, uşor de constatat pentru oricine că numele iniţialILIUS (Ilios în greacă sau Ilium în latină, al Troiei, ori chiarUILUŞA de la WILUSHA în hitită) îşi are rădăcina în numeleILUS, nume ce se leagă de Troia direct sau indirect înnenumărate rânduri, menţionat pentru prima dată ca fiindfiul lui Dardanus şi Batea, care a murit de tânăr (linia directăa lui Dardanus fiind continuată de al doilea fiu al său numitERIHTONINUS). Despre ILUS (care e de fapt ILIUS) nespune Homer în Iliada că era înmormântat în câmpia dinafara Cetăţii TROIA, unde s-au dus majoritatea luptelor di-recte dintre greci şi traci. E foarte posibil ca Dardanus şiBatea să fi pus numele de ILIUS sau ILIA, aşezării înte-meiate de Teucrus, în memoria primului lor fiu ILIUS, carea murit tânăr. Acest nume, aş îndrăzni să sugerez, are afini-tate fonetică şi cu ILIADA, care ar reprezenta o epopee anumelui de ILIUS din ILIA (aşa cum ne-a lăsat şi VirgiliuENEIDA despre ENEAS), de unde mai mult ca sigur e de-rivat şi numele românesc ILIE, prin care ni se aminteşte deploile neîntrerupte pe parcursul a 40 de zile ce a generatpotopul, care e foarte probabil să fi forţat populaţia tracă ainsulelor din Marea Ioniei să se refugieze în Anatolia, aşacum majoritatea scriitorilor şi istoricilor antici ne transmit.Teucrus a ajuns în Troad din Insula Creta, iar Dardanus din

Insula Samotracia. Prin acest detaliu s-ar putea data şi cat-astrofa naturală determinată de secetă în jurul anilor 1400-1350 î.C. Studiile geologice şi vulcanologice întreprinse înInsulele Santorini (Tera) şi Creta, care vizează Erupţiile Mi-noane, sunt datate la cca 1628 î.C. şi 1350 î.C., şi prezintăşi ele o altă posibilitate. Au fost identificate patru erupţii ma-jore datate în mileniul al II-lea î.C., iar concluziile au fost căerupţiile vulcanice s-au datorat unor cutremure şi că aces-tea au fost urmate de inundaţii datorate unor tzunami, iarstratul de cenuşă a fost asemănător în grosime cu cel da-torat erupţiei vulcanului Pinatubo din Indonezia. Cenuşaacestor erupţii a fost identificată înclusiv în depunerile alu-vionare din Delta Nilului. Deci este foarte clar că scara aces-tor catastrofe, fie ele geologice, climaterice sau umane(invazia grecilor), au determinat părăsirea insulelor dinMarea Ioniei de către minoani, strămoşii tracilor care s-auaşezat fie în vestul Anatoliei, fie s-au retras pe continent înBalcani, în perioada 1628-1350 î.C. Romanii au denumitDARDANIA una din proviinciile din Balcani, care se afla rel-ativ în spaţiul din sudul Serbiei şi Cosovo, în prezent, şifăcea parte din DIOCEZA DACIA de la sudul Dunării, dupăretragerea aureliană, dioceză ce cuprindea: Dacia Mediter-aneană, Moesia Superioară, Prevalitana şi Dacia Ripensis,fiind vecină cu diocezele: Moesia, Dalmaţia, Epirul Nou,Macedonia şi Tracia. E cunoscută în istorie sub numele deDARDANIA ROMANĂ, pentru a se face distincţie faţă deDARDANIA ANTICĂ întemeiată de DARDANUS în vestulAnatoliei. Acest fapt ne dezvăluie migraţia dardanilor dinvestul Anatoliei în sudul Dunării, şi nu numai dar implicit şia culturii, religiei şi obiceiurilor specifice tracilor anatolieni,de care se uită mereu, care au înglobat desigur şi teonime,andronime, toponime, metonime etc.

Bibliografie recomandată:Homer – IliadaVirgiliu – EneidaHerodot – IstoriiLucofronus – Alexandra şi CasandraStrabon – GeografiaDiodorus – Biblioteca istoricăDionisius din Halicarnasus – Antichităţi romaneApollodorus – BibliotecaImnurile homerice anonimeHesiod – Imnurile homericePausanias – Descrierea GrecieiWilliam Smith – Dictionary of Greek and Roman Geography (1854)G Frazer – Pausanias Description of Greece: Translated with a Com-mentary (1898)

Bibliografie de viitor:Florence Mary Bennett – Religious Cults Associated With the Amazons(1912)H. G. Evelyn-White – Imnuri homericeDiane Rayor – Imnuri homerice, traducere şi noteJerome Murphy-O’Connor – St Paul’s Ephesus: Texts and Archaeology


magazin

46

Prietenul lui Traian de Iulia Hasdeu

dr. Crina Bocşan

Iulia B. P. Hasdeu (1869-1888) este cunoscută cascriitoare română de expresie franceză, menţionată înDicţionarul Literaturii Române din secolul XIX.

De multe ori este prezentată de către istoricii şicriticii literari drept numai poetă deoarece operele ei publi-cate postum cuprind volumele de poezii Bourgeons d Avril,Chevalerie, Confidences sunt cele mai consistente. Tatăl,îndurerat de dispariţia unicei fiice la vârsta de numai 18 ani,a reuşit cu greu să mai strângă într-un volum câteva eseuri,studii literare şi fragmente din piese de teatru.

Este volumul Theatre, editat în 1890 la Hachette,Paris – Socec Bucureşti . Titlul complet este: Oeuvresposthumes de Julie B.P.Hasdeu. THEATRE. LEGENDESET CONTES. În ediţia bilingvă Julie Hasdeu, Oeuvre poet-ique publicată la editura Saeculum, 2005 de către IonelOprişan, eseurile, poveştile, romanele şi dramaturgia nu fig-urează. În schimb, volumul Iulia Hasdeu, Teatru, Bucureşti2002, are în cuprins următoarele titluri Raul (în limbaromână) şi traducerile Idilă moldovenească, Fiul Frede-gondei, Să bei apă, Domnişoara Milet, Popeea, Mătuşă şinepoată, Remuşcările doamnei Audran, Tomasina Spinola,Haiducii, Prietenul lui Traian şi Alceu şi Sappho. Singurapiesă în versuri în limba română Soldatul venit din bătălie afost dată tiparului ca manuscris inedit în revista Mesaj literarnr.28.

Dramaturgia Iuliei Hasdeu cuprinsă în acest volumconstă de fapt în publicarea fie a temelor, fie chiar a unorscene şi secvenţe din piesele de teatru Les Remors de M-me Audran, Buvez de l’eau, Mademoiselle Milet, Alcee etSappho, Tente et Niece, Poppee, Iylle Moldave, L’Ami deTrajan, Le Fils de Fredegonde, Les Heiduques şi Thomas-sine Spinola. După cum se poate observa, tematica pieselorde teatru este foarte variată de la subiecte din mitologie,până la abordarea unor aspecte sociale.

Interesul Iuliei Hasdeu (1869-1888) pentru istorianeamului s-a manifestat din copilărie, iar creaţiile ei literarepe această temă, cum este romanul pentru copii Istoria luiMihai Vodă Viteazu scris la vârsta de aproape şapte ani, seexplică prin influenţa exercitată de biblioteca savantului şiprin preocupările părintelui ei Bogdan Petriceicu Hasdeu,autorul Istoriei Critice a românilor, precum şi a articolului in-titulat Pierit-au dacii.

Manuscrisul piesei L ami de Trajan are mai multevariante, ceea ce reprezintă o caracteristică a stilului delucru a autoarei. Dintre acestea, B.P.Hasdeu a reprodusnumai două în volumul menţionat cu subtitlul Squelette dun drame en vers datat 16 martie 1885, iar copia făcută deIulia în 1887 12 octombrie.

În actul I acţiunea se petrece în tabăra de luptă alui Traian şi se încheie cu plecarea în misiune în Dacia a luiLonginus, prietenul împăratului. Actul al II-lea se desfăşoarăîn palatul lui Decebal în Sarmisegetuza, unde Dokia seadresează femeilor dace, care depun jurământul de cred-inţă, şi unde Decebal îl condamnă pe solul roman la moarte.În actul al III-lea sunt înfăţişaţi Rufus ce îl însoţise pe Long-inus şi Longinus, cărora li se cere să-l determine pe îm-păratul Traian să părăsească Dacia. Actul al IV-lea îlprezintă pe Traian după primirea veştilor de la Longinus princare îl ruga să nu cedeze şi să-l sacrifice pe el. Actul al V-lea dezvăluie trădarea Dokiei ce înmânase romanilor cheiacetăţii spre a-şi salva iubitul Longinus. Decebal se sinucide,blestemând trădătorul necunoscut lui. Conform înţelegeriifemeile dace incendiază cetatea, ca aceasta să nu fie cap-turată de duşman.

Varianta supus prezentării se află la ArhiveleNaţionale ale Statului din Bucureşti în manuscrisul 1443,f.22-25, continuată în manuscrisul nr.1445 pe filele 69-77.Redăm în traducere:

Actul II. Palatul lui Decebal. Sala tronului

- Sarmiza(către Flavia şi către sclavele care aran-jează coroniţe de flori pe statuia lui Zamolxes): Agăţaţighirlandele la altarul zeului. Dokia a poruncit să fie invocatăDivinitatea Supremă E bine aşa. Hai, acum plecaţi. Iar tu,Flavia, rămâi să aşezi ofrandele în jurul statuii. (Iese)

- Flavia (singură): Să o slujeşti, nefericită Flavia,opreşte-ţi lacrimile care-ţi umezesc ochii şi munceşte. Dokiaîţi porunceşte: apleacă-te sub povara ce o duci, tu, fiică deconsul roman! Iată-te prizonieră la daci, sclava lor! Ah! Îmiplâng tinereţea, viaţa mea chinuită, ţinta insultelor şi dis-preţului orgolioasei fiice de rege, a Dokiei. Cum oare eu, cusânge nobil de patricieni, am ajuns în halul ăsta de infamie!O, scumpii mei părinţi, zeii v-au luat viaţa, v-au înălţat lacinstea de a fi martorii soartei mele! Iar tu, tu, cel care teiubesc de atâta vreme, drag tovarăş din copilărie, vai, Long-inus! Tu nu vezi cum sunt aici, nu poţi face nimic pentrumine!Intră Dochia, urmată de Sarmiza:- Să piară toţi în flăcări, toţi! Aştept aici ultimele lor clipe.Sarmiza convoacă pe toate femeile dace în jurul ei.

- Ceasul pieirii noastre se apropie; nu demultMarele Preot i-a prezis tatălui meu că nu va rămâne decâtcenuşe din această cetate cândva puternică. Dar asta nucontează! Vom face ca romanii să simtă dureros înfrân-gerea noastră. Focul îi va pârjoli, zidurile îi vor înghiţi!


magazin

47

Moştenirea lexicală de origine geto-dacă în limbaromână a fost şi este o problemă de natură lingvistică,aceasta prilejuind specialiştilor realizarea de studii perti-nente, cu argumente pro sau contra…

După apariţia cărţii doctorului Napoleon Săvescu– Noi nu suntem urmaşii Romei (ediţia a II-a revizuită şiadăugită a apărut la Editura Intact, Bucureşti, 2002), con-testatarii curentului dacist s-au grăbit să considere aceastălucrare ca fiind fantezistă, fără a aduce contraargumente,ca să nu mai spunem că nu s-a încercat publicarea uneicărţi de asemenea proporţii, cu argumente care să combatăteza săvesciană!

Punând sub semnul întrebării aşa-zisul proces deromanizare al Daciei, care fusese cucerită de fapt doar înproporţie de 14% şi ţinând cont şi de faptul că ocupaţia pret-inşilor „civilizatori” a durat doar 165 de ani, autorul cărţii mai-sus amintite se întreabă pe bună dreptate: „Cum a fostposibil ca într-un aşa de scurt interval istoric TOATĂ popu-laţia Daciei să-şi uite limba şi să înveţe o limbă nouă, limbalatină, de la nişte soldaţi <<romani>>, care nici ei nu o vor-beau?” Să nu se uite faptul că Traian a adus în Daciacolonişti ex toto orbi romano (cf. Eutropius, cartea a VIII-a, Adriano).Un paradox care ar trebui să dea de gândit contestatarilordacismului (curent care susţine că limba română este con-tinuatoarea firească a limbii geto-dacilor) este acela că laei „acasă”, aşa-zişii urmaşi ai romanilor, locuitorii dinToscana, Lombardia, Calabria ori Sardinia – teritorii ale Ital-iei zilelor noastre nu se înţeleg între ei, decât uzitând delimba literară – italiana –, în timp ce locuitorii din Maramureşori din Crişana sau Banat se înţeleg cu cei din Bucovina,Vrancea, Dobrogea sau Oltenia, fără să fie nevoie de limbaliterară! Mai mult chiar, din enumerarea provinciilorromâneşti, s-a putut lesne sesiza că sunt şi teritorii (Mara-mureş şi Bucovina, spre pildă), care au rămas în afara sfereide influenţă a romanilor cuceritori, iar locuitorii lor nu aunevoie nici de dicţionar, nici de limba literară, spre a seînţelege în comunicare cu cei din provinciile aflate cândvasub ocupaţie romană!

Ceea ce ne-a dat de gândit şi ne-a determinat sărealizăm acest studiu lingvistic sunt următoarele aspecte înlegătură cu vocabularul limbii române: cum de este posibilca toate cuvintele consemnate în DEX – în afara celorcu etimologie necunoscută – să provină din alte limbi?Ce fenomen lingvistic a facilitat acest aspect? Şi maiales, cum de avem şi acum o seamă de cuvinte cu eti-mologii necunoscute? Lingviştii din Academia Românăchiar nu mai au nimic de spus/ cercetat şi semulţumesc să ţină cald scaunul de academician?

Studiul nostru are ca punct de plecare expresia„lua-l-ar gaia” cu sensul „lua-l-ar/ lovi-l-ar moartea”. GAIA– Zeiţa Morţii în ipostaza de pasăre de pradă, care scoatesufletul din trup la moartea oamenilor, identificată cu zeiţaneolitica Gaea. Zeiţa-mamă avea, de fapt, aspect antropo-morf, adică femeie-pasăre, aşa cum spunea Maria Gimbu-tas: „zeiţa-pasăre” – „Bird-Goddess” – ZEIŢA VECHIIEUROPE. Maria Gimbutas deşi vorbea de zeiţa-pasăre cazeiţa-mamă nu a spus că zeiţa-pasăre este Gaia. În limbaromână, gáie (-ắi), s. f. – pasăre răpitoare, uliu (Milvus re-galis, Milvus ater). – Var. caie, (înv.) gaică; (din maghiară –gaie – „cioară“). Creaţie expresivă pe baza lui ga, ce ex-primă croncănitul acestei păsări. Coincidenţa cu lat. gaia„cioară“ este întâmplătoare; rezultatul românesc nu core-spunde nici semantic, nici fonetic; pe de altă parte, semnifi-caţia din română arată că nu trebuie plecat de la un cuvântcare să se refere la specie, ci la vreo caracteristică în comunmai multor păsări. Totuşi, forma latinească este consideratădrept etimon al cuvântului românesc de câtre filologii SextilPuşcariu şi I. A. Candrea Ov. Densuşianu. (Sursa: DER).

În mitologia românească, sacralitatea femininăeste reprezentată de Mama Pământ, care, împreună cuTatăl Cer formează nucleul credinţelor populare româneşti.Aceste două divinităţi coboară în timp până în vremurilepelasgilor. N. Densuşianu după ce studiază întreaga liter-atură antică cu referire la pelasgi şi la Dacia con-cluzionează: „Cea mai arhaică religie, ale cărei urme moraleni se prezintă la toate popoarele europene, este adoraţi-unea primitivă a Cerului şi a Pământului, ca elemente gen-eratoare”. Conform gândirii teologice pelasge, Zeul Ceruluiîntruchipa principiul masculin şi cel al pământului principiulfeminin, care prin hierogamia lor au dat naştere tuturorzeilor şi oamenilor. Geea este evocată de Hesiod înTheogonia: la începuturi, au fost Haos Gaia şi Eros. Gaiadă naştere (fără intervenţia masculului) lui Uranos (Cerul)şi Pontos (Marea). Prin unirea cu Uranos dă apoi naştereTitanilor şi Ciclopilor.

Zeul suprem al dacilor era Zamolxe pe careHerodot îl consideră a fi Tatăl Cer. Lexicograful lui Suidasne aduce la cunoştinţă că Zamolxe este şi numele unei di-vinităţi feminine, iar această divinitate feminină ce poartăacelaşi nume cu Marele Zeu nu este alta decât MumaPământ, numită în antichitate şi cu numele de Geea, căcipe lângă puterea creatoare a Cerului, ca forţă luminoasă şicreatoare, cultul primitiv (pelasg – n. .n) mai adora şi put-erea productivă telurică a pământului sub numele de Gaia,GeTellus şi, mai târziu, Terra. Această Geea, după concepţi-ile teologice pelasge, reprezenta divinitatea naturii în formasa feminină, ca mama născătoare şi educatoare. În legătură

MOŞTENIRE LEXICALĂ de sorginte geto-dacăprof. dr. Const. MIU,

jud. Constanţa


magazin

48

cu această divinitate, N. Densuşianu afirmă: „Originea aces-tei divinităţi, ca principiu şi personificare, se reducea la nor-dul Dunării de Jos, acolo unde Homer şi Hesiod, pungeneza zeilor, la vechiul râu numit Okeanos Potamos sauIstru, unde se afla insula cea sfântă a Geei cu merele deaur”, la care face referire basmul românesc Prâslea celvoinic şi merele de aur şi care a fost preluată în mitologiagreacă sub numele de Grădina Hesperidelor.

Poetul grec Asius spune că Pelasg, părinteleeponim al pelasgilor, al căror centru politic administrativ şireligios se afla în Dacia, s-a născut din pământul negru pecrestele munţilor înalţi, pentru a fi începător rasei muritorilor.Conform tradiţiilor menţionate de autorii antici, grecii îi con-siderau pe pelasgi „Primii oameni” şi oameni divini, iar peurmaşii lor de la nordul Dunării i-au numit geţi, adică Fii luiGe/ Geea. Chiar şi numele de get presupunem a aveaaceeaşi rădăcină: ge < Geea; + tus < tellus (adică ai Geei,ai Mumei Pământ). În perioada ocupaţiei romane în Dacia,ca divinitate naţională, Muma Pământ purta denumirea deTerra Dacia, epitet prin care romanii desemnau aceeaşi ideeca şi grecii prin numele de geţi.

Românii, urmaşi ai dacilor şi ai pelasgilor, şi azi îşiconsacră nou-născuţii pământului, pe care îl considerăMumă a tuturor, aşezând pe viitoarea mamă, în ceasul naş-terii, pe pământ, pentru ca acesta „să primească primul penoul născut în calitate de mamă a tuturor.” (Ion Pop Rete-ganul, Cultul pământului la români, în Romulus Vulcă-nescu, Mitologie română, p. 446, Editura Academiei,1987). Ca urmaşi ai pelasgilor, românii nu şi-au uitatmoştenirea ancestrală. Ei încă păstrează, în obiceiurile lorşi în mito-credinţele vehiculate, toate prerogativele MumeiPământ. Pământul este luat ca martor la jurăminte, lablesteme, considerat fiind ca mamă protectoare a omuluide la naştere şi până la moarte. În actul nupţial, pământulavea un rol important, împreunarea dintre tinerii căsătoriţiavând loc pe pământul gol, „pentru ca tinerii însurăţei sa fiesănătoşi şi căsătoria lor să fie trainică precum pământul”(Romulus Vulcănescu, Mitologie română, p. 446, EdituraAcademiei, 1987). Nu întâmplător credem, o scenă din ro-manul Moromeţii se petrece în locul numit de săteni Pămân-turi: Birică şi Polina merg „în Pământuri”, acolo, goi, cei doitineri se iubesc, după care se apucă de făcut chirpici pentruviitoarea casă. Când un om se chinuia să moară era întinspe pământ pentru a i se uşura sfârşitul. La români exista şiobiceiul de a duce cu sine pământ din patrie, atunci cândmergea în străinătate sau de a dormi pe pământul adus dinpatrie, obicei pomenit şi de Bram Stocker în romanul săuDracula: atunci când personajul ajunge la Londra, purta cusine lăzi în care era pământ adus din ţară. Dacilor, cândmureau, li se punea în palmă o mână de pământ. Pământularuncat peste coşciug, atunci când sicriul este coborât îngroapă este, de asemenea, o invocare a Mumei Pământ dea nu apăsa prea greu peste răposat. În datinile de nuntăale poporului român, există unele formulări ce ţin de cultulpământului: „Ia-ţi copilă ziua bună/ De la soare de la lună/De la cer, de la pământ/ De la tot ce e mai sfânt/ De lamamă, de la tată/ De la viaţa ta de fată”, iar la antipod, în ri-turile de înmormântare auzim în zona Turda: „Ia-ţi copile

iertăciune/ De la tot ce e pe lume/ De la bunul nost pământ/În care vei fi mormânt” (s. n.) – Petru Caraman, Datinilepoporului român la înmormântare, în Romulus Vulcă-nescu, Mitologie română, p. 447, Editura Academiei, 1987.Iosif S. Naghiu descrie „mătăniile care se fac la pământ” (cf.Romulus Vulcănescu, Mitologie română, p. 446, EdituraAcademiei, 1987). Să ne amintim o scenă cheie din romanulIon al lui Rebreanu (despre care autorul vorbeşte în mem-oriile sale: într-o duminică, ieşind la marginea satului, lavânătoare de porumbei, a zărit un sătean în straie de săr-bătoare, care s-a aplecat şi a sărutat pământul): ieşind să-şi vadă pământul în posesia căruia intrase, şantajându-l pesocrul său, Vasile Baciu, protagonistul se apleacă şi-l sărutăca pe o ibovnică.

Toate acestea sunt reminiscenţe ale vechiului cultpelasgic al Mumei Pământ păstrate de-a lungul timpului, dinneolitic şi pană în vremurile actuale, când se practică dince în ce mai puţin, de ele mai având cunoştinţă doar bătrâniisatelor. Pământul Mumă, ca zeitate primordială, este o en-titate animist-antropomorfică, a cărei reprezentare este di-fuză. În concepţia omului primordial, Muma Pământ este ovietate, suportă tot ce „duce în spinare” (cf. imprecaţiei „Nute-ar mai răbda pământul!”), se mişcă (Romulus Vulcănescuvorbeşte de cutremure – cf. op. cit., p. 443) şi „mănâncă totce e pe el” (cf. op. cit., p. 443). În acest sens, Romulus Vul-cănescu aminteşte „proverbul <>.” Imprecaţia aceasta (şinu proverb, cum greşit crede Romulus Vulcănescu) esteasemănătoare cu expresia pe care am adus-o în discuţiela începutul consideraţiilor noastre: „lua-l-ar gaia” cu sensul„lua-l-ar/ lovi-l-ar moartea”.

IIContinuăm excursul nostru analitic referitor la

moştenirea lexicală de origine geto-dacă a unor cuvintedin limba română. Un alt cuvânt străvechi – ca şi GAIA (pecare l-am discutat mai sus) –, pe care îl socotim de sorgintegeto-dacă este BRÂNCĂ.Să vedem, mai întâi, ce se menţionează în dicţionare înlegătură cu acest cuvânt:

1. În Dicţionarul explicativ al limbii române(Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”,Editura Univers Enciclopedic, 1998), am găsit următoareledefiniţii:

BRÂNCĂ1s.f.1) Boală contagioasă, specifică por-cilor, caracterizată prin lipsa poftei de mâncare şi apariţiaunor pete violacee.

2) (Pop.) Erizipel.3) Plantă erbacee fără frunze, cu flori verzui sau

alburii grupate în formă de spic, folosită în medicina veteri-nară (Salicornia herbacea). Compuse: brânca-porcului = a)plantă erbacee cu tulpina şi frunzele acoperite cu peri moi;b) cinsteţ; brânca-ursului = a) crucea-pământului; b)brădişor.

4) Ciupercă cu pălăria întinsă şi răsfrântă, pre-văzută cu peri aspri (Stereum hirsutum). – Et. nec.

BRÂNCĂ2, brânci, s.f.1) (Reg., în limba literarănumai în locuţiuni şi expresii) mână - loc. adv. Pe (sau în)brânci = pe mâini şi pe picioare, de-a buşilea, târându-se. -


magazin

49

expresie: A merge (sau a se târî) pe brânci = a merge (saua se târî) pe mâini şi pe picioare, de-a buşilea. A cădea în(sau pe brânci) = a cădea istovit (de oboseală). A munci(sau a da, a lucra) pe (sau în) brânci = a munci până la is-tovire.

2) (Pop. în forma brânci) împunsătură, ghiont,izbitură. Expresie: A-i da inima brânci = a simţi un imboldpentru (a face) ceva.

3) (Reg.) Partea de jos a picioarelor animalelor;labă. (pl., n. brânciuri – var. brânci s. m.). – Lat. branca.

2. În Dicţionar de sinonime, Mircea şi LuizaSeche (Editura Litera Internaţional, 2002) – BRÂNCĂ s. –braţ, membru superior, membru superior, labă, mănuşă, bu-beric, erizipel, rujet.

3. În Dicţionar ortografic al limbii române (Edi-tura Litera Internaţional, 2002) – BRÂNCĂ s. (BOT.) 1) (Sal-icornia herbacea) (rar) salicornie, (reg.) brâncariţă, buberic,căpriţă, guşterariţă, guşteriţă, sărigea, soloneţ, cornul-sal-cei, iarba-porcului, iarbă grasă, iarbă-sărată, mătură-roşie,sărătură-roşie.

2) brânca-ursului v. crucea-pământului.3) v. zămoşiţă.4. În Dicţionar ortografic al limbii române (Edi-

tura Litera Internaţional, 2002) – BRÂNCĂ (boală, plantă,mână) s. f., g-d. art. brâncii; (plante, mâini) pl. brânci.

5. În Noul dicţionar explicativ al limbii române(Litera Internaţional, Editura Litera Internaţional, 2002),putem citi următoarele:

BRÂNCĂ1 f. 1) Boală contagioasă, specifică por-cilor, caracterizată prin apariţia unor pete vinete, umflareagâtului şi lipsa poftei de mâncare.

2) pop. Boală infecţioasă, manifestată prin infla-marea şi înroşirea pielii, prin dureri şi stare febrilă; erizipel;orbalţ.

3) Plantă erbacee fără frunze, având flori albe-verzui, dispuse în spic; brânca-porcului - plantă erbaceemeliferă, având tulpina şi frunzele acoperite cu peri moi.Probabil cuv. autoht.

BRÂNCĂ2 brânci f. pop. 1) Fiecare dintre celedouă membre superioare ale corpului omenesc; mână. Pe(sau în) brânci – târându-se pe mâini şi pe picioare. A cădeaîn (sau pe) brânci: a) a cădea sprijinindu-se cu mâinile pepământ; b) a nu mai putea (de oboseală); a fi mort (deoboseală).

2) mai ales la pl. Izbitură bruscă cu mâinile; îm-brâncitură. A da brânci – a îmbrânci. A-i da inima brânci –a-l îndemna (pe cineva) inima (să facă ceva).

<lat. branca6. În Dicţionar universal ilustrat al limbii

române (ediţia a IV-a, revăzută şi adăugită, Editura Literainternaţional, Bucureşti, 2010, vol. 2), am găsit următoareledate: BRÂNCĂ1 – 1) (regionalism) – partea de jos a picioru-lui animalelor; labă; pl. Brânci: „Să fiu câne-n patru brânci.”.

2) (regionalism) – mână. „Sculându-să, bea şimâncă sau îşi razămă capul în brâncă.” (Budai-Deleanu);pe brânci – pe mâini şi pe picioare, de-a buşilea;

a cădea sau a da în (pe) brânci.a) a cădea în mâini (istovit): „Munceşte până cazi

pe brânci.” (Anton Pann).b) (figurat) – a cădea pe (la) pământ; a înge-

nunchia: „Deodată, Stambulul cade-n brânci.” (Alecsandri).- a munci (a lucra) pe brânci – a munci din răsput-

eri (până la epuizare – n. n.)3) (pop. la pl.) – împinsătură cu mâna, izbitură (cu

mâna), ghiont: „Când cu brânci groaznice, când cu dinteapărându-se.” (Budai-Deleanu).

- îmbrânceală- a se îmbrânci- a da brânci – A-i da inima brânci – a simţi un im-

bold pentru (a face) ceva;4) plantă erbacee, fără frunze, cu flori verzui sau

alburii, grupate în formă de spic.- lat. branca.BRÂNCĂ2 1) (med. pop.) – erizipel: „Mai ştiu leacuri

multe încă, pentru cei ce zac de brâncă.” (Alecsandri).2) boală contagioasă a animalelor domestice (în

special la porci)- etimologie: probabil cuvânt autohton; cf. sl.

brenknaa brânci – a împinge (cu mâinile); a îmbrânci7. În Dicţionar enciclopedic (vol. I, literele A-C,

Editura enciclopedică, Bucureşti, 1993), se poate citi: BRÂNCĂ1 - (lat. branca) – regionalism 1) mână; expresie: a merge (a se târî) pe brânci –

a merge (a se târî) pe mâini şi pe picioare; de-a buşilea;2) ghiont, îmbrâncitură; expresie: a-i da inima

brânci – a simţi un imbold pentru ceva:BRÂNCĂ2

1) probabil cuvânt autohton (med. vet.) - rujet2) (med.) – erizipel3) plantă erbaceeIată, acum, câteva opere literare, unde este ates-

tată prezenţa acestui cuvânt:Gheorghe Asachi - Momiţa la bal masche

Un filozof, ce aflasăA ştiinţelor secret,De pe lume adunasă,Pentru public cabinet,După sistematic plan:Scoice, peşti din ocean,Fiare, paseri cu verzi pene,Bolovani şi buruiene,Crocodili de pe la NilŞi tablo de Rafail.Iar apoi cel învăţat,De un gust, de o căpriţă,Pentru sine-au cumpăratMare, tânără momiţă.Care-i zic orangutanŞi-i de ţărmul african.În cărţi ziua îngropatŞi-n negrală împlântat,După lucru-ostenitorIubea şaga uneori,Şi, lăsând doparte tomul,Învăţatul meu, ca omul,


magazin

50

Să se poată răsufla,Cu momiţa se giuca.Deci, voios vrând să petreacăSara unui carnaval,Pus-au straie ca să facăCei momiţe pentru bal,Ca s-o ducă acoloMascuită-n domino.În costium înauritContrabandu-au mistuit;A ei ceafă-i învălităCu o freză încreţită,Pune-n capul cel flocosUn beret cu fiong tufos,Mijlocul cu brâu încinge,Şi în scarpe talpa-i strânge,Brânca-ascunde în mănuşi;Nasul, roş ca pipăruş,Ş-a ei bot, să nu-l cunoască,Le acopere cu mască.Aşa merg, fără ciocoi,La teatru amândoi.Filozoful intră-n salăŞi momiţa cu-ndrăzneală,Ce cu graţie cochetăŢine-n brâncă o lornetă.

Gheorghe Asachi – Capra, giunca şi oaia, încompanie cu leulCapra, oaia şi o giuncăCu un leu foarte cumplit,Care domnea în o luncă,Între ei s-au învoitÎn companie dineoareDe a face-o vânătoare,Şi precum li se cuvineSă se-mpartă între sine.Capra-n cursă ce-au întinsPe un cerb întăi au prins,Şi a ei vânat îndatăCătră soţii săi arată.Atunci leul, împărat,Pe brâncă au numărat,Zicând: De ştiu socoteală,Suntem patru la-mpărţală.Pre vânat apoi-mparte,Făcându-şi dintăi o parte.Zis-au: Asta mie-o ieu,Pentru că mă cheamă leu,Partea a doua se cuvine,După drept, celui mai tare,Ş-asta cred c-o ştiţi pre bine!Partea a tria o rădicPentru că sunt mai voinic,Iar cu partea de pe urmăSocoteala ni să curmă:Pre cel ce brânc-a să-ntindăÎl zugrum şi-l fac merindă!

Gheorghe Asachi - Leul şi guzganul

Cât se poate, se cuvineFă altuia vre un bine,Că veni-va-ţi multe oriD-unde n-aştepţi agiutori,Precum vei vedea aiceDin o fabulă ce-oi zice.Un guzgan, ce supt pământI s-urâsă a sta mereuZburdând iesă ca un tântŞi-ntră-n brânca unui leuDar acest-au arătatCuget chiar de împărat,Căci în loc ca să-l sugrumeL-au lăsat să roadă-n lume.Însă astă bună faptăMulţămită-i află dreaptă.Se par lucruri necrezuteUn guzgan pe leu s-agiute!Din a sa pădure deasăUmblând leul ca să iasă,În o cursă-ntinsă-ncapeŞi cercând din ea să scapeMuge, bietul, tot se urcă,Însă-n laţi mai mult se-ncurcă,Încât acel domnitorNicicum poate să-şi agiuteDar întâi de vânătorGuzgănelul venind iute,Pe reţeaua ce-l înoadăNevoindu-să să roadă,Într-atâta-au distrămatPănă pe leul au scăpat.

Ion Heliade Rădulescu - Areopagul bestiilorFăcu, dar, peticiune,Cu foc şi rugăciune,P-o limbă reformată,Şi trase-n judecatăŞi el, ca năciunal,Pe vulpe-n tribunal,Compus, ca niciodată,D-un urs cu brânca lată,D-un bucefal-pardos,D-un zripţor şi cocoş;Era ş-un ‘rangutan,Era şi un curcan:

Ivan Andreievici Krâlov - Leul la vânat (Tradu -cere de Constantin Stamati)Fiind megieşi din întâmplare,Leul, vulpea, lupul şi un câine,S-au alcătuit toţi între sineSă meargă la vânătoareŞi ce va prinde fieştecare,Să puie tot la un loc, şi apoi în patru părţiSă împartă tot vânatul, ca nişte tovarăşi drepţi.Deci nu ştiu cum şi ce fel vulpea mai întâi au prinsUn cerb mare şi hrănit,Şi îndată la consoţii au trimis,Să vie ca să împartă vânatul acest slăvit.


magazin

51

S-au strâns toţi, vine şi leul şi ghearele îşi arată,La tovarăşi slut priveşte,Şi însuşi el se găteşteVânatul prins să împartă.Deci rupând cerbul îndată,Zice: „Noi toţi suntem patru, apoi luaţi sama bine,Căci după cum ne-am alcătuit,Un pătrar mie mi se cuvine,Iar pe celălalt, ca leu, îl voi lua negreşit;A treia se cade mie, căci sunt decât voi mai tare,Iar la pătratul al patru, care laba va întinde,Eu îi spun mai înainteCă tot de brânca mea moare.”

