Tehnica tradiţională şi contemporană în restaurări

În trecut, cu prilejul variatelor intervenţii asupra clădirilor moştenite se recurgea la procedeele constructive ale timpului, componentă de seamă a stilului şi a unităţii funcţiune – structură – plastică care constituie însuşi fenomenul de arhitectură. Aşa se explică prezenţa unor elemente constructive gotice care s-au suprapus, au înlocuit sau au completat structuri romanice; aşa se explicăcoexistenţa unor variante constructive, care ilustrează evoluţia stilului gotic, în cadrul aceloraşi clădiri a căror realizare s-a întins de-a lungul câtorva decenii şi chiar secole. Utilizarea cu prilejul unor lucrări de consolidare, de refacere sau de restaurare, a tehnicii etapei iniţiale sau corespunzătoare unei anumite faze de construcţie a unui monument, reprezintă o idee apărută o dată cu închegarea unor doctrine de restaurare. Viollet-le-Duc pretindea folosirea în restaurări a tehnicilor vechi, reproducerea identică a sistemului constructiv original, chiar dacă nu întotdeauna a respectat în mod consecvent acest principiu, în sensul de a admite, câteodată, unele îmbunătăţiri ale soluţiei constructive, dar făcute şi ele în spiritul tehnicii tradiţionale. Stadiul puţin dezvoltat al tehnicii construcţiilor, sursă în arhitectura secolului al XIX-lea a istorismului care caracterizează, în fond, curentul romantic şi orientările stilistice eclectice, a impus anumite limite teoriei şi practicii restaurărilor. Procedeul demontării şi al refacerii integrale a unui edificiu cu materiale noi nu a constituit o simplă deviere rezultată dintr-o neînţelegere a cerinţelor păstrării autenticităţii monumentelor istorice. Acest procedeu a fost determinat şi de faptul că în condiţiile nivelului dezvoltării tehnicii de atunci singurul mijloc de a perpetua, în multe cazuri, un monument ameninţat cu prăbuşirea, din cauza degradărilor şi a şubrezirii structurii, era acela de a-l demonta, descompune sau dărâma şi de a-l reface integral. Extinderea acestui procedeu la toate cazurile de restaurare, chiar atunci când starea monumentului nu pretindea demantelarea sa, înţelegerea restaurării exclusiv ca o reconstrucţie integrală sau ca o substituire a materialelor originale cu materiale noi (fără dărâmarea întregului edificiu), aceasta a constituit exagerarea la care a ajuns şcoala lui Viollet-le-Duc. Pe măsura dezvoltării tehnicii constructive, a utilizării unor materiale noi cum este fierul sau betonul armat, s-a conturat posibilitatea de a apela la ele ca mijloace auxiliare pentru a consolida un monument, renunţându-se la dărâmarea şi refacerea sa. Încă Viollet-le-Duc a formulat ideea utilizării fierului în restaurări, cu condiţia ca elementele de metal introduse să fie puse în situaţia de a răspunde la solicitări întocmai ca elementele originale de zidărie. Un moment de cotitură, în ceea ce priveşte trecerea de la procedeul utilizat de către Viollet-le-Duc, cel al demontărilor şi al reconstituirilor, l-a constituit restaurarea părţii centrale a catedralei din Bayeux. Pilonii centrali, gotici, ai acestei catedrale, puternic degradaţi, susţineau o cupolă datând din secolul al XVIII-lea. Viollet-le-Duc pretindea că prăbuşirea catedralei este inevitabilă, executând chiar un desen sugestiv asupra modului în care aceasta s-ar produce. În consecinţă, el, ca şi un alt arhitect, Ruprich-Robert, propuneau demolarea

părţii superioare a monumentului pentru a permite o uşurare a sarcinilor pe care le aveau de suportat stâlpii flambaţi. Această propunere a suscitat însă proteste, bănuindu-se că Viollet-le-Duc urmăreşte să distrugă cupola, întrucât data din secolul al XVIII-lea şi contravenea unităţii de stil a monumentului gotic. Sub presiunea opiniei publice, lucrarea a fost încredinţată în 1854 unui constructor cunoscut, Eugène Flachat. El a executat un sistem auxiliar asupra căruia au trecut temporar încărcările părţii superioare a monumentului, a demontat şi a reconstituit cu material nou, după procedee tradiţionale, pilierii care au preluat apoi încărcările turlei. Restaurarea nu a satisfăcut pe susţinătorii celei dintâi soluţii care pretindeau că, în fond, s-a comis o eroare, deoarece partea cea mai veche a edificiului nu a fost conservată. În schimb, lucrarea, de o mare îndrăzneală pentru timpul respectiv, a contribuit la faptul de a se pune capăt demontărilor şi reconstrucţiilor integrale de monumente, urmărindu-se conservarea in situ a tuturor elementelor originale. Utilizarea tehnicii contemporane, mijloc de a păstra autenticitatea structurii. Meritul promovării ideii folosirii tehnicilor contemporane în restaurări îl are şcoala istorică de restaurare. Prima enunţare teoretică, în acest sens, îi aparţine lui gustavo Giovannoni. Printre principile pe care le formulează este acela ca prin lucrările de consolidare să se urmărească obţinerea stabilităţii maxime a monumentelor, evitându-se exagerările în sensul de a le înnoi, considerându-se ca un lucru esenţial păstrarea autenticităţii structurii. În felul acesta a fost precizată ideea rolului de auxiliar pe care îl are tehnica nouă în restaurări, auxiliar la care se recurge, tocmai, pentru a se putea menţine structura constructivă originală. Ideea folosirii tehnicii şi a materialelor moderne, în special a betonului armat, este reluată în paragraful al V-lea al Cartei de la Atena. Aici se precizează că “folosirea mijloacelor şi a tehnicii moderne se recomandă, în mod special, în cazurile în care elementele constructive ale monumentului pot fi păstrate «in situ», evitându-se riscul desfacerii şi al reconstrucţiei”. Totodată, “cu excepţia cazurilor dovedite imposibile, aceste mijloace de consolidare trebuie să fie disimulate, ca să nu altereze aspectul şi caracterul edificului restaurat”. Înţelegerea clară a acestei prevederi a Cartei este foarte importantă pentru precizarea rolului şi a limitelor folosirii tehnicii contemporane în restaurări. Nu se pune problema de a se renunţa la un sistem constructiv tradiţional, ci, dimpotrivă, de a recurge la utilizarea mijloacelor tehnicii moderne, tocmai, pentru a menţine sistemul tradiţional, venindu-i, în felul acesta, în ajutor. Articolul 10 al noii Carte internaţionale a restaurărilor, adoptată la Veneţia, reia ideea utilizării tehnicii contemporane arătând că numai atunci “când mijloacele tehnice tradiţionale se dovedesc inadecvate, consolidarea unui monument poate fi asigurată, făcându-se apel la toate mijloacele tehnice moderne de conservare şi construcţie…”. Din cele ce rezultă din documentele citate apare cu claritate faptul că restaurarea trebuie să recurgă, în primul rând, la mijloacele tehnice tradiţionale, că atunci când acestea se dovedesc neputincioase se recomandă utilizarea

