CAUZELE DEGRADĂRII MONUMENTELOR ŞI ALE ALTERĂRII ASPECTULUI LOR ORIGINAL

În cursul vieţii lor îndelungate, monumentele suferă acţiunea permanentă, lentă dar destructivă, a factorilor naturali, cât şi a unor cataclisme accidentale, fenomene violente care le ştirbesc integritatea sau le pun în pericol chiar existenţa. La această acţiune a factorilor naturali se asociază intervenţiile oamenilor. Îndreptate spre rezolvarea unor cerinţe de natură practic-utilitară sau estetică, legate de utilizarea vechilor clădiri, ele pot fi în detrimentul conservării monumentelor sub aspectul solidităţii şi a valorii lor istorico-artistice. Din punct de vedere al teoriei generale şi a metodologiei restaurărilor, cunoaşterea cauzelor care au determinat degradarea, distrugerea parţială sau totală şi transformarea aspectului monumentelor are un rol important pentru aprecierea stării unui monument din punct de vedere al rezistenţei, al modificărilor de natură plastică suferite în decursul vremurilor, cât şi pentru stabilirea măsurilor preventive sau a unor intervenţii directe în vederea stăvilirii procesului distructiv. Caracterul intervenţiilor asupra unui monument, categoriile lucrărilor de restaurare la care se face apel, specificitatea cazului în sine este, adesea, în mare măsură determinată de cauzele care au provocat degradările. Aceste cauze pot fi următoarele: I. Acţiunea permanentă a unor factori naturali: gravitatea; creşterea stratului vegetal; agenţi atmosferici: apele meteorice, diferenţele de temperatură dintre zi şi noapte şi dintre anotimpuri, vânturile, atmosfera viciată; apele subterane; factori biologici: bacteriile, ciupercile, muşchii, lichenii, insectele. II. Acţiunea accidentală, violentă, a unor factori naturali: cutremurele, inundaţiile, uraganele, trănetele. III. Deficienţele iniţiale de construcţie. IV. Intervenţiile oamenilor constând în distrugerea unor clădiri sau modificarea lor sub aspect funcţional, constructiv sau plastic. Gravitatea. Creşterea stratului vegetal. Acţiunea gravităţii, exercitată în timp, are consecinţe asupra reducerii înălţimii clădirilor prin tasarea materialelor de construcţie, mai accentuată în perioada de după executarea construcţiei şi mai lentă ulterior. Ordinul de mărime al acestei reduceri este relativ neînsemnat, dar ea totuşi există. Ca urmare a creşterii stratului vegetal,se modifică nivelul original de călcare al edificiilor. Această schimbare intervenită în timp, are drept consecinţă modificarea proporţiilor monumentelor. În cazul unui complex de edificii, realizat în cursul mai multor etape de construcţie, datorită aceluiaşi proces de creştere a stratului vegetal, fiecărei componente a ansamblului îi corespunde un alt nivel original de călcare. Revenirea la nivelul iniţial pretinde, adeseori, importante decapări de teren, iar în cazul unor ansambluri ale căror componente sunt distanţate cronologic, dificile operaţii de sistematizare verticală. Eroziune şi coroziune. Acţiunea permanentă a agenţilor atmosferici, a apelor subterane, a factorilor biologici, cât şi unele fenomene naturale cu caracter accidental, au asupra materialelor de construcţie mai întâi un efect mecanic, urmat apoi de un efect de natură fizico-chimică. Fenomenul de degradare de natură mecanică poartă denumirea de eroziune. El constă, în primul rând, din dislocarea materialelor care alcătuiesc o construcţie, urmată

apoi de degradarea acestora printr-o descompunere la nivelul macroparticulelor. Fenomenul de degradare a materialelor, de natură fizico-chimică, la nivelul microparticulelor poartă denumirea de coroziune. Având caracterul unei acţiuni complexe de descompunere progresivă, el se încheie prin dispariţia coeziunii dintre microparticule. Fenomenele de eroziune şi coroziune, în general, se succed, constituind de fapt treptele unui proces unic. Agenţii atmosferici şi climatici. Apele de precipitaţie, de infiltraţie sau sub formă de umiditate atmosferică se propagă prin capilaritate şi electroosmoză pe mari întinderi în masa materialelor. O dată cu apa migrează, în sens unic, din interior către exterior, într-o formă solubilă, diferite săruri specifice terenurilor sau materialelor prin care s-au scurs. Ajungând la suprafaţa pietrei, apa se evaporă, iar sărurile se recristalizează. Datorită creşterii volumului, cristalele aflate în pori acţionează ca o pană asupra stratului superficial, provocând fenomenul de exfoliere sau eflorescenţă. Dezagregarea se produce în decursul anilor, mai întâi mai lent şi invizibil, apoi însă devine bruscă. Diferenţele mari de temperatură dintre anotimpuri sau dintre zi şi noapte, îndeosebi în climatele excesive, care provoacă îngheţul şi dezgheţul, modifică volumul apei infiltrate în masa materialelor. Prin repetarea la intervale scurte a variaţiilor de volum are loc o acţiune mecanică, de eroziune, favorizând acţiunea factorilor corozivi care provoacă modificările de natură fizico-chimică. Atmosfera viciată cuprinde în special degajări nocive de bioxid şi trioxid de sulf care, în combinaţie cu umiditatea atmosferică, crează microparticule acide, deosebit de virulente. Extrem de mici, ele pătrund cu mare uşurinţă în masa materialelor, provocând fenomenul de coroziune. Eroziunea eoliană este produsă de vânturile puternice. În regiunile cu climat uscat, vântul antrenează particule silicoase, sub formă de prafuri, degradând prin acţiune mecanică directă paramentele expuse. Eroziunea eoliană, în contact cu apa de ploaie, favorizează manifestarea altor factori corozivi. Factorii biologici. Bacteriile sunt de foarte multe ori cauza degradării unor elemente de construcţie, în special din piatră. Astfel, tiobacteriile oxidează sulful care se poate găsi în umezeala atmosferică sau în apele care s-au ridicat în zidării prin ascensiune capilară. Ionii de SO3 şi SO4 produşi de această oxidare se combină cu calciul din rocă, de unde rezultă sulfatul de calciu, care cristalizează sub formă de ghips deagregând expansiv piatra. Ciupercile, muşchii şi lichenii, care se fixează pe suprafaţa pietrei, cărămizii, a elementelor ceramice, pe tencuieli sau pe lemn, pătrund, spre a se fixa, în porii materialului şi provoacă dislocări la început superficiale, de natură mecanică, care pot favoriza acţiunea altor factori corozivi. Muşchii şi lichenii dezvoltă însă acizi care întră în reacţie cu materialul. Deşi aceşti acizi au o constantă de disociere mică, acţiunea lor se face simţită în timp, în funcţie de rezistenţa materialului asupra căruia acţionează. Arbuştii şi ierburile care se fixează pe ziduri şi la baza acestora se manifestă mai întâi printr-o acţiune mecanică de dislocare, urmată de o reacţie chimică, asemănătoare cu cea dezvoltată de muşchi şi licheni. Insectele sunt principalul agent distructiv al lemnului. Săpând canale în masa fibroasă, insectele distrug celuloza, deschizând calea de pătrundere a altor agenţi corozivi. Insectele şi bacteriile se pot fixa pe piatră, dezvoltând sucuri acide care atacă îndeosebi rocile calcaroase. Canalele şi cuiburile pe care le dezvoltă permit să se fixeze