De reţinut că, în limba română actuală, cuvântulbrâncă (având sensul de mână, labă) este ieşit din uz.Găsim, totuşi, forma substantivală îmbrânceală şi cea ver-bală a îmbrânci. Cu forma de plural, apare în expresii: ada în brânci, a munci pe brânci, a da brânci, a-i da inimabrânci. Interesantă este etimologia acestui cuvânt, pe careo precizează dicţionarele consultate. Cu sensul de plantămedicinală sau boală contagioasă la porci, brâncă ar aveaetimologie necunoscută (cf. Dicţionarul explicativ al limbiiromâne) sau – „probabil” (sic !) – cuvânt autohton (cf. Nouldicţionar explicativ al limbii române, Dicţionar universalilustrat al limbii române). Cu sensul de mână, labă, toatedicţionarele dau etimonul latinesc branca. Având în vederecă dacii erau renumiţi în medicina de sorginte naturistă, noiconsiderăm că acest cuvânt este moştenit de la geto-daci.De ce oare s-or fi complicat ai noştri şi au ales alt etimonpentru acelaşi lexem, pentru a desemna sensul de mână,labă? Posibil să nu se fi târât pe brânci, prin iarbă, săculeagă brâncă? Manieraţi din fire, dacii nu se îmbrânceau,i-au aşteptat cuminţi pe romani, de la care „să împrumute”

cuvântul brâncă! Că doar cuceritorii obişnuiau să-i îm-brâncească pe învinşi, silindu-i să se târască pe brânci înfaţa lor şi, mai mult chiar, să muncească pe brânci pentruîmpărat! Să fim serioşi! Nu avem nicio precizare din parteaaşa-zişilor lingvişti, care să ne convingă de faptul că brâncă(cu sensul de mână, labă) ar fi de origine latină. De dragultezei latinităţii limbii române, autorilor acestor dicţionare le-a fost la îndemână să noteze etimonul chipurile latinesc.

Curios e faptul că acest cuvânt nu e consemnat înDicţionarul universal al limbei române al lui LazărŞăineanu (ediţia a V-a, 1924). Şi mai curios e că autoriiDicţionarului universal ilustrat al limbii române (ediţia aIV-a, revăzută şi adăugită, Editura Litera internaţional, Bu-cureşti, 2010, vol. 2) pentru cel de-al doilea sens al cuvân-tului brâncă îl consideră etimologic fiind „probabil cuvântautohton” şi propun compararea lui cu un cuvânt slav – „cf.sl. brenkna”. Noi socotim că e o greşeală impardonabilăsă crezi că un cuvânt are substrat autohton şi pentru con-formitate să-l compari cu unul slav! Dacă ar fi fost făcutătrimiterea la un cuvânt similar dintr-o limbă romanică, maicu seamă că pentru primul sens se menţionează „latinesculbranca”, ea ar fi fost credibilă. Superficialitatea unor aseme-nea lingvişti e de-a dreptul revoltătoare!

Ca şi arhaicul gaia şi acest cuvânt apare în limbaromână actuală ca fiind în structura unor verbe sau locuţiuniverbale: a se îmbrânci, a da brânci; a-i da inima brânci,a munci (a lucra) pe brânci, a cădea sau a da în (pe)brânci, a merge (sau a se târî) pe brânci. În cazul verbuluia (se) îmbrânci, acesta este o creaţie pe tărâmul limbiiromâne, prin prefixare (îm) + brânci [de la forma substanti-vală de plural], tot astfel cum s-a creat verbul a îmbătrâni– prin prefixare: (îm)+ bătrâni.

Bihorul pe Harta Spiritualităţii RomâneştiCarmen Costras

România a fost şi este un remarcabil tărâm decunoaştere, tradiţie şi sacralitate, recunoscut în în-treaga lume de diferite medii de cultură, istorie şi civ-ilizaţie. Fiecare zonă a ţării noastre în care sepăstrează fortificaţii dacice aduce spre Lumină ade-vărate comori de cunoaştere şi de sacru a ceea ce sun-tem ca neam.

Dacii, cu un Zamolxe - zeul suprem din pan-teonul dacic şi cu un Decebal - ultimul rege dac, aveauo conştiinţă la nivel de masă în ceea ce priveşte conşti-inţa spirituală, păstrau şi îşi cultivau memoria ances-trală. Această energie creatoare care se păstrează înfiecare zonă dacică ne ajută să ne reîntoarcem în noişi să continuam reîntoarcerea la esenţă, la refacerealegăturii sacre cu Universul.

Purtăm fiecare din noi, cei născuţi pe acesteplaiuri, esenţa pură a strămoşilor noştri. Această es-enţă de viu este înmagazinată în fiecare piatră, copacsau sanctuar din zona respectivă, precum şi în su-fletele noastre. Este o energie peste timp care ne ajutăsă conştientizăm că suntem ceea ce suntem şi datoritălor ultimul popor de iniţiaţi de pe aceste locuri.

Astăzi tot mai multă lume cunoaşte acestevalori nepreţuite ale perioadei dacice şi îşi doreşte săajungă măcar la nivelul lor de conştiinţă spirituală. Nuputem spune că suntem urmaşii dacilor fără a respiraaceastă conştiinţă spirituală. Ei sunt puntea de legaturăîntre trecut şi prezent, între Pământ şi Cer, între ceeace am fost şi suntem ca neam. De aceea e bine să leştim şi să le înţelegem modul lor de viaţă, obiceiurile


magazin

52

şi tradiţiile lor, valorile lor reale şi reperele lor ade-varate.

Cetăţile dacice din judeţul Bihor păstrează şiduc mai departe comori de suflet pentru fiecare dinnoi şi ne ajută să creştem valoarea din noi.

Cetatea dacică din pământ de la Tasad estecunoscută şi ca fiind Cetatea Zmeilor, aici având locpe timpul dacilor un cult pentru legământul sacru întresoţi, părinte - copil şi în relaţii de parteneriat de totfelul. Se oficiau sus în cetate numeroase ritualuri pen-tru ca fiecare tip de relaţie să fie în armonie, să existeechilibru, bunăstare şi totodată împlinire. Această en-ergie peste timp ne ajută astăzi să învăţăm să facem orelaţie adevarată, să trăim într-o relaţie adevarată şi săne bucurăm de ea. Toţi cei care conştient vin înCetatea Tasad şi decid cu sufletul lor să înveţe tot ceînseamnă relaţie sunt ajutaţi să-şi reamintească şi li sedă instrumentele pentru a trăi o relaţie adevărată.

Cetatea de la Biharia care a aparţinut geto-dacilor până în secolul X când a devenit reşedinţa dejudeţ a principatului maghiar, păstrează şi ea prinunicitatea ei un loc de taină şi mister. Aici la începutulsecolului I exista o Şcoală Iniţiere. Era o şcoală derenume în care se preda din tainele Cunoaşterii Ade-vărate, legătura cu Divinul fiind păstrată şi menţinutăde adevăraţi profesori. Astăzi această energie ne ajutăsă ne reamintim cunoaşterea profundă.

Rosia de Beius, o veche vatră strămoşească,este şi ea cunoscută pentru rolul important pe care îlare în istoria spiritualităţii neamului românesc. Ener-gia locului ne dă forţa şi curajul de a fi ceea ce suntemcu adevărat. Ne ajută să conştientizăm că sacralitateapăstrată şi transmisă mai departe de daci este esenţialăîn dezvoltarea fiecarui individ în parte şi la nivel demasă trăinicia unui popor şi recunoaşterea lui ca reperîn lume.

PIRAMIDELE DIN ROMÂNIA ŞI EGIPT,COINCIDENŢE SAU ADEVĂRURI ASCUNSE?

dr.Gheorghe FUNAR

Prima şi cea mai mare piramidă din lume aexistat în Dacia Edenică şi există şi azi în România.Ea poate fi văzută şi admirată pe Muntele SfântCeahlău, în fiecare an, în ziua de 6 august. Piramidaeste simbolul Tatălui Ceresc. La Poporul Primordialal Geto-Dacilor era sărbătorită Ziua Soarelui în 6 au-gust. Peste această străveche sărbătoare a Adevăratu-lui Popor Sfânt din Grădina Maicii Domnului s-asuprapus, în ultimele două milenii, sărbătoarea creşt-ină Schimbarea la Faţă.

O altă piramidă naturală, denumită PiramidaSoarelui, poate fi văzută în fiecare an, în ziua de 28noiembrie, când la apusul soarelui, în jurul Sfinxuluidin Munţii Bucegi apare o Piramidă energetică.Această Piramidă a Soarelui i-a vindecat de boli gravepe mulţi cetăţeni din România şi din alte ţări care în28 noiembrie au urcat şi s-au aflat în jurul Sfinxuluidin Munţii Bucegi.

Pe teritoriul României mai apar, din vechime,încă cinci Piramide energetice despre care românii şistrăinii nu sunt informaţi pentru a cunoaşte ADE-VĂRUL. Ele pot fi văzute în Munţii Retezat, Parâng,Făgăraş, Apuseni şi la Mănăstirea Tismana. Se apre-ciază că acestea au o vechime mai mare de 5.000 deani î.Hr.

Trebuie ştiut, reţinut şi mediatizat faptul căBunul Dumnezeu le-a dăruit numai strămoşilor noştriGeto-Daci şi românilor Piramida Soarelui sau a Lu-minii şi Piramidele energetice. Nicăieri pe Pământ nu

există asemenea Piramide făcute de Bunul Dum-nezeu!

Strămoşii noştrii Geto-Daci, plecaţi dinSpaţiul Carpatin, din Geto-Dacia Edenică, au con-struit piramide numai la egipteni, emeşi şi incaşi.Acesta este ADEVĂRUL ISTORIC!

În ultimii 2.000 de ani au fost falsificate: Is-toria Poporului Român, urmaş al Poporului Primor-dial, al Geto-Dacilor; Istoria Omenirii; Istoria LimbiiRomâne, urmaşă a Limbii Primordiale a Geto-Dacilor; Istoria Religiei Ortodoxe. De asemenea, aufost arse numeroase scrieri din Antichitate şi au fost


magazin

53

şi sunt distruse dovezile arheologice care spun ADE-VĂRUL despre Istoria Omenirii şi a Religiei.

Genialul Mihai Eminescu, scria în ziarul„Timpul” din 2 noiembrie 1877 că: „Va veni ziua încare şi pietrele vor vorbi adevărul, în care carteafaptelor petrecute va sta deschisă şi se va citi atât delămurit, încât toată doctrina paralogismelor nu va fiîn stare să-i întunece înţelesul.”

Descoperirile arheologice şi cercetările spe-cialiştilor în legătură cu piramidele din Egipt nu auputut conduce la aflarea ADEVĂRULUI ISTORICatâta timp cât ele nu au fost corelate cu realităţile is-torice din Geto-Dacia Edenică şi din România deastăzi. Probabil că, mulţi îşi pun întrebarea: ce legă-tură există între piramidele din Egipt şi Piramida dinRomânia, Piramida Cerului de pe Muntele SfântCeahlău, prima din lume, despre care se păstrează ofoarte suspectă şi vinovată tăcere? La această între-bare firească ne ajută să aflăm răspunsul tot ADE-VĂRUL ISTORIC.

Specialiştii în ADEVĂRATA ISTORIE AOMENIRII au ajuns la concluzia că Leagănul Civi-lizaţiei în Europa şi pe planeta Pământ a existat înGeto-Dacia Edenică, în Spaţiul carpato-danubiano-pontic, cu cel puţin 10.000 de ani înainte de naştereaFiului Domnului.

Cea mai veche scriere de pe Pământ a existatîn Grădina Maicii Domnului şi este confirmată deTăbliţele de la Tărtăria, datate 6.000 de ani î.Hr, găsiteîn Ardeal, în Cetatea Domnului şi aflate la Muzeul deistorie din Cluj-Napoca. Scrierea sumeriană este ulte-rioară scrierii din Geto-Dacia, cu circa 2.000 de ani şifoloseşte alfabetul Geto-Dac şi cunoştinţele foarteavansate ale strămoşilor sumerienilor care au migratdin Spaţiul Carpatin, din Grădina Maicii Domnului,în jurul anului 4.000 î.Hr.

Strămoşii noştrii Geto-Daci ştiau că existăDumnezeu, că există o viaţă pe Pământ şi una înCeruri, aveau Religia Crucii şi erau cei mai avansaţiîn toate domeniile cunoaşterii.

La porunca divină, Neamul Carpatin, a roit,în jurul anului 4.000 î.Hr., în toată Europa, în OrientulApropiat, inclusiv în Sumer, în Nordul Africii, înIndia, China şi Japonia. La a doua roire, în jurul anului2000 î.Hr., strămoşii noştrii au ajuns în întreaga Asieşi în cele două Americi. Peste tot, ei au dus religia lormonoteistă, limba, scrisul, simbolurile, tradiţiile şicunoştinţele avansate în domeniul ştiinţelor din aceeavreme.

Egiptenii ştiu că se trag din oamenii veniţi dinNord. Egiptenii sunt, la origine, urmaşi ai NeamuluiArimin, ai Geto-Dacilor, iar piramidele din Egipt suntmoşteniri de la Piramida Cerului sau Piramida Soare-lui de pe Muntele Sfânt Ceahlău, care există de peste10.000 de ani. Simbolul Muntelui Sfânt Ceahlău a fostdus din Carpaţi în Egipt odată cu migraţia din mileniulIV î.Hr. şi folosit la construirea piramidelor. Egiptenii

ştiau că se înrudesc cu Neamul Arimin sau al Geţilordin Europa şi că uluitoarea lor civilizaţie a fost creatăde Neamurile carpatine.

În fiecare an, în ziua de 6 august, dimineaţala ora 7.00, Bunul Dumnezeu ridică deasupraMuntelui Sfânt Ceahlău o Piramidă din umbrele al-băstrui ale stâncilor Vârful Toaca, Piatra Ciobanuluişi Panaghia. În Masivul Ceahlău apare o Piramidă uri-aşă de lumină, o hologramă naturală gigantică, unfenomen ciudat rezultat din suprapunerea unor umbreşi lumini, un fenomen unic în lume. Pe Muntele SfântCeahlău apare imaginea 3 D a unei piramide perfecte.La fel şi piramidele din Egipt au fost construite geo-metric perfect.

Piramida lui Keops este cel mai mare monu-ment de piatră construit pe Pământ şi este singura din-tre minunile Lumii antice păstrată până în prezent.Vârful piramidei este acoperit cu aur. O fi de la RoşiaMontană, din Ardeal la fel ca şi cel din mormântul luiTutankamon?

La 40 Km de Muntele Sfânt Ceahlău, la Târ-peşti Neamţ, în depozitele culturii Cucuteni (4.800-3.300 î.Hr) arheologii au găsit obiecte din ceramicăpe care sunt reprezentate piramide cu baza pătrată.Această ceramică este anterioară piramidelor constru-ite în Egipt, cu circa 2.000 de ani. Piramida lui Keopsde la Gizeh este singura care are o orientare exactăNord-Sud, la fel ca şi Piramida de Lumină sau Pi-ramida Cerului din Ceahlău.

Piramida Cerului sau Piramida Soarelui seregăseşte pe Stema Geto-Daciei, despre a cărei exis-tenţă românii nu au avut voie să ştie, nici să afle laşcoală sau la facultate, cu scopul de a nu se afla ADE-VĂRUL ISTORIC.

O altă coincidenţă în legătură cu piramideleo constituie Stema Geto-Daciei prezentată şi descrisăde autorul Paul Ritter Vitezovič în cartea „Stem-matografia”, publicată în anul 1701, una dintre cărţilerare ale lumii. „Stema Daciei are următoarea în-făţişare: scut roşu, mobilat cu piramidă de argint – cupartea stângă umbrită – figură heraldică ce porneştede la baza scutului şi se înalţă până în partea superiarăa acestuia; de o parte şi de alta a piramidei se află doilei de aur rampanaţi şi afrontaţi.”

Un alt ADEVĂR ISTORIC, ascuns cu grijă,se referă la scrierea de pe pereţii unor galerii sau cori-doare şi din camerele mortuare din piramidele dinEgipt, precum şi din mormintele faraonilor din ValeaRegilor. Scrierea este de origine carpatină şi foloseşteliterele şi simbolurile din Alfabetul Geto-Dacilor,identice cu cele de pe tăbliţele de aur şi de plumb dela Sinaia, găsite întâmplător în anul 1875.

În scrierile Geto-Dacilor, inclusiv în cele dinpiramidele egiptene şi din mormintele faraonilor dinValea Regilor, cu câteva mii de ani înainte de naştereaFiului Domnului, apar numeroase cifre despre carese susţine în mod fals, fără logică şi argumente cred-


magazin

54

ibile , că sunt cifre romane şi arabe. În mileniul IIIî.Hr., egiptenii foloseau sistemul de numeraţie şi cal-culele aritmetice învăţate de la Geto-Daci, pe care maitârziu şi le-au însuşit şi grecii.

Masca-portret a faraonului Tutankamon,înaltă de 54 cm, este confecţionată din aur masiv. Deunde provine aurul? S-a descoperit că de la RoşiaMontană, din Geto-Dacia. Fierul a fost produs pentruprima dată în lume în Geto-Dacia, cu cel puţin 4.000de ani î.Hr. Este o altă coincidenţă sau ADEVĂRULISTORIC ? Este posibil ca aurul şi fierul dinmormintele faraonilor din Egipt să provină din Geto-Dacia?

O altă coincidenţă o constituie Sfinxul dinRomânia şi cel din Egipt, respectiv cel din MunţiiBucegi şi cel din faţa piramidei lui Keops din Egipt.Pe teritoriul României mai există: Sfinxul din comunaTopleţ, judeţul Caraş Severin; Sfinxul din satulBuştea, comuna Mânzăleşti, judeţul Buzău; Sfinxuldin Munţii Măcinului, judeţul Tulcea. Sfincşii dinRomânia nu sunt opera oamenilor.

Pe planeta Pământ există un Sfinx la egiptenişi un Sfinx al incaşilor. Ambele construcţii au fost re-

alizate de popoarele plecate din Carpaţi care au duspeste mări şi ţări imaginea Sfinxului din Geto-Dacia,din Grădina Maicii Domnului. Sfinxul egiptenilor şiSfinxul incaşilor au o vârstă mult mai mică decâtSfinxul din Munţii Bucegi.

Strămoşii Poporului Român au roit cu 4.000– 2.000 de ani î.Hr. în Egipt şi în America de Sud undeau dus cu ei religia, tradiţiile şi ştiinţa lor şi unde auconstruit piramide şi câte un Sfinx după modelele deacasă, din Grădina Maicii Domnului, din Geto-Dacia.

Având în vedere ADEVĂRUL ISTORIC sedezleagă uşor misterul artificial care mai pluteşte înjurul piramidelor şi Sfinxului din Egipt.

Noi, românii, avem datoria să facem cunoscutADEVĂRUL ISTORIC, inclusv cu privire la pi-ramidele construite de strămoşii noştrii! Pe aceastătemă, preotul Dumitru Bălaşa, în cartea sa „ŢaraSoarelui sau Istoria DACOROMÂNIEI” a scris urmă-toarele: „Ce bine ar fi, dacă aceste adevăruri le-arcunoaşte toţi românii – copii, studenţi, adulţi – şi dece nu, toată lumea pământeană, spre bucuria lui Dum-nezeu!”

Cluj-Napoca, 21 mai 2014

AREALUL TRACIC ŞI IMPOSIBILITATEA ROMANIZĂRIIGheorghe Gârbovan

În momentul de faţă nu se mai pune la în-doială faptul că dacii şi geţii au fost unul şi acelaşipopor şi că acest popor a făcut parte din neamul traci-lor.

Un popor sau un neam este definit prin limbavorbită, iar vorbitorii de dialecte ale unei limbi constituieramuri ale neamului definit prin limbă. Limba românăare patru dialecte recunoscute ca atare: dialectul istro-român, dialectul meglenoromân, dialectul aromân şidialectul dacoromân. Dacă suntem consecvenţi, iar înacest domeniu avem o obligaţie istorică să fim con-secvenţi cu noi înşine, atunci constatăm că neamulromânesc are patru ramuri dialectale: ramura istroro-mânescă, ramura meglenoromânescă, ramura aromâ-nescă şi ramura dacoromânescă. Printr-o analizălogică, plecând de la efect să aflăm cauza, plecând dela prezent să aflăm trecutul, ajungem la neamul tracilor,neamul românesc din antichitate. Pornind de la ramu-rile prezente ale neamului românesc spre ramurile ne-amului tracic ajungem la concluzia că neamul tracic aavut de fapt patru ramuri virtuale (ramuri formate dinmai multe triburi pentru că lumea de azi vorbeşte des-pre triburi în antichitate): ramura istrotracică, ramurameglenotracică, ramura atracică şi ramura dacotracică.

Plecând de la informaţiile extrem de sărace

privind lumea tracilor, trebuie să încercăm să facem oestimare a zonei geografice locuită de traci. Se ştie căîn antichitate a existat formaţiunea statală cunoscutăsub numele de Tracia, formaţiune statală organizatăpolitic sub formă de regat. Este o mare greşeală dacăne limităm în a susţine că tracii au existat şi locuit doarîn formaţiunea statală numită Regatul Traciei. Esteprea bine cunoscut în istorie că sunt foarte multe pe-rioade în care unul şi acelaşi popor a fost organizat înmai multe formaţiuni statale. Pentru a face o aprecierea zonei geografice locuite de traci, trebuie să avem învedere şi alte informaţii în afara denumirii doar a uneiadintre formaţiunile statale ale tracilor.

Herodot ne-a transmis informaţia că nemultracilor a fost cel mai numeros, după cel al inzilor.Herodot a comparat neamul tracilor cu mai multe nea-muri spunând că este mai numeros decât acesta, cuexcepţia inzilor. Mai arată că tracii au mai multe nume,după regiuni, atenţie!, nu după limbă. Este neîndoielnicfaptul că tracii au locuit în Peninsula Balcanică şi înnordul acesteia. Plecând de la acest centru al arealuluitracic rămân de stabilit limitele sudice, nordice, vesticeşi estice ale acestui areal. Faptul că tracii au fost ceimai numeroşi, după inzi, ne spune că suprafaţa Rega-tului Tracia a fost doar o parte a arealului tracic. Voi


magazin

55

face o încercare în a delimita zona geografică în careau locuit tracii.

Pentru limita sudică din Peninsula Balcanicăavem informaţii de la greci. Grecia antică a fost o put-ere militară maritimă, având în stăpânire insule cu po-pulaţie grecească în Marea Egee şi partea de vest aMării Mediterane. Partea continentală a Greciei a fostformată din teritoriul Peninsulei Peloponez şi sudul Pe-ninsulei Balcanice. Trebuie să estimăm „graniţa” etnicăgreci-traci în Peninsula Balcanică. Pentru aceasta, ur-mărim locul de desfăşurare a evenimentelor istoricedin lumea greacă şi amplasarea „coloniilor greceşti”.Renumitele oraşe-stat Teba, Atena, Sparta şi Corint seaflă la sud de paralela 39.

Admitem că toate evenimentele din antichitateale grecilor antici au avut loc pe teritoriul locuit de aceş-tia:- Conflictele militare cu perşii. Toate bătăliile din timpulRăzboaielor Medice (500 – 479 î.e.n.) – Marathon, 490î.e.n.; Thermopyle, 480 î.e.n.; Salamina, 480 î.e.n.;Plateea, 479 î.e.n. – au avut loc la sud de paralela 39. - Competiţiile sportive. În antichitate, grecii au organi-zat mai multe competiţii sportive. Grecii antici au orga-nizat patru evenimente atletice naţionale cudesfăşurare periodică: Jocurile Pytice din Delphi,Jocurile Olimpice din oraşul Olimpia din Peloponez,Jocurile Istmice din Corint şi Jocurile din Nemeea. Ora-şele în care s-au desfăşurat aceste jocuri sunt la sudde paralela 39, doar Jocurile Pytice desfăşurându-seîn afara Peninsulei Peloponez. Numele Jocurilor Olim-pice nu vine de la Muntele Olimp, simbol religios pentrugreci, dar poate şi pentru traci fiind situat în teritoriullocuit de traci, nu de greci.

Din locul de desfăşurare al evenimentelor ră-mase în memoria istoriei rezultă că teritoriul locuit degreci în antichitate a fost la sud de paralela 39. - Coloniile greceşti. Prin prezentarea coloniilor greceştise sugerează că acestea au fost oraşe-cetăţi locuitede greci. Dacă privim cu atenţie, observăm că acesteaau fost oraşe-port, ceea ce este normal dacă avem învedere puterea maritimă a grecilor. Totodată, am-plasarea coloniilor arată că acestea au fost mai de-grabă centre comerciale organizate de greci pentrucomerţul lor maritim, nu oraşe locuite de greci. Un lucrueste evident: coloniile greceşti nu au fost amplasatepe teritoriul grecesc. Cele mai sudice colonii greceştidin Peninsula Balcanică sunt Ambracia şi Potidaea si-tuate pe paralele 39 și 40, ceea ce înseamnă că teri-toriul locuit de greci s-a aflat la sud de paralela 39.Prezenţa aromânilor de azi la sud de paralela 39 esteo confirmare a limitei de sud a arealului trac.

Regiunea Epirului, Tesaliei şi Macedoniei aufăcut parte din arealul tracic.

Pentru limita de vest avem informaţia că însecolul 12 î.e.n., din regiunea Dunării Mijlocii, triburidin grupul lingvistic latino – falisc au migrat în nordulItaliei, iar în secolul 10 s-au stabilit pe cursul inferior alTibrului, regiunea celor şapte coline ale ROMEI. Re-giunea Dunării Mijlocii este Panonia, areal dacic (tra-cic) asupra căruia şi-a extins controlul Burebista.Poalele Alpilor constituie limita vestică a arealuluitracic.

Pentru limita de nord avem informaţia că maimulte aşezări şi necropole dacice au fost descoperiteîn regiunea de la izvoarele Nistrului, paralela 49.

Pentru limita estică ştim că nordul MăriiNegre a fost locuit de sciţi, sarmaţi, geţi, sargeţi saumasageţi. Sciţii au stăpânit teritorii până la Don, deunde au fost „alungaţi” de sarmaţii veniţi din regiuneauralo-caspică, iar masageţii au locuit în regiunea MăriiCaspice şi a Mării de Azov. Trebuie să verificăm dacănu cumva sciţii, sarmaţii, sargeţii, masageţii şi geţii aufăcut parte din marele neam al tracilor. Stephan Bizan-tinul ne spune că sciţii erau un popor tracic, adică vor-beau aceeaşi limbă cu geţii, iar Ovidiu, poetul romanexilat la Tomis, ne spune că geţii şi sarmaţii vorbeauaceeaşi limbă, Herodot numindu-i pe geţi cei mai vitejişi cei mai drepţi dintre traci. Conform acestor informaţii.sciţii, geţii şi sarmaţii au fost traci. Ca atare, limita es-tică a arealului tracic a fost dincolo de regiunile locuitede sciţi, sarmaţi şi masageţi, respectiv până la Mareade Azov. Eu apreciez ca certă limita estică a arealuluitracic la Don.

Se spune că geto-dacii au fost deznaţional-izaţi, latinizaţi sau romanizaţi de către legiunile romaneşi de către coloniştii aduşi în Dacia „ex toto orbe ro-mano”, aceeaşi soartă având-o şi celelelte ramuri aleneamului tracilor. Militarii au fost puţini ca număr, înDacia ocupată fiind în jur de 40 000 inclusiv auxiliarii(alogeni). În schimb a fost „o mulţime de colonişti”.Având în vedere că în matematică există noţiunea de„mulţime vidă”, am efectuat un calcul demografic deverificare a mărimii mulţimii, plecând de la numărul ce-tăţenilor romani mobilizabili în anul 28 î.e.n. care s-aridicat la cifra de 4 063 000.

Pentru anul 106 e.n., anul ocupării unei părţia Daciei de către Imperiul Roman, a rezultat că popu-laţia Peninsulei Italice a fost de 17 620 000 de locuitori,iar pe teritoriul tracilor au trait 30 167 000 de locuitoripe o suprafață de 1 360 000 de kmp în următoarelezone: - zona Balcanică, inclusiv Panonia, 12 155 000 delocuitori pe o suprafaţă de 550 000 de kmp. - zona României şi Basarabiei o populaţie de 6 232000 locuitori pe o suprafaţă de 282 000 de kmp. - zona din nordul Mării Negre dintre Nistru şi Don 11


magazin

56

780 000 de locuitori pe o suprafaţă de 530 000 de kmp. - în Provincia Romană din Dacia au trait 1 800 000locuitori pe o suprafaţă de 81 451 kmp.

Populaţia tracilor din Balcani, inclusiv Panonia,România şi Basarabia a fost de 18 387 000 de locuitoripe o suprafaţă de 832 000 de kmp.

Cât de mare trebuia să fi fost mulţimea de co-lonişti „ex toto orbe romano” pentru a putea deznaţion-aliza 6 000 000 de daci, sau măcar 1 800 000? Erausuficienţi cei 17 milioane de italieni aflaţi la 1500 de kmdistanţă? Da, cu condiţia să folosească puterea hip-nozei colective prin telepatie! Indiferent de modificareaacestor cifre, până la limita absurdului, concluzia esteaceeaşi: IMPOSIBIL!

Acesta a fost neamul românesc din antichi-tate, neamul tracilor, neamul „cel mai numeros dinlume, după cel al inzilor” (Herodot) care, conform leg-endei, devenită dogma, a fost romanizat. Nu avem voiesă nu fim preocupaţi de scrierea istoriei acestui popor,a poporului nostru şi de a descoperi vitregiile istorieicare au avut ca efect reducerea arealului acestui poporla cel de astăzi. Trebuie să ieşim din capcana în caream fost prinşi, aceea de a confunda ramura dacoro-mânească a neamului românesc cu întregul neam ro-mânesc. În fond, este aceeaşi capcană în carePROVINCIA ROMANĂ DACIA este confundată, chiarîn lucrările istoricilor de prestigiu, voit sau nu, cu ÎN-TREAGA DACIE.

„Noi nu suntem revendicativi dar vrem să se ştie că n-am uitat de fraţii noştri de oriunde s-ar afla”

Simion Mehedinţi

Spaţiul geografic dacic: PANONIA- rezumat -

prof. Ion Gîju, Târgu-Mureş

Problema spaţiului geografic dacic este otemă controversată cu argumente pro şi contra, însăstudiile şi descoperirile arheologice, toponimice şi al-tele au contribuit în ultimul timp la elucidarea multorteme controversate.

Despre traci şi daci în antichitate se ştiaumulte şi s-a scris mult. Acest lucru s-a datorat faptuluică dacii şi geţii, uniţi de Burebista, deveniseră duş-mani de prim ordin pentru romani. Dar, perioada depeste o mie de ani ce a urmat de la alungarea ro-manilor din Dacia, la care s-a adăugat fenomenul demigraţiune sau „mileniul întunecat”, a făcut ca daco-geţii să rămână estompaţi undeva la orizontul istoriei.Însă, un lucru este adevărat. După câte se cunoaşte dindocumentele antice, atâtea câte sunt, dacii locuiau peun spaţiu foarte mare. Acest lucru era determinat defaptul că erau foarte mulţi. Se cunoaşte de către toatălumea ceea ce spunea Herodot, că daco-geţii erau ceimai numeroşi după inzi. Ori, un număr atât de marede oameni avea nevoie de un spaţiu mare.

Frontierele Daciei, după cum au fost ele fix-ate de Agrippa, se prezentau astfel: la est stepa sar-matică, la vest râul Vistula, la nord Marea Baltică şila sud Dunărea Superioară. Acestea sunt confirmateprin denumirile popoarelor şi ale localităţilor comen-tate de Ptolaemeus. Acest spaţiu, fiind o regiune aşade bogată, care oferea toate cele necesare existenţei şidezvoltării vieţii, nu există în alte părţi. De aceea,acest spaţiu a fost permanent locuit pe toată întindereasa. Un asemenea loc nu se părăseşte şi nici n-a fost

părăsit. El a fost al strămoşilor noştri, dacii, şi este alurmaşilor acestora, românii. Un asemenea spaţiu ge-ografic nu se putea organiza şi conduce de către unpopor barbar.

Profesorul William Schiller (SUA) afirma:„Civilizaţia a apărut acolo unde trăieşte astăzi poporulromân, cu cca. 13-15.000 de ani în urmă”.

În acelaşi context, arheologul american Mar-ija Gimbutas spunea: „România este vatra a ceea ceam numit „Vechea Europă”, o entitate culturalăcuprinsă între anii 6500-3500 î.e.n.

Istoricul francez Albert Armand spunea de-spre poporul român: „Acesta este unul dintre cele maivechi popoare din Europa şi cel mai frumos exemplude continuitate a neamurilor fie că este vorba de traci,de geţi sau de daci”.

Profesorul japonez Minoru Nabara, savant înistoria civilizaţiilor, vorbind despre vechimea poporu-lui român, spunea: „Ţăranii din Maramureş nu vin denicăieri. Ai sentimentul că au venit direct din CER înMaramureş. În alte ţări simţi, şti că oamenii au venitde undeva, aici nu ai acest sentiment. Aici, în Mara-mureş, este primordial”.

Filozoful român Lucian Blaga spunea: „Noin-am venit de nicăieri. Noi nu ne găsim nici la apusnici la Soare-răsare. Noi suntem unde suntem…”.

Geograful Simion Mehedinţi arăta: „Faţă devecini, poporul român nu ştiu să fi avut o patrie în altăparte”, continuând cu: „Toponimia şi etnografia nearată astăzi dovezi despre traiul românilor până în


magazin

57

Moravia unde găsim aşezări româneşti şi voievoziromâni chiar în sec. XII, până în Istria unde multe satevorbesc româneşte şi astăzi”.

Istoricul Eugen Delgea spunea: „Nici un altpopor din lume nu şi-a păstrat numai ţara (caz unic înlume), ci şi limba, portul, obiceiurile şi tradiţiile timpde milenii ca românii”.

Marele istoric Nicolae Iorga, în 1920, spunea:„România se învecinează cu români”.

Nu întotdeauna se discuta despre spaţiul ge-ografic în întregime. Discuţiile se duc în special înlegătură cu Transilvania sau Dobrogea, celelalteregiuni sunt mai puţin amintite. Şi totuşi există multedocumente sau urme, însă trebuie „găsite” şi bineînţe-les studiate.

Pe întreg acest teritoriu se vorbea şi se vor-beşte aproximativ aceeaşi limbă. N-am împrumutatlimba de la nimeni. Ne înţelegem în limba strămoşilorde la Istria până la Nipru şi din Carpaţii Păduroşi pânăla Viena şi la porţile Atenei.

Partea de vest a Daciei Mari a lui Burebistaocupa cea mai mare parte din Panonia sau depresiuneaPanonică. Această regiune era locuită de daco-geţi.Herodot a spus că Dacia se întindea de la PădureaHercinica. Limita de vest a spaţiului pelasgo-tracictrecea prin Alpii răsăriteni, provincii cu populaţiidacice şi celto-germanice, deci ocupa şi Panonia.

Prima atestare a dacilor în această regiune odă Caesar în opera De bello-galico, pe care i-a întâlnitîn Munţii Hercinici şi Patrulaterul Boemiei, adică înPanonia. Geologic, Panonia este o depresiune formatăîn timpul cutărilor alpine, când s-au format Alpii şiCarpaţii, când s-a format şi depresiunea Transilvaniei.Vintilă Mihăilescu, geograf, în 1942, arăta că celedouă depresiuni, Panonia şi Transilvania, sunt„GEMENE” şi formate în acelaşi timp, fiind decicarpatice. Alături de celelalte zone carpatice şidunărene, ele reprezintă locul de formare, existenţă şidezvoltare a poporului român. În ambele depresiunis-au găsit numeroase vestigii arheologice care atestălocuirea acestora de către strămoşii noştri daci. De-osebit de multe vestigii s-au găsit şi în Panonia. Aicisunt scoase la iveală elemente ale culturii şi civiliza-ţiei dacice care demonstrează că acest spaţiu a fostlocuit permanent de daci. Este adevărat că Panonia afost locuită pentru perioade scurte de timp de multepopulaţii migratoare, dar dacii au rămas permanent înacest spaţiu geografic.

Iniţial, în timpul romanilor denumirea dePanonia se referea la regiunea de la vest a Dunării mi-jlocii. Extinderea denumirii de Panonia asupra depre-siunii este târzie, respectiv prin secolul al XIX-lea.Tisa este nume dacic.