oricăror mijloace tehnice moderne care şi-au demonstrat eficacitatea; în fine, că această utilizare se face pentru a evita demontarea şi reconstrucţia monumentelor, urmărindu-se păstrarea in situ a elementelor componente. Din enunţările teoretice de mai sus, reiese, şi noi susţinem acelaşi punct de vedere, cum că tehnica constructivă reprezintă o componentă a arhitecturii care are aceeaşi valoare de monument istoric ca şi aspectul plastic. O asemenea poziţie, de fapt, nu face altceva decât să reflecte o realitate a fenomenului de arhitectură care, cel puţin în ceea ce priveşte perioadele de progres şi realizările de valoare, se caracterizează prin unitatea dintre structură şi plastică, aspectul plastic constituind o interpretare estetică a structurii constructive. Practica restaurărilor pe plan internaţional confirmă, în fond, această poziţie. Experienţa utilizării tehnicilor contemporane şi, îndeosebi, a celei a betonului armat a fost sintetizată la ultimul congres al arhitecţilor şi tehnicienilor de monumente care a avut loc la Paris în 1957, în raportul prezentat de către Georges Dozoul, în felul următor: Cazurile de folosire în restaurări a betonului armat. Betonul armat şi-a găsit în restaurări utilizarea în cazul consolidării fundaţiilor, a realizării unui sistem constructiv în sprijinul elementelor de structură originale, a executării de şarpante şi terase. În cazul fundaţiilor distruse accidental, ca urmare a unor cutremure, a unor tasări inegale sau a unor degradări intervenite în timp, situaţii care pot prejudicia supărastructura, s-a recurs la consolidări sau înlocuiri parţiale cu beton armat, urmând ca elementele de suprastructură să fie consolidate independent, cu materiale şi tehnici adecvate. Atunci când solul s-a dovedit foarte slab, provocând cedări ale construcţiei, s-a recurs la executarea unui radier general de beton armat, care să împiedice tasările inegale. Această categorie de lucrări a fost exemplificată prin restaurarea unor monumente distruse parţial în timpul războiului sau a celor care au necesitat consolidări de fundaţii: bisericile din Lestrem-Pas de Calais şi Roye-Somme, palatul Rihour-Lille. Un sistem constructiv auxiliar de beton armat ascuns s-a folosit, în general, atunci când structura originală a fost şubrezită sau când modificări ulterioare ale structurii nu au ţinut seama de modul de a lucra al sistemului constructiv. Dintre lucrările de acest fel au fost semnalate următoarele: La biserica San Lorenzo din Napoli, ţinându-se seamă de stadiul ei de degradare, s-a încastrat în zidărie şi în stâlpi un schelet de beton armat care a preluat încărcările acoperişului, zidăria transformându-se într-o umplutură. La biserica Saint Rémy din Reims, o veche intervenţie a înlocuit şarpanta iniţială de lemn cu bolţi de piatră, susţinute pe arce butante, care însă sprijineau această boltă sub punctele ei de presiune. Pericolul răsturnării întregului sistem constructiv a fost suprimat, la un moment dat, prin construirea unor bolţi de lemn, înlocuind pe cele de piatră. Restaurarea efectuată în 1919 a făcut apel la un sistem constructiv auxiliar, un grătar de beton armat de care s-a suspendat extradosul bolţilor reconstituite, înlăturând în acest fel împingerile laterale. Arcele butante au fost sprijinite pe o grindă de beton armat, îngropată în zidărie, având rolul de a suprima tendinţa de răsturnare către exterior a zidurilor.

În cazul unor consolidări de ruine, betonul armat a fost folosit câteodată aparent. De asemenea, a fost folosit ca suport al unor faţade care se deplasează, în care caz nu s-a încorporat însă în construcţie, având funcţiunea de cofraj. În felul acesta a fost adusă la alinierea străzii faţada teatrului din Amiens, incendiat în timpul războiului. Utilizarea betonului pentru confecţionarea şarpantelor se explică prin rezistenţa sa la foc, cât şi prin faptul că materialul rămâne ascuns. Un alt avantaj îl constituie rapiditatea confecţionării şi posibilitatea de a suspenda de şarpante alte structuri. Exemple sunt furnizate de şarpante de beton, executate la catedralele din Reims, Soissons şi Sainte Quentin1). La catedrale din Reims şarpanta s-a refăcut cu ferme uşoare de beton armat având la bază un planşeu-radier. În schimb, învelitoarea de plumb, turnată pe nisip după tehnici medievale, menţine aspectul exterior original. La catedrala din Bolzano s-a executat întregul acoperiş din beton vibrat. Acoperişuri din beton armat s-au executat şi la biserica Saint Pierre din caen şi la halele din Saint-Pierre sur Dieves. În alte cazuri, unde şarpanta a fost la origine aparentă, recurgându-se la o structură de beton armat, s-a urmărit ca aceasta să imite ca aspect lemnul (prin secţiuni identice şi prin vopsire). În felul acesta s-a procedat la refacerea bisericii Santa Chiara din Neapole, în urma distrugerilor din cursul celui de-al doilea război mondial. Utilizarea betonului pentru confecţionarea teraselor a apărut recomandabilă prin avantajele pe care le reprezintă ca durată în timp, etaşeitate şi întreţinere uşoară. Din cele de mai sus rezultă că în practica mondială utilizarea betonului armat în restaurări se face în următoarele cazuri: În primul rând, betonul armat se foloseşte pentru refacerea unor structuri constructive care nu capătă o interpretare estetică, întrucât, rămânând ascunse, nu participă la conturarea imaginii arhitecturale: fundaţii, planşee, terase, şarpante. În al doilea rând, betonul armat se foloseşte pentru consolidarea unor structuri care nu-şi mai pot îndeplini funcţiile lor statice. Practica mondială arată, aşadar, că folosirea în restaurare a betonului armat s-a făcut nu pentru a înlocui un sistem constructiv tradiţional cu unul modern, ci tocmai pentru a consolida, a salva o structură constructivă, incapabilă să-şi mai exercite funcţiile, acestea trecând parţial sau total asupra structurii auxiliare de beton armat. Betonul armat, cu toate prescripţiile privind limitele folosirii tehnicii noi, formulate în diferite documente teoretice, a creat o mare atracţie pentru restauratori de a recurge la acest mijloc comod, nu numai ca auxiliar, în cazurile de strictă necesitate, dar şi în cazurile în care se punea problema reconstrucţiei integrale a unor monumente distruse sau avariate. În felul acesta, a apărut tendinţa de a înlocui cu prilejul reconstrucţiilor structura tradiţională cu o structură de beton armat, păstrându-se numai aspectul plastic exterior, rupându-se în felul

1 ) În unele cazuri, pentru executarea şarpantelor s-a folosit în locul materialului original, lemnos, metalul (oţelul): la biserica Sf.Ştefan din Viena şi catedralele din Gdansk şi Wroclaw. Câteodată, metalul a înlocuit şi piatra: fleşa catedralei din Rouen, executată din fontă (1823), reproduce forma originală.