muşchi sau licheni, precum şi pătrunderea apei, urmată de efectul variaţiilor de volum, provocate de îngheţ şi dezgheţ. Procese clasice de degradare a materialelor de construcţie. În cele ce urmează vom analiza câteva aspecte clasice ale acţiunii factorilor naturali permanenţi asupra construcţiilor. Agenţii atmosferici, apele meteorice, zăpezile, în asociaţie cu modificările de temperatură, acţionează îndeosebi asupra suprafeţelor superioare ale zidăriei de piatră sau cărămidă, neprotejate iniţial sau rămase fără protecţie, cum sunt zidurile de incintă, drumurile de strajă, crenelurile, provocând degradări importante. Vătămarea părţilor superioare ale zidurilor este un proces care poate fi urmărit aproape în cazul tuturor incintelor fortificate. Cremelurile decorative, utilizate în secolul al XVII-lea în Transilvania, ca elemente caracteristice ale stilului Renaşterii, transplantate din zone cu o climă mai blândă, puţin rezistente în condiţiile din ţara noastră, au avut mai mult de suferit. Dintre cele 17 cazuri cunoscute de clădiri împodobite în acest fel s-au păstrat numai crenelurile unuia din turnurile castelului de la Bran (restaurate) şi cele ale zidului de incintă ale castelului de la Lăzarea, aflat în stare de ruină. Apele de ploaie, asociate cu fenomenul de îngheţ şi dezgheţ şi cu emanaţii nocive ale oraşelor, au o puternică acţiune distructivă asupra detaliilor tratate în relief, executate din cărămidă sau piatră, neprotejate de învelitori. Un exemplu caracteristic, care ilustrează acest proces de distrugere, îl oferă detaliile sculptate ale monumentelor gotice (fiale, pinacluri, statui etc.) care, ca urmare a fenomenului de dezagregare a pietrei, îşi pierd în timp conturul precis, dând impresia de a fi executate dintr-un material care se topeşte. Asemenea exemple le oferă unele detalii ale bisericii Negre din Braşov şi ale bisericii Evanghelice din Sebeş. Din cauza acestui proces continuu de distrugere a elementelor expuse în aer liber, un fenomen caracteristic pentru monumentele executate din piatră, printre care cele gotice ocupă primul loc, este acela de a fi într-o continuă restaurare. Rareori o mare biserică gotică poate fi văzută fără ca una din părţile ei să nu fie îmbrăcată în schele. Acelaşi fenomen se întâmplă şi cu edificiile de stil neogotic, deşi sunt mult mai recente. Distrugerea inevitabilă a detaliilor de piatră face ca, adesea, elemente sculptate preţioase să fie scoase din operă, adăpostite în muzee şi înlocuite prin copii. În felul acesta s-a procedat, de pildă, în cazul unor statui care decorau absida bisericii Negre din Braşov şi al căror original este păstrat în narthex. Dacă precipitaţiile atmosferice au o acţiune relativ neînsemnată asupra paramentelor aparente (deşi, în timp, spală o pojghiţă subţire, superficială a lor), în schimb, umezeala constantă crează un mediu favorabil pentru dezvoltarea bacteriilor şi a ciupercilor care determină degradarea clădirilor de lemn sau a componentelor executate din lemn ale unor edificii de zid. Se poate observa astfel un fenomen, caracteristic pentru clădirile de lemn, de aplecare către nord, provocat de faptul că umezeala menţinându-se pe laturile puţin luminate de soare, deschide drum şi celorlalţi factori distructivi. Case vechi de lemn, înclinate într-o parte, pot fi întâlnite în toate satele noastre. Asemenea exemple se întâlnesc şi la Bucureşti, în cartierul Călăraşi – Popa Nan, unde s-au păstrat câteva case de lemn construite, probabil, către sfârşitul secolului trecut. Stagnând în doliile şi în jgheaburile învelitorilor de lemn, apele de ploaie provoacă mai întâi putrezirea învelitoarei, apoi a elementelor purtătoare ale acesteia (astereală, şarpantă). Putrezirea succesivă a învelitorii şi a scheletului ei de susţinere, favorizată în

cazurile în cazul în care podurile sunt prost ventilate, duce, în cele din urmă, la prăbuşirea acoperişului. Procesul acesta de degradare treptată, şi în cele din urmă de distrugere, a unor învelitori de lemn poate fi urmărit în cazul clădirilor părăsite unde părţile lemnoase ale acoperişurilor nu au mai constituit obiectul unei întreţineri permanente. Fierul utilizat în construcţii, ca material de învelitoare, pentru tiranţi, ancore sau măduve ale unor coloane, sub acţiunea umezelii, suferă procesul de coroziune sub forma specifică mediului agresiv respectiv. Creşterea secţiunii pieselor de fier, ca urmare a ruginirii, are consecinţe distructive asupra zidăriilor cu care acestea intră în contact, provocând desfacerea rosturilor şi fisuri. Apele subterane. Modificarea regimului apelor freatice, prin ridicarea şi coborârea nivelurilor, este deosebit de dăunătoare pentru starea clădirilor. Ridicarea apelor freatice duce la îmbibarea fundaţiilor cu apă care, în asociaţie cu îngheţul, provoacă degradări, micşorându-le rezistenţa. Un exemplu deosebit de interesant îl oferă oraşul Ravena unde, în cursul evului mediu, a avut loc un proces de ridicare a nivelului apelor freatice. În consecinţă, nivelul de călcare al monumentelor din oraş, de mare valoare, cum ar fi bisericile San Vitale, Sant’Apollinare Nuovo şi altele, s-a aflat sub apă. Acest fenomen a pretins executarea de pardoseli noi, mai ridicate în raport cu nivelul crescut al apelor freatice. Astăzi, la San Vitale, se poate vedea, prezentată muzeistic, o porţiune din vechile pardoseli, împodobite cu un bogat mozaic, aflate sub apă. În cursul secolului al XVI-lea, biserica Sant’Apollinare Nuovo a fost supusă unei intervenţii deosebit de îndrăzneţe. Şirurile de arce, împreună cu coloanele de susţinere, care despart navele, au fost demontate (bine înţeles după ce s-au luat măsuri de sprijinire a zidului de deasupra lor, străpuns de ferestre), a fost eliminată una dintre fâşiile orizontale ale antablamentului, după care, coloanele şi arcele au fost remontate la loc. În felul acesta, s-a obţinut un nou nivel de călcare, superior celui al apelor freatice, menţinându-se, totodată, proporţiile arcadelor. Acţiunea violentă a unor factori naturali accidentali, cum sunt cutremurele, inundaţiile, uraganele, trănetele, care au în primul rând un efect mecanic, provocând deteriorarea, distrugerea parţială sau totală a clădirilor, deschide totodată calea pentru acţiunea celorlalţi factori care favorizează fenomenul de coroziune. Monumentele, situate în zonele cu un grad ridicat de seismicitate, au avut mult de suferit în decursul timpurilor. Cutremurele au o acţiune distructivă, în special asupra clădirilor din zidărie care au o greutate importantă şi, în consecinţă, un mare moment de inerţie; totodată, o structură “rigidă”, lipsită de elasticitate, ceea ce face ca părţile lor componente din care sunt “asamblate” să nu poată să urmeze, în mod solidar, mişcările scoarţei. Modul diferit la care răspund acestor mişcări părţile componente ale unei clădiri poate provoca degradări, începând cu apariţia unor fisuri şi mergând până la prejudicierea echilibrului static al întregului edificiu. Este de la sine înţeles că înainte de descoperirea scheletului de metal sau de beton armat, clădirile dezvoltate în înălţime, deci cu un moment mare de răsturnare, aveau îndeosebi de suferit. Aşa se explică de ce numeroase biserici, situate în regiunile României cu un grad ridicat de seismicitate, şi-au pierdut, cu ocazia diferitelor cutremure, turlele lor originale. În Bucureşti, marea majoritate a edificiilor de cult, printre care bisericile Curtea Veche, Mihai Vodă, Sf.Gheorghe Nou, Colţea, Kreţulescu, Văcăreşti, Scaune şi-au pierdut turlele din cauza diferitelor cutremure de mare intensitate, cele mai multe cu ocazia cutremurului din 1830. Cu prilejul cutremurului din 1940 a căzut turnul-clopotniţă