Heinrich Schlieman, descoperitorul Troiei, aconfirmat prezenţa în Ardeal şi Ungaria în timpurilepreistorice a triburilor de neam tracic. Cucerirea ro-mană a cuprins o mică parte din acest teritoriu.Câmpia Panonică a rămas sub stăpânirea dacilor liberidar şi a unor triburi germanice. După apariţia un-

gurilor, triburile slave şi germanice au dispărut dar ceide origine carpato-pontică - tracii, dacii, geţii, aurămas până astăzi. Germanul J. Thunman arăta:„Năvălirea maghiarilor în 896 i-a găsit în Transilvaniape români şi în Panonia tot pe români”. Aceste lucrurile spusese şi notarul anonym al regelui Bela al IV-lea.

Şi marele geograf Strabon confirma întin-derea spaţiului tracic care, după el, se întinde de lasudul Germaniei de dincolo de Elba. Apoi îndatăurmează teritoriul geţilor, mărginit la sud de Istru, iarla apus de munţii Pădurea Hercinică.

Vasile Pârvan arăta: „Burebista rămăsese sin-gurul stăpân al centrului şi estului european. În faţalui era doar Imperiul roman…”. Triburile dacice aufost consemnate pe Vistula, Poznania (aşezarea Geti-dava), pe Oder între Frankfurt şi Breslau, CarpaţiiBeskizi, Moravia…

În Panonia inferioară, la cotul Dunării, eracetatea Carpis. Dacii ocupau acest teritoriu. Deci estefiresc să găsim urme de toponimie în Panonia ca omărturie a existenţei unor străvechi aşezări în acesteţinuturi.

Germanul Ernst Gamillschegg arăta că „esteo minune faptul că românii şi-au păstrat naţionalitateapeste 15-16 secole după năvălirea barbarilor. Ba, maimult, au avut puterea să asimileze un lung şir depopoare, limba română devenind, pentru o lungă pe-rioadă de timp limba de comunicare şi indispensabilăîn răsăritul Europei la început de ev mediu”.

Vintilă Mihăilescu, în 1940, spunea: „Uni-tatea etnică românească rămâne remarcabilă prinîntinderea ei pe întreg teritoriul carpatic şi dunărean,prin limba vorbită şi înţeleasă fără dificultăţi dinPanonia până dincolo de Nistru şi din Maramureşpână dincolo de Balcani”.

Savantul german, Schluler, sec. al XIX-lea,spune: „Aceşti valahi nu sunt nici romani (Roma), nicibulgari, nici gali… ei sunt vlachi descendenţi ai mariişi ancestralei familii a tracilor, dacilor şi geţilor, şicare, şi astăzi, îşi au propria limbă şi cu toate opresiu-nile locuiesc în Valahia, Moldova, Transilvania şi Un-garia în număr de milioane”.

Mihai Eminescu spunea: „De la Adriatică laMarea Neagră nu este ţară care să nu cuprindă bucăţidin naţionalitatea noastră”.

Coille Jullien: „De la Viena la Odesa, im-periul dacilor stăpânea cele mai importante vaduri decomerţ ca şi pământurile cu solul şi subsolul cel maibogat din Europa” .

Guynement de Keralia: „Valahia şi Moldovaîmpreună cu Transilvania şi o parte din Ungaria de azifăceau parte din străvechea Dacie care se întindeapână la Tisa în apus şi până la Nistru înspre răsărit”.

Huszti Andras: „Urmaşii geţilor trăiesc şiastăzi. Ei locuiesc acolo unde au locuit părinţii lor,vorbesc în limba în care glăsuiau mai demult părinţiilor”.

Losontzy Istvan: „Ţara Ardealului cu careUngaria se învecinează la răsărit se numea cândva


magazin

58

Dacia de Mijloc”.Szilagyi Sandor: „Transilvania şi Ungaria nu

s-au confundat niciodată; ele au format totdeaunadouă ţări diferite…”.

Paul Hunfalvi: „Strămoşii românilor de azi nuau încetat niciodată, de la Traian, să locuiască în fostaDacie”.

Istoricul Iosif Benko scrie referitor la re-tragerea romană: „Mulţi romani, împreună cu daciiindigeni au rămas pe loc adăpostindu-se în munţi. Aşacă Dacia şi populaţia dacă nu a dispărut”.

O cronică turcească din 893 descrie o ţară aromanilor (volohilor), care se întindea din Panoniapână în nordul Mării Negre. Este vorba de Cronicaturcă a lui Ohuz Han (Oguzname) – „Între cele zeceregate dacice aflate sub suzeranitatea Constan-tinopolului era şi regatul lui Salanus (la vest de Tisa)ocupat de maghiari”.

Un atlas german din 1826 arăta ţările Europeipentru anul 900 e.n. şi arăta – „Walahii oder Rumuny– care se întinde din Panonia până la Nipru”. Acestemărturii corespund cu existenţa şi pe aceste teritorii apopulaţiei româneşti.

Separat în Moldova mai exista puterniculregat al carpilor geţi menţionaţi de istoricii Victor Au-relius şi Vospicius, iar în Panonia, înainte de a începeinvazia hunilor exista puternicul regat al lui Dan.

Ce nu s-a spus până acum este şi faptul că înCâmpia Panonică şi a Tisei unde s-au aşezat cu prior-itate ungurii, existau zone foarte întinse locuite dedaco-geţi (V. Dimitriuc – 2014).

În Panonia, în fosta capitală ungară Buda, pemalul drept al Dunării, s-au descoperit vestigiile uneistrăvechi cetăţi dacice. În documentele regalităţii un-gare din sec. X – XII se consemnează existenţa uneipopulaţii numeroase cu nume pur româneşti, cu local-ităţi pure ca denumiri româneşti, ceea ce confirma ex-istenţa de milenii a românilor sedentari pe acele locurişi continuitatea acestora.

În Câmpia Panonică s-au făcut descopeririarheologice în zona lacului Balaton în perioada inter-belică de către Lucacs Karoly, publicate în 1937 laOdarea. El scrie: „în comuna Karoshegy am dat de obiserică cu acoperiş ascuţit învelit în ţiglă, cu ziduridin fundament românesc, una din cele mai vechi urmede arhitectură bisericească din timpul erei arpadiene.La fel şi în comuna Berenyi. În Szigliget ruinele uneicetăţi româneşti şi ale mănăstirii Palos. Şi în alte lo-calităţi la fel: Refulop şi Ftecser tot urme de biserici”.Aceste urme arheologice au fost atestate de un spe-cialist ungur.

În afară de ducii Gelu, Glad şi Menumorutcronicele mai vechi pomenesc pe Vlad, Setas, Corbul,Gita şi alţii. În actul de înfiinţare a mănăstirii Tihanydin Balaton, din anul 1055, regele Andrei menţionalocalitatea vlahă Petra.

A. Kiss, în 1968, în Archaeologia Ertesito ainclus că pe vremea lui Annonymus, la sudul lacului

Balaton a existat o populaţie numeroasă de olahi(români) începând cu secolul XIII. Vlahii sau olahiidin vestul Tisei, menţionaţi în cronicele ungare suntdacii din Câmpia Panonică, pe care au locuit-o în to-talitate. Annonymus arăta că ungurii au găsit în estulTisei vlahi constituiţi în ducate cu care s-au războit.

Cronicarul ungur Lisznyai K. Pal în lucrareaCronica ungurească – 1692, arăta că: „În ŢaraArdealului şi Ţara Ungurească de Jos, până lamalurile Tisei stăpâneau gepizii sub a căror dominaţieerau volohii şi dacii care locuiau tot acolo”.

Cronicarii unguri Thuroczi, Simon de Kezarecunosc că „hunii la venirea lor în Panonia, au aflataici pe români care au rămas şi mai departe neplecândîn alte ţinuturi”.

Dacii apar şi în analele francilor. Cronicarulîi menţionează pe daci în regiunea bazinului mijlociuşi superior al Tisei către Morava şi izvoarele Oderului.Acest manuscris cuprinde perioada de 100 de ani între703-803 şi a fost făcut în timpul lui Carol cel Mare.

După cronica lui Nestor sec. IX, „la venireaungurilor la apus de Carpaţi, ei au găsit acolo peromâni care asimilaseră pe slavii din Panonia”.

Problemele controversate din trecutul nostruse datorează necunoaşterii în amănunt şi în evoluţie aspaţiului geografic în care am existat, existăm şi nedezvoltăm.

Stabilirea lor în acest ţinut (ungurii înPanonia) a fost ajutată de misionari catolici care aumers până la curtea principilor Geza şi Voicu, careprimesc după 985 creştinismul. Voievodul Voicu, prinbotez, şi-a schimbat numele în „Ştefan” primind de laPapa titlul de „rege apostolic” peste statul ungar. Sin-odul de la Budapesta din 1279 a interzis românilor săconstruiască biserici. Ungurii, prin regii lor, şi-au luatangajamentul „că-i vor face pe români catolici sau să-i extermine pe eretici”.

Interesant este faptul că nobilimea ungară aadresat un memoriu Împăratului de la Viena pentru ainterveni împotriva lui Horea, Cloşca şi Crişan. Dacăerau stăpânii Transilvaniei, de ce au cerut ajutor?

Totuşi, argumentul suprem care demonstreazăexistenţa unui popor civilizat şi cu o cultură supe-rioară, tot romanii ni-l lasă. Este vorba despreColumna de la Roma, cea mai elocventă dovadă şicare nu poate fi combătută de nimeni, numai de invid-ioşi.

Versurile poetului A. Păunescu ne sugereazăeternitatea: „Lui Brâncoveanu i-au tăiat în grabă / Şicapul şi copiii. Dar degeaba! / Că i-a rămas subinimă să bată / Talpa în ţară înrădăcinată”. Cuvintelelui DECEBAL către poporul său rămân ca un îndemnsfânt pentru noi: „Din zei de-am fi scoborâtori / C-omoarte toţi suntem datori / Eu nu mai am nimic despus / Voi braţele jurând le-aţi pus / Pe scut! Putereaeste-n voi / Şi-n zei! Dar vă gândiţi eroi / Că zeii suntdeparte sus / Duşmanii lângă noi!”. (G. C.)


magazin

59

MINERITUL ŞI PRELUCRAREAMETALELOR LA GETO-DACI

Teofil Gridan

Omul, conform gândirii marelui nostrufilosof Lucian Blaga, are posibilitatea de a stăpâninatura prin inteligenţă, având un orizont larg, orizon-tul necunoscutului, şi de aceea el trebuie să-şi preparesingur îmbrăcămintea şi hrana, precum şi armele deapărare şi atac şi mai ales uneltele de lucru. Poetullatin Vergiliu în Egloga a VIII-a afirmă: „Non omniaposumus omnes” (Nu toţi putem toate). Dar strămoşiinoştri daci puteau multe, ei beneficiind, pe lângă in-teligenţă şi pricepere, şi de un habitat cu numeroaseresurse ale solului şi subsolului. Revoluţia neolitică(5500 - 2500 î. Cr.) a însemnat şlefuirea şi perforareapietrei, dezvoltarea unor noi meşteşuguri (torsul, ţe-sutul şi olăritul), domesticirea unui număr mai marede animale şi cultivarea plantelor. Apar primeleaşezări compacte pe văile ferite ale apelor curgătoareşi pe terase. Omul neolitic foloseşte acum metalelepentru confecţionarea unor unelte, podoabe şi arme.Primul metal descoperit şi prelucrat a fost aurul, aurmat cuprul şi apoi fierul. Aceasta cuprinde epocabronzului (1800 - 1150 î. Cr.) şi epoca fierului (1150î. Cr. - secolul I d. Cr.). În spaţiul geografic al ţăriinoastre cultura materială şi spirituală a celor douăepoci a fost creată de numerosul neam al tracilor şianume de geto-daci.

În ceea ce priveşte mineritul şi prelucrareametalelor, sunt numeroase însemnări ale unor istoricişi geografi din antichitate care vorbesc de aur, argint,cupru, staniu, plumb, zinc. Dintre acestea menţionămCartea a IV-a a lui Herodot (484 - 425 î.Cr.) undeaflăm despre expediţia regelui persan Darius îm-potriva sciţilor (504 – 503 î.Cr.) şi despre aurulagatârşilor provenit din Munţii Metaliferi. Aceste dateşi alte însemnări sunt confirmate arheologic deprezenţa uneltelor de minerit, de inscripţii şi vestigiiprivind exploatările miniere de la Roşia Montană,Vulcoi – Corabia, Ruda – Barza, Frasin, Caraci, Al-maşul Mare, Ţebea, Băiţa etc (V. Brana, 1958). Pe ter-itoriul ţării noastre începutul mineritului şi metalurgieicuprului datează din preistorie după cum afirmă Aris-totel (în M. Ilie, 1956), iar istoricul Stephanus Bizan-tinus menţionează localitatea Choelchis (Baia deAramă), unde se găsesc zăcăminte de cupru (în V.Brana, 1958). Cronologic, este greu să diferenţiemprelucrarea metalelor nobile (aur şi argint) de prelu-crarea aramei şi cositorului pentru bronz şi prelucrarea

fierului pentru unelte şi arme. Şi tehnicile de mineritdiferă de la o resursă minerală la alta.

Mineritul şi prelucrarea metalelor nobile.Aurul a fost extras, cules şi prelucrat pe teritoriulRomâniei încă din cele mai vechi timpuri. Un exem-plu în acest sens îl reprezintă piesele din aur de-scoperite de arheologul Vasile Ursachi în timpulsăpăturilor de la Sargedava, judeţul Bacău, piese careaparţin culturii Cucuteni. Vasile Pârvan este de părerecă aurul era spălat din nisipul aurifer al râurilor sauales, ca pepite, din cuarţul aurifer dezagregat de in-temperii în conurile de dejecţie ale văilor. Cele maimulte puncte de spălare a aurului au fost identificatede cercetători în Munţii Apuseni şi Maramureş (Vidra,Brad, Roşia Montană, Aiud, Cavnic, Bistra, Botizasau Baia de Criş), iar pentru Banat (Bocşa Montană,Borlova, Turnu sau Valea Mare). Totuşi, este foarteposibil ca geto-dacii să fi extras aurul şi prin săpareaunor galerii scurte şi înguste sau puţuri pe direcţiafiloanelor aurifere, situaţie argumentată şi de faptul căromanii, după cucerirea Daciei, merg practic la sigurîn zonele aurifere pe care geto-dacii le exploatau di-nainte de venirea acestora. Datorită purităţii auruluidacic nu era necesară utilizarea unor procedee tehnicesofisticate pentru purificarea sa. Potrivit lui Plinius,dacă aurul pur nu era obţinut prin simpla spălare anisipului, geto-dacii recurgeau la „prăjirea acestuiaîmpreună cu plumbul”, iar Strabon afirmă că geto-dacii recurgeau în unele cazuri şi la o dublă coacere aaurului. Aurul s-a folosit în Neolitic mai ales pentrupodoabe (diademe, cercei, brăţări, coliere, inele,agrafe) precum cele găsite în tezaurele aparţinând cul-turilor Gumelniţa, Ariuşd-Cucuteni şi Decea Mureşu-lui. La început, tehnica de lucru ca şi ornamentaţia eraîncă rudimentară – totul realizându-se prin ciocănire,iar mai târziu priceperea meşterilor aurari autohtonieste relevată analizând unele obiecte precum coiful deaur de la Coţofeneşti sau cele aparţinând tezauruluidescoperit la Cucuteni-Băiceni, care datează din sec-olul al IV-lea î.Cr. Mărturie a priceperii şi măiestrieimeşteşugarilor şi bijutierilor daci stau, printre altele,tezaurele de la Pecica, Costeşti, Căpâlna şi Stăncuţa,care cuprind brăţări spiralice, lanţuri ornamentaleobţinute prin împletire de fibre sau îmbinări de inele,palmete şi capete de animale stilizate sau brăţări cucapete de şarpe, colane, cercei sau agrafe. Mai


magazin

60

aproape de perioada regatului dacic menţionăm celedouă brăţări de aur de la Toteşti (secolul al II-lea î.Cr.)sau fibula de aur de la Remetea (secolul I î.Cr.).

Un alt metal nobil prelucrat în tot spaţiulcarpato-danubiano-pontic era argintul, arheologiiscoţând la iveală din mai bine de 80 de situri obiectespecifice acestui meşteşug, dar şi produse finite dinargint. Lanţuri ornamentale din argint au fost de-scoperite la Remeta, Bistriţa şi Recaş, iar obiecte dinargint suflate cu aur (vase) au fost dezgropate la Sân-crăieni, Herestrău şi Surcea. Meşterii argintari geto-daci utilizau tehnici diferite şi complexe pentru a creaobiecte cât mai atrăgătoare cum ar fi unele coliere saubrăţări prelucrate prin torsionare, respectiv prin răsu-cirea barelor de argint. Principalele centre de ex-tragere a argintului erau localizate în zona MunţilorApuseni şi a Munţilor Maramureşului şi, tot în acestezone, este posibil să fi existat şi cele mai multe dintrecentrele de prelucrare a acestui metal.

Bronzul. Geto-daci erau foarte iscusiţi şi în aprelucra bronzul, dovadă în acest sens stând o seriede obiecte din acest aliaj care relevă măiestria artisticăşi funcţională a produselor meşterilor locali. Dintreobiectele din bronz găsite de arheologi în diverse si-turi din ţară, putem aminti garnitura de teacă de pum-nal găsită la Popeşti, fibule, cercei, pandantive,lănţişoare, aplice, vârfuri de săgeţi şi unelte dez-gropate la Băniţa şi Poiana sau bustul unei zeităţi fem-inine descoperit la Piatra Roşie. Din Epoca bronzuluine-au rămas cele 11 pumnale de la Perşinari, dar şi ti-parele pentru turnarea topoarelor de la Sărata-Monte-oru (1700 – 1300 î.Cr.). Din Hallstattian sau Epocafierului a ajuns la noi (1150 – 350 î.Cr.) depozitul debronzuri de la Uioara de Sus, compus din 5800 deobiecte în greutate de1100 de kilograme şi conţinândsăbii, pumnale, seceri, fibule, pandantive, dar şi vaseşi zăbale.

Mineritul şi prelucrarea fierului. Cea dintâimenţiune despre extragerea fierului în zona Hune-doarei aparţine dramaturgului grec Eschyl carespunea: “Între muntele Pharnax şi Râul cel Mare şi denetrecut se întinde patria mamă a fierului ”. Aceastaafirmaţie se referă la aşezările de pe versantulrăsăritean al Munţilor Poiana Ruscă. Nicolae Den-suşianu, în cartea Dacia Preistorică, identificămuntele Pharnax cu Parângul, iar Râul cel Mare cafiind Mureşul. Prelucrarea fierului la geto-daci s-a in-tensificat la sfârşitul perioadei Hallstatt şi începutulperioadei La Tène, iar odată cu secolul I î.Cr. acestmeşteşug s-a generalizat în întreg spaţiul nord-dunărean, prin apariţia unor centre meşteşugăreşti deprofil, atât de extracţie, cât şi de prelucrare a acestuimetal. Cele mai vechi obiecte din fier datate pe teri-toriul ţării noastre provin din perioada secolelor XIIşi XI î.Cr., cum ar fi mânerul unui cuţit descoperit la

Rozalvea sau brăţara găsită la Bobda. Cuptoare în carefierul era prelucrat în epoca geto-dacă au fost identi-ficate în zone precum Grădiştea Muncelului sau Oc-niţa, având forma rotundă sau de patrulater. Una dintreprincipalele exploatări era cea de la Teliuc, folosităintens şi de romani, după anul 106, potrivit unei listea celor mai bogate zăcăminte de fier întocmite de E.Stoicovici. Alte zone de unde era extras fierul erauOcna de Fier, Moneasa, Tăuţi, Şercaia, Şinca Nouă,Botiza, Cavnic, Moldova Nouă, Oraviţa şi Rodna. Un-elte specifice meşteşugarilor fierari, precum cleşti,nicovale, baroase, ciocane, dălţi, pile sau nituitoare,au fost descoperite de arheologi atât la GrădişteaMuncelului, cât şi la Cetăţeni, Popeşti şi Poiana. Auexistat numeroase ateliere de metalurgie în care seconfecţionau ustensilele de care aveau nevoie meşteriiîn prelucrarea fierului: nicovale, baroase, pile, cleştişi ciocane de forjă. Erau produse unelte din fier nece-sare agriculturii (plugul cu brăzdar de fier, seceri, gre-ble, coase). Pentru cei care exploatau şi prelucraulemnul se produceau fierăstraie cu pânze late şi în-guste, topoare, scoabe, cuie, burghie, zăvoare şi bala-male pentru uşi. Armata geto-dacilor era înzestrată cuarmele produse de meşteşugarii autohtoni. Aceştiafabricau lănci şi suliţe, săbii drepte şi curbate, pum-nale, scuturi, vârfuri de săgeţi. Tot din fier se con-fecţionau podoabe şi accesorii pentru îmbrăcăminte(catarame, paftale, nasturi, fibule, brăţări etc.).Menţionăm existenţa unor mari ateliere de fierărie de-scoperite la Grădiştea de Munte cu sute de unelte şizeci de kilograme de fier brut ce urma să fie prelucrat.Într-un singur loc s-au descoperit 30 de lupe de fier,estimându-se că ar fi vorba de circa o tonă de fier brutpentru realizarea căreia a fost nevoie de aproximativ50 de tone de minereu de fier.

Piatra ca material de construcţie avea un rolimportant, strămoşii noştri cunoscând procedee de ex-ploatare a carierelor şi de prelucrare a blocurilor derocă pentru a le folosi la ridicarea unor edificii. O ast-fel de carieră de piatră, exploatată intens de geto-dacipentru ridicarea fortificaţiilor sistemului defensiv dinMunţii Orăştiei, a fost localizată la Măgura Călan. Un-elte specifice extragerii şi prelucrării pietrei au fostdescoperite pe teritoriul României de astăzi. Dintreacestea putem enumera ciocane, dălţi şi topoare depietrărie.

Sarea, cu o importanţă majoră în însăşievoluţia societăţilor umane, era extrasă în diversezone din Transilvania şi Subcarpaţi, precum Turda sauValea Florilor, cea din urmă fiind exploatată intens însecolul al II-lea d. C r. Unelte specifice activităţii deextragere a sării au fost descoperite în locurile am-intite şi semănau foarte mult cu cele utilizate de daciiliberi din Moldova.


magazin

61

În anul 1895, George I. Capitanovici, român deorigine, doctor în litere şi filozofie la Universitatea FriedrichWilhelm din Berlin, publica la Tipografia şi Fonderia de litereThoma Basilescu din Bucureşti, Calea Victoriei 29, obroşură intitulată „DISCUSIUNI ISTORICE”, în care unul dincele patru capitole componente se intitula Principatul român(Valachia) şi Friedrich Barbarossa, în anii 1189 şi 1190.

În acest articol autorul aduce la cunoştinţa cititoru-lui român, într-o scurtă prezentare concluziile sale rezultateîn urma studiului mai multor cărţi de istorie cu bună reputaţiescrise în limba germană şi a unor documente din arhivelegermane ale bibliotecilor din Berlin şi Munchen, care facreferire la „Walachia” şi „care zac în praful dulapurilor” deacolo, fără a fi studiate de vreun român.

George I. Capitanovici, întrucât considera că nuare studii de specialitate, s-a adresat domnului V. Alexan-drescu-Urechia, prezentându-i rezultatul cercetărilor sale,solicitând expertiza de specialitate a istoricilor români, iarîn cazul în care concluziile sale vor fi aprobate, dânsul seoferă să publice într-un al doilea volum, conţinutul detaliatal documentelor din bibliotecile de la Berlin, unde a găsit undocument, şi din cele din Munchen, unde a găsit patru doc-umente, precum şi concluziile sale rezultate din studiulhărţilor Europei începând de la Carol cel Mare şi până însecolul XIII, privind acest teritoriu.

Autorul arată în broşura sa că din cărţile de istoriescrise în limba germană şi în documentele arătate, rezultăcă în vremea participării lui Friedrich Barbarossa la Cruci-ada a III-a, Walachia era un principat care a luat parte activăla această cruciadă (1189-1192), sub conducerea prinţuluiwalach Kalopetrus.

În anul 1189, Friedrich I Barbarosa, conducând pegermani în cruciadă, ajunge în Ungaria (Ungarn), continuătraseul prin Walachei (htige Rumanien), Bulgarien, Thra-cien, Constantinopol, spre Ierusalim.

Friedrich I Barbarossa, după ce intră în principatul„Walachorum” pe la Orşova, întâlneşte pe „dux et princepsWalachorum Kalopetrus” (adică Petru cel Frumos), căruiaîi porunci ca unui vasal, să strângă provizii pentru drum şisă trimită ştafete bulgarilor şi mai departe spre Constan-tinopol „ca să le lase trecerea liberă”. În acelaşi timp „ordonăprinţului Walach Kalopetrus” să-şi strângă oastea şi să-lurmeze.

Kalopetrus însă răspunde lui Friedrich I Bar-barossa astfel: „Te-am primit cu armatele tale, în principatulmeu, cu onorurile cuvenite oricărui împărat musafir-voiajor,

dar eu nu sunt vasalul tău şi nu mă voi supune niciodatăordinelor tale. Voi merge la Ierusalim - zice Kalopetrus - darnu pentru că îmi ordoni tu, ci numai de datorie şi dorinţă decreştin de a mă închina în faţa mormântului lui Iisus”.

Leopild von Ranke, în lucrarea sa istorică Welt-geschichte, volumul VIII, cap. 10, pag. 246 și 247, facereferiri la Walachia. Referitor la trecerea împăratului germanprin Walachia lui Kalopetrus, episodul relatat anterior esteconcluzionat astfel:

„Văzând Friedrich I Barbarossa că nu se poate im-pune cu forţa şi nu poate întrupa şi acest mic principat cavasal tributar cel puţin, este nevoit să accepte cele expusede principele valah” (român).

În ceea ce priveşte participarea lui Friedrich I Bar-barossa la cruciadă, se ştie că el în persoană nu a maireuşit să ajungă la Ierusalim, găsindu-şi sfârţitul în apeleunui râu din Asia Mică, căzând de pe cal în apă la traver-sarea acestuia, sub greutatea armurii sale, care în acestecondiţii nu l-a mai putut ajuta, accidentul fiindu-i fatal.

Cât despre românii participanţi la cruciada a III-a,Bohaeddin, biograful Sultanului Saladin, scrie că printrenenumăraţii prizonieri dintre cruciaţi, capturaţi în urma maimultor lupte de armata lui Saladin, se găsea şi un micnumăr de valahi de la Dunăre (Olachen apud Danubium).

Leopold von Ranke, la pag. 247 continuă cu episo-dul de la Constantinopole astfel: „der von Gott eingestesteheilige Keiser, Alwalter des Romischen Reiches Erbe derKrone des Constantin, welcher Kaum erkante er FriederichI uberhaupt als Keiser an”- dacă „der Keiser Friederich I,auf die Anerbietungen des walachischen FurstenKalopeter”... hatte man es... wahrlicht verdenken Konen”.

Apoi autorul mai prezintă câteva concluzii din doc-umentul de la Berlin unit cu cel de la Munchen privind de-scrierea traseului cruciadei, astfel: „acestea sunt cele ceaveam de semnalat pentru Walachia şi prinţul ei Kalopetrusîn timpul lui Friederich I Barbarossa, în 1189 şi 1190.

În partea a II-a, vom continua cu „discusiunile” is-torice despre acest moment inedit şi neştiut până acum deistoricii noştri.

Referitor la discuţia avută cu istoricul V. A. Urechiadespre documentele şi lucrările de istorie aflate de G.I. Cap-itanovici în bibliotecile germane din Berlin şi Munchen, au-torul precizează atunci „Când îmi ceream permisiunea sămă retrag, d-l profesor V. Al-Urechia mi-a zis: „nu cumvaexistă în document cuvintele „walachorum Bulgarorumque”- atunci am putea preciza cu siguranţă că era un vasal al

UN PRINCIPAT VALAH ÎN ANII 1189-1190Constantin Guiu


magazin

62

Asanizilor (Asăneştilor)- însă ia seama să nu greşeşti săafirmi că a existat un principat independent.”

În continuare, autorul încearcă să ne spună dupădocumente că la anul 1189 de la Christos, pe un teritoriu alRomâniei de azi, pe o zonă având centrul în Oltenia me-dievală şi cea de azi, exista un principat românesc condusde principele Petru cel Frumos (Kalopetrus).

Din studiul hărţilor Europei începând din timpul luiCarol cel Mare şi apoi din a doua jumătate a sec. X, pânăîn sec. XII, domnia sa creionează graniţele acelui stat româ-nesc coroborând datele din hărţi, precum şi documenteleenunţate anterior. Limitele teritoriale ale acestui stat româ-nesc medieval ar fi următoarele: „la vest Podul lui Traian,Orşova (Orsavan, Orsown) şi Munţii Cernei, la est râulArgeş (Ardessos-Ardiscus) care făcea limita între Cumani-

Uz (de sub care posibil se emancipaseră), la sud Dunărea(Danubius, Ister) iar la nord Transilvania (Hungaria nigra),adică Munţii Carpaţi Meridionali - Alpii Transilvaniei (esteposibil ca aceştia să fi fost inclusiv cu latura lor muntoasăde nord cu Haţegul, Amlaşul şi Făgăraşul).

George I Capitanovici ne mai semnalează că dindocumente a reţinut pentru anul 1223 la vestul zoneiprezentate Ţara Severinului (Terra Zeurini), Banatul de Sev-erin (Banatus Szoerenys) sau regatul Severinului (regalisSeverinensis).

În continuare autorul spune: „eu dau la ivealănumai cele ce am găsit în documente şi în manuale de is-torie sau cărţi scrise în limba latină şi germană” şi las pro-fesorii universitari specialişti în istorie să verificedocumentele şi datele semnalate de mine.

Mihail Kogălniceanu, dacolog(6 septembrie 1817 – 21 iunie 1891)

- Rezumat -profesor Maria Ionescu

Personalitate proeminentă a secolului XIX,Mihail Kogălniceanu a marcat întregul veac cuprezenţa sa: om politic, istoric, scriitor, publicist, pro-fesor de istorie naţională la Academia Mihăileană, ac-ademician. Se impune prin elaborarea programuluirevoluţiei de la 1848 în Moldova(1), lupta pentruUnirea Principatelor, reformele sub domnia lui Cuza,dobândirea independenţei naţionale, eforturile pentrurecunoaşterea statutului internaţional al României.

Marele om politic a fost mai întâi istoric şifăuritor de istorie. Preocupat de istoria naţională a în-tocmit „Histoire de la Valachie, de la Moldavie et desValaques transdanubiens”. Tome premier „Histoire dela Dacie, des Valaques transdanubiens et de laValachie”. După „Hronica românilor şi a mai multorneamuri” a lui Şincai, el era primul cărturar care con-cepea în spirit modern o istorie a tuturor românilor.rima parte a tomului întâi „Histoire de la Dacie”cuprinde, în prima carte, „Din cele mai vechi timpuripână la cucerirea Daciei de către Traian”, greşeala fă-cută de mulţi căci vatra Daciei era mult mai întinsădecât teritoriul cucerit. O foarte mare parte a Dacieinord-dunărene şi nord-pontice rămânea liberă. În sec-olul I după Hristos, scrie autorul, „un stat mare şi put-ernic, deşi barbar, făcea să tremure Roma civilizată,un stat independent exista aici unde azi se află Tran-silvania, Valahia, Banatul Timişoarei şi Moldova.Acest stat era Dacia: ea se întindea de la Tisa şiCarpaţi până la Dunăre şi Marea Neagră”(2). Are oviziune incompletă asupra spaţiului Daciei. Locuitoriiacestei ţări erau dacii, poporul cel mai razboinic, celmai curajos şi cel mai independent, în tim ce Roma

era sclava lui Augustus. Ei erau bravi, drepţi, sobri,riguroşi şi demni a purta numele de Dani sau Dacisinonim războinicilor. Ei preferau moartea unei dom-inaţii străine şi erau mult diferiţi de moldovenii şivlahii timpurilor moderne(3). „Ei sunt cunoscuţi în is-torie sub numele de Sciţi, Daci şi Geţi. Zamolxis a fostlegislatorul lor, iar mai târziu Dumnezeul lor. Herodot


magazin

63

şi Strabon spun că a fost elevul lui Pythagora. Dupămoartea sa, dacii s-au divizat în 4 clase – familia re-gală, preoţii, bătrânii naţiunii şi poporul.”

Înfocaţi prieteni ai libertăţii, ei au susţinutmulte războaie contra celor ce voiau să le-o răpească.Primul menţionat în izvoare este Darius cu expediţiacontra sciţilor şi dacilor (anul 514 î.Hr.). „Se ştie cămarele rege, după ce a trecut Dunărea, fu atras în in-teriorul ţării şi înconjurat de sciţi”. Expediţia pierdeao mare parte din armată şi după mari dificultăţi reuşisă revină în Asia. Următorul menţionat este Alexandrucel Mare (anul 335 î.Hr.) care, după unele succese,încheia pace şi părăsea Dacia. Lysimah, regele Tra-ciei, organiza o expediţie la nordul Dunării împotrivalui Dromichete. Regele dacilor îl atrase spre interiorulţării unde armata lui Lysimah, era pe punctul de apieri, acesta devenind prizonier cu trupele sale.Dromichete i-a redat libertatea, iar Lysimah, re-cunoscător, i-a dat pe fiica sa de soţie.

În secolul I î.Hr. Burebista (82 – 44 î.Hr.) „funumit şef al naţiunii sale”(4). Găsi o ţară slăbită denecontenite războaie dar, ajutat de sfaturile filozofuluiDeceneu, i-a restabilit puterea. El îşi întinde dominaţiade la Marea Neagră până în Bavaria, dar confundă peCezar cu Augustus care se pregătea să atace pe Bure-bista. După moartea lui Burebista, trei şefi au partajatDacia.

În continuare, redă conflictul lui Rholus cuDapyx. Dacii, retraşi în munţi, aleg şef pe Cotyson,„om de mare merit”(5) („homme d’un grand mérite”).Acest rege, prin incursiunile în provinciile romane, searăta teribil încât Augustus, pentru a şi-l face aliat, vrusă se căsătorească cu fiica sa. Apoi redă conflictul luiCn. Lentulus cu dacii „care se uniră cu sarmaţii şi-ialungară pe romani din ţara lor”. În acest timpOvidiu, exilat din Roma de Augustus, este trimis laTomis. Tradiţia spune că a învăţat limba geţilor şi acompus poezii în această limbă, care îl făcură îndrăgitde „barbari”.

Este redat apoi conflictul lui Domiţian (81 –96) cu dacii. Dacii, conduşi de Duras, au trecutDunărea şi au spulberat armata romană comandată deOppius Sabinus. Duras a abdicat în favoarea lui De-cebal (87 – 106) „capabil să conceapă planuri, să leexecute, să atace şi să reziste”. Urcat pe tron, Decebalreuneşte diferitele părţi ale Daciei şi se pregăteşte pen-tru marea confruntare. Dovedind calităţi de diplomat,face o alianţă cu Pacorus, prinţul parţilor, cu sarmaţiişi „les Cattes”, obţinând victoria împotriva lui Cor-nelius Fuscus. Este amintită campania lui Tettius Iu-lianus dar, de această victorie, nu au profitat romaniicăci Domiţian, învins de marcomani, se angajeazăîntr-o pace favorabilă dacilor.