acesta unitatea dintre structură şi plastică, atunci când aceasta caracteriza monumentul original. Datele de care dispunem nu ne permit de a face o statistică din care să rezulte cu exactitate prevalenţa tehnicii care se utilizează pe plan mondial la reconstituiri de monumente, lucru care poate nu ar fi esenţial, ţinând seama de cauzele variate care pot fi sursa unor distrugeri, cât şi de specificitatea fiecărui caz în parte. Substituirea structurii tradiţionale printr-o structură modernă, caz excepţional. Cercetarea a numeroase exemple de restaurare a unor clădiri, integral sau parţial dărâmate, ca urmare a unor operaţii militare, fie că este vorba de biserici gotice din Franţa, de monumente romanice sau ale Renaşterii din Italia, sau de monumente ale Rusiei feudale, arată că s-a manifestat tendinţa de a reedita structurile constructive originale, de a recupera materialele şi de a se recurge la tehnica modernă doar ca auxiliar, pus în slujba salvării elementelor autentice ale monumentelor. Totodată, în alte cazuri, fie atunci când monumentul a căzut pradă operaţiilor de război sau când a fost demolat din iniţiativa restauratorului, s-a recurs la utilizarea unei structuri de beton armat. Turnul primăriei din Arras, greu lovit de bombardamente, a fost reconstruit, recurgându-se la un radier general de beton, de adâncime mare, şi la un schelet ascuns de beton armat, zidăria originală devenind un simplu placaj, executat în tehnica medievală. Turnul medieval din Valpanteria (provincia Verona), ameninţat cu ruina a fost demontat după relevare, fotografiere şi numerotare a pieselor şi reconstituit cu schelet de beton armat şi pereţi interiori din blocuri goale din acelaşi material, de care s-au prins cu agrafe de oţel vechile pietre. Procedeul înlocuirii sistemului constructiv original cu un schelet de beton armat conţine importante elemente arbitrare şi, în consecinţă, merită a fi discutat. Valoarea de monument istoric a structurii originale. Sistemul constructiv are o valoare de monument istoric întocmai ca şi aspectul plastic. Renunţarea deliberată de către restaurator, atunci când nu este silit de împrejurări speciale, le reeditarea sistemului constructiv, constituie o daună adusă valorii de monument a unui edificiu Ea îşi are sursa în înţelegerea unilaterală a arhitecturii, exclusiv ca plastică, în ruperea forţată, prin modul de refacere a monumentului, a componentelor arhitecturii care sunt legate într-o unitate dialectică, disociere care a caracterizat teoria şi practica arhitecturală promovată de unele curente formaliste. La cele spuse mai sus se pot face următoarele amendamente: Păstrarea unităţii structural-plastice este absolut necesară în cazul stilurilor şi monumentelor în care această unitate constituie o caracteristică fundamentală, cum sunt monumentele antichităţii clasice, cele de stil romanic sau gotic. Istoria arhitecturii furnizează însă şi exemple de stiluri în care există o anumită independenţă între structura constructivă, care rămâne ascunsă şi între învelişul ei decorativ, care are o structură proprie: barocul, rococo-ul empire-ul etc. În cazul monumentelor care aparţin acestor stiluri, în lumina practicilor enunţate mai sus, apare posibilitatea înlocuirii, cu prilejul restaurării, a structurii constructive ascunse, care nu participă direct la elaborarea imaginii, printr-o

structură constructivă modernă. Trebuie făcută de asemenea distincţia între cazurile în care monumentul a dispărut din motive independente de voinţa restauratorului, ceea ce i-ar da acestuia o anumită libertate în alegerea procedeelor constructive – libertate care ar putea, de alfel, merge până la a renunţa la reconstrucţia monumentului sau la a selecta elementele pe care le-ar considera susceptibile unei reconstituiri – şi cazul în care restauratorul este cel care demontează monumentul. În acest din urmă caz, restauratorul este obligat la o absolută fidelitate în ceea ce priveşte reeditarea monumentului. Din practica restaurărilor se conturează totuşi anumite situaţii când este nu numai acceptabil, dar chiar recomandabil, să nu i se impună restauratorului o asemenea obligaţie. Astfel, s-a recurs, în mod justificat, la o structură de beton armat, înlocuitoare a sistemului constructiv original, atunci când monumentul s-a prăbuşit, ori a ajuns la un stadiu avansat de degradare din cauza unor defecte de construcţie iniţiale, sau atunci când structura originală nu a putut rezista solicitărilor seismice, iar refacerea ei ar fi însemnat expunerea monumentului la aceleaşi riscuri. Domeniul restaurărilor beneficiază astăzi de aportul unor tehnici perfecţionate care au lipsit restauratorului din trecut. Dar tehnica contemporană nu trebuie să se transforme într-un fetiş. Exagerările ce pot apare, în acest sens, în domeniul restaurărilor sunt explicabile în condiţiile avântului general al tehnicii construcţiilor; formaţia inginerului de rezistenţă, la care se face apel, îşi poate pune amprenta asupra unor soluţii de restaurare. De aici derivă necesitatea de a pregăti, alături de arhitecţi restauratori, şi ingineri specializaţi în acest domeniu. Desigur, fiecare problemă de restaurare, care implică utilizarea tehnicii contemporane, pretinde o analiză concretă. În principiu însă alegerea soluţiei trebuie să se călăuzească după următoarele considerente: O consolidare care recurge la tehnica contemporană ca auxiliar, în scopul păstrării monumentului şi a structurii sale constructive originale, este de preferat unei demolări şi refaceri integrale. Dacă totuşi situaţia de fapt a monumentului impune o refacere integrală, este de preferat o reeditare a unităţii structură-plastică unei refaceri care păstrează numai aspectul. Înlocuirea, ca regulă, a sistemelor constructive tradiţionale cu sisteme contemporane ar face ca fiecare restaurare să constituie, într-o măsură mai mare sau mai mică, un prejudiciu adus păstrării documentului preţios pe care îl reprezintă tehnica utilizată în trecut, un prejudiciu adus păstrării documentului arhitectural, deoarece unitatea dintre structură şi plastică este factorul care generează însăşi arhitectura, ca fenomen distinct printre celelalte arte. În felul acesta s-ar deschide în restaurări drumul unei orientări scenografice, care transformă monumentele într-un décor, înlocuind substanţa lor originală cu o umplutură oarecare. În consecinţă, dacă am enunţa cerinţele fundamentale ale restaurării unor structuri constructive, le-am eşalona în următoarea ordine: -Să se consolideze structura constructivă tradiţională, cu mijloace tradiţionale, fără intervenţia unor sisteme constructive contemporane. -În cazul în care structura constructivă tradiţională nu-şi mai poate îndeplini misiunea ei sau nu mai satisface cerinţele de natură statică şi este pus în pericol

echilibrul monumentului, iar tehnicile tradiţionale la care s-ar recurge pentru consolidarea ei s-ar dovedi inadecvate, să se recurgă la un sistem constructiv auxiliar modern, care să permită păstrarea in situ a elementelor constructive originale, preluând parţial sau total solicitările acestora. -În cazul în care nu există posibilitatea păstrării edificiului şi apare necesară demantelarea sa, să se recurgă la o tehnică tradiţională de construcţie pentru a transmite posterităţii documentul, chiar în copie, pe care îl reprezintă monumentul ca unitate structural-plastică. -Înlocuirea sistemului constructiv tradiţional, printr-un sistem constructiv modern, chiar în condiţiile păstrării nemodificate a aspectului plastic exterior, să se accepte numai în cazuri excepţionale.