al bisericii Sf.Gheorghe-Nou, construit după planurile arhitectului Xavier. Turlele bisericii Precista din Galaţi, reconstituite complet către 1830, au fost avariate de cutremurul din 1940, încât la restaurare a apărut ca o soluţie justificată completa lor demolare şi apoi refacere. Întreaga parte superioară a bisericii Golia din Iaşi s-a năruit cu ocazia cutremurului din 1738. Acest eveniment a fost consemnat, în graiul său colorat, de către letopiseţul cronicarului Nicolae Muste (cap.III, p.192): “În zilele dlui Grigore Ghica” arată cronicarul, “s-au făcut şi un cutremur mare care a ţinut un minut de ceas (…)şi multe ziduri au căzut, care şi mănăstirea Golia, fiindcă o tocmiră într-acea vară şi o acoperia cu fier alb, că arsese în zilele lui Constantin Vodă Mavrocordat şi fiind meşteri unguri din ţara ungurească, au căzut toate cubelele mănăstirii peste dânşii şi au omorât şapte oameni dintrânşii care pre unii peste trei zile i-au găsit turtiţi supt pietre”. Au suferit, îndeosebi, de pe urma cutremurelor clădirile care au avut defecte iniţiale de construcţie. Inundaţiile pot spăla solul, dezgolind fundaţiile care, lipsite fiind de rezistenţa pământului, pot fi strivite sub greutatea suprastructurii, provocând deteriorări sau poate chiar dărâmarea edificiului. Fenomenul invers, pe care îl pot provoca inundaţiile, este îngroparea unor monumente în aluviuni. Biserica gotică din localitatea Vinţul de Jos de lângă Alba Iulia, situată în dreptul deschiderii unei văi, prin care, cu o frecvenţă de câteva decenii, coboară torente pustiitoare, a fost treptat îngropată în aluviuni, ceea ce face ca astăzi nivelul de călcare să fie aproape de naşterea bolţilor. Inundaţiile catastrofale care au avut loc în noiembrie 1966 în Italia au smuls de pe Ponte Vecchio din Florenţa dughenile de negustori care şi-au găsit loc la marginea coridorului realizat de arhitectul vasari. Principalele daune au fost însă provocate clădirilor de mâlul amestecat cu păcura din rezervoare, antrenată de apă, care au pătat paramentul clădirilor şi partea inferioară a multor opere de artă plastică. Clădirile de lemn, îndeosebi cele din bârnem, ale căror tălpi sunt aşezate în general direct pe pământ, pot fi luate cu totul de apă. Punctul de plecare al acţiunii romanului scriitorului Mihail Sadoveanu, “Venea o moară pe Siret”, nu este decât transpunerea într-o operă literară a unuia din cazurile frecvente în care clădiri de lemn sunt luate de către apele umflate ale râurilor. Vânturile puternice, uraganele, pot răsturna şi smulge acoperişuri, învelitori de turle, când acestora le lipseşte o stabilitate suficientă pentru a face faţă solicitării. Se pot răsturna uneori, chiar şi componente verticale ale clădirilor executate din zidărie. Trăsnetele au avut o acţiune distructivă asupra multor clădiri, uneori provocând incendii grave. În ultimele două decenii au avut de suferit de pe urma incendiilor provocate de trăsnete, turnul de nord-vest al mănăstirii Suceviţa, catedrala Mitropoliei din Iaşi, biserica Mirăuţi din Suceava, biserica Sf.Nicolae din Dorohoi. Erori de concepţie structurală. Defectele iniţiale de construcţie sunt o altă cauză a degradării clădirilor. Greşelile comise cu ocazia realizării unor edificii crează, totodată, teren favorabil pentru acţiunea distructivă a forţelor naturii. Cunoştinţele meşterilor din vechime asupra proprietăţilor solului erau reduse. Repartizarea inegală a încărcărilor asupra solului sau ignorarea particularităţilor acestuia au dus, în mod frecvent, la tasări inegale. Consecinţe ale acestor tasări au fost înclinarea clădirilor, apariţia de crăpături în dreptul articulaţiilor diferitelor corpuri sau ruperea