În anul 70 d.Hr. împăratul Titus a distrusIerusalimul. Majoritatea evreilor sunt luaţi prozonierişi vânduţi. Se crede că Decebal a primit în statele salepe cei care scăpaseră de sclavaj şi le-a dat ca reşedinţă

localitatea Thalmus (Tălmaciu), lângă Turnu Roşu, nudeparte de Hermannstadt (Sibiu)(6).

Conform păcii anterioare, dacii continuă săprimească tribut până la venirea lui Traian pe tron dar,în urma războiului din 101 – 102, au fost obligaţi săpredea armele. „Dar un om ca Decebal nu putea staliniştit sub jugul străin”. Traian, ajungând în faţaSarmizegetusei, descoperă pe ziduri, spânzurat, ca-davrul lui Longinus, „officier ennenu”. „Dacă Traiann-ar fi ajuns la conducerea imperiului, Roma ar fivăzut fluturând pe zidurile Capitoliului drapelele luiDecebal”(7) aprecia autorul.

Despre obiceiurile dacilor privind alegerearegelui dac, autorul afirmă că „fiul nu-i putea succedetatălui la tron decât dacă era ales de naţiune” („oneté nommés roi par le peuple”), afirmând căZamolxis, Burebista, Cotyson au fost numiţi regi decătre popor; că Zamolxis le-a fost legislator. Se ştiepuţin despre limba dacilor, „se crede că era un dialectal tracilor, amestecat cu cuvinte sarmate”(8).

În cartea a II-a (Livre second) tratează eveni-mentele „De la Traian până la sosirea bulgarilor”.Autorul afirmă „Traian, după ce a cucerit toatăDacia, a declarat-o provincie romană, s-a întors laRoma unde Senatul l-a primit cu mari onoruri şi i-aridicat Columna”. Nu toata Dacia a fost cucerită deromani, zone întregi nu au fost ocupate, fiind locuitede dacii liberi. Preluând informaţia lui Eutropius, au-torul scria „cum cea mai mare parte a dacilor a fostnimicită, (été extirpés), el (Traian) a trimis în ţara lorun mare număr de coloni romani din întreg imperiul”.Deşi romanii ar fi dorit nimicirea dacilor care le creauprobleme, nu s-a reuşit, iar aducerea coloniştilor ro-mani era o practică a timpului. Acestea erau informaţi-ile de care dispunea autorul şi era conştient de unelelacune. Mihail Kogălniceanu explică etnogenezanoastră pornind de la autohtoni, nu de la romani, caŞcoala ardeleană dar, apoi, intră în confuzia tezei ro-manizării, confuzia epocii.

La 23 noiembrie 1843, Mihail Kogălniceanurosteşte celebrul „Cuvânt pentru deschiderea cursuluide istorie naţională”. „Istoria patriei ne impulsioneazăefortul pentru păstrarea naţionalităţii(9). Patria noas-tră „a fost menită din cea mai bătrână vechime să fieteatrul năvălirilor şi războaielor străinilor”. O sutăde ani după Hristos întâlnim pe Decebal „cel maiînsemnat rigă barbar ... mai vrednic de a fi pe tronulRomei decât mişeii urmaşi ai lui August”(10). „Estebarbar, zice Saint-Marc Girardin, acela care, subDomiţian, biruitor legiunilor romane, cerea ca îm-păratul, în loc de bir, să-i trimită meşteri şi lucrătoriîn artele războiului”(11). Kogălniceanu îşi asumăsarcina de a spune adevărul, caracterul principal al is-toriei. „În mine veţi găsi un român, însă niciodatăpână acolo ca să contribuiez la sporirea ro-manomaniei... o patimă care domneşte în Transilva-nia şi la unii scriitori din Valahia”. Referindu-se la


magazin

64

lucrarea lui Petru Maior „Despre începutul românilorîn Dacia”, care a deşteptat duhul naţional şi impulsulpatriotic în „tustrelele provincii ale vechii Dacii; dara produs o şcoală socotind că îşi atrag respectul lumiistrigând că se trag din romani.... să ne ferim de acestemanifestări”. Kogălniceanu, dacolog, combate ro-manomania, delimitându-se de Şcoala ardeleană. Elsusţine că păstrarea „duhului naţional este vectorulforţă al istoriei noastre”(12). Îşi pusese speranţa„deşteptării” (trezirii conştiinţei naţionale) în cursulde istorie de la Academia Mihăileană, dar cursul a fostinterzis, ideile profesate de autor cuprindeau mesajulnaţional către compatrioţi şi aspiraţiile unei generaţii.

Cu mijloacele şi limitele epocii, MihailKogălniceanu a conceput, în spiritul şcolii romantice,întâia sinteză a istoriei naţionale, a scris prima revistăde istorie şi a tipărit un valoros corpus narativ. Pentruactivitatea sa este apreciat de conferenţiarul universi-tar dr. G.D. Iscru(13) ca „un titan al gândirii istoriceşi al construcţiei statului modern” iar Nicolae Iorgaîl consideră „cel mai mare conducător cultural şipolitic pe care l-au avut românii în epoca modernă”.

_______________1) În luna august 1848, la Cernăuţi, redactează „Dorinţele Par-tidei Naţionale în Moldova”2) Mihail Kogălniceanu, Opere – Scrieri istorice, ed. Academiei,Bucureşti; 1976, p. 513) Mihail Kogălniceanu, Op. cit.; p. 514) Idem, p.525) Idem, p.536) Mihail Kogălniceanu, Op. cit.; p. 547) Idem, p.568) Idem, p.579) Mihail Kogălniceanu, Op. cit., p. 386 - 38710) Idem, p. 391 - 39311) Idem12) Mihail Kogălniceanu, Op. cit., p. 39513) G. D. Iscru, „Strămoşii noştri reali, Geţii-Dacii-Tracii-Ilirii”, ed. Mica Valahie, Bucureşti 2010

Bibliografie1.Dumitru Bălaşa, Marele atentat al Apusului papal împotriva in-dependenţei daco-romanilor, ed. Cuget Românesc, Bârda, 2007 2.Maria Crişan, Publius Ovidius Naso, ed. Verus, Bucureşti 2008 3.G.D. Iscru, Strămoşii noştri reali Geţii-Dacii-Tracii-Ilirii, ed.Mica Valahie, Bucureşti 2010 4.G.D. Iscru, Traco-geto-dacii, naţiunea matcă, ed. Nicolae Băl-cescu, Bucureşti 2005 5.Mihail Kogălniceanu, Opere – Scrieri istorice, ed. Academiei,Bucureşti, 1976

DE LA RITUALUL VEDIC SRI ANNAPURNA BANDHAN LAOBICEIUL POPULAR AL BINECUVÂNTĂRII PÂINII

Eugeniu Lăzărescu

La vedico-brahmani există ritualul Sri AnnapurnaBandhan, acesta având drept scop „purificarea” hranei.Acest ritual se face de către cel ce foloseşte hrana.

Explicaţia dată de către vedici are la bază concep-tul că orice produs alimentar (ex. pâine, apă, mâncarepreparată) poate fi infestat cu ceea ce erau numite generic«negativităţi» provenite de alte persoane (de la gânduri).Conceptul s-a transmis şi în hinduism. Aceste «negativităţi»sunt înglobate succesiv în produs emanate din gândurile-asociate acţiunilor oamenilor pe măsura manipulării aces-tuia de către ei pe lanţul operaţiilor realizării acestuia, de laprocurare la starea finală (ex. la pâine, culesul, măcinarea,manipularea etc.). Transmiterea negativităţilor de către ma-nipulatori este inconştientă pentru aceştia.

Acest proces şi consecinţele lui a fost explicat re-cent de către lumea ştiinţifică, proces pe care l-a consideratobiectiv. Materia are o inteligenţă a ei, în această categorieintrând şi gândurile. Orice obiect îşi are o „undă de formă”caracteristică, depedentă exclusiv de forma sa şi indepen-dentă de natura materială a obiectului. Gândurile sunt for-maţiuni compuse din structuri informative modulate peforme energetice ondulatorii (unde) cu anumite caracteristici(frecvenţe), formaţiuni emise de fiinţele vii dotate cu mental,de către om. Odată emise, ele devin independente şi ex-

istănd în Inconştientul Colectiv. In condiţii de rezonanţă aleacestora cu undele emise de către o fiinţă umană cu ace-leaşi caracteristici, aceste formaţiuni (gânduri) pătrund înmentalul uman din Inconştientul Colectiv (numit de vediciMaha Ahamkara) în Inconştientul Personal (numit de vediciAhamkara), afectându-l prin procesul de interferenţă.

Ritualul la vedici, Sri Annapurna Bandhan constăîn rostirea mantrei Sri Annapurna Bandhan însoţită de fac-erea deasupra hranei, cu mâna dreaptă, a trei mişcări cir-culare, în sensul orar, având drept scop „purificarea”acesteia. Acest ritual se face de către cel ce foloseştehrana.

În tradiţia vedică, în cadrul familial, ritualul sesăvârşeşte de către capul familiei, acesta stând aşezat di-rect pe pământ. În această postură, prin contactul cu Ele-mentul Pământ, el primeşte energie de la Mama-Pământ(Sri Bhumi Devi, Gaya), identificată ipostazic cu zeiţa SriAnnapurna, zeiţa hranei. Totodată ea preia toate „negativ-ităţile”, prin intermediul persoanei care săvârşeşte ritualul.

Este de reţinut obiceiul mâncatului cu mâna, cuevitarea utilizării oricărei alte unelte. Conform concepţieivedico-brahmanice, într-un obiect făcut de către om suntînglobate „negativităţi” provenite inerent din personalizareamanufacturării acestuia prin acţiunea ego-tică a gândurilor


magazin

65

lui fie ele şi auspicioase. Acest obiect era considerat un pro-dus devenit nenatural, prin intervenţia omului în actulCreaţiei, inadecvat actului ritual în relaţile om-Divinitate.

Termenul de Sri Annapurna se referă la zeiţavedică a hranei şi a hrănirii.

În tradiţia populară românească există obiceiulbinecuvântării pâinii. Acest obicei, cu caracter de ritual, sesăvârşeşte ţinând pâinea cu mâna stângă, iar cu mânadreaptă se face semnul crucii deasupra pâinii.

O variană a obiceiului în Transilvania constă înaceea că semnul crucii se face cu cuţitul cu care se tăiepâinea. Este posibil ca folosirea cuţitului să fie un substitutal unui ritual vedic cu rolul de purificare, de exorcizare.

Este de reţinut din tradiţie populară folosirea meseide formă rotundă, cu picioare scurte, astfel încât meseniisă stea aşezaţi direct pe pământ. Acest fel de aşezare pepământ obligă mesenii a adopta o poziţie care trimite la„poziţia lotus” a vedicilor. La vedici, aşezarea directă pepământ, precum şi statul cu picioarele goale este o formărituală de purificare, de „descărcare“ a corpului de „nega-tivităţi”, prin apelarea la Mama-Pământ, Gaya.

Mâncatul tradiţional cu mâna şi utilizarea deveselă numai din materiale naturale (lemn, pământ, ceram-ică) trecute prin foc (unele inerent, prin modul de realizareal lor) acesta este o reminiscenţă a unui ritual vedic de pu-rificare şi nu un semn de primitivism. Islamicii folosesc acestobicei, atribuindu-i motive justificative religioase, dar prob-abil, conceptul a avut o origină arhaică aryană. De reţinut,este şi faptul că forma tradiţională a pâinii la români esterotundă.

Ritualul de binecuvântare, prin forma rotundă apâinii şi facerea semnului crucii, în ansamblul lor, eleformează virtual simbolul CRUCII SANSKRITE: o cruce cubraţe egale înscrisă într-un cerc. Este simbolul arienilor,simbol cu o obârşie anterioară apariţiei creştinismului. Casimbol arhaic, urmărind traseul migraţiei aryene, el seregăseşte ca simbol ancestral în Memoria Colectivă şi estefolosit ca model în toate artele populare ale popoarelor,pornind din Europa până în sud-estul Asiei.

În concluzie, obiceiul popular la români al binecu-vântării pâinii are o obârşie vedică.

O IPOTEZĂ – ATLANTIDA ÎN CÂMPIA TIMIŞOAREI!

Sp. Telecom. Luca Manta

În colecţia Naţional Geografic – Locuri cele-bre, s-a pus în vânzare un DVD intitulat <<At-lantida>>, în 20 august 2013, şi care conţine un şir delocuri şi de imagini în legătură cu presupusa localizarea Atlantidei, dar care nu sunt în concordanţă cu textelescrise de Platon. Iată aşadar că aşa-zisa insulă - con-tinent Atlantida rămâne o enigmă, după mai bine de2300 de ani de la enunţare.

Insula - continent Atlantida a impulsionatcercetarea în decursul timpului chiar şi în ţara noastră,România, unde printre alţii au formulat ipoteze intere-sante Nicolae Densuşianu, în anul 1911, sau Constan-tin Bărbulescu, în anul 2006.

Dr. geolog Mircea Ţicleanu a prezentat înRomânia şi peste hotare, împreună cu alţi cercetătoridin Grecia şi Serbia, o nouă ipoteză în legătură cu scu-fundarea Atlantidei şi a căror urme se găsesc la nordde Belgrad în Serbia.

De curând, în data de 6 august 2013, s-a di-fuzat la TVR3 o emisiune în care arheologul Alexan-dru Szentmikloş a prezentat un sit arheologic situat lanord de oraşul Timişoara la Km. 17 şi spre Arad, înaria comunei Corneşti sau Jădani şi care sit se întindepe o suprafaţă imensă de 1720 de hectare!! Situl arhe-ologic prezentat este cel mai mare din Europa şi ar

acoperi anii 1550 până la 1000 î.Hr.De la întinderea acestui sit arheologic am por-

nit în descifrarea Atlantidei, iar dintre variantele cat-astrofice descrise de Platon am ales pentru multcăutata Atlantidă dialogul Critias cu prăbuşire şi nudialogul Timaios cu scufundare, mai ales că situl dela Corneşti din Banat este situat într-o zonă seismicănaturală.

Aşadar, dacă parcurgem textul - dialogCritias, aflăm că insula denumită şi continent, aveadestule câmpii mănoase străbătute de canale de navi-gaţie şi care au fost date la 10 regi, iar câmpia numităGadeira situată în preajma Coloanelor lui Hercule, eraînconjurată de un adevărat continent (vezi Timaios,25 a).

Ei bine! Toate aceste descrieri geograficeconţin numeroase similitudini cu aria sitului arheo-logic de la Corneşti din ţinutul Banatului, dar iată-le:

* 108 e – A fost război acum aproape 9000ani între locuitorii de dincolo şi de dincoace deColoanele lui Hercule… R = Coloanele lui Herculenu pot fi decât Porţile de Fier de la Dunăre şi vecinecu Băile Herculane şi pe unde a trecut voinicul Hera-cle (vezi Călătoria Argonauţilor), iar războiul care afost povestit de preoţii egipteni lui Solon şi care era


magazin

66

păstrat într-o scriere veche de 9000 de ani, are temeiîn afară de datare, dar iată de ce ne spune Herodot înC II, Euterpe, 103: <<…regele (faraonul) Sesostristrecând din Asia în Europa, îi supuse pe sciţi şi petraci>>. În istorie există o mulţime de faraoni, careau purtat acest nume între dinastia XII – XIX şi undenumai perioada faraonilor Sesostris I – III, adică cca.1849 – 1788 î.Hr., este în acord cu diagonala orientatăsolar pe Az. = 73,50 şi care a fost calculată precesionalpentru ipoteza Piramidei din Ceahlău lansată deNicolae şi Elena Ţicleanu. Pentru vechimea locuiriidin Banat există Peştera cu oase de la Iabalcea - 10km. şi la sud de Reşiţa şi unde au fost descoperite os-emintele umane numite Ion, Vasile şi Maria, care auo vechime de 40.500 ani (C14 – Saint Louis / Institu-tul Washington).

* 108 e - Prăbuşirea insulei Atlantida în urmacutremurelor de pământ… cu mâl de netrecut pentrunavigatori… R = Se ştie că aşezarea uriaşă de laCorneşti de lângă Timişoara, presupusă a fi insula -continent Atlantida, este situată înr-o zonă instabilădin Banat şi care nu este singulară şi unde se producadeseori seisme distrugătoare de suprafaţă!

* 113 c – Poseidon a primit în stăpânire At-lantida… de la ţărmul mării… spre mijlocul insulei…cea mai frumoasă dintre toate câmpiile… şi destul deroditoare… şi unde la vreo 50 de stadii, se afla o col-ină nu prea mare ca întindere. R = Situl de la nord decomuna Corneşti este situat într-o zonă de silvo-stepăşi climă mediteraneeană şi are o altitudine medie decirca 100 m. Este înconjurată de multe dealuri cu vâr-furi mici, precum: Cocor – 126 m., Cornet – 122 m.,Dealul Morii - 136 m., Giarmata – 143 m., Călaca –125 m., cât şi vârful Bătrân, cel mai înalt, de 176 m.

* 113 d – Iar el însuşi (Poseidon)… făcând săţâşnească din pământ două izvoare: unul cu apăcaldă, altul cu apă rece… R = La circa 30 de km. deCorneşti spre NE, există băile Lipova, cu ape mineralecarbogazoase, alcaline, feroginoase, iar spre SE existăstaţiunea balneo-climaterică Buziaş cu ape carboga-zoase. În anul 1965, s-a forat în Parcul Rozelor dinTimişoara, o sondă de adâncime medie şi de unde aţâşnit apă caldă de 500 C, bicarbonată, bromoiodată,feroruginoasă ş.a.

* 114 a şi b - …Şi-a primit denumirea şi în-treaga insulă şi marea, numită Atlantică, căci numeleîntâiului fiu… era Atlas. R = Toate aceste denumiriarhaice sunt greu de demonstrat în prezent, însă mareacea mare numită Atlantică, nu poate fi alta decâtimensa mlaştină situată la apus de situl Corneşti, undese varsă râurile Tisa, Sava şi Timişul în fluviulDunărea. Problema insulei construită şi denumită At-lantida, se poate localiza uşor, căci situl cu valuri dela Corneşti cuprinde şanţuri concentrice mari deapărare între dealuri şi văi, cât şi un râu pe platou. Odovadă în plus cu substrat străbun ar fi canalele BegaVeche şi Bârzava, dar mai ales Canalul Bega lung de

114 km., construit de localnici pentru a uşura circu-laţia de mărfuri pe apă şi care traversează fosta cetate- port Timişoara.

* 114 d - …Regatul (celor 10 regi)… aadunat bogăţii uriaşe… în primul rând, toate metalelecu duritate sau cele ce pot fi supuse cu uşurinţă la top-ire (plumb) şi care se extrag din mine şi o rocă… osubstanţă numită oreichalcon… (care) se scotea dinpământ în multe locuri din insulă şi care după aur,avea cel mai mare preţ la oameni… R = Cele maiapropiate mine de extras metale din munţi, faţă de lo-calitatea Corneşti, se află la o distanţă de cca. 100 km.,astfel: cupru la Băiţa şi Deva, aur, argint şi alte metalela Brad, Sacarâmb, Zlatna, Roşia Montană ş.a. Iar înaria ţinutului Timiş - Torontal se găseşte din plin, caşi în Atlantida, bogăţia pădurilor, a animalelor, alivezilor cu pomi fructiferi şi a bălţilor cu peşte.

* 116 a – Insula pe care se afla palatulregal... era împrejmuită cu zid de piatră… Piatra auscos-o… şi una era albă, alta neagră, alta roşie pen-tru capete de pod… turnuri şi porţi… R = Înapropierea sitului de la Corneşti se extrag materialede construcţie, precum: granit şi andezit la Radna (30km.), marmură la Ruşchiţa (100 km.), calcar la Reşiţaşi cuarţit la Nadrag (100 km.) şi lignit în apropiere laSinersig. În pădurile din Banat cresc tot felul de esenţede lemn folosite ca materiale de construcţie.

* 118 b şi e – Acest ţinut era orientat, de-alungul întregii insule, spre sud şi apărat dinspre nordde vânturi. Ei strângeau de două ori pe an roadelepământului, folosind în timpul iernii apele cerului, iarvara apa pe care o dădea pământul, prin canaledrepte, late de aproape o sută de picioare… săpatedin canal în canal. R = Cele 4 valuri / inele concen-trice de pământ de la nord de Corneşti (vezi hărţi peNET) sunt orientate cardinal ca şi Atlantida pe direcţiaN-S, pentru a avea o bună iluminare solară şi sunt cen-trate geografic pe coordonatele: lat. N = 450 56’ 04’’şi long. E. = 210 14’ 09’’. Construcţia făurită laCorneşti pe lat. N. de 450, este uimitoare şi de undededucem că locuitorii Atlantidei cunoşteau as-tronomie (v. § 1.5). Primul instrument de măsură as-tronomic: 8175 +/- 200 î.Hr. (9). La fel ca în Atlantida,aşezarea de la Corneşti este apărată de vânturile recide iarnă, venite dinspre nord-est şi care sunt stăvilitede Munţii Apuseni.

Concluzie. Reperele geografice descrise înlegenda Atlantidei şi regăsite în provincia Banat dinRomânia, se pot întregi şi cu reperele descrise înCălătoria Argonauţilor, făcută pe fluviul Istru în jurulanului 1225 î.Hr.

Datarea insulei Atlantida se face după met-alele descrise în text şi unde cuprul, aurul şi argintulaparţin epocii bronzului. De straniu nu poate fi vorbaîn aria de la Corneşti, căci în vechime mine de staniuerau numai în Asia Mică şi Irlanda de astăzi. Aşa-zisasubstanţă oreichalcon care împodobea zidul acropolei


magazin

67

în culoarea roşie ca focul şi menţionată în paragraful116 e, nu poate fi decât granitul roşu. Ciudat apareînsă paragraful 119 e, unde se povesteşte despre jerfataurului în templul lui Poseidon şi unde se afirmă:<<porneau, fără fier, numai cu bâte şi lanţuri >> şicare metal pomenit în text, fixează Atlantida lui Platonla începutul epocii Hallstadtt / La Tène, sau în jurulanului 1200 î.Hr.

Un studiu aerofotometric al fortificaţiilor dela Corneşti, judeţul Timiş, a fost făcut de M. Rada, M.Ciochină, D. Manea (vezi SC IV 40, 4, 1989, p. 377 -380), iar în lucrarea cu fotografii aeriene(7) inginerulMihai Rada de la I.G.F.C.O.T. ne spune: Centura in-terioară este situată pe platoul dintre pârâul Caranişi Pârâul Lacului, iată aşadar două ape în situl centralde 67,5 ha. de la Corneşti!

În prezent, arheologi din Marea Britanie, Ger-mania şi U.S.A. participă la săpăturile de la Corneşti,care sunt contemporane cu civilizaţia minoică - Creta

(epoca bronzului / 3000 – 1000 î.Hr.), cât şi cu ex-plozia vulcanică a Insulei Therra (Santorin) ≅ 1600î.Hr. (vezi articole pe NET din anul 2013).

Bibliografie:Aurel Dîmboiu, Pe urmele Atlanţilor, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti,1963;N.F. Jirov, Atlantida, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1967.Herodot, Istorii – C II, vol. 2, Ed. Universitas, 1998;Szabó Arpád, Ape şi gaze radioactive în România, Ed. Dacia1978;Mihai Rada, Aşezări antice şi medievale descoperite cu ajutorulfotografiilor aeriene, Revista Renaşterea Daciei nr. 4 / ian. 1993;Revista Naţional Geografic, Locuri celebre – Atlantida, nr. 39, 20.08. 2013;Mihai Rada – ing. I.G.F.C.O.T, Aşezări dispărute depistate prinprospecţiuni aerofotografice, Ed. Drim Edit, 2003;C. Bărbulescu, Atlantida colonia zeilor/Atlantida pământuldacilor, Ed. Antet, 2006.Luca Manta, Mesajul astronomic la geto/daco-valaho-români, Ed.Nova, 2006.W. Scott-Eliot, Atlantida, Ed. Călin, 2001.

DATORIA DE A CĂUTA ADEVĂRUL

Corneliu Florea

„Romanii, pentru a exploata în linişteminereurile din Rodna, au închis accesul din Mara-mureş spre Valea Someşului cu două fortificaţiiputernice de pământ, ale căror urme se văd şiastăzi. Una la intrarea pe Valea Sălăuţei, lângăSalva, pe locul numit Dumbrava; iar alta la sud deRomuli, la 10 km de trecătoarea Şetref, la o înălţimede 500m., pe locul numit Tarniţa Neagră, pe ţărmulstâng al Sălăuţei.” Paragraf din Istoria Maramureşu-lui a profesorului Alexandru Filipaşcu de Dolha şi dePetrova, doctor în filozofie şi teologie, Editura Gutin1997 pag.19 (şi subsemnatul a sprijinit reeditareaacestei Istorii a Maramureşului).

Cine tulbura liniştea romanilor ce ex-ploatau bogăţiile DACIEI?

DACII LIBERI din MARAMUREŞDespre dacii liberi ai Maramureşului am auzit,

pentru prima dată, de la un profesor de istorie în bufe-tul comunei Leordina, din Maramureş, unde, în 1963,am fost repartizat medic de circumscripţie. În aniiaceia, ai păşirii cu avânt pe drumul gloriosului comu-nism, intelectualitatea satelor avea la dispoziţie bufetulcomunal, unde, pentru că in vino veritas se spunea cenu auziserăm prin şcolii şi facultăţi. Tot atunci, am auzitdin gura profesorului, fugit din Bucureşti să scape destafiile albastre, de asemenea pentru prima dată, în-trebarea: Cum, mama supărării, vorbesc mara-mureşenii româneşte ca ceilalţi români, dacă


magazin

68

romanii i-au închis în afara Daciei cucerite de ei?!O asemenea întrebare nu am mai auzit niciodată, m-a uimit peste măsură, mai mult, mă urmăreşte încă,pentru că trebuie să aibă şi un răspuns corect.

Mult mai târziu, eram deja în Canada de mulţiani, când am citit cărţile de călătorii ale medicului scri-itor dr. Victor Coroianu din Germania şi am luat legă-tura cu dânsul. Tocmai se întorsese, plin de imagini şiidei, din Britania, şi în discuţia purtată, la un momentdat, a pus aceeaşi veche întrebare: Nu înţeleg cumse face că romanii au stat în Britania patru sute deani şi nu s-a prins latina de ei, în timp ce în Daciaau stat numai o sută şaptezeci de ani şi noi vorbimo limbă similară?! Alt mister istoric ! Dacă dânsul nuavea răspuns, eu ce să spun. Am persiflat, probabil nusunt aşa de dotaţi neuro-senzorial ca noi, apoi e şimare diferenţă de IQ în defavoarea lor pe care omaschează prin infatuarea şi aroganţa lor recunoscutăîn toată lumea.

Colegul meu mai mare, mai umblat şi înţelept,mi-a zis: În Iordania au stat şase sute de ani şi latinaromanilor acolo e zero!! Şi acest argument m-a puspe gânduri, simţindu-mă şi mai încurcat, amintindu-mide întrebarea profesorului de istorie din Leordina„cum, mama supărării,…” fiindcă aşa încep între-bările grele în Maramureş. Adică, dacii liberi şi-au păs-trat obiceiurile strămoşeşti peste veacuri, iar limba lor,maternă, au schimbat-o, doar aşa că au auzit că oparte din marele regat a lui Decebal a fost cotropit delegiunile romane ale lui Traian şi au rămas pe acolo untimp. Apropo, domnule coleg, cu câte legiuni a venitTraian în Dacia?

În timpul războaielor, au trecut Dunărea vreoopt sau zece legiuni, după cucerire au mai rămas patruun timp, apoi numai două până la retragerea aureliană,în Anul Domnului 275.

Şi cât de mare era o legiune, dacă nu e cumvasecret militar?

Istoricii militari spun că o legiune avea cinci,şase mii de oameni. Atât!

Atât? Şi cu legionarii ăştia au cucerit un sfertdin Dacia, iar după o sută şaptezeci de ani, TOATĂDACIA, cucerită şi necucerită, vorbeau precum le-gionarii romani!! Să fim serioşi, lucizi şi raţionali şi sănu mai credem aşa ceva!! Cu acest subiect am intratîntr-un labirint istoric din care nu mai putem ieşi doarcu noi date istorice şi logica istorică.

Dar pentru că veni vorba de fidelitate, crezi căfemeile dace care s-au iubit cu legionarii şi au născutcopiii, nu i-au mai învăţat limba maternă, ci de micile cântau numai cântece de leagăn în jargonroman?

Nu se poate aşa ceva, e împotriva firii

materne. Este încă un argument că în locul adevăruluiistoric despre Limba Dacilor, noi avem fabulaţii mai ex-centrice decât cele din mitologii. Aşa de curiozitate, terog, domnule coleg, cam câţi daci erau în Dacia acelorvremuri?

Greu de precizat, sunt cifre între 650.000 şi1.200.000 de locuitori. Şi nu ştiu dacă aceştia au fostdin TOATĂ DACIA sau numai din sfertul cucerit şistăpânit de romani. Înclin să cred că sunt numai ceidin provincia romană, fiindcă romanii făceau recen-săminte pentru taxarea supuşilor, ori în Maramureş şiMoldova erau daci liberi, netaxaţi. Cine ştie câţi or fifost de toţi.

Şi cât mai trebuie să rămânem la vechile idei,că împăratul Traian a venit în Dacia şi cu ideea unuinou experiment să facă din daci un nou popor, la-tinizându-i cu vulgara lor din Latium ? Doar istoriaantică atestă clar că legiunile romane numai au luptat,cucerit şi stăpânit.

E o logică istorică, ironic formulată, care sub-liniază absurdul acelei vechi teorii istorice arhicunos-cută, când e clar ca legiunile romane au venit săcucerească Dacia pentru aurul ei.

Vestea aurului dacic ajunsese de mult deja laRoma şi nu numai vestea, dar şi aurul. La fel a fost şicu sarea, de la care a şi derivat cuvântul salariu, fiindcălegionarii primeau şi un săculeţ de sare. De fapt, acumse şi observă că romanii s-au întins în Dacia atât câtsă cuprindă şi să stăpânească aceste două bogăţii şiau păstrat două legiuni ca să supravegheze şi aperecele două mari resurse. Legiunea Gemina XIII-a laApulum (Alba Iulia) pentru aurul din Munţii Apuseni şiLegiunea Macedonica a V-a la Potaissa (Turda) pentrusarea cea pură de acolo. Pentru aceste exploatăriavem dovezi istorice, pentru romanizarea dacilorniciunul! Dar din labirintul istoric în care ne aflăm, dis-cutând originea latinităţii noastre, avem semnale că dela început romanii se înţelegeau cu tracii, cu geto-daciideci era o înrudire de limbi. Eu zic chiar o mare în-rudire de limbi, aşa că mamele dace continuau săcânte copiilor lor aceleaşi cântece de leagăn ce li s-aucântat şi lor; fiindcă limbă maternă era acolo şi a rămasacolo până la noi!

O, ce frumos şi adevărat sună. Şi eu cred călimbile noastre au fost înrudite înainte de sosirealegiunilor romane în Dacia. Mai mult decât a crede,am siguranţa comparând cu situaţia altor seminţii şipopoare cucerite de romani şi punând în calcul şi faptulcă ungurii, turcii şi habsburgii practic au dominat maimult în Dacia Superioară – Transilvania – şi poporul,urmaşii daco-geţilor, nu şi-au schimbat obiceiurile şilimba. Teoria înrudirii limbilor vorbite de romani şide daci, înainte de Anno Domini 105, este o teorie


magazin

69

mult mai logică decât cea în care am transformatcuceritorul cu legionarii lui în profesori de latinavulgară din Latium.

Bună explicaţie, la care vreau să mai adaugcă în Dacia Inferioară nici nu au staţionat legiuni ro-mane, doar câteva cohorte şi centurii romane, şi ur-maşii geto-dacilor de acolo vorbesc aceeaşi limbăprecum dacii tăi liberi din Maramureşul tău drag.

Da, de suflet îmi este Maramureşul meu drag,i-am dat trei ani din tinereţea mea .

Vorbind de tinereţe, se ştie despre Mihai Em-inescu, ce a stat o vară întreagă la Blaj, că a devenitun ardent adept al RESTAURATUM DACIA şi a expusîn Asociaţia Carpaţi asemenea idei.

Pentru că m-ai antrenat, vreau să mai pre-cizez nişte fapte. Latina de acum, ori de acum o sutăde ani, se deosebeşte substanţial de latina cu care auvenit legiunile lui Traian în Dacia. Între timp s-au pro-dus schimbări de cum o vorbeau dacii cu romaniiatunci, din două motive: unul imperial şi celălalt uni-versitar. Roma imperială a avut o mare puterea eco-nomică, să-şi dezvolte o nouă cultură şi a început să-şişlefuiască limba, apoi, şlefuirea spre perfecţiune s-arealizat prin universităţi, ce au răsărit ca ciupercile înlumea catolică, unde se folosea o latină academică.

De toate astea noi, urmaşii geto-dacilor, am fost lipsiţi.Şcoala Ardeleană, la vremea ei, a sugerat şi militatpentru introducerea alfabetului latin, normal pentruo naţiune latină. Şi dacă tot am ajuns aici, e bine săo luăm şi noi pe urmele lui Mihai Viteazu, a lui MihaiEminescu şi a multor înaintaşi clar văzători, a mil-ioanelor de patrioţi şi împreună să decidem ca ţaranoastră să se numească DACIA . Da, întâi ar fi odreptate istorică şi un act de recunoştinţă faţă de ceice au format un regat unit prin limbă şi sânge – pardon,astăzi se zice ADN – aici în urmă cu peste două mii deani. Şi ca fapt divers, pentru străini, ar fi o diferenţiereîntre daci şi rromi. Ştim că o asemenea schimbare ecostisitoare, au făcut-o şi alte ţări pentru identitatea şimândria lor.

A trecut atâta timp de aceste confesiuni dindragoste firească de ţară şi neam iar, astăzi, privesccu silă şi dispreţ la cei ce o guvernează, jefuind-o şivânzând-o pentru treizeci de arginţi tuturor străinilor,şi mă întreb unde sunt dacii liberi să se opună schim-bării aurului pe cianură.

Ştiu că sunt prezenţi în noua generaţie şi sevor ridica, vor păstra şi apăra DACIA.

OCTOMBRIE 2013, WINNIPEG - CANADA

Dacia şi dacii în istoriografia universală

prof. dr. Mihai PopescuBiblioteca Militară Naţională

După înfrângerea Regatului Daciei, romaniiau distrus cetăţile, templele, arhivele şi bibliotecilordacilor din teritoriul cucerit, astfel încât, timp deaproape două milenii, istoricii au fost nevoiţi să selimiteze la utilizarea aproape exclusivă a izvoareloristorice greco-latine, deşi în zonele stăpânite de daciiliberi au continuat să existe şi să funcţioneze structurişi instituţii spirituale, politice, administrative şi socialespecifice culturii şi civilizaţiei dace. Chiar din acelesurse istorice aparţinând învingătorilor, cercetătoriiromâni şi străini au descoperit informaţii indirecte că,la puţin timp după retragerea administraţiei romanede către împăratul Aurelianus, în anul 271 d.Hr., re-gatul dac s-a refăcut şi a continuat să existe pânătârziu în secolul XII, aşa cum reiese din textul cunos-cutului Codex Rohonczi, păstrat în arhivele AcademieiUngare, studiat şi tradus integral în limba română deistoricul Viorica Enăchiuc. De asemenea, numeroaseinformaţii despre Regatul Dac înaintea războaielordaco-romane, în timpul ocupaţiei şi după retragerea

administraţiei romane, se găsesc în şi mai recent de-scoperitele Plăcuţe de plumb cu scris dacic, studiateşi traduse în limba română de cercetătorii Dan Ro-malo, Aurora Peţan şi Adrian Bucurescu, BranislavStepanoski şi Cosmin Olariu.