Tehnica contemporană în restaurările din România

Din experienţa restaurărilor, realizate în românia, se desprind câteva categorii de lucrări în care s-a recurs la folosirea tehnicilor contemporane şi, îndeosebi, a celei a betonului armat2). Consolidări de fundaţii. Pentru executarea fundaţiilor unor ziduri dispărute, care urmau să fie reconstruite, s-a recurs fie la zidărie de piatră sau cărămidă, fie la betonul simplu sau armat. Pentru consolidarea fundaţiilor insuficient dimensionate care prejudiciau stabilitatea suprastructurii, s-a recurs, în general, la subzidirea lor cu beton simplu. În felul acesta s-a procedat în cazul schitului Balamuci şi al bisericii Reformate din Cricău unde tasărilor inegale ale terenului li s-au asociat consecinţele unui foarte slab material de fundaţie (zidărie uscată de piatră) şi a unei insuficiente dimensionări, ducând la ieşirea din verticală a zidurilor navei principale. La palatul domnesc din Târgovişte unde degradările au fost, în primul rând, urmarea unor tasări inegale ale terenului, operaţia de subzidire, deajuns de dificilă, întrucât necesita sprijiniri speciale ale suprastructurii, a putut fi evitată, fundaţia fiind consolidată prin introducerea unor centuri din beton armat, în locul grinzilor de lemn care îndeplineau iniţial funcţia de legătură rigidă a fundaţiilor. În cazul turnului bisericii Reformate din Cricău adâncimea de fundaţie fiind suficientă (1,80m), partea inferioară a temeliei existente a fost înconjurată cu o centură de beton armat, parţial încastrată, care, în afara funcţiilor de consolidare şi rigidizare, are rolul de a mări suprafaţa de fundare. Consolidări de ziduri. Zidurile libere, neintegrate în construcţii, fie că este vorba de ziduri de împrejmuire, fie de ziduri care au aparţinut unor construcţii aflate în stare de ruină, urmând a fi conservate ca atare, au ridicat probleme variind de la asigurarea protecţiei părţii lor superioare contra intemperiilor, până la anularea consecinţelor unor ieşiri din verticală, provocate de instabilitatea fundaţiilor, de forfecări şi degradări ale materialelor. Protecţia părţii superioare a unor ziduri de incintă (Câlnic, Cricău, Sebeş, etc.) s-a realizat, în cele mai multe cazuri, prin şape subţiri din beton slab armat, mascate cu ştraifuri de zidărie de 20-25cm, minuţios rostuite cu mortar de

2 ) Intervenţiile tehnice înfăţişate au fost executate, în majoritatea lor, după proiectele inginerilor C. Pavelescu şi Th. Barbu.

ciment. Întrucât şapele trebuie să urmărească suprafeţe adesea foarte neregulate, a fost adoptată o armătură flexibilă (plasa de rabiţ) care se poate mula pe parament. Este evident că, în cazul acestui procedeu, protecţia propriu-zisă este reprezentată de şapa armată, urmând ca ştraifurile de zidărie care au numai un rol estetic, de mascare, să fie refăcute periodic. În cazul în care a fost necesar de a asigura stabilitatea ameninţată a unor ziduri, s-a recurs, în funcţie de gravitatea situaţiei, la consolidări cu caracter local sau de ansamblu. Dintre consolidările cu caracter local s-au folosit: -Injectarea fisurilor cu mortar de ciment fluid sub presiune (după o rostuire prealabilă a zonei înconjurătoare): la zidurile de incintă ale mănăstirii Galata şi ale ansamblului de la Cricău. -Ancorări cu agrafe de beton prefabricate sau turnate pe loc: la timpanul unei arcade a edificiului roman cu mozaic de la Constanţa şi la zidul de incintă al cetăţii din Prejmer. -Ţeseri şi plombări de parament prin înlocuirea locală a materialului degradat şi înglobarea lui într-o masă de beton, procedeu generalizat. Consolidările, pe care le-am numit de ansamblu, au urmărit să realizeze o rigidizare generală prin grinzi, centuri, sau stâlpi din beton armat înglobaţi în zidăria originală, fie folosindu-se goluri existente (mănăstirea Galata, cetatea Tg.Mureş), fie creându-se goluri pentru aceste elemente, ulterior placate cu material similar celui original (turnul Siegfrid de la Câlnic, edificiul cu mozaic de la Constanţa, cetatea Prejmer). Desigur că, în funcţie de necesităţi, au fost folosite convcomitent măsuri de consolidare locală şi de ansamblu, precum şi procedee speciale, cerute de situaţia existentă. Avariat de cutremurul din 1940, zidul de incintă al cetăţii Prejmer prezenta pe o lungime de circa 40m, în dreptul drumului de strajă, fenomenul de forfecare şi de alunecare a părţii superioare după o secţiune în scară. Proiectul de consolidare a prevăzut console, agrafe în formă de U care, pornind de la centură longitudinală amplasată către interiorul incintei, străbăteau zidăria sub pardoseala drumului de straje, apoi, prin şanţuri săpate în pereţii gurilor de păcură, înconjurau fiecare pilă de zidărie. Sub nivelul gurilor de păcură, către exterior, s-a prevăzut o altă centură de beton armat (placată cu zidărie de pocă), legată de sistemul de centuri şi grinzi, folosit pentru consolidarea zidurilor longitudinale şi transversale ale clădirilor adosate incintei. La partea superioară a zidului de incintă au fost prevăzute alte două centuri (către interior şi exterior), legate între ele cu tiranţi de beton armat pe care se reazemă şarpanta. Întregul sistem de consolidare este vizibil numai din interiorul incintei. (64c) Zidul de incintă al cetăţii din Tg. Mureş, executat din cărămidă, era sensibil ieşit din verticală, ca urmare a instabilităţii fundaţiei, subdimensionate. Pentru a fi adus în poziţia sa iniţială, fără să fie demontat, zidul a fost tăiat în felii verticale de circa 2m, sprijinite pe toată suprafaţa şi readuse cu ajutorul vinciurilor la verticală, fiind ancorate de stâlpi de beton armat, solid fundaţi, dispuşi între ele. Stâlpii de beton, ulterior placaţi cu zidărie, au fost legaţi între ei printr-o grindă longitudinală, turnată în locul fostelor centuri de lemn ale incintei.

Câteodată, elementele auxiliare de beton armat, destinate să restabilească echilibrul unor ziduri, au fost exprimate în mod sincer ca o realitate plastică de sine stătătoare. La cetatea ţărănească din Câlnic, tendinţa de răsturnare a unei părţi din zidul incintei, provocată de cedarea terenului, a fost anulată prin sprijinirea către exterior cu contraforţi din beton armat aparenţi având o fundaţie comună, contraforţi care, din punct de vedere al aspectului, nu aveau corespondent cu vreo formă (61b) intervenită în evoluţia istorică a monumentului. În schimb, o porţiune dispărută din incinta bisericii din cricău, dar cu traseul perfect determinat prin cercetări, a fost reconstituită din beton simplu, placat cu zidărie de piatră, pentru a reîntregi imaginea vizuală a ansamblului. Pentru zidurile înglobate în construcţii, şi deci legate între ele şi protejate prin învelitori, problemele sunt în linii mari aceleaşi, cu observaţia că degradarea lor atrage după sine prejudicierea echilibrului întregului sistem constructiv al edificiului. Astfel, în cazul chiliilor mănăstirii Cozia, degradarea zidurilor transversale periclita integritatea zidului de incintă mai vechi cu care conlucra. În urma restaurării, zidurile transversale, sprijinite din două direcţii cu stâlpi de beton armat, îngropaţi şi legaţi de sistemul general de centuri dispuse în partea inferioară şi superioară a tuturor zidurilor au devenit un element de ancorare a incintei. În spaţiile dintre zidurile transversale, ancorarea s-a realizat fie prin tiranţi metalici (la chiliile boltite), fie prin planşee continue de beton armat. La biserica din Cricău s-a recurs, de asemenea, la tiranţi metalici ancoraţi în pahare de beton armat pentru a contrabalansa tendinţa de răsturnare spre exterior a zidurilor navei, urmare a împingerilor laterale ale bolţilor. Consolidarea şi reconstituirea sistemelor de boltire. Sistemele de acoperire, şi în special boltirile, sunt componente de structură deosebit de expuse degradării, fiind sensibile la orice deteriorare a zidăriilor şi a fundaţiilor. În scopul de a păstra boltirile originale, atunci când starea acestora o permitea, s-a apelat, în special, la măsuri de consolidare pe loc. În funcţie de problemele pe care le ridica restaurarea, consolidările au constat din simple suprabetonări (turnarea unui strat de beton peste extradosul bolţii, după o prealabilă curăţire a rosturilor), ori s-au asociat măsurilor de consolidare ale altor componente structurale ale edificiilor. La paraclisul lui Mihnea din cadrul ansamblului mănăstirii Cozia, consolidarea boltirii naosului a trebuit să fie rezolvată în acelaşi timp cu problema consolidării bazei turlei care prezenta o tendinţă de deviere. În acest scop suprabetonarea bolţii, de circa 8 cm grosime a fost amplificată prin grinzi întoarse din beton armat, de circa 25 cm înălţime, care cuprindeau baza turlei, având rol de centură de rigidizare. La rândul ei, suprabetonarea bolţii turlei a fost legată cu centurile de beton armat încastrate la partea superioară a tamburului. O suprabetonare a unor bolţi de cărămidă, asociată cu o ancorare prin agrafe, introduse în rosturi, s-a realizat la biserica din Brădet cu scopul de a se evita demontarea ei, pentru a salva pictura, de mare valoare, ce acoperă intradosul bolţii. În cazul bisericii Evanghelice din Cricău, bolţile târzii ale navei acopereau parţial pictura din secolul al XIV-lea de pe ziduri. Consolidarea bolţilor s-a făcut printr-un rebord (o grindă întoarsă), detaşat de pereţii navei, care permite