zidăriei în dreptul fisurării straturilor tasate inegal. Tasările inegale au dus uneori la prăbuşirea clădirilor. Exemple celebre de înclinare a unor clădiri, din cauza tasării inegale a solului, le constituie: campanilul catedralei de la Pisa (ieşit din verticală cu 4,26m), turnurile fortificate ale locuinţelor de nobili de la San Giminiano; la Bologna, Torre Garisenda aplecat către Toree Asinelli (ieşite din verticală respectiv cu 3,37 şi 2,08m). Mai puţin spectaculoase, la noi în ţară, exemple de înclinare a unor clădiri din cauza tasărilor inegale le constituie turnul clopotniţă al bisericii Sf.Dumitru din Suceava şi turnul bisericii Evanghelice din Sebeş. Altă dată, unele clădiri monumentale au fost fundate în soluri cu un nivel ridicat al apelor freatice.Tehnica izolării fiind necunoscută, apa îmbiba fundaţiile, provocând fenomenele arătate. Căderea bolţilor şi a cupolelor, din cauza unor deficienţe de construcţie, a fost un fenomen consemnat de documente, întâlnit chiar şi cu ocazia realizării unor edificii la care au participat cei mai calificaţi meşteri ai timpului lor. Prima cupolă a bisericii Sfânta Sofia din Constantinopol, opera lui Anthemios din Tralles şi Isidor din Milet, s-a prăbuşit. Cupola concepută de Bramante pentru catedrala Sf. Petru din Roma nu a fost realizată, proiectul înfăptuit fiind acela al lui Michelangelo care asigura clădirii o stabilitate sporită. La Iaşi, s-a prăbuşit în 1841, în timpul execuţiei, cupola Noii Mitropolii, fără a se mai reface vreodată, ca urmare a alegerii unei alte soluţii de acoperire. În alte cazuri, deşi avariile suferite nu sunt consemnate în documente, cercetarea atentă a clădirii permite să se tragă concluzii asupra cauzelor care le-au provocat. La biserica de la Cobia, care şi-a pierdut atât turla naosului, cât şi cele trei turle ale pronaosului, încercarea de a reconstitui grafic bolţile căzute pune pe cercetător în situaţia dificilă de a nu putea înscrie, în mod corect, în conturul naosului pătratul de bază format de cele patru arce, peste care se ridica, prin intermediul pendentivilor, cilindrul turlei. Aşadar, cauza prăbuşirii turlelor, la care s-a adăugat, probabil, acţiunea unor cutremure, au fost defectele iniţiale de trasare a edificiului. La biserica din Târgşor, aflată astăzi în stare de ruină, absidele par să fi fost prea aplatizate pentru a constitui un reazem suficient al arcelor cilindrice de bază şi pentru a putea prelua împingerile laterale ale turlei. La biserica din Gherghiţa, prăbuşirea cupolei s-a datorat, probabil, ridicării acesteia prin intermediul a patru arce mult prea ieşite în consolă în raport cu zidurile de sprijin, ceea ce a făcut ca încărcările întregii turle să nu poată fi transmise, în măsura necesară, zidurilor edificiului. Insuficienta dimensionare a arcelor şi bolţilor, în raport cu greutatea şi deschiderea lor, duce la deformarea acestora şi la crăparea zidăriei de deasupra. Deformarea sau răsturnarea reazemelor poate fi o consecinţă a insuficientei lor dimensionări, a sporirii împingerilor laterale, a absenţei sau a slăbirii tiranţilor care ar fi trebuit să le preia. Prăbuşirea zidurilor şi a stâlpilor poate fi provocată şi de subdimensionarea lor în raport cu încărcările pe care le reprezintă învelitorile şi sistemul lor de sprijinire sau de subdimensionarea fundaţiilor. Fundaţiilor turnurilor cetăţii ţărăneşti de la Baia, subdimensionate, erodate de ape, dezgolite, şi deci rămase fără rezistenţa pământului, au cedat, ceea ce a dus la prăbuşirea bolţilor şi la puternice dislocări ale zidurilor înseşi, supuse presiunii molozului din interior.

Intervenţiile ulterioare asupra structurilor. Un efect dăunător pentru stabilitatea clădirilor îl pot avea, pe lângă defectele iniţiale de construcţie, şi intervenţiile ulterioare asupra structurii lor constructive. Un exemplu celebru îl constituie cupola ridicată de Brunelleschi deasupra bisericii gotice Santa Maria del Fiore din Florenţa care, din cauza greutăţii sale enorme, a pus în pericol stabilitatea elementelor de susţinere. La biserica din Prejmer, monument din secolul al XIII-lea, supraînălţarea turnului-lanternou, situat deasupra intersecţiei navelor, efectuată, probabil, în secolul al XV-lea, pare să fi provocat flambajul stâlpilor de piatră, pe care se descărca turnul, şi strivirea arcelor de legătură. Multe din bazilicile romanice erau acoperite cu tavane sau cu şarpantă aparentă. În perioada gotică, adeseori, şarpanta aparentă ori tavanul au fost înlocuite cu bolţi, fără să se ţină seama de faptul că zidurile nu erau dimensionate pentru a suporta un alt sistem de acoperire. Astfel, nava centrală a bisericii cu trei nave din Cricău, construită în secolul al XIII-lea, capătă în secolul al XV-lea bolţi gotice în reţea care dădeau mari împingeri laterale. Ca urmare a dărâmării colateralelor, întreprinsă în secolul al XIX-lea, care constituiau o contravântuire, au rezultat puternice fisuri ale zidurilor navei centrale, periclitându-se grav echilibrul edificiului. La biserica Sf.Mihail din Cluj, bolţile gotice ale corului au fost înlocuite în secolul al XVIII-lea cu bolţi din zidărie care, din cauza greutăţii lor mult mai mari şi a unui mod diferit de transmitere a sarcinilor, au produs împingeri laterale sporite, punând în pericol stabilitatea edificiului, provocând evazarea părţii superioare a zidurilor. În virtutea evoluţiei tehnicii, meşterii care au intervenit asupra structurii monumentelor, făcând reparaţii şi consolidări, au apelat la procedeele constructive contemporane, ceea ce, implicit, a dus şi la modificări ale aspectului lor plastic. Lucrările de consolidare, făcute fără a se ţine seama de concepţia constructivă sau plastică iniţială a monumentelor, au fost adesea neraţionale sau puţin eficiente pentru îmbunătăţirea condiţiilor statice şi, totodată, în defavoarea păstrării aspectului lor original. Cele mai frecvente lucrări de consolidare au constat în executarea unor contraforţi sau ziduri de susţinere, în căptuşirea unor ziduri dizlocate, sau îngroşarea unor stâlpi care prezentau pericolul flambajului; altă dată, arcade sau deschideri care, sub presiunea greutăţii elementelor purtate, prezentau un proces de deformare, au fost pur şi simplu umplute cu zidărie. În felul acesta a fost modificat aspectul sau chiar au fost desfigurate nenumărate monumente şi nu în toate cazurile lucrările de restaurare, de mai târziu, au putut să înlăture consecinţele unor asemenea tentative de consolidare. Biserica San Vitale din Ravena şi-a păstrat până astăzi contraforţii în formă de arce butante, care îi sprijină colţurile, cu greu disimulaţi prin plante agăţătoare. În urma unui incendiu, parte din arcadele gotice ale palatului Dogilor din Veneţia, orientate către Riva degli Schiavoni, au stat timp îndelungat astupate cu zidărie de cărămidă, cu scopul de a le păstra stabilitatea. Biserica Sf.Nicolae Domnesc din Curtea de Argeş şi-a păstrat până astăzi contrafortul executat în secolul al XVIII-lea, pentru a susţine zidul ei orientat către sud. Din aceleaşi motive de stabilitate, la mănăstirea Suceviţa, turnul-clopotniţă aşezat în colţul de nord-vest al incintei a fost sprijinit în exterior cu contraforţi masivi, dându-I un aspect straniu, fără a fi lipsit, totodată, de un anumit pitoresc. Turlele zvelte de pe pronaosul bisericii Domneşti din Târgovişte şi cele ale bisericii Mitropoliei din Bucureşti