Informaţiile din scrierile greco-romane s-aupierdut în mare parte, în urma marilor invazii barbare,ori au fost reluate şi comentate de cronicarii şi istoriciibizantini. După căderea Constantinopolului şi apariţiatiparului, Renaşterea occidentală a reluat şi prelucratinformaţiile despre daci.

Apariţia Enciclopediei Britanice (1729), apoia celei franceze (1751-1772), a favorizat punerea încirculaţie internaţională şi studierea informaţiilor priv-itoare la daci, pe care le găsim acum în enciclopediinaţionale şi internaţionale din Argentina până înJaponia şi din Canada până în Noua Zeelandă.

Am consultat peste cincizeci astfel de enci-clopedii, în care numele lui Decebal apare ca articolseparat, este amintit într-un articol despre Dacia sau


magazin

70

despre daci, ori în articolul consacrat istorieiRomâniei şi poporului român. În privinţa calităţii şiprofunzimii comentariilor, precum şi spaţiului rezer-vat, se disting enciclopediile italiene, urmate de celespaniole, apoi de cele germane şi franceze. Enciclo-pediile maghiare, poloneze şi cele ruseşti (inclusiv so-vietice) acordă destulă importanţă istoriei Daciei şiregelui Decebal. De asemenea, enciclopedia militarăsovietică şi enciclopedia militară iugoslavă tratează,în articole aparte, războaiele daco-romane şi person-alitatea de comandant militar a regelui Decebal.

Din nefericire, puţinele şi săracele enciclope-dii româneşti prezintă informaţii lacunare şi inter-pretări eronate (adesea cu bună ştiinţă şi curea-credinţă), referitoare la influenţa „civilizatoare” acuceririi romane şi la rolul important al lui Traian, ală-turi de Decebal, în formarea poporului român.

Personalitatea lui Decebal este prezentată cudestulă obiectivitate în monografiile dedicateRomâniei elaborate de istorici din Franţa, Germania,Italia, Spania, Grecia, Ungaria, Polonia sau Rusia,însă ponderea calitativă şi cantitativă acordată istorieivechi diferă de la autor la autor, de la o şcoală istoricăla alta. De exemplu, cunoscuta Istorie a Transilvaniei,în 3 volume, elaborată sub egida Academiei Ungare,la sfârşitul anilor 1980, şi editată, după 1990, în ediţiiprescurtate, în limbile engleză, franceză şi germană,acordă un spaţiu amplu Regatului Daciei şi RegeluiDecebal, însă autorii sunt la fel de generoşi cu for-maţiunile statale ale hunilor, gepizilor, avarilor, slav-ilor, ungurilor şi altor populaţii migratoare.

Conturarea unor şcoli istorice naţionale a fa-vorizat apariţia unei întregi serii de studii privind is-toria dacilor, aparţinând şcolilor istorice din Franţa(Edgar Quinet, Jules Michelet, J. A Vaillant, GastonParis, W. Froener), Italia (A. Ubicini) Germania (Jo-hannes Christian Engel, Jacob Grimm, TheodorMommsen, Robert Rösler), Ungaria (Pal Hunfalvy, A.Alföldi) etc. Francezul J.A. Vaillant, venit în Princi-patele Române la puţin timp după revoluţia lui TudorVladimirescu şi îndrăgostit de „limba de aur” a arde-lenilor, valahilor şi moldovenilor, este preocupat destrămoşii noştri geto-daci, cărora le consacră paginielogioase în lucrarea sa la Romanie ou histoire,langue, littérature, orogaphie et statistique des peu-ples de la langue d’or, ardaliens, vallaques etmoldoves, publicată la Paris, în 1844. Un altfiloromân, italianul A. Ubicini (1818-1884), într-o lu-crare în limba franceză, Les origines de l’ histoireroumaine, publicată postum la Paris (1886), acordădacilor şi Regelui Decebal mai multe zeci de pagini.Folosind atât surse româneşti, cât şi străine, îndeosebilatine, greceşti, italiene şi franceze, Ubicini este unuldintre primii străini care se arată interesat să studiezeDacia înainte de romani. De asemenea, el a readus înatenţia istoricilor o informaţie descoperită în scrierile

istoricului antic grec Suidas, conform căreia Decebalar fi fost un apelativ regal, cum ar fi faraon la egiptenişi brenn la gali. Numeroşi istorici, dar şi dicţionarele,lexicoanele sau enciclopediile de limbă francezăacordă credit acestei ipoteze privind numele regeluidac.

Un loc aparte în istoriografia internaţionalăprivitoare la strămoşii noştri îl ocupă istoricul ameri-can Paul MacKendrick, autorul lucrării The DacianStones Speak (University of North Carolina Press,1975). Lucrarea a fost tradusă în limba română în anul1978, dar merită menţionat faptul că face parte dintr-o colecţie consacrată istoriei străvechi a multorpopoare din Europa, cele două Americi, Africa şi Asia,iar autorul a publicat studii asemănătoare despre con-strucţiile preistorice, precum şi despre „pietrele” gre-cilor şi ale popoarelor iberice.

Dacă printre istoricii români întâlnim „da-cologi” care promovează concepţii latiniste, am găsitprintre istoricii străini un caz „în oglindă”. Este vorbade istoricul elveţian Alain Ruzé, care a publicat, în1989, la Berna, o carte despre „Latinii din Carpaţi”.Am consultat cu reţinere şi îndoială traducerea înlimba română a lucrării (Bucureşti, Editura Ştiinţifică,1994), dar am avut neaşteptata surpriză de a descoperiun foarte profund cunoscător, comentator şi promotoral informaţiilor despre daci şi Regele Decebal. Înciuda titlului înşelător, elveţianul aduce argumente şti-inţifice complexe privind continuitatea geto-dacilor lanordul Dunării şi readuce în actualitate celebra între-bare retorică lansată de Bogdan Petriceicu Hasdeu, cuaproape un secol şi jumătate în urmă: „Pierit-auDacii?”

O cale mai puţin bătută în studierea istorieidacilor este cercetarea celor două corpusuri de in-scripţii greceşti şi latine, începute în secolul XIX, lanivel european, şi continuate prin numeroase con-tribuţii naţionale, inclusiv pentru teritoriul României.Putem astfel constata că numele regelui Decebal a fostpurtat prin veacuri de urmaşii, nu numai ai dacilor ră-maşi în ţinuturile străbune, ci şi de cei stabiliţi în alteprovincii ale imperiului. Între antroponimele de orig-ine dacică, întâlnite în inscripţiile romane descoperitepe vastul teritoriu al Imperiului Roman (Corpus In-scriptiorum Latinarum, iniţiat de istoricul germanTheodor Moommsen, în 1863), numele Decebal arecea mai mare frecvenţă, fiind menţionat de cel puţin12 ori, până târziu în secolul IV, şi asta doar în in-scripţiile descoperite şi publicate până la 1900. Nuştim dacă toţi purtătorii acestui nume aveau sânge dac,dar ei apar din Galia până în Scythia Minor (Dobrogeade astăzi).


magazin

71

CEL MAI VECHI POPOR EUROPEAN – POPORUL ROMÂN

Valeriu D. Popovici-Ursu

De curând a apărut un articol scris de MihaiFloroiu, student la Facultatea de Istorie din Bucureşti,în care remarcă cu indignare că în programa analitică,istoria noastră nu se mai numeşte Istoria Românilor,ci simplu „Istorie”. Ne-am pus atunci întrebarea: lace a slujit strădania arheologilor români care au de-scoperit atât în trecut, cât şi în prezent, nenumăratecomori în subsolul ţării noastre şi în toată PeninsulaBalcanică, comori care sunt rodul strămoşilornoştri?

În anul 2012, s-a editat cartea ,,Adevărataobârşie a poporului român”, în care s-a combătutfalsa teză a romanizării strămoşilor noştri, teză adop-tată de Academia Română şi de istoriografia oficioasăactuală.

Autorul cărţii, în baza documentelor şi studi-ilor aprofundate asupra descoperirilor realizate dearheologi şi oameni de ştiinţă străini şi români,reuşeşte să restabilească adevărul istoric cu privire laobârşia şi limba poporului român.

Falsa teză a romanizării a avut ca repercusi-uni şi în Dicţionarele limbii române, în care nu găsimniciun cuvânt de origine română, în schimb, pestepatru mii de cuvinte de origine necunoscută. Oritocmai aceste cuvinte au ca origine, limba noastrăpopulară arhaică.

Că suntem cel mai vechi popor european o at-estă descoperirile arheologice şi datarea vechimii os-emintelor descoperite pe teritoriul României, cât şi înPeninsula Balcanică, datări stabilite la cele mai repu-tate laboratoare din Europa şi America. Cităm în con-tinuare pe cele mai importante.

- Existenţa încă acum 2 milioane de ani aunui hominid în Oltenia, cel mai vechi din Europaşi de aceeaşi vârstă cu cel descoperit în sudul Africii.

- Cele mai vechi elemente de civilizaţie din

lume; dovezi arheologice corespunzând CulturiiGravetiene din Paleoliticul Superior 25.000 –15.000 î. Cr. – Cotu Miculinţi (sat, comuna Coţuşca -jud. Botoşani) – vechime 16.000 î. Cr. (locuinţe înbordeie, ciocanul de minerit, lancea cu douătăişuri, harponul de pescuit), vechiul Bucureşti,Peştera (sat, comuna Moeciu – jud. Braşov), Buda şiLespezi – jud. Bacău, Bistricioara şi Boiu Mic (com.Ceahlău – jud. Neamţ), Stracova – Sendriceni (jud.Botoşani), Lapoş – jud. Prahova, Boineşti – jud. SatuMare, Banat, Ţara Oaşului.

- Prima scriere elementară pictografică dinlume descoperită la Turdaş, (cca.mil. IX î. Cr.).

- Atestarea existenţei agriculturii (7800 î. Cr.),cea mai veche din lume.

- Anul 5.508 î. Cr., este anul de când scripticnoi rumânii fiinţăm ca popor, aveam conducătorireligioşi şi politici, o patrie, un teritoriu unde trăimşi astăzi şi aveam o limba formată cât şi un scrispicto-ideografic; anul 5.508 î. Cr. reprezintă anulmorţii Zeului Moş (Zalmoxe la greci şi Saturn laegipteni, bustul lui fiind sculptat în stânca din Bucegi,vârful OMUL.

- Prima scriere picto-ideografică din Europa -tăbliţele de la Tărtăria (5300 î.Cr.).

- Aşezări şi necropole (mil. V î. Hr.): sanctu-arele de la Căscioarele şi Timişoara (5000 î. Cr.).

- Cultura Cucuteni – cea mai veche ceramicăpictată multicolor din Europa (4500 î. Cr.).

- Cultura Hamangia – figurinele Gânditorul şiînsoţitoarea sa (4500 î. Cr.).

- Urme de existenţă subterană: fortăreţe,clădiri, sanctuare şi drumuri încă din mileniul al V-lea, (4200 î.Cr.), sub traseul autostrăzii tansilvane.

- Prelucrarea metalelor preţioase (mil. IV î.Cr.).

Va veni o vreme când se va acorda atenţie acestui popor, prea puţin luat în seamă.Cântece şi armonii se vor auzi venind din această ţară despre care nu se prea vorbeşte.

După mii de ani de vieţuire, acest neam se va ridica şi lumea întreagă se va uimi ca de-ominune, aflând în sfârşit, de câte lucruri a ştiut neamul acesta despre conştiinţa universală.

Bucuriile acestui neam au rămas ascunse, nefericirile lui n-au fost cunoscute.Nimeni nu i-a scris mitologia. Puţini i-au cunoscut istoria şi totuşi, oamenii aceştia

au avut, poate mai mult decât oricare alţii, geniul mitului...Prinţesa Martha Bibescu


magazin

72

- Existenţa cuptoarelor pentru turnarea met-alelor (mil. IV î. Cr.).

- Cunoştinţe medicale foarte avansate pentruacea vreme (2700 î. Cr.): cea mai mare intervenţie cra-niană din preistoria Europei.

Cele menţionate mai sus, ne îndreptăţesc săafirmăm că strămoşii noştri din Spaţiul carpato-dunăreano-pontic, prin geniul şi înţelepciunea lor,sunt creatorii celei dintâi civilizaţii europene încădin mezolitic, cât şi a limbii europene arhaice.

Susţinerea acestei teze este bazată pe argu-mente ştiinţifice, fiind rezultatul cercetărilor de paleo-genetică moleculară la populaţiile vechi din EpocaBronzului şi a fierului de pe teritoriul României – ev-idenţierea relaţiilor genetice cu populaţia româneascăşi alte populaţii europene actuale.

Rezultatul acestor cercetări vin să confirme şicele consemnate în erudita lucrare a Universităţii dinCambridge „The Cambridge history of India”, vol. I,pag. 68 arată că: (după datele conţinute în CărţileVedice - cele mai vechi monumente literare ale uman-ităţii) universitarii englezi ajung la concluzia căleagănul de formare a arienilor poate fi delimitat ast-fel: „Există, după toate aparenţele, o singură astfelde arie în Europa, anume aria mărginită la est deCarpaţi, la sud de Balcani, la vest de către Alpii Aus-triei şi Bömer Wald, iar la nord de către Erzgebirdeşi Munţii care fac legătura cu Carpaţii”. Tot înaceastă lucrare, la pag. 71, se arată că: din acestspaţiu, au plecat, începând de pe la jumătatea mile-niului III î. Cr., indo-iranienii, grecii, latinii, celţii,germanii etc.

Datorită înmulţirii populaţiei SpaţiuluiCarpatic, începând cu mileniul VI – V î.Cr., s-a ajuns,pe parcursul timpului, la o supra populare pentru careresursele (naturale) nu mai erau suficiente... estecazul roirilor neolitice din Spaţiul Carpatic, în urmacărora s-a populat, treptat, toată Europa şi Asia ves-tică. Toţi cei care au roit din Carpaţi au dus cu ei înlocurile în care s-au aşezat: limba, antroponimile, to-ponimele, obiceiurile şi tradiţiile din leagănul primor-dial.

Dacă probele genetice ale populaţiei de pe ter-itoriul României de azi atestă că sunt aceleaşi cu alepopulaţiei care-a trăit pe acelaşi teritoriu acum5000 de ani, populaţie care nu a fost romanizată,nu vedem cum această populaţie să-şi piardă limba,sau să preia tot vocabularul de la hoardele care s-auperindat în decursul primului mileniu al erei noastre!Exemplul flagrant îl găsim în DEX, DicţionarulEXplicativ al limbii române, în care niciun cuvântnu este de ORIGINE ROMÂNĂ!

Nu căutăm să intram într-o polemică cu actu-

ala linie academică a istoriografiei şi lingvisticiiromâneşti, datoria noastră este însă, de a informapublicul doritor să cunoască adevărata obârşie apoporului nostru şi a limbii nostre multimilenare.

O mărturie de dată recentă, care atestă că„strămoşii noştri n-au fost romanizaţi şi că limba stră-moşilor noştri a fost premergătoare limbii italioţilor,ne-a fost furnizată de fostul consilier al Papei IoanPaul al II-lea, dl. Miceal Ledwith. Personalitate şti-inţifică, domnia sa, fost decan al Sf. Petru DiocescanCollege din Wexford–Irlanda, fost preşedinte al Con-ferinţei şefilor de universităţi irlandeze şi fost membrual Biroului de Conducere al Conferinţei RectorilorUniversităţilor Europene (C.R.E.), într-un interviuacordat postului de televiziune TVR Cluj la sfârşitulanului 2012, a făcut o declaraţie poate şocantă pentruunii, dar totodată revelatoare: „Chiar dacă se ştie călatina este limba oficială a Bisericii Catolice, precumşi limba Imperiului Roman, iar limba română esteo limbă latină, mai puţină lume cunoaşte că limbaromână, sau precursoarea sa, vine din locul din carese trage limba latină şi nu invers. Cu alte cuvinte,nu limba română este o limba latină, ci mai degrabălimba latină este o limbă românească. Aşadar, vreausă-i salut pe oamenii din Munţii Bucegi, din Braşovdin Bucureşti. Voi sunteţi cei care aţi oferit un ve-hicul minunat al lumii occidentale (limba latină).Oare această declaraţie făcută recent de o personali-tate occidentală, care nu avea interese personale înRomânia, să aibă legătură şi cu faptul că Papa IoanPaul al II-lea a spus cu ocazia vizitei în ţara noastrădin anul 1999, că România este „Grădina MaiciiDomnului”? Ce ştiu cei de la Vatican iar noi nu ştim?Ce documente se ascund în arhivele secrete ale Vati-canului? Adevărul este că la Vatican se găsesc docu-mente secrete care se pot consulta numai cu acordulPapei. Părerea noastră este că Papa Paul al II-lea, con-sultând documentele Vaticanului şi aflând date reve-latoare privind strămoşii noştri, a programat vizita înRomânia, special pentru a cunoaşte adevărata ţarăHAVILA din Biblie.

Într-un alt interviu luat d-lui Miceal Ledwithde către TVR-Cluj pe data de 2 martie 2014, amintinddin lucrările d-lui Mark Pagel de la University ofReading, în care scrie că: „limba PIE (Proto-Indo-Europeană) a evoluat de pe teritoriul de azi alRomâniei şi Bulgariei în urmă cu 15.000 de ani”, seconfirmă cele relatate de domnia sa în interviul din2012. Menţionăm că PIE este de fapt limba pe carestrămoşii noştri o vorbeau în străvechime, românaarhaică.

Un alt document, de dată recentă, spulberă şiel „utopica teză a romanizării strămoşilor noştri


magazin

73

geto-daci”. În anul 2013 a fost publicat studiul depaleogenetică realizat în Germania de către profe-sorul universitar dr. Alexander Rodewald, directorulInstitutului de Biologie Umană şi Antropologie alUniversităţii din Hamburg cu aportul doamnei dr.Georgeta Cardoş, cercetătoare ştiinţifică, biologă,specialistă în genetică.

Concluziile studiului comparativ între genelepopulaţiei antice şi a celei actuale din ţara noastră sunturmătoarele:

- Între actuala populaţie a României şi pop-ulaţiile care au trăit pe teritoriul acestei ţări acum2.500-5.000 de ani există o clară înrudire genetică,ceea ce probează continuitatea incontestabilă apoporului român pe aceste meleaguri.

- Actuala populaţie a României se înrudeştegenetic în special cu populaţiile Greciei şi ale Bul-gariei, care s-au dezvoltat într-un spaţiu locuit de stră-moşii noştri geto-daci, şi doar într-o mică măsură cupopulaţia italiană.

- S-a mai dovedit că o parte dintre italieni,în special cei din nord, sunt la rândul lor înrudiţigenetic cu populaţiile vechi care au trăit în ArculCarpatic acum 2.500-5.000 de ani.

- Dacă de la mijlocul Italiei în jos, comparaţiaetnogenezei nu arată o înrudire apropiată, rezultă dinfaptul că populaţia de la mijlocul Italiei în jos, s-aamestecat încă de la începutul Imperiului Roman, cusclavii aduşi din întregul imperiu, iar invaziile ulte-rioare căderii Imperiului Roman de Apus (476 d.Hr.)au contribuit la amestecul de populaţii.

Pentru „ştiinţificii oficiali”, le recomandămcitirea cărţii lui Titus Livius, istoric latin (59 î.Hr.-17d.Hr), care în cartea sa Histoire romaine–La fondationde Rome, explică din, şi cu cine s-a format Roma înanul 753 î. Hr.!

Studiul privind paleogeneza mai multor pop-ulaţii europene, corespunde cu adevărul istoric privindmigrările populaţiilor europene din Spaţiul Carpatic.

Din toate aceste mărturii, bazate pe ele-mente ştiinţifice, reiese clar că românii reprezintăcel mai vechi popor european, iar limba arhaicăromânească s-a format încă din epoca Paleoliticu-lui Superior, când dezgheţul în anumite zone aleEuropei, a permis ieşirea omului din peşteri şilocuirea în colibe, luând astfel contact cu mediulînconjurător.

1 prier 7522 (aprilie 2014)

Bibliografie1 Valeriu D. Popovici-Ursu Adevărata obârşie a poporuluiromân, Ed. Gedo-Cluj, 2012, p.109-1212 id. p. 13-583 Paul Lazăr Tonciulescu Ramânia Paradisul regăsit, Ed. Obiec-tiv Craiova 2002, p. 57.4 E.J RAPSON (editet by), The Cambridge history of India, Atthe University Press, Cambridge, 1922, vol. I, 799 pag., p.68-715 G. GHEORGHE Antroponimie românească, Ed. Bibliotecajudeţeană „Nicolae Iorga”, Ploieşti, 2003,123 p., p. 22-236 Declaraţie făcută de dl. Miceal Ledwith în interviul luat deTVR din Cluj, în decembrie 2012.7 Dr. Georgeta Cardoş şi Prof. Dr. Dr. Alexander RodewaldGenomul uman, Ed. Teocora, 2013, p.133-1468 TITE – LIVE, Histoire romaine I – La fondation de Rome, LesBelles Lettres, 2002, 236 p., p. 9-203.

HORA între MAGIC şi PROFANRaisa Radu

Motto: „Trei paşi la stânga linişor/ Şi alţi trei paşi ladreapta lor;/ Se prind de mâni şi se desprind,/

S-adună cerc şi iar se-ntind,/ Şi bat pământul tropotind/ În tact uşor”. G. Coşbuc, Nunta Zamfirei

Câteva consemnări literare referitoare la horă „Descriptio Moldaviae”, minunata carte a lui Dim-

itrie Cantemir, ne oferă informaţii despre horă, ca dans, cese juca, mai ales la nunţi. Marele învăţat scria: „Jocurile sântla moldoveni cu totul altfel decât la alte neamuri. Ei nu joacădoi sau patru inşi laolaltă, ca la franţuji şi leşi, ci mai mulţiroată sau într-un şir lung. Când se prind unul pe altul demână şi joacă roată, mergând de la dreapta spre stânga cuaceiaşi paşi potriviţi, atunci zic că joacă hora”[1].

F.I. Sulzer, în cartea despre Ţările Române (1781-1782), publică partiturile a patru hore. Din iniţiativa lui A.Demidoff este scrisă, în anul 1837, o carte despre voiajul

său în Rusia meridională şi Crimeea prin Ungaria, Valahiaşi Moldova, carte însoţită de un album în care există douăplanşe cu hora de la Cerneţi şi hora jucată de militarii Reg-imentului 2 în prezenţa domnitorului Al. D. Ghica. La ambeleplanşe, apar însemnări despre horă ca dans naţional, de-spre modul în care se joacă, despre melodia ce este cântatăde lăutari.

În secolul al XIX-lea, în scrierile lui S. Mangiuca şiD. Ollănescu apar informaţii despre horă ca dans naţional.În prima jumătate a secolului al XX-lea sunt multe cărţi şiarticole despre horă. R.Vulcănescu are o lucrare remarca-bilă despre „Fenomenul horal”. Gh. Fira publică partiturile


magazin

74

unor dansuri în „Cântece şi hore”, iar în monografia „Nuntaîn judeţul Vâlcea” se referă, pe larg, la genurile de hore ju-cate cu acest prilej. În „Dicţionarul jocurilor româneşti”, G.T.Niculescu-Varone prezintă 1456 de hore şi o vastă bibli-ografie referitoare la acest dans naţional.

Marele nostru poet, G. Coşbuc, realizează, în„Nunta Zamfirei” cea mai frumoasă descriere a horei. Dacănu poate fi nuntă fără lăutari, aceasta nu se poate desfăşurafără să se joace hora.

Originea cuvântului „horă”Originea cuvântului „horă” şi a dansului pe care-l

denumeşte este considerată, de către diferiţi cercetători, fiegreacă, fie slavă, fie tracă.

S. Mangiuca şi D. Ollănescu sunt adepţii originiigreceşti, afirmând că „hora” îşi are etimologia în „horeia”.Deşi susţine originea greacă a horei, N. Iorga lasă, totuşisă se întrevadă unele idei referitoare la originile tracă şislavă.

În documentata sa lucrare „Fenomenul horal”, R.Vulcănescu afirmă, pe baza unor studii profunde, că acestaeste „un avatar al formelor etnografice şi străvechi ale cul-turii autohtone, un travesti modern al fenomenului culturaltrac”[2]. El subliniază faptul că hora provine din dansul trackolabrismos. Alte popoare din jurul nostru, care au dansurisuccesorale kolabrismosului, au păstrat, în limbile lor, den-umiri apropiate de prima parte din cuvântul trac: kolo, kole-sco, kolkola. În limba română, cuvântul s-a modificat,devenind „hora”. Argumentul adus de R. Vulcănescu – înlimbile acestor popoare „kolo” era un neologism, aşa că nusuporta modificări. El susţine ideea că, dintre toate de-rivatele kolabristice actuale, hora românească „este mlădiţacea mai pură care păstrează, în structura ei formală şi ma-terială, trăsăturile de caracter ale producţiei-mumă”[3]. Afir-mând că termenul „kolo” nu este nici slav, nici elin, ci uncuvânt „eminamente trac”, R. Vulcănescu anihilează ideilecare susţineau alte origini ale horei.

Hora, joc magicConsiderăm că, la început, hora a avut o semnifi-

caţie magică, devenind, apoi, un fenomen al realităţii coti-diene, un element al culturii laice.

Forma în roată a horei semnifica „magia cercului,simbolul cultului solar autohton”[4]. Potrivit relatărilor scri-itorilor antici despre daci şi conform descoperirilor arheo-logice, se poate afirma despre acest cult al soarelui că „s-aformat pe teritoriul Daciei preistorice, înainte de etnogenezadacă, şi s-a dezvoltat după această etnogeneză la daci şimai apoi la daco-romani, pentru a se menţine la pro-toromâni”[5]. Pentru traci, cercul reprezenta un element al„transmaterializării” horei.

R. Vulcănescu afirmă că se poate vorbi despresubstratul horal al magiei şi despre substratul magic alhorei. Pentru a evidenţia substratul horal al magiei române,el analizează atât riturile magice – de trecere, de participare,de propăşire -, cât şi riturile religioase – al botezului, alnunţii, ritul funebru, ritul iniţierii religioase, ritul de con-sacrare religioasă, inventariindu-le minuţios şi arătând că,

în cazul fiecăruia, fie se joacă hora, fie se schiţeză ocolireaîn cerc.

El. Niculiţă-Voronca este de părere că „hora noas-tră este un joc religios prin care se cereau cele trebuitoare”:hrană, sănătate, prosperitate. La horă, erau obligatorii chiui-turile şi lovirea pământului cu piciorul. Acest gest nu ţinea,neapărat, de un procedeu coregrafic, ci de necesitatea cadivinitatea să audă doleanţele jucătorilor. „Bateţi toţi într-olovire/ Să vuiască-n fund pământul/ Lumea-ntreagă să semire”/ Şi Dumnezeu Sfântul”[6 ]. Dacă El. Niculiţă-Voroncasocotea că hora avea un caracter chtonic, pentru R. Vulcă-nescu, jocul acesta era un produs mitologic uranian. Ambiiautori consideră că anumite chiuituri ce se aud la horele ac-tuale şi-au pierdut sensul magic iniţial.

Hora, componentă a realităţii culturaleHora a constituit, din vechime şi până la mijlocul

secolului al XX-lea, un element fundamental al culturii ţăriinoastre. Cercetătorii consideră că hora era „o oglindă fidelă”a organizării sociale şi culturale a societăţii săteşti. Cuvântul„horă” este folosit în denumirile geografice ale unor sate,coline, dealuri, pâraie – Horaiţa, Horeşti, Horia, Horăşti, Hor-incea. Un destul de des întâlnit termen onomastic esteHoria. Sunt şi nume de familie - Horescu, Herescu – careîşi au originea în cuvântul „horă”. În artă, literatură, muzicăse întâlnesc, într-o formă sau alta, influenţe ale horei. În as-tronomia populară, o constelaţie este denumită „hora cu lău-tari”. Zicalele şi proverbele referitoare la decenţă,chibzuinţă, muncă, prudenţă conţin trimiteri la horă. În com-ponentele vestimentaţiei (ocolurile din broderii), în diverseelemente ale gospodăriei (ghizdurile fântânii, brazdele sat-ului), în unele obiceiuri (claca) se întâlnesc formele circularece ne trimit cu gândul la horă.

Concluzii De-a lungul timpului, hora a influenţat instituţiile

culturale, economice şi juridice ale comunităţilor săteşti, re-laţiile umane, moravurile. Se consideră că hora era „labo-ratorul tuturor prefacerilor esenţiale” în viaţa rurală. Dupămodurile de manifestare ale tuturor tipurilor de horă din sat,cercetătorii îşi dădeau seama de „gradul de maturitate cul-turală şi deci de evoluţia socială a satului respectiv”[7]. Horaera, într-adevăr, oglinda comunităţii. Prin horă, săteanulprimea informaţii care îi direcţionau viaţa pe plan religios,filosofic, artistic, moral.

Credem că anevoiosul proces de modernizare alsatului românesc a contribuit la pierderea rolului pe care îlavea hora în această comunitate.

Note: 1.Cantemir, D., Descrierea Moldovei, Bucureşti, Editura Minerva, 1973,p.2342. Vulcănescu, R., Fenomenul horal, Craiova, 1944, p.52 ; 3. Ibidem, p.116; 4. Ibidem, p. 1185. Vulcănescu, R., Mitologie română, Bucureşti, Editura Academiei, 1987, p.3676.Niculiţă- Voronca, El., Studii în folklor, Cernăuţi, Editura, 1913, p. 947. Vulcănescu, R., Fenomenul horal,..., p.53


magazin

75

MOTTO: În lungul timpului obiceiurile oa-menilor se schimbă. Dar felul schimbărilor sur-venite spun întotdeauna foarte mult desprepoporul care le practică. Este, în general, greusă înţelegem mecanismele acestor schimbări.Dar calea sigură de a nu înţelege nimic este cadescrierea acestor obiceiuri să fie făcută destrăini care nu le-nţeleg sau le prezintă cu reacredinţă.

Multe dintre obiceiurile strămoşilor noştricum ar fi trimiterea solilor la Zamolxe, trasulsăgeţilor etc. ne sunt cunoscute din relatărilescriitorilor antici greci sau latini care, de multe ori,cunoşteau destul de rar situaţia în mod direct.

În fiecare situaţie există suficiente as-pecte particulare care necesită un tratamentdestul de atent. În lucrarea de faţă am încercatprezentarea unui obicei dacic privit ca o ciudăţe-nie de către autorii antici - ritualul trageriisăgeţilor către cerul înourat. Pentru înţelegereasa, am plecat de la opinia lui Mircea Eliade, care,pomenind această problemă, pe care nu a doritsă o discute, a făcut observaţia că prezentareaacestui ritual este una sumară şi inadecvată.

Desigur ar fi fost bine ca unii dintre is-toricii noştri profesionişti, cu poziţii academicebine retribuite să-şi fi făcut timp pentru o analizăcel puţin serioasă dacă nu exhaustivă a acestorprobleme. Chiar şi numai un inventar al între-bărilor şi răspunsurilor legate de aceste prob-leme ar fi fost bun. Cum până în prezent existănumai referiri sumare încheiate cu expediereaproblemei în zona gri a eternei incertitudini, ne-am permis o analiză a ritualului menţionat aşacum am putut.

Studiul este unul preliminar şi sperăm înmod sincer ca el să fie un semnal pentru cei cepot face mai mult. În rezolvarea acestei prob-leme am pornit de la interpretarea informaţiilorantice, dar nu am rămas la acest nivel pentru căoricât de originale ar fi fost punctele noastre devedere, ele nu ar fi însemnat altceva decât o di-versificare a imaginii. Din aceste raţiuni am core-lat ritualul dacic, antic, definit strict faptic, pe liniacontinuităţii, cu un ritual medieval de secol XV,explicând conexiunile respective, din perspectiva

esenţială a continuităţii religioase. Evident ne-amrezervat alegerea ilustrării celei mai spectacu-loase, descriind practicarea ritualului succesorde către însuşi Ştefan cel Mare.

Desigur, încă multe alte aspecte ar mai fiputut fi corelate cu fenomenul discutat. Totuşi amconsiderat că lucrarea nu ar fi putut fi lipsită deun recurs la conştiinţa colectivă de neam apoporului nostru aşa cum se manifestă ea înforma cea mai temeinică şi sinceră, adică fol-clorul nostru. De prisos să spunem că ritualul sereeditează non varietur şi în folclor.

Concluzia lucrării noastre este că acestritual este unul fundamental pentru poporul nos-tru, el străbate mileniile, şi în plus, ca orice man-ifestare specifică unei culturi, are o evoluţie. Pecare am încercat să o reconstituim şi avemconvingerea că am făcut-o mai bine decât cei ce-au tratat problema cu un dezinteres vinovat.

SĂGEŢILE DACILORdr. Mihai Zamfir


magazin

76

Constantin Brâncoveanu - domn al culturii europene şi sfânt ortodox

Elena Armenescu

Începutul domniei lui Constantin Brâncov-eanu este sub semnul binecuvântarii, căci întreaga ţarăîl strigă spre a fi condusă de el, o domnie dorită şichemată prin rugăciuni. În însemnările vremii aflăm:„boierii, cu mitropolitul Teodosie şi patriarhul ecu-menic Dionisie al IV-lea, Muselinul, se strânseră lasfat să aleagă, să desemneze un Domn după moartealui Şerban Cantacuzino”. De ce să fie ales? Pentrucare calităţi? Ca să nu greşim, să lăsăm să curgă cu-vintele cele mari şi de suflet întăritoare ale cronicaru-lui: „şi făcură socoteala că, Constandin logofătulBrâncoveanu este neam de-al lui Matei Vodă şi are şialte bunătăţi, blândeţe, ştiinţa de carte şi altele, să-lrădice pe dânsul Domn, ca şi om este în vârstă de vaputea chivernisi domnia cum se cade, în vreme ce ţaraeste ocolită de oşti şi de primejdii. Şi aleseseră peConstandin Logofătul Brâncoveanul să le fie domn şisă rădicară cu toţii din curtea domnească şi merseră

la Mitropolie, unde este obiceiul de a pune domnii. Şiîndată ce au sositu acolo au strâns oştile şi au trimisun boiariu de au chemat pe Constandin LogofătulBrâncoveanu de la Curte, că rămăsese acolo. Şiporunciră să aducă comişăi şi al doilea cal domnesc.Şi îndată ce sosi acolo ziseră cu toţii: logofete, noi cutoţii pohtim să ne fii Domn. El zise: de ce aş vrea eucu domnia de vreme ce domn sunt în casa mea, numaitrebuiaşte să fiu. Iar ei ziseră: ne rugăm nu lasă ţaraîntre alţi oameni răi sau nebuni să o strice, ci fii! Şiluară de mâini şi-l împingeau de la spate. Şi acolofiind şi un trimis împărătesc pentru trebi împărăteşti,îl duse şi pe el la Mitropolie şi duseră caftan… al îm-păratului de l-au îmbrăcat cu caftan, şi intrară în bis-erică de i-au citit moliftele de domnie, şi au mers dei-au sărutat mâna”.

Drumul, urcuşul spre domnie este o adevăratăpoveste care conferă istoriei şansa de a pune în evi-denţă o personalitate de dimensiuni europene şi undiscurs auzit rar. Pentru ca aceste evenimente petre-cute în urmă cu trei sute de ani să poată fi înţelese,trebuie să fim la rândul nostru pătrunşi de luminaneîntinată a credinţei, în sensurile ei adânci şi pro-funde deopotrivă cu cele ale timpului istoric. NicolaeIorga apreciază că timpul istoric are nevoie şi depoezie căci rugaciunea este închinarea la cruce dareste imn şi psalm, iar sufletele cele alese sunt vase depreţ în mâna lui Dumnezeu creatorul.