urmărirea frescei până în podul amenajat pentru a fi vizitabil în acest scop. Descărcarea bolţii pe zidurile navei se face numai prin console, unde secţiunea betonului devine considerabilă. Atunci când echilibrul bolţii era compromis, s-a recurs la demontarea parţială sau totală şi refacerea ei, după care întreaga structură s-a consolidat prin suprabetonare. La casa din Hereşti, bolţile de piatră făţuită, demontate şi refăcute cu piese originale, au fost consolidate prin suprabetonare, utilizându-se ciment alb, pentru a nu contrasta cu culoarea pietrei. Din armătura suprabetonării s-au lăsat mustăţi cu ajutorul cărora fiecare bolţar de piatră a fost ancorat în lăcaşe ascunse, practicate între pietre adiacente, bolta devenind, în felul acesta, în parte, o structură decorativă suspendată. La biserica din Prejmer, unde bolţile navelor prezentau o tendinţă de aplatizare, s-au sprijinit nervurile de piatră (care aici aveau un rol predominant decorativ) pe cintre fixe şi, după demontarea bolţii propriu-zise, s-a ancorat fiecare bolţar al nervurilor, cu arici, în armătura suprabetonării. În vederea reconstituirii unor bolţi dispărute, betonul armat a fost utilizat fie pentru executarea unor sisteme auxiliare, în vederea reeditării unor structuri tradiţionale, fie însăşi bolţile au fost realizate din beton armat monolit, ascuns, mimând o soluţie tradiţională, sau utilizat aparent. Bolţile de cărămidă din corul bisericii Sf. Mihail din Cluj, care în secolul al XVIII-lea au înlocuit pe cele gotice originale, primejduind echilibrul monumentului din cauza unui mod diferit de transmitere a sarcinilor, au fost demontate. În vederea reconstituirii soluţiei spaţiale iniţiale s-au confecţionat nervuri de beton armat în care au fost încastraţi bolţarii originali şi alţii noi, de aceeaşi formă, în completarea celor lipsă, nervurile fiind sprijinite pe consolele păstrate prinse în zidurile corului. Panourile de umplutură au fost executate în cărămidă după procedee tradiţionale. Pentru a anula împingerile laterale, întreaga această structură a fost suspendată de un grătar de beton armat, aşezat peste faţa superioară a zidurilor, care, totodată, le leagă şi le sporeşte, (58c,58d) prin greutatea sa, stabilitatea. În galeria alipită faţadei sudice a bisericii Reformate din Cluj, bolţile gotice au fost înlocuite prin bolţi cilindrice, dispuse la un nivel mai înalt, păstrându-se însă consolele şi urmele timpanelor celor dintâi, precum şi numeroşi bolţari. Urmărindu-se o reeditare muzeistică a bolţilor, s-au refăcut câteva travei, unele numai cu nervuri, fără panourile de umplutură, altele complet. Pentru a asigura stabilitatea nervurilor reconstituite, bolţarii au fost perforaţi executându-se o măduvă ade fier. (57d) În sala Dietei a castelului de la Hunedoara pentru refacerea bolţilor, bazată pe date certe (urmele bolţilor pe ziduri, fragmente de bolţari), s-a făcut apel la beton armat. Nervurile reconstituite, sprijinite pe cofraje, au fost ancorate în armătura generală a bolţii monolite de beton armat, turnată pe traseul bolţii iniţiale. (62f,62g) Reconstituirea unor spaţii boltite, pe bază de date certe, în beton armat aparent, păstrându-se traseul şi forma sistemelor originale de boltire, s-a aplicat cu scopuri utilitare, în vederea folosirii în continuare a spaţiilor respective, pentru

asigurarea durabilităţii în timp, cât şi din motive estetice, urmărindu-se o reeditare corectă a imaginii spaţiale de ansamblu. Exemple ale unor asemenea restaurări, executate la mănăstirile Dragomirna şi Suceviţa, au fost înfăţişate în cadrul lucrărilor de eliberare şi reîntregire a unor soluţii spaţiale. (44i,44j) Refacerea unor bolţi în beton armat poate avea şi un rol de a lega zidurile a căror stabilitate este periclitată. Acest lucru se urmăreşte în cadrul restaurării turnului – clopotniţă al bisericii Sf. Dumitru din Suceava, unde reconstituirea unei bolţi în beton armat urmează să solidarizeze întreaga construcţie, bolta fiind legată de centuri adânc ancorate în ziduri. Consolidarea şi reconstituirea elementelor vertcale ale clădirilor (turle şi turnuri). Componentele verticale, mai puţin stabile din punct de vedere static, în special la solicitările seismice, au necesitat cele mai frecvente şi mai dificile intervenţii, având ca scop consolidarea sau întregirea acestora. Elementele de beton armat sau metal, incluse cu scop de consolidare, au fost disimulate, ascunse parţial sau total, sau, în unele cazuri, au fost păstrate aparent. Consolidările cu elemente de beton armat şi metal ascunse s-au aplicat în cazurile în care se punea problema menţinerii unei construcţii, fie chiar parţial, evitându-se în felul acesta demolarea şi refacerea. Soluţia, general adoptată, a fost aceea a înglobării unor centuri de beton armat şa diferite niveluri şi, câteodată, a unor sâmburi de beton armat verticali, în funcţie de starea elementelor verticale care preiau, parţial sau total, sarcinile seismice. Turla paraclisului lui Muhnea de la Cozia a fost consolidată prin centuri, una inclusă la baza ei şi alta, la nivelul cornişei făcând corp comun cu suprabetonarea bolţii. Turnul bisericii Evanghelice din Rodbav, prezentând fisuri oblice şi o degradare accentuată a materialului de construcţie, a fost consolidat cu patru rânduri de centuri la interior şi exterior (zidul având o grosime medie de circa 2m), legate între ele la colţuri şi placate, apoi, cu zidărie de piatră, asemănătoare celei originale. În cazul terlei pronaosului bisericii Domneşti din Târgovişte, forfecată pe un plan înclinat, răsucită şi ieşită din verticală, soluţia de consolidare a prevăzut o centură-platformă de beton armat, la partea inferioară a bazei, din care pornesc sâmburi verticali, turnaţi în şanţuri săpate în zidăria pilaştrilor. Aceşti sâmburi sunt solidarizaţi în plan orizontal printr-o centură mediană, îngropată, şi printr-o centură la nivelul cornişei, făcând la rândul ei corp comun cu suprabetonarea bolţii. Scheletul de beton armat, astfel compus, preia toate solicitările, zidăria originală păstrându-şi doar rolul de umplutură. Aceiaşi soluţie de principiu s-a aplicat la turlele bisericii mănăstirii Galata unde ancadramentele ferestrelor au fost ancorate de sâmburii verticali din beton armat, legaţi la partea superioară de o centură care urmăreşte forma curbă a arcelor ferestrelor. Turnul bisericii din Prejmer a pus probleme deosebit de dificile. Supraînălţarea sa, probabil la două secole după construcţie, a pus în pericol echilibrul sistemului de susţinere alcătuit din patru stâlpi legaţi prin arce frânte. În consecinţă s-a ajuns la adoptarea soluţiei demolării părţii superioare a construcţiei şi consolidării sistemului de susţinere, socotit ca o componentă