au fost îmbrăcate cu zidărie, la partea inferioară, printr-o înălţare a bazelor lor prismatice. Introducerea unor tiranţi de fier cu ancorele lor, în vederea reducerii împingerii laterale ale unor arce sau bolţi, a adus adesea prejudicii estetice perceperii spaţiului şi a contribuit la vătămarea paramentelor. Lucrările de consolidare a unor construcţii de lemn, urmărind şi ele o finalitate imediată, au avut efecte nefavorabile, atât din punctul de vedere al conservării clădirilor, cât şi asupra aspectului lor plastic: introducerea de stâlpi de sprijin sub grinzile pridvoarelor, prispelor, foişoarelor de lemn care au făcut săgeată, caz frecvent întâlnit la construcţiile populare, căptuşirea pereţilor de bârne cu scânduri, fapt care are drept consecinţă acumularea umezelii, ceea ce grăbeşte distrugerea materialului lemnos şi, în orice caz este în defavoarea imaginii. Acest din urmă caz este ilustrat de biserica de lemn din fundul Moldovei, căptuşită în exterior cu scânduri şi de numeroase alte biserici de lemn. Printre cele mai frecvente lucrări de întreţinere ale clădirilor sunt cele legate de înlocuirea învelitorilor de lemn şi a sistemului lor portant, urmare a faptului că piesele de lemn sunt mai curând supuse degradării decât zidăria pe care o protejează. Adeseori, meşterii, care au refăcut învelitorile, nu au mai reeditat formele complexe, caracteristice, ale părţii superioare, ale clădirilor din diferite epoci, fie pentru că au urmărit adoptarea unei soluţii constructive comode, fie ca urmare a dispariţiei unor tradiţii. Acest fenomen este exemplificat de refacerea învelitorilor bisericilor ruseşti din secolele XIII-XV, care urmăreau conturul festornat al faţadelor terminate prin timpane. Aduse la cornişe rectilinii, prin completarea spaţiilor dintre timpane, noile acoperişuri ale acestor biserici, intersectându-se cu turla, acoperă o parte a acesteia destinată să rămână vizibilă. Asemenea exemple sunt oferite de către biserica Adormirii (Uspenski Sobor) din Zvenigorodsk (1399) şi biserica Sf.Treime (Troiţki Sobor) din cadrul mănăstirii Troiţe-Sergheeva (1422). O soartă similară au avut învelitorile bisericilor moldoveneşti din epoca lui Ştefan cel Mare şi Petru Rareş, caracterizate prin acoperirea separată a fiecărei componente volumetrice în parte. Forma originală a acestor învelitori este atestată de frescele votive şi de alte documente iconografice, fiind, totodată, confirmată şi de urmele păstrate pe bazele turlelor. Meşterii care au refăcut în secolele următoare învelitorile bisericilor moldoveneşti nu au ţinut seama, de cele mai multe ori, de forma lor originală. Ca urmare, noile învelitori au înglobat bazele stelate ale turlelor, şi câteodată chiar, partea inferioară a acestora. Drept consecinţă se modifica proporţia părţilor terminale ale bisericilor, anulându-se totodată, o formulă plastică de mare interes. În acest fel nepotrivit, au fost refăcute învelitorile bisericilor de la Voroneţ, Moldoviţa, Suceviţa, Sântilie, Pătrăuţi. La Humor, cu prilejul refacerii învelitorii bisericii, sa- renunţat la ieşindul în formă de umbrelă, păstrat la biserica lui Bogdan din Rădăuţi şi la biserica din satul Arbore). Meşteşugul aşezării învelitorilor ceramice, direct peste extradosul bolţilor, procedeu de provenienţă bizantino-balcanică, utilizat în arhitectura Ţării Româneşti, s-a irosit şi el în decursul veacurilor. Ca urmare, învelitorile de acest fel au fost în mod frecvent înlocuite cu învelitori de şindrilă, susţinute de o construcţie purtătoare de lemn.

Lucrările recente de restaurare au redat învelitorilor tuturor acestor monumente caracterul lor original.

În felul acesta, învelitoarea de ceramică a bisericii mănăstirii Cotmeana, aşezată direct peste extradosul bolţii, a fost înlocuită cu o învelitoare de şindrilă cu şarpantă de lemn. La bolniţa mănăstirii Cozia, cu prilejul înlocuirii învelitorii originale, nu s-a mai ţinut seama de retragerea caracteristică a zidăriei în partea ei superioară (de unde rezultă o dublă cornişă, accentuată de o poală de acoperiş), învelitoarea de şindrilă, refăcută, prinzând dedesuptul său cornişa superioară, ceea ce modifica, în mod hotărâtor, aspectul părţii terminale a monumentului. Printre componentele edificiilor supuse cel mai mult uzurii sunt pardoselile. Înlocuirea pardoselilor s-a rezolvat, adesea, prin aşezarea celor noi peste cele vechi degradate, de unde a rezultat atât modificarea succesivă a nivelului de călcare, cât şi a proporţiilor interiorului. Transformările de natură funcţională. Clădirile moştenite din trecut au constituit pentru oameni, în primul rând, un bun cu caracter utilitar. Pentru a le face să corespundă cerinţelor vieţii, specifice fiecărei epoci, oamenii le-au transformat adaptându-le noilor nevoi sau schimbându-le cu totul destinaţia. Cerinţe cu caracter funcţional au pretins, în mod curent, modificări cum ar fi: deschideri de noi goluri şi astuparea altora vechi, divizarea spaţiilor în plan orizontal sau vertical prin planşee sau pereţi, adăugiri de noi corpuri. Modificarea deschiderilor de uşi şi ferestre constituie intervenţia cea mai des întâlnită. Aproape că nu există clădire restaurată care să nu fi pus probleme de revenire la forma veche a deschiderilor. În secolul al XIX-lea, probabil ca urmare a schimbărilor petrecute în concepţia privind condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească spaţiile, interioare ale edificiilor de cult, se cunosc numeroase exemple de lărgire a vechilor ferestre cu deschideri mici care, drămuind lumina, permiteau să se păstreze în interior o atmosferă de mister. Ferestrele gropniţei şi naosului bisericii mănăstirii Neamţului, de mici dimensiuni, încadrate cu chenare gotice de piatră, au fost lărgite, spărgându-se goluri sensibil mai mari, vătămând paramentul preţios, decorat cu ceramică smălţuită. În locul vechilor chenare care au fost aruncate, noile goluri au fost încadrate cu muluri pseudogotice, executate din ştuc. La biserica Barnovschi din iaşi, ferestrele originale au fost zidite (ancadramentele lor, prinse în zidărie, au rămas vizibile), fiind străpunse alături alte deschideri mai mari. Nevoia de sporire a suprafeţei utile a determinat în decursul timpurilor astuparea galeriilor deschise către stradă de la parterul caselor din piaţa comercială a oraşului Sibiu (Piaţa 6 Martie – Kleiner Ring), în scopul obţinerii unei adâncimi mai mari a încăperilor adiacente galeriilor. De asemenea, din aceleaşi motive a fost astupată galeria de pe faţada laterală a Casei Negustorilor (Hirscher) din Braşov. Galeria deschisă, boltită, care constituia legătura dintre două corpuri ale casei de locuit de pe strada Avram Iancu nr.9 din Sibiu, a fost astupată, iar fiecare dintre travei a fost transformată într-o încăpere de locuit. La Primăria veche din Sibiu s-a produs o împărţire a încăperilor mari de la etaj în mai multe camere mici. Sala festivă a casei domneşti din incinta mănăstirii Hurez a fost divizată mai întâi de-a lungul şirului median de coloane, iar apoi una din nave a fost împărţită în trei încăperi corespunzătoare traveelor iniţiale. În interiorul multor biserici medievale din Transilvania s-a produs, în mod frecvent, diviziunea pe orizontală a unei travei în scopul introducerii unui nivel intermediar unde să fie instalată orga sau să-şi găsească loc corul. Interiorul bisericii Negre din Braşov, de