Constantin Brâncoveanu trăieşte într-o pe-rioadă a schimbării, a unui răsărit al renaşterii, în lu-mină. Călătoreşte în Europa, se minunează de artasculpturală şi pictura văzute în Italia, vizitează şiBizanţul. Ceea ce vede îl impresionează profund şidoreşte să vadă şi în ţara sa clădindu-se mândre palateşi biserici unice, cu amprenta tradiţională dar trecuteprin mintea şi gusturile sale rafinate, din care s-a năs-cut stilul brâncovenesc.

Învăţătura şi cultura sa erau în pas cu cele mainoi cunoştinţe ale timpului. Din nefericire, timpuldomniei sale se suprapunea cu interesele întunecateale unei mari puteri de atunci, aceea a Imperiuluiotoman.

IV. SEMNIFICAŢIA MARTIRIULUI SFINŢILOR BRÂNCOVEANU- BASARABA


magazin

77

Privind domnia lui Brâncoveanu – în de-schiderea ei şi în finalul apoteotic vedem cumtrădările îşi află înţelegere, cum iertarea depăşeşteîncercarea. Brâncoveanu - creştin fiind - înţelege căadevărata dezrobire este în slujirea Cuvântului în as-cultarea şi punerea în faptă a îndemnurilor lui IisusCristos.

Brâncoveanu este un sfânt prin tăria de acrede în glasul Regelui Unic care cheamă la ieşireadin întunericul ce seamănă spaime şi intrarea în Ţaraadevăratei Libertăţii, în regatul făgăduit şi sfinţit dejertfa Mântuitorului, jertfă pe care Brâncoveanu aurmat-o fără preget. El este un sfânt pentru că a înţelescă omul este vas de mare preţ lucrat de mâinile luiDumnezeu, de aceea inima omului trebuie să fie ade-vărat altar de preamărire, de recunoştinţă şi mulţu-mire, dar şi de jertfă.

Prin opţiunea sa privind moartea, Brâncov-eanu a demonstrat că a fost şi este dincolo de vremi,este în credinţa pe care Cuvântul întrupat - Fiul - oarată drept Cale, atât în viaţă, cât şi în moarte. Lângăeşafod, la capătul suferinţelor nu le mai rămăseserăBrâncovenilor decât să-şi salveze sufletele din ei, pen-tru că toţi credeau în nemurire, în dăinuirea sufletului,ştiind că trupul redevine pământ. Au căutat ucigaşiisă le smulgă şi sufletele, dar n-au reuşit. Iată povesteatragicului lor sfârşit redată în versuri:

Brâncovenii - Sfinţi Mucenici (decapitati în anul 1714 -aug-15 în Constan-

tinopol) Tu mă întrebi nevinovat, scumpe copile:- Mamă! ce înseamnă acest cuvânt: martir?Din ochii mei cad lacrimi calde peste fileŞoptesc un nume: Bâncoveanu Constantin!

Urmează apoi tăcere grea, Prea Sfinte!Copilul rămâne nedumerit, nu înţelegeCe înseamnă să fii un bun şi iubitor părinteŞi totodată să nu ieşi din creştineasca lege.

Ce înseamnă miracolul nemaivăzut –credinţa?Să te jertfeşti fără regrete pentru un nobil ţelSă-ţi dai chiar viaţa, să ai cucernică voinţăDe-a rezista să vezi sub ochii tăi măcel!

- Ce-i mai de folos omului, să-şi piardă trupul,Viaţa pământeană care i-a fost încredinţatăOri sufletul cel veşnic? Îl mistuise gândul Pe Vodă, mult credinciosul şi veghetorul tată!

Ce-nseamnă să-ţi vezi toţi băieţii decapitaţiSub ochii tăi, şi să rămâi în rugă, în stăruinţă,-Doamne! Fie voia Ta! Binecuvântă pe acei taţi

Ce şi-au pierdut flăcăii-n lupte, apărând credinţa!

Să vezi copiii tăi înjunghiaţi ca mieii, nevinovaţiÎntocmai cum Iisus văzuse când era copilÎl cuprinsese mila, în locul lor - morţii destinaţi,S-a dat pe Sine jertfă într-un sfânt april!

Supliciul său, fie învaţătură pentru omenireCă trupul acesta, trecător poate Invia Şi-s mai de preţ: a Domnului Slăvire,Şi-o moarte în credinţă, decât o viaţă rea!

Toate aceste gânduri sfinte se-mpleteauCu rugăciunea preacurată în sufletul ostaşCu lacrimi, creştinii pe Domnu -L rugauSă-l întărească pe micuţ, pe Mateiaş!

Dintr-o lovitură de călău, fără căinţă Primul ucis fu Ianachita, ginerele său iubitApoi: Constantin, Ştefan, Radu, Matei, fără umilinţăUltimul fu însuşi Vodă, dar martiriul n-a sfârşit!

Capul lui Vodă Brâncoveanu ConstantinN-a căzut încă! Mâna călăului a tremurat,S-a agitat mulţimea, ştiind că e creştin,Aveau şi ei acasă copii, dar n-au strigat:- Opriţi crima! Cruţaţi copiii! Opriţi teroarea!Cu sânge omenesc nu ne mai murdăriţi!Au asistat precum cândva evreii răstignireaMântuitorului nevinovat între bandiţi!

Abia a doua lovitură avea să împlinească Desprinderea de trup a capului voievodalŞi scrierile vremii aveau să povesteascăUrmaşilor, adică nouă, nedreptul act final!

O moarte sfântă, eroică, spre îndreptarea Poporului întreg pe Calea Adevărului şi faptăE moartea Brâncovenilor, sfântă chemareaSpre cerul năzuinţei, Dumnezeiescului Tată!

Într-un târziu, când timpul parcă se opriseStrângând la piept copilul, cu duioşie i-am şoptit:- Când vei fi tată şi vei privi copilul tău iubit! Ai să-nţelegi ce-nseamnă martiri: făclii aprinsePe Calea mântuirii, drum de fiecare Om râvnit!

15 aug 2007

Bibliografie:Nicolae Cartojan, Istoria literaturii romane vechi, vol. III, Bu-cureşti, 1945, p.200-210;Nicolae Iorga, Constantin Voda Brâncoveanu, Viaţa şi domnia,Vălenii de Munte, 1914


magazin

78

Sfântul Voievod Constantin Brâncoveanu - primul ctitor al cristalizarii naţiunii arabe

Nabila Bechara – Cuza

La sfârşitul secolului al XVII-lea şi în-ceputul secolului al XVIII-lea, un astru începe sălumineze: este Domnitorul valah, ConstantinBrâncoveanu, faimos prin vasta sa cultură, carea încurajat dezvoltarea activităţilor intelectuale şiculturale.

În vremea sa, limba română a cunoscuto mare înflorire. Acesta a sprijinit foarte mult miş-carea literară şi culturală, fiind un factor de primrang la răspândirea acestei limbi, inclusiv prindezvoltarea artei tiparului de carte şi răspândirealui în afara României.

În anul 1701 p.H.. în palatul voievoduluiValahiei a avut loc ceremonia căsătoriei fiiceiacestuia, la care a fost invitat Patriarhul Antohieişi a Întregului Orient, ATANASIUS DABBAS alIV-lea pentru a conduce serviciul religios.

În cursul întâlnirii cu domnitorul,oaspetele i-a prezentat trebuinţele bisericii saledin Antiohia, în special nevoia de a avea cărţiliturgice în limba arabă, ce erau scrise pânăatunci în limba greacă, şi care au devenit nece-sare odată cu trecerea la arabizarea ritualurilorreligioase, când la această vreme în lumeapărea tendinţa exprimării cuvântului bisericii înlimba naţională a credincioşilor.

Domnitorul CONSTANTIN BRÂNCOV-EANU a încredinţat această sarcină lui AntimIvireanul,care în acelaşi an a tipărit la Snagov, înMănăstirea Maicii Domnului, un Liturghier înlimba arabă şi greacă, care va fi prima cartetipărită în limba arabă, în istorie. Liturghierul esteeditat în două culori - roşu şi negru – textul fiindinserat pe două coloane paralele, în parteadreaptă textul arab, iar în a doua coloană textulgrecesc, adică o juxtă.

Prefaţa lucrării a fost scrisă de PatriarhulDabbas, care a menționat: ,,Această carte a

fost tipărită de Antim Ivireanu, care a muncit dingreu la realizarea ei, săpând şi sculptând, a cio-plit cu mâna sa toate literele arabe necesaretiparniţei, făcând această lucrare s-au făcut dinporunca Principelului Brâncoveanu”.

În semn de recunoştinţă, în anul 1706, la5 ani de la acest eveniment, voievodul Brâncov-eanu hotărăşte să dăruiască Patriarhiei Antiohieio întregă tipografie arabă, cumpărată din Germa-nia, pe care a trimis-o şi a transportat-o direct înoraşul Alep. De fapt, renaşterea culturii arabe seproduce prin apariţia unei enorme literaturi laicecare a fost tipărită tocmai cu acestă tiparniţă. Eaa fost farul care a luminat drumul culturii arabe.

Această tipografie a jucat un rol foartemare şi important în renaşterea a culturii arabe,dar şi în dezvoltarea mişcării naţionaliste arabe,care s-a opus tendinţei de turcificare din ImperiulOtoman, şi, de asemenea, în cristalizarea spiri-tuală a naţiuni arabe, ceea ce dovedeşte ati-tudinea panortodoxă şi antiotomană a mareluivoievod valah care nu înţelegea să-şi lase fraţiide credinţă la mâna stăpânitorilor otomani. Prinaceasta, Brâncoveanul este un pilon alresurecţiei spiritului naţional arab şi un ctitor alcristalizării naţiunii arabe.

Este demn de menţionat faptul cătiparniţa a fost transferată la Mănăstirea MaiciiDomnului din Balamand, situată în nordul Liban-ului. Totuşi, în anul 1724, preoţii schismatici ro-mano-catolici, care s-au separat de bisericaortodoxă, au luat cu ei această tiparniţă în nouaMănăstire din localitatea Al Khinshara, situată înmunţii Libanului. Astăzi, tiparniţa se găseşte înMănăstirea Sf. Ioan, aparţinând Ordinului Ro-mano-Catolic Al Chuirih, din oraşul Al Khinshara,fiind cunoscută sub numele de Tipografia Dia-conului Abd Allah Al Zakhir.


magazin

79

Un destin de baladă - Constantin Brâncoveanu

Andana Călinescu(pseudonim pentru Mihaela Călinescu)

Lucrarea Un destin de baladă-ConstantinBrâncoveanu pleacă de la reconstituirea chipuluidomnitorului intrat în conștiința poporului ca martiral dreptei credințe.

Memoria colectivă a poporului înregistreazăpentru eternitate chipul și martiriului celui care a fost:boier vechi şi domn creştin, sublimând adevărul is-toric în versuri de negrăită frumusețe și durere.

Boier Constantin Brâncoveanu este cel care aadeverit sintagma spusă peste secoli: Omul este stilul.

Domnitor înțelept și bun, înzestrat cu simțulfrumosului și al boieriei și-n sensul cultivăriibunăstării și a frumosului în viața cea de toate zilele,cu adâncă credință și ctitor a numeroase așezămintebiserici și construcții laice de folos obștesc a lăsatmoștenire, el, căruia un destin tragic i-a răpit în fațalui cu o cruzime nemaîntâlnită, urmașii direcți, mar-tiriu rezultat prin ticăloasă trădare pornită de aici depe meleagurile sale, a lăsat moștenire culturalăpoporului său, un stil de inconfundabilă frumusețe,recognoscibil, unic, chiar dacă în el s-au topit ca într-un creuzet magic, influențele culturii artistice a acelorvremuri, influențe răsăritene și occidentale asimilateși transpuse magistral prin măiestria meșterilor de aiciși de aiurea aduși cu mare cheltuială.

Este cel care prin cei 25 de ani de domnie fărărăzboaie pentru Țara Românească, în condiții de aspreși neterminate confruntări din toate părțile-a avut, sepoate spune o primă viziune a ideii de stat național -asigurând printr-o politică cumpătată, plină de diplo-mație, siguranța unui stat supus turcilor.

El este cel a cărui epocă de domnie poate fiasemuită peste secoli cu epoca unui Pericle atenianașa cum atestă izvoarele istorice.

Constantin Brâncoveanu a fost un om dealeasă cultură pentru acele vremuri, educat cu dascălide peste mări și țări, cu o curte alcătuită din sfetnicicu bună pregătire, încurajând promovarea științei decarte. Se știe că el l-a adus pe Antim Ivireanu și că adisipat lumina cărților prin dăruirea bibliilor oame-nilor de rând.

Pentru toate acestea, memoria poporului l-a

înregistrat și redat cu fidelitate ca o cronică în baladapopulară: Balada sfântului Constantin Brâncoveanul,Vasile Alecsandri fiind acela care a înregistrat-o, in-troducând-o pe merit în circuitul cult al tezauruluinostru folcloric prin volumul Cântece populare.

Măreția politicii domnitorului muntean carea întărit statul, cutezând, culmea sfidării să-și bată șimonedă proprie transpare și-n versurile:Brâncovene ConstantinBoier vechi și domn creștin, Adevar e c-ai gânditPân-a nu fi mazilit, Să desparți a ta domnineDe a noastră-mpărățieCă de mult ce ești avutBani de aur ai bătut, Făr’ a-ți fi de mine teamă, Far’ a vrea ca să dai seamă.

Și tonul baladei urcă în durere ca un cor antical moirelor, întunecatele și necruțătoarele zeițe, con-trapunând glasul colectiv al călăului cu vocea îndur-eratului părinte sfâșiat de crunta suferință, dar dreptși neclintit în credința sa:Alelei, tâlhari pâgâni, Alehoi, feciori de câini! Patru fii eu am avut, Pe toți patru i-ați pierdut.

Câini turbați, si liftă reaDe-ați mânca și carnea mea, Să stiți c-am murit creștin, Brâncoveanu Constantin! Să știți c-am murit creștin, Brâncoveanu Constantïn!

Muzicalitatea versurilor, acea eufonie a ver-sului popular românesc, esențializarea exprimării caîntr-o operă brâncușiană, alt fiu al plaiurilor olteneștiaccentuează dramatismul faptelor povestite, nemurindîn conștiința neamului, în ce are el mai profund șiadevărat, chipul celui dat să fie, fiu al jertfei: cel careboier vechi, fiind a murit domn creștin.


magazin

80

Virtuţile femeilor dace regăsite în Marica Brâncoveanu, Doamna Voievodului Martir.

DESA Stanca Ileana

Existăm pe aceste meleaguri! De când? De la Fac-erea Lumii. Aşa cum a demonstrat- şi descoperirea din 2008de la Anina, când rămăşiţele vechi de 35 000 – 40 000 deani, a trei bărbaţi au fost numite sugestiv: Ion, Vasile şi Ghe-orghe.

Populaţia de astăzi se trage, genetic, din cea maiveche formă de existenţă umană. De ce? Pentru că loculpe care se află ţara noastră a fost binecuvântat. Chiar dacăpe timpul lui Noe, Potopul a îngiţit lacul şi împrejurimile saleîn care inflorise o civilizaţie avansată, formând Marea Nea-gră. Totuşi apele nu au ajuns până la Carpaţi. Restul terito-riului a rezistat la cataclisme. Chiar şi la ultima glaciaţiune.Nu au fost distruse nici flora nici fauna! Deci nici oamenii.

Veşti clare despre cei care îi moştenim avem însădintr-o perioadă mult mai târzie. Despre traci (daci) scrieprimul istoricul Herodot , in sec V î.H.. iar cum arătau de-abia în sec al II d. H. Mai precis din 113, când învingătorulunei părţi a poporului dac a dat ordin lui Apollodor din Dam-asc sa imortalizeze Războiul, în piatră. Au fost redaţi peColumna plasată la Roma în Forumul lui Traian acolo undeera plin de statui de daci. O teorie plauzibilă este că min-unatele statui, 8 la număr, plasate pe Arcul lui Constantin(anul 315) sunt luate din acel loc. Dar de ori unde ar fi ei,stau şi azi mândri, cu o înţelepciune care li se citeşte pefaţă, tarabostes şi comati dând măreţie Romei actuale.Sunt, aşa cum îi ştim de acasă, cu cămeşe lungă, iţari,opinci, cu un fel de mantie păstorească pe umeri. Sunt îm-brăcaţi la fel ca şi badea Cârţan, la sfârşitul sec. al XIX-lea,când plecase pe jos, din satul lui de lângă Sibiu, să-şi vadăstrămoşii de la Roma. Obosit de drum a adormit lângă ei şis-a trezit încojurat de citadini, speriaţi că a coborât un dacde pe Columnă.

Ce rost are această referire la îmbrăcăminte?Acela de a dovedi nu numai continuitatea poprului dac, darşi pe cea a tradiţiei. Este un omagiu adus femeilor acestorplaiuri. Căci cine ţesea, croia şi cosea hainele? Cine a trans-mis mai departe meşteşugul? Şi azi chiar, din ce în ce cumai multă greutate. Se mai poartă straiul în unele locuri, înzi de sărbătoare. Este unul din puţinele lucruri prin careaportul femeilor este vizibil. Alte contribuţii la păstrarea şitransmiterea obiceiurilor trec nebăgate în seamă. Cine seîntreabă de unde vine obiceiul femeilor din România şi Bul-garia, singurele din ţările ortodoxe, de a-şi pomeni morţiifăcând colivă? Dar despre tămâiatul la mormânt cu căţuia,ca cea descoperită în vechile straturi de locuire şi intitulată,

„căţuia dacă” , sau coacerea pâinii în ţest, sau prinsullaptelui în ulcele străbune ca formă şi întrebuinţare, saumulte alte „nimicuri femeieşti” pe care istorici nu le bagă înseamă? Dar fără astea nu se poate trăi. Mama este quinte-senţa. Ea îşi hrăneşte pruncii, îi învaţă să vorbească şi săpăstreze obiceiurile! Prin femei neamul merge înainte. Şichiar dacă nu mărturisit, fiecare om ştie asta. Cine nuvenerează amintirea bunicii, care la rândul ei îşi venerabunica şi povestea ce a învăţat-o în copilărie! Şi din bunicăîn bunică, tradiţia a ajuns până la noi!

Şi domnul Constantin Brâncoveanu a avut obunică, Elina Cantacuzin, pe care o iubea şi o asculta. Căcimama lui, Stanca, fiica bunicii, rămasă văduvă de tânără,din 1655 când Papa Brâncoveanu fusese ucis de seimeniîn timpul revoltei lor, îi încredinţase educarea copilului.Bunica avea o pupilă, pe mica Marica, nepoată a lui AntiohVodă. Constantin, boier mândru, bogat şi fălos, jinduit defeţele simandicoase ale vremii spre a le fi ginere a ascul-tat-o şi s-a dus să o vadă pe jupâniţa cea puţin avută. Căcitatăl ei, Neagu, cu mulţi copii, nu îi putea da ca zestre decâto moşie, la Popeşti, lângă Târgşor, şi câteva locuri în Bu-cureşti. Se pare însă că a fost de-ajuns să o vadă, ca inimasă o aleagă. Şi degrabă s-a făcut nunta! La palatul ElineiDoamna din Târgşor, în 1674 sau 1675. Stelele au fostpropice casei, căci între Constantin şi Marica a domnit bunaînţelegere. Toate izvoarele istorice o alătură realizărilormăritului Domn. Tot din mărturii ştim că Doamna nu eraavidă de putere, dar când a fost obligată să schimbe scurte-ica de jder a boieroaicelor cu samurul Doamnelor a făcut-ocu naturaleţe şi eleganţă, dând strălucire Curţilor Domneşti.În vreme, erau vestiţi prntru luxul şi rafinamentul pe care îlafişau. Vă puteţi închipui cum strălucea Palatul de laMogoşoaia în timpul serbărilor? Câte lumânări în sfeşniceşi câtă muzică învăluia cărămida roşie care domol se re-flecta în argintia apă a lacului! Şi nici celelalte palate aleBrâncovenilor, de la Potlogi, Govora, Măgureni etc nu eraude lepădat. Timp de 25 de ani, cât au domnit, ţara s-a în-frumuseţat. În primul rând, cu biserici. Peste tot, la Hurezi,Govora, Râmnicul Sărat etc. În plus, la sfatul Doamnei nuşi-a uitat înaintaşii, reconstruind ctitoriile acestora: Cozia,Arnota, Bistriţa, Strehaia, Gura Motrului, Brebu, Snagov,ş.a.

Şi nu numai în Ţara Românescă , dar şi în Ardeal.La Sâmbăta de Sus, Făgăraş, Ocna Sibiului, pentru a ştiromânii de acolo că tot una sunt cu cei de dincoace. Cu aju-


magazin

81

torul Domnului şi a Patriarhului din Constantinopol a ziditbiserică, cu hramul Sf. Nicolae şi acolo, în cartierul Galatei.Ba chiar mănăstirile de la Muntele Athos, le-a înzestrat şipe unele le-a reconstruit, măcar că nu aparţineau ţării, cidoar Credinţei. Tablourile votive din biserici îi prezintă pectitori. Domnul cu cei patru fii în dreapta, Doamna cu celeşapte fice în stânga. Şi mă întreb: oare dacă acest Con-stantin nu o avea alături pe Maria sa, aşa cum celălalt Con-stantin, Împăratul, a avut-o pe mama sa, Elena, ar mai fifost azi atâtea biserici să îl amintească? Ar mai fi existat înarhitectură stilul brâncovenesc?. Poate ca da. Dar aşa cumştim, femeile împrăştie credinţa în familie, aşa cum preotulîmprăştie Sfânta Lumină de Paşte.

Adevăratul merit al Doamnei erau însă copiii.Bogăţia Domnului, pe care nici nu o moştenise, nici nu oagonisise cu chibzuială şi îndemânare. Patru fii şi şaptefete! Sigur ca Maria Brâncoveanu avea mare merit şi înaverea cea lumescă. Nu prin puţina ei zestre, ci pentru căea se ocupa de tot. Era singura persoană în care Domni-torul avea încredere să o trimită cu galbenii să îi depună înbăncile din Veneţia, Viena şi Amsterdam. Ea urmărea tot.Moşia de la Popeşti şi-a condus -o mereu singură. Alergaîntr-o mică trăsurică dintr-o parte în alta a ţării. Nu cu alai,nu cu slugi multe. Când venea vremea culesului, se mutala conacul din Urlaţi. Vedea culesul şi pornirea vinului carefăcea fala pivniţelor domneşti. Trecuse faima lui chiar şipeste hotare unde se vindea bine. Doamna, ea însăşi a fostşi ctitor. Mănăstirea Surpatele din judeţul Vâlcea, aproapede Hurezi. Se spune că prima construcţie ar fi fost din timpullui Neagoe Basrab, dar surpându-se a fost refăcută deboierii Tudor şi Stanciu Drăgoescu, apoi de boierii Buzeşti.Nerezistând vremii şi ajungând ruină, s-a hotărât Doamnalui Brâncovanu ca pe cheltuială proprie, să o ridice iarăşidin temelii, din piatră. A pictat-o şi a înzestrat-o cu odoare.Azi mai sunt puţine acolo. O parte se pot găsi la MuzeulNaţional de Arta şi la Mogoşoaia, un Evangheliar pictat cuaur. A început-o în 1703 şi a terminat-o în 1706.

A doua ctitorie este din Bucureşti, biserică maicunoscută sub numele „Dintr-o zi”. Legenda spune ca primaconstrucţie, o biserică de lemn s-ar fi ridicat într-o singurăzi. Alţi spun că boierul Neagu, tatăl Maricăi, ar fi început-oîn o zi a anului şi terminat-o în aceeaşi zi a anului următor.I-a dat fetei locul ca zestre. Dar bisericuţa nu era prea solidăÎn 1702, Doamna a reconstruit-o. Se spune în Pisanie, ceaadăugată de Domnitorul Grigorie Ghica, care a reparat-o în1827. „Această sfântă biserică, ce se numeşte Dintr-o zi,cu Hramul Sfantul Nicolae a fost mai întâi din lemn şi în-vechindu-se luminata Doamnă Marica a Măriei Sale Con-stantin Brâncoveanu Voievod la leat 1702 de la naştereaDomnului Nostru Iisus Hristos, îndemnându-se a făcut-otoată din zid şi a înfrumuseţat-o cu toate podoabele, sprepomenirea Măriei Sale, ispravnic fiind dumnealui EnacheVăcărescu logofăt…”. Azi biserica, înghesuită între blocuri

gri, aproape lipită de o nouă clădire a Institutului de Arhitec-tură, cu frumosul său pridvor închis cu termopane şi noupictată mai aminteşte de ctitorii ei numai prin nişte recentadăugate medalioane, pe balconul corului şi prin al doileahram, căpătat în 29 aprile 2012, „Duminica Sfintelor FemeiMironosiţe”, amintind de femeile brâncovene.

Cam asta era viaţa Doamnei, mamă şi soţie,având şi griji, dar şi multe bucurii. Participa la tot alături desoţul ei. Li se dusese faima pentru bogăţie şi chibzuinţă, darstârniseră şi multă invidie. Palatele, monedele bătute cu în-drăzneală de domn, alianţele lui politice cu mai marii lumiisupărau pe mulţi. Cantacuzinii vroiau tronul, turcii „bine sfă-tuiţi”, bogăţiile. Intrigile se ţeseau cu sârg şi deşi Brâncov-eanu dejucase multe dintre ele, la un moment dat, l-aurăzbit. Aşa se face că în Săptămâna Mare din anul 1714 aintrat în Bucureşti aga Mustafa cu 12 ieniceri. Era trimis alsultanului Ahmed al III-lea. Se spune ca la Dunăre o armatăde 12 000 de soldaţi abia aşteptau semnalul să treacă înţară să o prade. În vinerea din săptămâna Patimilor, Domnuls-a supus. Sub ochii îngroziţi ai orăşenilor s-a urcat subpază într-o caretă. Fiii, ginerii, nora primului fiu cu copilulde două luni şi sfetnicul credincios Enache Văcrescu au fostduşi în urma lor, în căruţe.

La Ţarigrad a urmat ceea ce azi ştim: martiriul.După lungi torturi în închisorile de la Forneta,

Edicule, Galata, Groapa Sângelui, cu propuneri de trecerela mahomedanism, s-a dat sentinţa: decapitarea. La15 au-gust 1715 de ziua Sfintei Marii, onomastica Doamnei şi ziuacând Constantin împlinea 60 de ani a avut loc execuţia.După două secole şi ceva, în 1992, Biserica i-a canonizat.Nu s-au lepădat de credinţă. Le-a fost mai dragă decâtviaţa. Pe Marica n-a întrebat-o nimeni dacă vrea să se lep-ede de credinţă în schimbul vieţii. Pe turci nu îi interesauopţiunile femeilor. Dar noi ne putem îndoi despre ce răspunsar fi dat!? Au obligat-o să asiste la decapitare. Din în-chisoarea Ceauş se vedea bine! Dacă au fost îngroziţi am-basadori straini, obligaţi să asiste, aşa cum au relatatAndrea Meno sau Anton Maria del Chiara, oare ce s-a în-tâmplat cu Doamna? Ce tărie sufletească, ce ajutor divinau făcut sa nu îşi piardă minţile. Probabil că grija pentruneamul ei, fetele rămase şi micuţul nepot Constantin i-audat această formidabilă putere! Poate a contribuit şi fiica eiBălaşa, care a împărţit cu mama sa calvarul închisorilor.Căsătorită în Constantinopol cu un dregător grec,Manolache Lambrino, a fost arestată în martie 1714, laieşirea din biserică, în ziua de Paşte. La închisoarea fe-meilor Ceauş Emini s-a întâlnit cu mama sa. Dupa execuţieau fost mutate la închisoarea Bostangibaşa. De acolo tre-buiau să plece ca roabe. Dar Marica Doamna nu s-a supus.A făcut imposibilul, a mituit gărzile, a făcut rost de 100 depungi cu galbeni, împrumutaţi cu 30 % dobândă şi a căpătatpentru ea şi neamul ei favoarea de a fi trimişi în surghiun.Acolo ar fi rămas până în octombrie 1716. Poate ar fi ajuns


magazin

82

mai repede în ţară dar Ştefan Cantacuzino, uneltitorul, s-aîmpotrivit. După decapitarea acestuia, căci aşa sunt legilenescrise ale dreptăţii, s-au putut repatria din îndepărtatulCaucaz. Au plecat, cu ajutorul Patriarhului ecumenic, îm-preună cu primul domn fanariot, Ion Mavrocordat.

Ajunsă în ţară, Marica Brânvoveanu a începutlupta pentru recuperarea averilor. Nu numai a banilor păs-traţi în străinătate, dar şi a moşiilor. Deşi părea imposibil, afăcut-o. A cerut chiar şi ajutorul împăratului Carol al VI-leaal Germaniei, cunoscut ca Principe al Transilvaniei sub nu-mele de Carol al II-lea. În iunie 1717, a împărţit averea re-dobândită: jumătare fiicelor şi cealaltă jumătate miculuinepot Constantin, a cărui tutelă o obţinuse cu ajutorul Pa-triarhului din Ţarigrad. Acesta i-a fost tot timpul aproape,dovedindu-se un bun creştin şi prieten al brâncovenilor. Da-torită lui, trupurile celor decapitaţi au fost pescuite pe ascunsdin apele Bosforului şi înmormântate creştineşte la o mănă-stire din Halki.

Nu avea linişte Marica. Trebuia să aducă acasă pecei dragi. Câte lacrimi o fi vărsat, căte rugăminţi şi câţi banio fi cheltuit? Dar şi asta a izbutit. Ea, o proscrisă lupta pentruai ei. Pe Sfântul Domn l-a îngropat în taină, aşa cum azi seştie, în ctitoria lor din Bucureşti, biserica Sf. Gheorghe Nou.La 12 iunie 1720, aşa cum e scris pe candela de deasupramormântului, care nu s-a mai stins de atunci. La Hurezi nicinu se putea pentru că Oltenia era pierdută din 1716!

Alături i-a stat a şasea fiică, Bălaşa. Ca şi mama

ei, a preferat să rămână în ţară deşi familiile domnitorilormaziliţi luau drumul oraşelor europene. Urmând exemplulpărinţilor ei, văduvă, lipsită de copii, şi-a dat averea celorîn nevoie. Renumitele Aşezăminte Brâncoveneşti erau locde alinare a suferinţelor celor mulţi şi nevoiaşi. DacăCeauşescu nu le-ar fi demolat şi azi ar fi loc de reper înmedicina noastră. Se spune că terminând acestă mare lu-crare, Domniţa ar fi legat-o cu blestem „să fie ucis cu totneamul lui grabnic şi nemilos în zi de mare sărbătoare”, celce ar distruge-o. Azi mărturie a acelor construcţii a mairămas numai biserica, de o eleganţă rafinată, care îi poartănumele. Şi ea din grija unor valoroşi arhitecţi, care au trans-lat-o undeva mai în faţă, în stânga Tribunalului. Despreacest moment vorbeşte Marilena Tun în articolul „FemeiBrâncovene”. Şi concluzionează: „Suferinţa martirică adomnitorului s-a înfăptuit prin marile femei brâncoveneBălaşa şi Maria, două suflete obligate să retrăiască mereuoroarea morţii celor dragi fără să poată părăsi vreo clipătemniţa propriilor însingurări şi gînduri apăsătoare”.

Anul Brâncoveanu nu se putea să nu readucă înamintirea noastră figura celei care i-a fost tot timpul alături.Şi gândul nostru se poate duce departe peste aproape douămilenii. Atunci când femeile dace, care au luptat de multeori alături de bărbaţii lor, au fost la fel de chinuite ca şidoamna Marica. Punte peste vremuri, de la înaintaşii noştrispre noi, exemplul acestor femei ne spune ca acest neamnu va muri nicicând!

Constantin Brâncoveanu şi Brăila

prof. Adriana Grigorescu

Situat la locul de întâlnire a trei provincii is-torice, Ţara Românească, Moldova şi Dobrogea,judeţul Brăila reprezintă una din cele mai vechi unităţiadministrativ-teritoriale ale ţării. Datează de la înte-meierea Ţării Româneşti (1330), când s-au înfiinţataceste unităţi administrative Aşezarea Brăila, unde îşiavea reşedinţa pârcălabul, a dat numele său, judeţului,câmpiei şi bălţii.

Prima menţiune documentară certă a oraşuluieste din 20 ianuarie 1368, când domnul VladislavVlaicu dă privilegiu comercial pentru negustoriibraşoveni, care pot vinde şi cumpăra în ŢaraRomânească şi să exporte mărfurile lor per viamBraylam. Constantin C. Giurescu în Istoricul oraşuluiBrăila consideră că numele de persoană Brăila estetipic românesc, face parte din categoria foarte vechea numelor de persoană terminate în ai (Niculai, Mihai,etc.).1


magazin

83

Brăila este ca târg şi port, mai veche decâtstatul Ţării Româneşti , având în 1330, deja o anumităînsemnătate. Forma judeţului este un pentagon nereg-ulat, formând un şes întins întrerupt numai de luncileapelor Siret, Buzău, Călmăţui şi Dunărea.

Un eveniment deosebit a avut loc în timpuldomniei lui Radu Paisie (1535-1545) când are locîntre iunie 1539 şi 30 oct. 1540 ocuparea oraşului şi ateritoriului înconjurător de către turci, care zidesc ocetate de zid şi formează în jurul ei o raia ce depindeaadministrativ de această cetate. Domnul Radu Paisiea pierdut temporar domnia în iunie 1539 însă vareveni cu ajutor turcesc. În schimbul acestui ajutormilitar, turcii îi cer Brăila iar domnul este de acord.2

Turcii i-au spus Ibrail şi au stăpânit-o până în1828.

Brăila şi raiaua alcătuiau un serhat, adică ocetate din margine, ca şi Giurgiu, Turnu, Chilia,Cetatea Albă şi era administrată de un nazâr, adică deguvernator sau administrator. Dar, nazârul Brăileiavea şi atribuţii militare. Justiţia era atribuită cadiului.În ceea ce priveşte autoritatea tutelară, cetatea şi ra-iaua Brăilei depindeau de sangiacatul de Silistra.

Raiaua Brăilei a fost cea mai întinsă dintrecele trei înfiinţate pe teritoriul Ţării Româneşti. Eacuprindea în 1781, 55 de sate, faţă de 35 câtecuprindea raiaua Giurgiului şi numai 3 ale Turnului.3

Raiaua mai cuprindea proprietăţi întinse îm-părţite ca fiefuri (has-uri) membrilor familiei sultan-ului (Odaia Vizirului) şi înalţilor dregători musulmani.

Numărul satelor din raia era în raport cu vre-murile de război, din cauza distrugerilor şi prădării.Astfel, harta făcută de ofiţerii austrieci în 1789,cuprindea numai 35 de sate şi silişti. Hotarul raialeiîncepea de la malul Siretului, nu departe de vărsarearâului Buzău, tăia drumul Măxinenilor şi al Gradiştei,ce ducea la Râmnicu Sărat, şi apoi, sub formă desemicerc mergea până la Dunăre, nu departe de for-marea Bălţii Brăilei, iar partea nordică ţinea cursulSiretului până la Dunăre. Multe sate din raia aveaunume turceşti: Odaia Paşei, Nazâru, Nadir, OdaiaVizirului, Osmanu, Imina, etc.