originală, de valoare. În urma demolării turnului, până la nivelul arcelor dublouri, trompele ce făceau legătura între planul pătrat al părţii sale inferioare şi cel octogonal al registrului superior au fost puternic sprijinite din interior şi exterior, iar în stâlpii de bază au fost săpate şanţuri verticale în care s-au turnat sâmburi de beton armat, construite pe conturul celor originale, bolţarii acestora fiind ancoraţi, piesă cu piesă, de elementul auxiliar intervenit. Sistemul de stâlpi şi centuri de beton armat, legat cu sistemul general de consolidare al bisericii, va constitui baza pentru ridicarea unui schelet de beton armat, ulterior ascunşi prin placaje de piatră. Aceşti sâmburi au fost legaţi prin arce de beton armat, construite pe conturul celor originale, bolţarii acestora fiind ancoraţi, piesă cu piesă, de elementul auxiliar intervenit. Sistemul de stâlpi şi centuri de beton armat, legat cu sistemul general de consolidare al bisericii, va constitui baza pentru ridicarea unui schelet de beton armat care va reedita volumul turnului, urmând ca materialul original, parţial recuperat, să aibă un rol de umplutură. În toate cazurile înfăţişate, pentru a nu denatura aspectul monumentului, elementele de rezistenţă din beton armat, centurile şi stâlpii, au fost mascate prin placaje, cu parament de tipul celui original, atât în interior, cât şi la exterior. Starea de degradare a zidăriei turnului Siegfried din cadrul cetăţii de la câlnic şi deviaţia sa de la verticală, făcea insuficientă rigidizarea numai prin centuri îngropate. În consecinţă, eceste centuri au fost legate, la trei niveluri diferite, printr-un grătar, alcătuit din grinzi de beton armat, care rămâne aparent în interiorul construcţiei. (61c) Un caz în care structura de beton armat a fost lăsată în întregime vizibilă, este cel al reconstituirii turlei schitului Balamuci, prăbuşită cu prilejul cutremurului din 1940. Pentru a menaja sistemul de susţinere care, el însuşi, suferise oarecare degradări în urma cutremurelor, s-a urmărit ca turla să aibă o greutate proprie cât mai mică şi, în acelaşi timp, să fie rezistentă faţă de solicitările seismice. În consecinţă, turla a fost executată din beton armat, având însă forma şi dimensiunile celei originale. Ea a fost concepută cu un schelet de beton armat, turnat în cofraje culisante, care dau pilaştrilor o secţiune în formă de V. În interior, turla este placată cu zidărie, ancorată de mustăţile betonului, pentru a servi ca suport unei eventuale picturi. Refacerea şarpantelor. Şarpantele şi învelitorile vechi, executate în general din lemn, au fost expuse frecvent degradărilor sau distrugerii totale. Deşi de cele mai multe ori, s-a manifestat tendinţa de a reconstitui structurile originale, făcându-se apel la materialele şi procedeele constructive tradiţionale, în unele cazuri s-a recurs la beton armat. Cu prilejul restaurării bisericii mănăstirii Snagov, au fost înlocuite fermele de lemn cu o placă din beton armat care respectă înălţimea şi pantele iniţiale ale învelitorii. În această placă au fost îngropate dibluri de lemn de care sunt prinse şipcile care ţin olanele învelitorii. La biserica din Densuş, acoperită cu plăci de piatră, montate pe o umplutură (aglomerat de piatră cu mortar) s-a recurs, de asemenea, la o placă continuă de beton armat, solidarizată cu centurile introduse în dreptul cornişei trunchiului bisericii şi la baza turlei.

În cazurile arătate, structura de beton armat rămâne complet ascunsă (Densuş) sau vizibilă numai din pod (Snagov). În schimb, la casa Hirscher din Braşov, pe aripile lungi ale clădirii, fermele de lemn, mistuite de incendiu, au fost înlocuite cu fermele de beton armat precomprimat, cu secţiune redusă (63e) (căpriori legaţi cu un cleşte, de unde rezultă o formă de A), care rămân aparenţi în interior. Refacerea scărilor. Refacerea sau consolidarea unor scări s-a făcut, în multe cazuri, cu materiale şi procedee de construcţie tradiţionale, respectându-se formele originale; alteori, în lipsa unei documentaţii suficiente, li s-a dat o interpretare plastică mai liberă, urmărindu-se însă respectarea gabaritelor iniţiale. Atunci când cerinţele funcţionale au pretins proiectarea de scări noi, s-a recurs la materiale şi tehnici noi. Astfel, în cazul turnului-clopotniţă al mănăstirii Humor, rămas izolat în urma dispariţiei incintei, s-a construit o scară de beton armat aparent, cu o plastică net diferenţiată de cea a monumentului şi o structură de rezistenţă independentă, pentru a se asigura accesul la etaj (37b), altă dată accesibil prin intermediul drumului de strajă. De asemenea, pentru accesul la etajul turnului din colţul de sud-vest al incintei mănăstirii Suceviţa, iniţial în legătură cu un drum de strajă, s-a amenajat o scară exterioară de beton aparent. Arhitectura neutră a acestor scări , deşi prin material şi factură marchează intervenţia epocii noastre, se subordonează totuşi notei dominante pe care o dă caracterul vechiului monument.

Conservarea materialelor vechi3) Principalele tipuri de materiale asupra cărora se concentrează atenţia specialiştilor în vederea conservării lor sunt: piatra, cărămida, lemnul şi metalele. Elaborarea unor procedee de conservare a materialelor pretinde o cunoaştere aprofundată a proceselor de degradare, determinate de ansamblul factorilor fizico-chimici ce caracterizează mediul, făcându-se distincţia între condiţiile în care acţionează factorii atmosferici şi climatici, asupra materialelor din interioare acţionează condensul, rezultat al scăderii temperaturii în funcţie de care creşte umiditatea relativă, ajungându-se la aşa-numitul punct de rouă. Conservarea pietrei. În trecut, pentru edificarea construcţiilor monumentale au fost utilizate, de cele mai dese ori, roci sedimentare şi, mai rar, roco metamorfice. Studierea comportării pietrei arată că roci mai puţin dure au rezistat unor climate aspre, în timp ce altele dure s-au dezagregat în condiţiile unei clime dulci. Acest lucru arată că fenomenul de coroziune nu are drept funcţie directă raportul dintre climă şi gradul de rezistenţă a unor roci. În consecinţă, explicaţia degradării pietrei trebuie căutată în existenţa unor condiţii locale speciale care se asociază acţiunii factorilor externi sau consecinţelor proprietăţilor nagative ale materialului.