tip hală, a fost modificat în cursul refacerii, care a avut loc după incendiul din 1689, prin introducerea unor galerii intermediare care a divizat colateralele. În cursul veacului al XIX-lea, a existat parcă o întrecere în a lărgi spaţiile interioare ale bisericilor, recurgându-se, în primul rând, la înlăturarea zidurilor despărţitoare dintre naos şi pronaos. Această măsură a făcut să sufere îndeosebi bisericile moldoveneşti, construite în secolele XV-XVI, concepute ca o succesiune de spaţii închise, divers soluţionate din punct de vedere plastic. Cu prilejul unor asemenea modificări, biserica mănăstirii Neamţului, bisericile Sf. Gheorghe şi Sf. Dumitru de la Suceava, biserica Episcopiei Romanului şi alte monumente şi-au pierdut zidurile care delimitau încăperile dispuse după sistemul adiţional, clasic pentru arhitectura Moldovei acelui timp, fiind înlocuite prin arce largi. Acest fapt a avut drept efect modificarea soluţiei spaţiale a cestor biserici), cât şi dispariţia unor preţioase picturi în frescă, inclusiv a tablourilor votive dispuse, în general, în naos, pe peretele care îl desparte de încăperea vecină (gropniţa sau pronaosul). O consecinţă nefavorabilă pentru aspectul clădirilor a avut-o adesea adăugarea de noi încăperi sau corpuri. În Transilvania, în oraşele înconjurate de încinte fortificate, ca urmare a îndesirii populaţiei, marea majoritate a clădirilor de locuit au fost năpădite de excrescenţe parazitare care au sporit ocuparea solului, reducând la minimum spaţiul liber din interiorul cvartalelor. La biserica Curtea Veche din Bucureşti, cel mai vechi monument păstrat al oraşului, s-a adăugat către mijlocul secolului al XIX-lea, două corpuri, în dreapta şi în stânga pronaosului, şi au fost lărgite proscomidia şi diaconiconul. În afară de incovenientul modificării inestetice a compoziţiei de volume (pe care restaurarea edificiului a anulat-o), aceste anexe au provocat distrugerea zidăriei şi a paramentului original pe porţiunile în care s-au proiectat goluri de legătură între edificiul iniţial şi piesele alipite. Siluetele bisericilor mănăstirilor Secu şi Tazlău au fost dezechilibrate prin adăugirea de noi încăperi, dispuse în axa clădirii pe latura vestică. La Secu, cu acest prilej, a fost distrus pridvorul deschis, original: totodată, de o parte şi de alta a altarului au fost alipite corpuri parazitare, în detrimentul perceperii volumului iniţial al monumentului. Sunt discutabile, atât sub aspectul valorii estetice proprii, cât şi sub aspectul consecinţelor asupra monumentului iniţial, pridvoarele adăugate bisericilor mănăstirilor Cotmeana, barnovschi din Iaşi şi Mărcuţa din Bucureşti. Nici în perioada de după apariţia unei ştiinţe a restaurărilor, monumentele istorice nu au fost scutite de adaosuri de natură funcţională, care le-au dezavantajat din punct de vedere al perceperii lor estetice şi le-au diminuat valoarea lor istorică. În colţul de sud-vest al incintei mănăstirii Hurez s-a adăugat în secolul al XIX-lea, un amplu corp de clădiri, modificat în cel de-al treilea deceniu al secolului nostru, în stil “neoromânesc”, care defavorizează perceperea siluetei mănăstirii. Vechea Universitate din Bucureşti, concepută de arhitectul Alexandru Orăscu, unul dintre monumentele cele mai valoroase ale clasicismului, a fost modificată şi extinsă la începutul secolului nostru prin supraetajare şi completarea ei cu o incintă închisă, lucrare realizată de arhitectul N.Ghica-Budeşti, ceea ce a modificat aspectul iniţial al edificiului, schimbându-i caracterul. Adaptarea vechilor clădiri la cerinţele vieţii contemporane, prin înzestrarea lor cu confort modern, a dus, uneori, la irosirea unor valori istorice şi estetice, prin lipsa de

De pildă naosul şi pronaosul bisericii Sf.Gheorghe din Suceava se percep ca un spaţiu unic.

discernământ manifestată cu prilejul executării instalaţiilor cerute de introducerea electrificării, a termoficării sau a grupurilor sanitare. Modificarea concepţiilor estetice. Una dintre cauzele principale ale alterării aspectului iniţial al monumentelor a fost modificarea gusturilor estetice. Forţa noilor orientări stilistice era atât de puternică, încât nu numai masa consumatorilor de arhitectură, dar şi marile personalităţi artistice arătau o totală neînţelegere faţă de creaţia trecutului care îşi pierdea, câteodată, pentru ei, orice semnificaţie artistică. În consecinţă, monumentele erau considerate numai prin prisma valorii lor de întrebuinţare, iar rămăşiţele unor clădiri, deşi înzestrate încă cu o puternică expresivitate, tratate exclusiv ca, material de construcţie. Principalele forme de manifestare ale acestui fenomen au fost reutilizarea materialului brut sau prelucrat, extras din ruine, înglobarea unor clădiri căzute în paragină de către edificii noi de altă factură, dărâmarea unor monumente şi înlocuirea lor prin construcţii noi, transformarea, terminarea, completarea sau reconstrucţia clădirilor moştenite fără a se ţine seama de caracterul lor, făcându-se apel la stilul epocii. Lumea antică nu a cunoscut preocuparea de a păstra sau a reedita aspectul iniţial al clădirilor; edificiile care nu mai corespundeau din punct de vedere static sau funcţional sau nu mai satisfăceau cerinţele estetice erau părăsite sau demolate. Viollet-le-Duc semnalează că noţiunea de “restaurare” lipsea din limba latină, nefiind cunoscute decât termenele de “restabilire” şi “refacere”. În urma prăbuşirii imperiului roman, decăderea vieţii urbane, procesul de depopulare a oraşelor, fac ca edificii monumentale, rămase fără utilizare, să cadă în ruină. Multe din ele au fost acoperite de pământ şi descoperite, mult mai târziu, prin cercetări arheologice. În timpul evului mediu, în forurile de la Roma pasc vitele. De aici şi denumirea de Forum Boarium al pieţei Bocca della Verità, unde se află templul Vestei, cel al Fortunei Virile şi arcul lui Janus sau denumirea de Campo Vaccino dată Forului Republican. Lumea feudală, dezvoltată pe ruinele imperiului roman, nu a părăsit experienţa antică în domeniul arhitecturii şi construcţiilor, preluând ceea ce corespunde noilor nevoi ale societăţii. Totuşi, în epoca feudalismului timpuriu, şi chiar mai târziu, monumentele antice erau tratate, în special, ca o sursă de materiale de materiale de construcţie gata fasonate. Arhitecturile paleo-creştină şi preromanică recurg din plin la detalii structurale cum sunt coloanele, capitelele, antablamentele sau ornamentele, aparţinând edificiilor antice. Acest arsenal de elemente prefabricate avea menirea să satisfacă nevoile de construcţie şi de frumos ale unei societăţi care nu avea, în toate cazurile, mijloacele materiale necesare şi nici suficientă forţă spirituală ca să-şi producă propriile ei valori. Procesul acesta începe încă din faza târzie a imperiului. Bazilica Sfântului Petru de la Roma atribuită iniţiativei lui Constantin cel Mare (325) a fost clădită, în parte, din material extras din ruinele învecinate ale circului lui Neron. În secolul al XII-lea ea a fost acoperită cu ţigle de bronz luate de pe bazilica lui Maxenţiu şi Constantin şi templul Venerei şi al Romei din vremea împăratului Adrian. Întreaga arhitectură a edificiilor paleocreştine (secolele IV-VII), dintre care cităm San Lorenzo fuori le Mura, Santa Maria Maggiore, San Stefano Rotondo, toate la Roma, este realizată cu ajutorul ordonanţelor preluate de la edificii antice. Coloanele care sprijină arcele octogonului central al capelei carolingiene de la Aachen (805), executate din marmură de Peloponez, au fost aduse de la Roma, Ravenna şi Trier. În acest fel este