Războaiele ruso-turce 1710-1711, din timpuldomniilor lui Dimitrie Cantemir în Moldova şi Con-stantin Brâncoveanu în Ţara Românească au adusmari distrugeri oraşului şi cetăţii din Brăila. Spre de-osebire de Dimitrie Cantemir, care a avut o atitudinedeschisă de partea ruşilor, Constantin Brâncoveanu afost rezervat, aşteptând cu oastea în tabăra de la Urlaţi.Dar, spătarul Toma Cantacuzino, care îi era rudă a

pornit cu o parte călărime de partea ruşilor. La Iaşi l-a întâlnit pe Ţarul Petru I şi l-a îndemnat să ocupeBrăila. Ţarul a fost de acord şi i-a dat un corp de oaste,cam 8000 de oameni conduşi de generalul Rőnne şiîmpreună cu detaşamentul lui Toma Cantacuzino(4000 de oameni) au atacat portul şi Cetatea Brăileipe 12 iulie 1711. Comandantul turc Daut Paşa a fostde acord la început să se predea fără luptă cu o armatasa, având în schimb, dreptul de a se retrage pesteDunăre. Dar s-a răzgândit şi a începutul asaltuluiasupra cetăţii şi pe 14 iulie, cetatea este ocupată.

Învingătorii au luat pradă bogată şi sepregăteau să treacă peste Dunăre. Dar pe 15 iulie auprimit ştirea despre înfrângerea ţarului la Stănileşti şiîncheierea păcii. Generalul Rőnne a fost nevoit să re-nunţe la cetate şi la robii pe care îi luase. Toma Can-tacuzino a plecat şi el în Rusia, împreună cu DimitrieCantemir. Faptul că această rudă apropiată a lui Brân-coveanu a complotat împotriva turcilor, a fost unuldintre capetele de acuzare menţionate în firmanul demazilire a domnului şi familiei sale în 1714.

Domnul Constantin Brâncoveanu a dat aju-toare materiale pentru refacerea oraşului şi a cetăţiiBrăila. Tot în anul 1711, Brâncoveanu a restabilithotarele Ţării Româneşti cu Raiaua Brăilei pentrusatele de graniţă: Baldovineşti, Nazâru (Siliştea), Sur-dila Găiseanca şi Tufeşti. Satul Baldovineşti se află la12 km de Brăila spre nord-est. Numele său este de laMoş Baldovin, căruia, copil fiind, i-a fost ucis tatăl decătre turci. Hrisoavele ne arată că sub domnia lui N.Mavrocordat, la 1717, s-au restabilit hotarele făcuteîn timpul lui Constantin Brâncoveanu Voievod cu Ra-iaua Brăila.

Cronicarul Dionisie Fotino scria: Şi pe dru-mul Baldovineştilor despre Răsărit s-a pus piatră şipe locul Bisericii de la Baldovineşti, între doi stâlpide piatră s-a pus şi altă piatră, şi de la Baldovineştispre nord este o movilă.4

Nazâru (Siliştea) se află la 12 km nord-vestde Brăila. Se numeşte aşa de la termenul Nazâr, careera administrator al moşiilor sultanului.

Cronicarul Dionisie Fotino scria: Şi în satulCiutaci la movila unde se îngropau turcii era hotarvechi şi la Odaia lui Suliman (Odaia Paşii) s-a făcuthotar.5

Surdila Găiseanca este la 4 km de gara Făurei.Aici era drumul Poştei vechi spre Bucureşti. Aici,Constantin Brâncoveanu şi N. Mavrocordat au pussemne şi pietre şi au făcut movili şi pe Movila Săpatuldespre coastă.6


magazin

84

Tufeşti, care este la 39 km de Brăila, s-anumit şi Ceacâru după numele arendaşului moşiei.Are mai multe movile în jurul său, cea mai cunoscutăfiind Movila Calului, unde se spune că a plesnit (amurit) calul turcului venit să stabilească hătărniciaraialei.

Stabilirea graniţelor de teritoriu între ŢaraRomânească şi Raiaua Brăilei era necesară din cauzajafurilor turceşti.

Cronicarul Dionisie Fotino scria: Şi peMovila Calului s-a pus piatră, tăindu-se Movila îndouă şi rămânând jumătate a turcilor şi jumătate aŢării Româneşti.7

Acelaşi cronicar scria despre Crucea undeDuminica mergeau cei bolnavi înainte de răsăritulsoarelui; se rugau, ocoleau crucea şi cu credinţă sevindecau. Şi vitele bolnave erau aduse la cruce.8

Întotdeauna ce se păstrează în amintirea şipoveştile celor bătrâni se apropie de ceea ce a fost, deadevăr.

O legendă frumoasă legată de domnul Con-stantin Brâncoveanu şi locurile brăilene povesteşte de-spre satul Domniţa, sat component al comuneiRâmnicelu: Domnul Constantin Brâncoveanu aveadomenii întinse în această zonă şi una dintrenepoatele sale a fost răpită de turci şi ţinută în cap-tivitate. În timp ce se îndreptau spre Istanbul, pe ter-itoriul actual al satului au fost ajunşi de un prinţ arab,care contra unei sume mari de bani plătită turcilor arăscumpărat-o. O altă variantă spune că în nordul sat-ului se afla o movilă numită Trei Câini, unde ar fi fostomorâtă nepoata lui Constantin Brâncoveanu, numităDomniţa.9 Satul Domniţa se numeşte astăzi MihailKogălniceanu.

Comuna Râmnicelu este situată în partea nenord-vest a judeţului Brăila, în zona de contact aCâmpiei Buzăului cu Câmpia Brăilei, pe cursul infe-rior al Buzăului.

Tot legat de domnul Constantin Brâncoveanueste podul făcut peste Siret, la locul numit Vadul luiIani, de unde s-a ajuns la numele Comunei Vădeni,care are în componenţă Baldovineşti şi Pietroiu (aflatela 11 km de Brăila). Pe aici treceau poştalioanele din-spre Moldova spre Ţara Românească şi avea o cârci-umă grecul Iani.10

Arhiepiscopul Ioan Cassian al Dunării de Josconsidera pe domnul Constantin Brâncoveanu aldoilea ctitor al Mănăstirii Măxineni cetate de culturăşi civilizaţie Brâncoveanu a dat Mănăstirii ajutoaremateriale consistente şi a realizat reconstruirea chili-

ilor, a zidurilor şi a bisericii.11

Mănăstirea este la 35 km nord-vest de Brăila,pe drumul spre Focşani a fost ctitorită de domnul ŢăriiRomâneşti, Matei Basarab, în 1637. Zidurile înalte şigroase de 1.5 m îi atribuie mănăstirii un rol de apărare,mai ales în faţa năvălirilor tătare. În 1718, când tătariiîntră din nou în Ţara Românească, domnul NicolaeMavrocordat va trimite pentru tratative doi înalţi dem-nitari la Mănăstirea Măxineni, ceea ce arată impor-tanţa locului. Biserica Mănăstirii are hramul SfântulIoan Botezătorul şi... În 1917 a avut de suferit dincauza bombardamentului armatei germane, când seprăbuşesc zidurile, iar armata rusă distruge un depozitde muniţii. După 1990 au loc ample lucrări de restau-rare şi în 2004 are loc sfinţirea mănăstirii în prezenţalui IPS Cassian al Dunării de Jos, moment în careprimeşte al doilea hram al Sf. Voievod Ştefan celMare.12

Istoricul Nicolae Iorga spune Domnia luiConstantin Brâncoveanu este o monarhie culturală.El a vrut să reînvie ceva din splendoarea Bizanţului.

Doina Mândru, istoric de artă şi Director alComplexului Mogoşoaia scria: a fost singurul domncare nu a scos sabia din teacă, un om blând şi iubitorde oameni, de cultură şi de biserică. Are 45 de ctitorii,din care 25 directe şi 20 cu intervenţii.

Poetul Ioan Alexandru în poezia Hurezi:Nu după războaie a ctitorit...Ci din tihna bucuriei luiDin credinţa sa după Dreptate.

Note explicative1. Constantin C. Giurescu, Istoricul oraşului Brăila, Editura Şti-inţifică, Bucureşti, 1968, p. 38.2. Idem, p. 67-68.3. Ioan Munteanu, Studiu monografic. Brăila, Editura Proilavia,Brăila, 2009, p. 15.4. Nae A. Vasilescu, Documente. Însemnări din oraşul Brăila şijudeţul Brăila, Atelierul tipografiei ziarului Curierul Brăila, 1929,p. 68.5. Ioan Munteanu, Nume de sate din Judeţul Brăila, EdituraProilavia, Brăila, 2012, p. 160-161.6. Nae A. Vasilescu, Documente. Însemnări din oraşul Brăila şijudeţul Brăila, Atelierul tipografiei ziarului Curierul Brăila, 1929,p. 141.7. Idem, p. 150.8. Ibidem, p. 150.9. Ioan Munteanu, Nume de sate din Judeţul Brăila, EdituraProilavia, Brăila, 2012, p. 145.10. Ioan Munteanu, Studiu monografic. Brăila, Editura Proilavia,Brăila, 2009, p. 395.11. Arhiepiscop Ioan Cassian, Conferinţă la Muzeul de Istorie,Brăila, 6 dec. 2013.12. Ghidul Mănăstirilor din România, Editura Cartea Ortodoxă,Bucureşti, 2011, p.87.


magazin

85

La poalele Munţilor Căpăţânii, între codriistrăvechi, există un loc sacru, împlinit prin farmecul naturiidar şi prin aureola istorică şi spirituală cu care s-a încărcatde peste trei secole. În acest spaţiu, în care culturaînseamnă în primul rând religie şi artă, drumul gândiriicolective s-a contopit cu cea a unui domn sfânt şi iubitor deneam: Constantin Brâncoveanu.

Cum poţi numi altfel Complexul mânăstirescHurezi, cel mai mare ansamblu monastic de arhitectură me-dievală din Ţara Românească, decât leagănul stilului arhi-tectural brâncovenesc? Aici te cuprinde atât fascinaţia unuihar nestins peste veacuri, a unui superior intelectual, cuma fost Brâncoveanu, cât şi a unui abil şi înţelept domnitor,care a folosit arta şi religia pentru a dura în istorie.

Azi, monument în Patrimoniul UNESCO, Mână-stirea Hurezi înfăţişează, de fapt, apogeul creaţiei geniuluiromânesc de la sfârşitul secolului al XVII-lea. Este, în ace-laşi timp, o convingătoare ilustrare a operei de creaţie spir-ituală multiseculară, pe care în volumul său „Bizanţ dupăBizanţ”, Nicolae Iorga a numit-o „continuarea civilizaţiei ro-mane a cărei moştenitori în Europa de Răsărit sunt românii”.Şi atunci, nu ne putem mira de ce vizitatorii din toate tim-purile au fost atraşi de ctitoria numită de Charles Diehl „ceamai frumoasă din România”. Poate, acum, la an aniversarBrâncoveanu, va intra şi în atenţia acelora, care orga-nizează evenimente pentru oaspeţii ce ne vizitează ţara,pentru călătorii români şi de pretutindeni. Acest monumentreprezintă primul stil românesc, unic în tot spaţiul răsăriteaneuropean, caracteristic prin prelucrarea artistică a pietrei şia lemnului cu motive vegetale şi prin apariţia portretelor vo-tive în pictură.

Mânăstirea Hurezi ctitorită de Sfântul ConstantinBrâncoveanu, luminatul domn al Ţării Româneşti, în aldoilea an al domniei sale, a constituit, în acelaşi timp, şi ofaptă religioasă despre care putem citi în pisania de dea-supra uşii bisericii: „Nu voi intra în sălaşul casei mele, numă voi sui pe aşternutul patului meu de odihnă, nu voi dasomn ochilor mei şi pleoapelor mele dormitoare şi repaostâmplelor mele, până nu voi afla loc Domnului şi sălaş Dum-nezeului lui Iacob”, domnitorul, urmând astfel în cuvânt şifaptă pe proorocul Psalmist.

Construcţia mânăstirii are şi o istorie a sa. A fostsupravegheată, la început, încă din 1690, de ruda sa,marele stolnic Pârvu Cantacuzino, având meşteri ce au con-firmat geniul poporului român, ziditor de spaţii spirituale,cum a fost vătaful zidarilor din acea vreme, Manea sau Is-

trate lemnarul, ori Vucaşin Caragea, pietrarul, toţi pictaţi înpridvorul bisericii, frescă unică prin îmbinarea iconografieireligioase şi a compoziţiei laice, renumită în zona balcanică.Acest gen de realizare a creat apoi o şcoală de pictură, în-fiinţată aici în secolul al XVIII-lea.

Apoi, acestei zidiri, iubitorul de artă ConstantinBrâncoveanu i-a hărăzit şi un rol cultural deosebit. S-a gân-dit să orânduiască şi un spaţiu al cărţii „biblioteca aceastaeste casa cu hrană sufletească ce oferă iubitorilor de culturămasa cea înţeleaptă a cărţilor”. Li se adaugă comorile deartă şi de istorie veche românească, preţioasele icoane şipicturi, muzeul cu obiecte de o valoare inestimabilă.

Dar nu poţi estima importanţa acestui ansamblumânăstiresc în istoria neamului românesc aflat la numai 3km de oraşul Horezu (un alt loc de cultură şi civilizaţie vâl-ceană), decât dacă o vezi cu ochii tăi, îi simţi pulsul pecărările încărcate de ozon, auzind în liniştea nopţii huhuitulhuhurezilor, păsări care, se pare, i-au dat melodioasa den-umire de Hurezi. Aş asemui acest loc sacru şi cu o ade-vărată grădină, care, în accepţia lui Borges, „nu este acărărilor care se bifurcă, ci a celor ce se încrucişeazămereu”.

Ctitorii luminate – Pe urmele lui Brâncoveanu la Horezu

Elisabeta IOSIF


magazin

86

Constantin Brâncoveanu, creştin dăruit şi dăruitorMarin IOSIF, Călăraşi

Cronicarii, contemporanii şi cercetătorii vieţii şi op-erei lui Constantin Brâncoveanu au remarcat numeroaseledaruri omeneşti şi supraomeneşti cu care a fost înzestratde Dumnezeu domnul Ţării Româneşti. Bogăţia materialăşi spirituală i-au adus, în Imperiul Otoman, renumele deAltân Bei, adică „Prinţul Aurului”.

Înmulţind talanţii primiţi de la Dumnezeu, Brâncov-eanu a fost, la rândul său, ctitor de biserici şi mare dăruitorcătre lăcaşurile ortodoxe intrate sub stăpânirea otomană.Bibliotecile mănăstirilor din Sfântul Munte sunt pline de doc-umente care atestă dărnicia voievodului muntean, dar şi decărţile de cult tipărite în cele cinci tipografii din ŢaraRomânească. Se spune că acele cărţi nu au fost puse învânzare, ci au fost dăruite de domnitor şi de MitropoliaUngro-Vlahiei.

La mănăstirea Sfânta Ecaterina din Muntele Sinai,ctitorie a împăratului bizantin de origine dacă Iustinian, segăseşte un frumos portret al domnitorului român şi nu-meroase icoane şi cărţi dăruite de acesta.

În mănăstirile Marea Lavră şi Sfântul Pavel din

Sfântul Munte Athos pot fi admirate două tablouri în careConstantin Brâncoveanu apare împreună cu DoamnaMaria, în amintirea numeroaselor danii făcute acestor lă-caşuri de cult. La mănăstirea Sfântul Pavel se află şi astăziun paraclis şi o trapeză construite cu cheltuiala darniculuidomn.

Cu un an înainte de mazilire, aflând despre icoanafăcătoare de minuni Maica Domnului Cucuzeliţa, care am-intea de Sfântul Ioan Cucuzel (1230-1360), de la mănă-stirea Marea Lavră, din Sfântul Munte Athos, a construit unparaclis pe locurile în care protopsaltul „cu glas îngeresc”,născut într-o familie de vlahi din Balcani, păştea oile cân-tând, atunci când a fost descoperit şi invitat să intre în viaţamonahală. Ne amintim că mama lui Ion Creangă îl îndemnape fiul ei, viitorul scriitor şi povestitor, care avea calităţi decântăreţ bisericesc, să ajungă „un al doilea Cucuzel”.

Poporul român l-a pomenit pe domnitorul Constan-tin Brâncoveanu în cântecele sale epice, simţind că a luptatpentru unirea tuturor românilor şi a tuturor creştinilorortodocşi.

Doamna Maria Brâncoveanu(1659-1729)

CorneliaViorica Popescu(Bucureşti)

Documentele vremii consemnează cămedicul italian Antonio Corea aflase, în timp ceconsulta un bolnav în Constantinopol, vesteacăderii în dizgraţie a domnitorului ConstantinBrâncoveanu. Amintindu-şi de zilele minunatepetrecute la curtea voievodului muntean, italianulriscă şi îl avertizează printr-o scrisoare, ceajunge la Bucureşti cu câteva zile înaintea tur-cilor trimişi să-l mazilească. Vodă citeştescrisoarea „în gura mare, la divanul domnesc, tu-turor sfetnicilor”.

După o scurtă evaluare a situaţiei, fiind înpenultima săptămână din postul Paştelui, dom-nitorul decide să nu se alarmeze, rupescrisoarea şi spune: „Ducă-se dracului, cobitorde veşti rele”. Singura persoană care a presimţit,cu instinctul ei femeiesc, apropierea unei prime-jdii, a fost doamna Maria, care şi-a sfătuit soţulsă meargă la Târgovişte, „căci mai în siguranţă

se simţea lângă graniţa Ardealului, decât înapropierea celei turceşti”.

Nepoata domnului Antonie Vodă dinPopeşti s-a căsătorit cu viitorul domn ConstantinBrâncoveanu în 1674 şi i-a născut unsprezececopii, patru băieţi şi şapte fete. Mamă bună, soţiecredincioasă şi o fiinţă foarte evlavioasă,doamna era frumoasă, bogată şi înţeleaptă.Chipul ei era zugrăvit într-o frescă din paraclisulMănăstirii Văcăreşti din Bucureşti. Încercărileprin care a trecut, pieirea sub ochii ei a celorpatru fii şi a soţului, pierderea întregii averi, aufost supraomeneşti, iar tăria de caracter cu carea îndurat cele mai grele lovituri ale sorţii,aducând totuşi în ţară şi îngropând în taină trupulvoievodului martir, o aşează foarte aproape demartirele creştine şi de sfintele mironosiţe.

Se ştie că a fost capturată şi dusă la Con-stantinopol împreună cu domnul şi cu întreaga


magazin

87

familie. Închisă mai întâi la închisoarea femeilor,Ceauş Emini, apoi la închisoarea „datornicilorsultanului”, Başbachi Culi, obligată să asiste lamartiriul fiilor şi al soţului, doamna Maria a fostşi ea condamnată la moarte. Sentinţa a fost însăschimbată în închisoare pe viaţă la închisoareaBostangi Başa. Apoi a fost declarată roabă şi afost exilată în Caucaz, la Kutias, pe ţărmul MăriiNegre cel mai depărtat de Ţara Românească. Areuşit să obţină răscumpărarea cu 100 de pungide galbeni, împrumutate din Istanbul cu dobândăde 30%.

Imediat ce turcii au fost învinşi de aus-trieci, revine în ţară, în noiembrie 1716, în-soţindu-l pe viitorul domnitor Ioan Mavrocordat.Deşi era o văduvă „nenorocită şi săracă”, esteprimită în ţară şi Bucureşti cu multă dragoste şirespect.

Alături de încercarea de a recupera moşi-ile şi averile familiei, s-a ocupat de creşterea şi

educarea nepotului ei Constantin şi de aducereaîn ţară a osemintelor soţului ei, care fuseserăpescuite din apele mării de nişte creştini şi în-gropate într-o mănăstire ctitorită de împăratulbizantin Ioan Paleologul, aflată pe o insulă dinMarea Marmara.

Cu mari cheltuieli şi cu deosebite pre-cauţii, osemintele au fost aduse şi îngropate întaină, în 1720, în Biserica Sfântul Gheorghe Nou,ctitorită de Constantin Brâncoveanu. Cavoul pecare domnitorul şi-l pregătise la MănăstireaHorezu a rămas gol, pentru că Oltenia fusese ce-dată Imperiului Habsburgic după pacea de laPassarowitz din 1716.

Taina mormântului a ajuns să fie aflatăabia după două secole de la martiriul Brâncove-nilor, în 1914, descoperirea fiind făcută de VirgilDrăghiceanu. După moartea sa, în 1729, fiica ei,Domniţa Bălaşa avea să continue eforturile decinstire şi de pomenire a martirilor brâncoveni.

Cei aproape douăzecişişase de ani ai domnieilui Constantin Brâncoveanu au fost marcaţi de schim-bări profunde ale sferelor de influenţă ale marilor put-eri ale vremii în partea de răsărit a Europei. ImperiulHabsburgic începuse recucerirea Ungariei, Crişanei,Banatului şi altor ţinuturi ocupate de turci. Rusia seapropia de graniţele Moldovei şi căuta să-şi impusăpropriile interese. Restaurarea Vechii Dacii, reuşită decătre Mihai Viteazul, a fost prea scurtă şi trebuia con-tinuată.

La curţile regale ale Franţei şi Poloniei, lacurţile imperiale ale Austriei şi Rusiei, se lucra intensla scenariile reconstituirii unui ducat sau regat al Da-ciei, care urma să aibă un rol geopolitic de echilibrare,dar în cadrul sferei de influenţă şi sub conducerea unuimare duce din familia imperială iniţiatoare. Serviciilede informaţii ale domnitorului muntean au aflat deaceste proiecte şi au căutat să consolideze unitateaspirituală a tuturor românilor prin limbă, credinţă şicultură, pentru a asigura un „conţinut românesc” con-sistent în cazul punerii în practică a unuia din acestescenarii.

În primele luni ale domniei sale, la Bucureştia apărut prima traducere integrală a Bibliei. Se spunecă Duhul Sfânt coboară deplin asupra unei limbi odatăcu traducerea Sfintei Scripturi. Această traducere, ală-turi de numărul mare de cărţi bisericeşti tipărite înlimba română, au contribuit la constituirea şi propa-garea limbii literare româneşti în tot spaţiul etnic şispiritual al românilor, atât din interiorul, cât şi dinafara celor trei principate româneşti.

Diplomaţia Ţării Româneşti căuta să păstrezerelaţii bune cu Imperiul Otoman, cu imperiile ţarist şiaustriac, cu regatele polonez şi francez, dar o făcea înprimul rând pentru promovarea intereselor tuturorromânilor.

Politica de apropiere faţă de Rusia a domni-torului Moldovei Dimitrie Cantemir era văzută de laBucureşti ca o mişcare centrifugă, o acţiune riscantăşi periculoasă, o sfâşiere a unităţii româneşti. Aventurarăsăriteană a lui Dimitrie Cantemir i-a permis acestuiasă alăture titlului de voievod moldovean, titlurile deprinţ moscovit şi de academician berlinez, darMoldova a intrat mai devreme în „epoca fanariotă”,

Constantin Brâncoveanu şi unirea spiritualăa locuitorilor Vechii Dacii

prof. dr. Mihai Popescu,Biblioteca Militară Naţională


magazin

88

iar suferinţele moldovenilor au durat peste un secol.Deoarece românii ortodocşi din Ardeal ţineau

de Mitropolia Ungro-Vlahiei de la Bucureşti, domni-torul muntean a încercat să împiedice unirea cu bis-erica Romei a unei părţi a românilor ardeleni. Aflândde tratativele secrete dintre episcopul Atanase Anghel(întronizat la Bucureşti şi poreclit „Satanase”, dupăsemnarea „unirii cu Roma”) şi reprezentanţii BisericiiCatolice, Brâncoveanu îl trimite pe Mihail Ist-vanovici, călugăr tipograf şi ucenic al viitorului epis-cop şi mitropolit Antin Ivireanu, în Ardeal, pentru a-iconvinge pe preoţii ortodocşi români şi pe stareţiischiturilor şi mănăstirilor româneşti să nu scindezeBiserica Ortodoxă.

În ciuda acestor eforturi de păstrare a unităţiispirituale, Moldova s-a aliat cu Rusia, iar episcopulAtanase şi mai mulţi protopopi au semnat „unirea cuBiserica Romei”. Renaşterea culturală generată de

Şcoala Ardeleană ne-a apropiat de civilizaţia occiden-tală, dar a constituit şi o ruptură a unităţii românilordin Ardeal, Banat, Crişana şi Maramureş, o rană carea fost închisă forţat în perioada comunistă, dar caremai sângeră şi astăzi, după mai mult de trei secole.

Cărţile tipărite în Ţara Românească au circu-lat intens în Moldova şi Ardeal, însă au ajuns şi la pre-oţii şi la comunităţile româneşti mai depărtate, dinPeninsula Balcanică şi din Orientul Mijlociu. Daniiledomnitorului muntean au susţinut bisericile şi mănă-stirile ortodoxe din Imperiul Otoman, de la MunteleAthos până la Mănăstirea Sfânta Ecaterina (unde segăseşte unul dintre cele mai frumoase portrete alevoievodului). Domnia lui Constantin Brâncoveanu afost o etapă importantă a realizării unităţii spiritualea tuturor românilor, atât de necesară pentru evoluţiaulterioară a neamului românesc.

CONSTANTIN BRÂNCOVEANU ŞI ARDEALUL

Domniţa Raţiu

Constantin Brâncoveanu s-a născut la 15august 1654, în judeţul Olt de astăzi, în satulBrâncoveni. Era din „os domnesc”, tatăl săutrăgându-se din neamul Basarabilor, iar mamasa din neamul Cantacuzinilor. Tatăl său moare întimpul răscoalei seimenilor, la un an de lanaşterea sa, fiind încredinţat spre educaţiefratelui mamei sale, Constantin Cantacuzino. Lavârsta de20 de ani, în anul 1674, se căsătoreştecu Maria- Marica, fiica lui Neagoe din Popeşti,nepoata domnitorului Antonie Vodă, fiind binecu-vântaţi de Dumnezeu cu 11 copii, patru băieţi,Constantin, Ştefan, Radu şi Matei, şi şapte fete,Stanca, Maria, Safta, Ancuţa, Elena, Bălaşa şiSmaranda. Chiar mai înainte de a fi numit domn,Constantin Brâncoveanu şi-a impus ca misiunepersonală apărarea ortodoxiei, considerând căromănii ardeleni vor fi perduţi dacă îşi vor lepădacredinţa strămoşească.

Boierii din opoziţie car-l voiau domn penevârstnicul fiu al lui Şerban Cantacuzino - Ior-dache, sau pe ginerele acestuia - aga ConstantinBălăceanu, se refugiază în Ardeal, sperând săfie sprijiniţi de imperiali. Voievodul se supără peşcheieni că îl găzduiesc pe Bălăceanu cu familiasa, dar după moartea acestuia în 1690, Brâncov-

eanu le acordă ajutorul şi protecţia sa, mai alescă aceştia se confruntă cu mari presiuni legatede catolicizare.

Domnia de 26 de ani a lui Brâncoveanueste caracterizată de înflorirea culturală şi reli-gioasă, dovedindu-se un bun gospodar al avuţi-ilor tării sale, instaurând o epocă de prosperitateşi pace.

Datorită faptului că Valachia era strânsăîntre chingile a trei imperii veşnic cu ochii şi cughearele gata de pradă, vodă Brâncoveanu aavut o activitate diplomatică intensă, ce a cuprinstoate capitalele importante ale Europei. Diplo-maţia lui Constantin Brâncoveanu a fost remar-cabilă şi pentru că a reuşit ca timp de un sfert deveac să menţină fragilul echilibru politic, frânândexpansionismul otoman care dorea să trans-forme ţările române în paşalâcuri, demonstrândimperialilor dar şi Rusiei ţariste că ţările românetrebuie să fie semiindependente, fiind state tam-pon între aceste mari imperii.

Încă din 1689, la puţin timp după urcareape tron, Constantin Brâncoveanu încearcă să-iconvingă pe imperiali să trimită forţat pe agaBălăceanu şi pe ceilalţi boieri în Valachia, daraceştia reuşesc să rămână la Braşov, aga


magazin

89

Bălăceanu devenind colonel în armata chesaro-crăiască, iar din februarie 1689 chiar general altrupelor imperiale pentru Valachia. Este informatdespre aceasta şi despre faptul că austriecii aucomandat ducelui de Baden, comandantulsuprem al armatelor imperiale, să-l trimită pegeneralul Donat Heissler, comandantul trupelordin Transilvania să vină cu armată în Valachia.Deşi nu-i convine, Brâncoveanu cere ajutor de laturci şi tătari, nemaiputându-şi folosi diplomaţiaîn acest caz. Aga Bălăceanu împreună cu boieriiromâni aflaţi la Braşov, aliaţi cu el, se alăturăoştirii austriece. Astfel Brâncoveanu este silit săapeleze la turci, dar ştiind că aceştia doreau săaşeze în scaunul de voievod al Ardealului pe gro-ful Emerik Tokoly, oferă acestuia sprijinul săuarmat, acceptând chiar şi alăturarea în luptă a„curuţilor” grofului.

Oştile generalului Donat Heissler şi a co-mandantului transilvănean Mihail Teleki pornescspre Tohan, sat vecin cu Zărneştii. Aceştiapăzesc toate trecătorile pentru a nu permite tru-pelor conduse de Brâncoveanu şi aliaţilor aces-tuia să intre în zonă. În 8/18 august,Brâncoveanu şi aliaţii săi ţin sfat hotărând strate-gia de luptă. Astfel se retrag pe ascuns, oştilebrâncoveneşti pregătite să treacă pasul Buzăuluiîşi deviază drumul pe la Cetatea Negru-Vodăspre Bran şi cad pe neaşteptate, pe căi neştiutede duşmani între Tohan şi Zărneşti. În acest timp,o parte a oştirii lui Brâncoveanu, Tokoly oasteaturcească şi cea tătărască condusă de fiul maimic al hanului atacă necontenit trecătoarea Bran,lăsând să se creadă că aceasta era oaste, caBrân coveanu în fruntea oamenilor săi să poatătrece hotarul muntos printr-un loc nepăzit. Gen-eralul Heissler inspectează pasul Bran la 27iulie/6 august, dispunând aici de 2000 decălăreţi, 200 de puşcaşi şi 15 steaguri de secui.Trimite apoi călăreţii de la Bran la Timiş, aducela Bran oastea lui Gabriel Bethlen de la Făgăraşşi cere cancelarului Teleki să i se alăture cuoastea transilvăneană. Drumul folosit de Brân-coveanu pentru a ajunge la Zărneşti nu era şi nueste cunoscut . Niciun cronicar al timpului nuoferă elemente toponimice. Cronicarul Cserei,martor al evenimentelor menţionează că oastealui Brâncoveanu a trecut în trei zile în Ardeal „peunde nu avea cum să fie umblat oaste sau omcălare, ci doară nici pedestru vreodată. Înge-nunchind câte unul şi legând arbori (lemne) decozile cailor, aşa s-au slobozit la şes”.

Bătălia începe în 11/21 august 1690, într-o zi de luni. Protopopul Vasile Hoban, cronicaruldin Şcheii Braşovului stabileşte că bătălia s-apurtat „seara la apusul soarelui”. CronicarulRadu Popescu spune că a durat doar un ceas,în timp ce Radu Greceanu apreciază duratabătăliei la doar o jumătate de ceas. A doua zi,Brâncoveanu participă cu avangarda sa la „săr-bătorile romăneşti” de la Turchrş-Săcele, Teliu şiPrejmer. În tabăra de la prejmer începe demer-surile pentru restabilirea legăturilor cu imperialii.În 11/21 septembrie, Brâncoveanu participă lasolemnitatea instalării lui Emerik Tokoly caprincipe al Transilvaniei ce a avut loc la Cristian,lângă Sibiu. De faţă au fost şi hanul tătar şi căpe-teniile oştilor biruitoare. Nişte turci aduc voievo-dului muntean capul agăi Constantin Bălăceanu,fusese ucis când se străduia să descalece de pecalul său, pe jumătate scufundat într-o baltăspune Anton Maria del Chiaro.

După încheierea luptei de la Zărneşti din1690, luptă la care voievodul a participat directscoţând pentru prima data sabia, nu mai arenicio luptă cu nimeni, realizând pe căi diplomat-ice o etapă de relaţii paşnice chiar şi cu imperialiicare îi dau la 30 ian. 1695 titlul de principe alSfântului imperiu, cu dreptul de a purta titlul „Ilus-trisimus”, care completa pe cel primit în 1679, denobil ardelean, urmat de cel de conte pe care îlprimise în 1688. cărora li se adaugă încă douădiplome pentru o eventuală retragere la Braşov(în 1707 şi în 1711). După bătălia de la Zărneştise gândeşte să se retragă spre Ardeal.Moştenise de la bunicul său moşia de la Sâm-băta de Sus unde construieşte o mănăstire,cumpără încă o moşie la Poiana Mărului, În 1701cumpără case în Şchei şi un han în Bartolomeu.Instalează în case pe cele două fiice ale sale An-cuţa, căsătorită cu boierul moldovean NicolaeRuset, şi Bălaşa, căsătorită cu negustorulManolache Lambrino. Aduce la Bucureşti dinŞchei pe fraţii David şi Teodor Corbea, împreunăcu tatăl lor Ion Corbea, pe care-i foloseşte cadiplomaţi în relaţiile sale cu alte ţăti şi mai alescu Rusia.

Tot mai încolţit de duşmanii săi, invidiat şitrădat, Brâncoveanu este mazilit şi dus la Con-stantinopol, unde este torturat şi ucis împreunăcu cei patru fii ai săi. Au murit ca martiri ai ortoxieişi au fost canonizaţi în anul 1992. Sunt prăznuiţila 16 august.


magazin

90

Poporul român - care s-a format şi dez-voltat odată cu creştinismul, a ştiut de-a lungulexistenţei sale bimilenare să-şi cinsteasca şiconducătorii, onorându-i pentru faptele lor de-osebite.

Anul acesta, pe 15 august, noi vomcomemora 300 de ani de la tragica moarte adomnitorului C. Brâncoveanu-Basarab şi a fiilorsăi şi a credinciosului vistiernic IonacheVăcărescu.

La 20 iunie 1992, sinodul Bisericii Orto-doxe Române a decis includerea lor în calendar,sub numele de „Sfinţii Mucenici Brâncoveni”, iarprin Hotărâre de Guvern - anul 2014 a fost de-clarat - Anul Brâncoveanu, având în vedere con-tribuţia majoră a voievodului la dezvoltareamaterială şi spirituală a românilor.

Trebuie să reţinem că domnitorul Brân-coveanu a căutat şi a reuşit să dea o cât maimare strălucire epocii sale pe toate planurile -economic, cultural, artistic, politic, diplomatic.

El poate fi considerat ca unul din cei maiimportanţi conducători ai timpului său, putând ficomparat pentru faptele şi realizările sale cu ceimai însemnaţi suverani europeni.

Brâncoveanu era prezent în conştiinţaconcemporanilor săi ca un om distins, plin devigoare, frumos, zvelt, cu gesturi alese, in-teligent, cultivat, vorbind limbile greacă, turcă,latină, italiană.

Prezenţa sa în public era deosebită,apărea în haine alese, după moda orientală, eraînsoţit în deplasarile sale de o gardă călare for-mată din 30-40 boieri.

În cei 26 ani de domnie - 1688-1714 - arealizat lucruri deosebite pentru români, care l-au apreciat deosebit atât în timpul vieţii sale, darmai ales dupa moartea sa tragică.

Personalitatea sa a fost reliefată în modcontradictoriu de contemporanii săi.