3 ) Redactarea acestui subcapitol s-a făcut în baza unui material pus la dispoziţie de ing. Dinu Moraru.

Măsurile de conservare a pietrei, cât şi a zidăriei de cărămidă, urmăresc, în primul rând, să înlăture cauzele care provoacă dezagregarea lor. Pentru îndepărtarea umidităţii care urcă prin capilaritate în zidăriile de piatră şi cărămidă, având în asociaţie cu modificările de temperatură consecinţele cunoscute, s-au folosit, până în prezent, metode ca subzidirea sau izolarea fundaţiilor, proiectarea unor goluri de aerisire, iar, în ultima vreme, electrodrenarea. Această din urmă metodă constă în legarea clădirii la prize de pământ (de tip paratrăsnet) prin introducerea în zidărie a unie instalaţii ascunse, formată din conductori de cupru uniţi printr-o centură. Ca urmare, apa, din capilarele materialului, se elimină prin greutate proprie. Această metodă s-a folosit pentru înlăturarea umidităţii la clădirea bibliotecii Teleki din Târgu Mureş, la o biserică din Bistriţa-Năsăud etc. Pentru îndepărtarea sărurilor antrenate de apă, care se recristalizează la suprafaţa pietrei, având un efect exfoliant, se foloseşte spălarea abundentă cu apă curgătoare, atunci când piatra nu este friabilă. Piese de piatră, cu dimensiuni mai reduse, aflate într-o stare mai precară, se îmbracă cu hârtie de filtru sugativă, care se defibrează prin umezire. Umezeala pătrunde în material, iar atunci când se evaporă , antrenează cu sine sărurile care rămân îmbibate în hârtie. Pentru spălarea pietrei, murdărită de praf sau fum, se utilizează diferiţi detergenţi, diluaţi în apă călduţă, materialul frecându-se cu o perie de păr de porc, pentru a nu se produce distrugerea crustei protectoare. Această metodă s-a folosit la spălarea faţadei Băncii Naţionale din Bucureşti. Colmatarea superficială cu praf se poate îndepărta prin suflarea de aer comprimat, procedeu utilizat pentru curăţirea faţadelor Casei Centrale a Armatei din Bucureşti. Vopseaua de ulei, aşezată peste piatră, se poate îndepărta numai prin folosirea de solvenţi organici, evitându-se arderea vopselei care poate provoca distrugerea crustei protectoare. Sunt de asemenea contraindicate la curăţirea pietrei, sablajul sau utilizarea periilor de sârmă care pot distruge crustele naturale. Cercetările desfăşurate în vederea găsirii unor procedee de conservare a pietrei degradate, expuse în aer liber, nu au condus, până în prezent, la elaborarea unor soluţii sigure. Procedeul încercat de silicatizare a suprafeţei pietrei nu s-a dovedit eficace. Împiedicând schimbul de umiditate între material şi exterior, silicatizarea a provocat, în fapt, o degradare mai grabnică a pietrei. Ca urmare, numeroase substanţe elaborate în vederea conservării pietrei au o aplicabilitate redusă, limitată la elementele de piatră ce urmează a fi păstrate în muzee, în spaţii special climatizate, cât şi la componentele edificiilor de piatră, reduse ca dimensiuni, care pot fi desprinse de la locul lor, tratate în condiţii de laborator şi apoi repuse în operă (statui, basoreliefuri, elemente de modenatură). Dacă pentru piesele ce urmează a fi păstrate în muzee, în condiţii speciale de climatizare, se pot executa pelicule de protecţie de ceară, răşină sau siliconi, în cazul tratării unor piese ce urmează să rămână sau să fie repuse în aer liber, la locul lor, este necesar ca măsurile de consolidare să nu împiedice schimbul de

vapori dintre interior şi exterior şi, totodată, să conducă la refacerea crustei protectoare. Crustele protectoare naturale constituie rezultatul următorului proces: Apa pătrunde din exterior prin porii pietrei încărcată cu bioxid de carbon, provocând o dizolvare astratului ei superficial. Când se evaporă, apa se elimină pe aceeaşi cale, însă calcarul dizolvat se depune sub o formă mai compactă, de crustă, care joacă un important rol de apărare a pietrei. Distrugerea acestei cruste este deosebit de dăunătoare, după cum refacerea ei constituie un mijloc de conservare. Pentru tratarea pietrei, ajunsă în stadiu de degradare, se folosesc următoarele metode: -Impregnare: piatra se introduce într-o baie cu substanţe protectoare. -Injectare: substanţele se introduc sub presiune în interiorul pietrei. -Vacuum: piatra se introduce într-o baie în care se produce vid. Aerul iese cu acest prilej din pori, lichidul introdus în baie luându-i locul. În vederea executării acestor operaţii, de la caz la caz, se alege răşina sau solventul, cu o viscozitate corespunzătoare, în funcţie de natura şi porozitatea pietrei. Din larga gamă a răşinilor sintetice s-au făcut experienţe cu răşini expoxidice şi poliesterice, dizolvate în diverşi solvenţi organici. Conservarea tencuielilor şi mortarelor. Degradările cele mai frecvente pe care le suferă, în general, tencuielile şi mortarele sunt următoarele: -Crăparea provocată de către dizolvarea zidăriilor pe care sunt aplicate. -Desprinderea pe anumite zone sau burduşirea datorite contracţiei la uscare sau a acţiunii umezelii, în special la baza zidăriilor. În trecut, pentru evitarea acestor contracţii, tencuielile de var au fost armate cu câlţi, pleavă, păr sau paie. -Fărâmiţarea sub acţiunea descompunerii varului, provocată de umezeală, ce antrenează săruri sau soluţii de acizi (carbonic şi humic), determinând fenomenul de exfoliere sau eflorescenţă. Desigur că toate aceste fenomene au efect negativ asupra frescelor pe care le poartă tencuielile. La degradările cauzate de periclitarea stratului suport se adaugă degradări specifice tencuielilor pictate: -Dezagregarea frescelor datorită atacului microorganismelor, ciupercilor, muşchilor, în special în cazul picturilor cu lianţi organici. -Schimbarea tonului unor pigmenţi sub acţiunea umezelii care favorizează transformarea unor oxizi metalici în alţi compuşi. Astfel, de pildă, la Voroneţ, albastrul de azurit s-a schimbat în verde de malahit. -Pătarea suprafeţelor pictate prin cristalizarea de săruri (bicarbonat de calciu), în special la partea superioară a zonelor invadate de igrasie sau udate, ca urmare a defecţiunilor învelitorilor. -Murdărirea picturii cu negru de fum sau datorită altor degajări. Printre metodele de consolidare a mortarelor şi tencuielilor devenite friabile prin descompunerea liantului (în special a varului), utilizate în diferite ţări, se numără: injectarea cu lapte de ciment sau cu un amestec de părţi egale de emulsie din latex de cauciuc cu apă şi o soluţie de siliconat de metil. La noi în ţară, s-a încercat injectarea în două etape, la o presiune de 0,5-1 atm, a unui