tributară antichităţii întreaga activitate constructivă a vremii dinastiilor merovingiană şi carolingiană (secolele VI-X). Dar arhitectura medievală îşi elaborează, în cele din urmă, formule tipologice şi soluţii estetice specifice. Stilul gotic, corespunzător orânduirii feudale dezvoltate, deşi preia anumite tipuri şi soluţii funcţionale ale etapei premergătoare, a căror surse îndepărtate se găsesc în perioada antică, generează totuşi sub aspect constructiv şi plastic o arhitectură complet distinctă faţă de cea clasică, greco-romană, constituind o reflectare elocventă a nivelului forţelor de producţie, a concepţiilor şi ideologiei epocii. Arhitecţii gotici nu mai recurg la rămăşiţele clădirilor vechi pentru a rezolva, în felul acesta, problemele constructive şi plastice ale noului stil, aşa cum au procedat arhitecţii feudalismului timpuriu. Dimpotrivă, atunci când este vorba de refacerea sau de terminarea unor clădiri romanice, arhitectul gotic, fără să pregete, face apel la procedeele stilului pe care îl stăpâneşte. Istoria celor mai importante edificii gotice ale Franţei, cu excepţia câtorva, printre care catedrala Notre-Dame din Paris, începe cu reconstrucţia bisericii romanice preexistente, mistuită de incendiu. Constructorii catedralei din Chartres au înglobat resturile edificiului romanic, a celei din Reims le-au neglijat. Faţadele baptiseriului romanic de la Pisa, ale bazilicii San Marco din Veneţia se împodobesc cu elemente decorative gotice. Capelei palatine din Aachen i se adaugă un cor gotic. Renaşterea a subapreciat goticul socotit ca un stil barbar. Ca urmare, enele edificii gotice sunt modificate de mari maeştrii ai Renaşterii, fără nici un fel de scrupule. Leone Battista Alberti transformă biserica San Francesco din Rimini (sec.XII) în Templu Malatestian, îmbrăcând faţadele sale cu un parament realizat în spiritul noului stil; Andrea Palladio reconstruieşte galeria exterioară, înconjurătoare a vechiului Palazzo della Raggione din Vicenza, transformându-l în celebra sa Bazilică Palladiană. Acelaşi Palladio intenţiona să transforme în stilul Renaşterii palatul Dogilor din Veneţia, care fusese obiectul unui incendiu, după exemplul lucrării executate de el la Vicenza. În contradicţie cu interesul arătat faţă de antichitate, nu numai edificiile gotice, dar şi unele construcţii renumite ale arhitecturii clasice romane au fost dărâmate, reconstruite, modificate sau utilizate ca sursă de materiale de construcţie, chiar de mari arhitecţi ai Renaşterii. Bazilica paleocreştină închinată Sfântului Petru, ridicată la Roma, a fost dărâmată de către arhitectul Bramante cu scopul de a construi un edificiu care să adăpostească mormântul papei Iuliu al II-lea. Şi totuşi viziunea noului edificiu în stilul Renaşterii i-a fost sugerată de marile construcţii ale antichităţii. Se ştie că Bramante şi-a propus ţelul îndrăzneţ de a realiza echivalentul ridicării cupolei Pantheonului peste arcele bazilicii lui Maxenţiu. Michelangelo a folosit ruinele Tabularium-ului roman de pe colina Capitoliului drept substrucţii pentru clădirea Senatului. Tot el amenajează în interiorul ruinelor tepidarium-ului termelor lui Diocleţian de la Roma, pe care le reîntregeşte şi le completează, un lăcaş de cult, biserica Santa Maria degli Angeli. Cu toată preţuirea pe care Renaşterea o acordă antichităţii ca sursă de inspiraţie, tocmai în vremea Renaşterii, Coloseul, mare amfiteatru al Flaviilor, devine un fel de carieră de piatră, gata fasonată. Din “carnea“ Coloseului se execută palatele Venezia şi farnese, acesta din urmă opera unor arhitecţi celebri precum Antonio da Sangello cel Tânăr, Michelangelo Vignola şi della Porta.