Astfel, cronicarul Radu Popescu - un ad-versar şi detractor al domnitorului scrie că: „Brân-coveanu nici bunătate sufletească n-a arătat înviaţă în domnia lui...”.

În schimb, Radu Greceanu afirmă cate-goric că „Domnul avea o fire amabilă, blândă,fiind curtenitor şi generos cu toţi”.

La rândul său, florentinul Antonio MariaDel Chiaro, secretar mulţi ani al domnului, apre-cia că acesta: „A fost unul din cei mai buni domnipe care i-a avut Valahia”.

Prin realizările sale, domnul român nueste cu nimic mai prejos de marii săi contempo-rani din Europa acelui timp.

Din păcate, domnul român a avut osoartă tragică, pierind împreună cu cei patru fiiai săi - Constantin, Ştefan, Radu şi Matei, şi curuda sa, vistiernicul Ionache Văcărescu.

La aceasta au contribuit, pe de o partedisensiunile, certurile interne dintre fracţiunileboiereşti, trădarea odioasă săvârşită de rudelesale de sânge - boierii Cantacuzino, iar pe dealtă parte conducătorii turci în frunte cu lacomulşi sacerdotul sultan Mehmed şi sângerosul vizir- Gin Ali-Paşa.

Trădarea este unul din păcatele omeneşticele mai grave, ea a fost prezentă în viaţa multorpopoare, în toate epocile, provocând multădurere şi suferinţă, inclusiv poporului român.

Cum a rămas, cum s-a perpetuat înconştiinţa românilor moartea eroică a Brâncove-nilor? Ce avem noi, cei de astăzi, din martiriullor?

Pe 10 aprilie 2014 - am lansat cartea in-titulată „C. Brâncoveanu, martirul şi sfântulromânilor” în catedrala din Roşiorii de Vede, lacare a participat un numeros public, cartea fiindprimită cu emoţie şi apreciată unanim.

Cum este privit astăzi sacrificiul Brân-covenilor reiese dintr-o întâmplare la care, dacă

C. Brâncoveanu - în conştiinţa românilor

prof.Vlad Gheorgheprof.Scarlat Ion


magazin

91

nu aş fi fost martor ocular, nu aş fi crezut că afost posibilă.

Într-o duminică din luna martie, am mersîntr-un parc din Bucureşti, având asupra meaproaspăta carte despre C. Brâncoveanu.

Lângă mine s-au aşezat câţiva oameni învârstă, care au început să vorbească desprediferite subiecte, inclusiv despre domnitorulBrâncoveanu. Am intervenit şi eu, le-am arătatcartea cu fotografiile din ea şi la cererea lor le-am vorbit despre tragedia Brâncovenilor cu amă-nunte din izvoarele istorice. Între timp, în jurulnostru s-au adunat mai multe persoane. La unmoment dat, un domn care ne-a spus că are 86de ani şi că este dintr-un sat din Oltenia, a în-ceput să recite versuri dedicate lui C. Brâncov-eanu din balada populară dedicată acestuia, pecare ne-a spus ca a învăţat-o când avea 10 ani.Pentru a fi auzit de asistenţa tot mai numeroasă,s-a urcat pe o bordură şi cu o voce caldă, melo-dioasă, deosebită, cu inflexiuni surprinzătoare,recita cu atâta pasiune, trăind şi vibrând de emoţie,iar la sfârşit a izbucnit în plâns, la versurile:„...Împărate, dumneata,Nu-mi dăruiesc eu ţara,Ţara şi bogăţia,Care beau, mănânc din ea.Fă cu mine ce oi vrea,Nu mă dau în legea ta!”

A intervenit apoi o doamnă în vârstă, care

a cerut voie să cânte vestita baladă populară, şispre uimirea asistenţei ce ajunsese la circa 60-70 persoane, a cântat atât de frumos, de melo-dios, impresionând asistenţa, mulţi având ochiiplini de lacrimi. Aceeaşi doamnă a cerut celorprezenţi să depună flori pe mozaicul de la in-trarea în parc, unde se aflau înscrise numeleunor mari oameni de cultura şi politicieni românipe lângă care oamenii treceau nepăsători. Toatăsuflarea prezentă, ne-am deplasat la chioşcul deflori de la intrarea în parc, iar pătratul unde eraînscris numele lui C. Brâncoveanu a fost acoperitde florile primăverii. Am trăit unul din cele maiemoţionante momente din viaţă.

Au trecut 300 de ani de la tragicul sfârşital Brâncovenilor. Noi, cei de astăzi, urmaşiiacelor eroi, oare nu avem nimic de învăţat dinaceastă dramă? Nu credeţi fraţilor că este timpulsă ne întoarecem în umilinţă, smerenie şi as-cultare la Dumnezeul nostru? Nu credeţi căevenimentele ce au loc sub privirea noastră nearată că trebuie să se producă o schimbare fun-damentală în viaţa noastră de fiecare zi? Nu cre-deţi că trebuie să ne întoarecem la Dumnezeulînaintaşilor, străbunilor, pentru a fi demni de ei,să ne putem salva sufletele?

Părintele nostru, martirul nostru, sfântulnostru ne priveşte din cer şi aşteaptă să fimdemni de el şi de fiii săi.

Dumnezeu să binecuvânteze pe români.


magazin

92

Povestea ultimului Basarab

Gheorghe SPORIŞ (membru al Cercului de la Râmnic: „ROMÂNIA, GRĂDINA MAICII DOMNULUI”)

- Rezumat -

Povestea este leacul împotriva uitării. Cuea ne „vaccinăm” copiii înainte ca ei să fi învăţatcititul pentru desluşirea slovei scrise. PrinPoveste aflăm adevărul despre noi înşine, de-spre lumea în care am intrat şi-am luat-o treptat,legitim, dăruită cu încântare, in posesie. Mai apoicând intrăm întru trăirea credinţei în care am fostbotezaţi, vedem pe murii bisericii scriptura şi as-cultăm predicile despre viaţa sfiinţilor şi a celordrepţi. O lume cândva reală, pare o Poveste fru-moasă, din ce în ce mai tâlcuită. Dar tălmă-ciuitorul ştie să ne deslege cele ascunse, el fiindiniţiat şi instituit să o facă. Pentru scoaterea dinscena ruinii. ”Pentru lichidarea unui popor se în-cepe prin a-i altera, a-i şterge memoria...” [1].Într-o uniune de state, pentru a topi... „diversi-tatea” în ceva propriu „Uniunii” se formulează „di-rective” [2], cum a fost şi aceea scrierii istoriei,cu efectele ei nocive, prin interpretarea şi apli-carea ei abuzivă (vezi scandalul alternativelor!!!).Scoaterea mitului, legendei, a poveştilor, demiti-zarea istoriei, într-un cuvânt, devenise înţelesulultim al „directivei” pentru cei sincronizaţi imediat– duşmanii protocronismului. Şi aşa dispăreauvoievozii din filele de manual, ori erau substituiţicu personaje cu ardere instantanee din spaţiulpublic al prezentului.

Pentru continuitatea spiritului locului ceiiviţi din huma locului trebuie împărtăşiţi cuPovestea locului indiferent de recomandările sa-vante!). Nimeni nu interzice formatorului deconştiinţe să spună Povestea sa moştenitorului,ca pe o datorie a ştafetei legiuită de obiceiulpământului.

Avem o pilduitoare „poveste” lăsată degenialul Mihai Eminescu (contestat înainte de afi fost descifrat de „internaţionaliştii”, născuţi dinpleava vânturilor risipitoare!) „Povestea Dochieişi ursitorile” [3]. Aici aflăm printr-o alegorie su-perbă, că venim de foarte departe, îndurând pâr-

joliri vrăşmaşe, dar renaştem cu fiecare copil alDochiei (Dacia, devenită România) atunci când,cel ursit, în legea pământului, devine nemuritor.Mai înainte vreme, contrazicând spiritul unor Pa-trii politice [4] (cu principiul machiavelic al „scop-ului care scuză mijloacele”) Neagoe Basarab...povestea buna rânduială fiului său Teodosie, iarîntr-o noapte de taină, Grigore Alexandrescu laCozia... se întreabă, în tumultul paşoptist şi în„ceasul nălucirei” „urmaş e al Daciei, sau eMircea cel Bătrân?” [5].

Credem că spiritul patriei străbune sesălăşuieşte în răsuflarea vie a neamului povest-tor. Miile de variante ale baladei Mioriţa, poveştiledespre eroii şi sfinţii români, legendele şi miturile(vezi Mitologia României a lui Romulus Vulcă-nescu), scrierile esenţiale ale cronicarilor şipoeţilor naţionali, din toate vremurile, sunt leacuride întărire firii noastre. În acest mod vom povestiaici despre ultimul Basarab: ConstantinBasarabă Brâncoveanu (1688 – 1714) în anul încare trei veacuri încheiate se rotunjesc de lamartiriul său, din 15, August 1714, în ziua cândar fi împlinit 60 de ani şi în care şi-ar fi serbat pedoamna sa la ziua Adormirii Maicii Domnului; Elconfirmă la început de secol al XVIII-lea, conti-nuitatea legii pământului cu alegerea Domnitoru-lui, dar este şi moment de răscruce cu rupereafirului pentru aproape 150 de ani, până laalegerea lui Al. I. Cuza.

Martiriul său l-a făcut însă nemuritor, l-adus în ceata sfintilor şi în povestea nemuritoare,cea dăruită de ursitoare fiilor adevăraţi şi Dacieinemuritoare.

Povestea noastră, despre ConstantinBrâncoveanu, numit de noi ultimul Basarab, a în-ceput a fi povestită la Congresul de Dacologie dela Buzău ( ). Atunci, Cercul de la Râmnic: „Româ-nia Grădina Maicii Domnului”, cu susţinerea Fo-rumului Cultural al Râmnicului si a daciştilor


magazin

93

(„ucenicii” pr. Dumitru Bălaşa), întruniţi în reuni-unea lor anuală, la Cozia, în 31, iulie 2013, prop-unea CONGRESULUI ca între temele dedezbatere a viitorului să fie inserate şi cea dedi-cată lui Constantin Basarab Brâncoveanu, ul-timul Basarab într-o continuitate, venind dinspresubstratul geto-dacic, perpetuaţi printr-o lege apământului.

Apelul avea în vedere (s-a depus cu aceaocazie un APEL! scris în numele celor menţion-aţi) şi susţinerea iniţiativei lansată şi susţinută şide noi de mai multă vreme, pentru aducerea„unui pumn de ţărână” din trupul... spiritualizat aldomnitorului martirizat în mormântul gol, aştep-tându-l de trei veacuri, la Horezu.

Oltenia de sub munte, ţară„băserîbească” este moşie şi loc de retragere ti-hnită a Basarabilor... emblematici: MateiBasarab, la Arnota – unde de 360 de aniveşniceşte din „cuibul de vulturi” (peste un dealdepărtare de Horezul în aşteptarea lui Constan-tin Brâncoveanu); Mircea Basarab, cel Mare şiBătrân – la Cozia şi el la câteva ore de merscălare.

B. P. Hasdeu, cel ce va fi conceptualizat„teoria substratului” şi va fi dat Istoria Criticii aromânilor, la momentul nevoii (Congresul de laBerlin din 1878) şi va fi organizat instituţiaArhivelor Naţionale ale României, dădea ca orig-ine a Basarabilor, Glogora din Gorj în amintitaOltenie de sub munte, plină de ctitoriibasarabeşti şi de timpuri basarabeşti puse desămânţă.

*Constantin Basaraba Brâncoveanu este

ales domn de boierii cei mari ai ţării, numita „par-tidă naţională” [5] în legea îndătinată a pămân-tului.

Transmiterea scaunului domnesc, nu eraereditară. Domnitorul trebuia ridicat pe tron dintrecei destoinici şi cu influenţă asupra întreguluineam vlastelin, adică marile neamuri boiereşti,reprezentate în divanul ţării şi mari dregătorii ad-ministrative, aunci când STATUL cel mare se vafi recuagulat din formaţiunile de putere locale(obştile cele mari, ţărişoarele cu nume propri, „ro-maniile”, lui N. Iorga...)

Legea pământului: să fie ales cel mai

destoinic dintre cei mai puternici... a funcţionatpână în 1714. Ultimul Basarab, ales cu voinţacelorlalţi, mai puţin vrerea sa... a fost ConstantinBasaraba Brâncoveanu.

Chiar dacă sub vasalitate turcească,susţinerea boierimi era necesară până la Con-stantin Brâncoveanu.

Urmând succesiunea domnilor, purtătoriai „basarei”, ca însemn al puterii, adicăBASARABI, începând cu întemeietorul suveran,de la 1330, neîndoielnic ales de nobilimea celorputernici, venind dinspre casta nobiliară dacică,stăpâni, câneji, şi voievozi în voievodatele lor,vom constata funcţionarea... legităţii elective şichiar polarizarea diferită a corpului electiv, înfuncţie de contextul geopolitic al vremii.

Vor fi fost şi crize politice, situaţii decumpănă, când susţinerea marilor neamuriboiereşti se împărţea şi atunci chiar şi statul serupea pentru o vreme. Invocăm aici evenimentul10 oct. 1394, când Mircea cel Bătrân îşi pierdesusţinerea boierilor munteni, din stânga Oltului şieste „uzurpat” cu fratele său Vlad, favorabil uneivasalităţi imperial otomane, dar rămas însusţinerea celor olteni ai Ţării Severinului pânăla Olt, vor fi scindat pentru un timp ţara politică.Eram în vremea celui de al V-lea Basarab, eroulde la Rovine (17 mai 1395) şi restauratorulunităţii imediat după Nicopole, 1396, recâştigândsusţinerea marilor boieri munteni...


magazin

94

MÂNĂSTIREA BRÂNCOVENI - VATRĂ DE ISTORIE ŞI DE CIVILIZAŢIE

muzeograf prof. Zorzoliu Traian(1)dr. ing. Zorzoliu Aristotel Cristian(2)

Mănăstirea Brâncovenieste printre cele mai mari mănă-stiri, ctitorie domnească din sudulţării. Ea se află pe teritoriul co-munei Brâncoveni, satul Văleni,judeţul Olt.

Biserica mănăstirii se în-cadrează în tipul specific secolelorXVI –XVII. Pridvorul este cuciubuce exterioare, iar ferestrelesunt conturate de chenare de piatrăcu basoreliefuri vegetale. Pe parteade sud a altarului se află un chenarde fereastră ce a aparţinut vechiibiserici contruite de MateiBasarab. Uşa de la intrareeste confecţionată din stejar masiv,frumos cioplită cu chenare şi câm-puri decorative cu motive florale,o adevărată dantelărie în lemn.

Ca şi arhitectura, picturaSfintei Mănăstiri Brâncovenipăstrează trăsăturile epocii în carea fost elaborată, gama de pămân-turi colorate fiind restrânsă. Fig-urile sfinţilor sunt tratate înmanieră realistă, lângă aceştiapeisajul cuprinzând şi elementelaice.

Se poate spune că edifi-ciul monahal refăcut prin grijadomnitorului Constantin Brâncov-eanu este reprezentativ pentrustilul artistic brâncovenesc.

De sub dealul mănăstiriicurge şi astăzi un izvor a cărui leg-endă spune că Matei Basarab, bol-nav fiind, şi-a spălat faţa şi s-atămăduit. Ca semn de recunoşti-inţă pe acest loc a ridicat o mănă-stire, iar izvorul a fost împodobitcu ziduri şi olane.

De câte ori clopotele de laBrâncoveni îşi destramă glasulpeste lunca Oltului, pietrelemormintelor familiei domnitoruluiConstantin Brâncoveanu seumezesc de lacrimile celui ce s-ajerfit în numele credinţei noastreortodoxe. Aici se odihnesc PapaBrâncoveanu, tatăl domnitoruluiConstantin Brâncoveanu, şi PredaBrâncoveanu, bunicul său. Osem-intele au fost aduse spre înhumareîn anul 1688, de către Stanca Can-tacuzino, mama lui ConstantinBrâncoveanu, care doarme somnulde veci în biserica mare a mănă-stirii.

Casele boiereşti, palateleşi bisericile domnitorilor de laBrâncoveni au fost părăsite, iartimpul a mai păstrat din acestea

paraclisul palatului domnesc dinsatul Brâncoveni şi mănăstirea dinmarginea satului Văleni (comunaBrâncoveni).

În 1999 a fost inauguratMuzeul Sfintei Mănastiri Brân-coveni cu o colecţie deosebită depatrimoniu cultural şi spiritual,pusă în valoare pe baza proiectuluimuzeografic elaborat şi coordonatde Traian Zorzoliu. alături de careau lucrat Episcopia, maicile şi per-sonalul mănăstirii. Asfel, s- pus învaloare şi mai mult potenţialul cul-tural -istoric al lăcaşului de cultcare este în permanenţă ocupat decredincioşi şi vizitat de turişti___________(1) directorul Muzeului Câmpiei Boianu-lui, Drăgăneşti Olt.(2) Preşedintele Societăţii de Istorie şiRetrologie Agrară din România, filiala Olt


magazin

95

1. Prolegomene Constantin Brâncoveanu(1654-1714) a fost

domn al Ţării Româneşti între 1688-1714. În cei 26de ani de domnie, el s-a dovedit gospodar desăvârşitşi bun administrator al avuţiilor ţării, instaurând oepocă de prosperitate şi de pace. Ţara Românească acunoscut o perioadă de prosperitate economică, de în-florire culturală şi de dezvoltare a vieţii spirituale. Pe15 august 1714, Brâncoveanu a fost executat la Istan-bul, împreună cu cei patru fii ai săi (Constantin, Şte-fan, Radu şi Matei), precum şi cu sfetnicul său,Ianache Văcărescu. Toţi sunt veneraţi de Biserica Or-todoxă Română, fiind denumiţi „Sfinţii MuceniciBrâncoveni”[1]

Iată câteva tablouri din „Balada lui CON-STANTIN BRÂNCOVEANU”[2]: ...Turcii-n casănevăleau De ţi-e milă de copii La pământ îl arunca Petoţi patru mi-i prindeau Şi de vrei ca să mai fii Şi zi-lele-i ridica. Şi-i duceau de-i închideau Lasã legeacreştineascã La Stambul, în Turnul Mare Si te dã-nlegea turceascã !” Brâncoveanu greu ofta Ce se-nalţălângă mare, Şi cu lacrimi cuvânta: “Facă Dumnezeu ce-o vrea, Unde zac feţe domneşti “Doamne, fie voia Ta !“ Chiar pe toţi de ne-aţităia Şi soli mari împãrãteşti. Nu mã las de legea mea !“ Mult acolo nu zãcea Apoi el se-ntuneca ......................................................... Cã sultanu-i aducea Inima-i se despica “Brâncovene Constantin, Lângã foişorul lui, Pe copii se arunca Boier vechi şi domn creştin Pe malul Bosforului. Îi bocea, îi sãruta Trei coconi tu ai avut Şi, turbând, apoi, striga: “Brân-covene Constantin, Din trei, pe doi i-ai pierdut “Alelei, tâlhari pãgâni Boier vechi şi domn creştin Numai unul ţi-a rãmas;

Alelei, feciori de câni, Adevãru-i c-ai chitit Cu zile de vrei sã-l las Trei feciori eu am avut Pân’ a nu fi mazilit Lasã legea creştineascãPe toţi trei mi i-aţi pierdut! Sã desparţi a ta domnie Şi te dã-n legea turceascã !” Dar-ar Domnul Dumnezeu De a noastrã-mpãrãţie, Sã fie pe gândul meu, Cã, de mult ce eşti avut, “Mare-i Domnul Dumnezeu Sã vã ştergeţi pe pãmânt Bani de aur ai bãtut, Creştinbun m-am nãscut eu Cum se şterg norii de vânt. Fãr’ a şti de mine teamã, Creştin bun a muri vreu. Sã n-aveţi loc de-ngropat Fãr’ a vrea ca sã-mi daiTaci, drãguţã, nu mai plânge Nici copii de sãrutat!“ seamã ?” Cã-n piept, inima-mi se frânge! „De-am fost bun, rãu la Turcii crunt se oţeleau Taci şi mori în legea ta, Domnie, Şi pe dânsul tãbãrau. Cã tu ceru-i cãpãta!“ Dumnezeu singur o ştie. De-am fost mare pe pãmânt“Câini turbaţi, turci, liftã rea, Imbrohorul se-ncrunta, Cat-acum de vezi ce sunt !” De-aţi mânca şi carneamea, Gealaţii se-nainta Sã ştiţi c-a murit creştin “Constantine Brâncovene, Înspre blândul copilaş, Brâncoveanu Constantin !“ Nu-mi grãi vorbe viclene, Dragul tatii fecioraş,

2. Desfiinţarea comuniunii divine a dacilorprin „creştinare”

Herodot a scris că “geţii sunt cei mai viteji şimai drepţi dintre traci”... “ei se cred nemuritori…credinţa lor este că ei nu mor, iar cel care piere seduce la Zamolxe, o fiinţă divină (daimon)… ei nu credcă există un alt zeu decât al lor”.

Creştinismul s-a născut în sânul iudaismului.

CONSTANTIN BRÂNCOVEANUŞI FECIORII LUI, MARTIRII ALIENĂRII

CREŞTINE A STRĂMOŞILOR?

dr. Grigore UNGUREANU*


magazin

96

El se numără printre numeroasele secte mesianiceapărute în lumea evreiască, la începutul erei noastre,şi s-a format prin gruparea ucenicilor lui Isus din Na-zaret în continuitatea sectei ucenicilor lui Ioan Bote-zătorul. Contestată de farisei, respinsă de saduchei,comunitatea creştină a fost acceptată în cadrul iudais-mului până în jurul anului 65, când a avut loc rupturadefinitivă de acesta. Din anul 61, „creştinii” erau înRoma. Apoi, creştinismul s-a extins la „Barbari”, maiales în Occident. Din Evul Mediu, s-a statornicit laSlavi. În secolul al XVI-lea a pătruns în Asia şi înAmerica Latină, în secolul al XVII-lea s-a îndreptatspre cele două Americi iar în secolul al XIX-lea aabordat Africa...[4]

La Sinodul Apostolic întrunit în jurul anilor49-50 d.C., la Ierusalim, apostolii s-au întâlnit şi autras la sorţi pentru a decide unde va merge fiecare. ÎnTradiţia Bisericii, apostolului Andrei i-a revenit Scytia(Dobrogea). Mai întâi, Andrei l-a însoțit pe fratelesău, apostolul Petru, prin Asia Mică, apoi a trecut înpeninsula Balcanică prin teritoriul Turciei de azi, ajun-gând în Scytia, unde s-a oprit un timp. A continuat mi-siunea de propovăduire, ajungând până în sudulRusiei de astăzi. După aceea, s-a întors în Grecia şi aconsolidat comunităţile creştine înfiinţate de apostolulPavel şi de alţi apostoli, ajungând până în oraşul grecPatras, unde a murit ca martir, la 30 noiembrie 60 d.C.[5] Intervine întrebarea legitimă: în cei doar vreo10(zece) ani ai acestui periplu internaţional, în condi-ţiile de deplasare din acele vremuri, ce „creştinare” aputut face el în Scytia?

După invadarea Daciei de către romani, la106, au fost aduşi aici colonişti, conform mărturiei luiEutropius, “ex tot orbe romano” (din toată lumea ro-mană). Datele istorice relevă că, în Dacia, în câtevarânduri, au fost deportaţi creştini (evrei, bitinieni, ca-padocieni, corinteni etc.), al căror statut era de crimi-nali de stat. Pe timpul lui Traian (106-117) au avut locdouă deportări mari, una de 200.000 şi alta de 100.000de oameni. După anul 118 a avut loc încă o deportarede circa 100.000 de oameni.[6]

Pentru lupta psihologică împotriva băştinaşi-lor, propovăduitorii creştinismului, inspiraţi de iu-daism, şi-au însuşit aspecte sensibilizatoare dinmitologiile locuitorilor zonelor parazitate, cu care şi-au mascat intenţiile cotropitoare, erijându-se în „bunisamariteni”, dar de fapt semănând confuzia înşelă-toare că „mentorul” lor este „intermediar” pe lângăDumnezeu, şi ei devenind astfel „intermediarii inter-mediarului” care trebuie plătiţi pentru „serviciile” lor

de trântori exploatatori ai naivităţii celor păcăliţi, carese închină la „icoane” şi la statuete cu chipuri străinede meleagurile româneşti, hrăpăreţii simulând „pio-şenia” iar sărmanii nutrind speranţe iluzorii, pentruacestea, toţi plătind tot felul de „dări” nefiscalizate,impuse de „intermediarii” necinstiţi – ca să se îmbuibeei şi acoliţii lor. Pentru „poleirea” înşelării, în ultimavreme opacă au fost adăugate şi chipuri de „sfinţi”pământeni...

3. Reflecţii „Dialogul” din „baladă” este fictiv. „Rapso-

dul”, care nu ştia nici măcar numărul băieţilor dom-nitorului, era, probabil, un „slujitor” bisericesc,interesat doar de „pomana creştină” pentru el şi seme-nii lui. Pe sultan nu-l interesa „legea creştinească” ciîmbogăţirea lui din Ţara Românească. Duşmanii dom-nitorului închinaseră deja ţara turcului, convenind asa-sinarea voievodului şiabăieţilor lui, pentru a nu mai fimoştenitori care să revendice tronul domnesc, feteleneavând acest drept.

Generalul chinez Sun Tzu (c. 544 -496 î.e.n.),a notat în „Arta războiului”:„Ca să învingi inamiciiuşor, dezrădăcinează-i şi acoperă-le vederea soare-lui!” „Dezrădăcinaţi” prin înstrăinarea spirituală de „cor-donul de argint” strămoşesc, legătură „ombilicală” di-rectă cu sanctuarul divin, valahii contemporaniilustrului voievod şi urmaşii lor români au fost subju-gaţi inoculânduli-se confuzia antinaţională că „legeacreştinească”, născocire alogenă, este mai presusdecât „legea românească” a poporului trăitor pe pă-mântul Ţării Româneşti.

Fie ca Românii să se trezească din „somnulcel de moarte”, să pedepsească jecmănitorii şi trădă-torii de neam şi ţară pentru pomenile străinilor şi co-liva înşelării, să înlăture nedreptatea milenarăşisăreînvie spiritul de sacrificiu şi iubirea fraternă, pentrua trăi în bunăstare, cu demnitate!

____________[1] v. http://ro.wikipedia.org/wiki/ Constantin_Br %C3%A2nco-veanu [2] v. şi http://www.cjvalcea.ro/hurezi/balada.htm [3] v. http://www.bru.ro/istorie/cat-si-ort-capitolul-1/ [4] v. Pierre Liege, CHRISTIANISME, Encyclopædia Universalis,2005 / http://icp.ge.ch/dip/fc/I MG/pdf /PO371 lopae dia _Uni-versalis.pdf [5] http://ro.wikipedia.org/wiki/Andrei_(apostol) [6] http://adevarulromanesc. wordpress.com/2009/ 09/21/sedinta-3-romanizarea-si-crestinarea-dacilor-i/


magazin

97

WWW.DACIA.ORGAl XV-lea Congres Internaţional de Dacologie 2014

18 şi 19 iulie 2014 ——— ORADEA, România

Organizator: DACIA REVIVAL INTERNATIONAL SOCIETY21-26 Broadway, New York, NY 11106, U.S.A./ Tel: 031.810 6172

E- mail: [email protected], [email protected]

Doamnelor şi domnilor, «Dacia Revival International Society» are deosebita onoare de a vă invita să participaţi cu lucrări

ştiinţifice la cea de-a XV-a ediţie a Congresului Internaţional de Dacologie 2014, cu tema:

«DACOLOGIA LA COŞBUC»

Lucrările Congresului vor începe la ORADEA, în ziua de 18 iulie 2014, în Sala Filarmonicii de Stat şi vorcontinua în sălile Hotelului Continental Forum de pe malul Crişului.

Cu aceeaşi pasiune pentru adevăr, cu aceeaşi dorinţă de a releva rolul primordial al strămoşilor daciîn făurirea istoriei poporului nostru, sesiunile şi programele asociate Congresului vor acoperi multiple aspecteale istoriei Daciei. Aceste variate oportunităţi de schimb intelectual vor marca stadiul actual al cercetărilor şivor sugera direcţiile lor viitoare dând, în acelaşi timp, atât cercetătorilor consacraţi, cât şi celor mai tineri, unforum în cadrul căruia să-şi prezinte comunicările.

Programul ştiinţific al Congresului se va desfăşura în următoarele secţiuni:

Secţiunea 1 – Dacologia la George Coşbuc

Secţiunea 2 – Dacii în conştiinţa lumii

Secţiunea 3 – Semnificaţia martiriului Sfinţilor Brâncoveanu - Basaraba

Cu stimă, Directorul comitetului de organizare,

Andrei BĂNICĂ

Vizitaţi www.dacia.org pentru noutăţi, schimbări şi adăugiri.

Aşteptăm confirmarea participării dumneavoastră, precum şi un rezumat al prezentării pe care doriţi să o susţineţi la Congres, rezumat care să nu depăşească 2 pagini (font TIMES NEW ROMAN, preferabil

cu diacritice), în format electronic, pe adresele:

[email protected] și [email protected]

Telefon de contact : +40 730 61 31 51


magazin

98

NORME DE REDACTARE A TEXTELOR PENTRU PUBLICAREl Textele trimise la redacţie pentru publicare vor fi redactate cu mijloace moderne: fişierword, pe o singură coloană, text cu diacritice, Times New Roman, mărime 12 pct;l Fiecare text va avea la sfârşit numele autorului, localitatea şi telefonul fix sau mobil de contact;l Trimiterile vor fi scrise la sfârşitul materialului, evitându-se generarea lor automată canotă de subsol, fiind numerotate normal în text şi la final, încadrate în paranteze pătrate;lArticolele vor fi însoţite de 1 - 3 imagini sugestive;l Materialele mai lungi de 4-5 pagini vor fi fragmentate de autori, trimiţându-ni-le succesiv sautoate în acelaşi grupaj;l Pentru fondul de imagini al revistei se vor trimite fotografii, filme, precizându-se locul,data, evenimentul, participanţii şi realizatorul imaginii;l Materialele trimise prin mail vor avea la rubrica SUBIECT numele autorului şi titlul pe scurt;l Corespondenţa se primeşte pe adresa: GETIA MINOR, str. Florilor, nr. 37, Tulcea, cod poştal:820035, jud. Tulcea, România.l Materialele se vor trimite la următoarele adrese de mail:[email protected]; [email protected]

Fundaţia DACIA REVIVAL, Filiala Geţia Minor - Tulcea, A N U N Ţ Ă:

Se primesc comenzi pentru livrarea celor două cărţi:

NOI NU SUNTEM URMAŞII ROMEI,

vol. I

şi

NOI, DACII, vol. II,

autor

dr. NAPOLEON SĂVESCU.

Informaţii:dl. Nicolae Nicolae,

telefon:0729011003, 0752104184,

Str. Florilor Nr. 37, Tulcea, Cod 820035, Jud. Tulcea

e-mail: [email protected]


magazin

99

Adresele distribuitorilor revistei «Dacia Magazin» în ţară şi în străinătateDACIA REVIVAL INTERNATIONAL SOCIETYDr. Napoleon Săvescu21-26 Broadway, New York 11106 USATel. 7189321700, 0318106172 Fax. 7187287635e-mail: [email protected]. Ilie Enciu, director DRISstr. Arbustului nr. 2BBucureşti, sector 2Telefon: 021 240 1218; 07450339603. Asociaţia Dacologică Barboşi – Galaţi,Prof. Aurel ManoleStr. Serei Nr. 4, bl. A 14, Sc. B, et. 4, ap. 36, Galaţi ,Jud. GalaţiTel. 07540226164. Clinica de Medicină Integrată, Dr. Corneliu BăbuţComuna Maşloc, Jud. Timiş5. Ing. Eugen CiobanuB-dul Nicolae Bălcescu, bl. 2, sc. D, et. 3, ap. 65Buzău, cod 210246, Tel. 07601766496. Maria Pruteanustr. Basarabia, nr. 11, sat Corlăţeni, Raion Răşcani, MD - 5616, Republica MoldovaE-mail: [email protected]. Domniţa Raţiustr. Freziei nr. 12, bl. 10, sc. A, ap. 5Braşov, jud. Braşov8. President prof. Alexandru Stan,Asociatia «Dacia-Helvetia» Case postale 78, CH-1800 Vevey 1. Tel. 004021 944 93 36; E-mail: [email protected]: www.facebook.com/DaciaHelvetia9. Eugenia Semenciuc Spania - MadridTelefon: 00346 440 65 37210. Societatea Culturală Română „Dacia”Plushkis Nicolae - preşedinteRepublica Kazahstan 100017, Or. Caraganda, str. Tulepova, 17-14Telefon: 7212/42-14-85, 476848Mobil: +77012189472, +77776931280Telefon: +40743939727E-mail: [email protected]. Comunitatea Românilor din Serbia (Zajednica Rumuna U Srbiji)Ion Cizmaş - preşedinte str. Vasco Popa, nr. 16, cod. 26300Oraş: Vrsac, SerbiaTelefon: +381 13 837 336Mobil: +381 63 38 22 23E-mail: [email protected]. Ion Gâju - preşedinte Marisdava Str. Ion Buteanu nr. 14, Ap. 17

Târgu Mureş, jud. MureşTel: 0721 59 48 7913. Vladimir Brilinsky -preşedinte Filiala Transilvania,Str. Carpaţi nr. 12, Bl. F, Ap. 11Deva, jud.. HunedoaraTelefon: 0254 223 853e-mail: malus_dacus @yahoo.com14. Asociația Româna din Valenciana “Ulpia Traiana” – AlicanteAdresa: Centro Social “José llorca Linares” C/Goya,s/n Benidorm, 03502, Alicante, SpaniaTel: (0034) 625258732; 600096220E-mail: [email protected],www.ulpiatraiana.esPreședinte: Dorina Apostol15. Asociația Rumania Euskadi DecebalȚara bascilor SpaniaPreședinte : Nicu DenisovAdresa : Serapio Mujika ,39, 1b, Bidebieta, Donostia,Gipuzkoa, Pais Vasco.Web : www.asdecebal.orgE-mail : [email protected]. Asociatia Dacia-Mediterranee Adresa: 170 Chemin de la Valcaude, B.P.353, 34204Sete Cedex, Tel: +33467742355E-mail:[email protected]ședinte asociație: Claude Pernin17. Filiala Getia Minor – Tulcea,Preşedinte Nicolae NicolaeStr. Florilor Nr. 37, Tulcea, Cod 820035, Jud. TulceaTel. 0729011003, 0752104184, e-mail: [email protected]. Valentina GăluşcăStr. Zadnipru 7/3, ap. 65Chişinău, Republica MoldovaE-mail: [email protected]. Maricica CiubaraRepublica Moldova, Chişinău, strada Şoseaua Hinceşti, 58, apartamentul 40Telefon: 00373 69 32 75 9420. Dumitru CiobanuBasarabia, satul Horodiște, raionul Călărași21. Carmen Trentea - Librăria SpiritualăStr. Frumoasă, nr. 28 Bsect. 1, BucureştiTelefon: 0723 54 32 79 22. Ştefan StăiculescuCom. Nicolae Bălcescu, jud. VâlceaTelefon: 0723 412 030


magazin

100

CEL DE-AL XV-LEA CONGRES INTERNAŢIONAL DE … · Corbulu ţiindu crucea-n gură tot omulu să...

Documents

Transcript of CEL DE-AL XV-LEA CONGRES INTERNAŢIONAL DE … · Corbulu ţiindu crucea-n gură tot omulu să...