amestec egal de emulsie de poliacetat de vinil şi silicat de sodiu (amestec numit silicacet). Aceste injectări redau mortarelor coeziunea, sporesc rezistenţa lor mecanică şi capacitatea de a rezista la intemperii. Conservarea tencuielilor pictate. În ţara noastră, s-au folosit în trecut următoarele procedee pentru executarea picturii murale: fresca propriu-zisă, realizată prin pictarea la interval de 10-30 ore a tencuielilor de var; fresca uscată executată pe tencuieli de var uscat; tempera, utilizată, în special, pentru retuşuri sau repictări (având ca liant gălbenuşul de ouă sau cazeina); pictura în ulei. Conservarea frescei se face pe loc sau prin extragere. Din cea dintâi categorie de lucrări face parte remedierea unor detaşări locale ale tencuielilor pictate prin prinderea lor cu mici agrafe de sârmă de aluminiu, fixate în găuri cu diametrul de circa 5mm, în zidăria din câmpurile neutre ale picturii. Stabilizarea suporturilor friabile se realizează prin impregnarea cu răşini sintetice, ca siliconii, epoxidele sau polibutilul şi polimetaacrilatul de metil. În aplicarea unui asemenea tratament trebuie menţinut un anumit grad de porozitate a mediului impregnat şi evitarea unei pelicule impermeabile care este, în general, expulzată prin migraţia umidităţii. Injectarea de var pur sau de cazeiat de calciu (amestec de cazeină şi var sub formă de pastă) utilizată pentru fixarea unor suporturi, desprinse datorită fenomenelor de contracţie, a dus la observaţia că, după un timp de 30-40 ani, în special în zone mai umede, au apărut pete albicioase pe suprafaţa picturii. Explicarea acestui fenomen este legată de procesul lent de carbonatare care lasă posibilitatea umezelii, în migraţie, să antreneze la suprafaţă apă de var. Din cauza lipsei de contact cu atmosfera, varul se cristalizează pe pictură, în spatele vechilor tencuieli injectate. Îndepărtarea diferitelor cristale de săruri se face prin utilizarea de solvenţi aleşi în funcţie de natura acestor săruri. Curăţirea picturii de fum şi de gudroane se realizează prin aplicarea (după o prealabilă studiere a tehnicii de pictare şi a naturii pigmenţilor) de comprese dizolvate, compuse din diferite amestecuri de solvenţi, ca benzen, alcool etilic, toluen etc. Nu se recomandă folosirea tuberculelor de fructe, a oţetului, gumei de pâine sau din cocă, întrucât provoacă un mediu acid, favorabil formării unor microparticule ce fermentează, atacând cu timpul pictura şi, totodată prezintă pericolul ştergerii zonelor executate în tempera. Soluţia de sodă, utilizată, în unele cazuri, pentru îndepărtarea unei picturi mai recente în ulei, aşternută peste o frescă mai veche, nu este recomandabilă din cauza acţiunii sale bazice care reacţionează cu suportul, liantul sau pigmenţii. Lucrările de consolidare a structurii unor monumente, demontarea unor părţi a acestora, urmată de refacere sau demantelarea totală, în vederea strămutării, pretind, în unele cazuri, extragerea şi apoi reaşezarea picturilor, alteori eventuala lor depozitare într-un muzeu. Pentru extragerea picturilor se folosesc două metode: extragerea împreună cu stratul de tencuială suport şi extragerea peliculei de pictură. Pentru extragerea picturii împreună cu tencuiala suport, pe suprafaţa ei se lipeşte, prin intermediul unui clei de natură animală un strat de tifon şi pânză,

apoi un cartonaj din numeroase foi de hârtie suprapuse, iar deasupra acesteia se aplică un carelaj de şipci, menit să asigure nedeformabilitatea. Se sapă împrejurul suprafeţei care urmează să fie extrasă, un şanţ de circa 2-3 cm lăţime. Prin intermediul acestuia se introduc, între tencuială şi perete, lame elastice de oţel care sunt acţionate până la realizarea desprinderii. Panoul desprins se reaşază apoi pe zidărie prin injectare cu un mortar special şi chituirea marginilor, păstrându-se carelajul până la realizarea prizei. Extragerea peliculei de pictură se face, în acele cazuri, când stratul suport este în asemenea măsură degradat, încât nu este posibilă recuperarea sa. La Florenţa, în urma inundaţiilor, s-a recurs la acest procedeu, întrucât pericolul recristalizării sărurilor era iminent. Extragerea peliculei constituie o operaţie care devine posibilă datorită faptului că în procesul de execuţie a frescei se creează o crustă care cuprinde pigmenţi (de carbonat de calciu cristalin) cu însuşiri fizico-chimice deosebite de restul tencuielii suport (carbonat de calciu amorf). Operaţia de extragere a peliculei necesită întinderea unui clei special cu care se lipesc două straturi textile (tifon şi apoi pânză groasă). După uscarea cleiului se jupoaie pelicula de pictură, pentru că aderenţa ei faţă de mortar este mai redusă decât aderenţa în raport cu cleiul. Crăpături în pictură nu se pot produce, deoarece raza de curbură a sulului este foarte mare în comparaţie cu grosimea picturii. În acest fel se obţine negativul frescei. Pozitivul se obţine lipind pe spatele frescei extrase cu un clei sintetic un strat de pânză (noul suport), după care se îndepărtează cu apă caldă straturile textile care s-au folosit pentru extragere. Fresca se poate remonta prin lipire pe perete cu un strat de pânză sau direct, sau se poate prezenta în muzee pe pânză întinsă pe şasiu de lemn sau lipită de panouri rigide. Extragerea peliculară, uşor de practicat şi economică, are dezavantajul că desprinde pictura de suportul natural, conducând, în unele cazuri, la pelicule foarte subţiri care reduc efectul de consistenţă a materialului. Asemenea extrageri trebuie aplicate ca o măsură de salvare, folosită în cazuri extreme. Conservarea lemnului. Lemnul este un material organic, sensibil la variaţiile de umiditate care favorizează dezvoltarea ciupercilor sau atacurilor insectelor xilofage. Tratamentul lemnului putrezit se execută în funcţie de faptul dacă este decorat sau pictat, utilizând metode de injectare sau îmbăiere. Acelaşi tratament se foloseşte şi în cazul lemnului atacat de xilofage, cu condiţia unor măsuri preliminare de dezinfectare prin fumigare şi gazare. Atunci când nu este pictat, lemnul poate fi consolidat prin îmbăieri în ceară de albine, răşini de uree şi răşini epoxidice. La îmbăierea lemnului trebuie evitate soluţiile diferitelor substanţe în apă care pot produce variaţii de volum. Se vor prefera soluţii de solvenţi organici care nu provoacă asemenea modificări. Penrtu dezinfectarea lemnului pictat, cele mai noi metode sunt gazeificarea şi iradierea. Conservarea metalelor. Metalele sunt supuse acţiunii de oxidare. Mijloacele de a o combate sunt decaparea electrolitică admisă la obiectele de fier, exclusă în cazul, bronzului şi a cuprului. Trebuie semnalat însă că o dată cu fenomenul descompunerii electrolitice se distruge patina. În consecinţă, se

recomandă curăţirea mecanică îngrijită, combinată cu o spălare abundentă cu apă distilată. După curăţirea obiectelor matalice este indicat ca acestea să se izoleze, atât de acţiunea oxidantă a atmosferei, cât şi de umiditatea ei, printr-o peliculă mată de răşini sintetice, translucidă. De aceea, păstrarea obiectelor metalice curăţate trebuie să se facă în vitrine etanşe, în care se introduce un vas cu silicagel pentru a menţine o atmosferă cât mai uscată. Bineînţeles că acest procedeu este aplicabil pieselor care se desprind din componenţa monumentelor şi devin obiecte de muzeu. Procedeele de conservare a materialelor originale constituie un aport în ceea ce priveşte păstrarea unor documente autentice pe care ne-a lăsat-o scurgerea secolelor precum şi a acelei patine care constituie un factor de natură estetică, permiţând aprecierea vechimii şi a valorii operelor de artă.