În perioada de sfârşit a Renaşterii apoi de-a lungul perioadei de dominaţie a barocului, o soartă similară cu bazilica sfântului Petru a avut-o bazilica San Giovanni in Lateran, radical modificată, şi sediul alătural al papilor, dărâmat şi reconstruit. La aceste acţiuni au participat arhitecţi de seamă ca Domenico Fontana, Francesco Borromini, A.Galilei. Marele maestru al barocului italian, Gian Lorenzo Bernini, a socotit posibil să împodobească acoperişul pronaosului Pantheonului de la Roma, unul dintre cele mai bine păstrate edificii ale antichităţii romane, cu două turnuleţe poreclite apoi “urechile de măgar ale lui Bernini”. Tot el, în schimb, smulge bronzul de pe acoperişul aceluiaşi pronaos cu scopul de a-l folosi la turnarea baldachinului pe care îl aşază sub cupola catedralei Sfântului Petru. Bazilica paleocreştină Santa Maria in Cosmedin de la roma şi biserica gotică Santa Chiara de la Neapole au fost în întregime îmbrăcate cu o decoraţie de stil baroc. Cea dintâi a fost degajată în mod deliberat de aceste suprapuneri, redându-i-se aspectul iniţial, cea de-a doua, cu concursul nedorit al operaţiilor de război care au “scuturat” haina barocă. Înzestrarea cu noi faţade a bisericii paleocreştine rezultată din transformarea templului arhaic grec al Athenei de la Siracuza şi a bisericii Ss.Cosma e Damiano, adăpostite de către templul lui Augustin şi al Faustinei din Forul Republican de la Roma, ridicarea unor cupole deasupra catedralei siculo-normande din Palermo şi a bisericii Sant’Andrea din Mantova, opera lui Leone Battista Alberti, reprezintă numai câteva din intervenţiile în stil baroc supra unor edificii datorate epocilor premergătoare. Suprapunerea formelor Renaşterii şi ale barocului peste arhitectura stilurilor preexistente, care a căpătat aspectele cele mai pregnante în Italia, patria Renaşterii şi a barocului, este un proces comun arhitecturii tuturor ţărilor, care au cunoscut succesiunea de stiluri, caracteristică Apusului Europei. În cursul secolului al XIX-lea, clasicismul şi curentul romantic şi-au pus, în rândul lor, amprenta asupra edificiilor mai vechi. Fenomene similare sunt cunoscute şi în România. Construirea unui nou zid de incintă al oraşului-cetate Histria, care a avut loc la începutul secolului al IV-lea, în urma invaziei Goţilor, se face recurgându-se la materiale recuperate din edificii greceşti şi romane mai vechi. Astfel, la baza acestui zid de incintă, se pot vedea din exterior tambururi de coloane, iar în dreptul porţii de intrare este încastrat în zidărie un jeţ de piatră, dintre cele care în teatre erau destinate reprezentanţilor aristocraţiei. La biserica din Densuş, cu prilejul unei refaceri care a avut loc, probabil, în perioada feudalismului timpuriu, se folosesc blocuri de piatră tăiate regulat, coloane, guri de canalizare recuperate din mormintele căzute în ruină ale capitalei romane a Daciei, Ulpia Traiana. În secolul al XIV-lea, se demontează corul romanic al catedralei Sf.Mihail din Alba-Iulia şi cel al bisericii Evanghelice din Sebeş şi se refac în stil gotic. Din voia lui Neagoe Basarab s-a dărâmat biserica vechii Mitropolii a ţării de la Curtea de Argeş, ajunsă, se pare, în stare de ruină, zidindu-se în loc o biserică a mănăstirii Argeşului sau Episcopală. La numai câteva decenii de la construirea lor, paramentul preţios al bisericilor, ctitorii ale lui Ştefan cel Mare, împodobit cu ceramică smălţuită şi policromă, este tencuit cu scopul de a fi acoperit cu picturi în frescă. Casa Reissenberger-Lulla din Sibiu (sec.XV), de forma unei locuinţe-turn de stil gotic, împreună cu alte construcţii alăturate, sunt înglobate într-o clădire în stilul Renaşterii, cunoscută sub numele de casa Haller (sec.XVI). Aceeaşi soartă au avut-o alte clădiri gotice, printre care şi casele ce adăposteau Sfatul Comunal al oraşului Sibiu, fiind refăcute parţial în stilul Renaşterii. Interioarele celor două biserici gotice din Turda, pierzându-şi bolţile lor originale, sunt transformate în stil baroc. La fel se întâmplă cu bisericile prinse de incinte fortificate de

la Aiud şi Tg. Mureş. Aripile păstrate ale castelului în stilul Renaşterii de la Bonţida (1650) sunt completate, în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, cu nişte corpuri de stil baroc, iar apoi, la începutul secolului al XIX-lea, refăcute parţial în stil clasicist. Către mijlocul secolului al XIX-lea, castelului i se adaugă elemente noi, elaborate în stil neogotic. Desigur, sunt supuse modificărilor stilistice îndeosebi acele componente ale clădirilor care se degradează mai repede şi, în consecinţă, se înnoiesc mai des. Aşa se explică procesul de înlocuire a vechilor învelitori înalte şi ascuţite, care se petrece în Moldova în secolele XVII-XIX, cu învelitori în formă de bulb. Acest proces se poate urmări în arhitectura ansamblurilor mănăstireşti de la Neamţ, Probota, Secu etc. În unele cazuri, modificarea formei învelitorilor aadus prejudicii valorii plastice a monumentelor, schimbându-le caracterul; altă dată, noile învelitori au reprezentat soluţii comparabile ca interes cu cele premergătoare. Un exemplu evident de înrâurire nefastă a unei mode, care a bântuit, pare-se, în jurul anului 1880, a fost tendinţa de a îmbogăţi silueta edificiilor de cult cu mai multe turle oarbe, a căror cantitate pare să fi devenit un criteriu estetic. Bisericile mănăstirilor Dobrovăţ şi Şerbeşti au fost “împodobite” cu asemenea turle, ceea ce le-a modificat în mod defavorabil silueta. Schimbările produse în ideologia societăţii, aflată la începutul secolului al XIX-lea în faza de trecere de la feudalism la capitalism, trebuie să explice prestigiul de care se bucură orientarea clasicistă în artă şi arhitectură şi, totodată, subestimarea valorilor produse de feudalism. Altfel ar apare inexplicabil cum paramente preţioase ca cel al bisericii mănăstirii Cozia sau cel al bisericii mănăstirii Neamţului să fie îmbrăcate într-o haină decorativă clasicizantă, îndoielnică ca gust, executată din tencuială. Importante daune, unele ireparabile, le-a adus monumentelor noastre feudale curentul romantic, reprezentat în arhitectură prin stilul hibrid neogotic, care a bântuit în România în deceniile V-VI ale secolului al XIX-lea. Biserica Curtea Veche. Bisericile mănăstirilor Radu Vodă şi Antim din Bucureşti au fost desfigurate prin adaosuri de stil neogotic, iar incintele mănăstirilor Bistriţa, Tismana sau Arnota au fost total sau parţial recosntruite, pierzându-şi, în ceea ce priveşte exteriorul, orice urmă din înfăţişarea lor originală. Din cele de mai sus, nu trebuie înţeles că orice intervenţie asupra monumentelor trecutului a fost dăunătoare, că omenirea nu a făcut altceva, în decursul istoriei, decât să-şi distrugă propriile sale realizări, că succesiunea stilurilor a fost doar un prilej de anulare a concepţiilor estetice ale epocilor premergătoare, concretizate în opere de artă şi arhitectură. Numeroase monumente, realizate în cursul unei perioade îndelungate, sunt, în fond, un rezultat al aportului câtorva stiluri şi devin mai preţioase tocmai pentru că poartă amprenta succesiunii acestora. În schimb, au fost dăunătoare intervenţiile unor orientări stilistice minore, în raport cu valoarea monumentelor în forma lor originală, interpretările stângace ale unor stiluri de prestigiu sau, dimpotrivă, măsurile calificate sub aspectul realizării artistice, dar care au anihilat monumentul original, ascunzându-l sau modificându-l radical. De aceea, alături de acţiunea distructivă, permanentă, a naturii trebuie ţinut seama şi de acţiunea negativă a oamenilor ca o cauză a degradării monumentelor sub aspectul durabilităţii şi al păstrării imaginii lor originale şi de a-i opune măsuri de protejare şi de

păstrare a patrimoniului moştenit, în limite stabilite de o disciplină ştiinţifică a restaurării monumentelor.